APARATUL DIGESTIV

CAVITATEA ORALĂ
Aparatul digestiv este alcătuit din:
- tubul digestiv şi
- glandele anexe ale acestuia.
Tubul digestiv se împarte în două etaje:
• etaj supradiafragmatic, reprezentat de cavitatea orală
şi conductul faringoesofagian;
• etajul subdiafragmatic, format de tractul
gastrointestinal.
CAVITATEA ORALĂ
Cavitatea orală este segmentul incipient al aparatului digestiv. La
nivelul cavității orale începe prima etapă a digestiei.
Pereții cavității orale sunt:
- superior bolta palatină,
- inferior planșeul bucal,
- lateral obrajii,
- anterior buzele și
- posterior istmul buco-faringian.
Arcadele dentare împart cavitatea orală în două
compartimente:
• anterior numit vestibul, delimitat de buze și obraji
• posterior sau cavitatea orală propriu zisă, situată în spatele
arcadelor dentare; conține limba.
Cele două compartimente comunică prin spațiile interdentare
și retromolare.
Orificiul posterior al cavității orale este mărginit de inelul
limfatic Waldeyer format din: amigdalele palatine, faringiană și
linguală, țesut limfatic, care împiedică pătrunderea în organism a
microorganismelor pe cale aeriană sau digestivă.
Bolta palatină este formată în cele două treimi anterioare
de palatul dur, iar în treimea posterioară de palatul
moale sau vălul palatului.
Palatul dur este alcătuit dintr-un schelet osos (apofizele
orizontale ale maxilarului superior și oasele palatine)
acoperit de mucoasa palatină.
Mucoasa este groasă și aderă strâns prin fascicule
colagene groase de priost. În partea superioară a boltei,
corionul conține numeroase glande salivare mucoase,
glandele palatinale. În partea anterioară corionul conține
țesut adipos și este lipsit de glande.
Vălul palatului este o cută musculo-fibroasă, a cărui
margine anterioară se continuă cu lueta și stâlpii vălului.
Are un schelet fibros, o musculatură striată și o mucoasă
care acoperă vălul pe ambele fețe.
Pe fața anterioară mucoasa este de tip bucal iar pe cea
posterioară de tip respirator. În mucoasa vălului palatului
și a luetei se găsesc formațiuni limfatice abundente.
 Planșeul gurii este porțiunea cuprinsă între gingii și baza limbii, și
reprezintă regiunea sublinguală.
În structura peretelui inferior intră musculatură striată învelită de
mucoasă subțire, care lasă să se observe prin transparență vasele
din corion și care formează median o cută-frâul limbii. În această
zonă există o submucoasă formată din țesut conjunctivo-adipos în
care sunt situate glanda sublinguală, prelungirea anterioară a
glandei submaxilare și canalul ei, artere, vene sublinguale și nervul
lingual.
Buzele reprezintă două cute musculomembranoase care delimitează
orificiul extern al cavității orale și care vin în contact la nivelul
comisurii labiale.
Buzele sunt formate din:
• ax musculo-conjunctiv
• față internă, mucoasă
• față externă, tegumentară
• margine liberă.

Axul musculo-conjunctiv este reprezentat de musculatură striată

(orbicularul buzelor) și țesut conjunctiv cu vase și nervi.
Fața internă, mucoasă sau vestibulară este acoperită de mucoasa
orală formată din:
• epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat, format din trei straturi
(bazal, spinos și superficial); este mai gros decât al feței
tegumentare;
• corion cu două zone:
- superficială sau corionul papilar reprezentat de țesut conjunctiv lax
bine vascularizat și inervat;
- zona profundă alcătuită din țesut conjunctiv dens cu vase de sânge,
fibre nervoase, glande salivare minore labiale seromucoase
numeroase și infiltrate limfoide.
Fața externă, tegumentară este reprezentată de un tegument subțire
aderent la scheletul musculo-conjunctiv. Tegumentul este format
din:
• epiderm, epiteliu stratificat pavimentos cheratinizat alcătuit din 4
tipuri de celule: 1.keratinocite, 85%, în permanentă evoluție și
dispuse în 5 straturi; 2. melanocite; 3.celule Langerhans și 4.celule
Merkel;
• derm, componenta conjunctivă a tegumentului, cu două straturi:
superficial sau papilar format din țesut conjunctiv lax cu vase, nervi
și strat profund, reticular format din țesut conjunctiv dens;
• anexe tegumentare reprezentate de: - fire de păr
- glande sebacee
- glande sudoripare.
Buza. 1.fața externă, tegumentară; 2.fața internă, mucoasă;
3.marginea liberă; 4. mușchiul orbicular al buzelor; 5.glande labiale
(glande salivare minore).
Marginea liberă sau roșul buzelor, reprezintă zona de trecere între
tegument și mucoasa orală.
Este alcătuită din:
• epiteliu pavimentos stratificat cheratinizat (de grosime medie,
comparativ cu fața internă și externă); citoplasma celulelor este
bogată în eleidină ceea ce îi conferă o anumită transparență;
• corion cu papile înalte, cu numeroase vase sanguine ceea ce
explică culoarea roșie a buzelor și terminații nervoase asigurând
sensibilitatea crescută a acestei zone.

Obrajii continuă lateral buzele și sunt constituiți dintr-un schelet

conjunctivo-muscular reprezentat de mușchiul buccinator și
aponevroza lui.
Pe fața externă mușchiul este acoperit de piele sub care se află
țesut adipos mai mult sau mai puțin dezvoltat, iar pe fața internă de
mucoasa jugală care aderă de musculatură fără interpunerea unei
submucoase.
Glandele jugale, omoloage glandelor labiale, sunt seromucoase.
Glandele jugale din apropierea canalului excretor al glandei parotide
sunt predominant mucoase și adesea intramusculare.
MUCOASA ORALĂ
Mucoasa orală este alcătuită din punct de vedere histologic din
epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat și corion. În mod normal
are culoare roz, este netedă, strălucitoare și umedă datorită
secreției glandelor salivare.
Mucoasa orală are următoarele funcții:
-funcție de protecție a țesuturilor profunde, epiteliul are rol
protector împotriva microorganismelor;
-funcție senzitivă prin recepționarea stimulilor termici, tactili și
dureroși. Prin mugurii gustativi (localizați la nivelul limbii și palatului
moale) se asigură sensibilitatea gustativă;
-funcție de absorbție, este selectivă și permite administrarea
unor medicamente (nitroglicerina etc.);
-funcție de secreție este realizată de glandele salivare minore
și majore care produc saliva.
În unele regiuni mucoasa aderă strâns de planurile musculare și
osoase și o numim mucoasă fixă (porțiunea anterioară a mucoasei
palatine, mucoasa linguală, mucoasa gingivală).
Restul mucoasei este mobilă datorită stratului de țesut conjunctiv
mai gros prezent subjacent (mucoasa labială, vestibulară, partea
posterioară a mucoasei palatine și mucoasa planșeului bucal).
 În funcție de localizare și de rolul pe care îl are, mucoasa
orală are trei zone:
• mucoasa propriu zisă;
• mucoasa masticatorie: gingivală și a palatului dur;
• mucoasa specializată: fața superioară a limbii cu mugurii
gustativi.
Mucoasa orală propriu zisă în funcție de zonele pe
care le acoperă primește diferite denumiri:
• mucoasă labială pe fața internă a buzei;
• mucoasă jugală sau a obrajilor;
• mucoasă linguală pe fața inferioară a limbii;
• mucoasa planșeului bucal și a palatului moale.

Din punct de vedere histologic este alcătuită din

epiteliu, stratificat pavimentos necheratinizat în
majoritatea zonelor și corion sau lamina propria.
În unele zone mucoasa poate prezenta cheratinizare cum
ar fi: - papilele filiforme de pe suprafața limbii,
- versantul extern al marginii gingivale,
- zone ale mucoasei palatului dur.
Gradul de cheratinizare este în funcție de factorii fizici,
mecanici, termici, vârstă, sex.
Epiteliul mucoasei este situat pe o membrană
bazală care îl separă de corion și prin intermediul căreia
se realizează nutriția epiteliului.
Epiteliul este alcătuit din trei sau cinci straturi (în zonele
cheratinizate): bazal, intermediar sau spinos, granulos,
lucid și cornos.
Aceste straturi sunt alcătuite din mai multe tipuri de celule,
similare celor din tegument: keratinocite aproximativ
85%, melanocite, celule Merkel, celule Langerhans.
Keratinocitele se diferențiază și evoluează din profunzime
spre suprafață în 3 sau 5 straturi celulare.
• Stratul bazal sau germinativ este situat pe
membrana bazală și alcătuit dintr-un singur rând de
celule cubo-cilindrice cu nucleu alungit și citoplasmă
bazofilă. Aceste celule se divid și regenerează celulele
din straturile superficiale care se descuamează.
Membrana bazală este ondulată, sinuoasă prin invaginarea
țesutului conjunctiv din corion sub formă de papile
separate de creste epiteliale interpapilare.
• Stratul spinos este alcătuit din celule poliedrice
dispuse pe mai multe rânduri. Nucleii sunt sferici,
hipocromi, situați central. Citoplasma este slab
eozinofilă, conține tonofibrile și organite implicate în
sinteza proteică. Celulele se solidarizează prin
interdigitații și desmozomi, care determină neregularități
sub formă de spini la suprafața celulelor, de unde
denumirea de celule spinoase iar stratul spinos.
• Stratul granulos are 2-3 rânduri de celule romboidale dispuse
paralel cu suprafața mucoasei. Celulele au nucleul alungit,
hipercrom, paralel cu membrana bazală și citoplasma bazofilă.
• Stratul lucid este alcătuit din 2-3 rânduri de celule turtite cu
nucleu picnotic, citoplasmă eozinofilă cu cantitate mare de eleidină.
• Stratul cornos are mai multe rânduri de celule turtite, fără
nuclei și organite; citoplasma este eozinofilă cu tonofilamente dese.
Celulele pierd desmozomii iar membrana plasmatică este îngroșată.

În zonele cu epiteliu necheratinizat sunt trei straturi: bazal, spinos

și superficial sau descuamativ. Stratul granulos și lucid lipsesc.

Melanocitele sunt în proporție de o celulă la 4-12 keratinocite.

Sunt situate printre celulele stratului bazal și spinos; se pot evidenția
doar cu colorații speciale.
La microscopul electronic apar ca celule mari, cu prelungiri, fără
filamente intracitoplasmatice și fără desmozomi. Citoplasma este
bogată în organite comune și melanozomi; melanozomii au aspect
ovalar, structură densă, la nivelul lor se sintetizează melanina care
este transferată keratinocitelor din stratul bazal.
Celulele Langerhans sunt intercalate printre keratinocitele stratului
spinos. Se evidențiază cu săruri de aur, pe preparatele obișnuite
fiind greu de evidențiat. Sunt celule clare cu nucleu hipercrom; la
microscopul electronic apar ca celule dendritice, fără tonofilamente
și desmozomi. Originea acestor celule este monocitară, având
proprietăți de fagocitoză. Intervin în imunitatea de contact.
Celulele Merkel sunt situate în stratul bazal și asociate cu terminații
nervoase libere. Sunt celule cu citoplasmă clară și vin în raport cu
keratinocitele prin desmozomi. Au funcție senzorială tactilă.

Corionul mucoasei formează papile de aspect conic care

pătrund înspre epiteliu.
Corionul superficial sau papilar este reprezentat de țesut conjunctiv lax
cu numeroase celule și fibre conjunctive, vase, infiltrații limfoide și
terminații nervoase incapsulate.
Corionul profund sau reticular este dens, bogat în fibre de colagen, de
reticulină și elastice, vase sanguine, limfatice, nervi și glande
salivare minore diseminate de tip mucos seros și mixt.
 Principalele celule ale corionului sunt fibroblastele, macrofagele
(melanofage, siderofage), mastocitele, limfocite și plasmocite.
Fibroblastele sunt cele mai numeroase; ele asigură sinteza fibrelor
și a substanței fundamentale.
Inervația este foarte bogată și reprezentată de ramuri senzitive
pentru sensibilitatea termică, tactilă și gustativă (ramuri ale
trigemenului) și ramuri motoare care inervează glandele și
elementele vasculare. Terminațiile senzitive pot fi libere sau
incapsulate.
Mucoasa masticatorie se întâlnește la nivelul gingiilor și a
palatului dur. Este formată din epiteliu stratificat pavimentos
parakeratinizat și corion.
• Epiteliul stratificat pavimentos parakeratinizat are aceleași
straturi cu epidermul dar lipsește stratul lucid. Celulele stratului
superficial au nuclei mici picnotici, care persistă până în momentul
exfolierii și citoplasmă eozinofilă.
• Corionul are cele două zone, superficială și profundă. Papilele
conjunctive determină imobilitata mucoasei masticatorii. Mucoasa
aderă strâns de planurile osoase subjacente fără interpunerea unei
submucoase.
Mucoasa specializată se întâlnește pe fața superioară a limbii la
nivelul papilelor linguale.
LIMBA
Este un organ musculo-epitelial cu rol în: masticație, vorbire
articulată, deglutiție, sensibilitate gustativă. Este formată dintr-o
porțiune liberă și baza sau rădăcina limbii prin care se fixează de
mandibulă și osul hioid.
În structura limbii descriem:
• ax musculo-conjunctiv
• față superioară
• față inferioară.
Axul musculo-conjunctiv este format dintr-un schelet
conjunctiv și fibre musculare.
• Scheletul conjnctiv este reprezentat de septul lingual și fascia
limbii care servesc pentru inserția mușchilor.
• Mușchii limbii sunt formați din fascicule de fibre musculare
striate orientate oblic, longitudinal și transversal, perpendiculare
unele pe altele. Această orientare a fibrelor este caracteristică
pentru limbă, ușor de recunoscut pe preparatele histologice.
Dispoziția fibrelor musculare conferă limbii o mare mobilitate. Printre
fasciculele musculare în țesutul conjunctiv există țesut adipos și
glande salivare minore de tip seros, mucos și mixt.
 Fața superioară a limbii este acoperită de mucoasa orală specializată,
care prezintă numeroase ridicături, papilele linguale, modificări
adaptative ale mucoasei cu rol mecanic și senzitiv.
Fiecare papilă are un ax conjunctiv acoperit de epiteliu stratificat
pavimentos. Papilele au forme și mărimi diferite; se descriu 4 tipuri
de papile:
• Papilele filiforme, sunt cele mai numeroase și cele mai mici;
sunt formațiuni conice, lungi, subțiri cu vârful ramificat, situate pe
marginile limbii și în treimea mijlocie a limbii. Nu au muguri gustativi.
Sunt singurele care la vârf prezintă epiteliu cheratinizat care în
condiții normale datorită masticației se descuamează, limba
păstrând culoarea roșie. În condiții patologice (afecțiuni digestive,
febrile) descuamarea nu se produce iar limba are aspect albicios,
încărcată, limba saburală. Au rol mecanic în masticație.
• Papilele fungiforme sunt răspândite pe toată suprafața limbii,
mai ales la vârf, proemină la suprafața limbii. Sunt mici, roșii,
datorită vascularizației bogate din axul conjunctiv. Epiteliul este
stratificat pavimentos necheratinizat și conține muguri gustativi în
zona bazală a papilelor.
Fața superioară a limbii și axul musculoconjunctiv. 1.papile
filiforme; 2.aponevroza limbii; 3.mușchi verticali (striați);4.mușchi
transversali (striați).
Papile linguale circumvalate.1. șanț circular; 2.canal excretor;
3.glande Ebner; 4.baza papilei, ax conjunctiv.
Papile linguale foliate. 1.ax conjunctiv; 2.muguri gustativi; 3.glande
salivare minore; 4. corion (lamina propria); 5.mușchi striați.
Papilele caliciforme sau circumvalate, sunt mai voluminoase și cele mai
mari. Sunt în număr de 8-12, formând V-ul lingual. Nu proemină la
suprafața limbii. Au formă semicirculară și sunt înconjurate de un
șanț în care se dechid canalele glandelor salivare minore Ebner.
Epiteliul este stratificat pavimentos necheratinizat și conține muguri
gustativi în zona bazală a papilelor. Axul conjunctiv este larg și
conține numeroase vase, infiltrații limfoide, glande seroase care se
deschid în șanțul care le înconjoară.
Papilele foliate au forma unor creste situate paralel pe marginile limbii,
delimitate de șanțuri adânci. Sunt în număr foarte redus la om și
bine dezvoltate la mamifere. Conțin numeroși muguri gustativi.

Mugurele gustativ
Este localizat în grosimea epiteliului papilelor linguale; reprezintă
receptorul analizatorului gustativ. Are formă ovalară cu polul bazal
situat între celulele stratului bazal iar polul apical ajunge la suprafața
epiteliului.
 Mugurele gustativ este format din celule epiteliale alungite,
dispuse unele lângă altele. Extremitățile apicale ale
celulelor converg spre un canal gustativ delimitat de
celulele epiteliale ale mucoasei. Canalul gustativ se
deschide la suprafața epiteliului printr-un orificiu numit
por gustativ.
.Mugurele gustativ-schemă. 1.celulă de susținere; 2.celulă senzorială
(gustativă); 3.epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat; 4.corion; 5.peri
gustativi, 6.por gustativ
Muguri gustativi. 1. șanț interpapilar; 2. epiteliu stratificat
pavimentos necheratinizat.
 În structura mugurelui gustativ se descriu trei tipuri de celule:
• celule de tip I (de susținere), de formă alungită; unele sunt
întunecate datorită granulelor pe care le conțin la polul apical și care
conțin substanța densă din canalul gustativ. Au nucleu alungit,
central. Al doilea tip sunt celule clare, cu citoplasmă clară, nucleu
veziculos hipocrom și microvilozități (peri gustativi) scurte la polul
apical;
• celule de tip II (neuroepiteliale, senzoriale), au formă alungită și se
întind de la membrana bazală la porul gustativ. La polul apical
prezintă microvili. La polul bazal al celulelei se stabilesc sinapse cu
fibre nervoase;
• celule de tip III (bazale), sunt mici, în număr de 1-2 pentru fiecare
mugure, situate pe membrana bazală, cu rol de a regenera celelalte
tipuri de celule.
Inervația mugurelui gustativ este realizată de o bogată rețea de
fibre nervoase senzitive din nervii cranieni 7, 9 și 10, care formează
plexuri. Fibrele nervoase se termină în jurul celulelor senzoriale sub
formă de coșulețe (fibre intragemale). Stimulii chimici recepționați de
celulele senzoriale sunt transformați în impulsuri electrice, transmise
apoi pe cale nervoasă plexului subgemal.
Mugurii gustativi mai sunt localizați și la nivelul palatului
moale, epiglotei și pe peretele posterior al faringelui.
Senzațiile gustative recepționate de om sunt: dulce,
acru, sărat, amar, fără a exista nici un raport între
diferitele senzații și aspectul morfologic al celulelor
mugurelui gustativ.
Fața inferioară a limbii este reprezentată de
mucoasa orală propru-zisă, netedă, subțire și
transparentă.
• Epiteliul mucoasei este stratificat pavimentos
necheratinizat format din trei straturi: bazal, intermediar
și superficial.
• Corionul are două zone: o zonă superficială,
papilară, alcătuită din țesut conjunctiv lax cu terminații
nervoase încapsulate și o zonă profundă, alcătuită din
țesut conjunctiv dens cu vase de sânge, filete nervoase,
infiltrate limfoide
• Amigdalele palatine împreună cu amigdalele linguale și
faringiena constituie inelul limfatic al lui Waldeyer.
• Amigdalele palatine sunt în număr de două, localizate
în corionul orofaringelui.
Parenchimul este reprezentat de numeroși foliculi
limfatici separați de țesut limfatic interfolicular și acoperiți
la exterior de epiteliu pavimentos necheratinizat.
Fiecare amigdală are 10-20 invaginații epiteliale
numite cripte, în care se găsesc numeroase limfocite,
celule epiteliale descuamate, germeni microbieni.
Țesutul limfatic este delimitat de țesuturile subjacente
printr-o zonă de țesut conjunctiv dens, numită impropriu
capsulă, cu rol de barieră împotriva diseminării infecțiilor
bacteriene amigdaliene.
• Amigdalele linguale sunt mai mici și mai numeroase.
Sunt situate la baza limbii și sunt acoperite de epiteliul
cavității orale.
Fiecare amigdală are o singură criptă, în fundul căreia,
spre deosebire de amigdalele palatine se deschid
canalele excretoare ale unor glande mucoase.
La acest nivel întâlnim rar infecții deoarece secreția acestor
glande se scurge pe suprafața lor îndepărtând microbii și
detritusurile.
Amigadala faringiană, unică, este situată în porțiunea
posterosuperioară a faringelui. Este acoperită de epiteliu
respirator predominant, dar prezintă și zone de epiteliu
stratificat. Nu prezintă cripte.
Este delimitată în profunzime de de țesut conjunctiv dens
mult mai redus decât cel al amigdalelor palatine.
 DINTELE
Pulpa dentară, Dentina, Smalțul
Organul dentar sau odontonul, cuprinde dintele cu
țesuturile lui specifice: smalțul, dentina, pulpa dentară și
parodonțiul.
Parodonțiul reprezintă totalitatea elementelor de
susținere și legătură dintre dinte și maxilar: cementul,
periodontul, osul alveolar și gingia.

Dintele este format din trei regiuni:

• coroana, este partea externă, vizibilă în cavitatea orală,
care depășește marginea alveolară; are forme diferite
după tipul dintelui și culoare alb-gălbuie;
• rădăcina, este partea internă, prin care dintele se fixează
în maxilare, situată în alveola dentară; are formă conică
și se termină cu un vârf, apex, care prezintă un orificiu
prin care pătrund vase și nervi;
Secțiune longitudinală prin dinte șlefuit. 1.coroana; 2.gâtul sau
coletul dintelui; 3.rădăcina, 4.smalțul: a.striațiile Retzius, b.benzile
Schregar; 5.dentina:c canalicule dentinare; 6. cement:d.celular, e.
acelular; 7.cavitatea pulpară; 8.canalul radicular.
• gâtul sau coletul este zona de trecere dintre
coroană și rădăcină, marcată prin inserția
mucoasei gingivale pe dinte.
În porțiunea centrală a coroanei există o cavitate,
camera pulpară, care se continuă la nivelul
rădăcinilor cu canalele dentare (pulpare sau
radiculare). Acestea se deschid prin intermediul
orificiilor radiculare la nivelul apexului, realizând
astfel comunicarea cu țesuturile moi adiacente.
Camera pulpară este delimitată de un țesut dur
atât la nivelul coroanei, cât și la nivelul rădăcinii,
numit dentină. Dentina coronară este acoperită
de un țesut și mai dur, smlațul, care o izolează
de mediul extern. Dentina radiculară este
acoperită de cement.
Secțiune longitudinală prin dinte decalcificat. 1.coroana; 2. gingia:a epiteliu
stratificat pavimentos; 3. gâtul sau coletul dintelui; 4.pulpa dentară: b.
odontoblaste; c.vas de sânge; 5. dentina; 6.predentina; 7.rădăcina; 8.cement; 9.
desmodont; 10.aleola dentară.
Secțiune transversală prin dinte și parodonțiu. 1.cement;
2.desmodont; 3.os alveolar, 4.gingie; 5.epiteliul stratificat
pavimentos necheratinizat al gingiei; 6.dentina; 7.pulpa dentară.
PULPA DENTARĂ
Pulpa dentară este un țesut conjunctiv bine vascularizat și inervat
situat în camera pulpară și canalele radiculare. La nivelul apexului
prin orificiile dentare comunică cu țesutul conjunctiv periodontal.
Din punct de vedere topografic și morfologic prezintă trei zone:
• pulpa coronară
• pulpa radiculară
• pulpa apicală.
Structura histologică a pulpei. Pulpa dentară este formată dintr-
un țesut conjunctiv tânăr, alcătuit din: substanță fundamentală, fibre
și celule. La nivelul ei se delimitează 4 zone:
• zona odontoblastelor, situată la periferia pulpei;
• zona subodontoblastică Weil, mai bine reprezentată la nivelul pulpei
coronare;
• zona bogată celular, cu număr mare de celule, mai bine
reprezentată la nivelul coroanei;
• zona centrală a pulpei dentare caracterizată prin prezența vaselor și
nervilor.
• Substanța fundamentală este abundentă în pulpa tânără; este
hialină, gelatinoasă, transparentă și slab colorabilă cu coloranți
bazici. Este bogată în glicozaminoglicani, proteoglicani,
glicoproteine (fibronectina și tenascina cu proprietăți adezive) și
apă.
• Fibrele sunt reprezentate de fibre reticulinice. Cu vârsta ele
devin mai numeroase și sunt înlocuite de fibre colagene, care sunt
mai bine reprezentate în pulpa apicală. În pulpa adultă fibrele sunt în
principal de colagen tip I și III.
La periferia pulpei fibrele sunt mai abundente și formează stratul
fibrelor Korff. Fibrele Korff se dispun în jurul odontoblastelor
constituind membrana pulpo-dentinală.
La nivelul pulpei dentare există și fibre oxitalan.
• Celulele prezente în pulpa dentară sunt: odontoblastele,
fibroblastele, celule mezenchimale, macrofagele, celule sanguine.
• Fibroblastele sunt cele mai numeroase celule din pulpa dentară. Au formă
neregulată cu numeroase prelungiri care se unesc și formează o rețea cu
ochiuri înguste în pulpa tânără și mai largi în pulpa bătrână.
Fibroblastele sunt mai numeroase în centrul pulpei coronare unde
formează zona bogată. La periferia pulpei dentare sunt mai rare și mai mari.
Prelungirile lor formează împreună cu cele ale odontoblastelor cu care se
anastomozează, o rețea numită stratul subodontoblastic Weil.
Rolul fibroblastelor este de a forma și menține substanța fundamentală și
componenta fibrilară a pulpei dentare.
• Macrofagele sunt localizate mai ales în centrul pulpei dentare în
vecinătatea vaselor sanguine. Conțin un număr mare de lizozomi; rolul lor
este de a îndepărta celulele degradate.
• Celulele mezenchimale sunt celulele din care se dezvoltă
componentele pulpei dentare. Din ele se diferențiază odontoblastele sau
fibroblastele. Se întâlnesc în centrul pulpei dentare, în zona bogată, în
apropierea vaselor sanguine. Numărul lor scade în pulpa dentară matură,
determinând scăderea potențialului regenerator al pulpei.
• Celulele sanguine migrate sunt reprezentate de frecvente limfocite T,
rare limbocite B iar plasmocitele, hematiile și granulocitele sunt situate difuz
în pulpa dentară.
 Odontoblastele sau dentinoblastele sunt celule situate la periferia dentinei și
specializate în formarea dentinei.
Aspectul și numărul lor diferă în raport cu topografia, vârsta și stadiul funcțional de
secreție. Inițial odontoblastele au formă cilindrică și se dispun pe un singur rând. Pe
măsură ce depun dentina iar pulpa se retractă prin micșorarea camerei pulpare,
devin mai mici iar la nivelul coroanei se dispun pe mai multe rânduri. La nivelul
rădăcinii sunt mai mici, se dispun pe un singur rând, sunt foarte dese și au nucleu
picnotic.
Odontoblastele sunt celule mari, aproximativ 30 microni diametrul, cilindrice, cu
numeroase prelungiri, nucleu ovalar, eucrom cu nucleoli și citoplasmă slab bazofilă
La nivelul coroanei odontoblastele sunt mai mari decât la nivelul rădăcinii.
La microscopul electronic se observă:
• între odontoblaste există joncțiuni de solidarizare de tipul zonulei ocludens.
• citoplasma conține reticul endoplasmatic bine dezvoltat și numeroase mitocondrii;
complexul Golgi și granulele secretorii sunt situate la polul apical extern. Scăderea
numărului organitelor citoplasmatice reflectă scăderea activității lor;
• fiecare celulă prezintă la polul apical, extern, spre dentină, o prelungire filiformă cu
traiect sinuos numită fibra Tomes. Fibrele Tomes pătrund în dentină în canaliculele
dentinare, unde emit colaterale, din anastomozarea cărora se formează o rețea
intradentinară. Ele se întind până la joncțiunile dentină-smalț respectiv dentină-
cement. Fibrele Tomes sunt formate din citoplasmă și membrană celulară. La nivelul
lor se găsesc puține organite, numeroase microfibrile și microtubuli, vezicule de
pinocitoză;
• la polul bazal, intern, pulpar, odontoblastele emit alte prelungiri, mai scurte și
ramificate care se anastomozează cu prelungirile fibroblastelor în stratul Weil.
• Odontoblast-schemă;1.dentina;2. predentina; 3. dentina
peritubulară; 4.canalicul dentinar, 5.fibra Tomes; 6.aparat Golgi;
7.vezicule de secreție; 8. fibră nervoasă.
 Vascularizația pulpei dentare
Pulpa dentară este abundent vascularizată. Vasele sanguine intră în pulpa
dentară și ies prin orificiul dentar al apexului. O arteriolă pătrunde prin apex
împreună cu formațiuni nervoase (senzitive și simpatice).
Arteriolele ocupă o poziție centrală în pulpă, dau ramuri mici în zona
radiculară până în zona subodontoblastică iar când ajung în pulpa coronară
se ramifică și formează o rețea capilară extinsă în zona subodontoblastică.
Capilarele din patul capilar sunt fenestrate, favorizând schimburile
nutritive La nivelul pulpei coronare există numeroase anastomoze arterio-
venoase.
Venele continuă rețeua capilară asigurând circulația de întoarcere.
Diametrul lor este comparabil cu al arteriolelor.
Sistemul arterial pulpar este tip terminal, neexistând o cale de derivație
care să favorizeze irigația țesutului în cazul obliterării arteiolei pulpare, fapt
ce duce în aceste cazuri la necroză.
Rețeaua limfatică a pulpei începe prin capilare fine în zona
subodontoblastică. Acestea se unesc spre apex în 1-2 vase limfatice mai
mari și părăsesc rădăcina prin orificiul apical.
Inervația pulpei dentare
Pulpa dentară este bogat inervată. Fibrele nervoase intră în pulpa dentară
prin orificiul apical alături de vasele sanguine. Fibrele nervoase care
pătrund în pulpă sunt din trigemen și ramuri simpatice din ganglionul
cervical superior. Fiecare fascicul conține axoni mielinizați și nemielinizați.
DENTINA
Dentina este un țesut dur, puternic mineralizat, dispus în jurul
camerei pulpare și al canalelor radiculare, constituind suport pentru
smalț și cement. Are origine mezenchimală și este primul țesut dur
care ia naștere, ca rezultat al activității odontoblastelor. Are culoare
alb-gălbuie.
Dentina matură este alcătuită din:
• aproximativ 70% componentă anorganică, în special fosfat tricalcic
cristalizat sub forma cristalelor de hidroxiapatită; 20% componentă
organică reprezentată de colagen I și cantități reduse de colagen tip
III, V și proteine noncolagene.
Odontoblastele pot produce pentru perioade scurte de timp
amelogenine, proteine situate în matricea dentinei cu rol de control
în depunerea și distribuția cristalelor de minerale.
În predentină predomină proteoglicanii, care au rolul de a preveni
mineralizarea prematură a matricei organice. Dentin sialoproteina și
dentin fosfoproteina sunt în concentrație mare în dentină și au rolul
de a supraveghea depunerea minerală;
• 10% apă adsorbită pe suprafața părții minerale sau în interstițiul
dintre cristale.
În dintele uman se recunosc trei tipuri de dentină: primară, secundară și terțiară
sau reparatorie, în funcție de momentul formării și de caracteristicile
histologice ale țesutului.
Dentina primară înconjoară camera pulpară. Este formată din două
componente:
• dentina manta;
• dentina circumpulpară.
Dentina primară se formează până în momentul erupției dentare. După ce
dinții devin funcționali, începe producerea dentinei secundare.
Dentina manta este prima structură sintetizată de odontoblastele diferențiate.
Se depune în vecinătatea joncțiunii dentină-smalț și are o grosime de
aproximativ 150 microni. Are traiect festonat și asigură o legătură strânsă cu
smalțul. Joncțiunea cement-dentină este rectilinie și slab marcată.
Zona de trecere între dentina manta și dentina circumpulpală se numește
dentină interglobulară, și este o zonă de slabă mineralizare.
Dentina secundară se secretă după formarea rădăcinii, într-un ritm mult
mai lent. Are structură tubulară, mai puțin ordonată, canaliculele dentinare
în cea mai mare parte continuându-se cu cele din dentina primară.
• Raportul între componenta organică și minerală este același cu cel din
dentina primară. Dentina secundară se depune în jurul pulpei dentare,
inegal, și în cantitate mai mare la nivelul vârfului camerei pulpare ceea ce
determină modificări ale formei și dimensiunilor camerei pulpare.
• Canaliculele dentinare din dentina secundară se calcifică mai repede
decât cele din dentina primară ceea ce duce la scăderea permeabilității
dentinei.
• Dentina terțiară, reactivă sau reparatorie este produsă
când apar carii sau traumatisme mecanice ale pulpei
dentare, pentru a proteja pulpa dentară. Este produsă
doar de celulele care sunt afectate de diferiți stimuli,
formându-se limitat (spre deosebire de dentina primară
și secundară).
Cantitatea și arhitectura dentinei terțiare este în funcție de
intensitatea și durata stimulului care inițiază răspunsul
celulelor. Cu cât stimulul este mai puternic, cu atât se va
depune mai rapid dentina terțiară, iar strucuta ei este
mai haotică.
• Predentina este dentina nemineralizată, dispusă în
jurul camerei pulpare în contact cu odontoblastele din
pulpă; are grosime variabilă, între 10 și 47 microni. Pe
preparatele colorate cu hematoxilină-eozină se
colorează mai puțin intens decât dentina mineralizată
 Strucuta histologică a dentinei
Dentina este formată din:
• canalicule dentinare;
• substanță intercanaliculară (matricea dentinei).
Canaliculele dentinare au dispoziție radiară, se dispun de la suprafața pulpară
până la joncțiunea dentină-smalț în coroană, unde au direcție oblică și
longitudinală și până la joncțiunea dentină-cement în rădăcină unde au
direcție orizontală.
Canaliculele primare se anastomozează prin canaliculele secundare
alcătuind o rețea canaliculară care permite difuziunea substanțelor nutritive
în dentină.
Canaliculele dentinare au traiect sinuos în formă de „S” cu o curbură
primară cu convexitatea spre rădăcină și o curbură secundară, cu
convexitatea spre coroană, care dă canaliculului aspect spiralat..
Numărul canaliculelor dentinare este mai mare în dentina coronară, la
premolari și molari.
Calibrul unui canalicul este de 3-5 microni, descrește spre suprafața
dentinei și este foarte redus în vecinătatea joncțiunii dentină-smalț.
În interiorul canaliculilor se găsesc:
• fibrele Tomes;
• limfă dentară (fluid dentinal);
• fibre nervoase amielinice.
Fibrele Tomes nu ocupă în întregime canaliculele, ci există în jurul lor un spațiu
foarte mic care conține un gel de mucopolizaharide, favorabil proceselor de
difuziune.
În jurul canaliculelor există fibre colagene subțiri care formează o teacă
peritubulară. Unii autorii descriu în jurul canaliculelor un strat subțire de
predentină numită teaca Neumann.
Degenereșcența sau moartea odontoblastelor concomitentă cu a
prelungirilor lor, cauzează apariția în dentină a unor „zone moarte” lipsite de
sensibilitate și de canaliculi.
Substanța intercanaliculară sau matricea dentinei este alcătuită din:
• substanță fundamentală amorfă, bazofilă, cu o componentă organică
bogată în glicozaminoglicani, proteine și o componentă minerală sub formă
de cristale de hidroxiapatită;
• sistem de fibre de colagen orientate în direcții diferite.
Biochimic componenta majoră a matricei este condroitin 4-sulfat, existând
un aport mărit de proteoglicani sulfatați în timpul mineralizării dentinei.
Fibrele colagene au orientare diferită și sunt reprezentate de:
• fibrele Korff, provin din pulpă, au traiect spiralat și sunt paralele cu
prelungirile Tomes; la limita pulpă-dentină, aceste fibre formează o
rețea densă în jurul odontoblastelor, constituind membrana pulpo-
dentinală;
• fibrele Ebner, au dispoziție concentrică, paralelă cu suprafața
dentinei și perpendiculare pe prelungirile Tomes.
Substanța fundamentală și fibrele constituie predentina, care prin
impregnare cu săruri minerale se transformă în dentină.
Componenta minerală este reprezentată de microcristale de
hidroxiapatită. Acestea sunt mai dense în zonele hipermineralizate
pericanaliculare.
• Procesul de mineralizare începe de la periferie spre centru,
astfel că în jurul pulpei dentare există o zonă de dentină
nemineralizată, predentina sau dentinoidul.
Mineralizarea cuprinde numai substanța fundamentală; fibrele de
colagen și prelungirile Tomes rămân necalcificate.
 Mineralizarea substanței fundamentale are loc în două moduri:
• liniar, caracterizat prin depunerea cristalelor paralel și în contact cu fibrele;
• globular, când cristalele se orientează în jurul unui punct central, fără
legătură cu fibrele matricei, formând agregate sferice numite calcosferite.
Acestea confluează iar între ele pot să rămână spații insuficient sau deloc
calcificate, de forme și mărimi variate. În dentina coronară aceste spații sunt
mai mari și se numesc spații interglobulare Czemark; în dentina radiculară
aceste spații sunt mici, dispuse pe mai multe rânduri formând un strat cu
aspect granulos, stratul granulos Tomes.
Procesul de mineralizare al dentinei are loc ritmic, în etape succesive,
determinând apariția de zone cu slabă mineralizare, care apar pe secțiuni
transversale ca linii concentrice cu camera pulpară, numite liniile de contur
Owen (colorate mai intens decât restul dentinei cu coloranți bazici).
• Dentina este elaborată tot timpul vieții. Producerea ei este inegală și
continuă, având ca urmare micșorarea camerei pulpare.
• Joncțiunea dentină-smalț este ondulată, în zig-zag. Pe secțiuni demineralizate unde
smalțul este îndepărtat se poate observa aspectul ondulat al acestei zone;
Joncțiunea dentină-cement are aspect liniar și se realizează prin intermediul unui
strat hialin foarte subțire.
Modificări legate de vârstă
• Depunerea continuă de dentină determină la bătrâni îngustarea sau chiar
obliterarea canaliculelor dentinare. Îngustarea canaliculilor se produce prin
depunerea dentinei în interiorul canaliculilor,
• Dentina scleroasă este termenul care definește obstruarea canaliculelor
dentinare cu material calcificat.
• Nutriția dentinei. Dentina nu are vascularizație proprie deși este o varietate de țesut
conjunctiv. Nutriția se realizează prin lichidul seros-limfa dentară, conținut în
canaliculele dentinare, care permite difuziunea substanțelor nutritive dinspre pulpă
spre dentină. Cu vârsta permeabilitatea scade, datorită calcificării progresive a
canaliculelor.
Sensibilitatea dentinei.
Dentina are sensibilitate proprie generată de procese iritative fizice, chimice sau
microbiene. Se consideră că funcția de receptori este îndeplinită de fibrele Tomes
care conduc stimulii spre corpul odontoblastelor, apoi spre plexul nervos peri și
subodontoblastic.
Unele cercetări demonstrează prezența de fibre nervoase amielinice în canalele
dentinare; studii de microscopie electronică evidențiază terminații nervoase în intim
contact cu suprafața odontoblastelor, asemănătoare sinapselor.
Se consideră că există trei mecanisme care pot explica sensibilitatea dentinei:
• dentina conține terminații nervoase care răspund la stimuli;
• odontoblastele reprezintă receptori datorită legăturilor pe care le au cu fibrele
nervoase care formează plexul subodontoblastic. Sunt atât celule receptoare cât și
de transmitere a stimulilor nervoși.
• mișcările fluidului din canaliculele dentinare.
Joncțiunea dentină-smalț; 1.canalicul dentinar; 2.cuticula
smalțului; 3.prisme adamantine; 4.substanță
intercanaliculară
SMALȚUL

Smalțul, adamantina sau emailul, învelește dentina coronară și

realizează schimburile cu mediul extern. Are duritate mare și este
lipsit de celule și prelungiri celulare.
Este mai gros la nivelul suprafețelor ocluzale și se subțiază spre
coletul dintelui.
Originea smalțului este epitelială, celulele care formează smalțul sunt
adamantoblastele (ameloblastele) care dispar în momentul erupției
dentare, astfel samalțul nu se poate reface.

