UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI

„REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI” DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE MANAGEMENT ȘI TURISM RURAL

Specializarea: Inginerie și Management în Alimentație Publică și Agroturism

Ioan PETROMAN

TURISM CULTURAL

Curs pentru studenţii IFR

Timisoara
2019
 Cuprins

Unitatea de învăţare pagina

Unitatea de învăţare 1. Psihologia turismului cultural 1
Unitatea de învăţare 2. Turismul, în general, şi cel cultural, în special 10
Unitatea de învăţare 3. Cererea şi oferta în turism 19
Unitatea de învăţare 4. Percepţia - locul şi rolul său în contextul turismului 29
cultural
Unitatea de învăţare 5. Câmpul perceptiv 37
Unitatea de învăţare 6. Turismul între proiect şi realitate – imaginaţia - 48
Unitatea de învăţare 7. Turismul între proiect şi realitate – imaginaţia – 58
(Partea a II-a)
Unitatea de învăţare 8. Turismul cultural şi motivaţia 69
Unitatea de învăţare 9. Dezvoltarea motivaţiei – (alte) componente ale 78
acesteia
Unitatea de învăţare 10. Convingerile – rezultat indinspensabil al devenirii 87
Unitatea de învăţare 11. Educaţia permanentă şi turismul cultural 98
Unitatea de învăţare 12. Turismul cultural 108
Unitatea de învăţare 13. Personalitatea în raport cu trebuinţele 119
Unitatea de învăţare 14. Turismul cultural o necesitate indispensabilă firii 129
omului
Bibliografie 135
Anexa 136
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

PSIHOLOGIA TURISMULUI CULTURAL

Cuvinte cheie: turism, turist, călătorie, industrie turistică

Rezumat
Omul - oricare-ar fi vârsta lui - este nu numai rezultatul eredităţii, al
mediului social şi familial în care s-a născut şi a crescut, ci şi al educaţiei şi al
autoeducaţiei, al propriilor eforturi de a fi el însuşi, al făuririi de sine, aici şi
acum.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

IMPLICAŢIILE TURISMULUI
Omul şi turismul

Fiecare om este necesar să devină în raport cu ceea ce este din punct

de vedere ereditar, cu ceea ce-i oferă mediul şi educaţia, fără să accepte un
rol pe care să-l joace oriunde şi oricum. În acest scop, după Rogers sunt
indispensabile următoarele condiţii.
a) consideraţia – stima necondiţionată, nevoia de a fi tratat ca atare,
respectat, stimat şi preţuit la valoarea pe care o întruchipezi;
b) empatia acurată – rezidă în capacitatea de a înţelege oamenii,
deopotrivă semenii şi lumea lor;
c) congruenţa – în cadrul relaţiilor interpersonale, acordul deplin,
echilibrul plenar.
Dar realizarea binelui trebuie corelată cu funcţionarea ascendentă a
următoarelor câmpuri:
 deschiderea şi receptarea experienţei (de către turist),
 implicarea şi participarea sa în organizarea şi defăşurarea activităţii
turistice,
 autorealizarea, corolar al încrederii şi autoîncrederii, participării în
condiţii de libertate,
În fond, dacă admitem pasihoterapia nondirectivă, centrată pe client,
atunci turistoterapia i se subordonează întocmai, deoarece turistul sau
grupele de turişti optează în raport cu preferinţele, motivele şi interesele
personale pentru o anumită extensie, pentru anumite acţiuni ce i se
subordonează activităţii turistice la care participă.

1
 Din suita trăsăturilor unor asemenea personalităţi, relevante ni s-au
părut următoarele: perceperea adecvată a realităţii în afara oricăror
prejudecăţi, acceptarea propriei persoane şi a altora (turişti ce constituie
grupul) aşa cum sunt, evitarea prefăcătoriei, spontaneitatea manifestărilor,
simplitatea şi naturaleţea lor, orientarea constructivă (pozitivă) în consonanţă
cu spusele organizatorului şi ale membrilor grupului turistic, propensiunea
spre solitar, înclinaţia spre meditaţie, trăire personală a unor emoţii şi
sentimente (nu toţi ţin să le împărtăşească), siguranţa de sine, trăirea
intensă, originalitatea care să nu frizeze ridicolul, umanismul, altruismul,
spiritul democraţiei, deopotrivă critic, fără a-l bagateliza, stabilitatea eticii,
nonconformismul (după caz mai renunţăm la unele tabieturi, norme şi reguli
care-ar putea deranja pe alţii), spiritul creator.
Asemenea trăsături, toate şi fiecare, stabilite în cadrul psihologiei
umaniste (Maslow şi Rogers) sunt intrinseci şi personalităţii turistului cultural,
de regulă, complexe, avide de optimizare continuă. (Petroman, P., 2002, p.
148-150).
Mediul fizic ori geografic, social sau familial înrâureşte pe fiecare cu
atât mai mult cu cât educatorii naturali şi de profesie cooperează împreună
sau fiecare în raport cu sarcinile ce le incumbă calitatea în care acţionează şi
creează cât mai multe zone educogene. În cazul nostru favorizează contactul
cu ceea ce a creat omenirea de-a lungul existenţei sale multimilenare. Ceea
ce este sau poate oferi ambientul reprezintă o tentaţie ce - în lipsa unui
program dirijat, fie şi numai în parte, de cineva - acţionează asupra omului
care în absenţa totală sau cvasitotală a educatorului s-ar putea să nu le
primească, să le eludeze, chiar să le refuze. Ca să nu se ajungă aici, e
imperios necesar ca educatul, de la cea mai fragedă vârstă, să nu treacă
impasibil prin lume, să fie deprins să vadă, să asculte şi să simtă realitatea,
treptat să o cunoască. De fapt ceea ce ştii ori cunoşti, percepi mai bine, mai
repede şi complet.
Turismul, cu atât mai mult cel cultural, ocupă un loc prioritar în
ansamblul resurselor antropice, el reprezintă unul din cele mai eficiente
mijloace menite să contribuie la realizarea schimburilor interculturale, tocmai
fiindcă oferă o experienţă personală, nu doar valorilor trecutului, ci şi felului
de viaţă contemporan de la noi din ţară şi de oriunde din lume. Ţinând seama
de valenţele sale, el a fost evaluat drept o forţă ce contribuie la conservarea
patrimoniului cultural şi natural,
- un generator de fonduri, un mijloc important de educaţie,
- o putere capabilă să influenţeze deciziile politice, la diverse
niveluri,
- o parte constitutivă a multor economii naţionale şi regionale,
- un factor de dezvoltare (Ţigu, Gabriela., coord, 2003, p. 135).
În ansamblul său, acţiunile ce i se subordonează sunt menite să
contribuie la:
1. instrucţia celor implicaţi în desfăşurarea sa,
2. educaţia acestora, în sensul cel mai larg,
a. intelectuală, d. estetică,
b. fizică, c. religioasă,
c. etică, f. ecologică, ş.a.
Concomitent turismul, preponderent cel cultural, reprezintă o formă
eficientă a turismului, în general, menit să contribuie, deopotrivă la
 a. organizarea
b. desfăşurarea loisir-ului, răgazului,
c. petrecerea eficientă a timpului liber,
d. cunoaşterea lumii şi a omului de lângă tine şi de aiurea.
Aidoma altor forme de turism şi cel cultural a devenit o parte a multor
economii naţionale (Turcia, Grecia, Spania, Portugalia, Franţa, Italia, ş.a.) şi
constituie un factor important al dezvoltării economiei, înţelegerii între
popoare, promovării păcii, cunoaşterii reciproce a conaţionalilor tăi, în egală
măsură, a semenilor de pretutindeni.
Resursele culturale ocupă un loc principal în contextul celor antropice
(antropogen, care provine de la om) datorită fascinaţiei şi atracţiei ce o
exercită asupra oamenilor avizi sa vadă şi să audă, să simtă plenar
realitatea, să o perceapă efectiv şi să ajungă să o înţeleagă firesc. Turismul
cultural s-a practicat dintotdeauna, dar în ultimele decenii tinde să devină o
industrie, alături de turismul montan, balnear, speologic, de pelerinaj,
croazieră, instituţional, religios, literar, ş.a. De fapt, există atâtea forme de
turism câte domenii de activitate sunt, caz în care paleta celui cultural este
cea mai variată şi diversificată. Nu întâmplător se discută despre turismul
literar, urban, rural, religios, arhitectonic, pe urmele unui fizician, scriitor,
pictor, sculptor, muzician, etc.
Pentru că vom opera cu noţiunile de concept şi cultură să le precizăm.
În acest caz nu facem decât să ne conformăm spuselor lui Voltaire: când ne
aşezăm la masă, evident să discutăm, să dezbatem o problemă, e imperios
necesar să ne precizăm noţiunile, accepţiile pe care le au ele pentru
participanţii la dialog.

1. CONCEPTUL - noţiunea sau conceptul este o formă a gândirii

logice, alături de judecată şi raţionament. Ea reflectă notele generale şi
universale ale obiectelor şi fenomenelor ce fac parte din aceeaşi categorie.
Altfel spus conceptul este reprezentarea mentală abstractă şi generală a
unui obiect. El este o construcţie simbolică a spiritului care, dincolo de datele
senzoriale, atinge esenţa obiectelor şi le grupează într-un acelaşi ansamblu.
Astfel vaporul, trenul, maşina, avionul sunt mijloace de transport, senzaţia,
percepţia, reprezentarea sunt procese psihice senzoriale; supleţea,
largheţea, rapiditatea, caracterul convergent şi divergent, spiritul critic şi
creator, comprehensiunea sunt calităţi ale gândirii. Acestea sau altele ca
turism, cultură, om, turist sunt corolarul experienţei umane cu aportul
cuvântului în mod simbolic.
Conceptul este un instrument intelectual care ne oferă posibilitatea să
sesizăm relaţiile dintre obiecte şi fenomene. Când îl posedăm, adică ni l-am
însuşit perfect avem posibilitatea să ne implicăm într-o acţiune, să o numim
şi să-i înlesnim desfăşurarea, după cum necunoscutul, acesta ne împiedică
să ne angajăm la un dialog respectiv la o acţiune oricât de mică. Formarea
noţiunilor a fost abordată şi, în parte, elucidată de J. Piaget. Ea depinde de
maturizarea subiectului şi de dezvoltarea limbajului (Sillamy, N., 1996, p. 75-
76).

3
 2. CULTURA - orice societate umană, după cum orice om posedă o
anumită cultură de care depinde dezvoltarea lor. Prin urmare cultura
înseamnă totalitatea valorilor materiale şi spirituale acumulate de omenire în
decursul timpului. Când vorbim despre subiect şi cultura sa, aceasta
însumează totalitatea cunoştinţelor din diverse domenii pe care acesta le
dobândeşte şi le posedă diacronic, mai mult vorbim despre om de cultură ca
despre un subiect care urmează să se dezvolte intelectual, să perceapă, să
priceapă şi să recepteze cunoştinţe, relaţii, fenomene, raporturi, etc.
În fine, cultura reprezintă un ansamblu structural al rezultatelor
materiale şi spirituale ale activităţii de schimbare şi adaptare a mediului
natural şi social la nevoile şi aspiraţiile oamenilor; sistemul integrat al
comportamentelor sociale, al modului de a simţi, de a gândi, de a învăţa şi de
a acţiona, transmis prin mecanisme nebiologice de la o generaţie la alta în
cadrul societăţii ori comunităţii umane determinate. Totalitatea experienţelor
umane de transformare a lumii şi de autotransformare somatică şi psihică
(Chelcea, S., şi Atanasescu - Ţugui în Neculau, A. coord. 1989, p. 15).

3. CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ - incumbă modalităţile de a

întreprinde sau de a face ceva în cadrul unei organizaţii; ea constă în
ansamblul valorilor, credinţelor, aspiraţiilor şi comportamentelor create în
timp în fiecare organizaţie şi predomină în cadrul său şi îi condiţionează
direct ori indirect funcţionalitatea şi performanţele (Verboncu, 1997). Schein o
echivala cu un pattern al propunerilor de bază, pe care un grup le-a inventat,
descoperit ori dezvoltat pentru a putea face faţă problemelor de adaptare şi
integrare internă (1992).

Sensul antropologic a apărut în sec. al XIX-lea, concomitent cu

antropologia (ştiinţă a omului, înaintării acestuia spre civilizaţie). Strâns
legată de ideologia evoluţionistă, cultura - sinonimă cu civilizaţia -
desemnează progresul omului, considerat acum ca formare colectivă spre
desăvârşirea ideală. Ce implică acest fapt ? Elementele sale dobândite în
timp se transmit: cultura reprezintă o moştenire socială pe care grupul sau
organizaţia o valorizează şi ţine să o lase urmaşilor. De la E. B: Taylor (1871)
şi trecând prin culturalism (R. Linton, 1945) au apărut şi alte conotaţii. Astfel,
cultura devine o configuraţie divers integrată în jurul unui principiu de
legătură -pattern, model - inducând o logică sau alta a dezvoltării de judecată
numai în raport cu ea însăşi (relativism). În felul acesta, realitatea ei se
concentrează într-o formă specifică în stare să influenţeze tot ceea ce există
în om şi tot ceea ce provine din el. Totodată cultura acţionează ca stimul şi
asupra stimulilor ce provin din mediul ambiant, chiar din ei înşişi,
determinând atitudini, reprezentări şi comportamente divers valorizate, pe de
altă parte - şi aceasta-i foarte important - reuşeşte să le introducă în
procesele activităţilor subiecţilor a căror transmitere tind să o asigure.
(Camillieri, C. în Doron R. şi Parot, Fr., 1999, p. 205, 206).
Ceea ce-l individualizează pe om în univers, ceea ce-1 singularizează,
de facto, în raport cu celelalte existenţe este tocmai funcţia sa de creator de
cultură - un complex care include cunoaşterea, credinţa, arta, dreptul, morala,
obiceiurile şi orice alte capacităţi şi habitudini pe care şi le-a însuşit omul ca
membru al societăţii (Taylor, E. B în Antonesei, L., 1996, p. 20). După cum am
relevat mai sus, conotaţiile sale s-au înmulţit, încercările de a o defini de
asemenea (White, A., Leslie a inventariat peste 700 de definiţii). Comportament
- suita reacţiilor mentale şi fizice - fel de a fi, mijloc de existenţă, deopotrivă de
formare şi de educare, cultura independentă de om a devenit o punte solidă
între individ şi comunitate. Între cultura celui dintâi şi cea colectivă, raporturile
sunt complexe, nu rareori chiar tensionate, dar ceea ce trebuie reţinut este că
ele se stimulează reciproc. Cultura colectivă se înnoieşte datorită creativităţii
culturale individuale, iar prin educaţie cultura colectivă îi formează pe indivizi ca
fiinţe culturale (Antonesei, L., 1996, p. 25). Intervin aici noţiunile de status, rol şi
model cultural. Fiecare individ este liber să aleagă, de fapt şi colectivitatea,
deoarece nu tot ceea ce se creează individual este şi acceptat de colectivitate.
Educaţia după cum am mai arătat, prin conţinutul său asigură însuşirea culturii
care, la rândul său, favorizează dezvoltarea civilizaţiei. În esenţa sa cultura
conţine valorile etern umane ale comunităţii naţionale şi ale saeculum-ului
(specific unei epoci).

TURISMUL ÎN RAPORT CU STADIUL DE DEZVOLTARE – EDUCAŢIA

Turismul, indiferent de natura sa, înseamnă, într-un anumit fel,

educaţie. Aceasta, după cum ştim, nu vizează modificarea naturii turistului
ceea ce, de facto, nici nu ar putea, ci organizarea timpului cultural care să-i
permită să fie mai altfel, să trăiască armonios din punct de vedere fizic şi
psihic, să-şi formeze personalitatea. Ţinând seama de stadiul de dezvoltare a
acelora care fac turism, deseori de vârste diferite, managerul - organizatorul,
ghidul cu precădere - e nevoie să cunoască, fie şi numai în parte,
particularităţile specifice fiecărui stadiu de dezvoltare.
Aşadar, în raport cu stadiul de dezvoltare, educaţia virtuală în
excursie, în realizarea turismului, nu trebuie eludată. Pentru ca o călătorie să
fie integrată turismului cultural ar fi necesar să îndeplinească următoarele
condiţii:
a. să fie determinată de dorinţa arzătoare de cunoaştere, totodată, de
cea de cultivare, de formare a competenţelor transversale;
b. să aibă loc consumul unui produs turistic cu semnificaţie culturală,
să asigure serviciile în stare să creeze satisfacţii, mulţumiri clienţilor;
c. să presupună intervenţia unui mediator - persoană, document scris,
material audio-vizual - care să pună în valoare produsul şi serviciile culturale.
Astfel, a vizita Oxford-ul înseamnă turism accidental, dar a face turul
oraşului, în fond a obiectivelor din punctul de plecare Carfax: Biserica Sfântul
Martin, Primăria, Christ Church (cel mai grandios dintre colegii), Catedrala
Christ Church, Turnul Tom, Tom Quad, Catedrala oraşului, Galeria de
Pictură înseamnă a face turism cultural. Tot aşa stau lucrurile şi în cazul
vizitării oraşului în care s-a născut W. Shakespeare, Stratford - upon - Avon.
Fiecare prilej constituie o posibilitate deosebită de a interveni în folosul
celor care participă la implementarea acţiunilor turistice. Să reţinem că la
desfăşurarea lor turiştii, subiecţii participă de cele mai multe ori de bunăvoie,
fapt ce are repercusiuni benefice asupra lor ca educaţi.

5
 Aşadar, perioada de vârstă, etapă a dezvoltării biopsihice ce se
caracterizează prin transformări cantitative şi calitative esenţiale, determinate
de interacţiunea factorilor: ereditate, mediu, educaţie şi autoeducaţie, în
cadrul său, procesele psihice sunt în raporturi interfuncţionale, corelative şi
formează o structură dinamică specifică ce se concretizează în
particularităţile de vârstă caracteristice perioadei sau stadiului respectiv.
Trebuie ştiut însă că schimbarea proceselor biopsihice se înfăptuieşte în
consonanţă cu anumite legi ale dezvoltării ontogenetice care marchează
trecerea de la o etapă la alta, de la un stadiu la altul în mod succesiv:
copilăria, preadolescenţa, adolescenţa, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea.
Dar, în congruenţă cu optica lui J. Piaget, stadiul nu-i decât un
decupaj în evoluţia genetică a omului ce îndeplineşte câteva condiţii:
a. ordinea achiziţiilor - indiferent de natura lor - este aceeaşi,
b. fiecare stadiu - etapă, perioadă - constituie o structură, care nu-i
şi nici nu trebuie percepută ca o simplă juxtapunere de
particularităţi;
c. tot ceea ce este specific unei anumite vârste - stadiu - la un
moment dat, se integrează ca structură celei superioare;
d. oricare ar fi el, stadiul parcurge anumite etape: pregătitoare,
desfăşurătoare, finală;
e. în cadrul său distingem procesele de geneză şi formele de
echilibru final, întotdeauna relative.
Cercetările efectuate asupra dezvoltării şi evoluţiei psihice a copilului,
preadolescentului, adolescentului şi tânărului în ansamblu, precum şi în
diferite culturi, au confirmat întocmai sistemul stadialităţii elaborat de Piaget,
deopotrivă particularităţile imanente dezvoltării (Reuchlin, M., 1997, p. 103-
127).

CULTURĂ, EDUCAŢIE ŞI CIVILIZAŢIE

Revenind la cultură, respectiv la faptul că ea presupune acumularea

unor cunoştinţe, concretizarea lor, trăirea unor momente unice în contact cu
anumite opere de artă care aparţin muzicii, arhitecturii, picturii, sculpturii şi
concură la întărirea raportului dintre educaţie şi cultură, pe de o parte, între
acesta şi civilizaţie, pe de altă parte. Iată ce ar putea însemna o vizită a
Complexului Cultural Gustav Vigeland, când ce-i care o realizează
beneficiază de prezenţa unui ghid local instruit.
 În consecinţă, oricine îşi dă seama urmărind reprezentarea de mai sus
că prin cultură şi educaţie aspirăm la civilizaţie. Educaţia realizată prin turism
constituie o influenţă conştientă exercitată preeminent prin cultură care
devine, vrând-nevrând, un factor de civilizaţie. Bine realizată, educaţia -
înţelegem turismul - favorizează dezvoltarea culturii, însuşi progresul social,
după cum, bine asimilată, cultura devine un sistem (de bunuri) ce face
parte integrantă din civilizaţie, o susţine şi o defineşte. În fine, cultura este un
fenomen de socializare, bazat pe învăţarea care permite integrarea în condiţii
optime a subiectului în sânul familiei, grupului social, etc. Ea a existat de
când există lumea în cadrul fiecărei societăţi, ceva mai mult, probabil şi la
unele specii de animale şi păsări. (Salade, D).
Ca în toate circumstanţele intervine şi aici motivaţia, ansamblu factorilor
interni şi externi ce determină conduita unui subiect - turist. Studiile
efectuate, cu precădere cele neurofiziologice (K.S. Lashley) şi etologice (K.
Lorenz şi N. Timbergen) au demonstrat că felul de a fi, comportamentul în
ansamblul său depinde de modificările interne (neuroendocrine) şi de stimulii
externi (mediu, ambient) care acţionează asupra creierului. Motivaţia prin
urmare reprezintă primul element cronologic al conduitei, ea angajează
organismul de fiecare dată până la reducerea oricărei tensiuni.
În psihologie, cu deosebire în cea clasică, motivele şi mobilurile sunt
noţiuni distincte. Cele dintâi sunt cauzele intelectuale ale actelor noastre, iar
celelalte reprezintă cauze afective. Diferenţierea este fortuită, deoarece
manifestările noastre - conduita -etiologia acestora nu sunt urmarea unei
cauze, ci a unui ansamblu indisociabil de factori conştienţi şi inconştienţi,
fiziologici, intelectuali, afectivi, sociali ce sunt într-o interacţiune şi
intercondiţionare reciprocă. În fond, comportamentul nostru, rezultat al
atingerii moaştelor Sfintei Parascheva adăpostite în incinta Catedralei din
Iaşi, vizitării Bisericii Sângelui Sfânt care adăposteşte relicva cu sângele lui
Isus, adus aici de către contele de Flandra, Thierry de Alsacia de la
Mormântul Sfânt (Bruges, Belgia), contemplării Morilor de la Kinderdijk -
un ansamblu de 19 mori de vânt situate pe malurile canalelor - (Olanda),
deopotrivă a Bisericii de la Mănăstirea Putna, unde este înmormântat
Ştefan cel Mare şi Sfânt, ş.a.m.d., este determinat de o suită de factori ce
acţionează concomitent ori consecutiv asupra noastră, preponderent d.p.v.
psihic.
7
 4. Orientarea activităţii de învăţare
Într-o asemenea activitate ca, de altfel, în oricare alta este imperios
necesară atitudinea activă faţă de actele, operaţiile şi acţiunile ce se
subordonează turismului. Obiectivele acestuia sunt numeroase, similare, într-
un fel, oricărei activităţi de învăţare. Printre altele, specialişti ca J., Bruner, J.,
Piaget, A., Chircev, F., B., Skinner, G., Văideanu, I., Drăgan, D., Vintilescu,
A., Munteanu, P. Petrescu şi mulţi alţii au decelat câteva cerinţe care orientează
activitatea de învăţare, cum ar fi:
a) cunoştinţele asimilate să fie consecinţa participării active şi
conştiente în procesul învăţării, al activităţii lor personale de descoperire şi
imaginare, al propriului efort, al implicării cu mintea şi inima la un loc - unde
oare mai bine ca într-o activitate turistică organizată corect subiecţii sunt
implicaţi atât de mult direct - percep, îşi reprezintă, memorează - encodează,
stochează şi actualizează - gândesc, trăiesc emoţii, consolidează
sentimente, etc. Impactul cu Catedrala Giralda din Sevilla este mai mult
decât elocvent.

b) asimilarea activă a cunoştinţelor - în cazul turiştilor, ea este

asigurată prin explicaţiile ghidului, perceperea efectivă a obiectivelor,
lecturarea prealabilă şi după vizitarea acestora, discuţiile ce au loc între ei; în
aceste condiţii subiecţii implicaţi, adică turiştii, conştientizează cele văzute şi
auzite, percepute şi învăţate.
c) activitatea de asimilare a turiştilor este susţinută incontestabil
de dorinţa lor de a şti, de a engrama şi de a stoca un volum cât mai mare de
cunoştinţe pe care să le poată actualiza apoi, după caz, în cadrul profesiei, la
întâlnirea cu prietenii ori în sânul familiei. O atare asimilare este posibilă,
fiindcă turiştii vor, indiferent de vârsta lor, dânşii
relevă voinţă - consecvenţă, tenacitate, intransigenţă. Ei participă la
activitatea turistică de bunăvoie, fapt pentru care vor să ajungă, de exemplu,
şi până în Palermo, când participă la o excursie în Sicilia unde şi-a petrecut
ultima perioadă din viaţa sa Nicolae Bălcescu.
d) voinţa de a cunoaşte, vizita, precum şi aceea de a te recrea nu se
nasc de la sine, ele sunt consecinţa unei activităţi susţinute, sistematice care
începe în grădiniţă şi durează întreaga viaţă. Exersarea voinţei de a percepe,
de a înţelege, de a achiziţiona cunoştinţe, totodată de a-ţi forma anumite
deprinderi induce plăcerea şi dorinţa de a continua, de a şti mai multe de a
cunoaşte mai mult, de a explora locuri şi obiective noi. Eforturile sunt
întotdeauna răsplătite de satisfacţii nenumărate. De aceea orice activitate
turistică trebuie să fie în aşa fel organizată, încât participanţii la ea să
găsească în chiar interiorul acesteia resursele energetice indispensabile,
motivele care să-i menţină şi să-i stimuleze, să le stimuleze implicarea fizică
şi psihică, intelectuală şi afectivă.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Fiecare om este necesar să devină în raport cu ceea ce este din punct de
vedere ereditar, cu ceea ce-i oferă mediul şi educaţia, fără să accepte un
rol pe care să-l joace oriunde şi oricum.
 În acest scop, după Rogers sunt indispensabile următoarele condiţii:
consideraţia – stima necondiţionată, nevoia de a fi tratat ca atare,
respectat, stimat şi preţuit la valoarea pe care o întruchipezi; empatia
 acurată – rezidă în capacitatea de a înţelege oamenii, deopotrivă semenii
şi lumea lor; congruenţa – în cadrul relaţiilor interpersonale, acordul
deplin, echilibrul plenar.
 Turismul, cu atât mai mult cel cultural, ocupă un loc prioritar în ansamblul
resurselor antropice, el reprezintă unul din cele mai eficiente mijloace
menite să contribuie la realizarea schimburilor interculturale, tocmai
fiindcă oferă o experienţă personală, nu doar valorilor trecutului, ci şi
felului de viaţă contemporan de la noi din ţară şi de oriunde din lume.
 Turismul, indiferent de natura sa, înseamnă, într-un anumit fel, educaţie.
Aceasta, după cum ştim, nu vizează modificarea naturii turistului ceea ce,
de facto, nici nu ar putea, ci organizarea timpului cultural care să-i permită
să fie mai altfel, să trăiască armonios din punct de vedere fizic şi psihic,
să-şi formeze personalitatea.

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme

1. Realizarea binelui trebuie corelată cu funcţionarea ascendentă a

următoarelor câmpuri...?
a. deschiderea şi receptarea experienţei (de către turist), implicarea şi
participarea sa în organizarea şi defăşurarea activităţii turistice,
autorealizarea, corolar al încrederii şi autoîncrederii, participării în condiţii de
libertate,
b. implicarea şi participarea sa în organizarea şi defăşurarea activităţii
turistice, autorealizarea, corolar al încrederii şi autoîncrederii, participării în
condiţii de libertate,
c. deschiderea şi receptarea experienţei (de către turist), implicarea şi
participarea sa în organizarea şi defăşurarea activităţii turistice.

2. Ce cuprinde funcţia de creator de cultură pentru om?

a. un complex care include cunoaşterea, credinţa, arta, dreptul, morala,
obiceiurile şi orice alte capacităţi şi habitudini pe care şi le-a însuşit omul ca
membru al societăţii
b. un complex care include cunoaşterea, credinţa, arta, dreptul, morala şi
obiceiurile
c. un complex turistic care include cunoaşterea, credinţa, arta, dreptul, morala,
obiceiurile şi orice alte capacităţi şi habitudini pe care şi le-a însuşit omul ca
membru al societăţii

9
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

TURISMUL, ÎN GENERAL, ŞI CEL CULTURAL, ÎN

SPECIAL

Cuvinte cheie: destinaţie turistică, cultură

Rezumat
La nivel mondial există Organizaţia Mondială a Turismului fapt care
relevă că activitatea turistică este recunoscută, se practică si antrenează an
de an un număr din ce în ce mai mare de subiecţi. Ea include actele,
operaţiile şi acţiunile menite să contribuie la petrecerea în condiţii optime a
timpului liber în aşa fel încât să se împletească perpetuu şi ubicuu plăcutul cu
utilul (cultura).

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

Într-un fel turismul reprezintă o activitate extra muros, în afara zidurilor

casei, instituţiilor educative, arealului obişnuit; în esenţă acesta este o
activitate educativă prin excelenţă liberă, opţională. Din asemenea motive e
necesar:
a. să nu-i impunem forme rigide de organizare,
b. să se desfăşoare cu participarea opţională a turiştilor - aceştia să
propună un traseu, să-1 aleagă de bunăvoie şi să se implice în
finalizarea sa;
c. să ţină seama de interesele lor,
d. să se adreseze masei şi nu doar unor minorităţi privilegiate
(oamenilor cu bani sau de bani gata) instruiţi şi suprainstruiţi,
e. să nu vizeze senzaţionalul, după cum nici un număr prea mare de
obiective.
Totodată considerăm că ar fi indispensabilă implantarea unei
infrastructuri (organizaţii) instituţionale adecvate care să se ocupe de
organizarea şi desfăşurarea turismului, ceva ori cineva care să coordoneze
activitatea agenţiilor sau oficiilor de turism existente, fără intenţia centralizării
sale. Acesta, în măsura în care există şi funcţionează, ar trebui să contribuie:
• la întregirea pregătirii profesionale,
• deopotrivă culturală, civică şi socială;
• asigurarea instrumentelor necesare acestei forme a educaţiei
permanente, adică înainte de a porni la drum subiecţii să aibă posibilitatea de
a consulta, fie şi nu numai în parte, materialele necesare informării şi
pregătirii lor fizice şi psihice.
În felul acesta timpul afectat activităţii nu mai are doar o funcţie de
destindere, ci şi / sau una de informare (culturală). E nevoie ca turismul să nu
mai fie redus la o simplă excursie organizată, de regulă, cu minori -
preşcolari, şcolari mici, preadolescenţi, adolescenţi - ci o activitate bazată pe
principiile psihopedagogiei educaţiei permanente, o activitate care să
 • antreneze subiecţi de toate vârstele,
• asigure organizarea timpului liber şi
• desfăşurarea acţiunilor care să satisfacă participanţii.
În general, oamenii, turiştii, cu precădere, se simt atraşi de anumite obiective,
după cum urmează:
• au citit despre ele, eventual au auzit de la rude ori prieteni, prin
intermediul mass-mediei;
• le-au perceput în cadrul unor reclame,
• reprezintă amintiri despre care le-au vorbit odinioară educatorii
naturali sau cei de profesie,
• au devenit adevărate ţinte, ţeluri în viaţa lor, unde vor să ajungă cu
orice preţ.
Specialiştii au clasificat tipurile de atracţii şi destinaţii turistice. Ele
constituie, după cei mai mulţi dintre ei, motive, interese, scopuri şi aspiraţii ce
se subordonează integral motivaţiei. Evident că ele pot fi şi de altă natură, nu
doar culturală, în funcţie de informaţia, ambianţa, pregătirea şi situaţia
economică a turiştilor. În fond, orice obiectiv constituie, de cele mai multe ori,
un vis curat, un motiv ce devine interes şi se ştie că
a. acolo unde domină interesul, pasiunile se diminuează ori chiar se
estompează de la sine;
b. interesul direcţionează cursul vieţii şi asigură orientarea
subiectului,
c. el reclamă implicarea cu mintea şi voinţa la un loc, în măsura în
care slujeşte omului ori semenilor săi acum sau mai târziu, după cum merită
dezavuarea când el ori ele contravin mersului firesc al vieţii;
d. interesele, prin urmare sunt bune sau rele, în funcţie de
convingerea, aspiraţia ori idealul căruia sau căreia îi slujeşte.
De oamenii care nu repurtează succese în viaţă se cam leapădă,
diacronic, toţi semenii - L.Feuchtwanger;

1. Succesul depinde întotdeauna de nişte cauze imperceptibile pe

care ca om eşti dator să le cunoşti, să le ştii, şi să le descoperi la momentul
oportun - Guy de Maupassant;
3. Succesele, pe lângă părţile lor bune, au şi părţile rele ori chiar
primejdioase. Ele fac, într-adevăr, pe oameni prea optimişti şi îi împing din
această cauză pe căi ce nu sunt întotdeauna sănătoase - P.P. Negulescu;
4. Succesul, în cea mai mare parte, rezidă în voinţa de a învinge; să
ne străduim deci şi să stăruim în ceea ce facem – L.A. Seneca.
5. Cine acceptă succesul e absolut necesar să accepte şi riscurile
ce-i sunt imanente - E. Zola.
6. Succesul e o condiţie esenţială a dezvoltării personalităţii, a
dezvoltării acelui optimism intim în forţele şi capacităţile noastre ... Ca să ai
succes, adică să fii selectat de societatea în care trăieşti, e imperios necesar
să te înscrii cu orice preţ într-un anumit tip ... universul nostru psihic şi moral
este o construcţie ale cărei semnificaţii sunt acordate
în mod convenţional: instituţiile sunt de asemenea construcţii născute din
ansamblul de reguli sau de principii a căror rigiditate şi eficacitate sunt

11
asigurate prin sancţiunea socială ... Societatea nu are numai rolul de
jandarm. Dacă ştie să pedepsească, ea ştie să şi recompenseze. - M.Ralea
(Bădescu, C, 1969, p. 362 - 364).