Smalțul este translucid, dintele având culoare variabilă, gri-alb

sau galben deschis. Acest lucru este explicat prin grosimea variabilă
a smalțului, maximă la nivelul suprafețelor ocluzale și minimă la
nivelul liniei cervicale.
 Smalțul este cel mai dur țesut al organismului, cu 96% substanțe
minerale (cristale de hidroxiapatită): fosfați, carbonați, fluoruri de
calciu, fosfați de magneziu, fluor, fier, potasiu; 2,3% apă și 1,7%
substanțe organice (ca proteine de tipul cheratinei, aminoacizi).
Din punct de vedere histologic smalțul este format din două
componente:
• prismele adamantine;
• substanța interprismatică.
Ambele componente sunt alcătuite dintr-o matrice organică în
care se depun săruri minerale în proporție variabilă sub formă de
microcristale.
Prismele adamantine sunt considerate unitățile morfologice ale
smalțului, ele fiind produsul activității adamantoblastelor.
Au fost descrise pe secțiuni transversale prin smalț, unde apar
ca penta sau hexagonale sau prin compresiuni reciproce pot să
apară forme modificate: ovale, formă de rachetă sau gaură de cheie.
Ulterior s-a dovedit că prismele de smalț nu se încadrează într-
o formă perfect geometrică, având formă asemănătoare unui cilindru
format din cristale de hidroxiapatită cu axul lung orientat în cea mai
mare parte, paralel cu axul lung al prismei, numite baghete
cilindrice, solidarizate prin substanță interbaghetară.
Prisme adamantine (de smalț), secțiune
transversală.
 Prismele adamantine parcurg toată grosimea smalțului de la
joncțiunea dentină-smalț până la suprafață, având o lungime de
aproximativ 2mm și o grosime de 3-5 microni.
Sunt situate perpendicular pe suprafața dentinei, având orientare
- orizontală în regiunea coletului,
- apoi oblică,
- devenind verticală către vârful coroanei.
Traiectul prismelor este sinuos în partea internă și rectiliniu spre
suprafață, ceea ce conferă smalțului o mare rezistență la presiunile
din timpul masticației.
În secțiune longitudinală prin dinte, se observă pe suprafața smalțului,
în cele două treimi interne, striații rectilinii și încurbate,
perpendiculare pe suprafața dintelui. Aceste striații privite în lumină
polarizată apar ca o alternanță de discuri clare și întunecate,
cunoscute sub denumirea de benzile lui Hunter-Schreger.
Cristalele de hidroxiapatită se dispun cap la cap, pe lungimea prismei și
în contact cu fibrilele.
Mineralizarea prismelor se petrece ritmic, astfel că fiecare prismă are
striații transversale mai slab mineralizate dispuse la intervale de 3-5
microni.
Aceste striații reflectă activitatea ritmică a adamantoblastelor.
La periferia fiecărei prisme există o zonă mai slab mineralizată, teaca
prismei, care este metacromatică, fiind formată din substanță
organică nemineralizată, cu reacție intens pozitivă pentru fosfataza
alcalină și grupările sulfhidril.
Substanța interprismatică are rol de solidarizare a prismelor. Are o
matrice organică mai bazofilă decât prismele și mai puțin
mineralizată (de aceea este mai ușor atacată de acizi).
Cristalele de hidroxiapatită sunt orientate în direcții diferite.

În structura substanței interprismatice există spații de slabă

mineralizare: smocuri, lamele, fisuri denumite astfel după forma
lor.
• Smocurile sau tufele sunt formațiuni cu aspect de evantai, care pornesc de
la joncțiunea smalț-dentină, străbat smalțul fără a ajunge la suprafața
dintelui.
• Lamelele sunt defecte cu aspect de foițe slab mineralizate; apar în
smalțul pe cale de maturație a dintelui neerupt, cuprinzând înreaga grosime
a smalțului, unele pătrund chiar în dentină.
• Fisurile apar cânnd presiunea asupra smalțului în formare
depășește o anumită limită.

Toate aceste zone reprezintă locuri de retenție pentru alimente, focare de

infecție și fermentație, favorizând dezvoltarea cariilor dentare.
Smalțul prezintă o succesiune de striații paralele între ele și cu suprafața
dintelui, concentrice față de cavitatea pulpară, striațiile Retzius, bine vizibile
pe secțiuni transversale prin coroană.
Ele marchează depunerea treptată a straturilor de matrice în timpul
formării smalțului de către adamantoblaste și reflectă mineralizarea sa
ritmică.
Striațiile Retzius reprezintă de asemenea locuri de rezistență minoră,
constituind zone de localizare pentru carii.
Liniile Retzius determină pe suprafața smalțului ondulații sub forma unor
jgheaburi mai puțin adânci, numite perikymatii, care au traseu orizontal,
circumferențial.
 La dinții temporari, între smalțul embrionar și cel postnatal se interpune
o zonă mai puțin mineralizată și mai bogată în substanțe organice,
numită linia neonatală a lui Orban.
• Limita dintre smalț-dentină este reprezentată de o membrană
ondulată de aceeași structură cu substanța interprismatică,
membrana Huxley, care dă rezistența dintelui la solicitările
mecanice.
• Înainte ca smalțul să se formeze, unele procese odontoblastice în
dezvoltare se extind în stratul ameloblastic iar atunci când începe
formarea smalțului rămân prinse formând fusurile smalțului.
• În toată perioada dezvoltării dintelui, smalțul este protejat de un
înveliș numit epiteliu dentar redus, cuticula smalțului sau membrana
Nasmith, transparentă, elastică, de aproximativ 0,5-1,5 microni
grosime.
• Posteruptiv, cuticula rămâne atașată gingiei și este înlocuită cu un
înveliș secundar, reprezentat de o peliculă proteică fină formată de
proteine salivare, în care se localizează și flora cavității orale.
Cuticula smalțului participă la realizarea joncțiunii dento-gingivale.
 Matricea organică a smalțului este formată din proteine noncolagene, enzime
și proteine ale smalțului.
• Dintre proteinele smalțului, amelogeninele reprezintă majoritatea
(90%), restul fiind reprezentate de enamelina, ameloblastina și tuftelina
(nonamelogenine).
Componenta minerală este reprezentată de cristale de hidroxiapatită,
strâns împachetate, cu 60-70nm lățime și 25-30nm grosime. Lungimea
cristalelor se întinde pe întreaga grosime a stratului de smalț.

• Smalțul aprismatic poate să apară la suprafața dinților temporari și la dinții

permanenți, în zona gingivală, în proporție de 70%. La examenul
microscopic în lumină polarizată, apare ca o bandă întunecată.
PARODONȚIUL
Parodonțiul reprezintă totalitatea țesuturilor de susținere și legătură dintre
dinte și maxilar, care asigură fixarea, articularea și capacitatea funcțională a
dintelui. Împreună cu dintele propriu-zis, parodonțiul formează unitatea
morfo-funcțională, organul denar sau odontonul.
Componentele parodonțiului sunt:
- cementul,
- desmodontul (periodontul),
- osul alveolar și
- gingia.
Din punct de vedere topografic și funcțional, parodonțiul are două zone:
parodonțiul marginal (gingia) și de susținere (periodontul, osul alveolar și
cementul radicular).
CEMENTUL
Cementul este un țesut dur care învelește dentina radiculară. Este o
varietate de țesut conjunctiv, asemănător osului, avascular, cu origine
mezenchimatoasă.
În jurul coletului este mai subțire și se îngroașe spre apex. Are acțiune
protectoare asupra dintelui, servește ca bază de inserție a ligamentelor
dentare și participă la schimburile nutritive dintre dinte și componentele
parodonțiului; compensează scurtarea dintelui datorită abraziunii ocluzale,
prin permanentă formare de cement.
Există două tipuri de cement: celular și acelular, în funcție de prezența
sau absența celulelor și în funcție de originea fibrelor colagene.
La nivelul coletului joncțiunea cement-smalț poate avea
aspecte diferite:
• cementul acoperă smalțul (60%);
• cementul este acoperit de smalț;
• cementul și smalțul se găsesc cap la cap la 30% din
cazuri;
• se termină la distanță, lăsând o parte de dentină
neacoperită (10%) favorizând cariile dentare.
Joncțiunea cement-dentină este netedă, pe secțiune
apare liniară.
Cementul are culoare gălbuie, conține 45-50% săruri
minerale, în special cristale de hidroxiapatită;
componenta organică 50-55%, este reprezentată de
colagen și matrice proteică noncolagenă. Colagenul de
tip I este componenta predominantă
 Structura histologică a cementului
Ca orice țesut conjnctiv este alcătuit din substanță fundamentală,
fibre conjunctive și celule.
• Substanța fundamentală este impregnată cu săruri minerale.
Fibrele conjunctive sunt de colagen. Celulele sunt: cementoblaste,
cementocite și cementodistrugătoare, cementoclastele.
• Cementul acelular sau fibrilar este format din substanță
fundamentală calcificată în care sunt incluse fibrele colagene,
orientate paralel cu suprafața dentinei.
• Cementul celular este bogat în celule, cementocite.
Dentina radiculară este acoperită pe fața externă cu un strat subțire de
cement acelular a cărui grosime crește progresiv de la colet (20-30
microni) la apex (150 microni).
Peste cementul acelular se depune prin apoziție, mai ales la nivelul
regiunii apicale, cement celular de grosime variabilă.
• Cementoblastele formează cementul; sunt situate printre fasciculele
ligamentare periodontale. Datorită localizării lor se consideră că fac
parte din celulele desmodontului.
Când se formează cement acelular, cementoblastele se retrag și rămân
în afara matricei pe care au elaborat-o.
Când formează cementul celular, cementoblastele rămân în
matricea cementului, secretată de ele, incluse în lacune,
cementoplaste și devin cementocite.
• Cementocitele au formă stelată, cu prelungiri incluse în
canalicule care comunică cu cele învecinate: spre dentină comunică
cu canaliculele dentinare iar la extremitatea opusă se deschid în
spațiul periodontal, asigurând schimburile nutritive între parodonțiu,
dentină și pulpă
 Fibrele colagene din matricea cementului sunt de două
tipuri după originea lor:
• extrinseci, sunt fibre conjunctive ligamentare
periodontale incorporate în cement și produse de
fibroblastele din periodont;
- sunt numite fibre Sharpey și au traiect perpendicular
pe fibrele colagene ale cementului;
- predomină în cementul acelular și sunt complet
mineralizate.
- în cementul celular o parte sunt complet calcificate,
altele numai parțial;
• intrinseci, formate în urma activității cementoblastelor;
predomină în cementul celular.
Nutriția cementului. În condiții fiziologice cementul nu
este vascularizat, nutriția realizându-se prin difuziunea
substanțelor nutritive de-a lungul fibrelor colagene și a
prelungirilor cementoplastelor, dinspre spațiul
periodontal spre cement și dentină.
DESMODONTUL
Desmodontul sau periodontul reprezintă legătura
articulară dintre cementul radicular și osul alveolar care
fixează dintele în maxilar; mai este numit și spațiu
alveolodentar sau periodontal.
Structurile spațiului periodontal realizează o articulație între
dinte și osul alveolar, datorită căreia mișcările dintelui
sunt posibile dar limitate.
Elementele constitutive ale spațiului periodontal sunt:
• ligamentele dentare;
• țesutul conjunctiv interligamentar.
 Ligamentele dentare sunt formate din fascicule groase de
fibre de colagen, orientate în direcții diferite, determinate
de forțele mecanice care se exercită asupra dintelui.
• Fasciculele ligamentare se fixează prin fibre
Scharpey pe de o parte în cement iar cu cealaltă parte în
compacta osului alveolar, sau în alt țesut (ca în corionul
gingiei sau cementul unui dinte învecinat).

În raport cu localizarea și cu locul de inserție al fibrelor, se

disting două grupe de fascicule ligamentare:
• ligamentele crestei alveolare;
• ligamentele alveolodentare.
 Ligamentele crestei alveolare sunt localizate
predominant în corionul gingival și sunt reprezentate de:
• -fibre cemento-gingivale, care se inseră de cement
imediat sub joncțiunea smalț-cement și se ramifică în
evantai în corionul gingival;
• -fibre circulare, reprezentate de un grup redus de
fibre care înconjoară gâtul dintelui, având rolul de a fixa
gingia liberă de dinte; ele interferează cu alte grupe de
fibre;
• -fibre alveolo gingivale, care se răspândesc din
periostul crestei alveolare în corionul gingiei libere;
• -fibre trasseptale, care se întind între cementul a doi
dinți învecinați, traversând corionul gingival deasupra
crestei alveolare
 Ligamentele alveolodentare, numite și principale, au orientări diferite:
oblice, orizontale, apicale, interadiculare-verticale.
• Fasciculele oblice sunt majoritare; ele sunt orientate de la
alveolă la cement, în direcție apicală, de sus în jos; Fibrele oblice
din apropierea coletului și apexului au o direcție inversă, de la
cement la alveolă și se opun deplasării verticale a dintelui.
• Fasciculele orizontale se opun mișcării de rotație și lateralitate
a dintelui.
• Fasciculele apicale, radiază de la cement în jurul apexului
rădăcinii, spre os, formând baza cavității alveolare.
• Fasciculele interadiculare verticale se găsesc numai la nivelul
dinților multiradiculari, se întind între cement și fundul cavității
alveolare și formează septul interradicular
 Toate fibrele alveolodentare au un capăt inclus în cement și altul în osul
alveolar.
Țesutul conjunctiv interligamentar este reprezentat de țesut conjunctiv lax,
situat în spațiul dintre fasciculele ligamentare și alcătuit din substanță
fundamentală redusă, fibre și celule.
• Substanța fundamentală conține glicoproteine, glicolipide,
glicosaminoglicani (în special dermatan sulfat) și 70% apă, compoziție care
favorizează rezistența la presiune a periodontului.
• Fibrele elastice sunt puține și însoțesc de obicei vasele. Mai frecvent
se găsesc două forme imature de elastină sub formă de fibre oxitalan și
elaunină.
Fibrele oxitalan acționează antagonist cu fibrele colagene.
 Celulele țesutului conjunctiv interligamentar sunt reprezentate de
fibroblaste și fibrocite (care sintetizează fibrele de colagen și
oxitalan), histiocite, mastocite, celule care participă la procesul de
formare și resorbție a osului alveolar și cementului (osteoblaste,
osteoclaste, cementoblaste și cementoclaste).
• Celulele nediferențiate, mezenchimale (care se diferențiază în
fibroblaste, cementoblaste, osteoblaste) sunt situate în jurul vaselor
sanguine.
 Vascularizația desmodontului este bogată, fiind asigurată
de vase care vin din osul alveolar și gingie.
Inervația este bogată; fibrele nervoase provin din nervii
alveolari superiori și inferiori și sunt mielinice și
amielinice. Inervația receptoare este reprezentată de
treminații nervoase libere și incapsulate, răspândite de-a
lungul ligamentelor alveolo-dentare.
GINGIA
Mucoasa gingivală sau gingia, component al parodonțiului, este o
modificare adaptativă a mucoasei orale, masticatorii, care acoperă
osul alveolar și coletul dinților, unde formează un inel cu rol de fixare
a dintelui în osul maxilar.
Zona de trecere între mucoasa orală și dinte se numește joncțiune
dento-gingivală.
Între gingie și suprafața dintelui există un spațiu de aproximativ 0,5-
3mm adâncime și o lărgime de 1,8 mm, cu aspect de fund de sac,
sacul gingivo-dentar.
La acest nivel se găsește o cantitate minimă de lichid în condiții
normale (care se filtrează dinspre corion prin epiteliul cervicular) cu
rol de curățare a șanțului, având proprietăți antibacteriene.
Conține celule descuamate, polinucleare, limfocite; crește
cantitatea de lichid în procesele inflamatorii
 Macroscopic, gingia are culoare roz, cu variații individuale, consistență
fermă, elastică. Suprafața este granulară (când este netedă și
strălucitoare are semnificația unui edem inflamator subiacent).
Din punct de vedere topografic și funcțional gingia prezintă trei
zone: gingia liberă (marginea liberă), gingia aderentă și gingia
interdentară.
• Gingia liberă sau marginală acoperă coletul dinților pe fețele
vestibulară și orală, iar lateral se continuă cu gingia interdentară.
Gingia liberă se întinde de la marginea gingivală până la
joncțiunea cement-smalț.
Mucoasa gingivală a marginii libere prezintă doi versanți:
extern și intern, care se unesc în formă de lamă de cuțit.
Gingia liberă formează peretele extern și intern al șanțului gingival.
Șanțul gingival (gingivo-dentar) este o depresiune în formă de V,
situat în jurul coletului dentar.
 Gingia liberă este reprezentată de o mucoasă formată din epiteliu și corion, în
care se găsesc trei tipuri de epiteliu:
• epiteliul versantului extern, (epiteliu oral) acoperă fețele orale și vestibulare.
Este un epiteliu pavimentos stratificat keratinizat, cu 4 straturi de celule:
bazal-germinativ, spinos, granulos și cornos, formate din keratinocite în
diferite stadii de diferențiere, melanocite, celule Langerhans și celule
Merkel.
• epiteliul versantului intern numit și epiteliu sulcular sau cervicular este
pavimentos stratificat necheratinizat; celulele au citoplasmă redusă cu
numeroase organite;
• epiteliul joncțional, situat la baza șanțului gingival; are structură particulară,
fiind format din 3-4 rânduri de celule epiteliale mari; Este un epiteliu imatur
cu celule care prezintă numeroase organite citoplasmatice, spații
intercelulare largi, și fără semne de diferențiere (cum ar fi formarea
cheratinei).
Corionul este dens cu numeroase celule de tip inflamator. Această
inflamație are un dublu rol, pe de o parte în apărarea locală, pe de altă
parte influențează structura epiteliului de acoperire. La nivelul corionului se
inseră ligamentele alveolo-gingivale, cemento-gingivale, circulare.
• Gingia aderentă este continuarea gingiei libere, atașată
de os sau cementul radicular, acoperind versantele
vestibulare și orale ale osului alveolar. Are consistență
fermă, elastică, și înălțime variabilă, mai mare la nivelul
dinților frontali și mai mică la cei laterali
• Epiteliul mucoasei aderente este stratificat
pavimentos necheratinizat dispus pe un corion
reprezentat de un țesut conjunctiv dens în care se
fixează fibre gingivo-periostale și gingivo-cementare.
• Gingia interdentară este situată în spațiile
interdentare, acoperă septul osos interdentar. Forma ei
depinde de raportul dintre dinți: în regiunile anterioare
are forma unei piramide triunghiulare, în timp ce în
regiunea molară este mai turtită în direcție oro-linguală
 Vascularizația gingiei. Gingia este foarte bine vascularizată, de vase
arteriale provenite din trei zone:
- arterele
-vase din periodont;
-vase dinspre osul alveolar (artere alveolare).
.
Vasele limfatice abundente în corionul gingival, drenează limfa
în ganglionii limfatici regionali.
Inervația gingiei este asigurată de fibre nervoase senzitive (din nervii
labiali, bucali, palatinali).
OSUL ALVEOLAR
Osul alveolar se formează odată cu dezvoltarea dintelui, sub
forma unor septe osoase între mugurii dentari. Treptat osul alveolar
este inclus în corpul maxilarelor, încât la adult este în continuare cu
maxilarele. Alveolele dentare ating dezvoltarea completă numai
atunci când erupția dentară s-a terminat, deoarece dintele în erupție
antrenează dezvoltarea pereților alveolari.
Structura histologică a osului alveolar. Osul alveolar constituie
peretele alveolei dentare în care este inclusă în mod normal
rădăcina dintelui până în vecinătatea coletului.
În structura osului alveolar se descriu două fețe, internă-
alveolară și externă-gingivală, formate din os compact, numite și
compacta sau tăblia osoasă externă și internă. Cele două fețe se
unesc la marginile alveolelor dentare.
Între cele două componente se intercalează în unele regiuni os
spongios-spongioasa alveolară, mai bine reprezentată la premolari
și molari.
Compacta internă are aspect neregulat, datorită inserției
ligamentelor alveolodentare, vaselor și terminațiilor
nervoase care o străbat, având aspect de lamă ciuruită.
Compacta externă este netedă, acoperită de periost peste
care se dispune mucoasa gingivală.
Spongioasa alveolară este alcătuită din țesut osos
spongios, care se continuă în profunzimea alveolelor
fără o limită precisă, cu țesutul spongios al maxilarelor.
Traveele osoase delimitează areole de diferite forme și
mărimi, izolate sau intercomunicante.
Areolele, la copil sunt pline cu măduvă roșie hematogenă,
care treptat se transformă în măduvă galbenă la adult și
vârstici, cu excepția regiunii celui de al III-lea molar unde
persistă ca măduvă roșie hematogenă. În areolele
osoase se pot găsi și resturi epiteliale Malassez.
Vascularizația osului alveolar
• Vasele sanguine provin din spațiul periodontal.
• Osul alveolar, ca și celelalte oase este supus toată viața proceselor
de remaniere prin permanentă osteosinteză și osteoliză. Aceste
procese se realizează prin activitatea osteoblastelor și
osteoclastelor.
• Duritatea și rezistența mai mică a osului alveolar la compresiuni,
față de cement, face posibilă corectarea viciilor de articulare a
dinților, prin aparate ortodontice.
 DINTELE

DEZVOLTAREA DINTELUI
DEZVOLTAREA DINTELUI
Începutul dezvoltării organului dentar este marcat de
proliferarea epiteliului cavității orale primitive.
Cavitatea orală primitivă este tapetată de un epiteliu
bistratificat. Epiteliul este dispus pe o membrană bazală
sub care se găsește mezenchimul.
La 6 săptămâni intrauterin epiteliul proliferează intens,
pătrunde în mezenchim și formează lama dentară
primitivă, o bandă de țesut epitelial pe cele două
maxilare, superior și inferior.
Din lama dentară primitivă se formează mugurii celor 20 de
dinți temporari, de forma unor sfere formate din celule
epiteliale, delimitate de membrană bazală și situate
adânc în mezenchim.
Mugurii rămân uniți de lama dentară printr-un pedicul de
celule epiteliale numit pedicul dentar.
În săptămâna 20 a vieții intrauterine, din lama dentară
primitivă se formează lama dentară secundară, care
proliferează pe partea linguală a dinților temporari,
formând primordiile dinților permanenți.
Dezvoltarea dintelui- mugure dentar în stadiul inițial. 1.proliferarea
epiteliului oral; 2.lama dentară primară; 3.lama dentară secundară;
4.organul smalțului; 5.mezenchim; 6.cavitate orală.
 Mugurele dentar
Mugurele dentar reprezintă primul stadiu în
dezvoltarea organului dentar și este alcătuit din două
componente (primordii): epitelial și mezenchimal.
• Componenta epitelială, la început are aspect
ovoidal, apoi extremitatea profundă devine mai umflată
iar cea superficială ia aspectul unui cordon de celule
epiteliale numit pedicul dentar, prin care rămâne legată
de lama dentară primitivă. Prezența primordiului epitelial
induce formarea componentei conjunctivo-
mezenchimale.
• Componenta mezenchimală se diferențiază la nivelul
feței profunde a epiteliului în care se invaginează
formând papila dentară.
 În evoluție, componenta epitelială îmbracă papila conjunctivă sub
formă de cupolă sau capișon la embrionul de 9-10 săptămâni,
stadiul de capișon dentar; apoi prin adâncirea papilei are aspect de
clopot, stadiul de clopot, la embrionul de 3-4 luni.
Stadiul de capișon
În acest stadiu componenta epitelială are trei straturi:
• epiteliul extern, este un epiteliu simplu cubic, situat pe convexitatea
capișonului și legat de lama dentară primară prin pediculul dentar;
• epiteliul intern este situat pe concavitatea epiteliului, este simplu
cilindric și în contact cu papila dentară;
• pulpa smalțului (gelatina smalțului), este zona situată între cele două
straturi epiteliale, formată din celule stelate, cu prelungiri
anastomozate între care se găsește o masă gelatinoasă.
Cele trei straturi formează organul adamantin în stadiul de capișon.
Componenta mezenchimală reprezentată de papila dentară
este situată în concavitatea capișonului.
Este formată din:
• celule mezenchimale cu aspect stelat;
• substanță fundamentală bogată în glicozaminoglicani;
• capilare sanguine.
• Dezvoltarea dintelui-mugure dentar în stadiul de capișon.1 papila
dentară; 2.sac dentar; 3.epiteliul intern al organului adamantin;
4.epiteliul extern al organului adamantin; 5. mezenchim;
6.proliferarea epiteliului cavității orale; 7.lama dentară; 8.lama
dentară secundară; 9. reticul stelat.
 Stadiul de clopot
Componenta epitelială are următoarele caractere:
• celulele din zona de trecere între epiteliul extern și intern, zona
reflectată, proliferează, ceea ce va determina adâncirea concavității
organului adamantin (pe secțiune având aspect de clopot);
• epiteliul intern este simplu cilindric cu celule mai înalte, care se
diferențiază în preadamantoblaste care prin maturare devin
adamantoblaste (ameloblaste);
• epiteliul extern devine simplu pavimentos;
• pulpa smalțului are substanța gelatinoasă mai redusă, celulele mai
puțin distanțate; se mai numește epiteliu reticular;
• epiteliul intermediar apare sub forma a 2-3 rânduri de celule turtite
situate peste epiteliul intern.
Componenta conjunctivă, papila dentară, se modifică astfel:
• celulele mezenchimale din vecinătatea epiteliului intern, periferice,
vor deveni cilindrice, se dispun la periferia papilei căpătând caracter
secretor și devenind odontoblaste secretoare de dentină;
• în centrul papilei există celule mezenchimale, fibroblaste, fibre de
reticulină, substanță fundamentală, capilare sanguine.
Dezvoltarea dintelui-mugure dentar în stadiul de clopot 1.epiteliul
extern al organului adamantin; 2.epiteliu intern al organului
adamantin; 3.reticul stelat; 4. sac dentar; 5. papilă dentară; 6.lamă
dentară secundară; 7.epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat.
Primele celule care se diferențiază sunt
adamantoblastele, acestea induc formarea
odontoblastelor.
Primele celule care secretă sunt odontoblastele
care produc dentina iar aceasta induce secreția
smalțului de către adamantoblaste
(ameloblaste).
• La sfârșitul stadiului de clopot al mugurelui
dentar se secretă o zonă de dentină coronară și
smalț.
• Când legătura dintre lama dentară și
mugure, pediculul dentar, dispare, mugurele
dentar trece în stadiul de folicul dentar,
înconjurat de țesut conjunctiv numit sac dentar.
Foliculul dentar
Foliculul dentar este alcătuit dintr-o componentă epitelială, organul
adamantin și o componentă conjunctivă, papila sau organul
dentinei, în jurul cărora se constituie sacul dentar.
Organul adamantin sau organul smalțului este format din patru straturi:
• stratul epitelial extern format dintr-un rând de celule epiteliale turtite;
• pulpa smalțului sau gelatina smalțului este alcătuită din celule
stelate situate într-o substanță gelatinoasă; are rol mecanic
contribuind la modelarea coroanei și rol de stocare a sărurilor de
calciu;
• stratul intermediar, situat între pulpa smalțului și stratul epitelial
intern, este format din mai multe rânduri de celule, cu rol de
mineralizare a smalțului;
• stratul epitelial intern, delimitează concavitatea organului adamantin;
celulele acestui strat, adamantoblastele, sunt cilindrice, penta și
hexagonale, mari (60-80 microni). Citoplasma conține numeroase
mitocondrii, reticul endoplasmatic rugos și neted, aparat Golgi, bine
reprezentate. Au nucleu eucrom, nucleolat, oval situat în treimea
externă.
Straturile organului adamantin se atrofiază și prin fuziune
cu epiteliul intern dau naștere cuticulei smalțului, care va
proteja dintele până în momentul erupției dentare.
La joncțiunea stratului epitelial extern cu cel intern, apare
încă din stadiul de clopot o zonă de creștere a coroanei,
zona reflectată, la nivelul căreia elementele epiteliale
nou formate se diferențiază până când coroana atinge
înălțimea definitivă.
Tot din această zonă reflectată proliferază teaca epitelială
Hertwig care are rol esențial în formarea rădăcinii.

• Papila dentară-componenta conjunctivă,

generează dentina și pulpa dentară.
Este reprezentată de un țesut conjunctiv, mezenchimatos,
alcătuit din substanță fundamentală abundentă, celule
mezenchimale, fibroblaste, fibrocite, fibre de reticulină și
colagen, vase și nervi.
• Folicul dentar- papila dentară.1.reticul stelat; 2.adamantoblaste;
3.smalț; 4.dentină; 5.predentină; 6.odontoblaste; 7. papila dentară.
Joncțiune organ adamantin-papilă dentară.1.reticul stelat; 2. strat
intermediar; 3.adamantoblaste; 4.smalț; 5.dentină cu canalicule
dentinare; 6.predentina; 7.odontoblaste
 Sub acțiunea inductoare a adamantoblastelor, celulele de la periferia papilei se
diferențiază în odontoblaste, care secretă dentina. Sunt celule cilindrice,
dispuse pe un rând; prezintă la polul apical o prelungire numită fibră Tomes,
în jurul căreia se depune dentina.
Sacul dentar este situat în jurul foliculului dentar și format din țesut conjunctiv
bogat vascularizat, diferențiat din țesutul mezenchimal din jurul mugurelui
dentar. Din sacul dentar se dezvoltă elementele de susținere ale dintelui
(cementul și desmodonul).
Dentina coronară este secretată în două faze:
• faza de predentină;
• faza de mineralizare.
În faza de predentină odontoblastele secretă o substanță omogenă,
bazofilă, predentina sau dentinoidul, substanță proteică nemineralizată care
se depune în jurul fibrelor Tomes, constituindu-se canaliculele dentinare, în
care rămân fibrele incluse.
În faza de mineralizare matricea se mineralizează prin depunerea
cristalelor de hidroxiapatită în jurul fibrelor de colagen. Cristalele de
hidroxiapatită se depun inițial sub formă de mici vezicule care se măresc și
ocupă toată matricea. Mineralizarea are loc de la exterior spre papila
dentară, astfel că în vecinătatea odontoblastelor rămâne permanent o zonă
de dentină nemineralizată.
Depunerea ritmică a dentinei determină apariția unor striații pe suprafața ei
(liniile de contur Owen).
 Formarea smalțului, adamantogeneza (amelogeneza.)
Formarea smalțului începe tot din stadiul de clopot, dar
adamantoblastele nu intră în funcție decât după ce s-a depus un
strat de dentină.
Se desfășoară în două etape:
• etapa secreției de preadamantină;
• etapa de mineralizare a smalțului.
Debutul formării smalțului este marcat prin transformări
semnificative în corpul adamantoblastelor dezvoltându-se și
prelungirile lor citoplasmatice numite prelungirile (procesele) Tomes,
care se întrepătrund cu smalțul nou format.
Fiecare prelungire Tomes este bogată în organite și se umple cu
granule de secreție. Treptat aceste granule trec în spațiul
extracelular unde se agregă și formează o substanță intens bazofilă,
preadamantina, care constituie matricea organică a prismei de
smalț, bogată în proteine fibroase.
Matricea depusă extracelular păstrează diametrele transversale ale
adamantoblastelor, rezultând forme prismatice care vor reprezenta
prismele adamantine. Fiecare celulă formează patru prisme.
În etapa a doua, mineralizarea matricei prismelor începe
din porțiunea distală a prismei, care devine acidofilă.
Mineralizarea are loc ritmic, ceea ce explică striațiile
din prismele de smalț.
Substanța interprismatică se mineralizează
concomitent dar în proporție mai redusă.
Pe măsură ce se depune dentină și smalț, se
constituie coroana dintelui care crește în lungime și
grosime.
Formarea rădăcinii
Formarea rădăcinii are loc numai după ce coroana este
constituită. Prima dată apare dentina radiculară, apoi cementul.
În procesul de formare a rădăcinii un rol important îl au celulele
din zona reflectată (zona de joncțiune dintre epiteliul intern și cel
extern al organului adamantin), cu formarea tecii Hertwig.
Aceasta determină dacă rădăcina va fi dreaptă sau încurbată, unică
sau multiplă, lungă sau scurtă. În prezența acestei teci din papila
conjunctivă se diferențiază odontoblastele care vor forma dentina
radiculară.

Formarea pulpei dentare

Pulpa dentară se formează din papila dentară, începând din
perioada de clopot. La periferia papilei încep să se diferențieze
odontoblastele, sub forma unui rând de celule înalte, bazofile,
dispuse pe un singur rând. În timp se maturează, își modifică forma,
dispoziția și încep să secrete dentina.
Celulele conjunctive, fibrele, vasele din papila dentară se mențin
ca structuri ale pulpei dentare.
Formarea rădăcinii dintelui. 1.strat epitelial extern; 2.gelatina
smalțului; 3. strat intermediar; 4. adamantoblaste; 5. smalț; 6.
dentina; 7. odontoblaste; 8. pulpa dentară ; 9. teaca Hertwig; 10.
dentina radiculară; 11.cement;
ȚESUTURI CONJUNCTIVE

ȚESUTUL CARTILAGINOS
ȚESUTUL OSOS
• Țesutul cartilaginos este un țesut conjunctiv alcătuit din
cele trei elemente: celule, substanţă fundamentală şi
fibre. Substanţa fundamentală este semidură dar
elastică ceea ce le conferă rezistenţă elastică faţă de
presiuni şi tensiuni având şi rol mecanic.
• La om există cartilagii de tranziţie care formează
scheletul embrionului şi fătului şi cartilagii permanente
care formează scheletul unor formaţiuni permanente.
Din punct de vedere structural ţesutul cartilaginos este
alcătuit din celule formatoare de cartilaj:
- condroblaste, condrocite și
- distrugătoare de cartilaj:condroclaste,
dispuse într-o matrice intercelulară formată din substanţă
fundamentală şi fibre.
• Țesutul cartilaginos este țesut avascular care crește
prin apoziție și diviziune intersițială.
În funcţie de tipul fibrelor şi de caracterele substanţei
fundamentale se descriu mai multe tipuri de cartilaj:
• hialin, conține fibre de colagen tip II
• elastic, conține fibre elastice
• fibros, conține fibre de colagen tip I.
Ţesutul cartilaginos hialin
• Macroscopic are un aspect sticlos, transparent sau
semitransparent, de culoare alb-albăstruie.
• Este cel mai răspândit tip de cartilaj, la adult fiind
localizat: în septul nazal, la nivelul articulațiilor,
coastelor, laringe, trahee și bronhiile mari; formează
scheletul embrionului și fătului care este înlocuit apoi de
țesut osos.
• Din punct de vedere histologic este alcătuit din:
celule, substanţă fundamentală şi fibre.
• Celulele cartilaginoase formatoare de cartilaj sunt:
condroblastele şi condrocitele.
• Condroblastele sunt celulele tinere, mici (10-20
microni), turtite, situate la periferia cartilajului cu axul
lung paralel cu suprafața cartilajului. Au metabolism
intens participând la formarea matricei cartilaginoase
(sustanței fundamentale și fibrelor).
Substanţele elaborate participă la formarea
substanţei precartilaginoase care este capabilă să reţină
o cantitate mare de apă.
Condroblastele elaborează şi proteine care se organizează
sub formă de fibrile.
Când aceste substanţe sunt depuse, condroblastul devine
condrocit şi rămâne inclus într-o cavitate a substanţei
fundamentale numită condroplast.
• Condrocitele sunt celule adulte, mari, neregulate cu
diametru între 15-35 microni situate în condroplaste în
porțiunea centrală a cartilajului. Pe preparatele
proaspete celula ocupă întregul condroplast iar pe
preparatele fixate şi prelucrate, citoplasma se retractă,
lăsând un spaţiu optic vid la limita cu condroplastul.
La microscopul electronic, suprafaţa celulară prezintă
numeroşi microvili care îi măresc suprafaţa de contact cu
mediul extracelular (ca adaptare într-o substanţă
fundamentală nevascularizată). Nucleul condrocitului este
hipercrom, citoplasma slab acidofilă cu organite mai reduse
pentru sinteza proteică, incluziuni lipidice şi de glicogen
(substanţe de rezervă).
• La nivelul condrocitului se sintetizează
glicozaminoglicani și proteine componente ale substanţei
fundamentale.
Tot la nivelul condrocitului se sintetizează colagenul,
formându-se fibrile fine care nu se pot evidenţia în
microscopia optică prin tehnicile obişnuite.
• Condrocitele au proprietate de diviziune, celulele
rezultate se dispun în grupuri delimitate de o capsulă
comună numite grupe izogene. În cadrul grupului izogen
fiecare celulă rămâne individualizată printr-o capsulă
proprie. Există două tipuri de grupe izogene:
- axiale, când celulele sunt dispuse în coloane, diviziunile
au loc în planuri paralele; le întâlnim în cartilagiile care
se osifică.
- coronare, celulele sunt dispuse sub formă de cerc,
coroană, diviziunea având loc în planuri diferite; le
întâlnim în cartilagiile costale unde forţele mecanice se
exercită în toate direcţiile.
• Condroclastele sunt celule distrugătoare de cartilaj,
greu vizibile pe preparatele histologice; intervin în
procesele de resorbție și modelare a cartilajului.
Cartilaj hialin
• Substanţa fundamentală împreună cu fibrele constituie matricea
cartilajului.
În preparate histologice colorate prin tehnici uzuale, matricea apare
omogenă deoarece fibrilele colagene sunt foarte fine şi au acelaşi
indice de refracţie cu al substanţei fundamentale în care sunt
incluse, neputându-se evidenţia la microscopul optic.
• Din punct de vedere biochimic substanţa fundamentală este
alcătuită din glicozaminoglicani şi proteine care formează
proteoglicanii. Glicozaminoglicanii sunt: condroitin-4sulfat,
condroitin-6sulfat şi keratan- sulfat. Proteoglicanii cu multe grupări
sulfat dau caracterul bazofil al substanţei fundamentale, aceasta
fiind predominantă la cartilajul tânăr
Proteoglicanii conţin multă apă cu importanţă deosebită în
flexibilitatea cartilajului şi în transportul substanţelor nutritive în
matricea nevascularizată (de la pericondru la celule).
• Substanţa fundamentală a cartilajului adult are un aspect
mozaicat, astfel, în jurul celulelor se găseşte o zonă bazofilă,
matricea teritorială, constituită din proteoglicani sulfatați; în rest
substanţa fundamentală intercelulară este slab bazofilă, mai bogată
în colagen numită matrice intercelulară.
• Sistemul fibrilar este reprezentat de fibrile de
colagen tip II şi o redusă componentă fibrilară
reticulinică.
Dispoziţia fibrilelor este în raport cu direcţia de
acţiune a forţelor macanice, fiind mai
concentrate în jurul celulelor şi prezentând o
dispoziţie concentrică, realizând coşuleţe
fibrilare pericelulare.

• Condrocitul împreună cu matricea teritorială şi

fibrilele adiacente (coşuleţul fibrilar) formează o
unitate morfofuncţională numită condron.
Pericondrul reprezintă o capsulă conjunctivă, bogat vascularizată şi inervată
care acoperă cartilajul.
Este format din:
• strat extern fibro-vascular, bogat în fibre colagene, elastice şi elemente
vasculare cu rol protector şi nutritv
• strat intern, celular, cu numeroase fibroblaste, celule mezenchimale care se
pot diferenţia în condroblaste şi respectiv condrocite. Acest strat asigură
creşterea în grosime a cartilajului.
Pericondrul lipseşte la nivelul cartilagiilor articulare, nutriţia acestora
făcându-se prin imbibiţie din lichidul sinovial.
Nutriţia cartilajului, se face prin difuziune (fiind lipsit de vase) de la
nivelul capilarelor din pericondru, fiind favorizată de cantitatea mare de
lichid din substanţa fundamentală şi de aranjarea fibrilelor. Cu vârsta
matricea devine mai densă şi difuzinea mai dificilă.
Creşterea cartilajului se realizează în două moduri:
• în grosime prin intermediul stratului intern al pericondrului (prin apoziţie) şi
• în lungime (interstiţială) prin proliferarea condroblastelor sub influenţa
factorilor de creştere.
Regenerarea cartilajului este redusă datorită lipsei de vascularizaţie; este
dependentă de integritatea pericondrului, prin transformarea fibroblastelor
în condroblaste.
• Cu vârsta cartilajul hialin pierde aspectul translucid, scade numărul de
celule, activitatea de sinteză a condrocitelor scade, vascularizaţia scade.
Matricea îşi pierde bazofilia devenind acidofilă, uneori devine fibroasă. Pot
apare şi calcificări ale cartilajului în substanţa intercelulară.
Ţesutul cartilaginos elastic
• Cartilajul elastic are culoare galbenă, este opac,
friabil. Este localizat la nivelul pavilionului urechii,
conductul auditiv extern, trompa lui Eustache, în
epiglotă, o parte a cartilajelor laringiene.
• Este format din condrocite mici, numeroase, izolate
sau grupuri izogene mici (2-3 celule). Substanţa
fundamentală este redusă şi conţine un număr mare de
fibre elastice dispuse în reţea, mai dense pericelular,
bine vizibile pe preparate colorate cu metode speciale
(cu rezorcină-fuxină Weigert fibrele elastice sunt colorate
în albastru-violet sau cu orceină în portocaliu).
• Este acoperit de pericondru, iar creşterea sa se face prin
apoziţie. Este mai puţin susceptibil la procesele
degenerative.
Ţesutul cartilaginos firos
• Cartilajul fibros are caractere intermediare între
ţesutul conjunctiv dens firos şi cartilajul hialin.
Se caracterizează prin predominenţa fibrelor colagene tip I
dispuse în fascicule groase, compacte şi orientate în
planuri diferite determinate de acţiunea forţelor de
presiune care se exercită asupra lor. Condrocitele sunt
ovale sau rotunde, puţine, izolate sau în grupuri de 2-3
celule (grupe izogene mici) situate în lacunele matricei
glicoproteice. Matricea, amorfă, este redusă cantitativ, se
colorează eozinofil datorită cantății mari de colagen,
conţine condroitin sulfat şi dermatan sulfat.
• La nivelul cartilajului fibros nu se găseşte
pericondru.
• Îl întâlnim la nivelul discurilor intervertebrale, simfizei
pubiene şi a unor cartilagii articulare.
ŢESUTUL OSOS
• Ţesutul osos este o varietate de ţesut conjunctiv
cu substanţă fundamentală dură, mineralizată, ceea ce
conferă rigiditate şi soliditate țesutului, având rol de
suport şi protecţie.
• Este alcătuit din celule şi matrice osoasă (substanţă
fundamentală şi fibre).
Celulele osoase sunt de două tipuri: celule formatoare de
os: osteoblastele şi osteocitele şi celule distrugătoare de
os, osteoclastele.
• Osteoblastele sunt celule tinere, localizate pe
suprafețele osoase; sunt foarte active metabolic,
participând la formarea matricei osoase și calcifierea
acesteia. Sunt caracteristice oaselor tinere în dezvoltare
şi proceselor de reparaţie şi regenerare a oaselor. Ele
provin direct din celula mezenchimală sau din fibroblast.
• Osteoblastele sunt celule mari, 15-20 microni, cu nucleu
mare, ovalar, excentric, eucrom cu nucleol. Citoplasma
este abundentă, bazofilă cu prelungiri prin care vin în
contact cu celulele vecine. Conţin numeroase organite
implicate în sinteză precum şi un număr mare de
enzime, între care fosfataza alcalină cu rol în procesul
de mineralizare a matricei osoase, hidrolaze, ATPază.
• Osteoblastele elaborează componenta organică,
oseina, a substanţei fundamentale şi fibrele. Au rol activ
şi în mineralizarea substanţei fundamentale.
• Substanţele sintetizate de osteoblast formează
osteoidul, substanţă fundamentală cu fibre de colagen
nemineralizată. Prin depunerea sărurilor de calciu
osteoidul se mineralizează sub acţiunea fosfatazei
alcaline.
• Prin formarea şi depunerea acestor componente
osteoblastul devine încapsulat în matricea pe care a
elaborat-o transformându-se în osteocit.
• Osteocitul este celula osoasă adultă, formată din
osteoblast după ce a depus substanţa fundamentală
care s-a mineralizat. Este situat în lacune săpate în
substanţa fundamentală, numite osteoplaste.
Osteoplastele prezintă canalicule fine, cu dispoziție
radiară, prin care comunică cu osteoplastele vecine.
• Osteocitele sunt celule mai mici, lenticulare; prezintă
prelungiri care pătrund în canaliculele osteoplastelor prin
care comunică cu alte celule osoase. Citoplasma lor este
mai redusă, cu organite mai puţine, eozinofilă. Nucleul
este mare, hipercrom şi alungit. Între osteocit şi peretele
osteoplastului există un material mucopolizaharidic (care
poate fi considerat glicocalix) prin intermediul căruia se
realizează schimburile dintre osteocite şi mediul
extracelular.
• Osteocitele sunt celule active, au rol în menţinerea
matricei elaborată de osteoblast.
• Osteoclastele sunt celulele distrugătoare de os, cu dimensiuni mari
(90-100 microni), gigante, situate la suprafața osului în cavităţi de
rezorbţie osoasă numite lacunele Howship. Iau naştere din
monocitele sanguine după fuziunea acestora.
La polul care vine în contact cu suprafața osoasă prezintă
margine în perie sau margine plisată, zonă în care celula emite
prelungiri asemănătoare unor microvili, care cresc suprafața de
contact cu osul.
Citoplasma celulelor este bazofilă la celulele tinere şi devine acidofilă
la cele mature sau bătrâne şi conţine numeroși nuclei. Organitele
celulare sunt abundente.
Osteoclastele conţin numeroase enzime: fosfatază acidă, enzime
lizozomale, proteaze, care sunt dirijate spre marginea plisată.
• Funcţia principală a osteoclastului este rezorbţia osoasă. În
prima fază are loc demineralizarea matricei. Apoi are loc digestia
extracelulară a matricei de către enzimele lizozomale eliberate,
urmată de o digestie intracelulară.
• Activitatea osteoclastelor este controlată de calcitonină și
parathormon.
• osteoclast
Matricea osoasă (substanţa intercelulară) este formată din două
componente: substanţa fundamentală şi fibrele
Substanţa fundamentală este constituită din componentă organică
şi minerală.
• Componenta organică reprezintă 34% din masa totală a
substanţei fundamentale. La microscopul optic are aspect omogen
si este alcătuită din două componente principale: oseina şi
osteomucoidul.
Oseina este o scleroproteină insolubilă în apă, acizi şi baze.
Osteomucoidul este un complex proteină-mucopolizaharidic cu
afinitate mare pentru sărurile de calciu.
• Componenta minerală (anorganică) reprezintă aproximativ
66% din greutatea osului, fiind mai redusă la embrion, nou-născut şi
în condiţii patologice.
Este reprezentată prin fosfat şi carbonat de calciu în proporţia cea mai
mare şi ioni de magneziu, potasiu, sodiu, sulf, fluor. Fosfatul tricalcic
se depune de-a lugul fibrelor de colagen sub forma cristalelor de
hidroxiapatită.
• Fibrele sunt de colagen tip I şi foarte puţine fibre
elastice. Orientarea fibrelor colagene grupate în mici
fascicule, este determinată de acţiunea forţelor
mecanice ce se exercită asupra osului. Nu se disting în
substanţa fundamentală, având acelaşi indice de
refracţie.
Ţesutul osos are o structură lamelară, fiind format din
unităţi morfologice numite lamele osoase.
Lamelele osoase sunt alcătuite din celule osoase,
substanţă fundamentală şi fibre;
au o grosime între 5-10 microni şi aspect lamelar.
Sunt elaborate de osteoblaste dispuse la periferia lamelei,
care ulterior sunt înglobate în lamela elaborată şi devin
osteocite celule adulte situate în cavităţi numite
osteoplaste. Aceste cavităţi comunică între ele printr-un
sistem canalicular.
Fibrele de colagen se dispun paralel între ele şi au traiect helicoidal.
Gradul de înclinare al helixului este diferit de la o lamelă la alta,
astfel în unele puncte fibrele din lamelele adiacente se
intersectează în unghi drept.

• În preparatele de os uscat şi şlefuit, substanţa intercelulară

apare clară, în timp ce osteoplastele şi prelungirile lor apar în negru
datorită aerului pe care îl conţin.
Clasificarea ţesuturilor osoase.
Ţesuturile osoase se clasifică în:
• imature : apar în viața intrauterină și procesele reparatorii ale osului;
• mature, din structura oaselor adulte:
- țesut osos nehaversian sau fibros
-țesut osos haversian: -țesutul osos compact
-țesutul osos spongios.
În fiecare tip de ţesut lamelele osoase sunt orientate diferit, în raport cu
forţele mecanice care se exercită în timpul formării lor.
Ţesutul osos imatur
• Este un ţesut nelamelar întâlnit în oasele
embrionare şi fetale, care ulterior sunt înlocuite
cu os matur. La adult persistă la nivelul suturilor
osoase, în osul labirintic, alveolele dentare, în
regiunile de fixare a tendoanelor pe oase, în
procesele de vindecare şi în tumorile osoase.
• Este un ţesut dezordonat, format din
fascicule colagene grosolane întretăiate în toate
direcţiile. Celulele au formă rotundă, sunt
numeroase şi nu sunt situate în osteoplaste.
Substanţa fundamentală este în cantitate
redusă, bazofilă şi slab mineralizată.
Țesutul osos matur
Ţesutul osos nehaversian sau fibros
Este reprezentat prin osul periostal localizat
în stratul superficial al diafizelor oaselor lungi, al
oaselor late şi scurte.
Conţine numeroase fascicule colagene, ce
formează o reţea densă, orientate paralel cu
suprafaţa osului. Celulele osoase sunt reduse.
Este un ţesut foarte rezistent datorită
elementelor sale fibroase.
Ţesutul osos haversian
• Este de două tipuri: compact şi spongios.
Ţesutul osos compact
• Are o structură cilindrică, lamelară, lamelele osoase
fiind dispuse concentric în jurul unor spaţii conjunctivo-
vasculare, cu aspect de canale, numite canalele Havers.
• Canalele Havers sunt dispuse longitudinal în
structura osului şi sunt legate între ele prin anastomoze
transversale şi oblice, numite canalele Volkmann. În
secțiunile histologice canalele Volkman nu sunt
circumscrise de lamele osoase.
Canalele Havers au diametrul între 20-100 microni;
cele situate la periferia osului se dechid subperiostal,
cele din vecinătatea canalului medular se dechid în
acesta iar cele centrale se termină în deget de mănuşă
sau fund de sac.
 În secţiune transversală canalul central are o formă rotundă sau
ovalară şi conţine următoarele elemente:
- arteră mică sau capilar,
- venulă,
- vas limfatic,
- fibre nervoase,
- ţesut conjunctiv lax.
În jurul canalului Havers se dispun concentric 5-30 lamele osoase,
fiecare având o grosime medie între 4-12 microni.
În fiecare lamelă fibrele colagene sunt dispuse paralel între ele şi au
traiect helicoidal, gradul de înclinare al helixului fiind diferit de la o
lamelă la alta; astfel fibrele din lamelele adiacente se intersectează
în unghi drept apărând ca perpendiculare pe cele din lamela
învecinată.
Lamele conţin osteoplaste cu osteocite şi sunt în legătură unele cu
altele prin intermediul sistemului canalicular reprezentat de
prelungirile osteoplastelor.
• Canalul Havers împreună cu sistemul lamelar care-l
înconjoară formează un sistem haversian sau un
osteon, care reprezintă unitatea morfofuncţională a
ţesutului osos compact.
Os compact (secțiune transversală).1. canal Havers; 2. sistem haversian-
osteon; 3. lamele interstițiale (sistem interhaversian).
• Fiecare osteon este limitat atât la periferie cât şi
la interior de ţesut osteoid. La periferia
osteonului osteoidul apare ca o linie
strălucitoare, linia de ciment, iar la interior
osteoidul separă sistemul lamelar de ţesutul
conjunctivo-vascular din interiorul canalului
Havers, numit limitantă internă.
• Între sistemele haversiene (în număr de 5-
15 pe mm2) se găsesc spaţii neregulate ocupate
de lamele osoase arcuite, constituind sisteme
interhaversiene sau intermediare. Acestea
reprezintă fragmente de osteoane primitive.
Ţesut osos compact, imagine tridimensională. 1. sistem haversian (osteon); 2. sistem
lamelar circumferenţial extern; 3. canal Volkmann; 4.periost; 5. canal Havers ; 6. endost

7. sistem lamelar circumferenţial intern;

 În structura osului compact pe lângă fibrele din lamele mai există
numeroase structuri fibrilare:
• fibre arciforme care leagă lamele osose între ele;
• fibrele perforante ale lui Sharpey care provin din periost şi se
termină la nivelul sistemelor interhaversiene.

Ţesutul osos spongios

• Intră în alcătuirea epifizelor oaselor lungi şi în porţiunea

centrală a oaselor late şi scurte. Este mai puţin rezistent decât cel
compact.
• Aspectul spongios este dat de existenţa unor cavităţi sau
areole neregulate, de mărimi şi forme variate, intercomunicante,
pline cu măduvă roşie hematogenă la adult iar la bătrân cu măduvă
galbenă grasă sau cenuşie fibroasă.
• Areolele sunt delimitate de travee osoase, cu
lungimi variate, de obicei scurte, cu grosime
până la 0,4 mm (osteocitele nu pot supravieţui
dacă se află la o distanţă mai mare de 0,2 mm
de capilarele sanguine).
• Traveele sunt formate dintr-o singură lamelă sau
câteva lamele osoase, conţinând osteocite în
osteoplaste, iar la periferie osteoblate. Au
orientare neregulată, se întretaie şi se
anastomozează în funcţie de forţele de presiune
şi de tracţiune ce acţionează asupra osului.
Periostul provine din pericondru şi este format din două zone:
- externă sau fibrovasculară, bogată în vase, nervi şi fibre
colagene şi sărac în celule; fibrele pătrund perpendicular în os sub formă de
fibre Sharpey;
- internă, bogată în celule, care asigură creştrea în grosime a
osului la copil. În condiţii patologice (fracturi) redobândeşte capacitatea
osteoformatoare.
Endostul este format dintr-un ţesut conjunctiv fibrilar care tapetează
canalele medulare şi spaţiile areolare ale osului spongios. Este bogat în
fibre şi sărac în celule. În condiţii patologice are capacitate osteogenă.
Osificarea şi osteogeneza

Osteogeneza cuprinde totalitatea proceselor de

constituire a osului definitiv implicând şi procesul de
osificare.
Procesul de osificare este de două tipuri: endoconjunctivă
şi endocondrală. Ambele tipuri de osificare dau naştere
atât la os spongios cât şi la os compact.
Osificarea endoconjunctivă sau de membrană se
realizează într-un ţesut conjunctiv şi se desfăşoară în
două faze, care se succed foarte rapid:
- faza de remaniere a matricei conjunctive
- faza de mineralizare.
Iniţial are loc o proliferare de fibroblaste care se
orientează paralel în direcţia forţelor mecanice şi
formează aria de membrană, zonă puternic
vascularizată şi hidratată.
Apoi fibroblastele se diferenţiază în osteoblaste, ce
se dispun în insule numite puncte de osificare care
elaborează substanţa fundamentală şi structurile
fibrilare.
Celulele centrale înglobate în substanţa organică
intercelulară vor deveni osteocite, iar cele periferice se
divid şi formează noi generaţii de osteoblaste; astfel
osificarea se extinde în mod radiar, periferic.
Osificare de membrana:1.osteoblaste; 2.osteoid cu fibre;
3.osteocite; 4.os primar cu măduvă
• Structurile osoase fine care apar în punctul de osificare
se numesc spiculi; pe măsură ce se deplasează spre
periferie sunt mai groase şi se numesc travee.
Spiculii şi traveele au aceeaşi structură: un ax central de
substanţă fundamentală nemineralizată tapetat de
osteoblaste. Se formează astfel osteoidul (ţesutul osos
necalcificat).
Mineralizarea are loc rapid, aproape simultan, în
prezenţa fosfatazei alcaline şi a sărurilor de calciu.
În urma mineralizării se formează os imatur, de tip
trabecular care printr-un proces de remaniere devine
matur, de tip haversian (compact şi spongios) dar şi de
tip nehaversian (fibros).
 Osificarea endocartilaginoasă sau endocondrală se
realizează în ţesut cartilaginos hialin.
• Începe în punctele primare de osificare (diafizar şi
epifizar) şi se extinde spre extremităţi sau radiar spre
periferie.
Osificare endocartilaginoasă (schemă). 1.cartilaj hialin, 2.cartilaj seriat; 3.cartilaj
hipertrofic; 4.cartilaj calcificat; 5.zona de eroziune şi vascularizaţie; 6. zona de
osificare.
Modificările în ţesutul cartilaginos sunt:
• zona cartilajului hialin normal sau de rezervă, care se reduce treptat
• zona cartilajului hiperplazic seriat, în care celulele cartilaginoase se
dispun seriat, în grupe izogene axiale;
• zona cartilajului hipertrofic şi calcificat, în care celulele se
hipertrofiază și conțin o cantitate mare de glicogen în citoplasmă;
are loc calcificarea matricei cartilaginoase datorită activităţii
fosfatazei alcaline, celulele degenerează iar lacunele se lărgesc;
• zona de eroziune sau de vascularizaţie, zonă în care cartilajul
calcificat se resoarbe formându-se tunele delimitate de matrice
cartilaginoasă calcificată.
În aceste tunele vor pătrunde vase de sânge şi ţesut conjunctiv cu
celule mezenchimale din care se vor forma osteoblaste care vor
sintetiza matrice osoasă.;
• zona de osteoid în care osteoblastele sunt aşezate la periferia
traveelor de cartilaj şi depun osteoid care urmează a fi impregnat cu
calciu;
• zona osoasă propriu-zisă este formată prin mineralizarea osteoidului
în paralel cu resorbția cartilajului.
Paralel cu desfăşurarea procesului de osificare, ţesutul conjunctiv
dintre traveele cartilaginoase se transformă în măduvă roşie
hematoformatoare.
Prin acest tip de osificare se formează numai os haversian,
spongios sau compact.

• Osteogeneza include totalitatea proceselor osteoformatoare şi

osteodistructive care duc la formarea osului definitiv. Se desfăşoară
în două etape: embrionară sau primară şi postnatală sau secundară.
• Osteogeneza primară realizează osul embrionar sau primar iar
cea postnatală se desfăşoară de la naştere până la sfârşitul
perioadei de creştere, în care au loc procese de distrugere osoasă
şi de osificare secundară prin care se formează osul definitiv.
Osificare endocartilaginoasă. 1. cartilaj epifizar; 2. cartilj seriat; 3. celule
hipertrofiate; 4. lamele primare spongiase; 5. cavități medulare (os
spongios).
ORGANE HEMATOPOETICE
ŞI LIMFOPOETICE
Hematopoieza mieloidă şi limfoidă se desfăşoară în organe
hematoformatoare şi limfopoietice reprezentate de măduva osoasă
hematogenă şi organele limfoide.

MĂDUVA OSOASĂ HEMATOFORMATOARE

Măduva roşie hematoformatoare este prezentă la făt şi copilul mic

în toate oasele. După 7 ani, măduva diafizelor oaselor lungi este
înlocuită cu o măduvă galbenă.
La adult măduva roşie persistă numai în epifizele oaselor lungi, în
coaste şi în unele oase late (stern, coxal) şi în corpii vertebrelor.

Din punct de vedere structural este alcătuită din: capsulă, stromă

şi parenchim.

Capsula măduvei osoase hematoformatoare este reprezentată de

endost, alcătuit din fibre colagene şi de reticulină.
Stroma este formată dintr-o reţea tridimensională de fibre reticulare pe
care se găsesc celule reticulare fixe, cu rol de susţinere; celulele
reticulare formează o rețea care se suprapune peste rețeua fibrilară.
Stroma fiind slab reprezentată, reţeaua de susţinere o asigură şi
vasele sanguine- capilarele sinusoide
Peretele capilarului este discontinuu şi este format din celule
endoteliale şi macrofage, membrană bazală discontinuă şi celule
adventițiale.
În structura reţelei de suport mai există celule adipoase, macrofage,
mastocite dispuse peste celelalte elemente de susţinere.
Celulele adipoase reprezintă în măduvă 30-60%; nu există la nou
născuţi; îşi au originea în celulele adventițiale sau în celulele
stromale.
Macrofagele au formă neregulată, ele trimit prelungiri în jurul celulelor
hematopoietice;
- sunt situate în jurul precursorilor eritrocitari pe care îi stimulează prin
interleukina 1, factorul de stimulare a formării coloniilor;
- transferă fierul captat precursorilor eritrocitari.
Mastocitele se dispun în jurul arteriolelor și sinusoidelor.

Parenchimul măduvei este reprezentat de celulele precursoare

ale hematiilor, polinuclearelor şi mononuclearelor. Se descriu două
compartimente ale măduvei:
• compartimentul mieloid, format de celulele seriei mieloide:
granulocitare, eritrocitare şi trombocitare
• compartimentul nemieloid, reprezentat de precursorii limfocitelor B şi
monocitelor.

Elementele tinere granulocitare sunt dispuse la distanţă de

sinusoide, iar când ajung mature se mobilizează spre capilare.
Elementele seriei roşii sunt situate în apropierea capilarelor, grupate
în insule sau cordoane.
Elementele seriei trombocitare, megacariocitele, sunt dispuse dispersat în
apropierea capilarelor pe care le străbat fragmentându-se în trombocite.
În preparatele colorate cu hematoxilină-eozină, măduva este bogat celulară
prezentând:
- insule de celule bazofile, mici, precursori ai elementelor
hematoformatoare;
- megacariocite, celule mari dispersate, cu nucleu hipersegmentat sau
înmugurit şi citoplasmă eozinofilă (elementul de histodiagnostic);
- celule adipoase în număr variabil, izolate sau grupate.

Pentru explorarea cantitativă şi calitativă a măduvei osoase se efectuează

puncţia bioptică medulară (la nivelul sternului, crestei iliace) din care se fac
frotiuri şi se colorează cu metoda May-Grümwald-Giemsa.
Prin mielogramă se exprimă procentual diferitele tipuri de celule nucleate
recunoscute în frotiu. În mod normal seria granulocitară reprezintă 60% din
populaţia celulară; seria eritrocitară 30%; seria limfocitară 10% iar seria
trobocitară 0,1-0,5%. Indicele mitotic arată activitatea măduvei.
Hematopoieza este influenţată de factori umorali şi hormonali cum sunt:
eritropoietina, leucopoietina, hormonii glucocorticoizi, somatotrop, vitamina
B12.
Măduvă hematogenă. 1. promielocit eozinofil; promielocit
neutrofil; 3. proeritroblast; 4. ceule adipoase.
ORGANELE LIMFOIDE

Sunt formate din ţesut limfoid. Din punct de vedere

morfofuncţional sunt:
• organe centrale, reprezentate de: timus, compartimentul
nemieloid al măduvei hematogene (echivalentele bursei
lui Fabricius la mamifere şi om) și o parte a țesutului
limfoepitelial (din mucoasa respiratorie și digestivă);
• organe limfiode periferice: splina, şi ganglionul limfatic.

ORGANELE LIMFOIDE CENTRALE

Organele limfoide centrale:
• apar precoce în viaţa embrionară iar după naştere suferă
un proces treptat de involuţie fără a dispare complet;
• sunt dependente de măduva hematogenă, unde se
formează celulele stem.
TIMUSUL
Timusul este bine dezvoltat la nou născut dar
scade treptat şi involuează la vârsta adultă , fără a
dispare însă complet, persistând în decursul întregii vieţi.
Este format din doi lobi uniți prin țesut conjunctiv, care
la rândul lor sunt alcătuiţi din unităţi mai mici, lobuli.
Lobulii constituie unitățile morfofuncționale.
Timusul este format din capsulă, stromă și parenchim.

Lobii sunt acoperiţi de capsulă care este o structură

conjunctivo-fibroasă, din care se desprind septe care
împart fiecare lob în lobuli.
Lobulii au formă poliedrică şi sunt incomplet delimitaţi unul
de altul. La nivelul capsulei și septelor se găsesc vase
sanguine, limfatice și nervi.
Timus. 1.corticala; 2. medulara; 3. vas de sânge; 4. țesut
conjunctiv
 Stroma are două componente:
• septele conjunctive desprinse din capsulă, care împart parenchimul
în lobuli;
• celule reticulo-epiteliale, cu origine endodermică și caracteristici
epiteliale. Sunt celule stelate cu prelungiri care formează o rețea;
au nuclei mari, eucromi, cu nucleoli iar în citoplasmă prezintă
lizozomi și granule secretorii ; celulele sunt unite prin desmozomi și
tonofibrile;
secretă timozina și timopoetina. Se descriu 6 tipuri de celule reticulo-
epiteliale, 3 localizate la nivelul corticalei și 3 localizate în medulară.
Parenchimul, situat la nivelul lobulilor este structuralizat în două zone:
• o zonă superficială, corticala
• o zonă profundă, medulara.
Ambele zone ale fiecărui lobul sunt alcătuite din stromă reticulo-
epitelială şi parenchim reprezentat prin limfocite, denumite şi
timocite.
În medulară limfocitele sunt mai rare iar elementele stromale mai
evidente, iar în corticală limfocitele sunt mai numeroase şi mai
dense. Astfel în coloraţia cu hematoxilină-eozină corticala apare
intens colorată în violet, datorită abundenţei de nuclei, iar medulara
mai palid colorată.
Lobul timic. 1. corticala; 2. medulara; 3.capsulă;
4.corpuscul Hassall.
• În timpul vieții intrauterine, timusul este colonizat cu celule stem
multipotente limfoide care provin din măduva roșie hemaogenă și
care vor forma limfocite. În timpul perioadei embrionare are loc o
intensă proliferare a limfocitelor care se vor diferenția în corticală, la
naștere timusul fiind complet dezvoltat și funcțional.
• Corticala este formată din:
- rare celule reticulo-epiteliale stelate, care realizează o rețea,
- limfocite (timocite), care reprezintă elementul predominant,
- şi rare macrofage.
În corticală această reţea celulară formează un strat continuu în jurul
capilarelor protejând celulele parenchimului de influenţa antigenilor
circulanţi participând la realizarea barierei timus-sânge.