Prin urmare, atracţiile şi destinaţiile, în general, şi cele culturale, în

special, au la bază ambiţia, dorinţa şi aspiraţia spre ceva. Ele pot fi:
- primare - de la început, originare, principale, de gradul întâi, spre
exemplu Colosseum-ul sau Acropolele - excursiile la Roma, respectiv la
Atena;
- secundare - care urmează, care sunt în al doilea rând şi de mai
mică importanţă în raport cu primele: Portugalia - Peninsula Arrábida -
Cacilhas, port de feriboturi, un lanţ de restaurante orientate spre râu şi o
vedere superbă a Lisabonei; Trafaria, oraşul ars până în temelii din ordinele
lui Pombal, 1777, ca pedeapsă pentru rezistenţa sa, ulterior a fost
reconstituit; monumentul Cristo Rei (Regele Cristos) situat în apropierea
podului de peste fluviul Tajo, Palatul Queluz (Micul Versailles).
- locale - oferite preponderent vizitatorilor locali - cetăţenii municipiului
Lugoj în vizită la Muzeul de Muzică sau cei din Timişoara, în vizită la Muzeul
din subsolul Catedralei Ortodoxe, cei din Arad, în vizită la Biserica Baptistă
Maranata, un edificiu nou, deosebit ca arhitectonică, acustică, mărime, etc.;
- regionale - vizitarea Muzeului N. Lenau din judeţul Timiş, comuna
Lenauheim, Casei Memoriale - Muzeu I. Slavici şi E. Monţia, comuna Şiria,
judeţul Arad;
- naţionale - Mănăstirea Putna - Mormântul lui Ştefan cel Mare şi
Sfânt, Alba Iulia - Catedrala şi Muzeul Unirii, Cetatea Sarmisegetusa,
Gorunul lui Horea, etc.;
- internaţionale - Parisul: Catedrala Notre Dame, Muzeul Louvre,
Centrul cultural Georges Pompidou, cimitirul Père Lachaise; Roma: Forum-ul
Roman - Colosseum-ul, arcurile de triumf ale lui Titus şi Septimius Severus,
templele lui Saturn, Antonim, Al Faustinei ş.a., Panteonul, Dealul Capitoliului,
Vatican biserica sau basilica Sfântul Petru - Mormântul Sf. Petru, opera lui
Michelangelo, Pieta, Capela Sixtină, Piaţa Sf. Petru, Laocoön (M-zeul
Vatican) ş.a.m.d. (Ţigu, Gabriela, coord. 2003, p. 138). Acelaşi grup de
specialişti consideră, printre cele mai căutate tipuri de atracţie, următoarele:
 siturile arheologice - cum ar fi; Valea Zeilor sau a Templelor
(Sicilia), Delphi (Grecia), Complexul arheologic Khos, Forumum-ul Roman
(Roma), Cartagina (Tunisia), Cetatea Neamţului, Cetatea Şoimoş, Cetatea
Şiria sau Deva (România) - fascinează turiştii, patrimoniul arheologic este
privit de către un număr din ce în ce mai mare de turişti ca o bogăţie cu
valoare simbolică şi de către organizatori drept o sursă de venituri;
 monumente şi clădiri istorice - biserici, catedrale sau domuri, muzee
sau case memoriale şi istorice, situri de patrimoniu cu valoare arhitectural-
artistică ori istorică: casele memoriale N. Iorga (Botoşani), G.Enescu (Liveni
- Sinaia, Vila Luminiş), C.Porumbescu (Stupca, jud Suceava), Luigi
Pirandello (Girgenti D’Agrigento, Sicilia), W.Shakespeare (Stratford-upon-
Avon, Anglia), J. J. Rousseau (Geneva, Elveţia), S. Freud (Viena, Austria),
Londra (Anglia), L.van Beethoven (Bonn, Germania), Mozart (Salsburg,
Austria), Napoleon (Ajaccio, Corsica), ş.a;
 situri industriale - fabrici, complexe industriale de odinioară: U.T.A.
(Arad), U.M.T. (Timişoara), Republica (Bucureşti), Tractorul (Braşov), diferite
fabrici sau distilarii ale Whisky-ului (William Grand's, Teacher's - Scotch
Whisky, Chivas Regal) de brânzeturi (Haga, Amsterdam) şi altele.
 muzee şi galerii de artă - ele găzduiesc comori ale artei
universale şi naţionale şi sunt, de fapt, de artă, de literatură, de muzică
(instrumente muzicale, carte veche, obiecte de cult, artă religioasă, etc.)
Muzeele de artă din oraşe cum ar fi: Oradea, Cluj-Napoca, Braşov, Rm.
Vâlcea, Bucureşti; de Literatură Bucureşti, Iaşi; Instrumente Muzicale (Viena,
Paris), de pe lângă mănăstiri, aproape toate de artă religioasă, obiecte de
cult şi carte veche (Tismana, Cozia, Putna, Timişoara, Lipova – Radna,
Cernica, Nicola, Rohia ş.a.);
 comerţ- magazine cu artizanate, librării - cum ar fi cele de pe lângă
mănăstirile din Bucovina, Moldova de nord, Biserica Sf. Anton din Padova,
Basilica Sf. Petru din Roma, Domul Sf. Paul din Londra, Giralda din Sevilla şi
multe altele; în general, asemenea unităţi comerciale sunt căutate şi exercită
o mare atracţie pentru turişti, pentru că, de aici îşi pot cumpăra cărţi, albume,
vederi, fotografii fotocopii după picturi deosebite, pliante, obiecte diverse,
chiar dacă, uneori, multe dintre ele sunt veritabile kitsch-uri (Moles, A., 1980,
reproduceri);
 evenimente - obiective care sunt legate de anumite evenimente,
cum ar fi: Mănăstirea Arkadi - situată la câţiva kilometrii de Retymnon - a
devenit simbolul venerat al independenţei cretane, deoarece aici au fost
omorâţi peste 1000 de bărbaţi, femei şi copii care şi-au căutat refugiul din
faţa turcilor (există aici un mic muzeu în care sunt expuse, în exclusivitate
cutii craniene ); Thermopile - este locul încărcat de victorie al bătăliei istorice
dintre spartanii conduşi de Leonida şi armata persană a lui Xerxes (480
î.Cr.), Mărăşeşti - aici între 24 iulie şi 21 august, 1917 trupele germane,
comandate de mareşalul Marckensen, au dezlănţuit o puternică ofensivă
încercând să străpungă frontul româno-rus ca să ocupe teritoriul dintre Siret
şi Prut care rămăsese încă neocupat de trupele germane. Realizarea acestui
obiectiv le-ar fi permis să-şi deschidă un drum al înaintării spre Ucraina.
Germanii au angajat în luptă 12 divizii împotriva a 5 divizii române din armata
I comandată de generalul Constantin Cristescu, iar apoi generalul Eremia
Grigorescu care a apărat acest sector de front. După lupte înverşunate
ofensiva armatei germane a fost zdrobită. În amintirea acestei victorii s-a
ridicat aici Mausoleul eroilor neamului; Şelimbăr - localitate în judeţul
Sibiu, aici a avut loc în 1599, bătălia dintre oştile lui Mihai Viteazu şi cele ale
lui Andrei Báthory, principele Transilvaniei; în urma acesteia domnul Ţării
Româneşti a cucerit Transilvania, fapt ce a marcat prima etapă în realizarea
unirii celor trei ţări româneşti. Până la această dată nimeni, dar absolut
nimeni, nu s-a gândit că aşa ceva ar fi posibil. De acum înainte românii au
început să viseze, de acum înainte a început să se nască un vis - visul Unirii;
Păuliş - localitate în apropiere de Arad unde s-au dat lupte grele soldate cu
sute de morţi pentru eliberarea României în perioada celui de al doilea război
mondial. Monumentul grandios înălţat aici consfinţeşte victoria elevilor Şcolii
de Ofiţeri de la Ineu împotriva duşmanului invadator.
Asemenea localităţi au intrat în memoria poporului sau a popoarelor,
altele au ţinut să-şi dobândească un loc în istorie prin organizarea unor
acţiuni care, mai devreme ori mai târziu, să câştige o anumită faimă, să
13
devină un loc de atracţie, o adevărată destinaţie pentru turişti (Alba Iulia -
autorităţile de aici au exploatat şi exploatează evenimentele ce au avut loc în
această localitate):
- 1600, Mihai Viteazu s-a proclamat domn al Ţării Româneşti, al
Transilvaniei şi a toată Ţara Moldovei;
- 1784, în cetatea zidită de Carol al VI -lea au fost închişi Horia,
Cloşca şi Crişan conducătorii Răscoalei din 1784 - Crişan şi-a pus capăt
zilelor în închisoare, în vreme ce Horia şi Cloşca au fost executaţi în 28
februarie 1785 prin frângerea pe roată;
- 1 Decembrie 1918 - aici a fost organizată adunarea populară care a
proclamat Unirea Transilvaniei cu România.
Barry Lord relevă importanţa destinaţiei turistice ca generator al
excursiei, călătoriei. În acest sens, conchide el, o destinaţie turistică
reprezintă mai mult decât o seamă de atracţii turistice într-o zonă. (Cultural
Turism in Ontario, Http: 113 w internaţional I comos. org/ publications/ 93
sy, ton 15 pdf)
S-au cristalizat toate şi fiecare, în timp şi cu timpul, ca un rezultat al
interacţiunii între spaţiu, populaţie şi persoană. Ea se particularizează prin
mediu - arhitectură, situri, peisaje, creaţii de patrimoniu; valoare spirituală -
credinţe, optici ce au devenit de-a lungul secolelor; cadru economic -
tradiţional şi / sau modern; locuri care integrează cele menţionate, cum ar fi
Vaticanul, centrul capitalei Bucureşti, Viena - Ringul, Timişoara, Lugoj,
Sânnicolaul Mare, ş.a.; servicii şi capacităţi turistice hoteluri, restaurante,
parcări, prăvălii, magazine cu suveniruri etc. (Ţigu, Gabriela coord., 2003, p.
140).
În realitate, la baza organizării şi desfăşurării turismului (produselor şi
serviciilor turistice) se află:
1. atracţiile - incumbă tendinţele, înclinaţiile spre obiectivele culturale
din regiune, ţară, Europa şi din lume, tot ceea ce farmecă prin frumuseţea şi
bogăţia peisajului, semnificaţia obiectivelor ş.a.m.d.
2. destinaţiile - nu sunt altceva decât locaţiile spre care turiştii se
îndreaptă la început cu gândul şi apoi manifestă dorinţa arzătoare de a
ajunge în preajma lor, de a le percepe şi pricepe, de a le descoperi
conotaţiile multiple;
În raport cu acestea, specialiştii au stabilit următoarele produse
turistice bazate pe :
a. instituţii,
b. elemente de patrimoniu,
c. evenimente - după cum reiese şi din schema de mai jos (idem
2003).
 TURISMUL CULTURAL

INSTITUŢII PATRIMONIU / STIL DE VIAŢĂ EVENIMENTE

MUZEE ZONE DE PATRIMONIU FESTIVALURI

TEMATICE
GALERII DE ARTĂ CONCURSURI
MANIFESTĂRI DE STRADĂ
SITURI DE EXPOZIŢII
PATRIMONIU MONUMENTE
TÂRGURI
TEATRE OBICEIURI DIVERSE

FILARMONICI LIMBA COMPETIŢII

ALTE CENTRE GASTRONOMIA EVENIMENTE

ARTISTICE
PRODUSE TURISTICE CULTURALE (APUD ŢIGU SPECIALE
GABRIELA, 2002)
CENTRE STIINŢIFICE
Diagrama ilustrează şi exemplifică cele trei tipuri de produse turistice
CASE MEMORIALE
culturale. Săgeţile orizontale indică faptul că aceste tipuri se întrepătrund
frecvent. Exemplele sunt diverse.

Târgul de Carte de la Frankfurt (Internationale Buchmesse - Germania) -

cel mai mare din lume, prezenţa turiştilor aici le permite vizitarea târgului şi,
deopotrivă, participarea la diverse acţiuni organizate în cadrul său. Dar, tot
acum, turul oraşului ori o simplă plimbare prin oraş le îngăduie acestora
identificarea unor obiective: Kaisersaal sau Camera împăratului din
Romer, Primăria - unde au avut loc marile încoronări, biserica protestantă
Nikolai Kirche şi Kaiser Dom, catedrala împăratului, Galeriile de Artă,
Muzeul de Istorie, Paulskirche - unde s-a întrunit Adunarea Naţională
Germană, primul parlament în totalitate german; tot în această locaţie se
acordă anual premiile Goethe şi al Păcii; Goethehaus - casa în care s-a
născut marele scriitor german, Goethe, Alte Oper, Jazz Keller, Muzeul
Filmului, muzeele de Arte Aplicate, Etnologic, Poştal, de Icoane şi multe
altele.
Ulterior, individual sau în grup turiştii vor vizita câteva din obiectivele
identificate. În situaţia în care grupul este ghidat, acţiunea devine
preponderent culturală. În funcţie de timp mai pot fi organizate cu această
ocazie şi alte excursii la unele dintre obiectivele din afara marelui oraş: Bad
Homburg vor der Hohe de la poalele munţilor Taunus, Saalburg - un for
roman reconstruit, Kromberg - unde se găseşte un castel cu nume omonim,
ş.a. (Ghid complet, Germania, 2002, p. 245-249).

15
 Bineînţeles că atracţiile culturale, aidoma destinaţiilor intră în sfera
preocupărilor organizaţiilor de turism - destul de multe la ora actuală - care s-
ar impune să asigure organizarea şi desfăşurarea activităţilor turistice,
calitatea acestora, educaţia turiştilor şi altele. Majoritatea celor implicaţi au
în vedere, ar trebui să aibă, cu precădere, valorificarea patrimoniului
cultural şi nu preponderent câştigul şi avantajele economice.
Aşa, de exemplu, o vizită în Viena, o capitală sau un muzeu, un mare
şi uriaş muzeu identificat adesea cu Straus, Beethoven, Schubert sau Mozart
şi cu atâţia alţii care i-au cântat ritmurile existenţei sale multiseculare.
Aşadar, un popas sau o vizită în capitala Austriei trebuie proiectată cu grijă,
organizată şi desfăşurată în cele mai bune condiţii, deoarece, în caz contrar,
turiştii fascinaţi, tulburaţi, copleşiţi de arhitectura ce îmbină barocul cu goticul,
paralelele turnurilor siderurgice cu cele ale hidrocentralelor, podurile de beton
funcţionale, fără înflorituri baroce, Ring-ul şi altele ar scăpa din vedere
esenţialul. Toate şi fiecare fură, abat turiştii de la ceea ce este important. De
fapt, oriunde te-ai afla, oriunde ne-am opri ne întâmpină muzee, case
memoriale, parcuri, statui ori grupuri statuare, biserici şi catedrale, teatre,
atât de numeroase încât îţi va fi imposibil să le vizitezi pe toate, cu atât mai
mult să le reţii numele în suita engramărilor şi stocărilor tale.
Turiştii trebuie să ştie încă înainte de a ajunge în Viena că de-a lungul
secolelor, mari personalităţi din ţara noastră au trecut pe aici. Cei în cauză au
venit, au învăţat şi s-au întors apoi acasă. Printre ei Mihai Viteazu, Alexandru
I. Cuza, Şerban Cantacuzino, Gheorghe Duca (în timpul asediului Vienei)
Nicolae Filimon, Dinicu Golescu, I.Codru Drăguşanu, Ienăchiţă Văcărescu,
Titu Maiorescu, I. Slavici, L.Blaga, Ciprian Porumbescu, George Enescu,
G.Călinescu şi atâţia alţii, personalităţi de faimă ale culturii şi diplomaţiei
noastre. Din suita lor, am lăsat intenţionat la o parte pe Mihai Eminescu, care
a trăit aici, în intervalul 1869-1872. Prin urmare în Viena, mai ales în
Universitate, în edificiul vechi, astăzi Academia de Ştiinţe, unde a participat şi
a audiat cursuri, a luat notiţe a dialogat, a gândit şi a visat la viitorul de aur al
ţării noastre marele poet. În toamna anului 1869, cam pe la sfârşitul lunii
septembrie, Eminescu venea la Viena să cunoască palatele şi muzeele sale,
să citească prin biblioteci, să înţeleagă, să ştie şi să înveţe cum ar putea
deveni mai repede şi mai bine de folos ţării şi poporului său.
El a ajuns în oraşul de pe Dunăre, după ce şi-a străbătut ţara în lung
şi în lat, nu doar ca un simplu peregrin, ci ca un om avid să perceapă şi să
înţeleagă firea celor de acelaşi sânge cu el. În marea cetate a culturii şi a
imperiului studiau atunci mai mulţi români din Transilvania, Banat, Bucovina -
printre ei se aflau Ioan Slavici, Vincenţiu Babeş, ş.a.
În timpul vizitei, popasului făcut în faţa Universităţii care datează în
Viena din 1365 fiind una dintre cele mai vechi din Europa, gândurile turiştilor
trebuie orientate şi spre alte realităţi. Ei trebuie să afle că în cadrul acestui
institut de cultură a fost conferit Premiul Herder cărturarilor români: Z.
Stancu, T.Arghezi, Al.Philippide, N.Stănescu, E. Jebeleanu, A.Blandiana,
A.Marino, I.Vrabie, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, etc. Ajuns aici, chiar de la
sosire, Eminescu a devenit membru al celor două societăţi studenţeşti:
Steluţa şi Gorila care vor fuziona ceva mai târziu într-una singură România
Jună. Străbătând în lung şi în lat străzile Vienei, Ring-ul, Innere Stadt-ul
(centrul vechi al oraşului) şi acelea ce conduc spre suburbii, aleile Prater-ului
ori ale Schönbrunn-ului alături de marele şi neîntrecutul Eminescu, e nevoie
să o aducem în centrul atenţiei şi pe Veronica Micle, femeia pe care a
cunoscut-o atunci şi aici. Nu trebuie să uităm să le amintim turiştilor că tot
acum s-au născut marile creaţii expediate în ţară pe adresa Convorbirilor
literare (Venere şi Madonă, Epigonii, Egipetul şi Mortua est) în faţa cărora
redactorul şef al acestei prestigioase reviste (I. Negruzzi) a exclamat: în
sfârşit am dat de un mare poet. Tot în Viena, Eminescu şi prietenii săi au pus
la cale aniversarea a 400 de ani (1870) de la ctitorirea Mănăstirii Putna,
aniversare care, din anumite motive, a avut loc cu un an mai târziu, în 1871.
La ea au participat Ioan Slavici şi Mihai Eminescu care au adus în dar urna
votivă de argint cumpărată de profesorul de chimie N.P. Teclu, urnă care se
păstrează şi astăzi în Muzeul Mănăstirii Putna.Evident că, în funcţie de timpul
petrecut aici, s-ar impune vizitarea Burgtheater-ului, o clădire impunătoare,
sub cupolele căreia poetul a vizionat nenumărate spectacole, Domul Sf.
Ştefan, una dintre marile catedrale gotice ale lumii, unde au fost înscăunaţi
mai toţi împăraţii Austriei. El datează de la sfârşitul sec. al XV-lea. Turnul său
înalt de 137 m domină întreaga Vienă. Vitraliile, ţiglele zmălţuite ale
acoperişului, interiorul, frescele, amvoanele, candelabrele argintate sau
aurite, canavaua bolţilor, ogivele, orgile, ş.a.m.d. fascinează vizitatorul tânăr,
adult sau mai în vârstă. Opera, una din bijuteriile vieneze, muzeele de
Istoria Artei şi cel de Ştiinţe ale Naturii cuceresc nu doar prin edificiile lor,
ci şi prin exponatele deosebite. Aici pot fi admirate printre altele: tezaurul de
la Sânnicolaul Mare alcătuit din 23 de piese de aur ce cântăresc 10 kg,
aurul este de 20-22 carate (7 căni, 11 farfurii, 2 pahare, 1 corn pentru vin, 2
pocale) - tezaurul este deosebit de preţios şi a fost descoperit pe pământul
României de azi, se pare în 1799; un alt tezaur găzduit de aceleaşi muzeu
este cel de la Şimleul Silvaniei. Acesta este alcătuit din 44 obiecte de aur
care cântăresc 2,5 kg (un colier, 15 medalioane, 20 inele, 3 broşe, ş.a.);
Cuciurul Mare - tezaurul în greutate de 3,188 kg din argint vechi, sec. al VII-
lea. Cei care au intrat ori intră în muzeu vor putea contempla creaţiile marilor
pictori Breugel cel Bătrân, Rubens, Rembrandt, Tizian, Caravagio, Franz
Franken, cu deosebire tabloul acestuia din urmă Cressus arată lui Solon
tezaurele sale, tablou care îl cuprinde şi pe Mihai al nostru cel Mare ori cel
Viteaz, indiscutabil al nostru. Imaginea sa este aceea atât de familiară nouă
încă din manualele de istorie după care am învăţat în clasele primare.
Vizitatorii mai pot descoperi aici şi alte tablouri, opere de artă, printre care şi
un portret al lui Vlad Ţepeş, copie după acela ce se găseşte în castelul
tirolez de la Ambras, Filarmonica, Cazarma, Biserica Sf. Carol şi nu, în
ultimul rând, Hunderwasserhaus, sunt alte obiecive ce trebuie văzute.
Continuându-ne drumul nu vom putea să nu ne oprim în faţa palatelor
Schönbrunn, Belvedere - pe care, cu certitudine, le-a perceput, la vremea
sa, şi Eminescu. Aici a fost semnată coaliţia antinapolioneană din 1815, dar
nici un român nu va putea uita că în acelaşi Belvedere, după 125 de ani a
fost semnat odiosul Dictat prin care s-a aprobat sfârtecarea şi smulgerea
vremelnică din trupul României a părţii de nord a Transilvaniei. Pentru a
reveni în actualitate, în apropierea sa se află astăzi Ambasada Română de
la Viena. Din exemplul dat reiese posibilitatea pe care o are ghidul bine
pregătit de a realiza interferenţe dintre cele mai surprinzătoare. Noi am
17
stăruit asupra obiectivelor culturale cu deosebire atracţii fascinante pentru
oricine, indiferent a câta oară ar ajunge în apropierea lor.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 La baza organizării şi desfăşurării turismului (produselor şi serviciilor

turistice) se află:
o atracţiile - incumbă tendinţele, înclinaţiile spre obiectivele culturale din
regiune, ţară, Europa şi din lume, tot ceea ce farmecă prin frumuseţea şi
bogăţia peisajului, semnificaţia obiectivelor ş.a.m.d.
o destinaţiile - nu sunt altceva decât locaţiile spre care turiştii se îndreaptă
la început cu gândul şi apoi manifestă dorinţa arzătoare de a ajunge în
preajma lor, de a le percepe şi pricepe, de a le descoperi conotaţiile multiple;
 În raport cu acestea, specialiştii au stabilit următoarele produse turistice
bazate pe :
o instituţii,
o elemente de patrimoniu,
o evenimente - după cum reiese şi din schema de mai jos.

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme

1. Ce au la bază atracţiile şi destinaţiile culturale?

a. curiozitatea
b. ambiţia, dorinţa şi aspiraţia spre ceva
c. dorinţa de cunoaştere, dorinţa de nou

2. Care sunt motivele care determină turiştii ce practică turismul cultural să

fie atraşi de anumite obiective?
a. au auzit de la rude ori prieteni, prin intermediul mass-mediei; le-au
perceput în cadrul unor reclame, au devenit adevărate ţinte, ţeluri în viaţa lor,
unde vor să ajungă cu orice preţ.
b. au citit despre ele, eventual au auzit de la rude ori prieteni, prin intermediul
mass-mediei; le-au perceput în cadrul unor reclame, reprezintă amintiri
despre care le-au vorbit odinioară educatorii naturali sau cei de profesie, au
devenit adevărate ţinte, ţeluri în viaţa lor, unde vor să ajungă cu orice preţ.
c. au citit despre ele, eventual au auzit de la rude ori prieteni, prin intermediul
mass-mediei; reprezintă amintiri despre care le-au vorbit odinioară educatorii
naturali sau cei de profesie, au devenit adevărate ţinte, ţeluri în viaţa lor,
unde vor să ajungă cu orice preţ.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

CEREREA ŞI OFERTA ÎN TURISM

Cuvinte cheie: turism, cerere, ofertă

Rezumat
Toţi acei care solicită plecări intr-o excursie sau călătorie ale cărei
obiective cognitive, motorii, afective şi operaţionale, vizează produse bazate
pe instituţii, elemente de patrimoniu ori stil de viaţă, evenimente sunt turişti
culturali. Chiar dacă nu toate actele, operaţiile şi acţiunile subordonate
activităţii turistice au ca motivaţie principală cultura, în cazul în care ei sunt
antrenaţi să viziteze o expoziţie, eventual un muzeu, să vizioneze un
spectacol de teatru, operetă, operă, balet ori de satiră şi humor, să audieze
un concert de muzică, indiferent de natura sa: clasică, populară, jazz, pop,
rock, rapp, ş.a., se opresc pentru a omagia memoria unui cărturar - în faţa
unui monument - pentru a lua parte la aniversarea ori comemorarea unui
eveniment. Acei care iau parte la desfăşurarea lor efectuează turism
complex, deci şi cultural, parte integrantă a celui dintâi.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

Nu credem că e puţin şi nici singular faptul că participând la o excursie

în Sicilia, Valea Templelor, turiştii, aproape toţi, când li s-a spus de către un
turist că în apropiere se află Casa Memorială Luigi Pirandello, Laureat al
Premiului Nobel pentru Literatură acordat pentru îndrăzneaţă şi ingenioasa
renaştere a artei dramatice, după cum s-a motivat acordarea marelui premiu
în anul 1934, de către juriu (piesele scrise de el, dintre cele mai cunoscute
sunt Liola, Şase personaje în căutarea unui autor, Henric al IV-lea, Să
îmbrăcăm pe cei goi, Astă seară se improvizează, Omul cu floarea în
gură şi multe altele). Aşadar peste 90 % dintre turişti şi-au manifestat dorinţa
să o viziteze, deşi aceasta însemna timp, valută, oboseală. După ce a fost
vizitată Casa-Muzeu, cineva din personalul casei a spus că în apropiere este
îngropat Luigi Pirandello, de fapt urna cu cenuşa sa. Toţi turiştii care au
participat la vizită, au ţinut să se reculeagă la mormântul său, fără să mai ia
în considerare alte motive.
O situaţie similară s-a repetat şi în cazul scriitorului grec Nikos
Kazantzakis, (1885-1957) în timpul excursiei desfăşurate în Creta. Marele

19
scriitor s-a născut la Heraklion, capitala insulei, un oraş prosper cu un trecut
istoric bogat. A fost port veneţian, fapt ce o dovedesc zidurile ridicate de
veneţieni pentru a proteja oraşul în sec. al XVI-lea. În capitala insulei există
nenumărate obiective turistice ce vorbesc despre istoria oraşului: Fântâna
lui Morosini, Biserica Sf. Markos, Fortul veneţian, Loggia, Biserica Sf.
Minas, Muzeul Arheologic şi multe altele. Pe insulă au trăit mari
personalităţi cunoscute de toţi locuitorii săi: El Greco (Domenikos
Theotokopoulos) şi Nikos Kazantzakis ş.a. Acesta din urmă un mare scriitor,
cu deosebire prozator, (romanele sale Alexis Zorbas, Hristos răstignit a
doua oară, Ultima ispită, Libertatea ori moartea, Căpitanul Mihalis, etc).
Nicos Kazantzakis şi-a ajutat conaţionalii să-şi dobândească
identitatea şi i-a determinat să militeze pentru a şi-o păstra şi impune,
preponderent la ei acasă printr-o implicare continuă: Ţara nu aşteaptă, ea vă
vrea acum şi aici, deoarece ţine să fie a voastră prin voi. În cadrul operei a
îmbinat cu meşteşug motive istorice, mitologice şi folclorice, capabile să
stimuleze energiile inepuizabile ale compatrioţilor săi.
După ce am cunoscut oraşul, după ce l-am străbătut de la un capăt la
altul, întreţinându-ne cu oamenii locului, ne-am oprit, în cele din urmă, în
incinta bastionului Martinego, unde se află mormântul, mai mult decât sobru
al inimitabilului Nikos Kazantzakis. Acoperit cu o placă simplă, la cap, în
spatele crucii mai mult decât simplă pe un paralelipiped culcat pe înălţime
sunt gravate câteva cuvinte ce revelează pregnant coordonatele vieţii şi ale
operei sale, potenţialul şi verticalitatea omului pe care s-a înălţat demn
artistul: Eu nu sper nimic, eu nu cred nimic eu sunt liber !
Propensiunea spre cultură am redescoperit-o şi mai evident, în
cazurile lui El Greco (Fodele, Creta, Toledo, Spania), B.Brecht (Berlin,
Germania), Al. Dumas, Voltaire, Rousseau (Pantheon, Paris) şi mai mult în
cazul vizitării unor muzee, vizionării unor spectacole de teatru, operă şi
operetă.
De fapt, ca în cazul oricărei activităţi şi cea turistică dispune de o bază
motivaţională, de o structură (organizare prin autoorganizare) şi de o ţintă,
scop sau plan în funcţie de care se autoreglează. Ea presupune o înlănţuire,
o ierarhizare permanentă de:
a. acte - componente ale acţiunii care au o desfăşurare internă sau
externă, dispun de autoreglaj verbal, implică un efort voluntar, sunt mijlocite,
anticipate şi dirijate (voluntare) sau nedirijate (involuntare):
b. operaţie - componentă a acţiunii ce vizează realitatea, ele sunt
interiorizate, reversibile şi coordonate în structuri (J. Piaget); în general, ele
pot fi abstracte şi concrete, în funcţie de felul în care se implică autorul lor;
c. acţiune - acte şi operaţii, adică ceea ce proiectează şi face
subiectul. În premieră, Aristotel a făcut prima distincţie între ceea ce face un
om (poiesis) şi ceea ce doar i se întâmplă (pathos, afect sau pasiune). Multă
vreme s-a crezut că dorinţa nu poate fi specificată decât cu referire la actele
cu care ea se soldează (ori de câte ori cineva vrea să evite frigul - o haină e
modul cel mai bun de a o face - nimic nu-1 împiedecă pe subiect de la
acţiunea de a o îmbrăca - Hume). De bază acţiunea rezidă în lucrul pe care îl
facem, fără a fi nevoiţi să facem altceva spre a produce acel lucru (ridicarea
mâinii în maşină de către un turist pentru a determina ghidul să solicite
oprirea autocarului; a te aşeza la locul tău, ş.a).
 1 1

2 2
MOTIVAŢI DEZINTERESAŢI
3 ACCIDENT
ACCEPTĂ
BONUS

Măsura motivaţiei se impune a fi avută în vedere de către organizatori

care în elaborarea pachetului turistic trebuie să evite aspectele unilaterale,
monotone, anoste, ş.a.m.d., promovând varietatea atracţiilor şi destinaţiilor
culturale, care să includă obiective multiple, produse bazate pe instituţii
elemente de patrimoniu, evenimente. Sigur, chiar dacă noi pledăm pentru
turismul cultural acesta nu poate şi nici nu trebuie să rămână singular. E
imperios necesar ca el să fie îmbinat şi cu alte forme ale turismului. Aşa de
pildă, realizatorii de programe vor evita un pachet turistic alcătuit din patru,
cinci obiective arheologice, cum ar fi: Turcia Troia, Ephes, Pergam, Didine,
ş.a. sau Vechiul Corint pentru a vizita Templul lui Apollo, Fântâna lui Pirene,
Piaţa, Teatrul şi Odeonul, mai multe clădiri romane şi tribuna de unde Sf.
Pavel s-a adresat prin predicile sale corintenilor; Micene - cetatea lui
Agamemnon, poarta Leilor care simboliza puterea regilor de la Micene,
Cimitirul regal, Tezaurul lui Atreu; Tiryntul zidurile sale de odinioară,
Epidaurul sanctuarul lui Asclepios, zeul medicinei, Teatrul; Sparta, Mistra,
Gythion, Monemvasia - Mani ş.a.m.d. Un atare periplu devine plicticos.
Lipsa de varietate, monotonia, cu atât mai mult în plină vară,
nemulţumesc turiştii oricât de motivaţi ar fi fost ei din punct de vedere
cultural, greşeala ar fi la fel de mare ca în cazul anterior prezentat, dacă
ajunşi în Florenţa, turiştii sau grupul turistic, fie el chiar ghidat, şi-a propus să
viziteze într-o singură zi ori chiar în două muzeele: Uffizi, Palazzo Vechio,
Palazzo Pitti, Galeria dell Accademia, Muzeul Arheologic, Museo
dell'Opera del Duomo, ş.a. într-un asemenea caz călătoria ar fi un fiasco,
pentru că oboseala şi-ar spune cuvântul, puterile de a percepe şi de a
înţelege, eventual de a recepta s-ar diminua considerabil ori chiar ar dispare.
Concentrarea ar fi mult prea mare şi suprasolicitantă, fapt care nu ar rămâne
şi nu rămâne fără urmări în desfăşurarea excursiei.
În ansamblu, Agenţia sau Oficiul de Turism trebuie să vină în
întâmpinarea turiştilor cu atracţii şi destinaţii credibile, realizabile, în egală
măsură adaptate particularităţilor fizice şi psihice ale turiştilor în funcţie de
stadiul de vârstă, posibilităţilor economice, bărbaţilor, femeilor şi cuplurilor.
Totodată, dezvoltarea turismului, cel puţin în ultimii 15 ani, reclamă o
implicare din ce în ce mai mare a turiştilor în organizarea şi desfăşurarea sa
în condiţii ştiinţifice. Să nu uităm că înainte de 1989, în ţara noastră turismul,
în măsura în care a existat, a fost aproape exclusiv naţional, cel internaţional,
în măsura în care putem vorbi despre el, a fost limitat la ţările din lagărul
21
socialist, practicat cu parcimonie şi în condiţii extrem de grele (cei mai mulţi
turişti se expuneau la situaţii jenante de practicare a unui comerţ cu de toate
şi pentru toţi). Din asemenea considerente despre turismul cultural nu prea
putea fi vorba, deoarece turiştii nu aveau timp, ei erau nevoiţi să şi-1
consume ca să facă bani, să vândă, eventual să-şi scoată costul excursiei.
Deseori, ceea ce rămânea dintr-o excursie se reducea la mi-am scos
excursia în raport cu ceea ce a vândut şi a cumpărat ca ulterior să poată
vinde.
Asigurarea unor condiţii de călătorie, cazare bune - cu pensiune
completă sau demipensiune - stabilite de comun acord cu turiştii care s-ar
impune să fie consultaţi, dacă nu implicaţi efectiv în stabilirea destinaţiilor şi
traseelor turistice bineînţeles în faza de pregătire. În cele ce urmează
reproducem în continuare câteva dintre precizările şefului de agenţie făcute
pentru turişti la începutul unui an turistic, fie el şi cultural:

Călătoria în opinia managerului

Poate fi realizată pe orice destinaţie, în cele mai nebănuite colţuri ale
Terrei. Dacă doriţi să participaţi la o excursie ori la un circuit turistic în deplină
libertate, putem stabili împreună data plecării, programul, în funcţie de
atracţii, destinaţii şi trasee, deopotrivă serviciile turistice. Excursiile noastre
sunt şi pot deveni un autentic voiaj cultural, dacă sunt organizate în condiţii
ştiinţifice în raport cu cerinţele managementului turistic, psihologiei şi
pedagogiei, după cum urmează:
- în grupe relativ mici - 20-25 persoane în aşa fel încât să existe garanţia
efectuării excursiei, desfăşurarea unui dialog permanent între ghid şi
participanţi, audierea unor expuneri sau conferinţe dinainte pregătite şi
prezentate pe parcursul desfăşurării călătoriei;
- însoţiţi de ghizi atestaţi, experimentaţi care nu se limitează doar la
identificarea obiectivelor, ci oferă şi explicaţiile cele mai utile în legătură cu
ele;
- accesibile tuturor - călătoriile sau circuitele noastre sunt şi pot fi cu
precădere vacanţe culturale, dacă turiştii împărtăşesc aceleaşi interese cu
noi (Petran, M., 2003).
Ţara Fiordurilor, Ţara zilelor şi Nopţilor Polare, Ţara Aurorelor
Boreale, Ţara Cascadelor, fiordurile Stavanger, Tröndheim - 179 km şi
Sögnefiord - 204 km lungime, numeroase insule, Munţii Scandinaviei a căror
altitudine maximă atinge 2472 m, platourile, văile glaciare, pădurile de
conifere, cascadele cu numeroasele căderi mai mult sau mai puţin înalte,
Mardalsfössen - 297 m cea mai înaltă din Europa, potenţialul hidroenergetic,
toate, absolut toate, şi un popor de aproape cinci milioane de locuitori,
oameni harnici, muncitori şi ţărani, intelectuali şi păstori, creatori credincioşi
ce întregesc frumuseţea peisajului natural sunt reflectate magistral în
ritmurile muzicii compozitorului naţional Edward Grieg. După ce opreşti la
Oslo (până în 1925 Christiana) şi ai vizitat obiectivele: Fortăreaţa Akerhus,
Palatul Regal, Parlamentul, Institutul Nobel, Domul (monument de arhitectură
gotică), muzeele Poştei, Schiului, Folcloric ajungi, în cele din urmă, la
Bergen, oraş renumit prin pitorescul fiordului şi al numeroaselor monumente
istorice: Bruggen - inima cetăţii medievale cu Muzeul Hanseatic, Pieţele cu
flori şi de peşte, Biserica Sf. Maria. în fine, obiectivul principal rămâne
Casa Memorială Edward Grieg.
 Înainte de aceasta sau ulterior, reveniţi la Oslo, turiştii trebuie să mai
afle ceva şi despre Henrik Ibsen, cel mai mare dramaturg al Norvegiei.
Teatrul din capitala Norvegiei poartă numele său, o cafenea destinată lumii
bune, oamenilor cu preocupări în domeniul artei, de asemenea. Aici se
organizează întâlniri, discuţii între artişti, oameni de litere, actori, iubitori ai
operei lui Ibsen ( o adevărată cafenea literară). După posibilităţi, în raport cu
repertoriul teatrului poate fi organizată şi vizionarea unui spectacol cu una
dintre piesele marelui dramaturg.
După ce în continuare în programul la care ne-am referit sunt
consemnate câteva precizări în legătură cu raportul preţ-calitate: cazare,
masă, condiţii de călătorie, se trece la precizarea că pentru a face din fiecare
călătorie un voiaj a la carte, aceasta trebuie gândită din timp în raport cu
numărul de turişti: una sau două persoane, grupuri mai mic ori mai mari
însoţite de un ghid autorizat sau pentru cei dintâi cu un instructaj prealabil şi
cu materiale care să poată substitui ghidul. Asemenea voiaje vi le putem
oferi, consemnează Agenţia, oriunde doriţi.
În continuare sunt stipulate precizări în legătură cu documentele de
excursie -paşaport, valabilitatea acestuia, de la caz la caz vize, etc.; bagaje -
care vor fi şi ele altele, în cazul transportului cu avionul, eventual trenul,
vaporul ori autocarul; înscrieri, plăţi, locuri în autocar, număr de participanţi,
programul excursiei, preţurile intrărilor în muzee, excursii opţionale, hoteluri -
condiţii de cazare, categoria hotelului, standard, eliberarea camerei (Petran,
M, 2003).
Aşadar, managerul, însoţitorul unui grup, al unei echipe, cel care se
ocupă cu proiectarea, organizarea şi desfăşurarea unei excursii, în fond cel
care coordonează şi conduce turiştii - evident prin intermediul angajaţilor săi -
e necesar să se ocupe nu doar de chestiunile financiare, ci, în egală măsură,
şi de pregătirea până în cele mai mici amănunte în aşa fel încăt demararea
să echivaleze cu certitudine că totul va fi, după cum s-a preconizat, fără
abateri şi concesi majore generate de angajaţii firmei.
În cazul unei călătorii în Germania, de exemplu, în prealabil, cele mai
importante obiective vor fi prezentate cu ajutorul unor suporturi de imagine.
Astfel într-o parte a unei şedinţe de lucru va fi prezentat Oraşul lui
Beethoven - o metropolă situată în inima Europei, aşezată pe Rin, mai puţin
un centru economic, cum este Köln-ul de care este foarte aproape Bonnul,
mai degrabă un oraş politic şi diplomatic, deoarece a fost câteva zeci de ani
reşedinţa organelor puterii de stat la nivel federal şi a reprezentanţelor
diplomatice. Oraşul a renăscut după cel de al doilea război mondial
asemenea păsării Phoenix, deoarece a fost distrus ca mai toată ţara, foarte
aproape de ceea ce noi românii spunem cenuşă şi scrum.
Edilii capitalei de odinioară au înţeles şi au acţionat convergent să
realizeze frumosul cu trudă şi eforturi extraordinare. Dar, Bonn-ul nu-i doar
un mare oraş, nu a fost doar capitala ţării, ci a fost, este şi va fi cât va fi cerul
şi pământul oraşul în care s-a născut şi a trăit o parte din viaţa sa, titanul
muzicii europene şi universale, Ludwig van Beethoven. Turiştii îşi vor da
seama de aceasta doar după o simplă plimbare. În faţa Poştei, o clădire
impunătoare, se află statuia lui Beethoven realizată de Franz Klein. Locuitorii
oraşului se opresc cu veneraţie în faţa ei ca şi când ar rosti o rugăciune. Unii
23
o fotografiază, alţii o desenează sau o pictează cu respect, copleşiţi ca de o
forţă supranaturală de măreţia Titanului - aceştia sunt probabil turiştii curioşi
prin definiţie.
În apropiere, pe strada Bonngasse nr. 20 s-a născut la 17 decembrie
1770 Ludwig van Beethoven. Bine conservat, edificiul are trei niveluri şi o
mansardă, între timp aceasta a devenit casă memorială - muzeu.
Exponatele: obiecte, mobilier, manuscrise, portrete ale sale şi ale unor
contemporani, multe cărţi şi reviste, suveniruri şi postere, stampe, note - ca o
curiozitate într-o vitrină una sau mai multe dintre cele din urmă confirmă că
muzicianul avea o evidenţă strictă a cheltuielilor ca odinioară la noi Titu
Maiorescu, fără a le însoţi de vreun comentariu. Totodată atrag atenţia
violele şi viorile semnate de Nicolo Amatti, una de Geovanni Guarnierri, alta
de Vincenzo Rugerra. În afara acestora merită să mai privim cornurile de
auzit, unele mai mari, altele mai mici ca nişte jucării. Lor li se alătură
ochelarii, o lupă, o ştampilă, briciul de ras şi multe alte obiecte.
Ceea ce e mai important în acest muzeu este camera în care s-a
născut Ludwig. Aceasta se află la mansardă şi este cu tavanul scund, foarte
simplă, aproape goală. În mijlocul său pe un suport este aşezat bustul
compozitorului în faţa căruia se află o cunună de lauri şi nimic mai mult. Un
loc ideal pentru meditaţie, chiar reculegere.
La parter se găseşte o mică sală de concerte, în care pot fi identificate
un pian şi un magnetofon. In destule zile poţi asculta aici ceva din muzica
dumnezeiască a aceluia ce s-a născut acolo sus, într-o mansardă. Tot aici,
chiar la intrarea în grădina casei, a fost amenajat un punct comercial, un
adevărat muzeu în miniatură. Visul poate continua acompaniat de muzica
interpretată la pian din Sonata lunii, iar apoi pe nesimţite interpretarea
continuă cu Romanţele sale celebre. In grădină ne va întâmpina întrebător,
de pe soclu, un alt Beethoven.
În această casă, Beethoven a trăit anii cei mai fericiţi ai copilăriei şi ai
adolescenţei. A fost îndrăgostit de oraşul său. L-a fascinat panorama
acestuia contemplată de pe Venusberg. In context pot fi distinse şi astăzi
cetatea Godesberg, dealurile Siebengebirge. Podoaba oraşului până în sec
al XIX-lea a fost palatul unuia dintre principii electori din Köln. Acesta
reprezintă unul din cele mai frumoase monumente arhitectonice germane în
stil rococo, aşezat pe malul stâng al Rinului şi găzduieşte acum
Universitatea. Edificiul a fost integrat altora, fără ca acestea să-i diminueze
cu ceva strălucirea ori să-i estompeze personalitatea atât de distinctă.
Oriunde ai circula în acest oraş te întâmpină muzee, biserici, în una din ele
se păstrează şi astăzi o mică orga la care a exersat însuşi Ludwig, fiul cel
mai preţuit al oraşului. Köln-ul l-a cunoscut în martie 1778 când, la vârsta de
numai opt ani, a concertat aici. Oraşul se numea atunci Colonia. La vârsta de
16 ani, nemulţumit de situaţia sa de muzician al curţii din Bonn, Beethoven
părăseşte oraşul şi cucerit de muzica lui Mozart se stabileşte la Viena. În
toamna anului 1789, împreună cu un prieten al său revine la Bonn şi devine
student al Facultăţii de Filozofie a Universităţii din oraş, pe care nu a izbutit
însă să o absolve.
Volens-nolens, atracţiile turistice sunt şi altele: Primăria este
adăpostită într-un edificiu relativ mai nou, o adevărată bijuterie creată în stil
baroc. În faţa ei Marea Piaţă unde până la ora 12 este organizată o piaţă în
toată legea, dar de la ora 13 fix, această piaţă a devenit, ca printr-o minune,
loc de promenadă unde, mai ales în timpul verii, pe o scenă improvizată se
prezintă concerte în cadrul cărora este nelipsită muzica lui Beethoven;
proiectate pe fundalul azuriu pot fi urmărite din depărtare castelele
Godesburg, Pappelsderfer, ş.a.
Urmărite înaintea efectuării excursiei, toate aceste obiective, produse
vor putea fi percepute şi înţelese mult mai bine faţă în faţă cu ele. În plus
ghidul local, bun cunoscător al oraşului va demonstra că acesta a fost o
perioadă îndelungată leagănul romantismului. Bineînţeles că toate şi fiecare
vor fi într-o măsură mai mare mijloace de atracţie incontestabile. E necesară
selecţionarea lor cu grijă.
În cadrul unei excursii organizate în municipiul Iaşi, oraşul celor 11
muzee de literatură şi al altor obiective culturale deosebite, întâlnirea cu Vila
Sonet, în oraşul de reşedinţă, aici poate fi organizat un recital de poezie,
eventual o întâlnire cu un scriitor din localitate. În această casă a trăit în
perioada 1876-1957 marele şi neîntrecutul sonetist Mihai Codreanu, autorul
mai multor volume de versuri (Diafane, Turnul de fildeş, Statui, Cântecul
deşertăciunii, Versuri, Poezii, etc.).
Iaşul a fost şi rămâne, orice am spune, capitala culturală a României.
Aici au apărut revistele Dacia literară, Convorbiri literare, Viaţa românească,
Contemporanul şi până la reeditarea într-o formă nouă a celor de astăzi
Convorbiri literare, Cronica, ş.a. Ele au polarizat succesiv forţele spirituale
din toate timpurile. Dacă avem în vedere numai sec. al XX-lea, aici s-au
întâlnit la masa umbrelor, M. Sadoveanu, M. Codreanu, G.Topârceanu,
D.D.Pătrăşcanu, Jean Bart, T.Maiorescu, Garabet Ibrăileanu, Otilia Cazimir,
Lucia Mantu, fraţii Teodoreanu, M.Ralea, Al.Philippide, D.Botez şi mulţi alţii.
Casa lui Mihai Codreanu se află vizavi de Hanul Bolta Rece foarte
cunoscut ieşenilor şi nu numai lor, pentru tradiţiile sale create de-a lungul
deceniilor. Casa memorială, respectiv Vila Sonet poartă acest nume de la
acela care a lucrat aici fiecare sonet cu inima şi mintea, cu o mână de artist
iscusit: fiecare sonet este o operă de artă desăvârşită sub raportul formei,
tăiată până la cele mai mici amănunte într-o marmură cu grăuntele des şi
strălucitor. (E.Lovinescu).
Foarte bine conservată cu uşa deschisă, fără gard, ea îşi aşteaptă
astăzi vizitatorii ca odinioară musafirii. Înăuntru pot fi descoperite: biroul
poetului, alt mobilier, câteva tablouri, statuete, obiecte de artă, bibelouri şi
cărţi, care au constituit averea poetului lăsată prin testament muzeului, în
fond nouă, tuturor.
În încheiere turiştii pot fi invitaţi la prânz sau la cină la hanul Bolta
Rece, un adevărat muzeu unde au poposit, pe rând, toate marile personalităţi
ale Iaşului şi nu numai. Referindu-se la capitala Moldovei, N.Iorga releva:
sunt români care n-au fost niciodată la Iaşi, deşi n-ar trebui să fie nici unul,
căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înţelegerea necesară foile celor
mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviinţă de spiritul
trecutului nostru care trăieşte în acest loc mai viu şi mai bogat decât oriunde
aiurea... În conştiinţa lui naţională ar fi o lipsă, dacă el n-ar fi văzut oraşul
care a fost şi îşi zice încă şi astăzi cu mândrie capitala Moldovei.
Fiindcă ne-am referit mai sus la Germania, exemplificăm în continuare
cu o mare vizită în oraşul Nürnberg - o veritabilă capodoperă renăscută din
25
propria-i cenuşă, ca odinioară pasărea Phönix, după al doilea război mondial.
Fascinează panorama sa: două biserici Saint Laurent şi Saint Sébald,
aparent identice, în realitate interioarele sunt cu totul aparte, dispun de picturi
sublime inconfundabile, fapt ce le asigură identitatea. Cea dintâi a fost
construită în perioada secolelor
al III - XV-lea. Spaţiul din jurul altarului, cu superba sa boltă înstelată, de care
atârnă lucrarea Buna Vestire, sculptată de Veit Stoos (1517). În altar se mai
păstrează Crucifixul, opera aceluiaşi sculptor şi celebrul Tabernacol,
creaţia lui Adam Kraft. Cea de a doua a fost construită în stil roman (1256)
înăuntru adăposteşte Mormântul Sf. Sebald - capodoperă a artei germane
realizat din fier topit şi modelat de Vischer, la începutul sec. alXVI-lea. Din
aceeaşi perioadă datează şi Crucifixul, creaţia lui Veit Stoos.
Între ele Notre-Dame de Nürnberg, un edificiu măreţ, în faţa căruia, în
preajma prânzului, sute şi mii de oameni se adună să admire
Männleinlaufen-ul, un orologiu mecanic plasat pe faţada vestică a bisericii
în memoria lui Carol al IV-lea. De atunci, în fiecare zi, la ora 12 fix, cei şapte
prinţi electori defilează prin faţa suveranului şi îi fac tot felul de reverenţe,
spre deliciul publicului adunat să-i contemple. Hauptmark-ul, Fântâna
frumoasă - bogat sculptată, înaltă de 19 m - unde cupluri de îndrăgostiţi,
tineri, adulţi şi bătrâni nu se sfiesc să înconjoare de trei ori fântâna pentru a
dobândi fericirea veşnică. Aceasta este situată în faţa monumentalei
Frauenkirche (Biserica Doamnei Noastre, 1349). Tot aici, în aceeaşi
panoramă se distinge clădirea Muzeului Naţional German şi a Casei
Memoriale Dürer.
Dar, tot în aceeaşi panoramă mai pot fi identificate câteva din petele
negre ale existenţei multiseculare a oraşului: Stadionul Parteiland - unde
mărşăluiau trupele naziste pentru a-i raporta lui Hitler, Clădirea
Parlamentului führeur-ului a cărui construcţie este similară cu a unei
cazemate rămase neterminate. Reduta - cafeneaua exclusivă a Hitlerjugend-
ului din Franconia. Toate acestea amintesc şi faptul că aici s-a ţinut primul
congres de constituire a partidului nazist al lui Hitler, precum şi marele
proces, unic în istoria omenirii, intentat criminalilor din cel de al doilea război
mondial, Procesul de la Nürnberg.
În toate cazurile vizita la o casă memorială ori un muzeu se poate
realiza şi cu ajutorul unor personalităţi care să intervină în desfăşurarea ei,
introducând în trama vieţii artistului întâmplări, unele legende care să
contribuie la sporirea interesului turiştilor. Aşa s-ar putea desfăşura, de
exemplu, vizita Acasă la Puşkin (1799-1837) - născut la Moskova într-o
familie de nobili, marele poet, în pofida originii sale, a iubit şi a cântat în
opera sa dreptatea, libertatea, adevărul şi frumosul, fără să-l sperie ceva, nici
măcar exilurile repetate pe care a fost nevoit să le execute. În ultimii ani ai
vieţii sale a locuit în Sankt Petersburg, Splaiul râului Moika nr.12, în casa
devenită de aproape un secol muzeu (1925) - un imens apartament cu 15-20
de camere.
Puşkin a murit aici în urma unui duel cu francezul D’Anthès, dar tot
aici a făcut cei mai mulţi paşi spre nemurire creând cele mai valoroase opere
ale sale. Soţia sa, Natalia Gancearova, una din cele mai frumoase femei ale
vremii, era frecvent invitată ca să ridice nivelul reuniunilor şi balurilor
organizate la curtea ţarului Nicolae. Poetul o însoţea de fiecare dată. Bârfele
şi invidia au generat, la un moment dat, sentimentul de gelozie. În acest
context, fiul adoptiv al ambasadorului Olandei în Rusia obişnuia să-i facă
soţiei lui Puşkin un fel de curte. În consecinţă, Puşkin îl provoacă la duel.
Acesta are loc în 27 ianuarie, 1837, într-un sat din apropierea Sankt
Petersburg-ului - Puşkin aştepta şi privea în gol, avea pistolul asupra lui şi a
început să ochească. D’Anthès trage însă înainte să ajungă la locul său.
Puşkin a căzut, dar îşi adună cu greu puterile şi trage şi el spre adversar.
Acesta s-a prăbuşit rănit la pământ. După duel Puşkin a fost dus acasă, în
locuinţa sa de pe Moika, însă rana a fost atât de profundă încât a murit în 29
ianuarie 1837.
Pe locul unde a avut loc duelul, la umbra copacilor, poate singurii
martori ai grozăviilor petrecute aici, se înalţă un obelisc din marmură roşiatică
- în apropiere câteva bănci şi peste tot domină natura în toată splendoarea
sa. Revenind în Muzeu aici pot fi admirate tablouri, cărţi (câteva mii), ediţii
rare, manuscrise, postere, mobilier şi obiecte personale ale soţilor Puşkin. În
cabinetul poetului se păstrează un ceas din vremea aceea, încremenit o dată
cu inima poetului la ora 2 şi 45 de minute, clipa în care Puşkin a încetat să
mai fie. Alături, lângă bibliotecă, se întinde canapeaua pe care a murit el.
Într-o altă cameră poate fi contemplat portretul Nataliei Gancearova, acesta
relevă frumuseţea unică a femeii de odinioară aducătoare de mare fericire şi
totodată de mare nenorocire.
Puşkin a fost şi rămâne un mare poet venerat în rândurile tuturor
popoarelor, fapt care confirmă, fie şi numai în parte, cuvintele sale profetice:
Vestit a fi-n Rusia m-i destinul, /Rosti- vor al meu nume seminţii - /Şi slavul
mândru şi tungusul, finul, / Calmâcul de pe întinsele câmpii. În acelaşi
anotimp al certitudinilor depline mărturiseşte el într-o altă poezie: Cioplit-au,
nu cu mâna, un monument spre care / Vor fi cărări bătute întruna de popor; /
Nu, n-am murit cu totul şi sufletu-mi în liră, / Lăsând în ţărnă trupul, va dăinui
mereu.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Activitatea turistică dispune de o bază motivaţională, de o structură

(organizare prin autoorganizare) şi de o ţintă, scop sau plan în funcţie de
care se autoreglează. Ea presupune o înlănţuire, o ierarhizare permanentă
de: acte - componente ale acţiunii care au o desfăşurare internă sau
externă, dispun de autoreglaj verbal, implică un efort voluntar, sunt mijlocite,
anticipate şi dirijate (voluntare) sau nedirijate (involuntare): operaţie -
componentă a acţiunii ce vizează realitatea, ele sunt interiorizate, reversibile
şi coordonate în structuri (J. Piaget); în general, ele pot fi abstracte şi
concrete, în funcţie de felul în care se implică autorul lor; acţiune - acte şi
operaţii, adică ceea ce proiectează şi face subiectul.

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme

1. Ce sunt turiştii culturali?

a. toţi acei care solicită plecări intr-o excursie sau călătorie ale cărei
obiective cognitive, motorii, afective şi operaţionale, elemente de patrimoniu
ori stil de viaţă, evenimente
27
b. toţi acei care solicită plecări intr-o excursie sau călătorie ale cărei
obiective cognitive, motorii, afective şi operaţionale, vizează produse bazate
pe instituţii
c. toţi acei care solicită plecări intr-o excursie sau călătorie ale cărei
obiective cognitive, motorii, afective şi operaţionale, vizează produse bazate
pe instituţii, elemente de patrimoniu ori stil de viaţă, evenimente

2. Cum se numesc persoanele experimentate şi atestate explicaţiile cele mai

utile în legătură cu obiectivele turistice
a. ghizi atestaţi
b. turişti care au mai vizitat locurile
c. persoane cu studii superioare de turism
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

PERCEPŢIA - LOCUL ŞI ROLUL SĂU

ÎN CONTEXTUL TURISMULUI CULTURAL

Cuvinte cheie: turism, percepţie, cultură

Rezumat
Captarea informaţiei nu trebuie situată în nici un caz la nivelul
senzaţiei, pentru că ea implică atenţia, procesele sale, fapt ce confirmă
opinia lui J. Piaget, care evalua percepţia ca o conduită şi o denumea
activitate perceptivă. Dar, perceperea complexă -detecţia, decelarea
(discriminarea), identificarea, interpretarea - realizarea sa integrală
presupune sensibilitate. Aceasta prezintă variaţii individuale. Astfel, valoarea
pragului absolut, de exemplu, depinde de metodele folosite la măsurarea ei
(metoda limitelor, a stimulilor constanţi sau de ajustare) şi de condiţiile
speciale ale experienţei (idem, p.17).

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

LOCUL ŞI ROLUL PERCEPŢIEI ÎN CONTEXTUL TURISMULUI

CULTURAL
Să vezi - să priveşti, să contemplezi - să auzi - să asculţi - într-un
cuvânt să percepi aici şi acum, aici sau acolo unde eşti înseamnă să trăieşti.
Dumnezeu însuşi în Deuteron, precizează: dacă priveşti la cer, dacă vezi
soarele, luna şi stelele, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le
slujeşti, fiindcă Dumnezeul tău le-a lăsat pe toate popoarele de sub cer.
Aşadar, percepe cu toată fiinţa ta cerul, soarele, luna şi stelele ca să fie nişte
luminători în întinderea sa, ca să se despartă ziua de noapte, ceva mai mult
ca să lumineze pământul - pământul - cel care a dat şi dă verdeaţa, iarba cu
sămânţa lor în ei - marea - cu vieţuitoarele şi deasupra sa, după cum şi a
pământului să zboare păsările, pentru că numai aşa poţi fi tu, un suflet viu,
un om între oameni (Biblie).
Avertismentul Creatorului nu vizează percepţia, ci preponderent
vicierea acesteia - să nu vă faceţi chip cioplit sau închipuiri ale vreunui idol
care să înfăţişeze bărbat ori femeie. Omul e făcut să vadă, să audă, să simtă
plenitudinar natura, creaţia lui Dumnezeu, respectiv să perceapă modal şi
29
plurimodal realitatea complexă. Dar, stăpânirea sa nu-i urmarea nonşalanţei,
ci a implicării lucide. Omul nu poate, nu trebuie să aştepte daruri de la natură
cu atât mai mult de la Dumnezeu, creatorul său, ci e imperios necesar să se
străduiască să i le smulgă, să le dobândească prin muncă şi efort, prin
sudoarea frunţii sale. Procesul percepţiei, după cum se ştie, implică mai
multe etape de prelucrare a informaţiei, începând cu :
• realizarea impactului, primirea informaţiei;
• receptarea acesteia cu aportul organelor de simţ,
• selectarea ei, deoarece nu vedem, nu auzim, nu simţim, etc. decât
ceea ce reprezintă ceva pentru noi, pentru subiectul percepător;
• integrarea informaţiei în context,
• finalizarea percepţiei.
Lanţul informaţional se creează prin continuarea prelucrării şi în afara
percepţiei - procesele mentale recoltează înţelesul şi examinează realizarea
primară a percepţiei de fiecare dată când se produce aceasta (Miuţ, P., 2000,
p.41-42). Aparent percepţia pare cât se poate de simplă, în sensul că prin ea
s-ar efectua doar o înregistrare a realului, însă, de fapt, realitatea este alta. În
realizarea ei exactă sunt implicate foarte multe procese mentale, în egală
măsură mecanisme senzoriale. Astfel, receptorii senzoriali nu sunt şi nici nu
trebuie reduşi la simple grile de intrare a unor stimulări, ci transductori care
transformă formele de energie caracteristice în evenimente nervoase, după
reguli proprii organismului care percepe. (Richelle, M., în Doron, R. şi Parot,
Fr., 1999, p.577).
Impactul cu realitatea conduce la imagine şi provoacă un demers de
interpretare. În calitatea noastră de oameni, fiinţe socializate, diacronic, am
învăţat să interpretăm lumea care ne înconjoară, indiferent dacă aceasta
este naturală sau culturală (Joly, M, 1998, p. 17).
Scopul nostru este să descifrăm lumea, mai mult să ne bucurăm că am
descoperit-o şi că trăim în mijlocul ei. De aceea comunicarea prin imagini
este deosebită, ea rămâne şi devine o certitudine, deoarece percepătorul
scapă de impresia că ar putea fi manipulat - atât de temută, de altfel. Aşa, de
pildă, percepătorul a auzit multe şi diferite despre masivul Jungfrau - 4158 m,
altitudine.
În compania unui ghid cunoscător care să favorizeze perceperea de
ansamblu a imaginii masivului Jungfrau, plăcerea estetică este amplificată.
Spontaneitatea realizării percepţiei nu blochează, ci, dimpotrivă asigură
receptarea optimă indispensabilă. Retragerea pe o terasă sau un popas la
Kleine Scheidegg echivalează cu o analiză succintă ce poate mări a
posteriori plăcerea estetică, fiindcă ea ascute spiritul de observaţie şi
privirea, îmbogăţeşte cunoştinţele şi îngăduie dobândirea mai multor
informaţii, consolidarea celor iniţiale care favorizează perceperea, priceperea
şi receptarea acestei opere măreţe, creaţia lui Dumnezeu şi, în bună parte, a
omului. Să reţinem că ignoranţa, sub orice formă s-ar prezenta ea, nu-i o
condiţie a percepţiei, după cum nici un ajutor al înţelegerii ori al receptării
farmecului imanent priveliştii fără precedent a Jungfrau-lui.
Cine ajunge să perceapă, să priceapă şi să recepteze în acest mod,
acesta se află la un pas de posibilitatea de a crea el însuşi. În acest scop
este indispensabilă educaţia sub toate formele şi aspectele sale. Din
rândurile unor asemenea oameni au apărut un Leonardo da Vinci, un
Michelangelo, un Rafael, un Shakespeare, un Rembrandt, un Rubens, un
Balzac, un Creangă, un Bach, un Eminescu, un Ceaikovski, un Eliade şi
atâţia alţii care, după ce au perceput, priceput şi receptat realitatea, au creat
o altă lume pe-astă lume de noroi, sigur, întotdeauna, în raport cu tot ceea ce
au simţit şi au trăit, sprijinindu-ne şi pe noi, lectorii lor - percepătorii - să
putem vedea, auzi şi simţi ceea ce de altminteri nu am fi putut-o face singuri
niciodată.
Realitatea, după cum şi imaginea artistică născută din ea, ruptă din
dânsa reprezintă evidenţa însăşi. Imaginea are însă pentru percepător două
mesaje: evidentul şi inefabilul. Ea este o ontofanie, adică o manifestare a
ceea ce este, a ceea ce există. Prin imagine, ceea ce există, realitatea,
devine pentru un moment ceva diafan şi se dezvăluie prin autotransparenţă
(Padellaro, N., 1972, p.251).

II. Impactul cu realitatea – modalităţi de a-l realiza

Ea, realitatea ori imaginea ei, în cazul artei, ne implică la acea virtus
essendi despre care a vorbit, la vremea sa, Heidegger, şi devenim părtaşi ai
conştiinţei care ştie că există, că este o prezenţă, că este în afară de nimeni.
Contactul cu una sau alta favorizează dezvăluirea, deopotrivă, fascinarea,
entuziasmarea. Dintr-un asemenea considerent, extazul existenţial, corolar al
perceperii este unic, irepetabil. La el nu se poate ajunge numai prin vorbe,
deoarece el, aidoma oricărui extaz este inefabil, (greu de exprimat). Oricare
ar fi ea, imaginea convinge prin însăşi prezenţa sa. Utilizarea cuvântului,
apariţia sa înlesneşte convingerea, ea devine unul din focarele elipsei
comunicării, celălalt fiind cuvîntul împreună cu care constituie un adevărat
cuplu.
Peninsula Scandinavică înseamnă Danemarca, Norvegia, dar şi
Suedia, ţara care pe lângă o natură de excepţie: Munţii Scandinaviei (2135
m), Podişul Norrland, depresiunea Suediei Centrale, Podişul Småland şi
Skania, Cascadele: Boneta Vrăjitorului (33 m înălţime), Săritura Iepurelui (80
m înălţime), nenumăratele sale lacuri, 16 parcuri naţionale şi 753 rezervaţii
şi, din punctul nostru de vedere, înainte de toate, capitala sa, Stockholm-ul
sau Veneţia Nordului (stock, stâlp şi holm, cetate). Oraşul este înălţat pe un
arhipelag de 14 insule, legate între ele prin 50 de poduri. Din suita
obiectivelor sale turistice, aproape toate de interes cultural menţionăm:
Palatul Regal (stil baroc italian), Catedrala Storkgstan (stil gotic),
Parlamentul, Primăria (stil elveţian), Opera, Teatrul, mai multe muzee
(peste 40), Muzeele de Artă Modernă, Militar, Navei Vasa (vasul amiral al
lui Gustav al II-lea scufundat în urmă cu peste 300 de ani; el transporta
atunci peste 800 de statui, sculpturi de mare valoare, acum toate în diverse
muzee), Etnografic, Academia Suediei, unde în marea sală de concerte se
decernează anual, la 10 decembrie (ziua naşterii lui A. Nobel), premiul care îi
poartă numele – Nobel
Asemenea obiective percepute şi pricepute, în parte şi datorită
explicaţiilor primite din partea ghidului ori în urma unor lecturi ajung să fie
înţelese nu doar ca semnificanţi, ci şi datorită semnificaţiilor acestora, de fapt
reuşesc să producă emoţii şi trăiri nebănuite, deoarece sensurile generale
sunt mult mai importante decât detaliile, cu excepţia cazurilor când ceva
anume marchează acele detalii pentru noi (am perceput, de exemplu, copia
31
unei sculpturi anterior contactului cu ea, eventual am citit ceva în legătură cu
ea sau ni s-a spus ceva de către o anumită persoană (Butler, G. şi McManus,
F., 2002, p. 57). Cine a ajuns la Stockholm, de pildă, e imperios necesar să
ajungă şi la Grădina lui Milles (Millesgårten) un admirabil muzeu sub cerul
liber, în genul celor din Oslo - al lui Vigeland şi, în parte, al celui din Târgu Jiu
- al lui Brâncuşi.
Ajunşi în mijlocul naturii, faţă în faţă cu peisajul mirific al acesteia, ajunşi
într-un muzeu, faţă în faţă cu o pictură, cu o sculptură ori un basorelief, cu o
maşină ori cu structura schematică a acesteia, ajunşi faţă-n faţă cu orice
proces sau fenomen, percepătorii se conving de evidenţă, ei nu mai au
nevoie de demonstraţie. În fond, în Egipt, în Orient, cu deosebire, au fost
cunoscute şi întrebuinţate în scopuri practice multe teoreme, dar nici unul din
acei care recurgeau la ele nu s-au gândit, nici măcar nu le-a trecut prin gând,
vreodată, ideea să le demonstreze. Numeroase proprietăţi elementare ale
numerelor şi ale corpurilor geometrice pot fi făcute evidente pe cale
perceptivă. Căutarea demonstraţiei a fost şi reprezintă o particularitate a
inteligenţei greceşti, chiar dacă ea nu-i purtătoarea unei evidenţe, alta decât
aceea pe care o prezintă faptele evocate. De facto, a spus-o matematicianul
însuşi: dacă două drepte sunt paralele, orice secantă a uneia este secantă şi
a celeilalte - realitate perceptibilă ce nu solicită argumente, adică
demonstraţie (idem, 1972, p.254-255).
Situaţia este similară şi în cazul operelor de artă: Venus din Millo,
Mona Lisa (Leonardo da Vinci), David (Michelangelo), Anemone
(Luchian), Coloana (Brâncuşi), Ochii şi privirile culorilor (Ţuculescu),
Sculpturile lui Milles, ş.a.m.d., unde evidenţele: frumuseţea, echilibrul,
surâsul, vigoarea, bărbăţia, sensibilitatea, aspiraţia spre mai mult ş.a. se
substituie demonstraţiei care ar echivala cu pierderea de vreme, oboseala
percepătorului. Sigur că aceasta depinde şi de nivelul informaţiei acestuia
(mulţi văd puţini percep, pricep). Când ajungem să percepem, de exemplu,
Peştera Urşilor care adăposteşte o extraordinară gamă de formaţiuni
stalagmitice şi stalactitice variate ca mărime şi forme, după cum şi
numeroasele urme ale vieţii şi resturile de fosile ale ursului de cavernă -
Ursus Spelaeus - dispărut cu peste cinsprezece mii de ani în urmă - faţa în
faţă cu fenomenele carstice din Peştera Urşilor, profesorul cu elevii ori
studenţii săi, ghidul cu turiştii realizează ceea ce este evident, îşi dă seama
în raport cu ceea ce se impune a fi menţinut în aria demonstraţiei. Revelarea
inefabilului constituie obiectivul investigaţiei cercetătorului, chiar a
educatorului (ghidului) care îşi propune să-i dezvăluie aspectele sesizate
doar de creator. De aceea, înainte de a considera imaginea (percepţia) ca un
subsidiar, e absolut necesar să o explorezi în calitatea ei de factor prin ea
însăşi, fiindcă ea, într-adevăr, începe acolo unde lipseşte cuvântul (idem
1972, p.256).
Percepţia este rezultatul final al unor procese complexe, dintre care
multe se desfăşoară în afara conştiinţei: stimularea intensă a unui mediu
vizual - cazul nostru - cu destulă acurateţe permite percepătorilor - turiştilor -
antrenaţi în percepţie, folosirea realităţii care favorizează executarea unor
operaţii complexe (Butler, G. şi McManus, F., 2002, p. 40).
De aceea înainte de a efectua o excursie este bine, e absolut necesar,
ca ea să fie pregătită în raport cu toate cerinţele ce îi sunt intrinseci. În acest
timp imaginile din album, cărţile, diapozitivele, diafilmele, filmele, precum şi
cele de pe internet i se raliază împreună cu alte limbaje, ceea ce favorizează
percepţia, înţelegerea şi receptarea, după caz, dar nu numai, ci şi clarifica,
forma şi consolidează cunoştiinţele. În general, specialiştii consideră
imaginea un instrument şi un ajutor mai mult sau mai puţin simplu. Ea este şi
devine orice excursie, un instrument indispensabil perceperii plenare,
înţelegerii comprehensive, receptării fireşti şi, totodată, un ajutor indispensabil
destinat să întregească achiziţiile, cunoştiinţele.
Orice imagine comunică şi transmite ceva celui apt să-i intercepteze şi
să-i recepteze mesajul. Impactul cu ea echivalează cu o lectură care
actualizează în lector, aşadar şi în turist: istorie, cultură, convenţii, etc. dar,
pentru aceasta cititorul e nevoie să ştie să citească, să aibă pregătirea
minimă care să-i permită înţelegerea celor percepute, să aibă o iniţiere
culturală în priceperea imaginilor. În plus, după cum ştim încă de la
Wertheimer, percepţia este înrâurită, deopotrivă, de mediul ambiant, de
obiectele pe care percepătorul a fost obişnuit să le vadă să le audă şi să le
simtă, de expectanţele şi motivaţia sa, informaţiile cu privire la cele
percepute. În acest fel ne creăm starea cunoscută sub denumirea de montaj
perceptiv, când suntem dispuşi spre anumite tipuri de informaţii (Hayes, N.,
Orrell, S.,1997, p.184)
Oricâte şi oricare ar fi sensurile sale, imaginea mediatică nu-i similară
cu imaginea din natură. Între ele există o similitudine, cea dintâi este
asemuită Frumosului, Binelui, Sacrului, iar cea de a doua reprezintă
realitatea în toată complexitatea ei (Joly, M. 1998, p. 6). Imaginea este
omiprezentă. Ea a avut şi are menirea să comunice şi să transmită un mesaj.
În acest sens imaginea este premergătoare scrisului (petrograme -când sunt
desenate ori pictate; petroglife - când sunt gravate sau cioplite). Oricare ar fi
ele, imaginile transmit de fiecare dată un anumit mesaj. Religiile monoteiste
au respins imaginile, le-au dezavuat până târziu (secolele al Vl-lea al Vll-lea).
În domeniul artei, imaginea, adică ceea ce percepem în calitate de lectori ori
percepători, a fost şi este corelată cu anumite reprezentări vizuale: fresce,
picturi, sculpturi, basoreliefuri, dar şi miniaturi, ilustraţii decorative, desene,
gravuri, diapozitive, filme, video, fotografii, ş.a. De obicei statuarul nu-i
întotdeauna considerat drept imagine, chiar dacă aspecte ale realităţii
urbane, rurale, industriale, naturale, fotografiate sau filmate, de exemplu,
devin imagini, după cum intervenţia autorului este evaluată drept intervenţie
la imagine. De aici sintagme ca: a lucra la imaginea prietenului, locului de
muncă, oraşului, satului sunt utilizate frecvent. De aceea a studia imaginea, a
o realiza, a o modifica, a o construi, a o înlocui, etc. reprezintă lexemul
suprem al eficacităţii, fie ea comercială ori politică (Peninou, G., în Joly, M.,
1998, p. 10).
Din asemenea considerente în activitatea turistică imaginea
desemnează realitatea. Astfel , o excursie în partea de nord - est a României
oferă imaginea unui adevărat arhipelag mănăstiresc: Humor, Moldoviţa,
Arbore, Voroneţ, Suceviţa (remarcabile prin frescele exterioare), Putna,
Dragomirna, Râşca, Slatina, Bogdana, neîntrecute prin arhitectura şi
pictura lor, Văratic, Bistriţa, Neamţ, Agapia s.a.
Referindu-se la valoarea artistică a mănăstirilor din arhipelagul
bucovinean, comentatorii le identifică, mai întotdeauna, cu o imagine de
33
ansamblu - curioasele biserici, - imaginea lor - pot fi comparate cu Biserica
San Marco din Veneţia ori cu Domul din Orvieto (Ombrie, Italia)... ceva
similar ne oferă o a II-a ţară din lume (Strzygowski, J). Fresca ... cea mai
îndrăzneaţă şi mai dificilă dintre tehnicile picturii (Michelangelo) îmbracă
pereţii exteriori ai bisericilor asemenea unei cărţi deschise cu conţinut biblic
(Carola Giedion - Welcker), Capelă Sixtină cu faţa spre lume ce ... ar trebui
timp de luni întregi cercetată cu o atenţie pasionată (Iorga, N.).
Oprindu-se la imaginea artistică a Judecăţii de Apoi de pe peretele
mănăstirii Voroneţ, criticul de artă Comarnescu Petru preciza: ... nicăieri
această temă frecventă în Orient ca şi în Occident, nu are atâta bogăţie de
scene şi atât de îndemânatică şi dramatică înlănţuire, nici la Camposanto din
Pisa, nici la Padova unde Giotto a pictat-o pe la 1305 în capela familiei
Scroveni, nici la celelalte biserici din ţară
Mănăstirea Humor, biserica acesteia este o adevărată perlă
arhitectonică şi picturală: faţadele pictate, frescele cu iz bizantin în realizarea
cărora predomină culoarea roşie - a fost construită din iniţiativa lui Petru
Rareş (1530) pe ruinele uneia mai vechi (1415). Structurarea sfântului lăcaş
este clasică, cea cunoscută: pridvorul deschis (apare pentru prima oară în
acest fel la noi în ţară) este urmat de pronaos, camera mormintelor deasupra
căreia se află tainiţa, naosul, absida altarului - iconostasul este sculptat în
lemn de tisa şi a fost dăruit mănăstirii de Gh.Movilă.
Frescele pictate reprezintă câteva teme principale cu subiect religios,
după cum au fost stabilite de iconografie; lor li se adaugă portretul ctitorilor
de o vigoare aparte, create în manieră realistă (Toader şi Anastasia
Bubuiog), tabloul votiv în care Petru Rareş poartă în mâini macheta bisericii,
el este urmat de Elena, soţia sa şi de copii. Trecutul sfântului lăcaş a fost cât
se poate de zbuciumat - iniţial a fost mănăstire de călugări, prădată şi
incendiată de cazacii lui Timur Hmelniţki, întărită apoi cu ziduri înconjurătoare
(1641) de către Vasile Lupu, desfiinţată după ocuparea Bucovinei de către
austrieci (lăcaşul a slujit ca şcoală, biserică parohială şi a fost restaurat în
perioada 1972-1974 sub egida UNESCO), din 1991 redevine mănăstire de
maici ceea ce este şi în prezent (f.a. Mănăstirea Humor, 2001).
Dar, perceperea şi înţelegerea în profunzime a Arhipelagului
mănăstiresc, cu atât mai mult receptarea strălucirii şi profundelor
semnificaţii ale bisericilor ce-1 alcătuiesc, culorilor implicate în realizarea
superbă a imaginilor, presupun informaţii, însuşirea lor, stăpânirea şi puterea
de a vehicula cu ele acolo unde trebuie. Celebrul de acum albastru de
Voroneţ, aidoma verde-roşului de la Suceviţa, galbenului de la Moldoviţa,
verdelui de la Arbore, roşului de la Humor care impun nu doar farmecul, ci
imprimă incontestabil şi specificitatea fiecărei biserici, revelată cu atâta
dăruire de zugravii lor însufleţiţi de dorinţa de a înfăptui imaginile lor pentru
eternitate, înfruntând parcă firea, o natură ce întreţinea anume peisajul
pentru a asigura un cadru corespunzător autoîmplinirii omului (Lwoff, A.)
O asemenea artă desprinsă din natura şi viaţa acestui popor
condamnat să trăiască în beznă, nebăgat în seamă, oprimat, reflectă plenar
tenacitatea, implicarea, dăruirea şi pasiunea creatorilor săi, de cele mai multe
ori anonimi, oameni ale căror nume s-au pierdut în negura veacurilor, dar s-
au păstrat în această salbă de nestemate răsărite ca flori pe morminte. Totul
este atât de armonios - scrie în continuare Lwoff, A., laureat al Premiului
Nobel - că te dispune la o meditaţie ce îţi dă impulsuri optimiste ... în
pridvorul fiecărui lăcaş din arhipelagul mănăstiresc din Ţara de Sus cunoşti şi
trăieşti împlinirea sentimentului liniştii, (apud Pascu, M.I.)
Cum se poate ajunge la o asemenea stare dacă nu printr-o artă
adevărată, artă care a mistuit, diacronic, realităţi şi fapte, dorinţe şi speranţe
pe care le descoperim graţie creatorilor acestor imagini nepieritoare. Când
impactul cu ele a fost cel dorit sau, când acesta a fost din timp foarte bine
pregătit, imaginile mentale sunt cele scontate.