Celulele reticulo-epiteliale de tip I, sunt localizate la nivelul

parenchimului care vine în contact cu capsula și septele conjunctive.
Se dispun în jurul vaselor din corticală, având rolul de a separa
parenchimul timusului de țesutul conjunctiv al organului, cu rol de
barieră.
 Celulele reticulo-epiteliale tip II, sunt localizate în interiorul corticalei și
sunt solidarizate prin desmozomi; delimitează prin prelungirile lor arii
corticale în care se vor diferenția limfocitele.
Celulele reticulo-epiteliale tip III, sunt situate la limita dintre corticală și
medulară; sunt solidarizate prin joncțiuni celulare ocluzive, având rol
de barieră între corticală și medulară.
• Limfocitele T trec printr-un proces lung de diferențiere,
câștigând pe suprafața lor proteine de diferențiere-CD.
• Pe măsură ce se maturează limfocitele (timocitele) ocupă poziții
mai profunde în corticală.

Macrofagele sunt reduse ca număr şi sunt răspândite în toată

corticala, mai numeroase la limita cu medulara. Se disting greu de
celulele reticulare.
Se dispun perivascular şi îndeplinesc două funcţii:1. fagocitează
limfocitele moarte sau uzate; 2. în zona de joncţiune corticală-
medulară şi medulară, iau forma de celule cu interdigitaţii care au rol
de prezentare a antigenilor pentru limfocitele T mature.
În corticală se mai pot găsi rare plasmocite şi mastocite.
• Medulara prezintă aproximativ 10% din limfocitele
corticalei. Apare mai palid colorată pe preparatele
histologice. Unele limfocite nu pot deosebi ce este
propriu (self) și străin (non self).
La nivelul medularei sunt:
• celule reticulo-epiteliale tip IV, localizate la limita dintre
corticală și medulară, alături de tipul III de celule reticulo-
epiteliale, cu care realizează joncțiuni, având rol de
barieră între corticală și medulară;
• celule reticulo-epiteliale tip V, situate în zona medulară și
solidarizate la nivel de joncțiuni prin desmozomi;
delimitează la nivelul medularei arii în care sunt situate
limfocitele;
• celule reticulo-epiteliale tip VI, care formează la nivelul
medularei corpusculii Hassal.
• În medulară se găsesc formaţiuni caracteristice, corpusculii Hassall,
formaţiuni sferice, ovoide, cu diametru de aproximativ 100 microni, alcătuiţi
din celule epiteliale aplatizate cu nuclei picnotici, dispuse în lamele
concentrice, turtite.
Apar ca formațiuni intens eozinofile. Celulele interioare prezintă semne de
cheratinizare. Aceste zone se pot necroza sau calcifica.
Numărul lor creşte în perioada de involuţie și în distrugerea intensă de
timocite.
Studiile histochimice susțin că la nivelul lor se produc hormonii timici (timozina
și timopoetina).
• Macrofagele sunt foarte rare iar plasmocitele sunt absente. Se pot găsi
uneori eozinofile.

Dinamica limfocitară în timus are loc în lobuli, dinspre corticală spre

medulară. Precursorii limfocitelor T care se formează în măduva
hematogenă ajung pe cale sanguină în timus neavând nici un antigen pe
suprafaţă.
Treptat celulele câştigă pe suprafaţa celulară molecule de diferenţiere, markeri,
care pot fi identificaţi cu anticorpi monoclonali. În corticală limfocitele câştigă
anumiţi markeri (CD1). Limfocitele se divid activ şi migrează spre corticala
profundă şi medulară unde se maturează şi câştigă markeri noi (CD4,
limfocite T helper; CD8, limfocite T citotoxice).
• La nivelul corticalei vascularizaţia este asigurată de capilare cu
membrană bazală groasă şi endoteliu continuu.
• Peretele capilar participă la realizarea unei structuri complexe,
bariera timus-sânge, prin care este oprit contactul dintre antigenul
venit pe cale sanguină şi limfocitele din corticală. În jurul capilarelor
este un spaţiu în care se găsesc macrofage.
 Bariera timus-sânge este formată din:
• peretele capilar (celule endoteliale, membrană bazală);
• macrofage;
• lamina bazală a celulelor reticulo-epiteliale tip I;
• celulele reticulo-epiteliale.
Se crează astfel o zonă în corticala lobulilor timici, prin
care populaţia limfocitară a corticalei este protejată de
influenţa antigenilor circulanţi.
• După pubertate timusul involuează progresiv dar nu
total. În corticala lobulilor sunt mai puţine limfocite iar
medulara devine mai închisă (timus invertit).
Numărul corpusculilor Hassall devine mai mare iar stroma
este bogată în celule adipoase. Patologic involuţia
timusului poate avea loc sub influenţa razelor X,
glucocorticoizilor sau în inaniţie, stress.
• Timusul este organul unde se diferenţiază limfocitele T, care
părăsesc organul prin vasele sanguine şi colonizează zone din
organele limfoide periferice numite timodependente (paracorticala
limfoganglionului, tecile limfoide periarteriale ale splinei, țesutul
limfoid al plăcilor Peyer din intestin).
• Timusul are şi funcţie endocrină prin existenţa unor hormoni
timici: timozina şi timina, secretaţi de celulele reticulo-epiteliale.
Timozina determină diferenţierea maturarea limfocitetelor T din
timus şi acţionează asupra limfocitelor din ariile timodependente
unde le desăvârşeşte maturarea;
Timina este implicată în reglarea transmiterii neuro-musculare.
Alți factori elaborați de timus sunt:
• timoproteina, care induce maturarea limfocitelor,
• factorul timic umoral, care intervine în reacția grefă contra gazdă
• factorul timic seric, care induce dezvoltarea markerilor în limfocite.
Echivalentele bursei lui Fabricius
Bursa lui Fabricius, organ limfoid central la păsări, specializat în
formarea şi diferenţierea limfocitelor B, la om şi mamifere este
înlocuită de:
- echivalentele bursei lui Fabricius reprezentate de
compartimentul nemieloid al măduvei osoase hematogene;
- o parte a ţesutului limfoepitelial anexat mucoasei respiratorii şi
digestive.

ORGANELE LIMFOIDE PERIFERICE

Organele limfoide periferice:

• apar tardiv în viaţa fetală sau chiar după naştere şi persistă toată
viaţa;
• au origine mezodermo-mezenchimală;
• structura lor este antigen dependentă.
• stroma este de natură mezenchimală, fără funcţii endocrine.
LIMFOGANGLIONUL
Limfoganglionii sunt structuri ovalare, turtite
sau reniforme.
Dimensiunile lor variază în condiţii normale, de la
câţiva milimetri până la un centimetru.
Sunt situaţi pe traseul vaselor limfatice.
Prezintă o margine convexă străbătută de vasele
limfatice aferente ce pătrund în parenchim şi o
margine concavă, la nivelul căreia se găseşte
hilul care conţine o arteră şi nervii ce intră în
organ, venele şi limfaticele eferente ce părăsesc
parenchimul ganglionului.
• Din punct de vedere structural limfoganglionul
este alcătuit din: capsulă, stromă şi parenchim
Structura histologică a ganglionului limfatic. 1. capsulă; 2.sept
conjunctiv; 3. vas limfatic aferent; 4. sinus marginal; 5. sinus
medular; 6. vas limfatic eferent; 7. folicul primar; 8. folicul secundar;
9. zonă paracorticală; 10. arteră; 11. venă.
• Capsula înveleşte organul, este o structură conjunctivo-
vasculară care delimitează parenchimul ganglionului,
fiind mai groasă la nivelul hilului. De pe faţa ei internă se
desprind septe conjunctivo-vasculare care împart
parenchimul în loji, compartimente inegale, slab
delimitate.
Sub capsulă există o structură formată din ţesut
limfoid lax, numită sinus subcapsular sau marginal cu
pereţi discontinui tapetaţi de celule endoteliale şi
macrofage.
Sinusul marginal este primul baraj pentru limfa
care intră pe cale aferentă (la acest nivel sunt fixaţi iniţial
microbii şi celulele canceroase). Acest sinus se continuă
cu sinusul cortical, subcortical şi medular care se
continuă cu vase limfatice eferente care părăsesc
ganglionul prin hil.
Ganglion limfatic. 1.capsulă; 2. sinus marginal; 3. sinus medular;
4. corticală
 Stroma este formată din:
• septe conjunctive desprinse din capsulă, care împart parenchimul în
loji;
• ţesut conjunctiv reticular, alcătuit din citoreticulul şi fibroreticul. Pe
această rețea se dispun macrofage fixe și macrofage dendritice cu
numeroase prelungiri, la nivelul cărora se fixează antigenul.
Reţeaua realizată are ochiuri mici în care se găsesc celulele
parenchimului ganglionar şi ochiuri mari, alungite care formează
sinusurile limfatice prin care circulă limfa.
Celulele reticulare descrise la microscopul electronic sunt de două
tipuri:
- comune, care sintetizează fibre de reticulină și formează stroma
vizibilă la microscopul optic;
- celule foliculare dendritice, localizate la nivelul centrilor germinativi la
nivelul cărora se fixează complexele antigen-anticorp (care se
mențin la suprafața prelungirilor timp îndelungat).
• Celulele care tapetează sinusurile sunt de două tipuri:
macrofage şi celule endoteliale, turtite, stelate.
Parenchimul este format din ţesut limfoid dens străbătut
de capilare limfatice sinusoide. În funcţie de numărul,
distribuţia şi diametrul vaselor, ţesutul limfoid este
organizat în trei zone:
- corticala superficială,
- corticala profundă (paracorticala) şi
- medulară.
• Corticala superficială este constituită din țesut
limfoid nodular și țesut limfoid interfolicular.
 Foliculii primari sunt prezenți la naștere, sunt
formaţi dintr-o aglomerare uniformă de limfocite
B mici, nestimulate antigenic.
Foliculii secundari predomină în viaţa
postnatală, apar după contactul cu antigeni şi
prezintă o zonă centrală numită centru clar sau
germinativ şi o zonă periferică întunecată,
formată din limfocite mici, care formează o
coroană uniformă sau îngroşată sub formă de
calotă spre sinusul marginal.
Centrul germinativ prezintă doi poli: polul
clar spre suprafaţa organului şi polul întunecat,
spre paracorticală.
Ganglion limfatic. 1. capsulă; 2. sinus marginal; 3. corticală;
4. coroană limfocitară; 5. centru germinativ.
Folicul limfatic. 1. centru germinativ; 2. limfocite din
coroana limfocitară
• Polul clar este format din
- limfocite B stimulate antigenic care se transformă blastic (apar în
diferite stadii de diferenţiere, limfoblaste),
- numeroase celule dendritice şi
- rare macrofage.
Limfoblastele sunt celule mari, cu citoplasmă abundentă bazofilă,
nucleu eucrom, mare; sunt mai rare decât limfocitele mici.
Celulele dendritice au formă stelată, nucleu cu nucleoli şi numeroase
prelungiri citoplasmatice care vin în contact prin desmozomi.
• Polul întunecat este alcătuit din
- limfoblaste,
- limfocite mici cu memorie şi
- plasmocite (care secretă anticorpi).
Această zonă apare întunecată datorită limfocitelor mici care conţin
numeroşi ribozomi care dau bazofilia intensă. În această zonă sunt
numeroase macrofage care fagocitează resturi celulare.
Coroana limfocitară, conține limfocite B și limfocite T helper CD4
și celule foliculare dendritice.
• Paracorticala sau corticala profundă este zona
intermediară între corticala superficială şi medulară cu
limte imprecise şi aspect de ţesut limfoid difuz.
Această zonă este formată din limfocite T situate în
ochiurile stromei reticulare, rare macrofage şi celule cu
interdigitații. Celulele cu interdigitații sunt celule care
rețin și prezintă antigenul limfocitelor T.
În această zonă sunt vase de tip special numite venule
postcapilare care au celule endoteliale de aspect cubic
cu nuclei ovalari, dispuse pe o membrană bazală
discontinuă.
Aceste celule au pe suprafaţa lor receptori pentru
limfocitele T, astfel că din sânge limfocitele T trec prin
pereţii venulelor în ţesutul limfoid al paracorticalei. De
aici trec în sinusurile medulare, apoi în limfaticele
eferente şi în sânge realizând recircularea limfocitelor T.
• Medulara este reprezentată de ţesut limfoid dens dispus sub formă
de cordoane de limfocite care se ramifică şi se anastomozează,
înconjurate de sinusurile limfatice medulare.
Cordoanele sunt formate din stromă bogată în fibre reticulinice şi
celule reticulare, printre care se găseşte parenchim format din
- limfocite B, mici,
- plasmocite şi
- macrofage;
- nu există celule dendritice.
Precursorii plasmocitari trec prin paracorticală în cordoanele
medulare unde devin plasmocite, care trec în sinusurile limfatice
medulare şi prin limfaticele eferente părăsesc ganglionul.
• Limfocitele B din ganglionul limfatic prezintă în diferite zone,
grade diferite de maturare:
- în centri clari sunt limfocite tinere;
- în coroana limfocitară, limfocite cu grad intermediar de diferenţiere
iar
- în cordoanele medulare, limfocite mature.
• În stimulările antigenice ale limfocitelor T se elaborează
- factori citotoxici,
- limfokine şi
- limfocite T cu memorie care părăsesc paracorticala prin sinusurile
medulare, apoi prin vasele limfatice eferente părăsesc ganglionul.

• Ganglionul limfatic are rol în filtrarea limfei. Macrofagele din

sinusurile limfatice fagocitează virusuri, bacterii, substanţe străine.
Dacă nu pot fi digerate de macrofage se acumulează în ganglion.
Uneori capacitatea de filtrare poate fi depăşită devenind focar de
infecţie.
• Ganglionul are rol imunitar. Prin limfocitele B intervine în
imunitatea umorală iar prin limfocitele T în cea mediată celular.
SPLINA
Splina este cel mai mare organ limfatic din organism fiind situată
pe traiectul circulaţiei sanguine. Prezintă o faţă convexă şi o faţă
concavă cu hil, care este punctul de intrare şi ieşire a vaselor
splenice.
În structura splinei descriem: capsulă, stromă şi parenchim.
Strucura splinei este dependentă de vascularizaţie.
• Capsula este albă sidefie, fragilă, alcătuită din fibre colagene
dense, fibre elastice şi fibre musculare netede. De la nivelul hilului
şi a capsulei se desprind septe conjunctivo-elastice care impart
incomplet parenchimul splinei în loji de formă piramidală, cu vârful la
hil şi baza la periferie. În septe se găsesc arterele, venele şi nervii.
• Stroma este formată din:
- septe conjunctive care conțin și fibre musculare netede;
- ţesut conjunctiv reticular.
În această reţea se găsesc ataşate macrofage.
• Parenchimul splenic este format macroscopic și microscopic din
două zone diferite: pulpa albă şi pulpa roşie.
- Pulpa albă este reprezentată prin ţesut limfatic dens localizat
periarterial, sub formă de manşoane: tecile limfoide periarteriale
(limfocite T) şi foliculii splenici sau corpusculii lui Malpighi (limfocite
B).
- Pulpa roşie este constituită din ţesut limfatic lax, de filtrare a
sângelui, de unde şi culoarea roşie a organului, structuralizată în
jurul sinusurilor venoase sub formă de cordoane Billroth.
• Vascularizația splinei
La nivelul hilului pătrunde artera splenică şi dă ramuri pentru
septele conjunctive formându-se arterele trabeculare, din care se
desprind ramuri arteriale lipsite de adventiţie denumite artere goale,
care după un scurt traiect se înconjoară de ţesut limfoid dens, sub
forma unor teci periarteriale.
Vasele iau denumirea de arteriole centrale, iar limfocitele care
formează tecile sunt limfocite T.
Tecile după un scurt traiect se îngroaşă luând aspect nodular,
formându-se foliculii limfoizi splenici (corpusculii Malpighi).
Schema circulaţiei sanguine în splină. 1. sinusul zonei
marginale; 2. circulaţie închisă; 3. arteriolă penicilată; 4.
arteră pulpară; 5.vene trabeculare; 6. vene pulpare; 7.
circulaţie deschisă; 8. sinusul zonei marginale; 9. arteră
trabeculară
Aceştia au structura tipică foliculilor activaţi, cu centru clar şi coroană
limfocitară fiind alcătuiţi din limfocite B. Artera centrală are adesea o poziţie
excentrică faţă de foliculul splenic, în urma apariţiei centrulului clar.
• În foliculi artera emite ramuri colaterale sau arteriole foliculare, care
traversează foliculul şi se varsă într-o reţea de capilare perifoliculare foarte
dezvoltată care formează sinusul marginal.
Acesta înconjoară ţesutul limfoid şi formează zona marginală, situată la limita
dintre pulpa albă şi pulpa roşie.
După ce părăseşte foliculul arteriola centrală intră în pulpa roşie şi se divide în
ramuri arteriolare terminale rectilinii, arteriolele penicilate, care după un
scurt traiect prezintă o îngroşare fusiformă a pereteluli, la nivelul căreia
dispar fibrele musculare iar celulele endoteliale sunt înconjurate de
macrofage numeroase.

Arteriolele penicilate se continuă cu o reţea de capilare post arteriale

delimitate de endoteliu. Ele se varsă fie
- în ţesutul reticular pulpar (cordoanele Billroth), realizând o circulaţie
deschisă (când sângele trece prin pereţii sinusurilor în circulaţia sanguină)
fie
- se continuă cu sinusurile venoase ale pulpei roşii realizând circulaţia
închisă.
• Sinusurile venoase sunt tuburi neregulate,
anastomozate în reţea, care ocupă cea mai mare parte a
pulpei roşii.
Peretele lor este discontinuu alcătuit din celule endoteliale
care prezintă discontinuităţi, dispuse pe o membrană
bazală discontinuă.
În circulaţia închisă elementele figurate ale sângelui pot
traversa peretele vascular. Astfel hematiile uzate trec
prin discontinuităţile sinusurilor în cordoanele Billroth
unde sunt fagocitate.
Sinusurile venoase confluează în venele pulpare, acestea
în venele trabeculare care se reunesc în vena splenică
la nivelul hilului.
Pulpa albă este formată din
- tecile limfoide periarteriale, dispuse de-a lungul arterelor,
alcătuite din limfocite T şi din
- foliculi splenici (corpusculii Malpighi), alcătuiţi din
limfocite B.
Termenul de pulpă albă este macroscopic; pe preparatele
microscopice după colorare apar ca structuri intens
bazofile.
Nodulii splenici pot fi de tip primar sau secundar, cu centru
clar.
Atât tecile periarteriale cât şi foliculii limfatici conţin o
arteriolă localizată periferic sau uneori central.
Tecile periarteriale conţin pe lângă limfocitele T şi celule
cu interdigitaţii care au rol de celule prezentatoare de
antigen.
Splina. Folicul splenic. 1. pulpa roșie; 2. centru germinativ al foliculului
splenic; 3.arteriolă centrală foliculară; 4. coroană limfocitară.
 Foliculii limfoizi conţin limfocite B şi celule dendritice dispuse într-o
reţea de reticulină. Celulele dendritice captează antigenul şi îl
prezintă limfocitelor B.
• În jurul structurilor pulpei albe se găseşte zona marginală,
formată din numeroase capilare.
Prin această zonă limfocitele părăsesc sângele circulant şi trec în
ţesutul limfoid.
Tot la acest nivel sunt captaţi antigenii circulanţi. Antigenul captat pe
suprafaţa celulelor dendritice este recunoscut de limfocitele B care
circulă prin sinusoide.
Pulpa roşie este alcătuită din structuri vasculare în special sinusuri
venoase şi cordoanele interstiţiale Billroth care ocupă zonele din
jurul ţesutului limfoid.
Structurile vasculare sunt reprezentate de arterele penicilate,
capilare post arteriale, sinusurile venoase, vene pulpare.
Predomină sinusurile venoase cu perete neregulat.
• Codoanele Billroth sunt situate între sinusurile venoase şi sunt
alcătuite din ţesut reticular cu ochiuri largi, care comunică cu
sângele care trece prin peretele discontinuu al sinusurilor venoase.
Ochiurile reticulului sunt ocupate de celule limfoide provenite din
pulpa albă, celule sanguine, plasmocite, macrofage numeroase.
• Zona marginală se află la periferia pulpei albe, între pulpa albă
și roșie, fiind formată din multe sinusuri concentrice și țesut limfoid
difuz, cu puține limfocite și numeroase macrofage; acestea au rolul
de a capta antigenul fiind importante în activitatea imunologică a
splinei.
Zona marginală prezintă numeroase celule dendritice și
macrofage cu funcție fagocitară, care captează antigenul și îl
prezintă celulelor imunocompetente.
Principalele funcţii ale splinei sunt:
• funcţia de filtrare a sângelui se realizează prin numeroasele
macrofage asociate stromei, care fagocitează elementele străine
ajunse aici (microbi, paraziţi, particule inerte), iniţial de la nivelul
zonei marginale şi apoi de la nivelul pulpei roşii.
• splina reprezintă un rezervor pentru sânge, pe care îl pompează în
circulaţie la nevoie, pentru restabilirea volemiei.
• funcţia hemolitică, realizată datorită circulaţiei lente din splină,
care permite macrofagelor să distrugă globulele roşii îmbătrânite.
În urma acestui proces apare în citoplasma macrofagelor
hemosiderina, iar fierul va fi reutilizat în hematopoieză.
• funcţie imunitară, prin macrofagele din zona marginală care
fagocitează antigenii pătrunşi în sânge şi îi duce la nivelul pulpei
albe unde provoacă o reacţie imunitară.
• funcţie hematopoietică, deoarece la embrionul de 5-7 luni splina
produce hematii, polimorfonucleare şi trombocite. După naştere
această funcţie dispare, splina devenind organ limfopoietic.
• funcţie metabolică, spilna participând în metabolismul apei,
calciului, potasiului, lipidelor, colesterolului şi proteinelor.

Spilna nu este organ indispensabil vieţii; în anumite condiţii

patologice, splenectomia este necesară, fucţiile splinei fiind
preluate de alte organe limfoide.
ŢESUTURILE LIMFATICE DIN STRUCTURA MUCOASELOR
(ŢESUTURILE MALT)
• Pe lângă ganglionii limfatici şi splină, care reprezintă principla
sursă de limfocite în cadrul reacţiei imune, un rol important în cadrul
acestor reacţii îl au şi ţesturile limfoide din structura mucoaselor care
vin în contact cu materialul provenit din exterior, în special mucoasa
digestivă dar şi cea respiratorie şi urogenitală.
• Aceste structuri au fost denumite ţesuturi limfoide anexate
mucoaselor sau ţesuturi MALT ( Mucosa Associated Limphoid
Tissues).
• Ţesutul limfoid anexat tubului digestiv este reprezentat de
amigdalele palatine, linguale, faringiene, nodulii din mucoasa
esofagiană , plăcile Peyer din intestinul subţire, formaţiunile limfoide
din colon şi apendice, ţesutul limfoid difuz din corionul mucoasei
intestinale.
• Ţesutul limfoid anexat bronhiilor este localizat în mucoasa
bronhiilor, şi este organizat în foliculi, similari celor din ganglionul
limfatic.
• Ca şi în celelalte organe limfoide, foliculii
sunt formaţi predominant din limfocite B,
iar între foliculi se găsesc limfocite T.
• Spre deosebire de ganglionii limfatici
aceste structuri nu sunt pe traiectul
vaselor limfatice şi nu au capsulă proprie,
ele vin în raport direct cu structurile
epiteliale (organe limfoepiteliale).
• Limfocitele de la nivelul mucoasei
respiratorii şi digestive sunt în majoritate
de tip B, secretoare de anticorpi de toate
tiurile dar predomină imunoglobulinele A.
EPITELII GLANDULARE

CURS 2
Sunt alcătuite din celule epiteliale specializate
pentru fucţia de secreţie şi excreţie.

• Secreţia celuară este reprezentază de

totalitatea proceselor intracelulare prin care se
elaborează un anumit produs.
• Excreţia celulară este procesul de eliminare
a materialelor sintetizate în celulă. Produşii
secretaţi sunt în general stocaţi în celule în
vezicule delimitate de membrană numite granule
secretorii.
 După mediul în care se elimină produsul de
secreţie, glandele se clasifică în:
• exocrine, care elimină produsul de secreţie într-
o cavitate ce comunică cu mediul exterior sau
direct la suprafaţa pielii, fiind prevăzute cu canal
excretor (salivare, sudoripare, gastrice);
• endocrine, sau cu secreţie internă, a căror
produşi de secreţie, hormonii, trec direct în
mediul intern (tiroidă, hipofiză etc.); nu au canal
excretor;
• paracrine, care elimină produsul de secreție în
spațiul extracelular; își exercită acțiunea asupra
altor celule;
• mixte, care au în structura lor o componentă
endocrină şi una exocrină (pancreasul).
Epiteliile glandulare exocrine
Epiteliile glandulare exocrine sunt:

• glande exocrine de tip particular: unicelulare,

intraepiteliale, lipsite de canal excretor
• glande exocrine propriu-zise la care se descrie
o componentă secretorie numită adenomer şi
una excretorie, canalul excretor.

Clasificarea glandelor exocrine se face după

mai multe criterii:
1.după forma adenomerului pot fi:
• tubulare, care au adenomerul în formă de
deget de mănuşă (glandele intestinale);
• acinoase, în care adenomerii sunt sferici (acinii
glandelor salivare);
• alveolare, cu adenomerul voluminos, alcătuit
din celule cilindrice care delimitează un lumen
(prostata) sau cu aspect de sac cu celule
(glanda sebacee);
• glande mixte: tubulo-acinoase, tubulo-
alveolare.
Glandă tubulară simplă
2.după aspectul canalului excretor:
• glande simple, fiecare adenomer are câte un canal
excretor (glanda sudoripară);
• glande compuse, au canal excretor ramificat, fiecare
ramificaţie are câte un adenomer (glandele salivare)
3. după modalitatea de eliminare a produsului de
secreție:
• merocrine, eliminarea are loc prin difuziune (glande
salivare, sudoripare, gastrice, pancreas);
• holocrine, produsul de secreţie se elimină prin
dezintegrarea intregii celule (glande sebacee);
• apocrine, secreţia se elimină prin dezintegrarea polului
apical, iar după refacerea plasmalemei celula îşi reia
ciclul de secreţie (glanda mamară).
4. după natura produsului secretat:
• seroase, care elaborează un produs apos,
eozinofil cu hematoxilină-eozină

• mucoase, elaborează un produs mucos, vâscos;

mucusul are rol lubrifiant şi de apărare (glandele
gastrice, intestinale);

• mixte.
 Celulele epiteliale exocrine prezintă dublă
polaritate: morfologică şi funcţională.
• Polaritatea morfologică se referă la
localizarea diferitelor organite în citoplasmă:
subnuclear reticulul endoplasmic rugos şi
mitocondriile iar supranuclear aparatul Golgi şi
produsul de secreţie.
• Polaritatea funcţională este reprezentată de
permeabilitatea polului bazal pentru apă şi
substanţe nutritive (care vin din sânge şi trec
prin membrana bazală) şi a polului apical pentru
produşii secretaţi şi exocitaţi.
Organizarea generală morfologică a glandelor
exocrine
• Glandele exocrine sunt organe
parenchimatoase, delimitate la exterior de
capsulă iar în interior prezintă parenchimul
susţinut de stromă.
• Capsula, este formată din ţesut conjunctiv
care înveleşte şi protejază glanda; de la nivelul
ei se desprind septe conjunctive care împart
parenchimul în lobi şi lobuli, astfel se descriu
septe interlobare , care delimitează lobii şi septe
interlobulare care delimitează lobulii.
• Parenchimul este partea funcțională a glandei,
format din acini secretori; acinul constituie
unitatea morfofuncţională a glandei.
• Acinul reprezintă porţiunea terminală secretorie
în formă de veziculă sau bob de strugure, a unui
sistem de canale excretorii. Este delimitat de o
membrană bazală pe care se dispun 1-2 rânduri
de celule. Între celulele secretorii ale acinului şi
membrana bazală se dispun celule
mioepiteliale, cu proprietăţi contractile. În jurul
acinilor se află o bogată reţea capilară sanguină
şi limfatică, precum şi fibre nervoase.
 Canalele excretorii se împart în raport cu
localizarea lor în: canale intralobulare şi
extralobulare, acestea fiind interlobulare şi
interlobare.
În funcţie de natura produsului secretat acinii
sunt: seroşi, mucoşi şi sero-mucoşi (micşti).
• Acinii seroşi sunt de dimensiuni mai mici în
raport cu ceilalţi, au un lumen îngust (produsul
de secreţie fiind fluid). Celulele care îi
delimitează sunt mari, piramidale, cu citoplasmă
întunecată, granulară (datorită bogăţiei în
organite). Nucleii sunt mari, sferici, eucromi,
nucleolaţi, dispuşi central.
• Acinii mucoşi au dimensiuni mai mari, lumen
mai larg (produsul de secreţie fiind vâscos,
mucos). Pe membrana bazală se dispun celule
înalte cu nuclei denşi, hipercromi, care sunt
împinşi la periferie de către mucusul secretat.
Citoplasma apare clară, vacuolară în coloraţia
cu hematoxilină-eozină.
• Acinii sero-mucoşi sunt cei mai voluminoşi,
de formă sferică sau ovoidă. Pe membrana
bazală se dispun celule mucoase şi seroase;
cele mucoase delimitează lumenul iar cele
seroase sunt situate între polul bazal al celulelor
mucoase şi membrana bazală a acinului, luând
aspect de semilună şi denumirea de semilunele
Gianuzzi
a. acin seros; b. acin mucos; c. acin sero-mucos
Modificări celulare ale ciclului secretor
Procesul secretor se desfăşoară în următoarele faze:
-de acumulare, împărţită în: -absorbţie şi
-elaborare
-de excreţie.
• Etapa de absorbţie este caracterizată prin
permeabilizarea polului bazal celular pentru apă şi
substanţele necesare sintezei.
• În etapa de elaborare în care celula sintetizează
produsul de secreţie, polul bazal al celulei este
impermeabil iar în celulă se dezvoltă reticulul
endoplasmic rugos, nucleul se hipertrofiază, creşte
numărul de mitocondrii
• În faza de excreţie datorită acumulării produşilor de
secreţie, creşte presiunea intracelulară iar polul bazal se
permeabilizează pentru apă şi antrenează granulele
secretorii spre polul apical.
Eliminarea produsului secretat se realizează: merocrin,
apocrin sau holocrin.

• Unele glande exocrine (glanda mamară, glandele

salivare, glanda lacrimală) conțin celule mioepiteliale.
Acestea sunt localizate între membrana bazală și polul
bazal al celulelor secretoare sau polul bazal al celulelor
ductelor excretorii. Sunt unite între ele și cu celulele
epiteliale prin joncțiuni gap și desmozomi. Citoplasma lor
conține numeroase filamente de actină, miozină și
filamente intermediare, derivate ale cheratinei (ceea ce
confirmă originea epitelială a acestor celule). Rolul
celulelor mioepiteliale este de a favoriza prin contracție
eliminarea produsului de secreție.
• Glandele endocrine
Sunt glande lipsite de sistem canalicular; sunt organe
parenchimatoase alcătuite din capsulă, stromă și
parenchim. Parenchimul este organizat în cordoane de
celule, între care se găseşte o reţea de capilare şi fibre
de reticulină, produsul de secreţie vărsându-se în
capilare. Excepţie de la acest tip de organizare face
glanda tiroida care are parenchimul organizat în vezicule
sau foliculi.
• Glandele mixte
Sunt glande cu secreţie exocrină şi endocrină,
realizată fie de aceeaşi celulă (ficatul) sau sunt două
ţesuturi distincte, unul exocrin şi altul endocrin
(pancreasul).
• Glandele paracrine
În unele țesuturi epiteliale există celule individualizate
care secretă substanțe cu acțiune asupra unor celule
țintă, secreția fiind numită paracrină.
SANGELE
SÂNGELE
Este considerat de unii specialişti un ţesut conjunctiv cu
substanţă fundamentală lichidă şi lipsit de fibre. Împreună cu limfa şi
lichidul interstiţial care provin din sânge, constituie mediul intern.
Sângele circulă într-un sistem de conducte închise, vasele
sanguine şi asigură respiraţia, nutriţia, excreţia, apărarea şi reacţia
imunitară a organismului. Un adult de 70 kg are 5-6 l sânge,
reprezentând 6-8% din greutatea corporală.

Este constituit dintr-o parte lichidă, plasma şi din structuri celulare

sau fragmente celulare, elementele figurate care sunt:
• hematiile (eritrocitele),
• leucocitele
• trombocitele.
Raportul dintre plasmă şi structurile celulare este exprimat prin
hematocrit, care în mod normal este: 55/45.
• Plasma sanguină este un lichid de culoare gălbuie, clar, mai vâscos decât
apa, cu densitate 1027.
• Este compusă din 90% apă şi 10% reziduu uscat. Reziduul uscat este
format din 9% substanţe organice şi 1% substanţe anorganice. Substanţele
organice sunt: azotate 8% (proteice şi neproteice) şi neazotate 1%.
• Proteinele plasmatice, reprezintă 80% din reziduul uscat şi se clasifică
în: albumina, globuluine şi fibrinogen.
• Albumina este în cantitatea cea mai mare, 65,2%, şi cea mai mică
din proteinele plasmatice; este produsă în special în ficat şi are rol în
menţinerea presiunii osmotice, în transportul unor hormoni (tiroxina) sau
produşi de metabolism (bilirubina), medicamente (barbituricele).
• Globulinele, 34,8%, au greutate moleculară mai mare şi se clasifică
în α, β şi γ globuline care la rândul lor prezintă diferite subtipuri
• Fibrinogenul este sintetizat de ficat, este componentul esenţial în
procesul de coagulare (se transformă în forma insolubilă, fibrina, sub
acţiunea trombinei).
• Substanţele organice neproteice reprezintă produşi de metabolism;
- sunt azotate: uree, acid uric, creatinina, bilirubina, sau
- neazotate: lipide, în special colesterol, glucide, acid lactic, acid piruvic.
Determinarea lor ne oferă indicaţii preţioase asupra funcţiei diverselor organe.
• Substanţele anorganice prezente în plasmă sunt: sodiu, potasiu, calciu,
magneziu, fosfor etc.
Elementele figurate ale sângelui.
• Elementele figurate ale sângelui se studiază pe
frotiu sanguin (picătură de sânge întinsă pe lamă),
colorat după diferite metode, de elecţie fiind metoda
May-Grünwald-Giemsa.
• Frotiul se fixează şi se colorează în primul timp cu
reactivul May-Grünwald, apoi frotiul se colorează cu
soluţie Giemsa.
Se examinează la microscop, cu obiectiv mic şi apoi cu
obiectiv de imersie.
Metoda permite o bună diferenţiere a elementelor figurate
şi stabilirea proporţiei dintre ele.
 Hematiile
• Se mai numesc eritrocite sau globule roșii; sunt
celule lipsite de nucleu iar prin conţinutul de
hemoglobină sunt perfect adaptate pentru fixarea labilă
şi transportul oxigenului si bioxidului de carbon.
• Numărul normal al hematiilor la bărbaţi este de:
4.500.000-5.000.000/mm3 iar la femei 4.000.000-
4.500.000/mm3
Scăderea numărului de hematii se numeşte anemie, iar
creşterea numărului lor, poliglobulie.
• Prin examinarea sângelui la microscop, se observă
hematiile de formă rotundă, cu diametru de 7,2-7,5 μ. În
profil au forma unei lentile biconcave, cu o grosime de 2
microni la periferie.
• Hematii microscopie electronică
• Hematiile sunt celule fără nucleu formate din membrană și
citoplasmă.
• Membrana este formată din strat dublu lipidic cu proteine de două
tipuri:
- proteine situate în dublul strat lipidic: glicoforina C cu rol în realizarea
citoscheletului membranei și proteina 3 de legătură
- proteine periferice, de suprafață, legate se stratul lipidic prin ankirină
și reprezentate de: spectrină, actină, tropomiozină și proteine de
legătură.
• Forma normală a eritrocitelor este menţinută prin prezenţa în
membrană a proteinelor (în special a spectrinei).
• Citoplasma conține hemoglobină, lipide, proteine structurale și
enzime.
Hematiile de dimensiuni normale se numesc normocite. Prezenţa unor
variaţii de dimensiuni se numeşte anizocitoză ; când au dimensiuni
mai mici sunt numite microcite (în anemiile feriprive); când au
dimensiuni mai mari sunt numite macrocite (insuficienţa factorilor de
maturaţie
• Hematii și leucocite
• Prezenţa de forme diferite a hematiilor se numeşte poikilocitoză, de
exemplu: sferocite (datorită structurii defectuoase a spectrinelor,
ereditară); drepanocite (formă de seceră, în hemoglobine
patologice), formă de lacrimă, ovalocite.
• Eritrocitele se diferenţiază în măduva hematogenă a oaselor. În
mod normal 1% din eritrocite prezintă resturi ale cromatinei nucleare
sub forma unei reţele fine granulare numite reticulocite. Ele se
evidenţiază prin coloraţie cu albastru de cresil. Determinarea
numărului de reticulocite este un indicator al modului cum se face
diferenţierea eritrocitelor.
• În unele boli se pot întâlni resturi ale membranei nucleare sub
forma unor structuri inelare, inelele Cabot, resturi de cromatină sub
forma unor corpusculi, corpusculii Jolly. În cazul unor intoxicaţii cu
substanţe oxidante apar mici corpusculi de methemoglobină,
corpusculii Heintz.
• Pe suprafaţa eritrocitelor se găsesc antigele A şi B, care
determină cele patru grupe de transfuzie sanguină (A, B, AB, O),
precum şi alte antigene, dintre care cel mai important este antigenul
Rh.
• Durata de viaţă a hematiilor este de 90-125 zile; 8-10% din eritrocite sunt
reţinute în splină, măduvă, ficat şi sunt distruse prin hemoliză
• Hematiile se formează la nivelul măduvei hematogene din celula
hematopoietică pluripotentă numită celulă stem, care prezintă un nucleu
mare cu 2-3 nucleoli, citoplasmă redusă, bazofilă. Din ea se diferenţiază
celule precursoare mieloide din care se formează: eritrocitele, trombocitele,
leucocitele (cu excepţia limfocitelor) şi celule precursoare limfoide din care
provin limfocitele T, limfocitele B şi limfocitele NK.
Celule precursoare ale eritrocitelor sunt:
• proeritroblastele, sunt primele celule diferenţiate în sens eritrocitar; sunt
celule mari (14-20μ), cu nucleu mare cu 1-2 nucleoli; au citoplasmă redusă,
bazofilă. Proeritroblastele se transformă în eritroblaste bazofile;
• eritroblastul bazofil este mai mic, nucleul nu mai are nucleoli, citoplasma
este bazofilă;
• eritroblastul policromatofil este mai mic, cu nucleul condensat, citoplasma
prezintă zone bazofile şi acidofile încărcate cu hemoglobină;
• eritroblastul acidofil este o celulă mică (8-10μ) cu citoplasmă acidofilă
încărcată cu hemoglobină şi nucleu mic.
• Prin eliminarea nucleului de transformă în reticulocit şi apoi în eritrocit
adult.
schema eritropiezei . 1.proeritroblast; 2. eritroblast bazofil;
3. eritroblast policromatofil; 4. eritroblast acidofil; 5.
reticulocit; 6.eritrocit.
• Există posibilitatea persistenţei unor resturi
nucleare, cât şi prezenţa în sângele periferic a
unui procent de reticulocite (1%).
• Formarea eritrocitelor se face sub influenţa
eritropoietinei, sintetizată la nivel renal precum şi
a vitaminei B12 şi acidului folic.
Leucocitele
• Leucocitele sunt numite şi globule albe; sunt în număr normal
între 4000-8000 /mm3. Rolul principal al leucocitelor este în reacțiile
de apărare ale organismului împotriva agenților patogeni. Sunt
clasificate după aspectul nucleului în:
• polimorfonucleare, cu nucleul format din mai mulţi lobi;
• mononucleare
Polimorfonuclearele sunt numite şi granulocite; sunt clasificate în
trei categorii datorită tinctorialității granulelor specifice din
citoplasmă: neutrofile, eozinofile şi bazofile.
Mononuclearele în funcţie de dimensiuni şi alte particularităţi sunt
grupate în: limfocite şi monocite.
Proporția diferitelor tipuri de leucocite din sângele circulant,
constituie formula leucocitară, cu următoarele valori normale:
• neutrofile 60-70%;
• eozinofile 2-4%;
• bazofile 0,5-1%;
• limfocite 25-30%;
• monocite 4-8%.
Polimorfonuclearele
• Neutrofile.
Sunt cele mai numeroase, au diametrul între 10-14 microni.
Nucleul este hipercrom și constituit din 3-5 lobi ovali uniţi prin
filamente subţiri de cromatină; 1-3% din neutrofile prezintă nuclei
nesegmentaţi, granulocitele nesegmentate, reprezentând formele
tinere. Neutrofilele polilobate sunt cu atât mai mature cu cât
numărul lobilor este mai mare.
În funcţie de maturarea neutrofilelor se stabileşte formula
Arneth, care arată proporţia diferitelor neutrofile în funcţie de
numărul lobilor. Devierea spre stânga (1-2 lobi) atrage atenţia
asupra unor procese inflamatorii. Devierea spre dreapta (4-6 lobi)
arată o încetinire a regenerării măduvei hematogene.
• Citoplasma neutrofilelor este acidofilă, organitele citoplasmatice
sunt în număr redus şi conţine 2 categorii de granulaţii:
- granulaţii nespecifice, azurofile, rare, mari, colorate în roşu; conţin
mieloperoxidază şi fosfatază acidă;
- granulaţii specifice, mici, egale ca mărime și uniform repartizate,
numeroase, colorate în violet; conţin fosfatază alcalină şi substanţe
cu acţiune antimicrobiană; în colorația May Grunwald Giemsa se
colorează violet.
Neutrofile
a. neutrofil cu nucleu nesegmentat (în bandă); b.neutrofil
segmentat; c.neutrofile segmentate cu 3 lobi; d.neutrofil
hipersegmentat
• Membrana celulară este lipoproteică, acoperită
de glicocalix și poate emite pseudopode.
• La microscopul electronic, pe suprafaţa lor
se observă receptori pentru anticorpi şi
complement, favorizând înglobarea microbilor.
• Au o durată de viaţă între 3-5 zile. Rolul lor
esenţial este în inflamaţiile acute prin fagocitoza
şi distrugerea microbilor; crește mult numărul lor
în aceste inflamaţii, în special în cele produse de
coci piogeni.
• Neutrofilele distruse constituie cea mai mare
parte a puroiului.
 Eozinofile.
Au un diametru de 12-14 microni. Nucleul este
hipercrom, bilobat în formă de desagă.
• Citoplasma este uşor eozinofilă, conţine organite
citoplasmatice mai bine reprezentate ca la neutrofile;
caracteristică este prezenţa granulaţiilor mari, egale ca
mărime, uniform distribuite în citoplasmă și colorate
roșu-portocaliu în colorația May Grunwal Giemsa.
• Au o durată de viaţă de 8-12 zile.
• Numărul lor este mare în bolile parazitare şi în
reacţiile alergice, fiind stimulate de acţiunea mediatorilor
secretaţi de mastocite.
 Bazofile
• Sunt cele mai rare şi cele mai mici granulocite cu
diametru de 8-10 microni. Sunt corespondentul
mastocitelor din ţesuturile conjunctive.
• Prezintă un nucleu bilobat sau trilobat şi citoplasmă
slab colorată. Granulaţiile citoplasmatice sunt mai rare,
cu forme şi dimensiuni variabile, uneori acoperind
nucleul şi neuniform distribuite în citoplasmă. Sunt intens
bazofile colorându-se în albastru în colorația May
grunwald Giemsa; conţin diferite substanţe active:
histamină, heparină, serotonină.
• Bazofilele au pe suprafaţa lor receptori pentru
imunoglobulinele E, formate pentru anumite substanţe.
Suplimentează funcția mastocitelor în reacțiile de
hipersensibilitate de tip imediat.
• Durata de viaţă în sânge este de câteva zile apoi
trec în ţesutul conjunctiv sub forma mastocitelor.
• Eozinofile, bazofile
• Polimorfonuclearele (PMN) se formează şi diferenţiază în măduva
hematogenă, din celula stem. Precursorii lor sunt: mieloblastul,
promielocitul, mielocitul, metamielocitul, granulocitul nesegmentat,
granulocit.
• Mieloblastul are diametru de 15 microni, nucleu mare cu 2-3
nucleoli, citoplasmă bazofilă fără granulaţii.
• Promielocitul uneori este mai mare decât mieloblastul, are
nucleu rotund cu nucleoli; citoplasma este bazofilă; apar granulaţii
azurofile nespecifice.
• Mielocitul este mai mic, nucleul este mai dens şi pierde
nucleolii. Citoplasma este acidofilă şi prezintă granulaţii nespecifice
şi specifice.
• Metamielocitul este mai mic cu nucleu reniform iar în citoplasmă
predomină granulaţiile specifice.
• Granulocitul nesegmentat, are diametrul de 10-12 microni şi
nucleu în formă de bandă. Constituie 1-3% din neutrofilele periferice
şi devine segmentat în 10-20 zile sub acţiunea leucopoietinei şi
vitaminei B12 esenţială pentru diferenţierea lor.
• Precursorii granulocitelor formează 60% din populaţia celulară a
măduvei hematogene. Raportul între seria granulocitară şi
eritrocitară este de: 3/1.
Schema granulocitopoezei
Măduvă hematogenă.1.promielocit eozinofil; 2.promielocit
neutrofil; 3 proeritroblast; 4.celulă adiposă
Mononuclearele
Sunt reprezentate de limfocite şi monocite care sunt efectorii celulari ai
reacţiilor imune.
Limfocitele
Sunt celule mici cu diametrul mediu 6-8 microni; pot fi limfocite mici (4-
7microni), medii (7-11microni) și mari (11-15 microni). În sângele periferic se
găsesc limfocite mici, rar limfocite medii.
• Limfocitele mici au nucleu rotund, hipercrom, cu cromatină densă, fără
nucleoli vizibili, care ocupă cea mai mare parte a celulei. Citoplasma apare
ca o coroană îngustă perinucleară, bazofilă, albastru deschis, în colorația
May Grunwald Giemsa , și conţine granulaţii azurofile nespecifice. Prezintă
puţine organite. Membrana celulară este lipoproteică, acoperită de un strat
subțire glicoproteic.
• Limfocitele medii au nucleu mai mare, eucrom, citoplasmă mai
abundentă cu mai multe organite citoplasmatice
Limfocitele la un prim contact cu anumite structuri antigenice suferă un
proces de întinerire sau transformare blastică, în urma căruia devine
limfoblast, celulă mare, cu nucleu mare şi nucleoli evidenţi;
limfoblastul prin mitoze repetate și diferențiere va forma plasmocite secretoare
de imunoglobuline și limfocite cu memorie.
Revin apoi la aspectul obişnuit dar devin active faţă de structurile antigenice
respective.
Limfocite și monocit
Durata de viaţă este variabilă în funcţie de participarea la reacţiile
imune; există limfocite cu viaţă scurtă, 3-6 luni iar altele pot trăi
câţiva ani.
Limfocitele au capacitatea de a recunoaște proteinele proprii
organismului (self), față de cele străine introduse în organism (non
self), împotriva cărora limfocitele B secretă anticorpi iar limfocitele T
secretă limfokine.
În urma cercetărilor imunomicroscopice există în sânge şi ţesuturi
trei categorii de limfocite: T, B şi nule (N).
Limfocitele T

Sunt numite astfel pentru că se diferenţiază în timus. Sunt cele

mai numeroase, 60-70%, în sângele periferic şi cele mai importante
în declanşarea şi desfăşurarea reacţiilor imune.

La microscopul optic sunt greu de diferenţiat de alte limfocite.

Prezintă pe suprafaţa lor structuri care fixează spontan eritrocite de
oaie sub formă de rozete caracteristice. La microscopul electronic în
relief prezintă o suprafaţă netedă.
limfocite
• Caracteristic pe suprafaţa lor există structuri moleculare numite
receptori ai celulelor T (RCT), determinaţi genetic să reacţioneze cu
anumite antigene. Aceşti receptori sunt legaţi de molecule
polipeptidice formând complexul de diferențiere (CD).

• Pe suprafaţa limfocitelor T există complexe de diferenţiere

CD2, CD3, CD4, CD7, CD8 evidenţiate prin anticorpi monoclonali.
Dintre ele au importanţă practică CD4 şi CD 8 care împart limfocitele
T în două categorii cu proprietăţi diferite.

Celulele CD4, reprezintă 60% din limfocitele T din sângele

periferic. Stimulate potenţează reacţia imună şi antrenează prin
citokine (interleukine sau limfokine) alte limfocite T precum şi
limfocite B, NK sau macrofage, de unde denumirea de limfocite T
inductoare-auxiliare sau celule helper (Th).
Celulele CD8 constituie 30% din limfocitele T periferice.
Unele distrug virusurile şi celulele pe care acestea le
infectează, celule străine sau celule tumorale şi se
numesc limfocite T citotoxice sau celule killer (Tk).
Aceste celule au rol și în respingerea grefelor și
imunitatea tumorală.
Altele moderează acţiunile celorlalte limfocite în
cursul reacţiei imune şi previn lezarea propriilor ţesuturi
fiind numite limfocite T supresoare (Ts).
• Limfocitele T sunt considerate efectorii reacţiei imune
de tip celular.
Limfocitele B
• Sunt în proporţie de 15-20% din limfocitele din
sângele periferic. Se diferenţiază la păsări într-un organ
asemănător timusului, bursa lui Fabricius.
• La microscopul optic au structură asemănătoare
limfocitelor T. Ele nu formează rozete cu eritrocitele de
oaie. Prezintă pe suprafaţa lor imunoglobuline M, care
sunt receptori pentru antigene, de aceea la microscopul
electronic au aspect păros. Pentru limfocitele B sunt
caracteristice CD9, CD19, CD20, CD21 și CD24.
• Limfocitele B sunt antrenate în reacţii imune prin
intermediul limfokinelor secretate de limfocitele T iar
după transformare blastică se diferenţiază în plasmocite
care secretă anticorpi (Ig) de tip: G, M, A, E, F și
limfocite B cu memorie. Acest fenomen stă la baza
reacţiei imune de tip umoral.
Aproximativ 10-15% din limfocitele periferice nu
prezintă pe suprafaţa lor nici receptori pentru
eritrocite nici imunoglobuline , de aceea au fost
numite limfocite nule (N). Ulterior datorită capacităţii lor
de a reacţiona spontan fără sensibilizare prealabilă au
fost numite citotoxice naturale sau natural killer (NK).
Limfocitele nule conţin granulaţii mari azurofile observate
în microscopia optică; sunt caracterizate prin CD16,
CD56, CD94. Secretă interferon gama.

• În diferenţierea lor limfocitele parcurg stadiile de:

limfoblast, prolimfocit, limfocit mic.
• În stadiul nediferenţiat de limfoblast, limfocitele
părăsesc măduva hematogenă înainte de naştere şi
colonizează timusul diferenţiindu-se în limfocite T.
Limfocitele B se pare că se diferenţiază în măduva
hematogenă.
• Îmediat după naştere limfocitele diferenţiate T şi B,
migrează şi colonizează masiv organele limfoide
periferice (nodulii limfatici, splina, structurile limfoide
anexate mucoaselor) în vederea îndeplinirii funcţiei lor
principale- imunitatea.
 Monocitele
Sunt cele mai mari celule din sânge cu diametru între
12-25 microni. Au nucleu eucrom, ovalar sau reniform,
cu cromatină fin granulată. Citoplasma este abundentă,
uşor bazofilă de culoare albastră-cenuşie şi conţine
granule azurofile.
• Prezintă pe suprafaţa lor receptori pentru
imunoglobuline şi complement. Imunomicroscopic sunt
caracterizate de CD68 şi CD43.
• Au rol important în reacţiile inflamatoare şi în cele
imune. Se formează în măduva hematogenă şi după un
tranzit de câteva zile în sânge supravieţuiesc luni de zile
în ţesuturi sub formă de histiocite.
• Monocitul este o celulă prezentatoare de antigen, cu rol
important în răspunsul imun. Degradează parțial
antigenii și prezintă fragmentele acestora limfocitelor T
helper pentru recunoaștere.
• Celule de origine monocitară prezentatoare de antigen
se găsesc în diferite țesuturi îmbrăcând forme diferite:
-macrofage, celule adaptate pentru fagocitoză (cu mulți
lizozomi) și stimulate de limfokine secretate de
limfocitele T;
-celulele Langerhans din piele,
- celulele reticulare dendritice din ganglionul limfatic,
- microglia din sistemul nervos central,
- celulele Kupffer din ficat;
• Se formează în măduva hematogenă prima
celulă fiind monoblastul care este o celulă mare,
cu nucleu mare şi citoplasmă bazofilă;
promonocitul este următoarea celulă, este mai
mică, cu citoplasmă bazofilă, nucleu rotund sau
reniform, din el formându-se monocitul.
• Procentul limfocitelor şi monocitelor în
sângele periferic creşte (limfomonocitoză) în
infecţiile virale şi în infecţiile cronice (tbc, sifilis).
Trombocitele
Trombocitele numite şi plăcuţe sanguine, intervin în coagulare prin
formarea cheagului sanguin. Sunt fragmente citoplasmatice, lipsite
de nucleu, rotunde sau ovalare, cu dimensiuni de 2-5 microni.
Numărul lor normal în sânge este: 150.000-300.000/mm3 sânge; au
durată de viață de aproximativ 10 zile.
Trombocitele sunt formate din membrană şi citoplasmă.
• Membrana prezintă invaginații cu rol în eliberarea moleculelor
active stocate în plăcuțele sanguine. Periferia trombocitelor conține
microtubuli cu rol în menținerea formei trombocitului.
• Membrana are structură lipoproteică acoperită de glicocalix,
format din glicoproteine şi GAG implicate în adezivitatea
trombocitelor la endoteliul vascular şi în procesele de agregare
plachetară.
• Citoplasma la microscop pe frotiurile colorate Giemsa prezintă o
zonă centrală granulară, întunecată, violet, numită granulomer şi o
zonă periferică omogenă, clară, slab bazofilă, numită hialomer.
• Hialomerul conține molecule de actină și miozină, care favorizează
deplasarea și agregarea trombocitelor.
• Granulomerul prezintă granule sferice delimitate de
membrane, mitocondrii și glicogen. Granulele sunt de trei tipuri și
conțin:
-granule α, conțin fibrinogen, factorul de creștere al trombocitelor,
plasminogen; aceste substanțe au rol importat în repararea vaselor,
în coagularea sângelui și agregarea plachetară;
-granule δ care conțin histamină, serotonină, adenozin di și trifosfat,
care determină vasoconstricție și aderarea plăcuțelor;
-granule λ care conțin enzime hidrolitice; intervin în retracția cheagului.

Se formează în măduva hematogenă din celule mari numite

megacarioblaste care au diametrul între 15-25 microni şi nucleu
mare cu nucleoli, citoplasma fiind puţină, bazofilă.
Trombocite și megacariocit
• Megacarioblastele se transformă în megacariocit bazofil care este
mai mare, cu nucleu lobulat; acesta se transformă în megacariocit
granular care este şi mai mare (70-100 microni) cu citoplasma
acidofilă şi nucleu puternic polilobat. Acesta se fragmentează şi
formează trombocitele, nucleul degenerând. Acest proces durează
10 zile. Fiecare megacariocit dă naştere la aproximativ 4000 de
trombocite. Se distrug în timpul hemostazei sau în organele în care
sunt depozitate, splină, plămân.
• Rolul trombocitelor este în hemostază. Acest fenomen este
indus de leziuni ale endoteliului vascular, care eliberează un factor
de activare a trombocitelor, factorul von Willebrand.
Acesta determină agregarea trombocitelor la nivelul leziunii şi
activarea lor cu eliberare de tromboxan, care are acţiune
vasoconstrictoare.
Se formează un dop hemostatic primar; prin precipitarea la acest nivel
a fibrinei se consolidează hemostaza prin formarea unui dop
hemostatic secundar.
• Scăderea numărului de trombocite este numită
trombocitopenie, iar incapacitatea lor de a agrega şi secreta,
trombastenia, duce la apariţia de hemoragii cu prelungirea timpului
de sângerare.
 ȚESUTURILE
CONJUNCTIVE
Sunt ţesuturi heterogene ca structură şi funcţii,
majoritatea au rol de legătură, suport, rol trofic şi
de apărare.
Caractere generale:
• au origine mezodermo-mezenchimală;
• sunt formate din trei componente: celule,
substanţă fundamentală şi fibre. Fibrele
împreună cu substanţa fundamentală alcătuiesc
matricea extracelulară;
• la organismele tinere predomină substanţa
fundamentală iar la cele îmbătrânite creşte
numărul fibrelor şi scade numărul celulelor.
Primele care se formează sunt celulele, ele
formează substanţa fundamentală şi fibrele;
• țesuturile conjunctive nu vin în contact direct cu
mediul extern, întotdeauna fiind acoperite de
ţesut epitelial.
• sunt răspândite în tot organismul, la nivelul lor
făcându-se schimburile de substanţe;
• au o mare capacitate regenerativă; pot genera
tumori;
• au rol în procesele de apărare ale organismului,
prin intermediul substanţei fundamentale
(împiedică invazia microbiană) şi prin celule de
tipul plasmocitelor care elaborează anticorpi sau
prin macrofage care fagocitează microbii, corpii
străini.
Clasificarea ţesuturilor conjunctive
I. Ţesuturi conjunctive embrionare (de tranziţie):
țesutul mezenchimatos
țesutul mucos
II. Ţesuturi conjunctive permanente
După caracterele substanţei fundamentale:
A. Ţesuturi conjunctive moi:
1.Ţesuturi conjunctive propriu-zise
- țesut conjunctiv lax
- țesut conjunctiv dens:- neordonat -dermul tegumentar
-corionul mucoaselor
- ordonat- tendinos
- aponevrotic
- elastic
2.Ţesuturi conjunctive specializate
- reticular
-adipos
- pigmentar
B. Ţesuturi conjunctive cu substanţă fundamentală solidă dar elastică:
- ţesutul cartilaginos -hialin
-elastic
-fibros
C.Țesuturi conjunctive cu substanţă fundamentală solidă şi rigidă:
Ţesutul osos -haversian:- spongios
-compact
-nehaversian
Sângele, derivat al ţesutului conjunctiv, constituie un tip particular de ţesut conjunctiv.
CELULELE ŢESUTULUI CONJUNCTIV
Celulele conjunctive sunt reprezentate de :
• celule fixate, reprezintă celulele care se dezvoltă
și realizează funcțiile în țesutul conjunctiv.
Acestea sunt: celula mezenchimală, fibroblastul,
fibrocitul, celula adipoasă, mastocitul;
• celule tranzitorii, au originea în măduva
hematogenă și circulă pe cale sanguină. Aceste
celule părăsesc circulația la anumiți stimuli și
trec în țesutul conjunctiv unde își realizează
funcțiile. Celulele tranzitorii sunt: plasmocitul,
macrofagul (histiocitul), leucocitele.
• Prenatal, celulele conjunctive sunt reprezentate de
celula mezenchimală și reticulară, iar postnatal se
întâlnesc numeroase tipuri de celule în diferitele varietăți
de țesuturi: fibroblast, fibrocit, mastocit, histiocit,
plasmocit, adipocit, celulă pigmentară, celulă
mezenchimală și reticulară.
Celula mezenchimală (15-30 microni) este o celulă
nediferențiată, are formă stelată cu prelungiri fine,
ramificate care realizează o reţea. Nucleul este rotund
sau oval, eucrom cu 1-3 nucleoli.
Citoplasma este bazofilă, conţine numeroase organite. Are
capacitate de diviziune, de fagocitoză precum şi de
sinteză a substanţei fundamentale.
-din ea se pot forma alte tipuri de celule conjunctive
ex. fibrocite, adipocite.
-sunt numeroase în perioada embrionară, scad la
adult, rămânând sub forma unor insule perivasculare sau
în adventiţia vaselor.
• Celula reticulară este o altă celulă
nediferenţiată, considerată un stadiu mai evoluat
al celulei mezenchimale. Are dimensiuni de 12-
15 microni, un nucleu nucleolat, citoplasma
bazofilă cu organite bine reprezentate. Prin
prelungirile lungi şi fine realizează o
pseudoreţea sau citoreticul.
Numărul celulelor reticulare este mare în
perioada intrauterină.
După naştere şi la adulţi, se găsesc doar
în organele hematopoietice, unde în asociere cu
fibre de reticulină, formează ţesutul reticular
care constituie stroma acestor organe.
• Fibroblastul este forma tânără a fibrocitului și cea mai
numeroasă celulă a țesutului conjunctiv;
- se diferențiază din celula mezenchimală şi are
dimensiuni cuprinse între 12-20 microni.
-are formă alugită, stelată, cu prelungiri multiple, subţiri,
ramificate.
-nucleul, situat central, este rotund sau oval, eucrom şi
prezintă nucleol.
-participă intens la formarea substanţei fundamentale
(glicoproteine şi mucopolizaharide) şi la fibrilogeneză.
-citoplasma conţine numeroase organite comune si este
bazofila în colorația cu hematoxilină-eozină;
 Funcţiile fibroblastului sunt:

• participă la procesul de formare a fibrelor conjunctive, prin sinteza

de colagen şi elastină;
• participă la elaborarea substanţei fundamentale prin sinteza
glicoproteinelor şi la menţinerea stării funcţionale a acesteia;
• se poate transforma în celulă adipoasă, pigmentară, condroblaste,
osteoblaste;
• pe membrana fibroblastelor există receptori pentru unele molecule
(insulină, lipoproteine cu densitate mică, factorul de creştere
epidermal) cu rol în reglarea activităţii acestora.

Activitatea fibroblastelor este puternic influenţată de hormoni şi

vitamine;
• Fibrocitul, forma adultă a fibroblastului, are dimensiuni
şi activităţi mai reduse.
- are formă alungită, fusiformă, nucleu alungit, mai mic,
hipercrom, fără nucleol.
- citoplasma are puţine prelungiri, este acidofilă şi mai
săracă în organite.
- în condiţii de stimulare adecvată, fibrocitul poate
redeveni fibroblast, activităţile de sinteză fiind reluate.
- în țesuturi apare atașat fibrelor de colagen.

Diagnosticul diferenţial se face cu fibra musculară

netedă, care are nucleul alungit dar în formă de
bastonaş, mai eucrom, cu marginile tăiate drept.
• Mastocitul, este o celulă de formă neregulată, fără
prelungiri, cu dimensiuni cuprinse între 15-25 microni.
Are origine în celula stem din măduva osoasă.
- nucleul este mare, rotund, situat central, conţine 1-2
nucleoli.
- citoplasma este săracă în organite dar conţine
numeroase granulaţii mari, de forme și mărimi diferite,
bazofile în hematoxilină-eozină şi greu de evidenţiat în
această coloraţie. Se colorează cu albastru de toluidină,
metacromatic în roşu purpuriu. Caracterul metacromatic
se datoreşte conţinutului lor în: heparină (factor
anticoagulant), histamină (vasodilatator şi constrictor al
musculaturii bronhiolelor), serotonină (rol în
permeabilitatea vasculară), factor chemotactic
eozinofil-ECF (eozinophil chemotactic factor; atrage
eozinofilele la locul activării mastocitelor), SRS (slow
reacting substance; determină contracţia musculaturii
bronhiolelor) care nu este stocat în celulă ci este produs
şi eliberat imediat în anumite condiţii.
 Mastocitele au rol în:
• sinteza componenţilor substanţei fundamentale;
• reacţiile anafilactice cunoscute ca reacţii de
hipersensibilitate imediată. La un prim contact cu un
antigen alergizant (polen, venin de albină etc.) se
formează imunoglobuline E (anticorpi), care se ataşează
pe suprafaţa mastocitelor unde sunt receptori specifici
pentru acestea. La al doilea contact cu acelaşi antigen,
IgE împreună cu antigenul formează complexul antigen-
anticorp care determină degranularea mastocitului cu
eliberarea substanţelor active care determină simptome
caracteristice recţiilor de hipersensibilitate imediată:
edem, durere, şoc.
Mastocitele nu sunt alterate în procesul de eliberare a
granulelor, fiind capabile să sintetizeze noi granule.
Mastocitele sunt situate predominant perivascular,
fiind întâlnite în ţesutul conjunctiv din dermul pielii, tubul
digestiv, aparatul respirator.
• Macrofagul numit şi histiocit (forma funcţională a
histiocitului) se formează în măduva roşie hematogenă
ca monocit. Monocitele trec în sângele circulant, apoi
prin endoteliul capilar în ţesutul conjunctiv unde se
transformă în macrofag (histiocit în țesutul conjunctiv).
Este bine reprezentat în țesutul conjunctiv lax și în
zonele bine vascularizate.
Histiocitul este o celulă cu dimensiuni între 25-40
microni, de forme variate: rotundă, ovalară, stelată în
raport cu starea lui funcţională. Prezintă două stadii
funcţionale:
• stadiul de repaus, în care celula este inactivă cu formă
neregulată şi nucleu mic hipercrom;
• stadiul de activitate, forma activă fagocitară, când celula
se deplasează cu ajutorul pseudopodelor spre locul de
acţiune.
• Când începe să fagociteze, histiocitul devine macrofag, celulă
bogată în organite necesare fagocitozei: lizozomi, mitocondrii,
aparat Golgi, reticul rugos, microfilamente, microtubului şi cantitate
mare de hidrolaze acide. Nucleul este mare, eucrom, nucleolat.
• Participă la recțiile imune. La suprafaţa celulei glicocalixul prezintă
receptori pentru imunoglobulinele G şi M.
• Macrofagele au proteine de suprafață specifice care formează
complexul major de histocompatibilitate de tip II (CMH II).
• Macrofagele au durată de viaţă lungă (aproximativ 75 zile),
primele zile sub formă de monocit în sânge şi apoi sub formă de
macrofag tisular.
Funcţiile macrofagului sunt:
• fagocitează şi digeră particule străine;
• sunt importanţi agenţi de apărare, intervin în reacţiile imunologice
prin stocarea şi transmiterea informaţiei specifice celulelor
imunocompetente;
• au funcţii secretorii (elaborează enzime, lizozim, elastază,
colagenază).
• În procesul de fagocitare, macrofagul captează particula printr-o
invaginare a membranei celulare, constituid un fagozom.
În urma fuziunii fagozomului cu un lizozom primar are loc digestia
enzimatică şi formarea unui lizozom secundar.

Macrofagele iau denumiri particulare în diferitele organe, ca exemplu:

• celule Kupffer în ficat (macrofage perisinusoidale);
• histiocite în țesutul conjunctiv;
• macrofage alveolare în plămân;
• microglie în SNC;
• macrofage în ganglion, splină, măduvă roșie, timus;
• osteoclaste în țesutul osos
• macrofage în cavitățile seroase.
Plasmocitul, este o celulă rotundă sau ovalară de
aproximativ 12-15 microni cu citoplasmă bogată în
organite.
Nucleul este mare excentric, rotund, în care cromatina este
dispusă în benzi alternative hipercrome şi hipocrome
având aspect caracteristic de „spiţă de roată”.
Citoplasma este intens bazofilă datorită conținutului
crescut în RER.
Se formează din limfocitele B, după stimulare
antigenică.
• Are rol în apărarea umorală a organismului prin
producerea de anticorpi (imunoglobuline).
 Celula adipoasă se poate forma din fibroblast, din histiocit sau direct
din celula mezenchimală (înainte de naștere). Este o celulă
diferențiată, care nu se divide. Există două tipuri de celule adipoase:
• celula adipoasă albă, uniloculară
• celula adipoasă brună, multiloculară.
Celula albă are formă sferică când este izolată și poliedrică când
este studiată în țesut, dimensiuni mari (până la 100 microni), nucleu
turtit, hipercrom, situat la periferie pe membrană. Citoplasma este în
cantitate mică dispusă, perinuclear şi conţine numeroase organite şi
enzime. Cea mai mare parte a celulei este ocupată de o vacuolă cu
grăsime (celulă uniloculară). Plasmalema conține receptori pentru
insulină, hormonul de creștere și glucocoticoizi.
Celulele adipoase pot fi întâlnite izolate sau în grupuri în țesutul
conjunctiv. Când sunt în număr mare alcătuiesc țesutul adipos.
Celula brună este mai mică decât cea albă; are formă
poligonală, nucleul situat central iar citoplasma conține mai multe
vacuole cu grăsime, numeroase mitocondrii, REN, puțini ribozomi
liberi.
 Celula pigmentară este de două tipuri: melanoblaste, celule
formatoare de pigment şi celule melanofore, purtătoare de pigment
captat prin endocitoză.
• Melanoblaste pot fi celulele mezenchimale, conjunctive,
epiteliale, nervoase. Ele au capacitatea de a sintetiza melanina
printr-un proces de melanogeneză. Granulele elaborate sunt mici,
rotunde, denumite melanozomi, sunt înconjurate de o membrană iar
conţinutul lor are aspect omogen sau lamelar.
Sunt celule mari stelate cu prelungiri lungi foarte ramificate. Nucleul
este mare, rotund, mascat de granulaţii. Atât corpul cât şi prelungirile
conţin numeroase granule mici, egale, rotunde, brune de melanină.
Originea melanoblastelor este ectodermică, din crestele
neurale de unde migrează în tot organismul şi mezodermică, din
celulele mezenchimale.
Celule melanoformatoare se găsesc în dermul pielii, coroidă,
iris, mezenter.
• Melanoforele sunt celule ca: fibrocite, macrofage cu
proprietatea de a endocita granule de pigment. Au organite mai slab
dezvoltate, conţin mai mulţi lizozomi; particulele de pigment sunt
inegale, dispersate neregulat în citoplasmă, au culoare şi compoziţie
chimică proprie.
• Celulele sanguine sunt reprezentate de diferite
leucocite care trec în ţesutul conjunctiv
străbătând pereţii vaselor. Numărul lor creşte în
inflamaţii.

• Matricea extracelulară este formată din

substanță fundamentală, fibre conjunctive și
lichid tisular.
SUBSTANŢA FUNDAMENTALĂ
• Reprezintă mediul de legătură între celulele
şi fibrele ţesutului conjunctiv. Substanţa
fundamentală (SF) împreună cu fibrele formează
substanţa sau matricea intercelulară
(interstiţială).
• La microscopul optic are aspect omogen,
foarte slab colorată cu metodele obişnuite. Se
poate evidenţia prin reacţia PAS pentru
mucopolizaharide. SF este un gel hidrofil cu
conţinut variabil de apă. Ea scade cantitativ
odată cu îmbătrnirea.
• Este formată în principal din
glicozaminoglicani (GAG) şi glicoproteine
structurale.
1. Glicozaminoglicanii (GAG), sunt macromolecule alcătuite din unităţi de
dizaharide care se repetă.
Există şapte tipuri de glicozaminoglicani. Cea mai simplă formă de GAG este
acidul hialuronic, care nu este legat de o proteină şi nu are grupări sulfat.
Îl întâlnim în cantitate mare în ţesutul conjunctiv lax şi în ţesuturi cu
consistenţă gelatinoasă.
Celelalte şase tipuri de GAG sunt legate de o proteină şi sunt purtătoare
de numeroase grupări sulfat, numindu-se proteoglicani. Principalii
proteoglicani sunt: condroitin-4-sulfat (cartilaj,os), condroitin-6-sulfat (cartilaj,
os), dermatan-sulfat (derm, tendoane, ligamente), heparan-sulfat (aortă,
plămân), keratan-sulfat (cartilaj, cornee).