Imaginea mentală este o reprezentare structurată a unui obiect,

fenomen sau eveniment perceput anterior ori construit de către subiect. Din
interacţiunea cu realitatea, subiectul reţine urme interne, efemere sau
permanente. Imaginea mentală constituie un ansamblu structurat de urme
permanente. Prezenţa sa face posibilă procesele de identificare, de
discriminare, de evocare şi de anticipare. Ele sunt, pe de o parte, urmele
rămase din percepţie (care în timp şi cu timpul se corelează între ele în tot
felul de asociaţii), iar pe de altă parte, produsul interiorizării imitaţiei amânate
(Piaget, Inhelder, 1948).
Concomitent, Piaget diferenţiază imaginile reproductive ce permit
evocarea obiectului perceput anterior şi anticipative care se referă la obiectul
sau evenimentul încă neperceput. În cele două cazuri, imaginile nu permit
decât figurarea stării, reprezentarea transformărilor cerute de realizarea
operaţiilor cognitive propriu-zise. Spre deosebire de noţiuni, imaginile
prezintă în plus un caracter individual pregnant, dânsele sunt urmarea
interacţiunii unui subiect anume cu un obiect singular (Bronckart, P.J. în
Doron, R. şi Parot.,Fr., 1999, p.387).
În fond, imaginile mentale reprezintă forma şi configuraţia spaţială a
unui asnamblu de obiecte şi fenomene, în absenţa acţiunii stimulilor asupra
receptorilor (Miclea, M, 1999, p. 187). Acestea se pot forma atât pe baza
unor informaţii non vizuale, cât şi în urma contactului cu realitatea respectivă.
Faptul, consideră acelaşi Miclea, M. le conferă calitatea de a participa masiv
la procesele onirice şi creative. Totul depinde de consecvenţa şi temeinicia
procesării. Principalele procesări ale imaginilor mentale sunt:
• generarea - producerea, formarea, compunerea, naşterea a ceva;
• transformarea - acţiunea de a se transforma şi rezultatul ei,
• rotirea - mersul în circuit, rotativ, în roată;
• expandarea - prelungirea, extensia;
• împăturirea şi scanarea.
Toate, dar absolut toate, sunt urmarea cunoştinţelor noastre (mai mult
sau mai puţin tacite) despre realitatea în mijlocul căreia trăim. Nu-i lipsit de
importanţă faptul că imaginile mentale sunt implicate efectiv în procesele
onirice şi, mai ales, creative, tocmai fiindcă printre turişti sunt ori pot fi
creatori reali sau virtuali.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Procesul percepţiei, după cum se ştie, implică mai multe etape de

prelucrare a informaţiei, începând cu :

35
 o realizarea impactului, primirea informaţiei;
o receptarea acesteia cu aportul organelor de simţ,
o selectarea ei, deoarece nu vedem, nu auzim, nu simţim, etc.
decât ceea ce reprezintă ceva pentru noi, pentru subiectul
percepător;
o integrarea informaţiei în context.
 Percepţia este rezultatul final al unor procese complexe, dintre care
multe se desfăşoară în afara conştiinţei: stimularea intensă a unui mediu
vizual - cazul nostru - cu destulă acurateţe permite percepătorilor - turiştilor -
antrenaţi în percepţie, folosirea realităţii care favorizează executarea unor
operaţii complexe.
 Imaginile mentale reprezintă forma şi configuraţia spaţială a unui
asnamblu de obiecte şi fenomene, în absenţa acţiunii stimulilor asupra
receptorilor

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme

1. 1. Care sunt etapele de prelucrare a informaţiei în procesul percepţiei?

a. primirea informaţiei; receptarea acesteia cu aportul organelor de simţ,
selectarea ei, deoarece nu vedem, nu auzim, nu simţim, etc. decât ceea ce
reprezintă ceva pentru noi, pentru subiectul percepător; integrarea informaţiei
în context,
b. realizarea impactului, primirea informaţiei; receptarea acesteia cu aportul
organelor de simţ, selectarea ei, deoarece nu vedem, nu auzim, nu simţim,
etc. decât ceea ce reprezintă ceva pentru noi, pentru subiectul percepător;
integrarea informaţiei în context, finalizarea percepţiei
c. realizarea impactului; receptarea acesteia cu aportul organelor de simţ,
selectarea ei, deoarece nu vedem, nu auzim, nu simţim, etc. decât ceea ce
reprezintă ceva pentru noi, pentru subiectul percepător; finalizarea percepţiei

2. Cum poate fi definită percepţia?

a. ca fiind rezultatul final al unor procese complexe, dintre care multe se
desfăşoară în afara conştiinţei: stimularea intensă a unui mediu vizual - cazul
nostru - cu destulă acurateţe permite percepătorilor - turiştilor - antrenaţi în
percepţie, folosirea realităţii care favorizează executarea unor operaţii
complexe
b. ca fiind rezultatul parţial al unor procese complexe, dintre care multe se
desfăşoară în afara conştiinţei: stimularea intensă a unui mediu vizual - cazul
nostru - cu destulă acurateţe permite percepătorilor - turiştilor - antrenaţi în
percepţie, folosirea realităţii care favorizează executarea unor operaţii
complexe
c. ca fiind anamblul de măsuri, dintre care multe se desfăşoară în afara
conştiinţei: stimularea intensă a unui mediu vizual - cazul nostru - cu destulă
acurateţe permite percepătorilor - turiştilor - antrenaţi în percepţie, folosirea
realităţii care favorizează executarea unor operaţii complexe
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

CÂMPUL PERCEPTIV

Cuvinte cheie: turist, percepţie

Rezumat
Realitatea, în toată complexitatea obiectelor, fenomenelor şi
evenimentelor ce o alcătuiesc constituie câmpul perceptiv al percepătorului,
respectiv turistului. Astfel, o floare oferă informaţiile indispensabile despre
aspectul, frumuseţea, mirosul, culoarea, forma, mărimea şi utilitatea ei, în
timp ce o cădere de apă oferă informaţiile indispensabile cu privire la spaţiu
şi timp, apă, întrebuinţarea sa.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut
Ca şi exemplu la Schaffhausen, Elveţia, se formează o cădere de apă,
Rinul este larg de 150 m, apa fluviului cade aici de la o înălţine de 21 m,
debitul atinge peste 1000 m3/sec, ş.a.m.d. percepătorul percepe - vede,
aude, într-un cuvânt simte, este încântat de farmecul pe care îl generează.
Intervine aici însă o a doua caracteristică a obiectului perceput - invarianta
(patternuri constante) pe care fiecare obiect le are, le conţine, îi sunt
imanente. Astfel, floarea, oricare ar fi ea, oferă cam aceeaşi informaţie
(invarianta) după cum o cădere de apă va fi în cele din urmă tot o cascadă,
fie că se află în Munţii Norvegiei, în Bucegi (Urlătoarea) ori în America -
Niagara (în America de Nord situată la frontiera dintre SUA şi Canada,
formată pe fluviul Niagara, care uneşte lacul Erie cu lacul Ontario, cu valea
săpată în roci paleozoice, cu deosebire calcare siluriene. Aceasta se divide
în două braţe: cascada americană - 332 m lăţime şi 51 m înălţime - şi cea
canadiană în formă de potcoavă - 917 m lăţime şi 48 m înălţime. Energia sa
este utilizată parţial de hidrocentrale. Cascada a fost şi continuă să fie un
obiectiv turistic primordial (Dumpleton, B. colectiv, Bucureşti, 2004, p. 304-
305).
Dar, făurirea înţelesului oricărei părţi a realităţii percepute - obiecte,
fenomene, evenimente - se implementează prin organizare şi interpretare.
Cea dintâi presupune fuziunea stimulilor separaţi în ceva cu sens, adică într-
o singură experienţă a senzaţiilor neorganizate. Orice s-ar crede,
organizarea implică însă şi simplificarea prin fuziune - numărul mare al
stimulilor se diminuează, deoarece se realizează includerea lor într-o singură
experienţă. De îndată ce percepţia există ne este foarte greu să mai
percepem în continuare stimuli separaţi. De ce se ajunge aici ? Din nevoia de
adaptare. Aşa, de exemplu, faţă-n faţă cu monumentul Columna lui Traian
sau Trophaeum Traiani de la Adamclisi ne vom da seama că realizatorii,

37
creatorii lor au simplificat când au realizat imaginile basoreliefului de pe
primul şi metopele de pe al doilea.
Columna lui Traian se găseşte între cele două Biblioteci şi Basilica
Ulpia ale Forului lui Traian; ea a fost ridicată în anul 113 d. Cr., în plin centru
Romei şi a vrut să concretizeze una din cele mai plastice şi complete cărţi ale
acelor biblioteci, imaginată ca un sul înfăşurat pe o coloană, conţinând sub
formă de basoreliefuri, cu o fidelitate istorică incomparabilă, campaniile lui
Traian în Dacia în intervalele 101-102 şi 105-106.
Peste 2500 de personaje, înşirate ca pe o peliculă de film de peste 200
de metri, însumează faptele de arme ale lui Traian în Dacia, cu cetăţile
cucerite, operele militare, construite pe parcurs - printre acestea podul de la
Turnu-Severin - şi mult încercata glorie a împăratului asupra lui Decebal.
Înălţimea Columnei, păstrată în întregime, este de 30 m - are împreună cu
postamentul, cu capitelul doric şi cu statuia 42,4 m Până în 1587, în vârful
Columnei domina statuia lui Traian. De atunci ea a fost înlocuită cu statuia
Sf. Petru care există şi astăzi. O copie a Columnei, în mulaje poate fi văzută
şi la noi în ţară, la Muzeul de Istorie.
Impactul cu o realitate atât de complexă necesită dirijarea percepţiei,
deoarece altminteri percepem ca să percepem, ca scop în sine, fără să
cunoaştem ceva. Sarcina revine ghidului excursiei ori aceluia care îşi asumă
răspunderea organizării şi desfăşurării activităţii perceptive. În acest sens e
nevoie să se ştie ce anume vedem, percepem, cum anume o facem, în ce
scop şi din ce cauză după ce am ajuns la Roma în faţa basoreliefurilor
Columnei lui Traian. Activitatea perceptivă se poate desfăşura, ea poate fi
dirijată prin întrebări în aşa fel încât, fără să cădem în păcatul de a insista
asupra detaliilor inutile, indispensabile însă specialiştilor, ea să fie eficientă,
deoarece conotaţiile generale sunt mult mai importante decât amănuntele.
Similar se poate proceda şi în cazul perceperii monumentului
Trophaeum Traiani de la Adamclisi. In apropierea localităţii se află ruinele
cetăţii şi aşezării civile ce-i poartă numele. Tot aici au fost descoperite şi
ruinele monumentului înălţat de romani în vremea lui Traian, în cinstea
victoriei sale asupra geto-dacilor, la începutul sec. al II-lea, în anul 109 d. Cr.
Monumentul triumfal de la Adamclisi este cea mai de seamă construcţie din
Dacia pontică ridicată pe platoul dobrogean unde s-a desfăşurat bătălia
decisivă din cea de a doua campanie a primului război dacic.
Metopele monumentului Trophaeum Traiani reflectă momente din
luptele romanilor, evident în imagini plastice de o rară frumuseţe, rezultat al
selecţionării, ordonării şi prelucrării informaţiilor. Şi în faţa acestui obiect,
dirijarea percepţiei este absolut necesară, altminteri vom privi, ne vom
entuziasma, fără să reţinem ceea ce este mai important. Ghidul trebuie să
ştie că doar două din metopele de pe marele monument sunt de o mare
importanţă şi ceva mai uşor de perceput. Prima metopă
a - XLIX - a înfăţişează un dac ce îşi ţine de mână femeia. El este netuns,
poartă iţari strâmţi redaţi sub formă de moletiere, o cămaşă sub haină lungă
aproape fără nici o încreţitură, cu mâneci lungi strânse şi spintecată pe
ambele părţi de la şolduri, până jos la genunchi. Totodată este încins cu o
curea ce are la mijloc o cataramă. Femeia poartă pe cap o broboadă de sub
care iese părul, o cămaşă încreţită la gât şi cu mâneci scurte, o fotă sau o
fustă lungă până la glezne.
 Metopa a doua, de fapt a - L - a oglindeşte două femei dace. Ambele
sunt îmbrăcate ca femeia de pe metopa anterioară. După câte ne putem da
seama cu uşurinţă şi aici în realizarea imaginii artistice respectiv a tabloului
concret, generalizat, realizat cu ajutorul ficţiunii, autorii au pornit de la
realitatea concretă pe care, după ce au perceput-o şi priceput-o, au trecut la
recrearea sa. Impactul cu asemenea opere se realizează şi în funcţie de
pregătirea şi interesul turiştilor, evitându-se de fiecare dată amănuntele care
îngreunează percepţia propriu-zisă. Nu trebuie uitat nici o clipă faptul că
fiecare excursie, vizitarea oricărui obiectiv turistic reprezintă o posibilitate
remarcabilă de dezvoltare a activităţii perceptive, a percepţiei însăşi. (Neda,
A., 2003, p. 90-96).
De când se naşte până moare, omul continuă să perceapă. Dezvoltarea
şi evoluţia percepţiei sunt perpetue şi ubicue. Ele au loc sub înrâurirea
factorilor ereditari şi de mediu. Realitatea relevă cu prisosinţă aceste
fenomene. Forma (R. L. Fantz) şi profunzimea percepţiei (E.J.Gibson şi
R.Walk), deopotrivă natura sa au fost şi sunt în centrul atenţiei psihologilor.
Ei au corelat, în toate cazurile, ereditatea cu mediul şi au insistat asupra
interacţiunii lor, au subliniat aportul acestora la crearea şi sporirea
disponibilităţilor perceptive, într-un fel fundamentarea adaptării (Miuţ, P.,
2000, p. 47-48).
Turismul permite formarea, consolidarea şi afirmarea tuturor tipurilor de
percepţii. Astfel, ajunşi în Basel, după peregrinări pe străzile oraşului de pe
Rin situat la graniţa germană şi cea franceză, turiştii vor descoperi Münster-
ul, catedrală remarcabilă din gresie roşie, înălţată în sec al XlII-lea şi
reconstruită în jumătatea a doua a veacului următor, 1356 după un cutremur
devastator. Curiozitatea şi emoţiile sporesc, deoarece aici turiştii ştiu că vor
putea percepe plurimodal basorelieful ce îl înfăţişează pe Sf. Vincent, un
amvon sculptat într-un mod complicat, diverse morminte ale unor
personalităţi elveţiene şi locale. Dar, mai presus de toate vizitatorii au aflat că
tot aici se găseşte mormântul lui Erasmus din Roterdam, lumina călăuzitoare
a Renaşterii.
Evocarea personalităţii sale în corelaţie cu cea a lui Olahus concură la
realizarea unei percepţii plurimodale, faţă-n faţă cu epitaful lipit pe unul din
pilonii măreţei catedrale. Lectura epitafului, ambientul sfântului lăcaş ca
atare, faptul că ne aflăm în preajma mormântului său înlesnesc percepţia şi
înţelegerea locului şi rolului personalităţii lui Erasmus în cultura universală.
Contactul cu un atare ambient schimbă percepţia, în sensul că o
îmbogăţeşte. Modificarea ei se produce prin asimilarea şi integrarea
informaţiilor noi în experienţa perceptivă existentă. Similar se petrec lucrurile
şi în cadrul vizitei la Casa memorială a lui El Greco (Fodele, Creta) sau la
cele ale lui Ion Creangă, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Ioan Slavici,
Biserica Mátyás (Ungaria).
Într-un asemenea context percepţia trecutului se amplifică, dacă avem
în vedere originea română a lui Matei. Excursul devine favorabil înţelegerii
comprehensive a unui moment din istoria Ungariei în corelaţie cu istoria
noastră. Iancu de Hunedoara - János Hunyady - a fost unul din cei mai
importanţi eroi naţionali ai Ungariei, stimat şi slăvit pentru decizia lui de a
stăvili expansiunea turcească.
39
 Oamenii, prin urmare şi turiştii, cu atât mai mult, ajung să presteze o
activitate perceptivă optimă printr-o interacţiune continuă cu mediul, condiţie
în stare să favorizeze dezvoltarea posibilităţilor şi disponibilităţilor perceptive
care, în fond, se află la baza adaptibilităţii fiecărui subiect. Sigur că puterea
de a percepe repede, corect şi bine (atribut al omului inteligent) necesită
informaţii în afara cărora e greu de presupus că vom putea vorbi cândva
despre performanţă. Aşa, de exemplu, dacă ai perceput în condiţii normale
Judecata de Apoi de la Composanto (Pisa), cea de pe cupola Capelei
Sixtine (Roma) sau aceea de pe peretele de apus al Mânăstirii Voroneţ
(Bucovina), perceperea, înţelegerea şi receptarea variantei de pe faţada
Catedralei Sfântul Vincent (Berna, Elveţia ) în ansamblul căreia sunt
implicate 254 de personaje într-un basorelief color devin mult mai uşoare.
Vizitând-o înainte de 1930, N. Iorga o descria astfel: pe timpanul Catedralei
gotice reparat ca tot restul său, spălat şi aranjat cu cea mai importantă grijă,
se chinuiesc oamenii iadului sub privirea, fără compătimire, aici ca, de altfel,
aiurea, a capitaliştilor de sfinţenie care se bucură în rai şi care n-au ajutat
destul pe ceilalţi ca să ajungă unde sunt ei. Mare clădire cu trei nave, un
onest exemplar al edificiilor secolului a XIII-lea (în Medrea, S.,1972, p. 34)
Orientat cu răbdare, turistul mai poate percepe tot aici marea sală din
epoca lui Savoia în care se mai păstrează ferestre şi coloane din lemn
original, la etaj sala de serbări, astăzi muzeu, unde pot fi contemplate
exponate diverse: arme, obiecte din fier forjat, mobilier, monezi, diferite
obiecte personale; sala blazoanelor sau a cavalerilor cu însemne heraldice
pictate de castelanii bernezi; camera pictată a ducelui de Savoia, salonul şi
capela. Înţeles astfel, edificiul castelului Chillon înlesneşte receptarea şi o
aprofundează.
O vizită la Cetatea Vaticanului - aceasta acoperă o suprafaţă de 44
hectare şi se bucură de independenţă totală din punct de vedere al dreptului
internaţional. Este unul din cele mai mici state din lume recunoscut de Italia
în persoana Papei - conducătorul suprem al Bisericii Catolice. De fapt aici
este sediul său. De extrateritorialitate mai beneficiază bisericile Sf Petru,
Santa Maria Maggiore, San Giovanni in Laterano şi San Paolo fuori le mura.
Basilica Sf. Petru completează magistral Cetatea Vaticanului. Piaţa din
faţa ei este una din cele mai frumoase şi vaste din lume. Ea are formă
eliptică, limitată de patru rânduri de coloane şi pilaştri (284 de coloane şi 88
de pilaştri cu înălţimea de 20 m). Pe unele coloane sunt suprapuse 140 statui
de sfinţi (3,75 m fiecare), executate sub directa supraveghere a lui Bernini.
Basilica însăşi de mari proporţii arhitectonice este o capodoperă a artei
italiene, a Renaşterii şi a Barocului. În 324 a fost ridicată aici o primă formă
de basilică pe locul unde, potrivit tradiţiei, s-ar fi aflat corpul Sf. Petru, ucis
împreună cu alţi martiri în grădinile Circului lui Nero, întins pe acelaşi teren.
La construirea acestui edificiu imens şi-au dat concursul de-a lungul
veacurilor, preeminent în epoca Renaşterii, artişti arhitecţi ca Rossellino,
Leon Battista Alberti, Giuliano da Sanggalo, Michelangelo (cupola enormă
este în întregime opera planurilor sale), Bramante, Bernini şi mulţi alţii.
Palatele Vaticanului - care alcătuiesc Cetatea cu nume omonim - sunt
în proprietatea papilor încă din 1377, dată la care are loc reîntoarcerea lui
Grigore al Xl-lea de la Avignon. Cea mai mare parte a acestor palate este
rezervată Muzeului şi Pinacotecii Vaticane, restul fiind ocupat de
apartamentele Papei şi Curtea Pontificală. Sălile aflate în palatele destinate
muzeului alcătuiesc Pinacoteca inaugurată în 1932, cu peste 500 de tablouri
şi tapiserii şi muzeele propriu-zise: Egiptean, Etrusc, Stanţele lui Raffaello,
Capela Sixtină - unde pot fi percepute faimoasele: Judecata de Apoi şi
Facerea, fresce de o inestimabilă frumuseţe ale lui Michelangelo -
Apartamentele Borgia, Muzeul Creştin şi Biblioteca Vatican (Miclea, L, 1970,
p. 120).
O vizită în Provenţa - regiune care reprezintă o lume magică, un
imperiu al luminii Mediteranei, unde chiparoşii întunecaţi se unduiesc în
bătaia brizei sub un cer albastru azuriu, iar mirosul de pin şi levănţică
pluteşte în aer. Aici este locul unde mitul poporului francez devine realitate:
inimă deschisă şi calm joie de vivre. Un atare cadru de un pitoresc
inconfundabil a constituit sorgintea artei postimpresioniste, întocmai cum
Parisul fusese, la momentul oportun, izvorul impresionismului. Peisajul
tulburător al Provenţei a acaparat pe Monet şi Renoir. Lumina, oceanul de
lumină, i-a absorbit apoi pe postimpresioniştii francezi şi străini de la Van
Gogh şi Gauguin la Cezanne - cel mai mare dintre ei, primul (1853 - 1890) a
abandonat iluzia picturii ca imitaţie a naturii.
Valul artiştilor de avangardă a continuat, de la Picasso la Braque în
operele lor cubiste, la Chagall, Matisse şi Dufy. Van Gogh şi Gauguin sunt
asociaţi cu Arlex, Cézanne cu Aix, iar Signac şi Matisse cu St Tropeze şi
Nisa. Cubiştii au fost post impresionişti care au devenit urmaşi ai lui Gauguin.
Bonnard (1867 - 1947), pictorul senzaţiilor a trăit la Cannes, unde a pictat
idile mediteraneene seducătoare, de interioare sudice, onirice şi de o
cromatică luminoasă fără precedent. Les Fauves, membrii şcolii create de
Matisse (1869-1954) în 1905, au fost numiţi bestii sălbatice datorită
predilecţiei lor pentru culorile strălucitoare violente. Picasso (1881-1973) a
trăit pe Coasta de Azur, mai ales în Antibes şi Juan les Pins, aducându-şi
contribuţia la apariţia cubismului, alături de Braque (1882-1963), în Céret, în
1911.
Impactul cu o asemenea lume, sursa inspiraţiei celor enumeraţi şi a
altora favorizează perceperea picturilor şi invers, dacă turiştii cunosc cumva
operele lor, vor avea bucuria descoperirii sorgintei acestora. Aici ori pornind
de aici Cézanne (1882-1885) ţinea să transforme impresionismul într-un
curent solid şi de durată asemenea artei muzeelor; Toulouse - Lautrec (1864-
1901) a dus o viaţă de desfrâu, dar în Provenţia ajunge să aprofundeze
fenomenul artistic. Gauguin vine aici convins de Van Gogh (Arles), el s-a
retras însă la Paris, fiindcă nu s-au mai înţeles - dânsul credea în intensitatea
trăirilor, emoţiilor şi sentimentelor, în egală măsură în supremaţia culorilor la
care recurgea pentru a le sugera cât mai elocvent.
Aici este însă ţinutul lui Cézanne (1839-1906) - Aix - en Provence -
oraşul fântânilor şi al bulevardelor străjuite de copaci. Cine ajunge să viziteze
oraşul poate urma drumul pictorului marcat prin plăci de bronz. La nord de
catedrala de pe Avenue, Paul Cézanne, se găseşte L 'atelier Paul Cézanne
care păstrează întocmai casa şi atelierul neîntrecutului artist - basca şi
pelerina sunt atârnate pe cui, acolo unde le-a lăsat el când a părăsit lumea
noastră (1906).
Crezul său era: culoarea poate să impresioneze, să creeze munţi.
Lumea lui -ţinutul său - este alcătuită din izvoare albastre şi lut roşu, pini de
41
un verde-închis şi din stânci geometrice arse de soare. In fond acestea sunt
resursele creaţiei sale vaste: muntele de calcar, castelul întunecat şi
romantic, natura, lumea florilor, etc. Ambiţia lui a fost să-l refacă din natură
pe Poussin, să refacă ideile pastorale ale bătrânilor maeştri într-o manieră
modernă. (Poussin, N. - 1594-1665, pictor, desenator francez, exponent al
clasicismului, el a creat şi a pictat compoziţii şi peisaje de un colorit
inimaginabil. Creaţile sale se remarcă prin măreţie, armonie, echilibru,
culoare şi devin peisaje monumentale şi lirice ce atestă un sentiment păgân
al naturii, ceea ce-1 apropie de Tizian el i-a influenţat pe Corot şi Cézanne).
Potrivit spuselor lui Brian Sewell, Cézanne a ieşit din tipare şi a anticipat
cubismul, impresionismul, adică pe Picasso, Matisse, Utrillo, Modigliani şi
chiar pe Lucien Freud.
Femeile la scăldat ale lui Cézanne amintesc de nudurile
renascentiştilor, în vreme ce peisajele sale inimitabile ne duc cu gândul spre
cubism. În Aix - en - Provence se poate reface lumea creaţiei lui Cézanne,
dacă vizitezi zonele imortalizate pentru veşnicie de pictor, de la Château-
Noir la Monste-Victoire. (2003, p. 324-325).
Vizitarea ţinutului său, după ce ai ajuns să cunoşti foarte bine creaţia lui
sau invers, după ce ai vizitat zonele ce reprezintă sursa operei sale, treci să-i
percepi opera, să o înţelegi şi să o receptezi, reprezintă condiţii ale unei
percepţii complexe. Acum totul va fi mai uşor, tainele se dezleagă, misterele
se revelează în toată plinătatea lor.
Situaţie asemănătoare se întâmplă şi în cazul vizitării locurilor pe unde
a copilărit şi trecut Ion Creangă, Ioan Slavici ori pictorul englez, Constable.
Acesta din urmă, de exemplu, a izbutit să condenseze în creaţiile sale trăiri
spirituale de o înaltă calitate practică şi umană, a concentrat, şi a esenţializat
natura, chiar dacă percepându-i picturile ajungi să-i descoperi sursele
creaţiei sale. El a înţeles că nu este de ajuns să compui furtuni pentru a fi
dramatic. Temele, subiectele şi tramele în sine nu dezvăluie talentul artistului
în artă, ci doar sentimentele, sensurile viziunii creatorului, mijloacele artistice
implicate în crearea imaginii, (recrearea lumii), în organizarea culorilor,
sesizarea efectelor, contrapunctarea din interior, facultatea de a le impune
trăirile tale şi a semenilor din preajma ta sunt decisive în crearea şi
desăvârşirea operei.
Comitatul Constable este zona de pe malul râului Stour. John
Constable (1776-1837) a pictat cu afecţiune râul, copacii şi satele care au
devenit familiare pentru acei care nu le-au perceput vreodată. Operele sale
reconstituie într-o formă nouă, originală, lumea satului East Bergholt din
Sufpolk, un ţinut cu peisaje radioase, încărcate de prospeţime, cu canale
umbroase şi râuri domoale, cu mori de apă şi de vânt, cu eleştee acoperite
de nuferi şi păsări multicolore: Navigând pe Orwell, Lângă Ipswich, Vedere
din Epsom, Târg de ţară East Bergholt, Moară din Flatford..., Un drum
de ţară, Apa din scocul morii, Moară veche, Peisaj în dublu curcubeu,
Moară văzută dinspre apă, Lan de grâu, Şesuri cu apă lângă Salisburg,
Carul cu fân, diverse studii (de copaci, de cer şi copaci, car de fân, nori
cumulus, ş.a.m.d.), Plajă cu bărci de pescari, Biserica din Dedham,
Moara din Stratford, St. Mary, Stonehenge şi multe altele. De la celebra ori
strania pictură a lui Constable, Stonehenge, compoziţie ce respiră din înalta
atitudine poetică a inspiraţiei marelui peisagist, putem ajunge la un dialog
firesc despre monumentul megalitic Stonehenge.
 Vizitarea Monumentului de la Stonehenge - localitate pe râul Avon,
unde se găseşte renumitul monument cu nume omonim; un cerc de pietre
care reprezintă, probabil, un ceas solar ori un observator astronomic, iar
după alţii o zonă de aterizare pentru nave extraterestre. Intervenţiile verbale
(cuvântul) sunt în măsură să asigure activitatea perceptivă în condiţii bune,
date fiind situaţiile în care se desfăşoară - faţă-n faţă cu obiectele, părţile
componente ale acestora. În toate cazurile, percepţia clarifică sensul unor
noţiuni. Iată de ce efectuată în condiţii optime, indiferent de vârsta turiştilor,
activitatea perceptivă dobândeşte eficienţă şi caracter utilitar. În cazul în care
dialogul se limitează la pictura lui Constable, Stonehenge, precizarea
punctului de plecare, de fapt a izvorului de inspiraţie, devine o necesitate.
O vizită la Piatra scrisă - Caransebeş, Caraş-Severin. În Duminica
Mare se adună la Armeniş, credincioşi din Timişoara, Caransebeş, în
general, din judeţele Timiş şi Caraş-Severin din dorinţa ardentă de a participa
la slujba ce se ţine aici - mai nou într-un altar ctitorit în 1990 vizavi de Piatra
scrisă.
Care-i, în fond, explicaţia capelei de la Piatra scrisă ? În timpul în care
s-a construit calea ferată Caransebeş-Orşova, în urma unor explozii
provocate de lucrătorii angajaţi în executarea lucrărilor, a apărut din stâncă o
icoană - Icoana Sfintei Treimi. Credincioşi, muncitorii şi-au continuat
lucrările, dar, dintr-un respect aparte pentru icoana descoperită, au ocolit-o la
vreo câţiva metri.
Se spune că această icoană ar avea origine miraculoasă, mai mult că
ea nu este zugrăvită de mâna omenească. Ceea ce este absolut cert este
faptul că această capelă a fost menţionată pe o hartă militară din anul 1788
sub numele de Stânca Sfintei Treimi. În zonă circulă tot felul de legende cu
privire la icoană, preeminent la Maica Domnului care ar fi săvârşit
nenumărate minuni pentru acei care veneau aici stăpâniţi de credinţă -mulţi
dintre ei s-au vindecat de diverse boli şi li s-au împlinit tot felul de dorinţe.
Asemenea informaţii oferite din timp turiştilor cât şi pe parcursul vizitei la
acest obiectiv ori la altul, înlesnesc percepţia, fac din ea o activitate
perceptivă care are loc în condiţii mai bune: cadrul în care se realizează,
atmosfera din preajma icoanei, tabloul ca atare favorizează percepţia şi-i dă
consistenţă.
Loreley - ajunşi în faţa Stâncii gărzii ce surplombează Rinul - fluviu
lung de 1320 km, turiştii încep să-şi pună diverse întrebări. Acesta izvorăşte
din Vorderrhein şi Hinterrhein, şuviţe de apă ce prind contur sub numele de
Rin, după zeci de kilometri, obosit acesta poposeşte la lacul Konstanz din
sudul Bavariei. De aici îşi trage apoi firul existenţial, fluviul Rin avid de a fi el
şi va fi împărţindu-şi darul nu doar pe pământul Germaniei, ci şi pe cele ale
Franţei, Olandei şi Elveţiei ca să sfârşească, în cele din urmă, în
îmbrăţişarea Mării Nordului. Când ajunge la strâmtoarea menţionată Rinul
are o lăţime ce nu depăşeşte 90 m.
În verile secetoase apa scade iar stâncile îşi înalţă fruntea cu mult
deasupra apei sub numele de Cele şapte fecioare. Potrivit legendei,
fecioarele au fost transformate în stânci din cauza inimilor lor de piatră,
prefăcute că ar fi pudice statornic insensibile la dragostea Feţilor-Frumoşi de
pe aceste meleaguri. Ele fac ca ecoul strigătelor şi al valurilor înspumate să
43
se repete de şapte ori. Conform legendei Loreley a pecetluit soarta celor mai
mulţi luntraşi care au îndrăznit să treacă pe aici. Povestea ei a devenit
esenţa poemului lui H. Heine, Loreley - o prea frumoasă fată care stătea în
vârful stâncii, deasupra Rinului, unde îşi pieptăna părul şi cânta cântece
duioase luntraşilor ce treceau în sus şi în jos prin faţa ei. În acest fel dânşii
erau distraşi de la primejdiile ascunse ale Rinului şi, volens-nolens, - atraşi
spre mormântul lor acvatic.
Versurile lui Heine au fost puse pe note de Fr. Silcher, ceea ce a
contribuit şi mai mult la răspândirea şi cunoaşterea lor în toată lumea. Dar,
prea puţină lume ştie că ideea scrierii unui atare poem i-a venit înaintea lui
poetului romantic, Clemens Bretano, care în 1801 a inclus povestea lui Lore
Lay în romanul Godwy. În fond, naraţiunea nu-i doar o simplă poveste, rodul
imaginaţiei pure a unuia sau altuia dintre scriitorii menţionaţi, pentru că aici,
din cauza stâncilor şi a curenţilor înşelători, a strâmtorii ce se ridică la o
înălţime de 132 m deasupra apei, Rinul înconjoară aceste stânci şi duce la
înec mai mulţi vâslaşi cutezători. Reproducem în continuare poemul Loreley
avînd în vedere frumuseţea sa, în traducerea poetului român, St. O. Iosif:
Lipsa informaţiei prealabile percepţiei, indiferent care ar fi obiectivul,
face ca aceasta să fie deficitară, greoaie, dacă nu chiar imposibilă. Ce ar
însemna vizitarea unui din cele amintite sau a unui obiectiv cultural din
perimetrul capitalei Italiei vizitat fără a avea informaţii suficiente realizării
optime a percepţiei ? Trei grupuri care au vizitat, de exemplu, monumentul şi
au primit totuşi unele explicaţii, la întoarcere, în Timişoara, nu-şi mai
aminteau efectiv de obiectivul cultural respectiv - era vorba despre: ...
Monumentul lui Victor Emanuel al II-Iea - reprezintă un edificiu foarte
mare, o construcţie de culoare albă, strălucitoare în bătaia soarelui, bogată
din punct de vedere arhitectonic. Ea dispune de forme multiple cărora nu le
sunt străine stilurile moderne ce se îmbină armonios cu cele tradiţional -
clasice. Construcţia a fost înălţată în Roma, în 1885, după planul arhitectului
Sacconi, G, din dorinţa poporului italian de a celebra înfăptuirea unităţii
naţionale italiene sub conducerea lui Victor Emanuel al II-lea, în realitate
primul rege al Italiei. Din asemenea considerente, monumentul mai este
cunoscut şi sub numele de il Vittoriano.
Monumentul atinge înălţimea de 81 m şi are în partea de sus un portic
uriaş terminat cu o friză împodobită cu statui ce personifică regiunile Italiei.
De o parte şi de alta a acestui portic sunt situate două propilee ce susţin
două uriaşe cuadrige de bronz conduse de Victorii înaripate. Prin
aglomerarea atâtor linii şi contorsiuni, monumentul este o construcţie tipică
secolului al XlX-lea. Din întregul său se detaşează statuia ecvestră a lui
Victor Emanuel al II-lea. Aceasta este înaltă de 12 m (în greutate de 15 tone
de bronz) şi se găseşte pe terasa a două scări monumetale care duc spre
vârful ansamblului. În pântecul calului ar putea sta, în jurul unei mese, circa
20 de persoane.
Pe prima terasă se află grupul statuar - Altarul Patriei care are în
centrul său statuia Romei, la baza căreia se găseşte Monumentul Eroului
Necunoscut străjuit continuu de două santinele. De sus, din înălţimea
coloanelor, putem avea imaginea panoramică integrală asupra Romei, până
foarte departe spre munţii care se pierd în zare. In interiorul Monumentului se
află Arhiva şi Muzeul Risorgimento-ului (Roma, Ghid turistic).
 Château de Versailles - situat în apropierea Parisului în localitatea cu
nume omonim, castelul este o construcţie copleşitoare ce străluceşte
semeaţă în vârful dealului. Ludovic al XlV-lea a reuşit să transforme satul
simplu şi micul castel într-o inegalabilă expresie a bogăţiei, privilegiului şi
monarhiei absolute. Aici, curtea se amuză departe de duhoarea şi conspiraţia
Parisului: istoricii se întreabă pe bună dreptate, dacă Maria-Antoaneta a spus
într-adevăr despre populaţia înfometată în timpul revoluţiei că dacă nu au
pâine să mănânce cozonac. Mulţimile înfuriate i-au târât însă înapoi la Paris
pe Ludovic al XlV-lea şi pe soţia lui şi, mai târziu, în 1793, aceştia au fost
executaţi în public. Cu această ocazie castelul a fost devastat, dar salvat de
la ruinarea totală.
În interior, turiştii pot vizita apartamentele regelui, inclusiv dormitorul
său, situat în centrul palatului simetric construit. Celelalte camere, printre
care şi cea a Mariei-Antoaneta, sunt mobilate în stil Ludovic al XlV-lea.
Deosebită, de-a dreptul extraordinară, este Sala Oglinzilor - de 70 m , -
mărginită, pe o parte, de o serie de arcuri ornate cu sticlă reflectantă şi pe
cealaltă cu ferestre franţuzeşti care dau spre terasă.
Parcul de la Versailles a fost proiectat de André Le Nôtre, artistul
peisagist care a creat imaginea grădinii regale. De pe treptele palatului se
vede pe toată lungimea sa Grand Canal, în forma unei flori de crin, care
împarte grădina în două. De fiecare parte a aleii centrale care duce la punctul
principal, Bazinul lui Apollo, pădurile sunt presărate cu statui încântătoare,
grote secrete, heleşteie cu peşti aurii, fântâni şi imense straturi de flori. În
această lume, natura este de-a dreptul îmblânzită, iar Regele Soare
domneşte cu supremaţie - reprezentat aidoma zeului Apollo.
Am relevat mai sus, chiar am stăruit poate prea mult asupra faptului că
percepţia reprezintă, în cele din urmă, interpretarea informaţiilor pe care le
primim prin intermediul organelor de simţ în condiţiile în care se menţine
constanţa formei şi a dimensiunii, deopotrivă a culorii. Ţinând seama de
rezultatele studiilor efectuate în elucidarea problemei percepţiei, acestea,
aproape toate:
a) sugerează că percepţia umană este flexibilă, ceea ce înseamnă că
este posibil ca ea să nu fie înnăscută;
b) accentuează necesitatea unor anumite forme de experienţă în
scopul dezvoltării unei percepţii cât mai precise;
c) relevă că unele procese perceptuale primare, cum ar fi constanţa
dimensiunii sau percepţia distanţei ar putea fi de natură ereditară;
d) subliniază importanţa motivaţiei (imbolduri, trebuinţe, motive,
interese, convingeri, concepţie despre viaţă şi societate, scopuri şi
idealuri) în dezvoltarea şi consolidarea percepţiei;
e) scot în evidenţă rolul iluziilor cu precădere optice în realizarea
percepţiei complexe,
f) demonstrează că percepţia este o activitate care implică, în egală
măsură, emiţătorul şi percepătorul, în cazul nostru turistul (Hayes, N.
Şi Orrell, S., 1997, p. 41-54).