Funcţia GAG este structurală, interacţionează cu fibrilele de colagen pentru a le

lega.
2. Glicoproteinele de structură sunt alcătuite dintr-o parte
proteică care predomină la care se ataşează hidraţi de
carbon.
Au rol în interacţiunea dintre celule şi în adeziunea
celulelor la substrat. Glicoproteinele structurale în țesutul
conjunctiv sunt:
• Fibronectina este o glicoproteină produsă de fibroblaste
şi câteva celule epiteliale; se găseşte în matricea tuturor
tipurilor de ţesuturi conjunctive; funcţia principală
favorizează aderenţa unor celule de altele precum şi a
colagenului sau altor substanţe.
• Condronectina este prezentă în cartilaj favorizând
adeziunea condrocitelor la colagenul II.
• Laminina, glicoproteină prezentă în membrana bazală,
are rol în adeziunea celulelor epiteliale la colagenul IV
din lamina bazală.
• În ţesutul conjunctiv în afară de substanţa
fundamentală se găseşte o cantitate mică de
lichid tisular care este asemănător cu plasma
sanguină.
• În condiţii normale, cantitatea de lichid tisular
este redusă. Prin circulaţia limfatică, apa din
ţesut ajunge din nou în sângele circulant. În
condiţii patologice (obstrucţie venoasă,
hipoproteinemie) apa se acumulează în ţesutul
conjunctiv realizând edemul.
FIBRELE CONJUNCTIVE
Fibrele ţesuturilor conjunctive sunt: de
colagen, reticulină, elastice şi oxitalan. Prezenţa
şi cantitatea lor diferă de la un ţesut la altul.
Fibrele de colagen, mai sunt numite şi fibre
albe. Sunt rezistente, flexibile dar nu elastice;
nu se ramifică şi nu se anastomozează. Se
grupează în fascicule care se întretaie,
orientarea lor fiind dată de direcţia de tracţiune
şi presiune.
• Sunt evidenţiate prin colorare cu eozină
sau fuxină acidă în roşu, fiind eozinofile; în
albastru cu albastru de alanină, în verde cu
verde lumină. În coloraţia PAS sunt negative.
Fibre de colagen col.albastru de alanină
• La microscopul optic după tratare cu substanţe alcaline,
fiecare fibră de colagen apare formată din subunităţi
dispuse paralel între ele numite fibrile cu diametrul de
0,3-0,5 microni, unite printr-o substanţă amorfă ce
conţine mucopolizaharide şi proteine.
• La microscopul electronic fibrilele apar formate din
protofibrile care au diametrul între 200-500Å.
Protofibrilele au o striaţie transversală periodică
caracteristică.
La rândul lor protofibrilele de colagen sunt formate din
molecule de colagen (tropocolagen) care sunt alcătuite
din trei lanţuri polipeptidice dispuse în triplu helix (din câte
1050 aminoacizi), într-o anumită secvenţă liniară.
Aminoacizii care predomină sunt: prolina, hidroxiprolina,
glicina, hidroxilizina, acidul glutamic. Între molecule există
legături puternice transversale.
1.Fascicul de fibre colagene; 2.fibră colagenă;
3.fibrilă; 4.dispoziția moleculelor de colagen
 Au fost identificate genetic şapte tipuri de lanţuri alfa din combinarea cărora rezultă 19
tipuri de colagen, care diferă prin structura polipeptidelor, localizare și funcții.
• Colagen tip I este cea mai frecventă formă de colagen (aproximativ 90% din
organism), adaptat rezistenţei la tensiune. Este format de fibroblaste, osteoblaste,
odontoblaste. Acest colagen îl întâlnim în dermul pielii, tendoane, oase, dentină,
ligamente, capsule, cornee.
• Colagen tip II este sintetizat de condroblaste, adaptat rezistenţei la presiune şi
se găseşte în cartilajul hialin și elastic, discurile intervertebrale.
• Colagen tip III este sintetizat de fibroblaste, fibrele musculare netede şi celulele
endoteliale fiind adaptat distensiunilor (formează rețele de susținere). Se găseşte în
structura fibrelor de reticulină, în organele care îşi pot modifica volumul ca: plămân,
rinichi, ficat, splină, vasele sanguine, piele.
• Colagen tip IV este sintetizat de celulele endoteliale, epiteliale, musculare. Nu
este organizat fibrilar. Se găseşte în membranele bazale (lamina bazală). Are rol de
suport și filtrare.
• Colagen tip V este sintetizat de fibroblaste, nu are structură fibrilară. Se găseşte
în membranele bazale placentare, în vasele sanguine, tendon, ligamente, cement,
os. Are rol de suport, se asociază cu colagenul de tip I.
 Fibrele de reticulină sunt structuri fine, subţiri, cu diametrul între 0,2-2
microni. Se ramifică şi se anastomozează formând reţele
Sunt flexibile şi rezistente.
La microscopul optic se evidenţiază în negru prin impregnări cu
azotat de argint şi sunt PAS pozitive.
La microscopul electronic apar cu aceeaşi structură ca fibrele
colagene.
În timpul embriogenezei sunt numeroase fiind apoi înlocuite cu fibre
colagene. La fel şi în procesul de îmbătrânire fibrele de reticulină se
colagenizează.
• Biochimic, sunt formate dintr-o scleroproteină în structura
căreia intră molecule de colagen III. Se formează în fibroblaste.
- se găsesc în stroma organelor hemato şi limfopoietice;
- constituie o reţea în jurul celulelor organelor parenchimatoase: ficat,
rinichi, glande endocrine;
- formează reţele de susţinere în jurul fibrelor musculare, fibrelor
nervoase, celulelor adipoase; participă la formarea laminei bazale.
Fibre de reticulină, impregnare argentică.
Fibrele elastice, numite şi galbene, sunt subţiri, lungi,
drepte sau ondulate se ramifică şi se anastomozează
formând reţele. Sunt rezistente şi extensibile şi au
diametrul de aproximativ 1 micron.
La microscopul optic se evidenţiază prin coloraţii
speciale:
• cu rezorcină fuxină Weigert se colorează în violet
• cu orceină în roşu-brun.
La microscopul electronic apar alcătuite dintr-o
componentă amorfă dispusă central care conţine
elastină înconjurată de o teacă de microtubuli.
Fibre elastice,col orceină, țes conj. lax
• Elastina este o proteină ce conține prolină și
glicină, puțină hidroxiprolină iar hidroxilizina
lipsește.
• Fibrilina este o glicoproteină care formează
microfibrile; acestea apar primele în procesul de
formare a fibrelor elastice. Elastina va fi depusă
pe suprafața acestor miofibrile. Absența fibrilinei
în timpul formării fibrelor elastice determină
formarea lamelelor elastice (în pereții vasculari).
• Sunt elaborate de fibroblaste, condroblaste
şi fibre musculare netede.
• Le întâlnim în piele şi plămâni unde pot fi izolate
sau grupate în lamele elastice în pereţii vaselor
mari.
• Fibrele oxitalan sunt un tip special de fibre
elastice.
Sunt mai groase şi mai rigide. Se
evidenţiază prin metodele pentru fibrele elastice
după oxidare prealabilă cu acid.
Le întâlnim în structurile parodonţiului
(gingie, periodont); numărul lor crește în
afecțiunile parodonțiului.
TIPURI DE ŢESUTURI CONJUNCTIVE

Ţesutul mezenchimatos

Este un ţesut nediferenţiat care apare în

primele săptămâni de viaţă embrionară având rolul
de a lega organele în dezvoltare; dispare pe
măsură ce componentele lui celulare se
diferenţiază. Este format predominant din
substanţă fundamentală, celule mezenchimale și
puține fibre reprezentate de colagen de tip III (fibre
de reticulină). În timp, celulele se diferenţiază în
alte tipuri de celule care formează apoi structurile
fibrilare.
Țesut mezenchimatos
• Ţesutul mucos (gelatina lui Wharton)
Se găseşte în cordonul ombilical şi se numeşte
gelatina lui Wharton iar la adult în pulpa dentară
coronară.
Este format din substanţă fundamentală abundentă, moale,
gelatinoasă în care sunt rare celule.
Celulele sunt mari stelate, de tipul celulelor mezenchimale
sau fibroblastelor prin care vin în contact unele cu altele.
În evoluţie acest ţesut se transformă în ţesut conjunctiv
datorită apariţiei fibrelor şi evoluţiei celulelor.
Țesut mucos
• Ţesutul conjunctiv lax
Este cel mai răspândit țesut conjunctiv din organism;
leagă şi uneşte diferite ţesuturi şi organe fiind locul de
schimb între capilare şi celule sau ţesuturi. Formează
stroma de tip conjunctiv în numeroase organe, constituie
ţesutul de susţinere şi trofic al epiteliilor.
• Este alcătuit din cele trei componente: celule, fibre şi
substanţă fundamentală în proporţie aproximativ egală
cu dispoziţie neordonată.
Fibrele colagene se întretaie în toate sensurile, cele
reticulare şi elastice formează reţele, determinând
realizarea unor spaţii (areole) în care se găsesc substanţa
fundamentală şi o populaţie celulară heterogenă (fibrocite,
mastocite, histiocite, plasmocite, adipocite, celule
pigmentare şi celule migrate din sânge).
Țesut conj lax schemă1.fibre colagene; 2. fibre reticulinice,
3. fibre elastice; 4. substanţă fundamentală; 5. fibroblaste;
6.fibrocite; 7. histiocite; 8. macrofage.9.mastocite; 10. vas
sanguin;
Țesut conjunctiv lax
• Ţesutul conjunctiv lax îndeplineşte următoarele funcţii:
mecanică (de susţinere şi amortizare a şocurilor), de
nutriţie şi de apărare a organismului; are rol în procesul
de vindecare al rănilor; este sediul unor procese
metabolice.
• Se întâlnește în corionul și adventiția organelor
cavitare; formează stroma unor organe; se dispune în
jurul vaselor și a nervilor.
• În procesul de vindecare a rănilor se formează un
ţesut tânăr, de granulaţie, care apare sub forma unor
granule mici roşii. Structural este format din capilare
neoformate, fibroblaste, histiocite, macrofage,
polinucleare neutrofile. În timp se formează fibre de
colagen şi scade numărul celulelor şi vaselor iar în final
ţesutul neoformat este de tip fibros acelular şi avascular
formându-se astfel cicatricele.
Ţesutul conjunctiv dens
• În raport cu dispoziţia fibrelor poate fi:
neordonat şi ordonat.
• Ţesutul conjunctiv dens neordonat este
format predominent din fibre colagene groase,
dar şi fibre elastice şi de reticulină, dispuse în
reţele printre care se dispun celule. Se găseşte
în derm, capsula organelor, corionul mucoaselor,
periost, pericondru.
• Ţesutul conjunctiv dens ordonat este
caracterizat de predominenţa fibrelor colagene
şi este reprezentat de: ţesutul tendinos,
aponevrotic, fibrolamelar şi elastic.
• Ţesutul tendinos se întâlneşte în structura
tendoanelor şi ligamentelor. Este alcătuit din
fibre, celule şi substanţă fundamentală.
Fibrele sunt colagene groase dispuse sub
formă de fascicule paralele.
Celulele, tenocitele (fibrocite modificate) sunt
dispuse în lungul fibrelor, două câte două.
Nucleii lor sunt alungiţi, bazofili iar în secţiuni
longitudinale au aspect de „nuclei gemeni”. În
secţiuni transversale, fibrele apar grupate în
fascicule dense, în spaţiile dintre ele găsindu-se
celule de aspect stelat.
Substanţa fundamentală este foarte puţină .
Tendon scțiune longitudinală
• În cadrul tendonului ca organ, fibrele colagene se
grupează în fascicule separate prin ţesut conjunctivo-
vascular care îi asigură hrănirea prin difuziune. Mai
multe fascicule de fibre formează un grup sau tendon
primar, înconjurat de un ţesut conjunctiv lax, numit
endotenonium. Mai multe tendoane primare se
grupează fiind învelite de un ţesut conjunctiv,
peritenonium, formând fascicule (tendoane)
secundare care realizează tendonul ca organ şi care
este înconjurat de un ţesut conjunctiv numit epitenoniu.
• Ţesutul tendinos este lipsit de vase proprii; el se
hrăneşte prin difuziune prin intermediul vaselor din
ţesutul conjunctiv înconjurător.
Tendon (secțiune transversală). 1. peritenoniu
Ţesutul aponevrotic intră în alcătuirea aponevrozelor ;
este format din lame conjunctive (fibre conjunctive)
dispuse în două sau mai multe planuri suprapuse,
orientate paralel între ele în acelaşi plan, dar
perpendicular pe direcţia fibrelor din planul vecin. Prin
suprapunere se realizează orientări în diferite direcţii,
ceea ce măreşte rezistenţa la tracţiune. Fibrocitele sunt
înghesuite între planurile suprapuse, prezintă prelungiri
şi sunt în general de formă neregulată.
Ţesutul fibrolamelar este format din:
• fibre şi fascicule colagene, orientate paralel între ele (la
nivelul corneei) sau concentric (în corpusculul Vater-
Paccini din tegument).
• substanţa fundamentală este redusă.
• celulele (fibroblaste) sunt turtite, prezintă prelungiri ce
vin în contact cu celulele vecine.
În structura corneei indicele de refracţie al substanţei
fundamentale şi al fibrelor este acelaşi, ceea ce
determină transparenţa corneei. Nutriţia acestui ţesut se
face prin difuziune fiind lipsit de vase.
 Ţesutul elastic îl întâlnim în structura ligamentelor
galbene intervertebrale. Este format din:
• fibre elastice groase, ramificate într-un singur plan,
înconjurate de o rețea de fibre de reticulină.
• celule de tipul fibroblastelor

. • Este întâlnit și în pereții arterelor elastice realizând

lamele elastice în tunica medie.
Ţesuturile conjunctive specializate
În structura acestor ţesuturi predomină celulele. Sunt
reprezentate de: ţesutul reticular, ţesutul adipos şi ţesutul pigmentar.
Ţesutul conjunctiv reticular alcătuieşte stroma organelor
hemato şi limfopoietice fiind alcătuit din celule reticulare şi fibre de
reticulină.
• Celulele reticulare sunt stelate, cu prelungiri citoplasmatice
care se leagă cu ale celulelor vecine prin joncţiuni de tipul
desmozomilor formând o reţea-citoreticul. Au nucleu mare, eucrom,
nucleolat, citoplasmă abundentă, slab colorată. Citoplasma celulelor
reticulare înconjoară fibrele de reticulină și le izolează.

• Fibrele de reticulină formează prin anastomozare reţele-

fibroreticul, cu ochiuri mari.
Ţesut reticular (schemă).
 Ţesutul adipos este o varietate de ţesut conjunctiv,
caracterizat prin predominanţa celulelor, componenta
intercelulară (fibre, substanță fundamentală) fiind foarte
redusă. Histologic şi fiziologic este de două tipuri: ţesut
adipos alb (comun, unilocular) şi brun (multilocular).
Reprezintă aproximativ 15-20% din greutatea corpului la
bărbaţi şi 25% la femei.
• Ţesutul adipos alb mai este numit şi galben sau
unilocular. Se întâlnește la nivelul hipodermului, în axilă,
sapațiul retroperitoneal, la nivelul glandelor mamare,
mezenterului.
• Ca origine celulele adipoase în viaţa embrionară iau
naştere din celulele mezenchimale iar după naştere din
fibroblaste (grăsimea subtegumentară) sau din histiocite
(grăsimea periviscerală). Se dispune sub formă de insule
sau lobuli adipoşi (paniculi adipoşi) separaţi de septe
conjunctivo-vasculare, localizaţi mai ales în hipoderm şi
perivisceral.
• Din punct de vedere structural este alcătuit din celule
adipoase în majoritate şi o stromă interadipocitară foarte
redusă, cu puţină substanţă fundamentală, fibre
reticulare şi elastice, celule (mastocite, fibroblaste),
capilare sanguine şi terminaţii nervoase.
• Celulele adipoase sunt mari (50-150 microni
diamertul), au formă globuloasă şi sunt delimitate de o
membrană dublă. Citoplasma este redusă , dispusă la
periferie deoarece toată celula este ocupată de o
vacuolă mare de grăsime, celula fiind numită şi
univacuolară. Nucleul este eucrom, nucleolat, turtit,
situat la periferia celulei. Citoplasma conţine numeroase
organite comune şi enzime.
• În preparatele colorate cu hematoxilină-eozină,
celulele adipoase sunt optic vide, datorită dizolvării
vacuolei de grăsime în timpul colorării. Astfel conturul
celulei apare colorat în roşu cu eozină (membrana şi
citoplasma periferică) iar nucleul situat excentric în
albastru-violet cu hematoxilină.
 Țesut adipos alb. (hematoxilină-eozină) 1.
adipocite; 2. fibre musculare striate; 3. arteră.
Țesut adipos brun
• Prin reacţii histochimice, grăsimea rămâne în celulă şi
se poate colora cu coloranţi specifici: Sudan III în
portocaliu, cu Sudan negru în negru, cu Scharlach Roth
în roşu, cu acid osmic în negru.
• Țesutul adipos alb sintetizează substanțe
transportate de sânge ca lipoprotein lipaza;
leptina este o altă substanță (proteină), sintetizată de
celulele adipoase, care participă la reglarea cantității de
țesut adipos din organism și reglarea aportului alimentar.
• Grăsimea conţinută în celulele adipoase este de
origine exogenă, din alimente (supraalimentaţia duce la
apariţia obezităţii hipertrofice, fără creşterea numărului
de celule adipoase; poate fi influenţată prin cură de
slăbire), sau de origine endogenă când se sintetizează
din glucoza din adipocit în prezenţa insulinei.
• Când obezitatea este determinată de factori genetici,
apare o proliferare de celule mezenchimale
supraâncărcate cu grăsimi, obezitate genetică, care nu
poate fi influenţată prin cură.
• Ţesutul adipos reprezintă un ţesut de rezervă nutritivă;
are rol mecanic de protecţie şi amortizare, rol de izolator
termic; dă forma corpului şi umple spaţiile dintre alte
ţesuturi şi organe.
• Țesutul adipos este inervat de sistemul nervos
vegetativ. Terminațiile nervoase se găsesc în pereții
vasculari, adipocitele nu sunt inervate direct.
• Ţesutul adipos brun este numit şi fetal sau
multivacuolar. Este caracteristic animalelor hibernante,
are rol important în producerea de căldură în special la
nou născuţi. La sugari şi copiii mici se găseşte în
anumite regiuni: gât, retrosternal, interscapular,
perirenal. La adult apare în axilă, retrosternal, în jurul
rinichilor și aortei abdominale. Este puternic lobulat şi
vascularizat, prezintă citocromul C în mitocondrii,
elemente ce dau aspectul brun acestui ţesut.
• Din punct de vedere structural, celulele adipoase brune
sunt dispuse în cordoane între care se găsesc reţele de
fibre de reticulină şi capilare. Celulele sunt mai mici,
poligonale, au nucleu central iar în citoplasmă prezintă
numeroase vacuole lipidice (multivacuolar) şi organite
(mitocondrii numeroase). Prezintă o inervaţie bogată în
fibre simpatice.
• Țesutul adipos brun nu este afectat direct de
variațiile în starea de nutriție, lipidele fiind mobilizate prin
stimuli proveniți de la sistemul nervos simpatic.
• Principalul rol al acestui tip de ţesut este în
termogeneza stimulată de frig. Depozitul lipidic al
celulelor adipoase brune nu este modificat de stările de
inaniţie sau supraalimentaţie
Țesuturile epiteliale

CURS 1
• Histologia studiază organizarea celulară şi a
ţesuturilor, structura normală microscopică şi
submicroscopică a organelor.
Citologia are ca obiect de studiu celula cu multiplele
sale aspecte morfofunţionale.
Celula este unitatea fundamentală în alcătuirea
organismelor și substratul unde se desfăşoară
fenomenele biologice.
• Ţesuturile-generalități
În procesul dezvoltării, embrionul apare constituit
din trei straturi celulare sau foiţe embrionare: ectoderm,
mezoderm şi endoderm. În cursul dezvoltării celulele
acestor foiţe se diferenţiază treptat structural şi
funcţional constituind ţesuturile.
• În raport cu caracterele morfologice şi funcţionale ale
celulelor se deosebesc 4 tipuri de ţesuturi: epitelial,
conjunctiv, muscular şi nervos.
Originea embrionară a ţesuturilor
Ţesuturile epiteliale provin din toate cele trei foiţele
embrionare:
• din ectoderm derivă epidermul cu anexele sale,
medulosuprarenala, hipofiza, smalțul etc.
• din mezoderm, endoteliile şi mezoteliile,
corticosuprarenala, epiteliul tubilor renali, glanda
interstițială Leydig
• din endoderm derivă epiteliul căilor respiratorii, epiteliul
tubului digestiv și glandele anexe, tiroida, paratiroidele.
• Ţesuturile conjunctive majoritatea au origine
mezodermo-mezenchimală deşi sunt extrem de variate
din punct de vedre structural.
• Ţesuturile musculare au origine mezodermo-
mezenchimală, excepţie fac celulele mioepiteliale care
au origine ectodermală.
• Ţesutul nervos are origine neuro-ectodermică,
învelişurile meningeale şi microglia fiind singurele
structuri din sistemul nervos, de origine mezodermo-
mezenchimală.
ŢESUTUL EPITELIAL
Ţesuturile epiteliale sunt structuri puternic diferenţiate, care
morfologic sunt alcătuite predominant din celule,
substanţa intercelulară fiind redusă.
Funcțiile epiteliilor sunt:
• absorbție prin: endocitoză sau pinocitoză
• secreție de: hormoni, mucus, proteine
• protecție
• transport transcelular
• permeabilitate selectivă.
Caracterele generale ale epiteliilor
• Ţesuturile epiteliale sunt formate din celule solidarizate
printr-o cantitate mică de ciment şi prin mijloace stabile
de fixare: interdigitaţii, desmozomi, complexe joncţionale
de tipul zonulei ocludens.
 Sunt constituite predominant din celule (ţesuturi
relativ pure) .
Nu sunt vascularizate (sanguin sau limfatic) în
schimb sunt puternic inervate de terminaţii
nervoase libere sau constituite în plexuri.

Epiteliie sunt dispuse pe o membrană bazală,

structură care le separă de ţesutul conjunctiv şi
prin intermediul căreia se hrănesc prin difuziune.

Membrana bazală la microscopul optic în

coloraţie cu hematoxilină-eozină nu se
evidenţiază, în schimb se colorează:
• în roşu cu reactivul acid periodic Schiff (reacţia PAS-
pozitivă), care evidențiază glicozaminoglicanii
• în negru cu azotat de argint (impregnare argentică),
colorație care evidențiază fibrele de reticulină din
membrana bazală.
La microscopul electronic în alcătuirea membranei
bazale se descriu două componente: lamina bazalis,
elaborată de celulele epiteliale şi lamina reticularis,
elaborată de celulele conjunctive.
Lamina bazalis la rândul ei este formată din:
• lamina rara, o zonă subţire, adiacentă celulelor epiteliale,
conține glicoproteine extracelulare, laminină, etc;
• lamina densa, mai groasă formată din numeroase
filamente incluse într-o matrice amorfă; conține colagen
tip IV, fibronectină.
Funcţiile membranei bazale:
• lamina bazalis realizează o legătură puternică între
epitelii şi ţesutul conjunctiv;
• are rol de barieră de filtrare, asigurând nutriţia epiteliilor
prin difuziunea substanţelor nutritive din ţesutul
conjunctiv spre cel epitelial;
• are funcţie de barieră mecanică, prin care se opune
expansiunii celulelor epiteliale canceroase; prin ruperea
membranei bazale acestea invadează ţesuturile din jur
şi diseminează în tot organismul.
• Celulele epiteliale prezintă suprafețe epiteliale bazale,
laterale și apicale.
Suprafețele epiteliale bazale sunt legate de
membrana bazală prin hemidesmozomi, joncțiuni
celulare specializate.
Suprafețele epiteliale laterale conțin joncțiuni
intercelulare de aderență de tipul: zonula adherens,
zonula occludens și joncțiuni de comunicare-joncțiuni
gap.
Suprafețele epiteliale apicale pot prezenta: microvili,
stereocili sau cili.
Clasificarea ţesuturilor epiteliale

Din punct de vedere funcţional epiteliile se împart în:

• epitelii de acoperire şi căptuşire a suprafeţelor sau
cavităţilor corpului;
• epitelii glandulare, care formează parenchimul
glandelor;
• epitelii senzoriale, care intră în structura organelor de
simţ.
EPITELII DE ACOPERIRE ŞI CĂPTUŞIRE
Sunt epitelii a căror funcţie principlă este de apărare şi protecţie. Ele se
clasifică după două criterii: numărul de straturi şi forma celulelor.
După numărul de straturi sunt:
- simple (unistratificate), cu un singur rând de celule;
- stratificate (pluristratificate), cu mai multe rânduri de celule.
După forma celulelor epiteliile simple se clasifică în:
• pavimentoase, în care celulele au lățimea mai mare decât înălțimea
• cubice, cu celule care au cele trei dimensiuni aproximativ egale
• cilindrice sau prismatice, celule la care predomină înălțimea.

Epiteliie stratificate
Epiteliile stratificate se împart în pavimentoase, cubice şi cilindrice.
Denumirea epiteliilor stratificate este dată de aspectul celulelor din stratul
superficial.
În acest grup de ţesuturi sunt şi epitelii de tip special (de tranziţie):
• epiteliul pseudostratificat cilindric ciliat, o varietate de epiteliu simplu;
• uroteliul, o varietate de epiteliu stratificat.
Epiteliile simple
Epiteliul simplu pavimentos
• Este format dintr-un singur rând de celule turtite
apico-bazal, dispuse pe o membrană bazală, solidarizate
printr-o substanţă de ciment redusă.
• Văzute din profil, celulele sunt turtite, mai
voluminoase în porțiunea centrală care conține nucleul și
organitele citoplasmatice.
• Văzute de sus, limitele acestor celule se pot evidenţia
prin impregnări cu azotat de argint, sub forma unor linii
negre uşor ondulate, având aspectul de piatră de pavaj
• Alcătuiesc foiţa parietală a capsulei Bowman
având rol de barieră, epiteliul alveolar-funcție de schimb,
epiteliul de pe faţa internă a timpanului.
• Se clasifică după origine în endotelii şi mezotelii;
endoteliile căptuşesc lumenul vaselor iar mezoteliile,
seroasele.
 Epiteliul simplu cubic
• Este format dintr-un rând de celule cubice
(izodiametrice) dispuse pe membrana bazală. Nucleii
sunt sferici, situaţi relativ central.
• Se găsesc în epiteliul ovarian, tubii colectori Belini,
canaliculele din spaţiile porte ale ficatului, canalele mici
excretoare din diferite glande, epiteliul folicular tiroidian
etc.
Epiteliu simplu cilindric
Este alcătuit din celule înalte, cilindrice, dispuse pe un
rând pe membrana bazală. Ele prezintă un pol apical şi
unul bazal. Nucleii sunt ovalari, situaţi în treimea
inferioară (bazală) a celulei. Spaţiile intercelulare spre
polul apical sunt închise prin complexe joncţionale.
Poate fi ciliat şi neciliat.
Cel neciliat poate prezenta la polul apical platou striat
(epiteliul intestinal) sau margine în perie (epiteliul tubilor
uriniferi) constituite din numeroşi microvili.
Cel ciliat prezintă la polul apical cili; tapetează trompele
uterine, mucoasa uterină, epiteliul bronhiolelor.
Între celulele epiteliului sunt situate dispersat şi celule
caliciforme mucoase.
Epiteliile stratificate
• Se caracterizează prin prezenţa mai multor rânduri
de celule. După forma celulelor de la suprafaţă pot fi:
pavimentoase, cubice, cilindrice.

Epiteliul stratificat pavimentos.

În raport cu localizarea aceste epitelii pot fi
cheratinizate (în contact cu mediul extern, epidermul) şi
necheratinizate (în regiunile care vin în contact cu mediul
umed: epiteliul cavităţii orale, esofagian etc).
Sunt formele cele mai rezistente de epiteliu, fiind
specializate pentru funcţia de protecţie.
Epiteliul stratificat pavimentos necheratinizat este
alcătuit din trei straturi: bazal, intermediar (spinos) şi
superficial.
• Stratul bazal (germinativ), dispus pe membrana bazală
este alcătuit dintr-un rând de celule, de formă cubică sau
cilindrică, cu nuclei ovalari, dispuşi perpendicular pe axul
lung al celulei; citoplasma este puțină, bazofilă (în
colorația cu hematoxilină-eozină). Deoarece celulele se
divid activ, poartă şi numele de strat germinativ,
înlocuind structurile de la suprafaţă, pe măsură ce
acestea sunt exfoliate şi îndepărtate, asigurând
regenerarea epiteliului.
• Stratul intermediar (spinos), este format din mai multe
rânduri de celule poligonale cu citoplasmă eozinofilă şi
nuclei rotunzi, palid colorați, situaţi central, solidarizate
prin tonofibrile şi desmozomi vizibili la microscopul
electronic şi care dau aspectul spinos celulelor, iar acest
strat mai este numit şi strat spinos. Spre suprafaţă stratul
spinos prezintă celule aplatizate cu nuclei turtiţi intens
colorați.
• Stratul superficial este alcătuit din câteva rânduri (2-3)
de celule turtite, pavimentoase, cu nuclei hipercromi,
picnotici, aplatizaţi situaţi paralel cu membrana bazală.
Citoplasma este acidofilă. Celule acestui strat se
descuamează, fiind înlocuite cu celule din stratul
profund.
 Epiteliul pavimentos stratificat cheratinizat (epidermul)
este mai gros, alcătuit din mai multe rânduri de celule.
În stratul superficial se formează cheratina care dă
rezistenţă şi impermeabilitate ţesutului;
85% din celulele epidermului sunt responsabile de
cheratinizare.
Aceste celule sunt grupate în următoarele straturi:
bazal, spinos, granulos, lucidum şi stratul de cheratină
(cornos).
Stratul bazal şi spinos au aceeaşi structură cu cele ale
epiteliului pavimentos necheratinizat
Epiteliul stratificat cubic
Este format din două rânduri de celule, cele
superficiale fiid cuboide, iar cele bazale mai înalte.
Se întâlneşte în canalele glandelor sudoripare.
Epiteliul stratificat cilindric
Este format din mai multe straturi: cel bazal
conţine celule cuboidale şi este acoperit de mai multe
straturi de celule poligonale;
-stratul superficial este format din celule prismatice
înalte; poate fi ciliat sau neciliat.
Se găseşte în uretra masculină, în canalele mari ale
glandelor exocrine, conjunctiva palpebrală
Epitelii de tip special (tranziţie)
Epiteliul pseudostratificat cilindric ciliat
• Este un tip particular de epiteliu simplu cilindric, format
din celule cilindrice de diferite înălţimi situate pe un
singur rând, toate având contact prin polul bazal cu
membrana bazală.
• Unele celule sunt mici, altele înalte le acoperă pe cele
mai joase, ajungând cu polul apical la suprafaţă. Astfel,
nucleii sunt situaţi la nivele diferite, ceea ce oferă
aspectul de falsă stratificare (pseudostratificare)
• Unele celule au la polul apical cili, printre ele găsindu-se
celule de tip caliciform.
• Acest tip de epiteliu se află în mucoasa căilor respiratorii,
de aceea se numeşte şi epiteliu respirator.
 Epiteliul de tip urinar –uroteliul
Reprezintă tranziţia între epiteliul stratificat pavimentos şi
stratificat cilindric.
Căptuşeşte căile urinare şi de aici numele de uroteliu.
Este format din trei straturi: bazal, mijlociu şi superficial.
• Stratul bazal este alcătuit din celule cubice dispuse
pe un singur rând, pe o membrană bazală subțire (au
aceleaşi caractere cu ale epiteliilor stratificate).
• Stratul mijlociu este format din mai multe rânduri de
celule în formă de rachetă, cu polul apical dilatat spre
suprafaţă; prezintă mobilitate în plan vertical.
• Stratul superficial este format dintr-un rând de celule
turtite, în formă de umbrelă, care acoperă 2-3 celule din
stratul intermediar (mijlociu). Aceste celule împiedică
rezorbţia transepitelială a produşilor de excreţie din căile
urinare.
• Acest epiteliu este foarte plastic, modificându-şi
stratificarea. Astfel în vezica goală prezintă 3 straturi iar
în cea plină este bistratificat; această proprietate este
datorată mobilităţii celulelor din stratul mijlociu (în formă
de rachetă).
SISTEMUL NERVOS
 Țesutul nervos împreună cu vasele sanguine și țesutul conjunctiv
formează organele nervoase, care constituie sistemul nervos.
Sistemul nervos din punct de vedere topografic este alcătuit din:
• sistem nervos periferic, format din ganglioni nervoși (cranieni, spinali
și vegetativi) și nervi periferici
• sistem nervos central alcătuit din encefal și măduva spinării

Sistemul nervos periferic

Ganglionii nervoși au un plan comun de organizare. Sunt

delimitați de o capsulă conjunctivă sub care se găsește:
• zonă periferică în care predomină neuronii
• zonă centrală ocupată de fibre nervoase, mai ales mielinice.
Neuronii sunt pseudounipolari, înconjurați de celule gliale periferice
numite celule satelite. În ganglionii spinali predomină neuronii
pseudounipolari iar în ganglionii simpatici se găsesc atât neuroni
multipolari cât și bipolari.
Ganglion spinal. 1.originea posterioară a nervului spinal;
2. rădăcina posterioară a nervului spinal; 3. grup de
celule ganglionare; 4. țesutul conjunctiv al capsulei
Neuron pseudounipolar (ganglion nervos). 1.
nucleu cu nucleol; 2. nucleu al celulelor satelite;
3. fibre nervoase
Nervii periferici sunt formați din fibre nervoase grupate în
fascicule. Sunt înveliți la periferie de un strat de țesut
conjunctiv, numit epinerv
În interior fibrele se grupează în fascicule, fiecare
fascicul fiind înconjurat de perinerv, alcătuit din lamele
conjunctive tapetate cu celule turtite, dispuse concentric.
Din perinerv se desprind travee fine care înconjoară
fiecare fibră nervoasă, constituind teaca nervoasă,
endonervul.

Nervii au o bogată vascularizație în epinerv, perinerv

iar în endonerv se formează o rețea capilară vastă.
Secțiune transversală prin nerv; 1.fascicul nervos; 2.
perinerv; 3. epinerv; 4. arteră; 5. venă, 6. țesut adipos.
• Sectiune transversală prin nerv
Sistemul nervos central

Sistemul nervos central este alcătuit din substanță albă și cenușie.

Substanța albă este formată din fibre mielinice și amielinice,
oligodendroglie, astrocit fibros și microglie.
Substanța cenușie este formată din pericarioni, fibre amielinice,
astrocite protoplasmatice, oligodendroglie și microglie.

Măduva spinării

Măduva spinării are aspect de cilindru învelit de meninge, dispus în

canalul rahidian. Este alcătuită din substanță cenușie situată central
iar la periferie este învelită complet de substanța albă.
• Substanța cenușie este formată din două coloane
longitudinale legate printr-o punte centrală, astfel încât în
secțiune transversală are aspectul literei H.
Se descriu astfel, 2 coarne anterioare și 2 coarne
posterioare; în regiunea cervicală inferioară și dorsală
superioară se găsesc coarne laterale, care în celelalte
regiuni ale măduvei lipsesc.
• Substanța albă formează o structură tubulară care
este împărțită de substanța cenușie în trei perechi de
cordoane: anterioare, laterale, posterioare.
Din punct de vedere histologic substanța cenușie este
alcătuită din:
• pericarioni și prelungirile lor amielinice
• toate tipurile de nevroglie, cu predominanța astrocitelor
protoplasmatice
• bogată rețea capilară.
Măduva spinării secțiune transversală
Coarnele anterioare sunt formate din neuroni motori și neuroni neuroni de
asociație.
Neuronii motori sunt de două tipuri:
• alfa, inervează fibrele musculare striate; sunt de tip multipolar, cu subtanță
Nissl abundentă, dispusă în grămezi mari;
• gama, care se distribuie fibrelor musculare din fusul neuromotor; sunt mici
iar axonii se termină în structurile contractile ale fusului neuro-muscular.
Neuronii de asociație, multipolari mici sunt de două tipuri:
• neuroni cordonali, cu axoni lungi, care realizează legătura între diferitele
etaje ale măduvei;
• celule Golgi II, cu axon scurt, care nu părăsesc substanța cenușie și
stabilesc legături între diferiții neuroni somatomotori.
Coarnele posterioare conțin neuroni de asociație cu semnificația neuronilor
senzitivi de ordinul II (deutoneuroni). Sunt neuroni mici, cu substanță Nissl
pulverulentă.
Neuronii de asociație formează două principale câmpuri senzitive:
• la nivelul extremității dorsale a coarnelor posterioare, cu rol în sensibilitatea
exteroceptivă, format din celule cordonale și Golgi II;
• în regiunea posterointernă a coarnelor posterioare, zona proprioceptivă,
reprezentată de nucleul lui Clarke.
Substanța albă a măduvei spinării. 1.teacă de
mielină; 2.axon (neurit); 3. vas de sânge în sept
conjunctiv
Măduva spinării
Coarnele laterale sunt formate din neuroni
vegetativi bipolari sau multipolari.

Din punct de vedere histologic subtanța albă

este formată din fibre nervoase mielinice cu
origine exogenă și endogenă și rare fibre
amielinice.
Fibrele exogene provin atât de la neuronii motori
din segmentele superioare ale sistemului nervos
central cât și de la neuronii pseudounipolari ai
ganglionilor spinali.
Cerebelul
Cerebelul este format din vermis și două emisfere
cerebeloase. Este brăzdat de șanțuri adânci și paralele
care delimitează lobulii; lobulii sunt divizați prin șanțuri
mai puțin adânci în lame și lamele.
• Substanța albă este situată central, conținând în
profunzime nucleii proprii, iar la suprafață este acoperită
de substanța cenușie a scoarței cerebeloase. Substanța
albă este dispusă sub forma unor axe divergente
tapetate de substanță cenușie realizând un aspect
arboreșcent caracteristic.
• Substanța cenușie este constitută din: nucleii
cerebeloși și scoarța cerebeloasă.
Nucleii crebeloși sunt situați în substanța albă și
formați din neuroni mari și mici; la nivelul lor se termină
axonul celulelor Purkinje din scoarța cerebeloasă.
 Scoarța cerebeloasă are aproximativ 1mm grosime și este formată din
următoarele straturi:
• strat molecular, situat submeningeal;
• strat granular, situat în profunzime, adiacent substanței albe; este
bogat celular și puternic bazofil pe preparate; în acest strat
predomină microglia;
• strat intermediar, situat între stratul molecular și granular și alcătuit
din celulele lui Purkinje.
Stratul molecular, situat submeningeal este slab colorat pe
preparate; în acest strat predomină macroglia; este sărac în celule,
fiind predominant o structură fibrilară.
Este alcătuit din neuroni de asociație de tip stelat, mici și mari.
Prelungirile de tip axon ale celulelor stelate mari situate în
profunzime, formează în jurul pericarionilor celulelor Purkinje, o
rețea fibrilară cu aspect de coșuleț.
Stratul intermediar sau al celulelor Purkinje este format dintr-un singur
rând de celule caracteristice, Purkinje.
Aceste celule au formă de pară cu baza situată pe stratul granular,
profund. Sunt celule mari, cu nucleu veziculos, nucleolat și dendrite
bogat ramificate arboreșcent care pătrund în stratul molecular unde
stabilesc contacte sinaptice cu axonii celulelor din stratul profund,
granular. Axonii celulelor Purkinje străbat substanța albă și se
termină la nivelul nucleilor proprii ai cerebelului.
Stratul granular, profund, situat la contactul cu substanța albă, este
format din numeroși neuroni de asociație Golgi I, Golgi II și celule
granulare.
Neuronii Golgii II cu axon scurt nu depășesc acest strat, stabilind
conexiuni în grosimea stratului.
Axonii neuronilor Golgii I, au traiect ascendent, ajungând în stratul
molecular unde fac sinapsă în principal cu dendritele celulelor
Purkinje.
Celulele granulare sunt neuroni mici, de 4-5 microni, multipolari, cu
citoplasmă redusă și săracă în substanță Nissl. Axonii sunt
ascendenți în stratul molecular, bifurcându-se în T.
Scoarță cerebeloasă 1. celule Purkinje; 2. strat
granular; 3. strat molecular; 4. dendrita celulei
Purkinje
 La nivelul scoarței cerebeloase se termină două grupe de
fibre aferente:
• fibre musciforme, care se termină în jurul dendritelor
celulelor granulare din stratul profund;
• fibre agățătoare, care ajung în stratul molecular, unde
fac sinapsă cu dendritele celulelor Purkinje.
Celulele Purkinje sunt elementele morfofuncționale
fundamentale ale scoarței cerebeloase cu rol
coordonator.
Activitatea acestor celule este stimulată prin intermediul
axonilor celulelor granulare și a fibrelor agățătoare și
inhibată de celulele stelate mari, situate profund în
stratul molecular.
Substanța albă a cerebelului este formată din fibre
mielinice de asociație, comisurale și de proiecție.
Emisferele și scoarța cerebrală
Emisferele cerebrale sunt formate din substanță albă
tapetată la suprafață de un strat de substanță cenușie,
scoarța cerebrală. În profunzime, periventricular se
găsesc mase de substanță cenușie care constituie
nucleii bazali, subcorticali.
Nucleii bazali sunt formați din:
• neuroni și prelungirile lor amielinice; predomină neuronii
mici dar se găsesc și neuroni mari;
• celule gliale, în special astrocite protoplasmatice.

Este formată în principal din două mari categorii de

neuroni:
• neuroni motori;
• neuroni de asociație sau de recepție.
• Neuronii motori sunt situați în straturile profunde ale scoarței;
axonul lor are traiect descendent și pătrunde în substanța albă. Sunt
reprezentați prin celule piramidale și fusiforme, axonii lor având un
traiect descendent.
Celulele piramidale caracterizează scoarța cerebrală; pe
preparatele microscopice au formă triunghiulară cu baza orientată
spre substanța albă.
După dimensiunile lor se deosebesc trei tipuri de neuroni
piramidali: mici, medii și mari sau celulele gigante ale lui Betz.

Au numeroase dendrite, groase, care iau naștere de la nivelul

vârfului (dendrita principală) sau de la nivelul bazei celulelor
(dendritele secundare); indiferent de origine au traiect ascendent.

Axonii sunt structuri mai subțiri, se desprind de la baza celulelor

piramidale și de-a lungul traiectului lor descendent dau naștere la
colaterale. Au lungime variată, unii se termină în grosimea scoarței,
alții participă la constituirea substanței albe, iar axonii foarte lungi
alcătuiesc căile piramidale și extrapiramidale.
Celulele fusiforme sunt neuroni piramidali modificați, dimensiunile lor
corespund celulelor piramidale mici și mari.

Neuronii de asociație (recepție), sunt neuroni cu:

• axonul ascendent
• axonul orizontal.
Neuronii cu axonul ascendent sunt reprezentați prin:
- celulele granulare și
- celulele lui Martinotti.
Celulele granulare sunt neuroni Golgi II cu axon scurt ascendent.
Celulele Martinotti au formă piramidală mică și sunt caracterizate prin
axon ascendent iar dendritele se formează la baza celulelor.
Neuronii cu axonul orizontal sunt reprezentați prin:
- celulele stelate Cajal, care au prelungirile de tip dendrită bogat
ramificate cât și axonul dispuse orizontal și nu părăsesc stratul în
care celulele sunt localizate.
 Celulele stelate Cajal stabilesc conexiuni între neuronii situați în
același strat iar neuronii cu axon ascendent (celulele granulare și
Martinotti) realizează conexiuni în sens vertical între diferitele
straturi ale scoarței cerebrale.
Scoarța cerebrală este structuralizată în șase straturi suprapuse,
formate din cele cinci tipuri de neuroni dispuși caracteristic în fiecare
strat astfel:
• I, stratul molecular, situat submeningeal, este alcătuit predominant
din structuri fibrilare și elemente celulare puține; în acest strat
predomină celulele stelate Cajal cu axonul orizontal;
• II, stratul granular extern, este alcătuit din celule granulare și
piramidale mici;
• III, stratul piramidal extern este format în principal din celule
piramidale mici, situate superficial și medii, situate profund;
• IV, stratul granular intern are o structură cu importanță deosebită,
reprezentând stația majoră de recepție; principalele celule sunt
celulele Martinotti;
• V, stratul piramidal intern este format din celule piramidale mari și
foarte mari ca elemente esențiale și un număr variabil de celule
Martinotii,
• VI, stratul polimorf, situat adiacent substanței albe, este format din
celule de forme variate (neuroni piramidali modificați) și un număr
variabil de celule Martinotti, granulare și stelate Cajal.
Scoarța cerebrală. 1. corpul celulelor piramidale; 2.dendrite
 În structura morfofuncțională a scoarței intră și fibre
nervoase mielinice și amielinice aferente și eferente,
care realizează conexiuni interneuronale.
• Fibrele mielinice aferente se termină în principal în
stratul granular intern în jurul celulelor Martinotti și a
celor granulare, acest strat reprezentând stația majoră
de recepție.

• Fibrele amielinice se dispun în fascicule paralele cu

suprafața scoarței formând strii nervoase, prezente în
toate straturile.
 Substanța albă a emisferelor cerebrale este formată din fibre
mielinice de proiecție, de asociație și comisurale.
• Plexurile și pânzele coroide participă la
elaborarea, secreția și la resorbția lichidului
cefalorahidian.
Lichidul cefalorahidian are rol important în:
• metabolismul celulelor sistemului nervos central,
reprezentând echivalentul limfei și lichidului
interstițial
• rol mecanic de protecție
• prin intermediul lui sunt vehiculați hormonii
hipofizari.
• În anumite stări patologice (meningite,
encefalite, tumori) se modifică compoziția
chimică a LCR, lucru important pentru
diagnosticul acestor afecțiuni.
SISTEMUL VASCULAR
 Sistemul vascular este reprezentat prin: capilare, artere, vene şi vase
limfatice.
Caracterele generale ale vaselor
• Toate vasele indiferent de tipul lor sunt tapetate de endoteliu
(epiteliu simplu pavimentos), structură cu rol important în
menţinerea integrităţii parietale şi în prevenirea coagulării sângelui.
• Endoteliul este înconjurat de alte elemente grupate în tunici.
Cu excepţia capilarelor peretele vaselor este alcătuit din trei tunici:
internă-intima, mijlocie- media şi externă-adventiţia.

Intima este formată din:

• endoteliu dispus pe membrană bazală;
• strat subendotelial situat între membrana bazală și endoteliu, mai
dezvoltat la arterele elastice și format dintr-o masă amorfă în care
sunt fibroblaste, macrofage, fibre de colagen, reticulină, elastice
între care pot fi prezente şi fibre musculare netede;
• limitantă elastică internă, formată din fibre elastice longitudinale care
formează o reţea.
 Media are structură diferită în funcţie de tipul de vas. Este alcătuită
din:- lame elastice în arterele mari şi
- fibre musculare netede legate prin fibre elastice, colagene în
arterele mijlocii.
În vasele mari există şi o limitantă elastică externă care delimitează
media de adventiţie.
Adventiţia este alcătuită din fibre elastice şi colagene, nu poate fi
separată net de ţesutul conjnctiv din jur. La nivelul adventiţiei se
găsesc vasa vasorum cu rol în hrănirea adventiţiei şi mediei şi fibre
nervoase vasomotorii care formează o reţea în adventiţie şi se
termină printre fibrele musculare ale mediei.
• Vascularizaţia peretelui vascular este de tip particular: vasele
din adventiţie, vasa vasorum, asigură nutriţia adventiţiei şi a treimii
externe din medie, restul peretelui fiind hrănit prin difuziune dinspre
lumen.
Vasa vasorum sunt mai numeroase în vene (probabil datorită
oxigenului şi substanţelor nurtitive mai reduse în sângele venos).
Arterele nu au vase limfatice; peretele venos prezintă vase limfatice.
• Inervaţia peretelui vascular este asigurată de fibre nervoase
simpatice, mai numeroase în peretele arterial, cu rol vasoconstrictor.
CAPILARELE
Sunt vase foarte fine, cu diametru între 6-30 microni. Se găsesc
în toate organele şi ţesuturile, sub formă de reţele. Au capacitate
mare de regenerare.
Capilarele sunt alcătuite dintr-un perete propriu-zis şi un ţesut
conjunctiv pericapilar.
Peretele capilar este format din celule endoteliale situate pe
membrană bazală între care există un spaţiu subendotelial.
• Endoteliul este un epiteliu simplu pavimentos dispus pe
membrană bazală.
În general, lumenul unui capilar este delimitat de 1-3 celule, alungite
cu axul lung paralel cu vasul care prezintă nucleu hipercrom
proeminent în lumen, puţine organite.
Celulele endoteliale sunt solidarizate prin complexe joncţionale de tipul
zonulei ocludens. Plasmalema celulelor are suprafaţa neregulată,
prezintă spre lumen microvili (la microscopul electronic) care îi
măresc suprafaţa de contact cu sângele şi neregularităţi spre
membrana bazală.
Celulele endoteliale secretă colagen II, IV,V, fibronectină, laminină,
care intră în alcătuirea matricei extracelulare
• Spaţiul subendotelial situat între membrana bazală şi endoteliu
(100-150Å), este ocupat de un material amorf, redus, care conţine
prelungirile celulelor endoteliale şi prelungirile unor histiocite
pericapilare.
• Membrana bazală este alcătuită din: lamina bazală şi lamina
reticularis. Are rol mecanic, de suport şi se opune dilatărilor
excesive; este selectivă pentru apă şi molecule mici.
• Ţesutul conjunctiv pericapilar este alcătuit din substanţă
fundamentală, fibre de colagen şi de reticulină, fibroblaste,
macrofage şi pericite.
Pericitele sunt celule stelate, tinere, care apar situate în grosimea
membranei bazale (la microscopul electronic) şi care se pot
transforma în alte tipuri celulare, inclusiv fibre musculare.
Au prelungiri primare paralele cu axul lung al capilarului din
care se desprind prelungiri secundare care înconjoară capilarul
formând joncțiuni gap cu celulele endoteliale.
Rețea de capilare.1.arteră; 2.venă (microscopie
electronică)
 Capilarele sanguine se clasifică din punct de vedere morfologic în:
capilare arteriovenoase și capilare adevărate.
Capilarele arteriovenoase au următoarele caractere:
- reprezintă calea directă de legătură dintre arteriole şi venule;
- sunt alcătuite din trei segmente:
1. metarteriola, continuă arteriola şi conţine celule musculare în perete, izolate sau
grupate; sunt inervate, având capacitate de vasoconstricţie proprie;
2. segment proximal în care celulele musculare sunt mai rare
3. segment distal, fără elemente contractile; se continuă cu venula.
- au lumen relativ larg, regulat;
- nu au sfinctere precapilare;
- au bogată inervaţie vegetativă.
- circulația este permanentă între arteriole și venule
Capilarele adevărate sunt lipsite de elemente musculare şi de inervaţie proprie.
Prezintă numeroase anastomoze, realizând o reţea, sau patul capilar al organului. Au
următoarele caractere:
a. nu se prelungesc direct niciodată cu vasul care le dă naştere, ele fac unghi ascuţit
sau drept cu vasul de origine, se ramifică şi se anastomozează;
b. au traiect sinuos, lumen neregulat, îngust spre partea arterială şi mai larg spre
partea venoasă;
c. la origine sunt înconjurate de un dispozitiv particular, sfincterul precapilar, care
este un manşon de celule musculare netede strâns legate între ele şi cu endoteliul
vascular.
d. circulația este intermitentă datorită contracției sfincterelor precapilare.
• Capilarele adevărate se clasifică în:
- capilare comune cu perete continuu,
- fenestrate şi
- sinusoide.
• Capilarele comune se caracterizează prin endoteliu
şi membrană bazală continuă. Celulele endoteliale sunt
legate prin complexe joncţionale care au permeabilitate
variabilă pentru macromolecule în anumite condiţii.
Acest tip de capilare există în ţesutul conjunctiv, SNC,
muşchi, piele, plămân.
Capilar comun, secțiune transversală; imagine de
microscopie electronică; 1. nucleu al celulelor
endoteliale; 2. membrană bazală; 3. pericit secționat; 4.
prelungiri ale celulelor endoteliale; 5. aparat Golgi; 6.
granule Weibel –Palade.
Capilare.1.nuclei ai celulei endoteliale, 2.pericite, 3.hematii,
4.țesut conjunctiv
• Capilarele fenestrate au un endoteliu discontinuu dar membrana bazală
este continuă şi subţire. Endoteliul prezintă pori circulari acoperiţi de un fin
diafragm prin care pot trece macromolecule. Le întâlnim în zonele cu funcţii
de filtrare, secreţie, absorbţie la nivelul rinichiului-glomerulului renal,
glandele endocrine, mucoasa digestivă.
• Capilarele sinusoide, sunt un tip particular de capilare localizate în
organele cu activitate metabolică intensă. Peretele lor este discontinuu
format din celule endoteliale şi macrofage în unele organe (ficat). Celulele
endoteliale prezintă discontinuităţi (spaţii de 0,1-0,3 microni) iar membrana
bazală este întreruptă şi de grosime inegală de-a lungul aceluiaşi vas.
Sunt adaptate pentru o circulaţie lentă, ceea ce favorizează schimburile
dintre sânge şi ţesuturi asigurând un contact intim între aceste două
elemente
Se găsesc în ficat, splină, măduva osoasă şi în unele glande endocrine (în
general în organe cu metabolism intens).
• Capilarele limfatice iau naştere la nivelul interstiţiului prin extremităţi
închise sau oarbe (în deget de mănuşă).
Peretele este mai subţire şi mai puţin bine structuralizat, lipsind pericitele şi
ţesutul conjunctiv pericapilar.
Sunt alcătuite din endoteliu și membrană bazală incompletă. La nivelul
ganglionului limfatic sunt de tip particular sinusoid.
Capilar limfatic. 1.endoteliu.2.nucleu al celulei
endoteliale.3.țesut conjunctiv-fibrocite
Capilar fenestrat. 1.lumen capilar, 2.endoteliu fenestrat;
3.membrană bazală. 4. celule endocrine (microscopie
electronică)
 Caracteristica funcţională a capilarelor este permeabilitatea selectivă, factor
esenţial în realizarea schimburilor dintre sânge şi ţesuturi.
Permeabilitatea se realizează prin: porii celulelor endoteliale, prin joncţiunile
intercelulare şi transendotelial prin vezicule de pinocitoză.
Capilarele au roluri multiple date de strucura lor:
• endoteliul intact are efect anticoagulant;
• celulele endoteliale au rol metaboilc, putând depozita şi metaboliza unele
substanţe;
• pot activa unele substanţe (convertesc angiotensina I şi II) şi inactiva altele;
• celulele conjunctive pericapilare au rol în reacţiile de apărare prin mastocite
şi macrofage;
• pot regenera în ţesuturile distruse prin înmugurirea capilarelor rămase.

În general reţeaua de capilare se interpune între arteriole şi venule în

majoritatea organelor.
În cazurile în care se interpun între vase de acelaşi tip formează reţele
admirabile (arterialale sau venoase). La nivelul glomerulului renal între
arteriola aferentă şi eferentă se realizează o astfel de reţea de tip arterial.
Reţea de tip venos se realizează la nivelul lobulului hepatic între venele
perilobulare şi vena centrolobulară.
Interpunerea unei artere sau vene între două reţele capilare formează un
sistem port arterial (rinchi) şi venos (hipofiză).
ARTERELE
Sunt vase care transportă sângele de la inimă la ţesuturi şi organe.
Au perete gros format din trei tunici şi lumen larg.
După mărime arterele se clasifică în: mari (sau de tip elastic),
medii ( artere de tip muscular) şi arteriole.
Arterele elastice
Sunt legate direct de inimă . Sunt formate din trei tunici
reprezentate astfel: 10% intima, 80% media şi 10% adventiţia.

• Intima este formată din endoteliu, strat subendotelial şi limitantă

elastică internă.
- Endoteliul este dispus pe membrană bazală, celulele fiind situate cu
axul lung paralel cu vasul şi legate între ele prin complexe
joncţionale.
Au nucleul hipercrom proeminent în lumen. Celulele endoteliale conțin
granule Weibel-Palade, delimitate de membrană, care conțin
factorul von Willebrand care facilitează formarea cheagului.
Arteră de tip elastic.1. intima; 2. media; 3. adventiția, 4.
adventiția cu vase și nervi; 5. vasa vasorum.
- Stratul subendotelial este bine reprezentat şi este format dintr-o
substanţă fundamentală amorfă care conţine puţine fibroblaste,
celule musculare netede, fibre colagene şi elastice.
- Limitanta elastică internă reprezintă o condensare a structurilor
elastice formată din 3-4 lame elasice fenestrate; este greu vizibilă.
• Media (tunica mijlocie) este formată din lame elastice dispuse
concentric şi spiralat. Aceste lame sunt discontinui, fenestrate,
numărul şi grosimea lor variază cu vârsta. Între aceste lame se
găseşte un ţesut de legătură format din substanţă fundamentală
care conţine fibrocite, celule musculare netede, fibre de colagen şi
elastice care solidarizează lamele elastice.
• Adventiţia este formată din fibre colagene şi elastice cu
dispoziţie spiralată, longitudinală sau dezordonata.
Fibrele elastice adiacentei mediei formează o structură lamelară, greu
vizibilă, limtanta elastică externă.
În adventiţie se găsesc vasa vasorum şi fibre nervoase (nervi
vasorum).
 Arterele musculare
Sunt artere medii sau de distribuţie. Sunt alcătuite din trei tunici,
structura dominantă este media, 50%, intima reprezentând 5-10%
iar adventiţia 40-45%.
• Intima prezintă aceleaşi structuri ca la arterele elastice dar are
stratul subendotelial mai slab reprezentat. Limitanta elastică
internă este foarte evidentă, ca o linie ondulată, refringentă, formată
din mai multe lame elastice.
• Media este alcătuită din fibre musculare netede dispuse
concentric între care se găseşte un ţesut de legătură format din fibre
reticulinice, colagene, elastice şi fibroblaste rare cu puţină substanţă
fundamentală.
• Adventiţia conţine fibre elastice şi colagene groase, mai dense
în partea internă, cu orientare longitudinală. Limitanta elastică
externă este reprezentată printr-o reţea elastică greu vizibilă. La
acest nivel se găsesc vasele şi nervii arterei.
Arteră și venă; a.col. orceină; b. col hematoxilină-eozină; 1. lumenul
arterei; 2. lumenul venei; 3. limitantă elastică internă; 4. tunica
externă a arterei, 5. tunica medie a venei; 6. tunica internă arterei; 7.
tunica medie a arterei; 8. tunica externă a arterei; 9. tunica externă a
venei; 10. tunica medie a venei;
Arteră de tip muscular
ARTERIOLELE
Sunt artere musculare de calibru mic, cu diametru
sub 100 microni. Prezintă un raport între lumen şi
grosimea peretelui de 1/2 , raport care se modifică în
favoarea peretelui în hipertensiunea arterială când
ajunge până la 1/7.
• Intima este subţire fiind reprezentată numai prin
endoteliu şi limitantă elastică internă. În celulele
endoteliale există, granule Weibel-Palade, vizibile la
microscopul electronic, prezente în toate endoteliile
vasculare şi care conţin factorul VIII al coagulării
(factorul von Willebrand).
• Media este formată din fibre musculare netede
dispuse circular, printre care se găsesc fibre reticulare şi
elastice. Limitanta elastică externă este slab
reprezentată sau nu există.
• Adventiţia este bine reprezentată şi este formată din
fibre de reticulină şi colagene cu rare fibre elastice,
fibrocite, vase şi nervi. La trecerea spre capilarul
arteriovenos (metarteriolă) limitantele elastice dispar
persistând doar câteva fibre musculare.

În timp, pereţii arteriali suferă modificări de uzură,

reprezentând substratul morfo-lezional al aterosclerozei
(înlocuirea fibrelor elastice cu fibre colagene, acumulare
de colesterol şi depunere de calciu).
VENELE
Sunt vasele care colectează sângele de la nivelul patului vascular
şi îl transportă la inimă. În vene presiunea este scăzută şi circulaţia
este lentă ceea ce determină adaptarea structurii peretelui venos la
aceste condiţii.
Sunt formate din trei tunici ca şi arterele cu deosebirea că
peretele este mai subţire şi lumenul mai larg, predominând
adventiţia.
Proporţia între cele trei tunici este: 5% intima, 15% media şi 80%
adventiţia.
• Intima este constituită din endoteliu iar stratul subendotelial şi
limitanta elastică internă sunt foarte slab dezvoltate sau absente.
• Media este subţire şi este formată din fibre colagene şi rare
fibre musculare netede cu dispoziţie longitudinală. Limitanta elastică
externă lipseşte.
• Adventiţia este groasă, formată din ţesut conjunctiv lax cu
multe fibre colagene şi rare fibre elastice şi musculare.

Venele se clasifică după calibru în: mari, mijlocii, mici şi venule.

 Venulele rezultă din confluarea capilarelor, au peretele
format din endoteliu înconjurat de fibre reticulare, celule
musculare netede şi fibroblaste.
• Venele medii supracardiace sunt fibroase şi
fibroelastice iar cele infracardiace sunt fibromusculare şi
musculofibroase.
Valvulele venoase sunt cute membranoase ale
intimei (strat subendotelial şi endoteliu) de formă
semilunară asemănătoare cuiburilor de rândunică.
La bază conţin fibre musculare dispuse longitudinal. Pot fi
simetrice şi asimetrice. Rolul lor este de a propulsa
sângele venos spre inimă.
Venele sunt inervate ca arterele dar sunt mai bine
vascularizate, la nivelul lor găsindu-se atât capilare
sanguine cât şi capilare limfatice
Valvă venoasă. 1valvă venoasă; 2.sinus valvular.
3.endoteliul sinusului
VASELE LIMFATICE
Vasele limfatice drenează lichidul interstiţial spre vene.
Acest lichid se numeşte limfă şi circulă într-un singur
sens, de la periferie la inimă. Sistemul vascular
limfatic este reprezentat de capilare, vase limfatice şi
trunchiuri limfatice.
• Vasele limfatice se formează prin unirea
capilarelor limfatice, au structură asemănătoare venelor
dar cu tunici mai puţin structuralizate. Pe traiectul lor se
găsesc ganglioni limfatici.
• Trunchiurile limfatice colectează limfa din vasele
limfatice şi au trei tunici: intima, media şi adventiţia, cu
structură asemănătoare venelor. Sunt reprezentate de
canalul toracic stâng şi ductul limfatic drept, care
drenează limfa în vena jugulară internă.
ŢESUTUL NERVOS
 Ţesutul nervos este format din două tipuri de celule:
- neuronii, celule puternic specializate şi
- celulele gliale sau nevroglice care au rol de legătură, de susţinere,
de căptuşire.
Ţesutul nervos are origine ectodermică şi formează sistemul nervos
central şi sistemul nervos periferic.

• Principalele funcţii ale celulelor nervoase sunt: excitabilitatea şi

conductibilitatea.

• Unii neuroni au funcţie mult mai complexă, de neurosecreţie iar

alţii au capacitatea de a prelucra, integra şi depozita informaţiile
primite (memoria) pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă.
NEURONUL

Neuronul reprezintă unitatea morfofuncţională a ţesutului şi

sistemului nervos.
Este celula cu cel mai înalt grad de diferențiere, care nu se mai divide.
Neuronul este format dintr-un corp celular numit pericarion şi din
două tipuri de prelungiri: dendrite şi axon, diferite ca structură
morfologie şi semnificaţie funcţională.

Contactul dintre neuroni se face prin intermediul sinapselor

realizate mai ales între dendritele unui neuron şi axonul altui neuron.

Neuronii au dimensiuni foarte variate, astfel unii sunt foarte mari,

cu diametru de 125 microni (neuronii piramidali din scoarţa
cerebrală şi neuronii motori din coarnele anterioare ale măduvei),
alţii sunt foarte mici, 4-8 microni (unii neuroni din cerebel). Între
aceste forme există neuroni de mărime intermediară.

Numărul neuronilor este foarte mare, aproximativ 12-14 miliarde în

creierul uman.
 Neuronii sunt celule puternic specializate, de tip permanent;sunt foarte
sensibili faţă de schimbările de mediu intern, mai ales faţă de lipsa de
oxigen.
În cursul vieţii o parte din neuroni se pierd, această pierdere neavând
consecinţe deosebite asupra activităţii sistemului nervos, deoarece numai
un procent de 4-10% din neuronii existenţi sunt utilizaţi de organism.
Clasificarea neuronilor se face după mai multe criterii morfologice și
funcționale:
• 1. După numărul prelungirilor se deosebesc neuroni multipolari, bipolari,
unipolari şi pseudounipolari.
- Neuronii multipolari reprezintă majoritatea celulelor nervoase, au formă
stelată, numeroase prelungiri; nucleul mare, sferic situat central cu nucleol
proeminent. Pot fi neuroni motori sau senzitivi.
- Neuronii bipolari au formă ovalară sau fusiformă şi prezintă o prelungire
axonică și una dendritică; nucleul este ovalar situat excentric. Se găsesc în
retină, ganglionul lui Scarpa, Corti precum şi neuronii simpatici.
- Neuronii unipolari se caracterizează printr-o prelungire unică axonală. Sunt
celule rare, se întâlnesc în retină (celulele amacrine).
- Neuronii pesudounipolari sau celulele T, se găsesc în ganglionii
spinali. Sunt celule sferice cu nucleu mare rotund situat central. Au o
prelungire iniţial unică care se divide în două ramuri: una dendritică şi alta
axonică.
2. După lungimea axonului neuronii se împart în:
- neuroni de tip Golgi I, cu axon lung (neuronii de proiecţie din scoaţa
cerebrală) şi
- neuroni de tip Golgi II, caracterizaţi prin axon scurt (neuronii de
asociaţie).
3.După forma pericarionului neuronii sunt clasificaţi în rotunzi sau
ovalari, fusiformi sau piramidali etc.
4.Din punct de vedere funcţional se clasifică în trei tipuri: motori,
senzitivi şi de asociaţie:
• neuronii motori sunt de obicei mari, multipolari, cu axon lung;din
acest grup fac parte celulele piramidale ale scoarţei şi neuronii
piramidali din cornul anterior al măduvei;
• neuronii senzitivi sau receptori, au rolul de a recepționa stimulii din
mediul exterior și de la nivelul organismului; sunt de tip
pseudounipolar, reprezentaţi prin celulele din ganglionii spinali;
• neuronii de asociaţie sunt mici, adesea multipolari uneori şi bipolari;
stabilesc relații cu alți neuroni, formând circuite funcționale.
 Pericarionul (corpul celular) este format din:
- membrana celulară (neurilema),
- citoplasmă (neuroplasmă) şi
- nucleu
• Nucleul este de obicei unic (excepție fac neuronii din
ganglioniispinali sacrați și simpatici), mare, sferic, situat central. Este
sărac în cromatină, care este fin dispersată, dându-i un aspect
veziculos.
Membrana nucleară este bine vizibilă şi prezintă numeroşi pori.
Are întotdeauna 1-2 nucleoli. Caracterul eucrom şi prezenţa nucleolilor
sunt indiciile unei intense activităţi metabolice. Nucleii neuronilor
mici sunt mai intens cromatici.
• Membrana celulară denumită neurolemă este de tip comun,
trilamelară, de natură lipoproteică. Ea este dublată de membranele
celulare ale celulelor gliale satelite.
Neuronul 1. dendrite; 2. sinapsa; 3. corpuscul Nissl; 4.pericarion; 5.
conul de emergenţă al axonului; 6. segmentul iniţial al axonului; 7.
teaca de mielină; 8. oligodendrocit; 9. axon; 10. ramuri colaterale;
11. nodul lui Ranvier; 12. celula Schwann; 13. ramuri colaterale; 14.
plăci motorii.
• Citoplasma, denumită neuroplasmă este abundentă, vâscoasă şi
slab colorabilă, deci greu vizibilă.
Conţine organitele comune şi pe cele specifice.

Organitele comune:
• mitocondriile sunt răspândite în toată citoplasma şi în prelungirile
neuronale, sunt mai mici, și mai numeroase în terminațiile axonului;
• aparatul Golgi este bine reprezentat, situat juxtanuclear și
interconectat cu reticulul endoplasmatic neted;
• lizozomii secundari, sunt mai numeroși odată cu înaintarea în
vârstă.
Celulele nervoase conţin incluziuni citoplasmatice de tipul:
- granule de pigment melanic, mai numeroase în neuronii din locus
niger;
- granule de lipofuscină care cresc cantitativ odată cu vârsta;
- glicogen, mai bine reprezentat în neuronii embrionari;
- lipide care pot reprezenta fie material de rezervă, fie rezultatul unor
metabolisme patologice.
 Organitele specifice sunt reprezentate prin:
- substanţa tigroidă sau granulaţiile lui Nissl,
- neurofibrile
- neurotubuli.
• Substanţa tigroidă sau corpusculii lui Nissl se
prezintă pe preparatele fixate cu alcool şi colorate cu
substanţe bazice (albastru de cresil, albastru de
toluidină) sub forma unor formaţiuni bazofile de aspect
granular.
Corpusculii Nissl sunt structuri rotunde, alungite sau
poligonale, răspândite în toată citoplasma şi porţiunea
iniţială a dendritelor, lipsind în axon şi în conul său de
emergenţă.
La microscopul electronic substanţa tigroidă este
reprezentată prin reticul endoplasmatic rugos şi prin
numeroşi ribozomi liberi. Este bine reprezentată în
neuronii cu activitate mare.
• Neurofibrilele sunt organite evidenţiate numai prin impregnări
argentice. Se prezintă sub forma unor filamente fine, prezente în
citoplasmă ca o reţea care ordonează şi determină dispoziţia
corpilor Nissl. În dendrite și axoni se dispun sub formă de fascicule
paralele. Sunt de natură proteică cu o componentă fosfolipidică. La
microscopul electronic neurofibrilele apar formate din filamente
intermediare numite neurofilamente situate printre corpii Nissl. Au rol
de suport şi probabil în transmiterea influxului nervos.
• Neurotubulii sunt evidenţiaţi numai la microscopul electronic sub
forma unor structuri cilindrice, tubulare, lungi şi subţiri. Se găsesc în
citoplasmă cât şi în prelungiri, fiind mai numeroşi în axoni, mai ales
în conul de emergenţă. Par a fi implicaţi în procesul de excitabilitate
a segmentului proximal al axonului.
Neuronii conţin un complex echipament
Prelungirile neuronilor, dendritele şi axonul, reprezintă expansiuni ale
citoplasmei, delimitate de membrana citoplasmatică.
 Dendritele sunt structuri receptoare; ele recepţionează influxul
nervos de la nivelul altor prelungiri şi îl conduc spre corpul celular în
sens celulipet.
Sunt numeroase, puternic ramificate, mai groase în porțiunea inițială și
mai subțiri spre capăt.
În porţiunea lor iniţială, mai groasă, conţin spre deosebire de conul de
emergenţă al axonului, corpii Nissl.
La nivelul lor se găsesc neurofibrile, mitocondrii şi neurotubuli.
Axonul este o prelungire unică, de formă cilindrică, mai
groasă şi mai lungă. Se formează dintr-o porțiune a pericarionului de
formă conică, numită con de emergență, în care nu sunt corpusculi
Nissl și ribozomi dar există numeroși neurotubuli dispuși în
fascicule.
El este o structură efectoare, care conduce influxul nervos de la
neuron spre celulele efectoare sau spre alţi neuroni, în sens
celulifug.
Suprafaţa axonului este regulată, netedă; în lungul traiectului emite
colaterale în unghi drept şi se ramifică numai în porţiunea terminală
unde realizează contacte sinaptice.
 Prelungirile neuronale, atât în interiorul sistemului
nervos central, cât şi în afara lui, sunt protejate
de o serie de structuri tubulare numite teci,
formând fibrele nervoase.
Prelungirile neuronale, fie că sunt dendrite fie că
sunt axoni poartă numele de cilindrax sau
neurit şi sunt formate din neuroplasmă
delimitată de neurolemă.
Din punct de vedere topografic există:
• fibre nervoase centrale
• fibre nervoase periferice.
Din punct de vedere structural sunt:
• fibre nervoase mielinice
• fibre nervoase amielinice.
 Fibra nervoasă periferică mielinică
Este alcătuită central dintr-o prelungire neuronală,
dendrită sau axon, care este învelit de trei teci:
• teaca de mielină,
• teaca glială Schwan
• teaca conjunctivă.