45
 Concepte şi noţiuni de reţinut

 Realitatea, în toată complexitatea obiectelor, fenomenelor şi

evenimentelor ce o alcătuiesc constituie câmpul perceptiv al percepătorului,
respectiv turistului. Astfel, o floare oferă informaţiile indispensabile despre
aspectul, frumuseţea, mirosul, culoarea, forma, mărimea şi utilitatea ei, în
timp ce o cădere de apă oferă informaţiile indispensabile cu privire la spaţiu
şi timp, apă, întrebuinţarea sa.
 Impactul cu o realitate atât de complexă necesită dirijarea percepţiei,
deoarece altminteri percepem ca să percepem, ca scop în sine, fără să
cunoaştem ceva. Sarcina revine ghidului excursiei ori aceluia care îşi asumă
răspunderea organizării şi desfăşurării activităţii perceptive.
 În ceea ce priveşte percepţia în timpul activităţii turistice este absolut
necesar ca percepătorul, respectiv turistul să manifeste:
o un comportament activ, singurul în măsură să asigure realizarea şi
dezvoltarea unei percepţii corecte, plenitudinare;
o atenţie continuă, experienţă adecvată pentru dezvoltarea şi
consolidarea unei activităţi perceptive optime;
o grijă deosebită în ceea ce priveşte folosirea transferului senzorial
transmodal - în perceperea complexă a vieţii şi realităţii, în egală
măsură a produselor culturale;
o grijă în folosirea ambientului în care sunt plasate obiectele culturale,
pentru că acesta îngăduie adaptabilitatea perceptuală, prioritar
vizuală.

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme

1. Care sunt etapele de prelucrare a informaţiei în procesul percepţiei?

a. primirea informaţiei; receptarea acesteia cu aportul organelor de simţ,
selectarea ei, deoarece nu vedem, nu auzim, nu simţim, etc. decât ceea ce
reprezintă ceva pentru noi, pentru subiectul percepător; integrarea informaţiei
în context,
b. realizarea impactului, primirea informaţiei; receptarea acesteia cu aportul
organelor de simţ, selectarea ei, deoarece nu vedem, nu auzim, nu simţim,
etc. decât ceea ce reprezintă ceva pentru noi, pentru subiectul percepător;
integrarea informaţiei în context, finalizarea percepţiei
c. realizarea impactului; receptarea acesteia cu aportul organelor de simţ,
selectarea ei, deoarece nu vedem, nu auzim, nu simţim, etc. decât ceea ce
reprezintă ceva pentru noi, pentru subiectul percepător; finalizarea percepţiei
2. Cum poate fi definită percepţia?
a. ca fiind rezultatul final al unor procese complexe, dintre care multe se
desfăşoară în afara conştiinţei: stimularea intensă a unui mediu vizual - cazul
nostru - cu destulă acurateţe permite percepătorilor - turiştilor - antrenaţi în
percepţie, folosirea realităţii care favorizează executarea unor operaţii
complexe
b. ca fiind rezultatul parţial al unor procese complexe, dintre care multe se
desfăşoară în afara conştiinţei: stimularea intensă a unui mediu vizual - cazul
nostru - cu destulă acurateţe permite percepătorilor - turiştilor - antrenaţi în
percepţie, folosirea realităţii care favorizează executarea unor operaţii
complexe
c. ca fiind anamblul de măsuri, dintre care multe se desfăşoară în afara
conştiinţei: stimularea intensă a unui mediu vizual - cazul nostru - cu destulă
acurateţe permite percepătorilor - turiştilor - antrenaţi în percepţie, folosirea
realităţii care favorizează executarea unor operaţii complexe.

47
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

TURISMUL ÎNTRE PROIECT ŞI REALITATE

- IMAGINAŢIA-

Cuvinte cheie: turism, imaginaţie, istorie

Rezumat
Nu s-ar putea afirma că la noi în ţară ori la noi în judeţ, în municipiile
Timişoara şi Lugoj, în oraşele, comunele şi satele noastre nu s-a practicat
turismul, dimpotrivă, fie că l-am numit astfel sau într-un alt fel, plimbare,
excursie, vizită, drumeţie, pelerinaj, petrecere în mijlocul naturii, acasă la,
vedere de sus, joc şi voie bună ş.a.m.d. turismul a fost practicat şi la noi ca
pretutindeni în lume, mai puţin sau de loc, ca industrie.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

Consideraţii generale

Ne-am propus, fără a fi în stare să-l teoretizăm în raport cu experienţa

prea puţin fundamentată, prin urmare şi confirmată din punct de vedere
ştiinţific la noi. Nu am putut consulta tot ceea ce s-a făcut ori ce anume s-a
spus şi s-a scris în materie de turism. Tradiţia există, dar nu-i îndeajuns
cunoscută; după 1989, turismul a început să se practice pe scară largă. Dacă
până acum Oficiul Naţional de Turism îşi avea filialele la nivelul judeţelor,
singurele în măsură să-şi asume răspunderea organizării şi desfăşurării sale,
după anul menţionat societăţile şi oficiile de turism s-au înmulţit. Numărul lor
a ajuns să fie în municipiile şi judeţul nostru de ordinul zecilor. Apărute
accidental, multe dintre ele au falimentat, iar altele le-au luat locul.
Amatorismul serviciilor este încă preponderent. Calitatea lor lasă, în destule
cazuri, de dorit.
Să credem că cei implicaţi în organizarea turismului, ca de altfel şi a
învăţământului superior privat, cu câteva excepţii, au încercat să-l organizeze
şi să-l desfăşoare ştiinţific, ne-am putea înşela, deoarece prioritar a fost
aspectul comercial. Intenţia noastră a fost şi rămâne ideea de a-i sensibiliza
pe acei care vor să-l organizeze şi să-l desfăşoare firesc, să gândească
asupra cerinţelor sale manageriale, corelării acestuia cu diferitele niveluri ale
sistemului nostru educaţional, precum şi între acestea şi mediul socio-
cultural. Aceasta cu atât mai mult cu cât schimbările mici, insignifiante, debile
nu au urmările scontate, deoarece sunt anulate numaidecât de către sistemul
existent?! Contează cu primordialitate organizarea, desfăşurarea şi
finalizarea actelor, operaţiilor şi acţiunilor subordonate activităţii turistice. Da,
contează, dar este absolut nevoie ca ceea ce i se oferă turistului să aibă
calitatea dorită. Aşadar, tot atât de importantă este activitatea managerială a
proprietarilor sau a celor care iau în custodie diferite obiective, evident a
angajaţilor de la primul la ultimul.
Aceştia toţi şi fiecare au nevoie de fonduri destinate amenajării, dar, în
egală măsură, de multă, foarte multă imaginaţie, cheia sui-generis a oricărui
succes în activitatea turistică.

Imaginaţia - condiţie necesară a existenţei

Imaginaţia este un proces psihic al cărui rezultat îl constituie obţinerea

unor reacţii, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor (A.
Cosmovici, 1996, p.154). Indispensabilă, prezenţa să favorizeze procesele
de identificare (prin care subiectul recunoaşte un obiect ori un eveniment,
clasei ori categoriei căreia-i aparţine ori prin care asimilează un ansamblu de
elemente, fenomene altuia) de discriminare (proces prin care percepătorul,
fie el şi turist, efectuează o distincţie între stimuli ori obiecte) de evocare
(acte, operaţii de memorie prin care turistul îşi aminteşte un eveniment trecut
sau un obiect perceput anterior-chiar pe bază de imagini) şi de anticipare (a
obiectelor şi fenomenelor, răspunsurilor în raport cu procesele şi fenomenele
de expectaţie; în cazul său comportamentul turistului ar trebui să se deruleze
în funcţie de programul vizitei, prealabil, care defineşte ordinea secvenţială şi
derularea temporală a acţiunilor, ordinea pe care nu o poate explica deşi este
o desfăşurare pas cu pas).
După cum se ştie, psihologia asociaţionistă consideră imaginile
mentale drept urme rămase din percepţii (preponderent vizuale); acestea se
corelează între ele prin asociaţii. Psihologia constructivistă aprecia că
imaginile mentale sunt consecinţa interiorizării, imitaţiei amânate (Piaget şi
Inhelder). Pe de altă parte, J. Piaget diferenţiază imaginile reproductive, care
îngăduie evocarea obiectului sau evenimentului perceput anterior şi imaginile
anticipative care se referă la ceea ce încă nu au perceput.
Imaginile permit doar figurarea stării, reprezentarea transformărilor
cerute de realizarea operaţiunilor cognitive propriu-zise. Spre deosebire de
noţiuni, imaginile prezintă în plus un caracter individual evident, ele sunt, de
fapt, produsul interacţiunii unui subiect anume cu un obiect singular
(Bronckart, J.P. în Doron şi Parot, 1999, p.387).
Imaginaţia este indispensabilă, în egală măsură poetului, artistului
plastic, omului de ştiinţă (după cum ne vom convinge urmând componentele
Pliantului Muzeului Leonardo da Vinci.) politicianului, managerului turistic
(iniţiativa, inovaţia reprezintă noutăţi în planul acţiunilor ce se subordonează
activităţii turistice). Fără imaginaţie managerul este fără doar şi poate un
înfrânt. Ea este componenta principală a creativităţii care mai presupune
motivaţie, dorinţa de a realiza ceva nou, deosebit, voinţa cu toate însuşirile
sale – puterea, promptitudinea, perseverenţa, independenţa, curajul sau
bărbăţia. Imaginaţia, în consecinţă şi creativitatea, se remarcă prin fluiditate,
plasticitate şi originalitate. Fiecare îşi are importanţa sa, însă primordială
rămâne originalitatea. În afara unor asemenea calităţi cei desemnaţi să
realizeze managementul turistic îşi pot da demisia, fie că este vorba despre
director, fie ca ne referim la ghid ş.a.m.d.
49
 Factorii creativităţii, planurilor sale (Landau, E., p.79-80) sunt
numeroşi, Taylor C.W. apreciază că ar putea fi cinci: creativitatea expresivă,
planurile inovatoare, emergenţa, planurile productiv şi inventiv – dar oricare
şi oricâte ar fi ei fără imaginaţie nu se poate realiza turismul. Managerul e
necesar să dispună de capacitate empatică – (empatia – aptitudinea de a te
identifica, acum şi aici, cu o persoană şi a percepe, a reprezenta etc. lumea,
asemenea ei), adică puţină imaginaţie de a se reprezenta în locul turiştilor
care şi-au investit adesea truda şi economiile dintr-un an ca să ia parte la o
excursie. Lipsa de empatie conduce la neînţelegeri, certuri şi în cele din urmă
la abandonarea firmei. Iată de ce imaginaţia constituie o însuşire deosebită,
necesară pentru o convieţuire, fie şi numai periodică, a managerului cu
turiştii.
O vizită la Muzeele Australiene din Sydney – concurează imaginaţia,
dacă nu cumva o şi întrece. Să începem cu cel mai mare şi mai popular,
Powerhouse – care adăposteşte peste 30 000 de exponate plasate în 25 de
galerii pe teme de ştiinţă, tehnologie, arte decorative şi istorie socială. A fost
deschis în 1988. Vizitatorii nepreveniţi, nepregătiţi (neinformaţi) s-ar putea
pierde în noianul exponatelor, eventual nu s-ar implica în cele peste 100
demonstraţii interactive, ar pierde timpul. Rezultat al imaginaţiei creatoare,
muzeul însuşi, vizitarea sa reclamă imaginaţie, deoarece intrând în casa
(ultima din localul vechii centrale electrice) uneia dintre cele mai mari colecţii
de transport din ţară, ei vor putea călători, de la revoluţia industrială până la
frontierele spaţiului, cu ajutorul unor exponate care includ 12 motoare cu
aburi şi un model în mărime naturală al modulului spaţial al NASA.
Printre lucrările de artă, turiştii vor putea contempla Suita egipteană
Thomas Hope, populaţia lui care cuprinde lucrări de artă decorativă (circa
1800), o extraordinară colecţie de porţelanuri Wedgwood şi un model al
ceasului din Strasbourg. Tot aici vor putea percepe colibe din tufiş şi un
interior de tavernă de la ţară. Pentru a-şi întregi experienţa perceptivă,
reprezentativă şi imaginativă, vizitatorii au posibilitatea să încerce câteva din
cele 100 de demonstraţii interactive.
Muzeul din Sydney inaugurat în 1995 este nu numai recent, ci şi
modern. Astfel, chiar de la intrare, fantome similare unor holograme vorbesc
despre vremurile coloniale, 33 de ecrane video şi piste sonore oferă turiştilor
vederi panoramice cu mediul natural din metropolă, cultura indigenilor din
regiune, Eora (cultura australiană). Totodată în interior, vizitatorii pot asculta
poveşti despre negoţ, artă, arhitectură şi viaţa cotidiană, fără a depinde însă
de nişte panouri interpretative anoste. Fiecare exponat este însoţit de extrase
din jurnale intime şi din alte opere literare ilustrative care îmbie la imaginaţie
– asociaţii, conexiuni ş.a.m.d. În faţa acestuia se înalţă sculptura Vârful
copacilor care semnifică memoria şi experienţa umană; opera a fost
inspirată din cultura Eora şi din numeroasele etape ale ocupării Sydney-ului.
La fel de interesante sunt şi celelalte muzee, cum ar fi cel de Marină
din portul Darling. Proiecţia arhitectului Phillip Cox din Sudney, în aşa fel
încât să semene cu nişte vele umflate. Include o galerie aborigenă
(autohtonă, băştinaşă, indigenă) permanentă – Merana, Eora, Nora – şi
trădează prima explorare europeană, comerţul, istoria navală a Australiei,
imigrarea, sportul şi timpul liber. Tot aici pot fi percepute iahtul Australia II şi
cea mai rapidă barcă din lume, camera operaţiunilor, centrul de navigare şi
de apărare de la a bordul HMAS Vampire (Liliacul). Distrugătorul a fost scos
din funcţie în 1986 şi este andorat la Muzeul Marin (a face manevre de
urcare şi coborâre pe un doc plutitor sau de intrare într-un doc), Submarinul
Faxtrat este expus în muzeu – comenzile de ridicare şi scufundare la
suprafaţă sunt executate în camera de control a sa.
Sprijinirea imaginaţiei, proceselor sale fundamentale: analiza şi
sinteza – descompunerea, destrămarea asociaţiilor şi reprezentărilor
presupune apoi să fie restructurate, reorganizate în forme noi faţă de cele
percepute sau gândite anterior. Vizita la cele câteva muzee din Sydney este
un exemplu.
Evident că sinteza se poate efectua în diverse feluri şi se realizează
prin procedeele imaginaţiei. Din suita lor amintim aglutinarea (regruparea,
uneori eterogenă – în Muzeul din Sydney – există câteva exponate şocante
la care s-a ajuns procedând astfel: Cântăreţii Nebuni), modificarea
dimensiunii, multiplicarea, schematizarea, analogia (mai ales în ştiinţă şi
tehnică), după cum se prezintă Muzeul Marinei din Sydney, Muzeul Muzicii
din Viena, Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii din Paris, eventual Iaşi sau, în cazul
literaturii, artei, de pildă, primele poezii ale lui Eminescu se aseamănă cu ale
lui Alecsandri, unele optici şi tehnici de ale lui I.L. Caragiale sunt analoage cu
cele din creaţia lui E. Ionescu sau în domeniul muzicii, unele compoziţii din
tinereţe ale lui Beethoven pot fi identificate cu ale profesorului său, J. Haydn.
Să încercăm să parcurgem în continuare Oraşul lui Leonardo da Vinci

Suportul vizual, sprijin al imagineţiei

1. Casa natală a lui Leonardo

Este situată la 3-4 km de orăşelul Vinci, în localitatea Anchiano,
ambele nu prea departe de Florenţa. S-a născut la 15 aprilie 1452, într-o
casă de ţară. Rod al dragostei nelegitime a ţărăncuţei Cattarina şi al lui Piero,
fiul notarului din orăşelul Vinci, Leonard a crescut, într-un fel, liber, bucuros
că este şi devine în raport cu ceea ce se visa.
Copilăria şi-a petrecut-o aici şi în casa bunicului. Tatăl său preocupat
cu treburile notariatului – profesie moştenită de-a lungul a câtorva generaţii în
această familie – a lăsat, în cea mai mare parte, creşterea fiului său în grija
părinţilor săi. Anii copilăriei, preadolescenţei şi adolescenţei i-a petrecut
aşadar în preajma bunicilor fascinat de frumuseţea peisajului, în mijlocul
unui naturi fermecătoare. Iubea natura, iubea preeminent păsările pe care le
invidia pentru puterea lor de a zbura în libertate, în spaţiul infinit al cerului
scăldate de albastrul imaculat al acestuia. În egală măsură preţuia caii,
absorbit de înfăţişarea zveltă a liniilor constituţiei lor suple, încordate şi
inteligente care-i făcea să priceapă dintr-un gest pornirea omului. Nu
întâmplător păsările – zborul acestora – şi caii vor deveni obiectul permanent
al preocupărilor şi inspiraţiei sale debordante.
Edificiul casei este plasat într-un peisaj similar celui pe care Leonard l-
a contemplat în anii copilăriei. În interiorul său este găzduită o expoziţie ce
cuprinde reproduceri după desene ce imortalizează imagini sugestive ale
câmpiei toscane, precum şi ale peisajului său colinar.
La 14 ani, tatăl său care n-avea alţi copii, deşi între timp se căsătorise,
se gândea să-l îndrume spre o altă carieră decât a lui, cu atât mai mult cu cât
51
copilul dovedise aptitudini. Pictorul Verrocchio impresionat de talentul său
stăruie pe lângă Piero da Vinci să i-l dea la învăţătură în atelierul său. Aşa se
face că în 1466, Leonard se află deja la Florenţa în atelierul lui Verrocchio,
alături de alţi colegi, viitori pictori italieni. Artist cu preocupări multiple (pictor,
sculptor, tehnician), Verrocchio a avut un mare rol în formarea ucenicului
său. Ei au realizat împreună operele: Botezul lui Cristos, Adoraţia
pruncului, în sensul că magistrul a pictat cea mai mare parte, iar ucenicul ar
fi realizat doar peisajul din fund şi grupul îngerilor. Dintre lucrările sale din
această perioadă, istoria artei reţine: Bunavestire, Madona Benua. Ulterior
au urmat capodoperele: Cina cea de taină, Madona din grota cu stânci,
Maria şi copilul Isus, Gioconda, Sfânta Ana, Ioan Botezătorul.
Dacă ar fi să ne luăm după autorecomandările lui Leonardo da Vinci,
el ar fi, cu precădere, inginer, strateg, inventator cu o imaginaţie prodigioasă,
arhitect, sculptor şi, în cele din urmă, pictor. Dacă ar fi să ne luăm după
selecţia pe care au făcut-o cei peste cinci sute de ani, Leonardo ar fi, dincolo
de orice îndoială, unul dintre artiştii providenţiali ai umanităţii, un pictor fără
egal, dar al cărui stoc enorm de energie s-a mai cheltuit în activităţi
colaterale, cum ar fi: sculptura, arhitectura, balistica, fizica, matematica,
poezia, botanica, anatomia, chimia, astronomia etc. În mod cert şi Leonardo
şi cele cinci veacuri care ne despart de epoca lui au dreptate. El este
constructor, în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului, şi pictor în sensul cel
mai profund al acestuia. Însă în spatele acestor disponibilităţi infinite, el nu
este decât un cercetător fanatic şi abisal. Iar instrumentul său esenţial,
limbajul absolut şi arma invincibilă este desenul. În mod esenţial, Leonardo
este desenator şi el poate face orice activitate pe care mintea omenească a
iscodit-o sau îi este, în principiu, accesibilă, dacă acea activitate poate fi
iniţiată prin linie, prin schiţă, prin crochiu, prin plan, prin releveu sau prin orice
altceva ce are ca element generator punctul. Desenul stă la baza cercetărilor
sale inginereşti, la temelia invenţiilor sale, el constituie fundamentul studiilor
de anatomie, de botanică, de fizică, stă la originea sculpturii, a arhitecturii şi
a picturii. Spectrul atât de larg de activităţi este altceva decât capacitatea
desenului de a se manifesta proteiform, de a genera ca lumea însăşi, de a
edifica sisteme şi de a construi universuri. Prin desen Leonardo da Vinci
construieşte şi deconstruieşte pictura, sintetizează trasee, sistematizează
etape, susţine ritualuri de iniţiere pe tot parcursul de la coala albă la opera
finită şi lasă posterităţii uşa întredeschisă către viscerele propriei creaţii,
adică ale creaţiei însăşi, prefăcându-se că n-a mai apucat să-şi termine
lucrarea. Nonfinitul celor două lucrări ale lui Leonardo, ca de altfel şi acela al
Sclavilor lui Michelangelo, este un alt fel de finit, un alt discurs asupra
materiei, a limbajului şi a gestului, dar unul care nu putea fi oferit explicit
contemporanilor, acelui moment al universurilor închise şi al rezoluţiei
perfecte, care nu putea fi transmis altfel decât ca o neîmplinire accidentală.
Şi tot prin desen Leonardo reface Creaţia, redescoperă, prin resorbţia
chipului feminin şi a celui masculin într-un model unic, vârsta edenică, starea
de androgin şi legătura inseparabilă cu înfăţişarea dumnezeiască şi cu
spaţiul paradisiac. La peste cinci sute cincizeci de ani de la naştere,
Leonardo se vede ca un punct în mişcare. Ca unul care separă apele de
uscat, întunericul de lumină, apele de sus de apele de jos şi care, văzând că
e bine aşa, a făcut lumea după chipul şi asemănarea lui şi a fost inginer,
inventator, strateg,chimist, botanist, anatomist, poet, muzician, om de curte,
specialist în ignifugarea corăbiilor, constructor de aparate pentru zbor etc. şi,
după propriile-i mărturisiri, pe lângă toate acestea mai era în stare să
execute în arhitectură, în sculptură şi în pictură orice lucrare, de orice natură,
tot aşa de bine ca oricare alt artist din Italia. (Şuşara, P., R.L., nr. 38/29 sept.
– 5 oct., 2004).

Oraşul lui Leonardo

a. Artă şi natură
Oraşul Vinci este faimos pentru că a dat locuitorilor săi pe Leonardo şi
cine-l vizitează are oportunitatea de a-şi aprofunda cunoştinţele, poposind în
casa unde s-a născut, vizitând muzeul şi biblioteca dedicate lui Leonardo.
Orăşelul este situat pe dealurile Montalbano, în inima Toscanei, la scurtă
distanţă de marile oraşe artistice ale regiunii: Florenţa, Pisa, Lucca, Siena.
Peisajul actual al împrejurimilor lui Vinci este rezultatul unei acţiuni
profunde a omului care, în diferite faze ale secolelor, a creat tipicul ambient
deluros toscan, cunoscut oriunde pentru frumuseţe, originalitate şi meritul de
a fi dat cele mai sugestive imagini leonardiene.
O economie agrară, cristalizată de secolul trecut pe raportul de
arendare în dijmă, a consimţit ca peisajul să se menţină aproape intact până
azi cu totalitatea valorilor sale, cu o producţie agricolă în mod tradiţional
bazată pe vin (Chianti – unul din cele mai bune din lume) şi pe uleiul de
măsline. Viţa de vie continuă să fie cultivată aproape de şes pe câteva
terase, pe colinele care răsar lângă Montalbano. Măslinii domină zonele mai
înalte. De-a lungul povârnişurilor acestor coline se dezvoltă numeroase
parcursuri de trekking, dintre care câteva în imediata apropiere a oraşului
Vinci.
b. Istorie şi legendă
Construcţia primitivă a castelului, care încă se mai prezintă dominantă
în Vinci, apare în Evul Mediu târziu. În jurul anului 1000, bugetul devine
posesie a conţilor Guidi, care i-au hotărât soarta până în 12 august 1254,
când a fost supusă de Florenţa şi transformat în comună.
Situat la graniţa occidentală a statului, Vinci a fost subiectul de ceartă
al inamicilor Florenţei şi a trăit în mod direct turbulentele întâmplări care au
chinuit viaţa politică florentină. Sub zidurile castelului au alternat şefiile
militare ale lui Uguccione della Faggiuola (1315), Castruccio Castracani
(1320-26), Jona Hakwood, zis Cel Ascuţit (1364), şeful campaniilor de
succes ale englezilor pentru banii Pisei.
c. Castelul conţilor Guidi
După numeroase modificări şi vicisitudini ale structurii originale,
castelul devine din nou proprietatea comunei Vinci în 1919. Din 1953,
găzduieşte Muzeul Leonardian. Castelul, cunoscut în tradiţia populară drept
castelul navă pentru forma sa alungită şi turnul care amintesc de conturul
unei ambarcaţiuni cu pânză, păstrează înăuntru steme pictate şi sculptate,
amintiri ale autorităţilor şi splendida ceramică Madona cu copilul de
Giovanni della Robbia ş.a.
Aparţinând complexului anticului Castel al conţilor Guidi, biserica
parohială a Sfintei Cruci e bogată în amintiri de mare interes pentru istoria
53
locală. De origine romanică, de mai multe ori restaurată, aceasta găzduieşte
izvorul de botez (cristelniţa) în apropierea căruia se povesteşte că a fost
botezat însuşi Leonardo da Vinci. În piaţa din spatele muzeului se impune în
toată splendoarea sa construcţia, sculptura de lemn a lui Mario Ceroli, Omul
din Vinci (1987) inspirată din celebra reproducere după Leonardo a Omului
din Vitruvio. (Vitruvian, un cerc perfect în care este înscris un nud
bărbătesc… cu braţeţe şi picioarele întinse în lateral.
d. Muzeul Leonardian
Găzduit în interiorul Castelului conţilor Guidi, Muzeul Leonardian se
remarcă drept una din colecţiile cele mai ample şi originale de maşini şi
modele ale inventatorului, inginerului, tehnologului Leonardo. Fiecare
reproducere e prezentată şi descrisă cu referinţe precise la schiţele şi notiţele
din manuscrise ale artistului. Maşinile expuse se împart pe sectoare de
studiu diverse, atât cât de vastă şi poliedrică e cantitatea de desene cu care
Leonardo a reprezentat invenţiile sale ori au redat şi rafinat maşini şi
mecanisme transmise de literatura tehnică a lui 1400.
În interiorul Muzeului Leonardian - spectacolul muzeului, articulat
pe 3 etaje, începe de la sălile parterului. În prima, un mare panou
vizualizează etapele, în ordine crescătoare ale vieţii şi operei lui Leonardo, în
relaţie cu principalele evenimente istorice, culturale şi sociale din timpul său.
Dar atenţia vizitatorului este imediat atrasă de maşinile leonardiene: de la
cele militare la cele de şantier, la instrumentele de uz ştiinţific etc.
La sălile primului etaj se ajunge pe o scăriţa externă. Tema propusă
aici e concretă: Leonardo şi maşinile pentru deplasarea în apă, aer şi pe
pământ. Este vorba de adevărate realizări la scară reală, în mod perfect
funcţionale şi nu de simple modele. Aripa bătândă sau paraşutele, navele cu
zbaturi (roată de moară) şi căruţa motorizată, sunt reprezentate printre
diversele secţiuni de investigaţie în mod efectiv expuse într-un al doilea
panou dedicat Drumului tehnologiei din 1300 până la începuturile acestui
secol. De aici încolo muzeul găzduieşte materiale din ex-expoziţia Laborator
despre Leonardo, realizată de IBM. Italia.
O altă scară, de această dată internă, conduce la sala video de la
etajul al doilea, care, pe lângă videotecă, mai expune 9 modele de figuri în
spaţiu desenate de Leonardo pentru De Divină Armonie de Luca Pacioli.
Echipată cu 25 de locuri, sala, ambientul permite proiecţia, la cerere, de
documentare despre viaţa, locurile şi operele lui Leonardo artist, inginer,
savant.
e. Micul Palat Uzielli
Desprinsă de Muzeul Leonardian, vila elegantă Uzielli e dedicată
expoziţiilor temporare şi demersurilor educative în sfera bunurilor culturale.
Găzduieşte expoziţii despre Leonardo şi vremea sa, precum şi expoziţii de artă
contemporană. Dispune de o sală didactică pentru lecţii complementare şi de
aprofundare în ceea ce priveşte muzeul. Este activ şi un laborator multimedia în
slujba sistemului muzeului: Pământurile Renaşterii.
 f. Casa natală a lui Leonardo
La circa 3 km. de Vinci, în localitatea Anchiano, casa natală a lui
Leonardo, reprezintă o binemeritată întregire a vizitei la Muzeu. Naşterea lui
Leonardo, la 15 aprilie 1452, în această casă de ţară situată în câmpie
deschisă, e atestată de o autentică tradiţie, acceptată şi de istoricul
Emanuele Ripetti.
Edificiul este situat în rama unui peisaj care este încă asemănător
celui pe care Leonardo l-a contemplat încă din copilărie. În interiorul său este
găzduită o expoziţie didactică permanentă cu reproduceri de desene
reprezentative cu imagini ale câmpiei toscane şi a unei hărţi a lui Valdarno,
trasată de Leonardo.
g. Calul – un vis ce s-a realizat
În centrala Piaţă a Libertăţii e aşezat monumentul ecvestru în bronz,
realizat în 1997 de sculptoriţa Nina Akamu. Statuia este inspirată din
numeroasele desene de cai ale lui Leonardo, în mod particular din cele cu
privire la proiectul – rămas neterminat – colosalei statui dedicate lui
Francesco Sforza, domnul din Milano, la creaţia căreia Leonardo s-a dedicat
în anii primei sale şederi în Milano, între 1482 şi 1499. În 1977 lui Charles
Dent – pasionat adorator al Renaşterii artistice italiene, căruia oraşul Vinci a
vrut să-i dedice piaţa din împrejurimile casei natale din Anchiano – i s-a
aprins dorinţa de a termina experimentul nereuşit al lui Leonardo, dând viaţă
în Fogelsville (Allentown, Pennsylvania), unei fundaţii speciale, şi anume
Calul lui Leonardo da Vinci.
În 1994, fundaţia încredinţează Ninei Akamu sarcina realizării operei,
care mulţumită sponsorilor americani ai firmei, a fost donată ulterior oraşului
Vinci.
h. Biblioteca Leonardiană
Completează itinerarul privind opera şi arta lui da Vinci. Biblioteca
Leonardiană este un centru de documentare complet şi specializat pe opera
lui Leonardo da Vinci. Deja, la finele lui 1800, primarul din Vinci, Roberto
Martelli, lucrase la proiectul de a reuni în oraşul natal al lui Leonardo,
publicaţii cu privire la personalitatea şi opera artistului. Inaugurată oficial în
1928, Biblioteca Leonardiană este, de atunci, punct de referinţă pentru
studioşi şi cercetători italieni şi străini.
În afară de toate ediţiile tipărite ale operelor sale începând de la prima
ediţie a Tratatului despre pictură din 1651, actualmente, Biblioteca posedă
reproducerea în facsimil a tuturor manuscriselor şi desenelor lui Leonardo.
Fondul original al bibliotecii e constituit din colecţia vinciană Uzielli, cu
aproximativ 300 dintre cele mai importante publicaţii editate până în 1910. În
total Biblioteca cuprinde mai mult de 7000 de monografii în mai multe limbi.
i. Vinci şi împrejurimile
Altă posibilitate de vizită la Vinci e reprezentată de Muzeul Ideilor lui
Leonardo da Vinci, o galerie privată cu reşedinţa în pivniţele castelului.
În afară de a expune antice instrumente agricole, adună câteva
materiale provenite din expoziţii despre Leonardo. Împrejurimile lui Vinci sunt
bogate de mărturii artistice şi istorice de interes, cum ar fi: biserica San
Giovanni Battista in Greti la Sant'Assano, antică parohie, matriţă a
comunităţii din Vinci. Munca de restaurare a readus la lumină, primitiva
55
structură romanică a edificiului. Interiorul se prezintă în plan rectangular, cu
trei naose cu pardoseală romanică, continuate în sus de ample arcuri
semicirculare romanice, coloane şi capiteluri arhaice cu diferite figuri
bizantine. Printre operele şi mobilierul expuse, de interes particular este
icoana de altar în tempera de la şcoala unde se predă stilul de artă a lui
Giotto cu Sfântul Ansano şi îngerii, precum o pânză de Rutilio Manetti care
reprezintă îngerul care apare Papei Alexandru I (1625).
La Sant'Amato, la doar 5 km de Vinci, într-o poziţie care oferă o
privelişte plăcută în mod particular, pe vale, se găseşte Parohia Sfântului
Petru. Tradiţia spune că a fost construită din dorinţa Contesei Matilde di
Canossa în jurul lui 1100.
Mica biserică prezintă încă forme romanice pe tavan şi clopot, în
absida semicirculară şi în covoarele ornamentale de pe zidurile din lateral.
În fine, biserica Sfintei Maria din Faltognano, deja existentă în 1200, a
fost de mai multe ori modificată. A fost reconstruită în sec al XIX-lea în stil
neorenascentist. Dipune de un clopot jos şi portic antepus faţadei, precedat
de o terasă ierboasă căreia îi face umbră maiestuosul stejar secular.
j. În afară de Leonardo
Şi alte personalităţi şi-au legat numele de oraşul Vinci. Dintre acestea
Pierfrancesco da Vinci, numit Pierino (Vinci 1529 – Pisa 1553), nepot al lui
Leonardo, sculptor, puţin cunoscut marelui public. În cariera sa foarte scurtă a
fost autorul unor lucrări importante dintre care Zeul Fluviului (Paris, Louvre) şi
Pisa restaurată (Roma, Muzeul Vatican). Opera sa este aceea a unui artist în
devenire, influenţat de maestrul Michelangelo, care atinge o anumită
originalitate în basoreliefuri.
La Dianella se găsesc locuinţa şi mormântul poetului Renato Funcini,
în timp ce eroul naţional Giuseppe Garibaldi a locuit, oaspete în 1867, în cele
două vile istorice ale lui Ferrale şi Martelli.
Se întâmplă la Vinci
În cursul anului se desfăşoară în Vinci mai multe iniţiative. În aprilie –
mai este rândul Sărbătorilor Leonardiene al căror moment cel mai
semnificativ este reprezentat de lectura-vinciană cu referire la viaţa şi opera
lui Leonardo, o zi de studii despre Leonardo care din 1960 se ţine neîntrerupt
la jumătatea lui aprilie, la Biblioteca Leonardiană. În iulie începe o
manifestaţie în cadrul căreia au loc, în afara de cinematografia în aer liber în
luna august, prezentări de teatru pe mai multe scene (sfârşitul lui iulie) şi
petrecerea folclorică, Bâlciul din iulie, care se termină cu reevocarea
legendară a Zborului lui Cecco Santi din turnul castelului conţilor Guidi
(ultima miercuri din iulie).
În consecinţă imaginaţia favorizează amplasarea în viitor, ceea ce i se
întâmplă atât de des turistului. După opinia noastră orice excursie este la
început un vis, ea devine în timp şi cu timpul o realitate. Cât de amplu este
visul depinde de pregătirea şi informaţiile celui care visează. Ca să poţi visa
– visul este doar una din formele imaginaţiei – e imperios necesar să fi
perceput ceva în prealabil, în plus să ai informaţii cât mai multe. Visul nu se
naşte din nimic. Dar, imaginaţia are mai multe forme.
 Concepte şi noţiuni de reţinut

 Activitatea turistică are nevoie de fonduri destinate amenajării, dar, în

egală măsură, de multă, foarte multă imaginaţie, cheia sui-generis a oricărui
succes în turism.
 Imaginaţia este un proces psihic al cărui rezultat îl constituie obţinerea
unor reacţii, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor.
Indispensabilă, prezenţa să favorizeze procesele de identificare (prin care
subiectul recunoaşte un obiect ori un eveniment, clasei ori categoriei căreia-i
aparţine ori prin care asimilează un ansamblu de elemente, fenomene altuia)
de discriminare (proces prin care percepătorul, fie el şi turist, efectuează o
distincţie între stimuli ori obiecte) de evocare (acte, operaţii de memorie prin
care turistul îşi aminteşte un eveniment trecut sau un obiect perceput
anterior-chiar pe bază de imagini) şi de anticipare (a obiectelor şi
fenomenelor, răspunsurilor în raport cu procesele şi fenomenele de
expectaţie; în cazul său comportamentul turistului ar trebui să se deruleze în
funcţie de programul vizitei, prealabil, care defineşte ordinea secvenţială şi
derularea temporală a acţiunilor, ordinea pe care nu o poate explica deşi este
o desfăşurare pas cu pas).

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme

1. Cum poate fi definită imaginaţia ca şi condiţie necesară a existenţei

umane?
a. este un proces cognitiv al cărui rezultat îl constituie obţinerea unor reacţii,
fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor
b. este un proces educaţional al cărui rezultat îl constituie obţinerea unor
reacţii, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor
c. este un proces psihic al cărui rezultat îl constituie obţinerea unor reacţii,
fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor

2. Câţi sunt factorii creativităţii

a. 4
b. 5
c. 7

57
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

TURISMUL ÎNTRE PROIECT ŞI REALITATE

- IMAGINAŢIA- partea a II a

Cuvinte cheie: resurse, flux turistic,atractivitate turistică

Rezumat
Nu s-ar putea afirma că la noi în ţară ori la noi în judeţ, în municipiile
Timişoara şi Lugoj, în oraşele, comunele şi satele noastre nu s-a practicat
turismul, dimpotrivă, fie că l-am numit astfel sau într-un alt fel, plimbare,
excursie, vizită, drumeţie, pelerinaj, petrecere în mijlocul naturii, acasă la,
vedere de sus, joc şi voie bună ş.a.m.d. turismul a fost practicat şi la noi ca
pretutindeni în lume, mai puţin sau de loc, ca industrie.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

Felurile imaginaţiei

Aşadar imaginaţia este, în ultimă instanţă, o aptitudine de a activa

imagini mentale, în absenţa oricărui model perceput; în acest sens, imaginaţia
se confruntă cu capacitatea de evocare – indispensabilă organizatorului şi
turistului. Într-un alt sens, imaginaţia reprezintă capacitatea de combinare a
imaginilor într-un tablou ori în ascensiune. Reproductivă – rezidă în capacitatea
de a reorganiza sub o formă nouă a urmelor mnezice lăsate de evenimentele
trecute, creatoare – constă în puterea de evocare a evenimentelor care nu au fost
percepute niciodată de subiect.
 Revenind la un alt exemplu: ajunşi seara în capitala Ungariei,
Budapesta, turiştii sunt tentaţi să creadă că nu mai au nimic de făcut.
HIPNAGOGICE

REPRODUCTIVĂ (apar când

adormim)
VISAREA
IMAGINAŢIA
IMAGINILE
HIPNOPONTICE
INVOLUNTARA VISELE
(însoţesc trezirea)
HALUCINAŢIILE

CREATOARE

ŞTIINŢIFICĂ
TEHNICĂ
MANAGERIALĂ

STATISTICĂ
VOLUNTARĂ CREAŢIA
POLITICĂ
ORGANIZATORICĂ

Realitatea este însă alta: o

croazieră pe Dunăre reprezintă un prilej minunat de-a trece în revistă
obiectivele turistice de o parte şi de alta a fluviului Dunărea până la insula
Margareta.
Punctul în care se întâlnesc două canale ale Dunării ce înconjoară
insula Szentendu marchează extremitatea nordică a oraşului Budapesta.
Malul drept este numit Római part (malul roman) şi Rómaifürdö (băile
romane) – ceea ce indică faptul că am ajuns în Aquincum, capitala
provinciei romane Panonia. Panorama vechiului oraş Buda este blocată de
blocuri şi autostrăzi, astfel încât capitala poate fi zărită doar în zona insulei
Margareta. În umbra dealurilor Budei se află Dealul Castelului, cu Biserica
lui Mátyás, Bastionul Pescarilor, Hotelul Hilton şi Castelul. În spatele
acestuia se găseşte dealul Gellért încoronat de fortăreaţă şi Statuia
Libertăţii, a cărui pantă abruptă sfârşeşte în jos la Dunăre.
De-a lungul malului stâng se înşiră clădirile oficiale ale oraşului:
Parlamentul – clădire impunătoare creată în stil neogotic, - Academia
Maghiară de Ştiinţe şi Arte, Filarmonica cu sala de concerte Vigadó,
numeroase hoteluri şi case. Tot cu această ocazie pot fi identificate: Podul
cu Lanţuri – cel mai vechi pod din Budapesta, după care ajungem în inima
capitalei. Pe malul stâng Pesta – Podul Elisabeta, Cheiul Belgradului,
Dealul Gellért şi în fine insula Csepel care marchează punctul în care
Dunărea iese din oraş.
După ce fiecare din punctele menţionate au fost identificate şi
prezentate succint, urmează ca în ziua a doua să fie vizitate câteva dintre
ele. Felul în care au fost percepute şi apoi reprezentate, imaginate se
59
confruntă cu realitatea, întregindu-se, amplificându-se sau diminuându-se,
deopotrivă corectându-se în raport cu perceperea lor directă însoţită de
explicaţiile ghidului şi pe baza informaţiilor acumulate anterior.
Ce poate stimula mai mult imaginaţia turistului decât prezenţa la un
spectacol de operă pe una din scenele mari ale lumii consacrate genului.
Aproape că nu există, capitală, chiar un mare oraş care să nu aibă teatru de
operă.
1. Timişoara – Opera Naţională îşi desfăşoară activitatea alternativ
cu Teatrul Naţional în clădirea din centrul oraşului construită pe baza
proiectelor arhitecţilor Helmer şi Fellner, acei care au proiectat aproape 50 de
teatre din vechea monarhie la care ne-am mai referit.
În 1940, după Dictatul de la Viena, Opera Română din Cluj, cu
întreg ansamblul său s-a refugiat la Timişoara, unde şi-a desfăşurat
activitatea câţiva ani, suficient pentru a spori timişorenilor gustul pentru
spetacolul liric. După încheierea războiului, ansamblul s-a reîntors la Cluj.
În 1947, prin decret regal, s-a înfiinţat Opera de Stat din Timişoara care
există şi astăzi. Pe scena sa, de vreo câţiva ani buni, operele sunt cântate
în limba oficială a libretului.
2. Cluj-Napoca – aici există două opere:
a) Opera Română de Stat şi
b) Opera Maghiară de Stat create după al doilea război mondial.
Pe scenele celor două teatre lirice se cântă în limba originală a
libretului. Un fenomen similar mai există la
3. Londra
a) Royal Opera House este sediul Operei Regale şi al companiilor de
balet sau Covent Garden de la numele cartierului situat la nord-est de Piaţa
Traffalgar, aici a existat un fel de piaţă mai bine de 300 de ani. Numele-i
provine de la grădina mănăstirească ce ocupa zona până la Actul de
Distrugere al lui Henric al VIII-lea. Piaţă, locul mai multor scene de spetacole
susţinute de artişti stradali, magazine, Theatre Royal şi în apropiere Royal
Opera House. Spectacolele realizate sunt cântate în limba originală a
libretului.
b) English Naţional Opera – pe scena acestui teatru liric operele sunt
cântate în limba engleză – ceea ce nu se întâmplă la Cluj, după cum am
spus, în ambele instituţii se cântă în limbile originale ale libretelor, evident
nici la Timişoara.
4. Paris
a) Opera Naţională îşi desfăşoară activitatea într-un edificiu grandios
construit în stil neoclasic pe baza proiectelor arhitectului Charles Garniér în
intervalul 1862-1875. Clădirea ocupă punctul central al oraşului spre care
converg marile bulevarde. Deosebită, interioarele sunt frumos decorate, cu
multe scări interioare, din marmură ce evocă imaginea mănuşilor de dantelă,
a smochingurilor şi a jobenurilor. O curiozitate şi o mare realizare tavanul,
acesta este pictat de Marc Chagall Ceiling – imaginea raiului de culoare
albastru – sidefiu a pictorului modern contrastează cu luxul aurit al teatrului.
În fine Opera toată-n tot este un adevărat briliant al arhitecturii eclectice.
b) Noua Operă din Paris supranumită şi Opera Populară – este
situată în piaţa Bastille – un măreţ monument din sticlă şi beton, inaugurată
în 1989 (concomitent cu Piramida) cu prilejul bicentenarului Revoluţiei
Franceze. A fost construită de Canadien Carlos Ott.
 5. Australia – Sydney – Casa Operei – este incontestabil una din cele
mai spectaculoase clădiri din lume. A fost proiectată de danezul Jaren Utzon
(1959-1973) şi înălţată pe baza planurilor sale la un preţ de peste 102 mil. de
dolari în stil modern.
Imaginea Operei – icoana imediată a independenţei australiene nou
descoperite. Sydney-ul fără ea este de neconceput.
6. Ungaria – Opera Naţională Maghiară – edificiul său a fost fondat
de Ferenc Erkel (1810-1893) este cunoscută sub numele de Casa Operei de
Stat Maghiare (1844-1875) în faţa ei se află statuia compozitorului naţional
Bánk Bán; de jur împrejur sunt mai multe teatre mici.
7. Austria-Viena-Staatsoper este una din nestematele Ring-ului.
Edificiul a fost ridicat în 1869 şi a devenit scena pe care au evoluat muzicieni,
dirijori, solişti, balerini, regizori din Austria şi din întreaga lume. A fost
condusă de mari personalităţi ale vieţii muzicale printre care: Herbert von
Karajan, Heinrich Reif Gintl, Rudolf Gamsjäger, Egon Seefhlner (berlinez),
Lorin Maazel, Claust Helmut Drese, Claudio Abbado (director muzical,
colaboratorul lui Drese), Eberhard Wecchter, iar din 1991 Opera este
condusă de Ioan Holender, originar din Timişoara, România, de unde a
emigrat în 1959.
În această calitate şi-a întrecut iluştrii înaintaşi prin:
a) durata care a stat la conducerea instituţiei (1991-2007- contract),
b) manageriatul şi marketingul fără egal,
c) promovarea ansamblului pe care a considerat-o mai importantă
decât aceea a cântăreţilor invitaţi, fie ei oricât de mari;
d) impunerea unei noi concepţii despre spectacol – regie,
scenografie, repertoriu, distribuţie – pentru spectatori.
De unde entuziasmul vienezilor pentru operă? De mult. Faptul impune
o incursiune oricât de succintă în istorie:
 Căsătoria lui Leopold I cu Margherita din Spania (1667) a fost
celebrată printr-un spectacol prezentat în curtea principală a
Hofburg-ului – cu opera Il Pomo d'Oro de Pietro Antonio Cesti.
 Maria Tereza descoperă pe Gluck (1714-1787) ale cărui opere,
începând cu Alkestis, şi până la Orpheus au subordonat muzica cerinţelor
dramatice.
 Gluck intra într-un con de umbră în faţa marelui Mozart (1756-1791) –
operelor acestuia: Don Giovanni, Nunta lui Figaro, Cosi fan tutte, Răpirea din
serai, Flautul fermecat – o adevărată chintesenţă a operei vieneze.
 Haydn şi Beetthoven au însemnat alt pas în evoluţia operei,
Fidelio reprezintă o culme a creaţiei celui din urmă. Premiera a avut loc pe
scena Theater an der Wien cu ocazia sfârşitului lui Haydn. Paradoxul:
înmormântarea lui Haydn o făceau francezii şi creatorul operei Fidelio era un
german stabilit în Austria: Beethoven.
 Josef Lanner şi Johann Strauss (senior) – creatorul Marşului lui
Radetzky – Johann Strauss (junior), vedeta populară a Europei, cel care şi-a
organizat orchestra din perspectiva comercială – cânta în câteva cafenele la
modă – reprezintă o continuare a tradiţiei naţionale.
 Ringstrasse – construirea edificiului Operei, în stilul celei de a
doua Renaşteri în arhitectură. Fiindcă suntem în Austria, fără să mai amintim
61
alte opere din ţara lui Mozart, vom poposi puţin în oraşul Bregenz, capitala
provinciei austriece Vorarlberg (din 1918) situat pe Bodensee – Lacul
Konstanz – ca într-un vas de aur. Oraşul este cunoscut în întreaga lume,
pentru că aici se organizează şi se desfăşoară Festivalul de Operă pe o
scenă specială construită în secolul trecut – cea mai mare scenă plutitoare
din lume. În anul 1946, directorul Teatrului de Stat din Vorarlberg a construit
scena pe o plută ancorată în unul din bazinele portului. Drama lirică a lui
Mozart, Bastien şi Bastienne a fost interpretată aici ani în şir, la fel şi un
balet pe al lui Eine Kleine Nachtmusik. Mica plută a fost ulterior înlocuită cu
o scenă plutitoare lată de 60 m, situată cam la 25 metri de mal. În 1999,
constructorii şi designerii au ridicat aici un imens schelet care ţine deschisă o
carte uriaşă – probabil cartea faptelor oamenilor – pentru prezentarea şi
desfăşurarea operei lui Verdi, Bal mascat.
 Au urmat şi alţii – Bruckner, Mahler ş.a.m.d.
8. Italia – Scala din Milano
Incontestabil unul dintre cele mai vestite teatre lirice din lume. Edificiul
a fost proiectat şi realizat de Guiseppe Piermarini (1734-1808) în stil
neoclasic, în intervalul 1776-1778, pe amplasamentul bisericii Santa Maria
della Scala şi a devenit de-a lungul secolelor sanctuarul mondial al operei. A
fost inaugurat în 1778 cu un spectacol de operă de Antonio Salieri, care este
cunoscut drept adversar al lui Mozart. Teatrul are o capacitate de 2000 de
locuri şi are o acustică deosebită. S-a impus şi graţie marilor compozitori
italieni, preponderent Rossini, Donizetti, Bellini, Puccini şi Verdi care au
compus una sau mai multe opere pentru La Scala.
Distus în perioada celui de al II-lea război mondial, edificiul a fost
refăcut în 1946. Forma este cea iniţială: potcoavă cu loje şi balcoane, plafon
sub formă de cupolă; (volum 15.000 m 3: scenă, sală, arierscenă), capacitate
peste 3000 spectatori. Acustica rezultă dintr-un compromis între condiţiile de
audibilitate optimă a muzicii şi de inteligibilitate a vorbirii. Trebuie să se
asigure audiţia mai multor surse emitente, simultane: orhestra, soliştii, corul,
precum şi obţinerea unei audiţii foarte bune şi între aceste surse. În calculul
reverberaţiei se consideră două spaţii distincte – sala propriu-zisă, inclusiv
balcoanele – şi volumul scenei. Acustica este perfectă deşi soluţia clasică cu
tavanul prea înalt şi balcoane la niveluri diferite nu este apreciată.
Marea construcţie, concepţia, acustica optimă, organizarea, natura
reprezentaţiilor au transformat Opera Scala din Milano într-un model pentru
majoritatea teatrelor neoclasice care au urmat în Italia şi în lume. La sfârşitul
mileniului al II-lea teatrul a fost restaurat în vederea aniversării centenarului
naşterii lui Verdi. Alte mari opere în Italia sunt San Carlo din Neapole, La
Fenice din Veneţia (considerată una dintre cele mai frumoase din lume – a
ars în 1836 şi 1996), deopotrivă cele din Florenţa, Roma, Parma, Genova,
Bergamo, Modena, Torino şi Palermo.
Le-am amintit, deoarece contribuţia Italiei la dezvoltarea muzicii de
operă a fost şi este de neegalat până la această dată.
9. Centrul Lincoln din New York – partea vestică a insulei
Manhattan, la încrucişarea faimosului bulevard Broadway cu 64 th Street.
Iniţiat de diverse instituţii publice şi persoane particulare, Centrul Lincoln
pentru Artele Interpretative este realizarea arhitecţilor americani Max
Abramovitz (Philharmonic Hall, 1962), Philip Johnson (New York State
Theater, 1964), Eero Saarinen şi S.O.M. (Skidmore, Owings, Merill) (Vivian
Beaumont) Theater cu biblioteca şi muzeul, 1965)Wallace Kirkman Harrison
(Metropolitan Opera House 1968), Pietro Belluschi, Catalano şi Westerman
(Conservatorul Juillard, 1968).
Brodway – singura stradă sinuoasă din reţeaua rectangulară a New
York-ului are şi apanajul teatrelor şi sepctacolelor de tot felul, iar Lincoln
Center încearcă să adune într-un ansamblu complex – un fel de supermarket
cultural – săli de operă, de concert, de teatru, biblioteci, muzee şi instituţii de
învăţământ. Opulenţa americană, lipsită de valorile milenare ale civilizaţiilor
europene, a căutat să realizeze o Acropolă modernă. Ansamblul gigantic al
celor cinci construcţii constituie o combinaţie aparte de modernism şi
academism a secolului trecut. Manierismul stilistic al faţadelor neoclasice,
înaltele arcade şi colonade dau o notă de măreţie… Opera metropolitană, un
edificiu mai pretenţios care înalţă spre piaţă dintre clădiri o faţadă
monumentală cu cinci arcade subţiri ridicate până sub acoperişul plat, iar
Teatrul de Stat şi Conservatorul se aliniază acestui vacuum retoric
(Constantinescu, D.T., 1989, p.340-341).
10. Alte opere: Moskova, Sankt Petersburg (Rusia), New York –
Metropoliten, Opera House, 1968).
Rolul şi locul imaginaţiei în activitatea turistică

Imaginaţia joacă un mare rol în activitatea turistică, preeminent

culturală, deoarece ca proces psihic cognitiv favorizează puterea de
reprezentare a obiectelor absente şi capacitatea de a combina imaginile. Ea
se găseşte cam la mijlocul căii dintre conduita intelectual raţională şi
gândirea supusă exclusiv afectivităţii (vis-reverie) şi este strâns legată de
structura caracterială.
De ce? Deoarece pentru a o rupe, într-un fel, cu un anumit mod de a
gândi şi pentru a crea noi sinteze mentale trebuie o anumită supleţe a
spiritului care, în mare parte, depinde de atitudinile profunde ale omului-
subiectului, respectiv turistului.
Funcţie dinamică a spiritului omenesc imaginaţia se bizuie pe
reprezentări ce depăşesc codul intelectual şi sunt îmbinate cu fenomenele
emotive şi conative. Întocmai cum organismul uman asimilează şi
dezasimilează substanţe nutritive luate din afară, tot astfel şi fiinţa umană –
turistul – adună din lumea externă impresii pe care le analizează şi le
sintetizează sub forme noi.
După câte ne dăm seama, vizitând oricare dintre edificiile operelor la
care ne-am referit sau vizionând orice spectacol de operă, realizat de
colectivul uneia dintre ele, turistul captează impresii senzoriale variate –
auditive, vizuale ş.a.m.d. – care-i alimentează imaginaţia. Acestea sunt într-o
legătură strânsă cu percepţia care-i furnizează materialul. În timp ce aceasta
determină în creier reprezentări foarte aproape de ceea ce a văzut, auzit,
simţit, în general, imaginaţia plăsmuieşte din ele imagini noi, în raport cu
modelul obiectelor percepute. În cadrul operei din Viena, după impactul cu
edificiul şi după vizionarea unui spectacol, turistul îşi poate reprezenta firesc
edificiile celorlalte opere, natura unui spectacol, sigur cu aportul ghidului ori
al conferenţiarului.

63
 Nu este exclusă nici memoria. Ei îi revine un rol decisiv în realizarea
plăsmuirii, care nu poate fi realizată fără engramare, stocare şi actualizare.
Reconstruim imagini cu ceea ce am perceput, engramat, stocat şi putem
actualiza. Repede ne dăm seama cam cum anume arată Casa Operei din
Sydney, după ce am perceput Casa Operei din Budapesta şi la fel de bine ne
putem reprezenta Centrul Lincoln din New York, amplasarea Metropolitan
Opera House în ansamblul arhitectonic, adevăratul supermarket cultural ce
l-au realizat aici americanii: săli de operă, de concert, de teatru, bibliotecă,
muzeu ş.a.m.d. din dorinţa de a releva opulenţa în raport cu lipsa unei
civilizaţii tradiţionale.
Printr-un efort psihic, turiştii pot fi sprijiniţi să-şi imagineze acest
ansamblu gigantic al celor cinci edificii într-o combinaţie de modernism, şi
academism etc.
Orice poate stimula imaginaţia, dar trăirea adevărată ar trebui să
echivaleze creaţia însăşi – procesul – eforturile creatorului de a realiza opera
menită să exprime realitatea supusă examinării sale emoţional estetice. Este
foarte important de reţinut că, orice creaţia presupune documentarea. Acum
artistul face cunoştinţă cu realitatea, cu aspectele esenţiale ale vieţii pe care
intenţionează să le concretizeze în imagini artistice. Sigur că ceea ce face el
nu poate fi echivalat cu acţiunile turistului, deşi, dacă acesta se respectă, el
reconstituie procesul creaţiei. Nimic nu este mai păgubitor pentru creator ca
superficialitatea, contactul de convenienţă cu realitatea care apar volens-
nolens în operă. Documentarea este în funcţie de finalitatea urmărită de
artist. Astfel:
 una este documentarea pentru a scrie o carte sau a crea o nuvelă
ori o pictură din viaţa social-politică şi
 alta varianta documentarii livreşti sau iconografice efectuate pentru
scrierea unei opere de evocare istorică ori artă interpretativă, când creatorul
e pus în situaţia reprezentării, de pildă, a unui personaj din Antichitate,
Renaştere sau Evul Mediu; în actul documentării autorul face dovada
spiritului selectiv, şi detectează din pluralitatea acţiunilor elementare,
esenţiale, de maximă densitate, virtuale în procesul întruchipării şi al
desăvârşirii imaginilor artistice care constituie opera.
Realizarea imaginii artistice se concretizează apoi prin limbajul
specific literaturii – cuvântul – muzicii – sunetul – picturii – culoarea –
sculpturii – materialul – coregrafiei – pirueta, ritmul, mişcarea – teatrului –
gestul, mimica şi atitudinea.
Dar, în cazul nostru, ca vizitatori ai unui muzeu, ai unui edificiu sau ai
vizionării unui spectacol este implicată capacitatea de a percepe şi de a
pricepe, de a recepta menită să reconstituie procesul creaţiei trăit de artist,
deoarece imaginile artistice configurate într-o operă ori alta nu ar străluci, nu
ar ilumina, dacă percepătorul nu le-ar recepta cum se cuvine. Aşadar, fuga
printr-un muzeu de artă – pictură, sculptură, arhitectură - sau tot aşa la un
spectacol – este în detrimentul percepătorului – turistului – în situaţia
noastră. Se impune însă precizarea că acesta s-ar dori să fie format, adică
educat, să aibă o anumită cultură, să dispună de sensibilitate indispensabilă
penetrării universului artistic caligrafiat de creator în opera percepută,
înţeleasă şi receptată de noi. De aceea, vizionarea ori vizitarea presupune
selecţie în raport cu preferinţele individuale. Nu toate muzeele, nici măcar
unul fără a şti ce şi unde percepem. Consumatorul de artă – evident şi
turistul cultural – reţine din operă acele imagini care relevă notele unei
adevărate generalizări umane. Fabulaţia din tragedia Romeo şi Julieta a lui
Shakespare se conjugă cu sentimentele şi ideile pe care le degajă opera –
spiritul demnităţii umane, dragostea şi iubirea sincere, leale ale
protagoniştilor: Romeo şi Julieta, răutatea şi incapacitatea părinţilor, celor
două familii Capulet şi Mantague de a înţelege gingăşia şi puritatea
sentimentelor copiilor lor, la zbaterea Julietei după ce Tybalt, vărul ei, îl ucide
pe Mercutio, apoi piere şi el în duelul cu Romeo, între dragostea pentru vărul
ei şi cea pentru soţul său. În fine, acţiunea celor doi tineri care refuză
deciziile părinţilor, sfârşitul lor tragic, corolar al neînţelegerii, şi al urii
nemăsurate. Reţinem în consecinţă, mai puţin viaţa Veronei, cauza
confruntării celor două familii, climatul social politic şi mai mult conduita celor
doi tineri, loialitatea şi încrederea lor, consecvenţa şi credinţa ce-i însufleţesc.
Situaţia poate reapare şi cu ocazia vizitării oraşului Verona supranumit
oraşul lui Romeo şi al Julietei, unde o dată ajunşi trecem peste ura ce exista
între familiile Capulet şi Montague imortalizate de Shakespare şi insistăm
asupra poveştii de dragoste a celor doi adolescenţi când vizităm Casa lui
Romeo şi Casa Julietei, aceasta din urmă o locuinţă urbană medievală cu
balcon. În curte, în mărime naturală statuia Julietei, rezultat al ficţiunii ca
însăşi povestea de dragoste a celor doi nefericiţi. Interesul turiştilor este
amplificat în faţa presupusului loc de odihnă al Julietei. Mormântul este
acoperit cu zeci şi sute de mesaje ale îndrăgostiţilor zilelor noastre din
întreaga lume. Nimic din cele două-trei obiective, dacă turiştii nu au fost
familiarizaţi în prealabil cu marea creaţie a lui Shakespare.
Rămânem în Italia, dar discutăm în continuare imaginativ. Suntem în
Basilica San Pietro in Vincoli unde se află statuia lui Moise, opera lui
Michelangelo, înaltă de 3 m care îl înfăţişează sugestiv pe marele legiuitor.
Iniţial, aceasta trebuia să facă parte dintr-un ansamblu funerar pentru Papa
Iuliu al II-lea, dar politica şi lipsa de fonduri au redus imaginaţia lui
Michelangelo.
Faţă-n faţă cu marea operă, turistul, oricare-ar fi el, fascinat de
puternica încordare pe care o degajă sculptura, de vigoarea făpturii umane,
de spiritul cutezător al privirii sale trăieşte emoţii intense, unice.
În perceperea operei rolul primordial revine informaţiei, adică să ştii
ce vezi şi atunci semnificaţiile se vor desprinde volens-nolens, chiar dacă
nu integral. De fapt aceasta-i taina oricărei capodopere, ea nu poate fi
percepută niciodată în totalitatea semnificaţiilor sale. Impactul cu ea, ori de
câte ori ar avea loc, aduce conotaţii noi, diferite, după cum trăire şi emoţii,
dispoziţii şi sentimente diverse.
Cam aceleaşi sunt trăirile, urmare a perceperii grupului Laocoön din
curtea Vaticanului, care ne impresionează, de-a dreptul ne copleşeşte
imaginea tragică a eroului, disperarea cu care luptă în pofida imposibilităţii
salvării. Implicarea devine aici plenitudinară.
Şi în acest caz înţelegem fără nici un efort că fără informaţii, respectiv
explicaţii, opera, contactul percepatorului cu ea, rămân fără ecoul scontat.
Intervenţia ghidului ori a conferenţiarului este favorabilă percepţiei, în egală
măsură perceperii şi receptării senzoriale şi raţionale. Perfecţiunea formelor
purtătoare de semnificaţii plurale, în cazul lui Moise, vibraţia fiecărei cute,
65
armonia musculară pectorală şi toracică, în efort, în situaţia lui Laocoön sunt
în măsură să acţioneze asupra percepătorului.
Nicăieri mai bine ca în cele două cazuri, imaginea artistică, rezultat al
documentării, nu reflectă mai firesc realitatea şi fabulaţia. Capacitatea
cognitivă a artei aduce un spor emoţional şi axiologic. Dar, angajarea
afectivă fără fondul aperceptiv ar rămâne fără rezultat. Emoţia este
consubstanţială imaginii artistice şi se produce din interiorul acestea
(Toboşaru, I., 1978, p.215-216).
E imperios necesar să ştim că starea de emoţie, urmarea percepţiei
operei sunt declanşate, concomitent, de:
 ideatica operei,
 formele care o îmbracă,
 densitatea ideilor artistice.
Acestea creează, prin urmare, emoţia autentică şi asigură durabilitatea
operei, osmoza senzorial, afectiv şi raţional.
Realitate şi ficţiune, arta se manifestă şi în valorile simbolului. Astfel,
ideea ori simţământul care-l stăpâneşte pe artist pot fi, sunt, de fapt, investite
în imaginea artistică deseori un adevărat simbol. În Palazzo Ducale, G.
Tiepolo a zugrăvit cupola uneia din zecile de încăperi ale acestuia cu fresca
Nettumo che offre a Venezia i doni del mare. Ideea înfloririi comerciale a
Veneţiei a fost imaginată în figura plină de candoare a reginei care primeşte
în dar comoara mării de la Neptun. Pictura dobândeşte astfel valoarea de
simbol – conform definiţiei orice semn concret – obiect, imagine – care, prin
reprezentările pe care le stârneşte ori prin analogiile pe care le evocă,
desemnează convenţional altceva decât ceea ce este, de facto. În cazul
menţionat – Neptun oferind în dar marea – imaginea artistică dobândeşte o
valoare expresivă şi sugerează ideea menţionată.
La Florenţa, în Muzeul Uffizi, este expusă pictura lui Botticelli,
Primăvara. Imaginea oglindeşte printr-o înlănţuire de graţie şi candoare a
nimfelor, care într-o gestică simbolică a dansului întruchipează semnificativ
prospeţimea şi ritmurile imanente anotimpului plin de viaţă.
Inspirate după versurile poetului Poliziano, Primăvara şi Naşterea
zeiţei Venus, picturile lui Botticelli relevă cultul marelui artist pentru
antichitate, preponderent pentru mitologie. În Primăvara, Venus, zeiţa
dragostei şi a frumuseţii iese dintr-o boltă de portocali. Alături de ea stau, de
o parte cele trei graţii: Aglaia, Eufrorsine şi Thalia (fiicele lui Zeus şi ale
Eurinomei; ele sălăşluiau în Olimp, alături de muze şi erau, la rându-le
protectoarele poeţilor. Erau socotite când însoţitoarele lui Apollo, când ale
Atenei sau ale Afroditei, mai rar ale lui Dionisos) şi de altă parte zeiţa florilor
şi a primăverii, Flora şi un zefir.
Imaginaţia presupune darul şi simţul de a prinde realitatea şi formele
ei aidoma memoriei care engramează, stochează şi reactualizează, nu o
dată în imagini artistice ceea ce însumează opera de artă. Imaginaţia
creatoare, proprie artistului, presupune gândire creatoare, divergentă,
comprehensivă, critică etc. şi, nu în ultimul rând afectivitate. Ea este o
calitate a artistului şi nu numai, ci şi a omului de ştiinţă, a medicului,
inginerului, profesorului şi, nu în ultimul rând, a turistului adevărat. Domeniul
turismului nu exclude rolul imaginaţiei. Cei implicaţi, de la manager la turistul
simplu au nevoie de imaginaţie, jocul său, după cum se exprimă Croce, se
desăvârşeşte în lumea reală sub patrimoniul imaginilor, pe care le domină
spiritul şi gândirea. A fi turist nu-i uşor, dacă, într-adevăr, vrei să percepi, să
înţelegi şi să receptezi cele văzute şi auzite, simţite.
Mai rar se întâmpla ca un domeniu cum este turismul să ofere atâtea
posibilităţi de implicare, în egală măsură, ale percepţiei, reprezentării,
memoriei şi imaginaţiei. Aceasta din urmă este suprasolicitată atât înaintea
efectuării activităţii turistice – în perioada pregătirii – cât şi în momentele
realizării percepţiei propriu-zise. De exemplu, pregătirea vizitării Acropole-
lui, fie individual, fie în grup, viitorul turist află câte ceva despre Acropole:
 colina sau dealul constituit din rocă de calcar ce se înalţă la 156
metri deasupra Atenei,
 din oricare parte a metropolei apar siluetele coloanelor de marmoră
albă ale Panthenonului care se detaşează pe albastrul cerului ca un simbol
nemuritor al genului uman,
 rezultatele săpăturilor arheologice – istoria, construirea templelor,
zbuciumul oamenilor, perioada lui Pericle;
 Pantheonul – un templu măreţ, construit în stil doric, a fost ridicat
în onoarea fecioarei (Parthena – Atena);
 în marele sit mai putem percepe Templul Atenei Nike – situat la
dreapta Propileei – intrarea în Acropole – pentru a comemora victoria
grecilor împotriva perşilor: frizele reflectă scene din aceste lupte, în micul
templu atenienii i-aduceau omagii Atenei Nike (fără aripi). Erechtion –
templul dedicat regelui – erou (identificat mai târziu cu Poseidon), acesta se
remarcă prin măreţia cariatidelor – statui ale unor fete tinere ce ţin pe capul
lor acoperişul templului.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Imaginaţia este, în ultimă instanţă, o aptitudine de a activa imagini mentale,

în absenţa oricărui model perceput; în acest sens, imaginaţia se confruntă cu
capacitatea de evocare – indispensabilă organizatorului şi turistului.
 Într-un alt sens, imaginaţia reprezintă capacitatea de combinare a
imaginilor într-un tablou ori în ascensiune.
 Imaginaţia joacă un mare rol în activitatea turistică, preeminent
culturală, deoarece ca proces psihic cognitiv favorizează puterea de
reprezentare a obiectelor absente şi capacitatea de a combina imaginile. Ea
se găseşte cam la mijlocul căii dintre conduita intelectual raţională şi
gândirea supusă exclusiv afectivităţii (vis-reverie) şi este strâns legată de
structura caracterială.
 Funcţie dinamică a spiritului omenesc imaginaţia se bizuie pe
reprezentări ce depăşesc codul intelectual şi sunt îmbinate cu fenomenele
emotive şi conative. Întocmai cum organismul uman asimilează şi
dezasimilează substanţe nutritive luate din afară, tot astfel şi fiinţa umană –
turistul – adună din lumea externă impresii pe care le analizează şi le
sintetizează sub forme noi.

67
 Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme

1.Care sunt cele două opere din oraşul Cluj-Napoca ?

a. Opera Română de Stat şi Opera Germană de Stat
b. Opera Română de Stat şi Opera Maghiară de Stat
c. Opera Română de Stat şi Opera Greacă de Stat

2. Care din următoarele opere sunt cele mai futuriste clădiri din lume?
a. opera din Sydney
b. opera din Oslo
c. opera din Bucureşti
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

TURISMUL CULTURAL ŞI MOTIVAŢIA

Cuvinte cheie: servicii turistice, industrie, sezonalitate

Rezumat
În toate cazurile există un serviciu principal - excursia în Franţa - şi
mai multe servicii subsidiare (secundare, auxiliare): transportul, efectuarea
excursiei, ghidajul, cazarea, masa, etc. care onorate firesc concură,
indiscutabil, la realizarea integrală a prestaţiei în cauză, servirea
plenitudinară, completă a clientului. Aşa, de exemplu, în contextul
excursiei organizate în Elveţia, vizitarea oraşului Heidelberg, Germania -
obiectiv principal - serviciile subsidiare devin: transportul, efectuarea
acestuia, dejunul, procurarea biletelor, vederilor, albumelor, alimentelor
necesare, răcoritoarelor, ş.a.m.d. Dar, chiar dacă turistul nu participă la
excursia menţionată pentru a beneficia de asemenea servicii
implementate, ele contribuie la reuşita activităţii turistice, la crearea unei
bune dispoziţii, satisfacţii, bucurii, mulţumiri.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut
Turismul - serviciu, activitate complexă

Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.) a considerat şi consideră

turismul un paşaport de pace!
De fapt ce este turismul ?
a. sport ce constă din parcurgerea pe jos ori cu un vehicul a unor
regiuni pitoreşti sau interesante d.p.v. istoric, geografic şi cultural;
b. activitate prestatoare de servicii care vizează proiectarea,
organizarea şi desfăşurarea unor călătorii de agrement, de recreare ori în
alte scopuri (cuvântul turism < fr. tourisme, it. turismo de unde provine în
limba noastră aidoma celorlalte cuvinte din această familie: turist / ă, turistic
/ ă, neturist / ă, antiturism, ş.a. Marcu FI. şi Maneca, C, 1978, p.ll5)
c. un agregat de servicii (conglomerat), forme de organizare;
d. un aspect al economiei ce are în vedere, preponderent, economia
serviciilor;
e. activitate complexă ce implică managementul turistic,
f. o adevărată industrie, chiar dacă el nu este nici producţie
materială, nici industrie în sine, ci o suită de prestaţii - acte, operaţii şi acţiuni,
prioritar servicii (Jivan, A.,1997, p.5)

69
 Serviciul reprezintă acţiunea de a servi, de a sluji pe cineva din
postura de angajat într-o slujbă, post, funcţie, serviciu; mai mult a te
devota cu trup şi suflet acestui ansamblu de acţiuni, unei anumite persoane
ori ideilor ce o călăuzesc, cauzei pe care o promovează, o afirmă şi luptă
pentru materializarea sa. Şi mai mult, serviciul presupune slujirea unei
instituţii sau întreprinderi (etimologic, lexemul provine din lat. servitium > it.
servzio, > fr. service şi înseamnă servire, slujire).
În situaţia noastră o atare acţiune complexă implică:
• preocuparea pentru asigurarea ofertei,
• natura acesteia, pregătirea şi prezentarea sa;
• grija pentru client, cunoaşterea, antrenarea şi implicarea lui;
• manifestarea unei atitudini pline de solicitudine în raport cu cel
căruia i se oferă ceva,
• pregătirea prestărilor de servicii d.p.v. fizic, psihic, etc.
Sigur că organizatorul este dator să deceleze cu grijă prestaţiile, să
distingă perpetuu între principal şi secundar. Cel dintâi va avea
primordialitate. Acesta sau acestea nu le exclud însă în nici un caz pe
celelalte, cazarea, masa, buna desfăşurare a excursiei ş.a., pentru că ele au
menirea de a releva valoarea serviciului de bază. Aşadar, serviciile auxiliare
pot fi:
- dependente de serviciul principal,
- complementare (adăugate, suplimentare) vizitarea unui obiectiv
neprevăzut, realizarea unor facilităţi, oferte speciale, pe care le solicită turiştii
ori le oferă ghidul.
Dar, oricare şi oricâte ar fi ele, serviciile subsidiare, complementare,
acestea vor trebui să aibă calitatea scontată, în raport cu expectaţiile, tocmai
pentru că înfăptuite dânsele contribuie la atingerea obiectivului de bază.
Psihologic orice client, orice participant la excursie percepe excursia într-o
formă aparte - ideală, capabilă să-i asigure satisfacţiile şi bucuriile dorite.
Expresia clientul nostru, Dumnezeul nostru nu reprezintă doar o sintagmă-n
vânt, ea îşi are sorgintea în experienţa de viaţă a oamenilor. De aceea
serviciile în totalitatea lor - serviciul global - trebuie să-i satisfacă
integral pe participanţii la excursie., altminteri ea devine o nereuşită.
Schema ce urmează relevă pregnant raportul S.G. (serviciul general) - client,
participant la excursie şi rezultatul participării, (apud Jivan, A.).