Teaca de mielină, înconjoară neuritul, apare ca un tub de

culoare albă strălucitoare. Este de natură lipoproteică
(lipide 60%, proteine 40%), insolubilă în apă şi solubilă
în solvenţi organici.
Pe preparatele incluse în parafină nu poate fi
evidenţiată, deoarece componenta lipidică se dizolvă. Se
poate evidenţia prin secţionare la congelare sau
includere la celoidină, când teaca de mielină se
colorează în albastru-negru cu hematoxilină-ferică şi în
negru cu tetraoxid de osmiu.
Lipseşte în porţiunea iniţială şi terminală a fibrei nervoase. Nu este o
structură continuă, fiind formată din segmente cilindrice suprapuse
care sunt separate prin şanţuri circulare, strangulaţiile sau nodurile
lui Ranvier.

La nivelul acestor strangulaţii iau naştere ramurile colaterale ale

axonului. Segmentul cilindric dintre două strangulaţii poartă numele
de segment internodal.
Prin utilizarea sărurilor de osmiu se pot observa de-a lungul unui
segment internodal, nişte despicături oblice în teaca de mielină,
numite incizurile lui Schmidt-Lantermann.
La microscopul electronic teaca de mielină apare formată din linii dense
şi clare, dispuse concentric; liniile clare corespund straturilor lipidice
iar cele dense straturilor proteice.
Pe lângă funcţia de protecţie, trofică, teaca de mielină are rol important
în conducerea influxului nervos, care se realizează saltator, de la un
nod la altul, cu economie de material şi energie.
Structura electronomicroscopică a fibrei nervoase mielinice
periferice. 1. incizurile Schmith–Lantermann; 2. nod
Ranvier; 3. lamina bazală.
Teaca de mielină este o structură specializată, care apare
târziu în dezvoltarea filogenetică.
La om procesul de mielinizare apare în lunile IV-V de viaţă
intrauterină, mielinizarea completă realizându-se la
sfârşitul celui de-al doilea an de viaţă.
În sistemul nervos periferic teaca de mielină este elaborată
de celulele Schwann.

La nivelul substanţei albe a sistemului nrvos central, teaca

de mielină este produsă de oligodendroglie.
Teaca glială a lui Schwann se găseşte înafara tecii de mielină pe
care o elaborează.
Apare la microscopul optic ca o membrană subţire, care trece peste
strangulaţiile Ranvier, reprezentată printr-un şir de nuclei.
Este formată din celulele lui Schwann, fiecărui segment cilindric de
mielină îi corespunde o celulă Schwann, iar la nivelul nodurilor
Ranvier aceste celule se solidarizează prin interdigitaţii. Nucleii
celulelor Schwann sunt alungiţi, dispuşi paralel cu axonul iar în
citoplasmă se găsesc mitocondrii, ribozomi, aparat Golgi.

Teaca conjunctivă endoneurală sau teaca lui Henle este constituită

dintr-o reţea conjunctivă care înveleşte teaca glială a lui Schwann.
Este singura teacă real continuă, dispărând numai la nivelul terminaţiei
fibrei nervoase.
Este alcătuită din substanţă fundamentală cu rare celule şi fibre
colagene, elastice şi reticulare.
Are rol mecanic, de rezistenţă şi participă la controlul şi reglarea
proceselor de permeabilitate.
 Fibrele nervoase se ramifică în porţiunea distală, prin aceste ramificaţii
neuronii intră în relaţii unii cu alţii, cu celulele efectoare sau cu
celulele receptoare, prin intermediul sinapselor.
Există trei tipuri de sinapse:
- axo-somatică, care se realizează între terminaţiile axonice ale unui
neuron cu pericarionul altui neuron;
- axo-dendritică între un axon şi o dendrită;
- neuro-musculară (placa motorie) între nerv şi muşchiul striat.

Sinapsele sunt alcătuite din două membrane: pre şi postsinaptică,

separate de un spaţiu, spaţiul sinaptic.
• Membrana presinaptică, de origine axonică, apare ca un buton
format din axoplasmă şi delimitat de axolemă. Axoplasma conţine
numeroase mitocondrii, grămezi de vezicule sinaptice (care conţin
mediatorii chimici) şi neurofilamente.
• Membrana postsinaptică este reprezentată prin dendrită sau
corpul celular, nu conţine vezicule sinaptice.
• Între cele două membrane se formează spaţiul sinaptic cu
dimensiuni de aproximativ 20 nm.
Tipuri de sinapse1;2. sinapsă axo-somatică; 3;4;5. axo-
dendritică; 6. axo-axonică.
NEVROGLIA
Este reprezentată prin totalitatea celulelor auxiliare de susţinere şi
protecţie. Au importante funcţii trofice şi metabolice. Ele participă în
procesul de elaborare a mielinei ca şi în procesele de apărare şi de
reparare a ţesutului nervos.
Spre deosebire de neuroni, celulele nevroglice au o mare capacitate
regenerativă. Fiind dotate cu o mare capacitate mitotică şi proliferativă,
celulele gliale sunt singurele elemente ale ţesutului nervos care dau naştere
tumorilor cerebrale (glioame).
Numărul lor este foarte mare, pentru fiecare neuron există 6 celule gliale.
Nevrogliile sunt formate dintr-un corp celular cu numeroase prelungiri (având
aspect stelat).
Sunt lipsite de corpi Nissl şi de neurofibrile.
În coloraţii uzuale sunt greu de identificat (numai prin nucleii lor), fiind
evidenţiate prin impregnări cu azotat de argint.
Există două tipuri fundamentale de nevroglie:
• de origine neuroectodermică, reprezentate prin mai multe forme de celule
care alcătuiesc macroglia
• cu origine în sistemul macrofagic, mezodermală, microglia.
Macroglia este reprezentată prin mai multe forme celulare cu localizare şi
semnificaţii fiziologice diferite.
Există astfel o glie centrală şi una periferică.
Macroglia centrală este reprezentată prin patru tipuri de celule:
- astrocitul protoplasmatic este situat predominant în substanţa cenuşie a creierului și
a măduvei spinării; este celulă mare cu citoplasmă abundentă săracă în organite;
nucleul este voluminos situat central și palid colorat; se caracterizează prin prelungiri
scurte, bogat ramificate şi sinuoase; realizează legătura între capilare şi neuroni prin
prelungirile care se apilcă pe vase;
- astrocitul fibrilar sau fibros, este localizat mai ales în substanţa albă, prezintă
prelungiri lungi, subțiri, drepte şi puţin ramificate; face legătura între capilar şi fibrele
mielinice.
Rolul astrocitelor (fibros și protoplasmatic)
- Prin corpul și prelungirile lor, astrocitele formează o barieră biologică între neuroni și
vase
- Astrocitele prin prelungirile lor, formează o structură care dublează peretele capilar și
face parte din bariera hemato-encefalică. Astfel neuronii nu vor venii în contact cu
sângele sau cu lichidul cefalorahidian.
- Astrocitele au rol în transportul de substanțe de la capilare la neuroni și invers.
- Au rol și în:
- metabolismul energetic al scoarței cerebrale prin eliberarea glucozei din
depozitele celulare;
- procesul de cicatrizare al SNC;
- îndepărtarea produșilor rezultați din metabolismul neuronal.
- oligodendroglia se găseşte atât în substanţa albă cât şi în
substanţa cenuşie dispusă perivascular şi perineuronal; în substanţa
albă este dispusă printre fibrele mielinice; sunt celule mici,
cuprelungiri puţine şi puţin ramificate în formă de spini.
Oligodendroglia este producătoare de mielină în sistemul nervos
central. Fiecare prelungire formează teaca de mielină în jurul
câtorva axoni învecinați.

- glia ependimară este o macroglie adaptată pentru funcţia de

căptuşire ca şi pentru funcţiile de secreţie-rezorbţie.
Celulele ependimare au aspect epitelial, sunt cilindrice înalte şi
tapetează cavităţile ventriculare, canalul medular, plexurile coroide.
Acest tip de glie prezintă o importantă capacitate regenerativă şi
proliferativă putând da naştere la ependimoame.
 Macroglia periferică este reprezentată prin:
- celulele care alcătuiesc teaca lui Schwann dispuse de-a lungul
fibrelor nervoaser şi prin
- celulele satelite din jurul neuronilor senzitivi situaţi în ganglionii
spinali.
Microglia este reprezentată printr-un singur tip de celulă şi face parte
din sistemul reticulo-histiocitar, formându-se din monocit.
Sunt celule mici de forme variate, cu citoplasmă redusă, organite puține
şi prelungiri puţin numeroase, subţiri, spiralate, cu suprafaţă
neregulată cu numeroşi spini, şi puternic ramificate. În coloraţiile
uzuale au nucleu alungit, hipercrom.
Este dispusă în ambele substanţe dar predomină în substanţa
cenuşie, atât perivascular cât şi în jurul neuronilor şi printre fibrele
mielinice.
Microglia are capacitate de mobilitate și fagocitoză, cu rol
important în procesele de curăţare a detritusurilor celulare,
fagocitând neuroni uzaţi sau degeneraţi cât şi picăturile lipidice
provenite din dezintegrarea mielinei.
Astrocit protoplasmatic Astrocit fibros
Astrocite (a;b). 1. astrocite; 2. neuroni piramidali.
Oligodendroglie
Microglia
ȚESUTURILE MUSCULARE
ŢESUTURILE MUSCULARE

Ţesuturile musculare sunt formate din celule (fibre) musculare,

care au ca proprietate principală contractilitatea. Pentru realizarea
acesteia celulele se alungesc şi conţin organite specializate,
miofibrilele.
• Toate ţesuturile musculare sunt bine vascularizate şi bine
inervate. Elementele musculare sunt asociate cu ţesut conjunctiv
care le solidarizează şi asigură vascularizaţia lor. În jurul fiecărei
fibre musculare există fibre de reticulină care favorizează difuzarea
contracţiei şi fibre elastice care înmagazinează energia în timpul
contracţiei.
• Contractilitatea ţesutului muscular este coordonată pe cale
nervoasă. Capacitatea de a da un răspuns specific la un stimul
nervos se datorează legăturii dintre fibrele nervoase şi fibrele
musculare la acest nivel realizându-se cuplarea excitaţiei cu
contracţia.
O altă proprietate a ţesuturilor musculare este conductibilitatea
realizată prin sistemul de membrană.

Există două mari grupe de ţesuturi musculare:

• țesut muscular neted
• țesuturi musculare striate:
-mușchi striat scheletal;
-mușchi striat cardiac.
Fibrele musculare netede conţin miofibrile omogene, prezintă
un nucleu central iar contracţiile sunt involuntare.

Fibrele musculare striate conţin miofibrile cu aspect heterogen.

Fibrele musculare scheletale au mulţi nuclei situaţi periferic iar
contracţiile lor sunt voluntare.
Fibrele musculare cardiace au un nucleu unic situat central şi
contracţie involuntară.
Ţesutul muscular striat scheletal
Formează masa principală a muşchilor voluntari scheletici,
reprezentând aproximativ 40% din greutatea corporală, alcătuind
muşchii scheletali; se întâlneşte şi la nivelul limbii, faringelui şi în 1/3
superioară a esofagului (mușchi striați viscerali).
Unitatea morfofuncţională este fibra musculară striată scheletală,
caracterizată prin nuclei numeroşi, situaţi periferic.
Celulele musculare au formă cilindrică cu extremităţi rotunjite (rar
ramificate, la nivelul limbii). Au lungime între 3-12 cm şi diametru
între 10 -100 microni, grosimea lor putând fi influenţată de factori
hormonali şi exerciţiu fizic.
În funcţie de lungimea lor sunt trei tipuri de fibre:
• bitendonale, au lungimea muşchiului şi se inseră cu ambele
extremităţi pe os;
• unitendonale, pornesc de la un capăt al inserţiei şi se pierd în masa
musculară;
• atendonale, fibre care se găsesc în masa musculară, făra a avea
legături cu extremităţile.
Fibra musculară striată este delimitată la exterior de o
membrană, sarcolema, prezintă o citoplasmă abundentă,
sarcoplasma şi nucleii multiplii situaţi periferic.
Sarcolema, delimitează fibra musculară scheletală; la
microscopul electronic apare ca o structură complexă alcătuită din
membrana celulară, glicocalix şi teaca conjunctivă.
Membrana celulară este trilaminată şi este înconjurată de un
înveliş glicoproteic, glicocalixul, cu semnificaţia unei membrane
bazale.
Teaca conjunctivă este formată din fibre colagene, reticulinice şi
rare fibre elastice.
În structura sarcolemei s-au descris proteine importante
transmembranare cu rol important funcţional de canale ionice
(pentru sodiu) şi pompe ionice (pompa de sodiu).
Tot în structura sarcolemei , la microscopul electronic s-au evidenţiat
celule satelite, stelate, mici, nediferenţiate, cu nucleu hipercrom şi
citoplasmă redusă, care se pot diferenţia în mioblaste; în anumite
condiţii au rol în creşterea şi regenerarea muşchiului.
 Nucleii, în număr de câteva sute într-o fibră de mărime medie, sunt situaţi
periferic sub sarcolemă, ovalari, alungiţi dispuşi în şiruri, cu axul lung paralel
cu axul fibrei. Sunt hipercromi iar cromatina este dispusă sub formă de
granule grosolane. Prezintă 1-3 nucleoli.
Sarcoplasma, citoplasma fibrei musculare, se colorează în roşu cu eozină,
este mai abundentă şi densă la periferie şi mai redusă şi fluidă în zona
centrală a fibrei.
Sarcoplasma conține:
- proteine necontractile: miogen, mioglobină;
- nucleii;
- organite comune; reticulul endoplasmatic prezintă o modificare adaptativă sub
forma sistemelor tubulare;
- incluziunile citoplasmatice (sarcoplasmatice) sunt reprezentate de glicogen,
lipide şi granule de pigment de uzură (în celulele îmbătrânite);
- organitele specifice sunt miofibrilele şi sunt dispuse în zona centrală a
sarcoplasmei sub forma unor fascicule paralele care în secţiuni
longitudinale se prezintă sub forma unor coloane, numite coloanele lui
Leydig, iar în secţiuni transversale apar ca nişte câmpuri poligonale formate
din structuri punctiforme, câmpurile lui Conheim.
• Fibre musculare striate scheletale.1.secțiune
longitudinală; 2.secțiune transversală
Fibră musculară scheletaă, secțiune transversală 1.nucleu;
2.fibrocit; 3țesut conjuctiv.col. hematoxilină ferică
Fibră musculară striată.col Azan.1.nucleu; 2.endomisium
Fibră musculară striată, secțiune transversală. 1. nucleu al
fibrei musculare striate; 2.capilar; 3. nucleu al celulelor
țesutului conjunctiv.col blu- azur.
 Miofibrilele au structură heterogenă, diametru între 0,2-2 microni, şi
sunt formate dintr-o alternanţă regulată de discuri clare sau I
(izotrope) şi de discuri întunecate sau A (anizotrope), situate la
acelaşi nivel în toate miofibrilele, ceea ce determină striaţia
transversală caracteristică fibrei musculare striate.
• Fiecare disc clar este împărțit în două segmente egale printr-o
membrană întunecată, numită membrana Z sau stria lui Amici.
Membranele Z din fibrele adiacente se găsesc în continuare,
inserându-se pe sarcolemă. Fiecare disc întunecat A este împărţit în
două segmente egale printr-o bandă clară, stria sau zona Hensen
sau H, străbătută şi ea transversal de o linie întunecată, numită
membrana M.
• Unitatea morfofuncţională a fibrei musculare striate în
microscopia optică este sarcomerul. Acesta este segmentul dintr-o
miofibrilă cuprins între două membrane Z, şi conţine central un disc
întunecat A, iar de o parte şi cealaltă câte o jumătate de disc clar
sau I.
• Fiecare miofibrilă este alcătuită din sute de sarcomere puse cap la
cap, de aspect cilindric şi o lungime de 2-3 microni.
• Fibră musculară scheletală:miofibrile și miofilamente
Fibră musculară striată. 1. membrana Z; 2. discul I; 3. discul A; 4. zona
H cu banda M; 5. mitocondrie; 6. nucleu al fibrei musculare; 7.
matrice extracelulară cu fibrile de colagen.
Din punct de vedere ultrastructural miofibrilele sunt formate
din miofilamente, care sunt de două tipuri:
• miofilamente subţiri de actină;
• miofilamente groase de miozină.
Acestea au repartiţie precisă în segmentele
sarcomerului:
• miofilamentele actinice se întind de la nivelul membranei
Z, pătrund în discul întunecat şi se termină în apropierea
zonei H;
• miofilamentele de miozină sunt situate numai în
lungimea discului întunecat.
Astfel discurile clare sunt formate numai din
filamente actinice iar discurile întunecate, cu excepţia
zonei H, din filamente de actină şi miozină. Zona H
conţine numai filamente miozinice.
• În secţiuni transversale la nivelul discului întunecat (A), fiecare
filament gros are în jurul lui 6 filamente subţiri realizând o structură
de hexagon; fiecare filament subţire este înconjurat de trei filamente
groase, având aspect triunghiular.

Proteinele miofibrilare sunt:

• proteine contractile fundamentale: miozina şi actina, care reprezintă

55% din proteinele muşchiului striat;
• proteine contractile reglatoare: tropomiozina şi troponina, care
reglează interacţiunea miozină-actină;
• proteine cu rol structural: titina (leagă filamentele groase de
membrana Z); miomezina (menține filamentele groase în poziție);
proteina C (același rol cu miomezina); α actina (leagă filamentele
subțiri la nivelul membranei Z); nebulina (favorizează legarea
filamentelor subțiri de α actină); desmina (leagă membranele Z din
miofibrilele învecinate); tropomodulina (are rol în menținerea
lungimii filamentelor subțiri).
 Sistemele tubulare sunt elemente specifice fibrelor
musculare striate şi sunt observate numai la microscopul
electronic.
În sarcoplasmă există două sisteme tubulare:
- longitudinal (L), modificare a reticulului endoplasmatic
neted şi
- sistemul transversal (T), de origine sarcolemică.
• Sistemul longitudinal L, este reprezentat prin canalicule
dispuse longitudinal, paralel cu miofibrilele pe care le
înconjoară. La nivelul joncţiunii I-A tubii longitudinali se
termină printr-o porţiune dilatată numită cisternă
terminală; la acest nivel se găsesc ionii de calciu
eliberaţi în timpul contracţiei.
• Sistemul transversal T, este format din structuri
tubulare care reprezintă invaginaţii ale sarcolemei la
nivelul joncţiunii dintre discul I-A, în sens transversal,
străbătând toată grosimea fibrei; are rol în transmiterea
excitaţiei de la sarcolemă la miofibrile.
La nivelul joncţiunii I-A între cele două sisteme se
stabilesc relaţii de contact realizându-se triadele, care
sunt formate dintr-un tub central component al sistemului
T, iar de o parte şi de alta cisterne terminale
componente ale sistemului L.
• În contracţia musculară se scurtează sarcomerele.
Ultrastructural are loc o alunecare a filamentelor actinice
care pătrund în discul întunecat printre filamentele de
miozină, astfel discurile clare se scurtează până la
dispariţie iar cele întunecate rămân nemodificate.
• Contracţia musculară depinde de prezenţa ionilor de
calciu. Reticulul sarcoplasmic reglează fluxul ionilor de
calciu necesar contracţiei şi relaxării.
Ţesutul muscular striat se organizează în muşchi striaţi
care prezintă o componentă conjunctivă şi una
musculară. Componenta conjunctivă este reprezentată
prin trei structuri: epimisium, capsula conjunctivă ce
înveleşte întregul muşchi; endomisium, teacă
conjunctivă fină care înconjoară fiecare fibră musculară
şi conţine capilare; perimisium, ţesut conjunctiv-elastic
care împarte muşchiul în fascicule primare, secundare şi
terţiare.
 În funcţie de raportul dintre miofibrile şi sarcoplasmă există trei tipuri de fibre
musculare: roşii, albe și intermediare.
• Fibrele roşii sunt mai frecvente, au sarcoplasmă multă bogată în
mioglobină şi puţine miofibrile; se contractă lent şi sunt rezistente la
oboseală.
• Fibrele albe sunt bogate în miofibrile şi sărace în mioglobină; se
contractă rapid şi obosesc repede. Asigură mișcările fine ale corpului.
• Fibrele intermediare au caractere intermediare între fibrele roșii și albe.

Vascularizaţia muşchiului striat este foarte abundentă. Există

numeroase capilare între fibrele musculare, cu aspect sinuos,
anastomozate.
Vase limfatice sunt numai în perimisium şi epimisium.
Inervaţia fibrelor musculare striate se realizează prin intermediul
ţesutului conjunctiv.
O fibră nervoasă motorie inervează un număr variat de fibre musculare ,
constituind o unitate motorie. Legătura dintre fibra musculară şi cea
nervoasă se realizează la nivelul unei joncţiuni speciale, placa motorie
(sinapsă neuromusculară).
Aceasta este alcătuită dintr-o componentă nervoasă, membrana presinaptică şi
o componentă musculară, membrana postsinaptică. Între cele două
membrane se realizează un spaţiu sinaptic de 200-250Å.
• Membrana presinaptică este reprezentată de fibra nervoasă motorie
modificată structural, fiind formată numai din axolemă (pierzând teaca de
mielină ) şi care formează o terminaţie dilatată numită buton sinaptic. La
nivelul membranei presinaptice are loc eliberarea de acetilcolină din
veziculele sinaptice.
• Membrana postsinaptică este reprezentată de sarcolemă, modificată
(lipsită de miofibrile dar bogată în mitocondrii), dispusă sub formă de falduri,
la nivelul căreia se găsesc receptorii pentru acetilcolină.
Stimulul nervos ajuns la nivelul plăcii motorii determină eliberarea de
acetilcolină, ce măreşte permeabilitatea membranei postsinaptice pentru
sodiu şi produce depolarizarea membranei plasmatice a fibrei musculare;
unda de depolarizare se propagă de-a lungul întregii sarcoleme
determinând contracţia.
Excesul de acetilcolină este hidrolizat pentru evitarea unui contact prelungit cu
receptorii din sarcolemă ceea ce ar duce la blocarea sinapsei.
Inervaţia senzitivă. În muşchii striaţi există trei tipuri de receptori senzitivi:
- fusul neuromuscular (în muşchi);
- organul neurotendinos al lui Golgi (în tendon);
- elemente nervoase libere (în epimisium).
Ţesutul muscular striat cardiac
Fibra musculară cardiacă împreună cu
componenta conjunctivo-vasculară din endomisium
formează peretele contractil al inimii.
Unitatea morfofuncţională a muşchiului cardiac este
fibra musculară striată cardiacă sau miocitul cardiac,
care reprezintă un tip particular de fibră musculară
striată.
Fibra musculară striată cardiacă are formă cilindrică,
o lungime de 50-100 microni iar diametrul de 14 microni.
Extremităţile fibrei sunt bifurcate sau ramificate şi se
unesc prin joncţiuni de tip special, alcătuind aspect de
reţea.
Prezintă miofibrile striate şi nucleu unic central. Între fibrele
miocardice se găseşte ţesut conjunctiv bogat în capilare
sanguine, limfatice şi terminaţii nervoase.
 Părţile constituente ale fibrei musculare cardiace sunt: sarcolema,
sarcoplasma şi nucleul.
• Sarcolema are aceeaşi structură ca a fibrei scheletale
(membrana plasmatică, glicocalixul şi reţeaua conjunctiv reticulară).
La nivelul extremităţilor fibrelor cardiace, sarcolema prezintă o
modificare particulară sub forma unor benzi groase, omogene,
hipercrome, ce constituie discurile intercalare ale lui Eberth sau
striile scalariforme.
Striile scalariforme sunt:
- dispuse transversal în raport cu fibrele
Un disc intercalar cuprinde porţiuni transversale şi longitudinale:
- porţiunea transversală are rol de a solidariza celulele între ele iar
cea
- longitudinală este responsabilă de conducerea intercelulară, și
conține joncțiuni de tip gap
Aceste joncțiuni permit comunicarea ionică între celule, transformând
miocardul într-un tot funcțional.
Mușchi cardiac, secțiune longitudinală.1.fibrocit; 2.nucleu al
fibrei musculare; 3.capilar. Col. metil blu azur
• Fibră musculară cardiacă secțiune transversală 1.
capilar; 2. nucleu al fibrei musculare. Col. metil blu-azur
Mușchi cardiac, secțiune longitudinală. 1. spațiu perinuclear; 2. capăt
ramificat al fibrei musculare cardiace; 3. venă cu hematii; 4. disc
intercalar; 5.sarcolema; 6.țesut conjunctiv interstițial; 7.nucleu al
fibrei musculare cardiace; 8. capilar; 9. nucleu al celulei endoteliale;
10. nucleu al fibrocitelor.
• Nucleul este unic, eucrom, situat central, uşor alungit şi
cu capetele drepte. În secţiuni transversale apare rotund,
cu nucleol vizibil.
• Sarcoplasma este omogenă şi eozinofilă, mai
abundentă perinuclear şi periferic. Conţine nucleul,
incluziuni, organite comune şi specifice. Incluziile sunt
de glicogen, lipide şi lipofuscină (pigment de uzură).
Organitele comune se dispun în jurul nucleului într-o
zonă numită fusul sarcoplasmatic axial;
Reticulul sarcoplasmatic este mai puţin dezvoltat decât în
fibra scheletală, formând sistemul L. El intră în raporturi
de contiguitate cu sistemul T, alcătuind mai des structuri
de tip diadă.
Organitele specifice, sunt reprezentate de miofibrile cu aspect striat;
au aceeaşi structură şi dispoziţie ca la fibra musculară scheletală;
sunt dispuse periferic, lăsând în jurul nucleului o zonă fusiformă,
fusul sau conul sarcoplasmatic, în care se găsesc granule de
glicogen, lipofuscină, picături de lipide, aparat Golgi, mitocondrii.
Mecanismul de contracţie este similar cu cel din muşchiul striat.

• Fibrele musculare cardiace atriale prezintă în sarcoplasma

perinucleară granule care conțin hormoni polipeptidici:
- factorul natriuretic atrial
- factorul natriuretic cerebral.
Acești hormoni au acțiune:
• diuretică;
• inhibă secreția de renină la nivelul rinichiului precum și secreția de
aldosteron în glanda suprarenală;
• au acțiune de relaxare a musculaturii netede vasculare.
Miocardul specific (sistemul excitoconductor) este un
țesut de tip embrionar care asigură contracţia ritmică şi
automată a inimii. Este specializat structural şi
funcţional pentru conductibilitate şi ritmicitate şi
realizează legătura anatomică şi funcţională dintre atrii şi
ventricule.
Este format din nodulul sino-atrial, nodulul atrio-
ventricular, fasciculul Hiss şi din reţeaua celulelor lui
Purkinje, formate din celule conducătoare cardiace.
În structura miocardului specific se descriu 3 tipuri de
celule: celule P (palide), celule de tranziţie şi celulele lui
Purkinje.
• Celulele P sunt similare cu cele embrionare, au funcţie
de pace-maker. Sunt mici (5-10 microni), au o cantitate
redusă de glicogen şi legături intercelulare puţin
specializate
• Celulele de tranziţie reprezintă o formă intermediară între celulele P
şi celulele Purkinje. Sunt subţiri, au miofibrile puţine, transmiterea la
nivelul lor realizându-se lent. Stabilesc legături cu celelalte celule
ale miocardului specific şi cu fibrele cardiace comune.
• Celulele lui Purkinje formează componenta principală a ţesutului de
conducere: fasciculele internodale, fasciculul Hiss şi ramurile sale;
sunt celule scurte (20-50 microni) şi groase (10-30 microni),
formează un sinciţiu prin intermediul discurilor intercalare. Conţin
puţine miofibrile şi o mare cantitate de glicogen, dar asigură o
conducere rapidă.
Vascularizaţia miocardului este reprezentată printr-un plex
capilar sanguin şi limfatic situat în endomisiu.
Miocardul este inervat de ramuri simpatice şi parasimpatice care
se termină sub forma unor arborizaţii pe fibrele miocardice.
Simpaticul accelerează ritmul contracţiilor iar parasimpaticul îl
încetineşte.
Capacitatea de regenerare a miocardului la om este practic nulă,
vindecarea realizându-se prin cicatrizare.
Ţesutul muscular neted
Fibrele musculare netede pot fi dispuse și localizate:
• în fascicule, care formează straturi în pereții organelor cavitare: în
pereții tubului digestiv au orientare longitudinală, circulară sau
oblică; în pereții vaselor, fasciculele au orientare circulară;
• în mușchi individualizați: mușchiul erector al firului de păr, dilatator
pupilar și constrictor.
• izolate, în capsula și stroma unor organe: splină, prostată, țesutul
conjunctiv al orbitei.
Unitatea morfofunțională este fibra musculară netedă. Fibrele
musculare netede au formă alungită cu extremităţile ascuţite şi
porţiunea centrală îngroşată. În secţiuni transversale au forme
rotunjite sau ovalare centrate de un singur nucleu. Lungimea lor
este între 15-20 microni iar grosimea între 3-8 microni. În uterul
gravid poate ajunge până la 20-25 microni grosime şi 400-500
microni lungime.
Fibrele musculare netede sunt dispuse în fascicule sau straturi, și
prezintă raporturi constante: corpul unei celule se găseşte în raport
cu extremităţile celulelor vecine.
Celulele musculare sunt solidarizate prin structuri elastice, colagene şi
reticulinice iar fasciculele şi straturile sunt legate tot prin elemente
conjunctive

Fibra musculară netedă este alcătuită din: sarcolemă, sarcoplasmă

şi nucleu
• Nucleul este unic, situat central, hipocrom şi conţine 1-2
nucleoli. Are formă cilindrică, de bastonaş, cu extremităţile drepte
sau rotunjite şi este dispus cu axul lung în axul celulei. În fibra
contractată se scurtează şi devine spiralat.
• Sarcolema are o structură similară fibrei musculare striate
scheletale, dar aceasta nu prezintă tubi T, iar la nivelul ei se
deosebesc trei zone de specializare morfo-funcţională observate la
microscopul electronic: caveole, ariile dense şi joncţiuni
intercelulare.
Schema fibrelor musculare netede secţionate longitudinal
(stânga), transversal (dreapta); central, schema de
asamblare a fibrelor musculare netede.
Mușchi neted1.fibre musculare netede secțiune
longitudinală; 2.fibre musculare netede secțiune
transversală; 3 plex nervos, 4.epiteliul seroasei;
5.capilar.col.metil blu-azur
• Caveolele sunt microinvaginaţii ale sarcolemei, de
formă veziculară care comunică cu spaţiul
extracelular liber, crescând suprafața fibrei. Sunt
echivalentele tubilor T din fibra musculară scheletală
fiind implicate în homeostazia calciului.
• Ariile dense reprezintă zone opace situate pe
versantul intern al sarcolemei, fiind locuri de ataşare
pentru filamentele de actină. Sunt mai numeroase la
capetele fibrelor.
Joncţiunile intercelulare sunt:
• comunicante (nexus, gap) apar în zonele în care celulele
sunt foarte apropiate, ceea ce asigură trecerea rapidă a
impulsului nervos; asigură comunicarea ionică între
celule;
• intermediare sunt varietăţi de joncţiuni de tip adherens
cu rol mecanic de solidarizare intercelulară.
 Sarcoplasma sau citoplasma este omogenă, eozinofilă şi prezintă două zone:
• perinucleară, zonă care conţine organitele comune şi diferite tipuri de
incluziuni sarcoplasmatice în special glicogen; această zonă are aspect
fusiform în jurul nucleului şi este numită fusul sarcoplasmatic;
• zona periferică, în care se găsesc miofibrilele, aparatul contractil al celulei.
Miofibrilele
La microscopul electronic apar formate din trei tipuri de filamente: de actină,
miozină şi intermediare.
Filamentele de actină conțin actină, tropomiozină și caldesmonă;
• actina și tropomiozina au structură similară cu ale fibrelor musculare striate;
• caldesmona este o proteină reglatoare care în repaus împiedică
interacțiunea actină-miozină iar când crește calciul intracelular, leagă ionii
de calciu inițiind contracția.
• În mușchiul neted filamentele de actină sunt mai numeroase decât cele
de miozină, proporţia fiind de 15 la 1; modul lor de grupare este diferit faţă
de cel al fibrelor striate. Miofilamentele de actină sunt ancorate de structuri
specifice numite plăci de ataşare şi corpi denşi.
- Corpii denşi sunt structuri opace, ele ancorează filamentele subţiri; nu au
distribuţie precisă, se interpun pe traseul miofilamentelor actinice şi nu sunt
în raport cu filamentele groase.
- Plăcile de ataşare sau ariile dense, sunt zone dense aderente de faţa
internă a sarcolemei, mai dense la extremităţi de care se leagă
miofilamentele de actină
• Miofilamentele de miozină au contur regulat, sunt dispersate în celule şi
prezintă proiecţii laterale identice cu punţile filamentelor de miozină ale
fibrei scheletale.
• Filamentele intermediare sunt dispuse fie în centrul celulei fie la
periferie în jurul corpilor denşi, având rol de citoschelet.
Contracţia fibrelor musculare netede are următoarele caractere:
• este lentă şi prelungită;
• ritmică şi autonomă;
• independentă de sistemul nervos.

Muşchiul neted este mai slab vascularizat decât muşchiul scheletal şi

cardiac. Vasele sunt situate în septele conjunctive.
Muşchiul neted este inervat de SNV simpatic şi parasimpatic
Muşchiul neted are capacitate de regenerare limitată; fibrele musculare
netede pot prolifera prin diviziune sau se pot dezvolta din fibroblaste.