În ansamblu însă serviciul principal constituie, trebuie să constituie

obiectivul fundamental a cărui realizare este inebranabilă (de neclintit,
fermă). Împlinirea ei este aureolată de aceea a serviciilor subsidiare. Din
suita serviciilor menţionăm pe cele:

a. publice - distributive, pentru producători, sociale, personale;

b. simple - aparent insignifiante, dar foarte importante;
 c. complexe - acţiuni, activităţi ce susţin pe cele globale.
Din ultima categorie a acestora face parte şi turismul - acesta este un
serviciu complex în contextul economiei şi implică: turismul propriu-zis,
actele, operaţiunile şi acţiunile ce i se subordonează:
- prestatorii de servicii (alimentaţie, transport, hotelier),
- vizite la muzee, vizionări de spectacole;
- oferta turistică în ansamblul său.
În realitate turismul cultural aidoma celorlalte feluri de turism
presupune cu necesitate:
a. cadrul - spaţiul în care se organizează. Elementele constitutive
ale acestei dimensiuni sunt: apa sub toate formele, vegetaţia, suprafeţele
vegetale naturale, precum şi toate elementele referitoare la valorile
create de om: monumente istorice, arhitecturale, biserici, muzee, case
memoriale, expoziţii, congrese, săli de spectacole,
edificii diverse. (Jivan A., 1997, p. 28). În ceea ce priveşte turismul
cultural, produsul turistic, se stabileşte de către ofertant în raport cu turiştii,
nivelul de pregătire al acestora, pretenţiile lor - itinerarii, obiective, ghizi, etc;
b. dimensiunea tehnico-materială - mijloace de transport, cazare,
alimentaţie, organizarea vizitelor, procurarea albumelor, cărţilor, pliantelor,
s.a.
c. respectarea specificului cultural - în cazul nostru referitor la
cultură, caracteristicile sale, natura ei;

Omul şi cultura

Prin excelenţă, omul este o fiinţă culturală. Înţelegerea lui ca atare se

bazează pe distincţia furnizată de discursul filozofic între natura şi cultura ce
semnifică integralitatea culturală a omului. Ce înseamnă aceasta ? Omul
doreşte ca actele, operaţiile şi acţiunile sale, să fie luate în seamă chiar
dacă unele sunt similare cu cele exercitate de animale, eventual sunt
modificate, mediate ori interpretate cultural. Acestea sunt în totalitatea lor
culturale, ceea ce face ca omul să fie în consecinţă o fiinţă culturală
(Neculau, A., 1987, p. 31)

Cultura reprezintă valoarea experienţelor sufleteşti şi organizarea lor

independentă de celelalte valori. Precizarea aceasta este justă atât pentru
indivizi cât şi pentru popoare. O cultură este un organism spirirual viu ce
izvorăşte din experienţă, din viaţa lăuntrică; iar aceasta fiind întotdeauna o
sinteză printre ai cărei reactivi nu trebuie să uităm conţinutul etnic - cultura va
fi întotdeauna colorată etnic şi nuanţată individual. (Eliade, M., apud
Neculau, A., 1987, p. 33). Dacă înţelegem omul drept o fiinţă culturală,
cultura trebuie definită într-un sens cât mai cuprinzător, drept un ansamblu al
produselor activităţii umane, al valorilor şi modalităţilor de comportare
obiectivate şi acceptate de anumite colectivităţi, transmise altor colectivităţi şi
generaţii următoare. Să reţinem că omul în această postură, în cazul
acestei variante existenţiale, în cazul său totul ia o formă de manifestare
culturală, începând de la necesităţile şi actele biologice (foamea, setea,

71
hrănirea, îmbrăcămintea, actul sexual, etc.) până la produsele cele mai
elaborate, marile creaţii culturale ale umanităţii. În cultura unei colectivităţi
trebuie cuprinse atât ansamblul de produse artistice, de tradiţii culturale şi
credinţe, cât şi aspectele legate de relaţiile de rudenie, formele de salut,
obiceiurile vestimentare sau alimentare. Prin urmare cultura personală a
individului constituie o totalitate a modurilor de comportare, a metodelor de
acţiune, a gândurilor, concepţiilor, produselor activităţii lui, care pot fi adesea
necunoscute altor oameni, în vreme ce cultura colectivă, departe de a fi o
simplă sumă a culturilor personale, a membrilor săi reprezintă un ansamblu
al produselor gândirii şi activităţii, al valorilor, al modalităţilor de conduită
care au fost recunoscute şi acceptate de colectivitate şi au căpătat
importanţă pentru membrii ei, determinând conduite considerate ca
obligatorii. (Neculau, A., 1987, p. 35).
Omul, în decursul maturizării sale, se află sub incidenţa unor multiple
şi variate modele culturale, modele care, în ansamblul lor sintetic, vor
constitui idealul cultural al personalităţii, ideal transmis de şcoală, de familie,
de întreaga experienţă socio-culturală a insului. Aşa cum nevoia de a mânca,
de a bea apă, de a te odihni, etc. imanente omului, stării sale existenţiale,
tot aşa trebuie înţelese şi celelalte nevoi sau trebuinţe: de securitate,
apartenenţă, dragoste, cunoaştere, estetice, autorealizare, transcendere.
Toate acestea vor avea în vedere trebuinţele, ulterior conştientizarea
lor -motivele intrinseci şi extrinseci, personale şi sociale - interesele,
convingerile, concepţia despre lume şi viaţă, scopul şi idealul. Din
punct de vedere psihologic toate acestea se subordonează motivaţiei,
ansamblului de factori dinamici care determină conduita subiecţilor.
Neurofîziologii, medicii şi psihologii (K.S.Lashley, K.Lorenz, N.Timbergen) au
demonstrat că felul de a fi, de a simţi, de a gândi şi de a acţiona
reprezintă comportamentul. Acesta depinde de :
- modificările interne (neuroendocrine) şi de
- excitanţii externi, preponderent de mediul care acţionează asupra
creierului omului, personalităţii sale.
Suita ansamblului factorilor conştienţi şi inconştienţi, fiziologici,
intelectuali, afectivi, sociali, de regulă într-o interacţiune continuă generează
imboldurile, trebuinţele, motivele, interesele, convingerile, concepţia despre
viaţă şi societate, scopurile şi idealul.
În cadrul său, palierul de bază cuprinde trebuinţele fundamentale şi au
2 niveluri: (1) fiziologice şi (2) de securitate. Palierul următor include nevoile
psihice structurate în 4 niveluri: (3) proprietate, afiliere şi dragoste, (4) de
stimă şi apreciere, (5) cognitive şi (6) estetice. În vârful piramidei se află
palieul al III-lea care incumbă nivelurile (7) împlinirii - self actualization şi
(8) transcendere - adăugată de Maslow înainte de a muri. Cele din urmă
oglindesc un mod de viaţă care-l îmbogăţeşte pe om, trecînd dincolo de
viaţa cotidiană şi este motivaţia pentru cele mai înalte valori, pentru
transcendere şi cosmizare, pentru marea creaţie.(Brăzdau, O., apud
Mânzat, L, 2003, p. 128,129)
Acelaşi Maslow a efectuat cercetări neconvenţionale care l-au condus
spre crearea conceptului peak experience (experienţă de vîrf) care semnifică
trăiri puternice, de extaz, mistice coroborate cu un sentiment de spaţiu şi
timp, stare de mare extaz, uimire şi veneraţie - într-un fel asemănătoare
celei decelate de Plotin, unică, greu repetabilă, corolar al devoţiunii, pietăţii
şi cucerniciei, iubirii lui Dumnezeu, explozie de revelaţie şi creaţie, chiar de
fuziune cu natura - cozmizare. (Mânzat, I., 2003, p. 129). Aici ar trebui să
ajungă de facto, acela care ia parte la desfăşurarea turismului cultural.

Trebuinţele – satisfacerea lor în raport cu motivaţia

Trebuinţele se impun a fi satisfăcute, ele sunt acum cu precădere de

cunoaştere şi estetice. Imboldurile sunt în măsură să le stârnească, să le
stimuleze apariţia, chiar să le accentueze, pe de o parte furnizorii de
informaţii Insight Guides, Canalul Discovery, Spectacolul lumii - emisiunea lui
I.Grigorescu - consultarea unor albume, pliante şi, pe de altă parte,
informaţiile ghidului, oricât ar fi ele de subţiri îmbie la implicare, la
cunoaştere, să zicem a Cehiei, culturii sale cu deosebire, a unor obiective
culturale cu rezonanţă, de altfel obiectivele majore ale excursiei. Selectarea
lor constituie o cerinţă, dictonul străvechi non multa sed multum (nu multe, ci
mult) îşi păstrează integral valabilitatea. Numărul obiectivelor care
urmează să fie vizitate - percepute - este în funcţie de timp şi nu în ultimul
rând de calitatea turiştilor.
Impactul cu Cehia, de fapt cu ţara lui Jan Hus, Jan Amos Komensky
(Comenius), Jaroslav Hašek, Franz Kqfka, deopotrivă cu oraşul de aur ori
oraşul celor o sută de turle, capitala turistică a Europei Centrale, Praga are
repercusiuni asupra stării fizice şi mai ales psihice a participanţilor la
excursie. Ajunşi aici, turiştii uită oboseala şi îşi doresc să perceapă câteva
din obiectivele culturale ale excursiei, cum ar fi cele care sunt strâns legate
de numele lui J.A.Komensky (1592-1670), fondatorul didacticii. Principiile şi
regulile didactice formulate de el şi-au menţinut actualitatea până în zilele
noastre: intuiţia, învăţarea conştientă, însuşirea temeinică a cunoştiinţelor,
continuitatea, precum şi regulile: de la concret la abstract, de la cunoscut la
necunoscut, de la apropiat la depărtat, etc.
Instrucţia, în opinia unuia dintre cei mai mari pedagogi ai lumii pe
care l-a întruchipat magistral, este necesar să aibă o formă atractivă şi să se
sprijine pe experienţa şi munca elevilor. Disciplina nu mai poate fi una a
bâtei, ea trebuie să se bazeze pe convingeri şi respect reciproc.
A scris peste 600 de lucrări - cea mai importantă dintre ele a fost
Didactica Magna (1632). Alte opere Poarta de Aur Deschisă a Limbilor
(1631) şi Şcoala Maternă (1633). A fost adeptul mişcării husite,
conducătorul comunităţii protestante democratice a fraţilor boemi şi
episcopul ei. La presiunea Bisericii Catolice şi a mai multor feudali germani
este nevoit să părăsească Cehia (1628) şi să peregrineze prin Europa
militând pentru îmbinarea tradiţiilor mişcării husite şi ideile umanismului
renascentist.
Din suita obiectivelor culturale ce ar putea fi vizitate menţionăm în
continuare câteva dintre ele:
• Castelul Hradčany - vechi de mai bine de o mie de ani, construit
pe un loc strategic ce domină vadul de deasupra Vltavei. Vizitarea începe
cu intrarea în prima curte - poarta Matthias - unde un grup de trepte duce
spre fosta sală a tronului, unde se ţin acum recepţiile la nivel naţional;
73
curtea a doua oferă posibilitatea întâlnirii cu fântâna barocă, Capela Sfintei
Cruci, care poate fi vizitată, inclusiv tezaurul: relicvarii, obiecte de cult,
cărţi, crucifixe, ş.a. Tot aici se află Galeria Castelului, unde pot fi
percepute diverse opere de artă. Deasupra sa este Sala Spaniolă şi
Galeria împăratului Rudolf ce cuprinde o colecţie de artefacte şi tot felul
de obiecte, inclusiv păsări şi animale impăiate. In continuare se ajunge la
Grădinile Regale şi apoi la Belvedér - un edificiu renascentist în faţa
căruia se află aşa numita Fântână Cântătoare;
 Catedrala Sf. Vitus - datează din sec. al XII-lea, din cauza a
numeroase extinderi şi adăugiri, reparaţii succesive pare să-i lipsească
unitatea stilului. Aici sunt mai multe statui, începând cu cea a lui Carol al IV-
lea, deopotrivă Capela Sf Wenceslas dedicată vieţii şi operei sfântului,
Capela Sfintei Cruci unde se află sarcofagul lui Carol al IV-lea. Merită să
ne oprim, fie şi numai pentru câteva minute, în faţa Uşii de Aur -
intrarea principală a catedralei. Concomitent mai pot fi admirate în
continuare Palatul Regal, Sala Vladislav, Cancelariatul Boem, Bazilica
Sf. Gheorghe, Turnul de Praf, Aleea de Aur şi multe altele. Casele mici
ce urmează au fost odinioară ale artizanilor, bijutierilor şi ale croitorilor,
timp de patru secole, Franz Kafka a trăit o perioadă relativ scurtă de timp în
casa cu nr. 22, acum muzeu.
Franz Kafka a trăit în intervalul 1883-1934. A fost un mare scriitor,
prozator ceh de limbă germană. A trăit în Austria şi Cehia. A scris nuvele şi
romane: Metamorfoza, Campionul foamei, Verdictul, Castelul, Procesul,
ş.a. În cadrul lor reconstituie într-o imagine artistică de excepţie viaţa
omului solitar, în egală măsură a absurdităţii rânduielilor de neînţeles şi a
imposibilităţii oamenilor de a comunica şi de a se ajuta între ei. În scrisul său
utilizează parabola şi oscilează continuu între realitate şi vis, lumea reală şi
cea imaginară bântuită de coşmare stranii.
Literat marcant, autor a peste 3.000 de pagini de scris, despre Franz
Kafka nu s-a ştiut multă vreme aproape nimic. Cauza: represiunea politică
germană şi comunistă care s-au interpus publicării sale. În 1931 Gestapoul
a confiscat cea mai mare parte a manuscriselor sale. Casa în care a locuit
în oraşul vechi, lângă Biserica Sf. Nicolae a fost declarată muzeu.
Fire dinamică, independentă, el nu s-a împăcat nici măcar cu tatăl
său, după cum nici cu o serie de femei: Felice Bauer şi Julia Wohryzek,
ambele urmând, la un moment dat, să se căsătorească cu el, dar şi cu
Milena Jesenská şi Dora Dyaneont, cu care şi-a petrecut ultimul său an de
viaţă în Berlin, după cum nu s-a împăcat nici cu societatea şi autorităţile
vremii pe care le-a respins şi le-a condamnat în mod permanent. (2003, p. 97
şi 99)
• Podul Carol - face legătura între Mala Strana şi Nove Mesto. A
fost construit din porunca regelui Carol al IV-lea de către Peter Parler în sec.
XlV-lea. La capătul său, Mala Strana este încadrată de cele două turnuri.
Cel nordic a fost construit o dată cu podul Carol şi cel sudic reprezintă o
rămăşiţă a vechiului pod Judith (numit aşa după soţia lui Vladislav I, sec. al
XII-lea, dar nu a rezistat Vltavei şi s-a prăbuşit în 1324).
Proiectat ca un mijloc de apărare, el şi-a dovedit această calitate de
abia în 1648, când suedezii au încercat zadarnic, două săptămâni să
captureze oraşul vechi. Partea vestică a turnului a fost distrusă, dar în
partea oraşului vechi, galeria de sculpturi a supravieţuit, inclusiv cea a
Sfântului patron naţional, Sf Vitus, el este portretizat protejând puntea
dintre cei doi regi: Carol al IV-lea şi Wenceslas al IV-lea. Marea
majoritate a celor 30 de statui ale sfinţilor (în cea mai mare parte copii,
deoarece originalele sunt expuse în muzeu) domină şi acum podul (ultimile
statui adăugate au fost ale Sfinţilor Chiril şi Metodiu). Cea mai
reprezentativă dintre statui este cea a Sf Ioan Nepomuk - acesta a fost
torturat şi aruncat în Vltava de regele Wenceslas al IV-lea, deoarece s-a
opus credinţei sale.
În peregrinările noastre prin Praga, vom trece la un moment dat prin
faţa statuii scriitorului ceh Hašek Jaroslav, unde merită să ne oprim pentru
câteva minute.
Jaroslav Hašek - a trăit în perioada 1883-1923. A fost un scriitor
satiric ceh a cărui operă principală este Aventurile bravului soldat Svejk,
în cida faptului că a scris relativ destul de multe altele.
S-a născut la Praga şi a învăţat aici. În tinereţe a simpatizat cu
anarhiştii şi a colaborat la ziarul lor care apărea în capitala Cehiei, Komuna
(1907). În timpul primului război mondial a fost recrutat în armată şi a
plecat pe front unde a luptat în armata austriacă împotriva ruşilor, dar a
trecut curând de partea lor. În 1918 devine membru al Partidului Comunist
(bolşevic) şi participă la lupta împotriva intervenţioniştilor, în calitate de
comisar al Armatei Roşii. În 1920 revine la Praga şi devine colaborator al
cotidianului Rude prâvo, organ al Partidului Comunist din Cehia.
Cartea sa Aventurile bravului soldat Svejk din suita celor câteva
sute de povestiri, schiţe şi nuvele se detaşează net faţă de ele. Ea este o
satiră savuroasă la adresa militarismului, clerului, presei şi societăţii în
ansamblu, preponderent a celei austro-ungare. Personajul său, Svejk se
bucură de o mare popularitate şi este unul dintre cele mai îndrăgite din
literatura universală.
• Piaţa Cartierului Mic reprezintă punctul central al aglomerării
aşezării de la poalele Castelului Hradčany încă din sec. al X-lea. Aici se află
Biserica Sf. Nicolae -construcţie barocă, monumentală realizată de Cristoph
şi Kilian Ignaz Dientzenhofer. Admirabile sunt până în zilele noastre frescele
de pe tavan, statuile celor patru Părinţi ai Bisericii, amvonul frumos decorat
care împreună cu toate celelalte exprimă puterea şi autoritatea absolută a
Bisericii Catolice. În apropiere se găseşte şi biserica Loreta înălţată în
perioada 1626-1750, după modelul Casei Sfinte a Fecioarei Măria din Loreto
(Italia). Spre deosebire de aceasta Loreta din Praga a devenit un adevărat
complex constituit din diverse clădiri, cu o cupolă, arcade înalte de câteva
etaje şi Biserica Naşterii. Turnul baroc domină grupul şi are în interior un
carilon (un clopoţel) - 1694 care bate din oră în oră. De aici se intră în
Cartierul cu castele - Piaţa, Castelele Schwarzenberg, Sternberg, Palatul
Arhiepiscopului şi a cel care găzduieşte Muzeul de Istorie Militară.
 Cartierul Evreiesc - un adevărat oraş în care pot fi admirate
sinagogile Klaus, Pinkas, Vechea - Nouă - reprezintă cel mai vechi loc
european de închinare al evreilor, Primăria Evreiască şi Marea Sinagogă.
Sinagoga Veche - Nouă datează din sec. al XIII-lea. Clădirea
dispune de un fronton elaborat din cărămizi şi afişează ostentativ un stil gotic
75
cistercian, deşi un număr mare de elemente au fost schimbate intenţionat din
dorinţa evreilor de a evita asemănarea mult prea evidentă cu simbolismul
bisericii. În interior, acoperişul principal este sprijinit de coloane gemene; aici
doar bărbaţii aveau acces în această parte a sinagogii, unde citeau din
Torah. În sec. al XVII-lea au fost adăugate câteva galerii noi ca să poată
participa la actul închinării şi femeile. În general, această sinagogă este o
construcţie monumentală, cea mai interesantă din punct de vedere
arhitectonic dintre toate câte se află în acest cartier.
• Oraşul Vechi găzduieşte Teatrul Naţional pe scena căruia a avut
loc premiera operei lui Mozart, Don Giovanni, în 29 octombrie, 1787.
Edificiul teatrului este cel mai vechi din Praga. Reconstruit de mai multe ori şi
după o renovare majoră, el şi-a redeschis
porţile în 1991 cu spectacolul Don Giovanni. Să reţinem că tot aici a fost
realizată partea muzicală din filmul Amadeus. În perimetrul oraşului vechi
se află Piaţa, în mijlocul căreia se înalţă monumentul lui Jan Hus -
reformator religios ceh care a fost ars pe rug la 6 iulie, 1415, după ce a
criticat vinderea de indulgenţe în cadrul Bisericii Catolice. Pentru
meritele sale a devenit erou naţional.

Jan Hus (1371-1415), preot, filozof, reformator religios, creatorul

Mişcării Husite din Cehia. S-a născut în satul Husinec din Boemia de Sud. A
absolvit Universitatea Carol în 1396 şi a fost angajat apoi profesor în cadrul
aceleiaşi universităţi. Din 1400 este preot şi apoi rector din 1409.
În activitatea sa a manifestat ostilitate faţă de concepţia Bisericii. A
acordat o mare atenţie lucrărilor şi ideologiei reformatorului englez John
Wyclif, care ataca secularizarea bisericii şi cerea insistent întoarcerea la
doctrina şi practicile comunităţilor creştine timpurii. Ca să fii creştin, susţinea
el, e absolut necesar să oferi un exemplu, să ai un stil de viaţă indiscutabil,
Biblia reprezintă în toate cazurile baza credinţei. Capela Betleem din Praga,
unde-şi ţinea predicile devenea neîncăpătoare. Vorbea în limba cehă, critica
fără milă Biserica şi slujitorii ei, fapt ce a dus la acutizarea conflictului său cu
slujitorii bisericii, mai ales că atacurile sale erau din ce în ce mai dure, mai
incisive. Acestea culminează, când Hus a interzis vinderea de indulgenţe şi a
calificat-o drept şarlatanism imoral
În consecinţă, Biserica l-a excomunicat şi i-a interzis să-şi mai
exerseze serviciul bisericesc, cu toate că el continua să predice la
Capela Betleem şi să predea la Universitate. După ce a pierdut sprijinul
regelui Wenceslas al IV-lea, a părăsit Praga şi a continuat activitatea sa la
ţară. In 1414, regele germanilor 1-a chemat la el şi i-a cerut să-şi declare
poziţia în faţa Consiliului din Konstanz. Disputa s-a agravat, condamnarea
Bisericii a luat proporţii. În final, Jan Hus a fost etichetat drept eretic şi, când
a refuzat să retracteze ceea ce a spus, a fost ars pe rug (Athanasie, Joja,
coord., 1964, p.734).
 Concepte şi noţiuni de reţinut

 Turismul este definit ca fiind:

o sport ce constă din parcurgerea pe jos ori cu un vehicul a unor regiuni
pitoreşti sau interesante d.p.v. istoric, geografic şi cultural;
o activitate prestatoare de servicii care vizează proiectarea, organizarea şi
desfăşurarea unor călătorii de agrement, de recreare ori în alte scopuri
(cuvântul turism < fr. tourisme, it. turismo de unde provine în limba noastră
aidoma celorlalte cuvinte din această familie: turist / ă, turistic / ă, neturist / ă,
antiturism, ş.a. Marcu FI. şi Maneca, C, 1978, p.ll5)
o un agregat de servicii (conglomerat), forme de organizare;
o un aspect al economiei ce are în vedere, preponderent, economia
serviciilor;
o activitate complexă ce implică managementul turistic,
o o adevărată industrie, chiar dacă el nu este nici producţie materială, nici
industrie în sine, ci o suită de prestaţii - acte, operaţii şi acţiuni, prioritar
servicii.
 Serviciul reprezintă acţiunea de a servi, de a sluji pe cineva din postura
de angajat într-o slujbă, post, funcţie, serviciu; mai mult a te devota cu
trup şi suflet acestui ansamblu de acţiuni, unei anumite persoane ori ideilor
ce o călăuzesc, cauzei pe care o promovează, o afirmă şi luptă pentru
materializarea sa. Şi mai mult, serviciul presupune slujirea unei instituţii sau
întreprinderi.

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme

1. Cum poate fi definit serviciul, ca fiind ?

a. acţiunea de a servi, de a sluji pe cineva din postura de angajat într-o
slujbă, post, funcţie, serviciu; mai mult a te devota cu trup şi suflet
acestui ansamblu de acţiuni, unei anumite persoane ori ideilor ce o
călăuzesc, cauzei pe care o promovează, o afirmă şi luptă pentru
materializarea sa
b. acţiunea a te devota cu trup şi suflet acestui ansamblu de acţiuni, unei
anumite persoane ori ideilor ce o călăuzesc, cauzei pe care o promovează,
o afirmă şi luptă pentru materializarea sa
c. acţiunea de a servi, post, funcţie, serviciu; mai mult a te devota cu trup
şi suflet acestui ansamblu de acţiuni, unei anumite persoane ori ideilor ce o
călăuzesc, cauzei pe care o promovează, o afirmă şi luptă pentru
materializarea sa

2. Ce cuprinde dimensiunea tehnico-materială

a. servicii de cazare, alimentaţie, organizarea vizitelor, procurarea
albumelor, cărţilor, pliantelor, s.a.
b. servicii de alimentaţie publică, publicarea cărţilor
c. mijloace de transport, cazare, alimentaţie, organizarea vizitelor,
procurarea albumelor, cărţilor, pliantelor, s.a.

77
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

CONVINGERILE – REZULTAT INDINSPENSABIL AL

DEVENIRII

Cuvinte cheie: transport, voiaj, tarif

Rezumat
Ele - urmează intereselor şi sunt structuri psihice care conţin elemente
adânc implantate în structura personalităţii. Sunt susţinute afectiv şi au
capacitatea de a împinge individul spre acţiune. Convingerile desemnează
opţiunile subiective în situaţii de alegere ori de conflict valoric. De aceea se
impune ca ele să acţioneze ca necesităţi interne, rezultate din asocierea
unor idei cu anumite trebuinţe, situaţie în care ajung să reprezinte adevărate
forţe motivaţionale, tocmai pentru că exprimă un anumit comportament, fel
de a fi, în relaţiile cu alţii. Diverse, convingerile pot fi ştiinţifice, estetice,
filozofice, morale, politice, sociale, psiho-pedagogice, etc. Mai mult ca alte
elemente ale motivaţiei, ele intră în alcătuirea sistemului de orientare al
personalităţii şi se exprimă prin atitudini. De aceea, în anumite circumstanţe, pot
acţiona împotriva instinctului de conservare. De exemplu, filozofii: Giordano
Bruno, Thomas Morus, luptătorii Horia şi Cloşca au murit pentru convingerile lor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut
În ceea ce priveşte turismul, convingerea reprezintă o componentă a
motivaţiei care intră, după cum am spus, în sistemul de orientare al
personalităţii. Ea desemnează opţiunile subiective în situaţia de alegere sau
de conflict valoric şi se impune prin necesitatea internă ce rezultă din
asocierea unei idei cu o trebuinţă, din implantarea afectivă a ideii ori
normei, care în felul acesta dobândeşte valoare. Aşa, de pildă, pentru turist
apare ideea că Filaret Barbu a fost şi a rămas un mare compozitor, fiu al
Banatului. Aceasta tinde să devină o convingere pe măsura autoinformării
realizate de turistul însuşi şi informării ghidului. Ea ajunge să devină o idee
forţă şi se impune necondiţionat în timpul vizitei la Muzeul Muzicii din
municipiul Lugoj, judeţul Timiş, unde sunt expuse mai multe obiecte,
instrumente muzicale, cărţi de specialitate, manuscrise, fotografii, înregistrări
donate de compozitor şi mai cu seamă de fiul său, Gelu Barbu. Intervenţia
acestuia, audierea sa - fie şi doar numai înregistrată - în raport cu el,
muzeograful şi alţii, dobândeşte un rol horărâtor în consolidarea convingerii
turistului. O atare convingere are un iz moral, concomitent politico-social şi,
nu în ultimul rând, ştiinţific şi artistic. Asemenea interesului şi convingerea
intră în alcătuirea sistemului de orientare al personalităţii. Diacronic, de la
idee la ideea forţă şi apoi la convingere - consideră M. Rockeach - se ajunge
la atitudine. Sorgintea oricărei atitudini o constituie convingerea.
Perceperea sculpturii Discobolul lui Miron ca o expresie a
echilibrului şi verosimilului promovat consecvent de marii sculptori ai lumii
dă naştere convingerii. La mijlocul secolului stilul utilizat spre primul
clasicism, era reprezentat de cei trei mari sculptori ai vremii: Miron,
Policlet şi Fidias. Clasicismul încearcă să creeze o impresie de perfect
realism, construind un om ideal, care exprimă măsură şi armonie. Miron
dezvoltă în faimosul său Discobol (în jurul anului 450 î.Cr.) principiul
euritmiei şi izbuteşte ca, prin intermediul acestei lucrări, să facă o sinteză a
mai multor mişcări succesive.
Analiza creează convingerea că ne aflăm în faţa unei adevărate
capodopere a genului care, la rândul său, generează atitudinea. În faţa
Marelui Altar al lui Zeus şi al Atenei de la Pergam (180 - 170 î.Cr.) -
regele Eumeneu al II-lea a înălţat multe monumente pe acropola capitalei
sale, dintre care este demn de amintit Altarul... menţionat mai sus.
Pentru a ajuta subiecţii, respectiv turiştii să-şi formeze o convingere, e
imperios necesar să realizăm, fie şi numai succint descrierea operei: cinci
trepte alcătuiesc fundaţia acestui ansamblu care măsoară 36 m. X 34 m Pe
latura vestică distingem o scară monumentală largă de 20 m şi înaltă de
aproape 6 m, ea conduce la o colonadă care permite accesul pe o
esplanadă rectangulară de 20 m X 30 m. Un zid închide esplanada pe trei
dintre aceste laturi. Un portic în stil ionic înconjoară acest perete pe latura
exterioară. În jurul soclului porticului exterior se desfăşoară o friză lungă de
120 m şi înaltă de 2,30 m, prezentând episoade din lupta zeilor
împotriva giganţilor: Gigantomahia. O cornişă puternic ieşită în relief
încununează această friză.
Subiectul frizei oglindeşte lupta zeilor şi a titanilor cu giganţii. Spre
vest sunt reprezentaţi Oceanul, divinităţile marine şi terestre, la nord cele ale
nopţii şi ale aştrilor. La est, pe faţada principală, se găsesc Zeus şi Atena.
Pe peretele care înconjoară esplanada altarului se desfăşoară, pe o
lungime de 79 m, o a doua friză, înaltă de 1,57 m Ea reprezintă o temă
mitologică, legenda lui Telephos. În mod evident sunt vizate efectele
dramatice: bătălia produce furie, privirile personajelor exprimă suferinţă şi
durere la unele, forţă şi mânie la altele.
Pentru a crea convingerea, în acest caz sau în altul, este indispensabil
comentariul, dacă e posibil, interactiv. La Altarul... din Pergam, realismul
sculpturii se echilibrează cu calmul geometric al arhitecturii, orizontalele marii
scări şi vericalele porticului ionic. Departe de rafinamentul sculpturii greceşti
clasice, epoca elenistică se străduieşte să emoţioneze prin reprezentarea
unei lumi a violenţei şi a brutalităţii, unde pot fi exprimate suferinţa fizică şi
spaima sufletească. Arta din Pergam reprezintă mărturia unui demers
expresionist intens. Sculptura grecească atinge în această operă ultima
expresie a evoluţiei sale.
Aşadar perceperea plenară se realizează cu aportul descrierii
sculpturii, în contactul cu ea, în cadrul Muzeului din Berlin. Comentariile
interactive sunt în măsură să contribuie la crearea convingerilor în sensul
discutat de noi mai sus.
79
 Aspiraţiile, scopurile şi idealurile

Sunt componente motivaţionale pe care Maslow le-a numit de

creştere, deoarece propulsează omul spre acţiuni ce determină dezvoltarea
personalităţii şi ghidează existenţa însăşi. Ele vizează sensul şi semnificaţia
vieţii, direcţia, chiar destinul, modelul de viaţă pe care şi le propune individul,
devenind o adevărată forţă spirituală decisivă pentru el. (Drăgan I. şi
Petroman, P., 1995, p. 128)
In fond orice excursie devine corolarul unei aspiraţii, a acelui
ansamblu de tendinţe care îl propulsează pe om către un scop, respectiv un
ideal. Născută, aspiraţia -nivelul său - are un rol decisiv în comportamentul
fiinţelor umane, deoarece înrâureşte atingerea scopului şi ulterior a idealului.
Astfel, ca turist aspiri să poţi percepe pictura lui Leonardo da Vinci, Mona
Lisa din muzeul Louvre, Paris. Aspiraţia depinde atât de factori individuali
(am luat cunoştinţă de existenţa tabloului, cunosc câteva ipoteze cu privire
la prototipul său, am perceput pictura, diverse fotocopii ale acesteia, ştiu
circumstanţele în care a ajuns ea la Paris, m-am familiarizat cu stilul şi
maniera în care a fost realizată opera, etc) cât şi social (condiţii materiale
care să ne permită participarea la excursie, eventual o vizită în Franţa, la
Paris, asigurarea desfăşurării optime, ş.a.), după cum nivelul de aspiraţie
presupune o anumită cunoaştere de sine din punct de vedere fizic şi psihic,
fără a o introduce la introspecţie, imaginea corpului, profilul sinelui,
caracterul escamotat, eventual fals, modelele culturale ale expresiei de
sine,etc. (Anizeu, D.,în Doron, R. şi Parot, Fr., 1999, p.207), cunoaşterea
valorii proprii, a aptitudinilor şi limitelor personale, precum şi a dorinţei de a
accede la un statut de demnitate.
Leonardo da Vinci (1452-1519), creatorul unei opere remarcabile:
Autoportret, Bunavestire, Închinarea magilor, Madona din grota cu
stânci, Cina cea de taină, Sfânta Ana, Maria şi copilul Isus, Madona
Litta, Madona Benua şi Gioconda sau Mona Lisa.
În martie 1503, Leonard a început să lucreze la celebrul portret
cunoscut sub numele de Mona Lisa ori sub acela de Gioconda.
Lomazzo scria că Leonardo nu l-a terminat, deoarece nu ştia niciodată
dacă nu mai avea cumva ceva de spus ... mereu se întorcea să lucreze la el,
niciodată nu i părea că l-a terminat. (Sabetay, L, 1967, p.56). Într-adevăr
Leonardo lua cu el tabloul oriunde pleca şi în cele din urmă această lucrare îl
va însoţi în Franţa, unde şi-a trăit ultimii ani. Efectiv a lucrat la el în
intervalul 1502-1506.
Pentru istoria mondială a tabloului, Gioconda, reprezintă o importantă
etapă în evoluţia posibilităţilor de a reda pe pânză conţinutul sufletului
omenesc. Nu sunt demne de laudă acele figuri care prin atitudinea lor nu vor
arăta pe cât mai mult cu putinţă, zbuciumul sufletesc. Când Leonardo a
primit comanda pentru executarea tabloului, în el s-a trezit năzuinţa
mistuitoare de a pătrunde în ascunzişurile sufletului omenesc, de a reda cât
mai bogat, prin înfăţişarea chipului omenesc, frământărilor sale interioare.
Intenţia se subordonează spiritului umanismului renascentist. Nu
tăgăduiesc - zicea el - că trăsăturile chipurilor, într-o oarecare măsură,
arată şi firea oamenilor, metehnele şi caracterul lor.
 În trăsăturile feţei unei femei, pictorul a redat mobilitatea permanentă,
curgerea perpetuă a stărilor sufleteşti de o mare diversitate ... el urmărea să
exprime fluiditatea vieţii interioare a modelului. În acest scop a stăruit
asupra zâmbetului care are însuşirea de a fi mereu în devenire - apare,
dispare, dimpotrivă se accentuează ori îngheaţă. Sugerarea sa a făcut-o
magistral: colţurile gurii şi ale ochilor sunt gata să se mişte, liniile feţei,
ondularea vălului subţire care îi acoperă capul, şerpuirile cărării ce duce în
planul ultim al peisajului, curba molatică a mîinilor, epiderma de pe faţă şi
gât parcă tresare, lumina tremură pe cutele hainelor şi ale vălului din păr.
Aşezată într-un fotoliu, pe o terasă ridicată, Mona Lisa îşi înalţă
maiestuos bustul, care sprijinit pe postamentul braţelor ce se odihnesc
molatic, formează cu aceasta o piramidă. În întreg tabloul simetria şi
echilibru sunt numai aparente. Orizontul peisajului din stânga pare să se afle
mai jos decât cel din dreapta. În plus, caracterul peisajului este diferit de o
parte şi de alta a personajului: mai static în stânga mai agitat în dreapta.
În ceea ce priveşte prototipul eroinei, se presupune că aceea care i-
a slujit ca model a fost soţia unui negustor, că ea ar fi fost gravidă şi
surâsul surprins cu atâta măiestrie nu-i decât expresia satisfacţiei, corolar
al împlinirii sale ca femeie, că ea ar fi fost bolnavă şi a suferit o hemiplegie
(paralizie, amorţire) a muşchiului feţei care conservă zâmbetul, că ar fi
însuşi portretul lui Leonardo (autoportret), prea frumos să fie bărbat şi nu
destul de frumos ca să fie femeie, că ar fi o sinteză a fraţilor Medici etc.
Numărul ipotezelor este mult mai mare. (Sabetay, L,1967, p.57-58; Suter,
C.,1963, p. 243-244; Debicki, J.,Favre, J. Fr., Grünewald, D., Pimentel, A.F.,
1998, p. 121-122).
Subiectul vizează, un anumit scop, năzuieşte să-1 realizeze ca pe o
valoare supremă. Acesta devine ideal definit de J. Piaget drept orice sistem
de valori ce constituie un tot, deci orice scop final al acţiunilor. Idealul
considera P. Popescu-Neveanu este ceea ce încă nu există, dar poate fi
realizat, cel puţin parţial, pentru că reprezintă motivul central şi suprem
pentru un subiect individual sau colectiv (1978, p.317). Dispune de o
structură complexă :
• sensul vieţii - relevă direcţia în care se orientează o anumită
persoană,
• semnificaţia vieţii -arată ce ideal prevalează acesteia şi nivelul de
aspiraţie,
• scopul vieţii - sau obiectivul întregii existenţe personale,
• modelul idealizat ori idealul decelat şi urmat cu pasiune şi
consecvenţă.
Concretizat idealul ar putea fi: insula Patmos - una din cele 9500 de
insule ale Greciei. Ea face parte din Dodecanese, are o suprafaţă de 34 km2,
o populaţie de 2534 de oameni, capitala la Patmos, respectiv Hora. Romanii
au făcut din ea un loc de exil. Aici a fost exilat, printre alţii, Sfântul Ioan (95-97
d. Cr.) şi întemniţat într-o peşteră, unde el a scris Apocalipsa.
1. descoperirea lui Isus Cristos pe care i-a înlesnit-o
Dumnezeu ca să arate robilor săi lucrurile care au să se întâmple în
curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţând prin îngerul lui la robul său Ioan,
81
 2. care a mărturisit despre cuvântul lui Dumnezeu şi despre
mărturia lui Isus Cristos şi a spus ceea ce a văzut.
3. Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei
prorociri şi păzesc lucrurile scrise în ea, căci vremea este aproape !
4. Ioan către cele 7 biserici care sunt în Asia: Har şi pace vouă
din partea celui ce este, celui ce era şi celui ce vine şi din partea celor 7
duhuri care stau înaintea scaunului său de domnie.
5. Şi din partea lui Isus Cristos, martorul credincios, cel dintâi
născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului ! al Lui, care ne
iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sîngele său.
6. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi îl va vedea şi cei ce l-au
străpuns şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui ! Da, amin.
7. Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi Sfârşitul, zice Domnul
Dumnezeu, cel ce este, cel ce era şi cel ce vine, cel Atotputernic.
8. Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la
împărăţie şi la răbdarea lui Isus Cristos mă aflam în ostrovul care se
cheamă Patmos, din pricina cuvântului lui Dumnezeu şi din cauza
mărturiei lui Isus Cristos.
9. În ziua Domnului eram în Duhul său şi am auzit înapoia mea
un glas puternic ca sunetul unei trâmbiţe.
10. Care zicea: Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel din urmă.
Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor 7 biserici: la Efes, Smirna,
Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea.
11. M-am întors să văd glasul care îmi vorbea. Şi când m-am
întors am văzut 7 sfeşnice de aur.
În continuare Sfântul Ioan scrie Apocalipsa (apocalipsis,
revelaţie, viziune biblică asupra sfârşitului lumii). Cele ce urmează sunt de
fapt previziunile în legătură cu sfârşitul inevitabil al lumii. Cuvintele auzite din
gura trimisului lui Dumnezeu sunt consemnate cu veneraţie de către Sfântul
Ioan. Ele includ avertismentul Iui Dumnezeu, în cazul în care omenirea nu se
va pocăi. Locul în care Sfântul Ioan a scris Apocalipsa este Mănăstirea
Apocalipsei (zidită în grota în care Ioan a avut Revelaţia. O bandă de argint
marchează locul în care Ioan şi-a pus capul pentru a dormi şi mâna pentru a
se sprijini). Grota poate fi vizitată şi este vizitată zilnic de sute şi mii de
pelerini.
22: 9 Dar el mi-a zis: Eu sunt împreună cu tine şi cu fraţii tăi
proroci şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta un slujitor. Închină-te
lui Dumnezeu.
12. Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este
întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi
mai departe fără prihană; şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe.
13. Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel din urmă, începutul şi
Sfârşitul.
14. Ferice de cel ce îşi spală hainele ca să aibă drept la pomul
vieţii şi să intre pe porţi în cetate !
15. Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli
şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună.
16. Eu sunt Isus şi am trimis pe îngerul meu să vă adeverească
aceste lucruri pentru biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David,
Luceafărul strălucitor de dimineaţă. (Biblia, Apocalipsa lui Ioan, p. 1205-
1223).
5. Concepţia despre lume şi viaţă - constituie o formaţiune
motivaţională cognitiv-valorică de mare generalitate ce include ansamblul
părerilor, ideilor despre om, natură şi societate. Ea se formează sub
înrâurirea mediului, educaţiei şi autoeducaţiei. După natura sa concepţia
despre lume şi viaţă, societate poate fi realistă sau nerealistă, ştiinţifică ori
neştiinţifică, progresistă sau retrogradă, estetică ori antiestetică şi
presupune de fiecare dată opţiunea valorică. Concepţia este strâns legată
de aspiraţie, scopuri şi idealuri împreună cu care constituie un complex
motivaţional primordial.
În raport cu ea omul se implică şi participă voluntar la o excursie
sau alta, însufleţit de dorinţa de a fi el, în funcţie de abilităţi şi disponibilităţi.
Evoluţia sa este direct proporţională cu ceea ce este şi reprezintă cultura în
familie, şcoală şi societate. Omul - omenire merge înainte pe drumul
Adevărului, Binelui şi Frumosului (unul şi nu mai multe). În continuarea sa
un loc aparte revine şi turismului, după cum în ceea ce-1 priveşte pe om
motivaţiei, laturii de acţionare şi orientare.
Succesul omului în viaţă şi societate, în profesie şi familie depinde
într-o mare măsură de inteligenţă, însuşirile proceselor psihice, aptitudini,
deopotrivă de cunoştiinţele acumulate (inclusiv prin intermediul practicării
turismului), deprinderile şi priceperile formate şi consolidate de-a lungul
existenţei sale. Toate şi fiecare dobândesc un spor de eficienţă când omul
sau oamenii acţionează motivat, mânat de un anumit interes, orientat de un
ideal şi stăpânit de o anumită convingere şi concepţie. Gradul motivaţiei e
nevoie să fie adecvat dificultăţilor şi naturii sarcinilor ce se impun a fi
implementate. De fapt acesta este optimumul motivaţional care
condiţionează succesul respectiv performanţa. (Drăgan I. şi Petroman P.,
1995, p. 128-129).
Despre optimumul motivaţional se poate discuta în următoarele
cazuri:
a. când dificultatea sarcinilor este percepută corect de către subiect
(turist) -acesta acţionează în raport cu nivelul lor, mobilizându -se
adecvat şi realizând un echilibru între gradul de dificultate şi eforturile ce
trebuie depuse pentru a le îndeplini;
b. când dificultatea este percepută eronat de către subiect, acesta nu-i
capabil să acţioneze şi să se mobilizeze, tocmai fiindcă diminuează gradul de
dificultate, îl nesocoteşte ori chiar îl eludează şi nu realizează o consonanţă
între el şi eforturile ce le presupune învingerea lor. În general, omul e nevoie
să dorească, să vrea, să aspire spre mai mult, spre performanţă, spre
autodepăşire. Stimulul care determină şi menţine această stare poartă numele
de nivel de aspiraţie. Acesta trebuie să fie în raport direct proporţional cu
potenţialul fizic şi psihic al fiecăruia, chiar şi atunci când e vorba despre o
excursie, o drumeţie. Niciodată ca om, sigur şi ca turist nu trebuie să aspiri la
mai mult decât poţi: nu te întinde decât atât cât îţi permite cearceaful - după
cum avertizează o maximă din paremiologia românească. Această sentinţă a
cărei sorginte a fost şi rămâne realitatea ar putea fi completată cu o alta ceva
mai nouă: nu-ţi cere numai ceea ce poţi şi cât anume poţi, dacă vrei să fii tu!

83
 Motivaţia şi performanţa sunt imanente turismului, deopotrivă celui
cultural. Nicăieri nu există şi nu apare mai pregnant ca aici tentaţia. Aceasta
trebuie corelată întotdeauna cu puterea (materială, fizică şi psihică),
deoarece numai în acest fel turistul se poate bucura de participarea efectivă
la o anumită excursie. Cine nu ar vrea, de exemplu, să ia parte la o excursie
în Grecia lui Socrate şi Platon, Aristotel, Hipocrate, Aristofan, Sofocle, Eschil
şi Euripide cu atât mai mult cu cât în cazul efectuării sale împletirea utilului
cu plăcutul s-ar putea realiza pe tot parcursul său? Grecia a fost şi rămâne un
vis.
Grecia este o prelungire geologică a Peninsulei Balcanice, ea este o
lume distinctă de a celorlalte ţări balcanice, bogată în impresii de neuitat.
Soarele ce străluceşte deasupra sa este aproape nenatural de luminos, el
se revarsă, îşi revarsă lumina asupra munţilor şi străluceşte deasupra mării
pe coaste şi în insule. Aerul său este curat, proaspăt şi parfumat cu aromele
infinite ale florilor sălbatice. Dar, mai perceptibilă este aura de istorie ce
acoperă sofisticata Cretă minoică, Micenele preistorice, Tiryntul ciclopilor,
Atena clasică, bizantinul Mystras şi Rodosul medieval. Venind în Grecia
parcurgi un spaţiu istoric de aproape 4000 de ani, faci cunoştiinţă cu tradiţia
artelor şi meşteşugurilor greceşti, pătrunzând într-un imperiu inimaginabil.
Grecia este întotdeauna mult mai mult în raport cu expectaţiile. Pe
fiecare stradă, în fiecare piatră se pare că licăreşte o splendidă ruină ce
ascunde un tezaur care indică gloria şi trecutul acestui popor. Îmbinarea
dintre antic şi modern este omniprezentă. Pe de altă parte Grecia prezintă o
mare varietate de fenomene geologice: munţii scăldaţi în soare sunt
separaţi de văi adânci, deopotrivă de lacuri. Marea este prezentă peste tot.
Peninsulele şi insulele sale atât de numeroase sunt tot atâtea colţuri de rai
câte numai mintea omului le poate imagina. Grecia este o ţară a insulelor,
unde nici una nu seamănă cu cealaltă (9500 ) Apele care o înconjoară sunt
albastre, limpezi şi curate. Ele moderează temperatura în toate
anotimpurile, iar lumina soarelui, ce nu se ascunde aproape niciodată dă
strălucire de diamant fiecărui colţişor, fiecărui obiect, creaţia lui Dumnezeu ori
a omului. Aşadar, gândindu-te la Grecia înseamnă să te gândeşti la clima ei
tipic mediteraneeană şi tot atât de caldă, încântătoare şi fascinantă în aprilie
şi octombrie, în iulie şi în august (Mary Mc.Callum, 1993).
Dar, Grecia înseamnă sculptură şi pictură, artă şi dansuri populare,
deopotrivă Atena, Acropole, Parthenonul, templul Atenei Nike, Erechtion,
muzee, stadioane, teatre (muzeele: Arheologic, Bizantin, Benakis, Acropole,
Naţional de Istorie, Artă Populară), Plaka este pentru Atena ceea ce Covent
Garden este pentru Londra, Cartierul Latin ori Mont Martre pentru Paris.
Pentru atenieni Plaka este cartierul zeilor, situat la picioarele Acropolei,
Colina Lycabetus încoronată de bisericuţa Sfântul Gheorghe, de unde ai o
panoramă asupra Atenei, asupra celor mai cunoscute clădiri ale sale:
Academia, Universitatea, Biblioteca Naţională şi multe altele; Piaţa
Syntagma este în inima Atenei contemporane. În partea de sus clădirea
Parlamentului, Mormântul Soldatului Necunoscut ş.a.; Stadionul din
Atena complet reconstruit pentru Jocurile Olimpice, Templul lui Hefaistos
domină priveliştea pieţii vechi (Agora), Pireu - principalul port al Greciei şi
unul dintre cele mai mari din Mediterană, Mănăstirea Dafni, Coasta Apolon-
Sunio-Mesoghia, unde poate fi admirat Templul lui Poseidon ce se înalţă pe
creasta unui promontoriu; Insulele golfului Saronic: Salamina, Egina,
Poros, Hidra, Spetses; Peloponezul - vechiul Corint, Micene - Argos -
Tirynthos - Nafplion, Epidaur - Tolo, Sparta, Olympia, Patras, Teba,
Thermopile, Lamia, Livadia, Delfi, Eubeea, Thesalia, Meteora - este o
regiune stranie plină de stânci gigantice în formă de turnuri a căror înălţime
variază între 100 - 150 m. Aici au fost construite peste 20 de mănăstiri ce
constituiau cândva ansamblul monastic al Meteorei. Astăzi doar 5 mai sunt
locuite: Schimbarea la Faţă, Varlaam, Roussanos, Sfântul Ştefan şi Sfântul
Nicolae; Kalambaka - un orăşel fascinant construit pe locul vechii cetăţi de
la Eginion. Aici trăieşte o mare comunitate de aromâni, Trikala, capitala
provinciei care la fel ca
insula Kos şi Epidaurul se mândreşte cu unul din cele mai mari sanctuare
consacrate lui Asclepios, zeul medicinei; Larissa, capitala Thessaliei, un
centru comercial prosper, aşezată la răspântie de drumuri, leagă Grecia
centrală cu Epirul, Macedonia şi cu sudul Greciei; Valea Tempi - aici
există un templu al lui Apullum mai vechi decât cel din Delfi; Epirul este o
regiune muntuoasă magnifică situată în nord-vestul Greciei. Concomitent,
Epirul este o regiune cu vaste culturi de portocali întinse în jurul golfului
Amvrakia. Cele mai importante oraşe situate aici sunt Ioannina, Arta,
Parga şi Egoumenitsa. Tot aici poate fi vizitat vechiul Dodoni situat la
picioarele muntelui Tomaros. Pot fi văzute aici ruinele vechiului oracol, ale
acropolei şi ale altor câtorva edificii - Teatrul, care datează din secolul al III-
lea î.Cr., acesta găzduieşte, în timpul verii, Festivalul Tragediei Antice de la
Dodoni.
Din prezentarea succintă a componentelor motivaţiei reiese că
aceasta reprezintă latura de acţionare şi orientare a personalităţii . Originea
cuvântului, sensurile sale sunt elocvente: lat. mověo - movere înseamnă a
mişca, a pune în mişcare, a împinge, a înainta; din acesta a derivat motus -
us, mişcare, agitaţie, motiv care prin intermediul it. > motivo, germ.> Motiv, fr.
> motif a pătruns în limba română ca motiv < lat. motivus cu sensul de cauză
care determină o acţiune, un sentiment, etc, pricină, pretext - relevă că
motivaţia ar fi acel ceva ce impulsionează şi activează individul, adică îl
mobilizează, îl determină să întreprindă ceva pe plan intelectual, spiritual,
fizic şi psihic.
Activitatea turistică, indiferent de natura şi felul său, îşi propune, în
fond, chiar să implice subiectul cu mintea şi inima, cu puterea şi forţa lui
fizică împreună, convergent pentru devenirea, formarea şi plăcerea sa. În
raport cu mediul, subiectul realizează diferite schimbări: informaţionale,
energetice şi materiale, în funcţie de care în structura organismului uman s-
au elaborat filogenetic şi ontogenetic anumite stări de necesitate, nevoi,
sensibilizări ce se concretizează în imbolduri, trebuinţe, motive, interese,
convingeri, aspiraţii, idealuri, concepţii.
Dacă motivaţia impulsionează, determină, răscoleşte şi
mobilizează, atunci în mod cert activitatea turistică, preeminent cea
culturală, are menirea de a reaşeza, de a linişti, de a sedimenta şi, după
caz, de a amplifica viaţa psihică. Variată motivaţia diferă ca structură şi
funcţionalitate, îndeplinind diverse funcţii care stau şi la baza turismului
cultural. Acestea ar putea fi:

85
 a. de activare internă, difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru –
stările există, dar nu declanşează încă acţiuni;
b. de mobil sau de factor în măsură să determine declanşarea
acţiunii, activităţii în ansamblu - acum individul ştie de ce ?
c. de autoreglare în scopul de a acţiona activ şi subiectiv.
În fine, ceea ce este extrem de important pentru motivaţie în contextul
turismului, e faptul că ea impulsionează, declanşează acţiunea, în vreme
ce aceasta (omul) prin reacţia de feed-back, înrâureşte însăşi motivaţia şi
dinamica ei.
Psihologia clasică distinge între motive şi mobiluri, primele reprezintă
cauzele intelectuale ale actelor noastre, iar celelalte etiologiile afectivităţii.
Diferenţierea este însă iluzorie, pentru că la originea comportamentului uman
nu stă o singură cauză, ci un ansamblu indisociabil de factori conştienţi şi
inconştienţi, fiziologici, intelectuali, afectiv şi social, care intereacţionează
reciproc.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 În ceea ce priveşte turismul, convingerea reprezintă o componentă a

motivaţiei care intră în sistemul de orientare al personalităţii. Ea desemnează
opţiunile subiective în situaţia de alegere sau de conflict valoric şi se
impune prin necesitatea internă ce rezultă din asocierea unei idei cu o
trebuinţă, din implantarea afectivă a ideii ori normei, care în felul acesta
dobândeşte valoare.
 Aspiraţiile, scopurile şi idealurile sunt componente motivaţionale pe care
Maslow le-a numit de creştere, deoarece propulsează omul spre acţiuni ce
determină dezvoltarea personalităţii şi ghidează existenţa însăşi. Ele vizează
sensul şi semnificaţia vieţii, direcţia, chiar destinul, modelul de viaţă pe care şi
le propune individul, devenind o adevărată forţă spirituală decisivă pentru el.

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme

1. Ce poate fi considerat corolarul unei aspiraţii

a. o excursie
b. o nevoie
c. o deprindere
2. ce poate fi consifderat a fi Concepţia despre lume şi viaţă
a. o formaţiune motivaţională ce include ansamblul părerilor, ideilor despre
om, natură şi societate
b. o formaţiune motivaţională cognitiv-valorică de mare generalitate ce
include ansamblul părerilor
c. o formaţiune motivaţională cognitiv-valorică de mare generalitate ce
include ansamblul părerilor, ideilor despre om, natură şi societate
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11

PERMANENTĂ ŞI TURISMUL CULTURAL

Cuvinte cheie: cazare, agrement, alimentaţie publică

Rezumat
Deosebit de complexă, educaţia îndeplineşte diferite funcţii din
suita cărora menţionăm: formarea omului, formarea şi dezvoltarea
competenţelor transversale şi a calificărilor, naţional-culturală şi
internaţională. Implementarea lor este asigurată, pe de o parte, de
conţinuturile ce le incumbă curriculum-ul fiecărei ţări şi, pe de altă parte, de
educatorii bine pregătiţi. O asemenea pregătire presupune cu precădere
condiţii economice şi sociale corespunzătoare.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut
Educaţia permanentă

1. Conceptul de educaţie.
Educaţia, ştiinţa sau arta de a dezvolta calităţile fizice, etice,
intelectuale şi artistice pe care educatul le posedă în stare potenţială a
preocupat dintotdeauna specialiştii. Aceasta nu a avut în vedere
modificarea naturii celui de care se ocupă, ceea ce de altfel nici nu ar putea
realiza, ci, preponderent, să-1 ajute să se dezvolte armonios în mediul său
familial, instituţional şi social. Pentru finalizarea unui asemenea scop, toţi
acei care se implică direct ori indirect în studierea şi cunoaşterea
educatului, particularităţilor sale fizice şi psihice, au nevoie de o pregătire
psihopedagogică temeinică.
Organizarea şi desfăşurarea activităţii educative presupun
disciplină, în afara căreia, cei mai mulţi specialişti apreciază că educaţia ar fi
imposibilă. Aceasta a fost identificată, deseori, cu un ansamblu al mijloacelor
de presiune şi persuasiune pe care o societate le utilizează cu scopul de a-
şi face aderenţi. (Hameline, D). Autoritatea, preponderent duritatea acesteia,
s-a menţinut secole la rând, în ciuda recomandărilor unor cărturari, totodată
pedagogi: Montaigne, Komensky (Comenius). Dezvoltarea pedagogiei,
prioritar a psihologiei sec. al XX-lea (Binet, Claparède, Dewey, Wallon,
Piaget ş.a.) a condus la realizarea unei educaţii mai blânde, adaptate la ceea
ce este copilul. Corelată cu instrucţia, cele două au făcut un cuplu singular
atestat în istorie de foarte multă vreme. Diacronic educaţia a devenit şcolară,
familială, specială, după cum prin obiect: sexuală, a voinţei, ş.a., prin vârstă:
educaţie antepreşcolară, preşcolară, şcolară, a preadolescenţilor, a

87
adolescenţilor sau tinerilor; prin natura obiectivelor vizate în vederea
formării oamenilor: intelectuală, fizică, estetică, religioasă, tehnică, etică,
ecologică, rutieră etc.
Procesele educative angajează într-o relaţie cultural-spirituală cei
doi agenţi, parteneri - educatorii şi educaţii. Cei dintâi sunt profesionişti cu
formaţie dublă într-o anumită specialitate şi psihopedagogie; ei organizează
activitatea de predare-învăţare, asigură parcurgerea programelor şi
manualelor şcolare, intervin pentru adaptarea lor la nivelul posibilităţilor,
trebuinţelor şi disponibilităţilor acestora, recurg la strategii şi tehnici
didactice variate, prioritar active. Şcoala asigură condiţiile materiale şi
didactice, deopotrivă, mijloacele de învăţământ, desfăşurarea în condiţii optime
a activităţii instructiv - educative.
Elevii şi studenţii, de ce nu adulţii înşişi, nu mai sunt de mult doar

Emiţător-ghid Receptor-turist

simple obiecte ale procesului de educaţie, ei devin treptat participanţi activi

şi efectivi la propria lor educaţie. De fapt, educatorii şi educaţii constituie
resursele fundamentale ale procesului de învăţământ, condiţia sine qua non
a realizării comunicării la nivelul grupei, clasei sau al grupului. Schema ce
urmează relevă cât se poate de limpede relaţiile existente între agenţi,
realizarea feed-back-ului, nevoia optimizării sale perpetue şi atrage atenţia
asupra factorilor perturbanţi (stimuli).
Schema de mai sus adaptată după W. Meyer - Epler poate fi
extrapolată prin semnificaţiile sale şi în domeniul turismului, unde
comunicarea joacă un rol foarte important în buna organizare şi desfăşurare
a activităţii turistice. În cazul turismului, cercurile de jos reprezintă sursele
(resursele) comunicării, adică managerul, (eventual conferenţiarul) şi turiştii,
participanţii la călătorie. Între aceştia, ca în cazul dialogului profesor-elev,
este imperios necesar să se creeze feed-back-ul, după cum tot atât de
necesară este optimizarea acestuia (retroacţiune a unui efect asupra
cauzei care 1-a produs, fenomen ce permite dirijarea spre scop a activităţii);
în învăţare, controlul comportamentului prin consecinţele lui - ceea ce
caracterizează condiţionarea operantă -corespunde fenomenului de feed-
back; în activitatea turistică, fenomenul presupune ca informaţia cu privire la
output - ieşire, element ori comportament final rezultat al primirii şi poluării
informaţiilor, mesajelor, indicaţiilor - respectiv a ceea ce intră, a ceea ce se
transmite input - ajunsă în poziţia de comandă să fie confruntată cu o
valoare etalon ori cu o reprezentare a output-ului dorit (Richelle, M. în
Doron, R. şi Parot, Fr, 1999, p.321). Mesajele ghidului trebuie să fie
percepute şi pricepute de participantul la călătorie (receptor), deoarece numai
astfel el va putea transmite mesajele sale ghidului (input şi output). Urmărită
cu atenţie schema explică în mod plastic modalitatea de realizare a
comunicării pe parcursul unei călătorii.

În fond, dacă avem în vedere sensurile cuvântului în raport cu

etimonul său, constatăm că lat. educatio - creştere, educaţie provine de la
educo - are şi înseamnă a creşte, a instrui, a forma. Verbul educo — ere cu
sensul de a scoate din noi, avea uneori şi pe acela de a educa, ambele
verbe formate din e - din şi duco - ere, a scoate, a duce. Aşadar, educaţia
ar semnifica ideea a scoate din starea de natură. Oricum ar fi, sensurile
etimologice îşi au relevanţa lor, ceea ce explică menţionarea de mai sus.
Dar definită educaţia este un ansamblu de acţiuni desfăşurate
deliberat într-o societate în vederea transmiterii şi formării, la noile generaţii,
a experienţei de viaţă şi muncă, a cunoştiinţelor, a deprinderilor, a
comportamentelor şi a valorilor acumulate de omenire până în prezent. În
toate cazurile, educaţia trebuie înţeleasă ca :
1. un efect al activităţii desfăşurate în scopul formării oamenilor
potrivit unui model propus de societate, respectiv
2. un proces prin care se formează, se dezvoltă şi se maturizează
laturile fundamentale ale fiinţei umane: fizicul, psihicul, eticul, esteticul,
cognitivul, afectivul, conativul, ş. a. m. d. (19 79, p. 141).

De-a lungul secolelor, cu precădere în cele din urmă, educaţia, de

fapt pedagogia, a fost corelată cu o disciplină sau alta: psihologia,
psihanaliza, sociologia, antropologia ori cu o paradigmă anume: psihanaliza,
behaviorismul, gestaltismul, cognitivismul, psihologiile umanistă,
transculturală, transpersonală, pozitivă, evoluţionistă, ecologică, sinergetică,
biopsihofotonică ş.a.m.d. Trebuie să reţinem însă că educaţia a fost şi
rămâne un proces bilateral care implică educatorul şi educatul, (turistul)
interacţiunea necondiţionată a acestora în aşa fel încât, în final, cel din
urmă, adică educatul să devină un coparticipant la propria sa formare, să se
transforme din obiect al educaţiei în subiect al realizării sale plenitudinare aici
şi acum.
Obiectivele sale vizează înţelegerea necesităţii ei, asigurarea
actualizării, îmbogăţirii şi consolidării sistematice a cunoştiinţelor de cultură
generală şi specială, inocularea, formarea şi consolidarea deprinderilor
intelectuale şi profesionale, dezvoltarea aptitudinilor, adaptarea şi
readaptarea continuă a pregătirii, diminuarea uzurii pregătirii profesionale, în
egală măsură a celei morale a cunoştinţelor teoretice şi practice,
asigurarea informării şi redobândirii unor tehnici adecvate integrării şi
globalizării. (Sillamy, N., 1996, p. 111).

89
 Dar, educaţia înseamnă atât instruire cât şi educare, formare
intelectuală, deopotrivă a caracterului, a atitudinilor şi comportamentelor.
Legătura dintre acestea este indestructibilă, fapt ce presupune înţelegerea
fermă a lor. Disocierea ar fi periculoasă şi ar conduce incontestabil la
pregătirea:
- oamenilor cu diplome, însă fără caracter;
- unor indivizi stăpâniţi de lăcomie, de egoism şi de respect;
- preponderent faţă de ei înşişi;
- unor semidocţi, a unor oameni care ţin cu orice preţ să devină
manageri, lideri politici, aleşi ai poporului mizând pe şmecherie,
minciună şi parvenire.
Atingerea scopurilor urmărite în cadrul educaţiei a impus, din cele
mai vechi timpuri, evaluarea curentă, sumativă, periodică a performanţelor
cognitive, afective şi conative. Necesitatea a fost şi mai cu seamă se
impune ca urmare a degradării morale a vieţii sociale, sporirii agresivităţii,
violenţei şi pornografiei propagate, nu o dată, fără voia lor de chiar mass-
media şi alte instituţii. În acest sens se cere tot mai insistent revenirea
necondiţionată la valorile etice, revenire ce se impune să o realizeze
preponderent şcoala, familia şi celelalte instituţii cultural educative. (Rutstein,
N., 1992).
Armonizarea trupului cu sufletul / spiritul poate fi realizată prin
respectarea unor canoane de conduită pură, începând de la cele
biofiziologice până la cele moral-religioase. Dar, nevoia de recuperare şi
echilibrare între cunoaştere a celor două chipuri ale fiinţei umane, pe de-o
parte a Creatorului şi pe de altă parte a Întrupatului.
a) Creatorul - divin, celest, perfect ş.a.
b) Întrupatul – omul, pământescul, perfectibilul – ceea ce
presupune armonizarea celor două atitudini fundamentale de cunoaştere:
- cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte pe Dumnezeu ori în sens
creştin.
- cunoaşte-l pe Dumnezeu şi vei izbuti să te cunoşti pe tine însuţi.
Aşadar, numai armonizarea celor două căi de cunoaştere îi pot
acorda omului şansa de a fi un vizual vizionar, un intuitiv raţional, un
inimos care înţelege raţiunea de a-şi iubi semenul şi pe sine însuşi, de a-l
iubi pe Dumnezeu. Alături de alte activităţi cea turistică poate favoriza
cunoaşterea lui Dumnezeu, chipurilor prin care acesta se manifestă:
· Spiritul – chipul de luminoasă înţelegere a existenţei lui
Dumnezeu,
· Sufletul – chipul în care emoţional omul oscilează între Cer şi
pământ,
· Trupul – chipul cerului întrupat în Ţărâna Pământului.
Aceste elemente armonizate înlesnesc omului să devină chip deplin
de dumnezeire – sănătos, frumos, luminos – şi sub haina unuia ori ale
tuturor celor trei chipuri, destinele omeneşti se pot interfera benefic
(Stănciuescu, D. Tr., 2004, p.77, 81-82), contribuind firesc la optimizarea
fiinţei umane.

2. Educaţia ca proces sociocultural.

Diacronic s-a spus, s-a repetat iar oamenii au conştientizat faptul că
educaţia nu mai poate fi redusă doar la ceea ce se realizează în instituţiile
de învăţământ. În fond, dacă analizăm câtuşi de puţin situaţia din
învăţământ, niciodată se pare că nu a fost altfel. Ca să fie, individul e necesar
să-şi continue educaţia întreaga viaţă. Când aceasta a fost cea
corespunzătoare, locul său 1-a luat, în cea mai mare parte, autoeducaţia.
De fapt, educaţia se produce atât prin alţii, cât şi prin sine, întotdeauna fiind
prezente ambele aspecte care acţionează într-un adevărat tandem.
Necesitatea educaţiei, de fapt a şcolii a fost subliniată încă din
secolul al XVII-lea prin Jan Amos Komensky care releva că tota vita schola
est (viaţa toată este o şcoală. Denumirea sa drept educaţie permenenta,
recurentă (lat. recurere, a se întoarce înapoi, a reveni), enculturaţie, un fel
de învăţare continuă (Bontaş, I., 1994), postşcolară, studiu individual,
reciclare (Muster, D., 1979), socială, a adulţilor, postuniversitară
(Drăgan, I.), autoeducaţie, autoperfecţionare (Salade, D),
autodidaxie, autoperfecţionare (Stanciu, S.) relevă importanţa sa, dar
ceea ce e mai semnificativ este faptul că, indiferent cum am numi-o, ea a
devenit, în timp şi cu timpul, un principiu al sistemului de învăţământ.

Educaţia permanentă este un sistem educaţional deschis, compus

din obiective, scopuri şi idealuri, conţinuturi forme şi tehnici educaţionale,
care asigură întreţinerea şi dezvoltarea perpetuă a potenţialului cognitiv,
afectiv şi conativ al personalităţii, al capacităţilor şi deprinderilor de
autoeducaţie, formarea de personalităţi independente şi creative. Ea este
legată nemijlocit de diagnoza şi prognoza educaţiei (învăţământului), de
programarea şi de inovarea pe termen lung a educaţiei.
Educaţia permanentă ne ajută să ne ferim de îmbătrânirea timpurie
din punct de vedere cerebral şi psihosocial, ne menţine tinereţea
spirituală. Savantul japonez Matsuzawa spunea să gândeşti activ, continuu
şi ubicuu, deopotrivă intens şi permanent, deoarece numai în acest fel
reuşeşti să opreşti îmbătrânirea creierului (evident pentru o anumită
perioadă) şi obţii performanţe deosebite, până la creaţii de mare valoare şi
eficienţă. Educaţia permanentă, pentru a fi de valoare şi eficientă e imperios
necesar să se bazeze pe educaţie, ceea ce reclamă învăţământului să
pregătească tineretul studios pentru autoeducaţie. Petroman P. spunea că
educaţia poate foarte mult, însă autoeducaţia, enculturaţia pot atâta cât se
poate, în condiţiile în care educatul ştie ce poate şi cât poate. (Bontaş, I,
1995, p. 307).
3. Educaţia permanentă.
Realizarea sa depinde, prioritar, de ceea ce face şcoala, la toate
nivelurile sale, de modul în care asigură educatului învăţarea învăţării, în
sensul cel mai larg. Într-un fel, educatorii sunt chemaţi să formeze, la rândul
lor, educatori, în stare să fie ei prin ceea ce vor învăţa, întreprinde, face,
organiza şi desfaşura în favoarea lor - educaţia permanentă. Factorii unei
asemenea educaţii sunt instituţionali:
1. şcolari:
a. şcoala de toate gradele,
b. educatorii care slujesc educaţii sunt, datori:
• să le asigure o educaţie temeinică, solidă, eficientă, care

91
 • să le înlesnească educaţia permanentă;
2. extraşcolari:
a. mass - media scrisă şi vorbită,
b. instituţiile de cultură - muzee, teatre, filarmonici, cluburi, cenacluri,
case de copii şi ale tineretului, oficii de turism, agenţii şi organizaţii;
c. familia sub toate formele sale,
d. organizaţiile politice, cu deosebire cele nonguvernamentale şi
economice;
3. generali:
a. progresul social, cultural, ştiinţific şi tehnic;
b. cultură generală şi profesională,
c. cultivarea dorinţei de învăţare şi de formare,
d. adaptarea permanentă la cerinţele progresului.
Toţi factorii menţionaţi şi fiecare în parte sunt în stare să asigure
autoeducaţia, singura în măsură să realizeze tot ceea ce este posibil (apud
Bontaş I., 1995, p. 308-309).
Pedagogii români şi străini au considerat şi consideră, într-o măsură
din ce în ce mai mare, că realizarea educaţiei permanente depinde prioritar
de asigurarea condiţiilor de desfăşurare. Educaţia nu mai poate fi astăzi
limitată doar la nivelurile tradiţionale, ea se impune cu necesitate a fi
permanentă. Un asemenea deziderat, optimizarea ei, în ansamblu, reclamă
respectarea unor cerinţe devenite de-a lugul ultimelor decenii adevărate
principii, după cum urmează:
- egalizarea şanselor - posibilă prin asigurarea gratuităţii învăţământului,
diminuarea taxelor în cazul învăţământului particular şi de stat
remunerat, condiţii de studii, garantarea resurselor, generalizarea
învăţământului preşcolar şi şcolar (primar şi gimnazial, eventual
liceal), eliminarea discriminărilor de orice natură, bineînţeles cu
excepţia celei pozitive (pentru educaţii din zonele sărace, afectate de
anumite calamităţi), ş.a.;
- permanenţa educaţiei - studii complementare de reciclare, de
reconversie profesională - situarea fiecărui individ la nivelul optim al
motivaţiei şi posibilităţilor proprii, asigurarea conţinutului vital actual al
educaţiei;
- orientarea, îndrumarea şi ghidarea informării, aspiraţiilor în raport cu
oferta în vederea dobândirii şi exercitării unei profesii cât mai
apropiate de posibilităţile şi disponibilităţile educatului;
- autoformarea - trebuie să devină finalitatea oricărei educaţii,
deoarece a determina pe cineva să înveţe, să ştie să înveţe reprezintă
dezideratul suprem al oricărei educaţii, concomitent a-1 învăţa să ştie să
gândească, să ştie să simtă şi să acţioneze responsabil;
- congestiunea - rezultat al principiului precedent, educatul se
impune să fie un coparticipant activ la ceea ce se face cu el şi pentru el,
la început reprezentat prin educatorii naturali şi de profesie, apoi treptat
să-şi asume responsabilitatea a tot ceea ce întreprinde el însuşi;
- caracterul comprehensiv - impune absenţa oricărei discriminări -
sex, rasă, religie, apartenenţă socială sau naţională;
- mobilitatea educaţiilor - şcoala prin educatorii săi este datoare să
ofere şi să asigure educaţia potrivită şi dorită de educat, dreptul inalienabil de
a se instrui şi forma în unităţile alese de dânsul.
 Cele şapte principii arată cât se poate de limpede că numai
aplicarea lor fără nici o restricţie asigură succesul sistemului educaţional.
Faptul reclamă îmbogăţirea ofertei în cadrul căreia turismul cultural
ocupă un loc distinct, totodată principiile enumerate mai sus implică
transformarea radicală a managerului - profesorului - a rolului unuia sau
altuia, devenit consilier, animator, mediator, coordonator al unei activităţi
psihopedagogice multiple, atribute indispensabile oricui face educaţie,
inclusiv turism în general şi cultural cu deosebire (Janne H. în Schwartz, B.,
1976, p. 11-24).

Activitatea turistică şi educaţia permanentă

1. Conceptul de turism.
Conceptul de turism: lat. turismus >fr. tourisme, it. turismo > rom.
turism, sport ce constă din parcurgerea pe jos sau cu un vehicul a unor
regiuni pitoreşti ori interesante d.p.v. istoric, geografic, etc.; drumeţie, mai
mult activitate prestatoare de servicii care vizează organizarea şi
desfăşurarea unor călătorii de agrement ori de recreare, precum şi în alte
scopuri. Dacă la început avea în vedere un mod de petrecere a timpului liber -
loisir -ului, răgazului - în scopul dobândirii mulţumirii, satisfacţiei, la
sfârşitul sec. al XlX-lea turismul ajunge un fenomen care se baza pe
creşterea nevoilor de refacere a sănătăţii, necesitatea de a schimba mediul,
de a trezi sentimente pentru frumuseţea naturii, deopotrivă de a le îndrăgi,
de a se bucura de natură, de tot ceea ce înseamnă valoare, posibil de
organizat datorită dezvoltării economiei comerţului, industrie i şi
perfecţionării mijloacelor de transport (E. Guy, Fr. în Istrate, I., Bran, T., Roşu,
F., 1996). Turismul este astăzi una din cele mai dinamice ramuri economice
din lume. Acest adevăr l-au înţeles plenar organizaţiile de turism, guvernele,
asociaţiile profesionale şi chiar turiştii. Factorul uman stimulează
activitatea turistică, o îmbogăţeşte şi o optimizează, o evaluează obiectiv,
considerent pentru care personalul care este implicat în organizarea şi
desfăşurarea activităţii turistice e necesar să fie bine pregătit, educat şi format
în consecinţă, capabil să accepte perfecţionarea şi să realizeze
autoperfecţionarea.
2. Activitatea turistică.
Face parte integrantă din educaţia permanentă şi asemenea ei este
continuă (chiar dacă intermitentă), se bizuie pe autoeducaţie şi
satisfacerea trebuinţelor persoanei (learning needs) pe tot parcursul vieţii,
departe de a fi o constrângere, activitatea turistică răspunde, mai degrabă,
căutărilor, aspiraţiilor şi visurilor omului. Ea se bazează pe opţiuni şi iniţiative,
neputând deveni un gen de école à perpétuité. Prin urmare activitatea
turistică răspunde diferitelor nevoi educaţionale pe care le are omul într-un
stadiu sau altul al evoluţiei sale şi deopotrivă pentru dezvoltarea:
• culturală, • petrecerea timpului liber,
• ştiinţifică şi • asigurarea odihnei active,
• profesională, ci şi pentru • împletirea plăcutului cu utilul.

93
 Mai mult sau mai puţin structurată, activitatea turistică are ori poate
avea şi efecte negative asupra domeniului, prin pericolul dizolvării sale,
datorită suprapresiunilor, redundanţelor sau neacoperirii diverselor funcţii şi
domenii specifice vieţii culturale ca atare (Sava, Simona, 2001, p. 8).
Coordonarea sa, deşi este activitate liberă, presupune implicarea
specialiştilor, deopotrivă a organelor de decizie. Turiştii nu trebuie percepuţi
nici o clipă doar ca simple obiecte ale agresiunii pedagogice - e imperios
necesar ca dânşii să dorească, să vrea să participe - ceea ce, de facto, în
nici un alt domeniu nu se realizează într-o asemenea măsură ca în
activitatea turistică, unde subiecţii participă la călătorii nesiliţi de nimeni,
benevol, opţional, dintr-o plăcere intrinsecă fiinţei lor. Acei care o
implementează pornesc de la premisa luării individului din punctul în care se
află, în sensul că:
a. acesta este turistul cu acesta lucrăm (nu avem altul mai bun),
b. ţinem seama că ia parte la actele, operaţiile şi acţiunile ce se
subordonează activităţii turistice pentru a-şi satisface nişte trebuinţe de
cunoaştere (învăţare), de cultivare, de relaxare pe care organizatorul le
stimulează continuu;
c. se impune direcţionarea, adoptarea şi coordonarea dezideratelor
sale. Educaţia adulţilor prin acţiuni turistice e necesar să se axeze pe
doleanţele lor. Ei sunt clienţi, ei plătesc şi în consecinţă trebuie serviţi ca
oameni cu
- trebuinţe diferenţiate printr-o
- ofertă diversificată - coroborate ele permit derularea.
De aceea apare problema managementului şi marketingului turistic -
întrebarea este cine le realizează, altfel spus cine anume asigură educaţia
specifică personalului turistic, mai mult de îndată ce sunt, există
managerii care au nevoie imperioasă de perfecţionare sprijin, informare şi
consiliere. (Meisel, K., în Sava, Simona, coord., 2001, p. 26-30).
Când şi unde începe activitatea turistică, în egală măsură pregătirea
în vederea efectuării sale pe tot parcursul vieţii ?
a. în familie - cei şase sau şapte ani rămân cu valoare nealterată
toată viaţa ( 92,85 % şi 92,70 %) şi pentru toţi oamenii (87,14 % - 95,31 % );
b. în şcoala de toate gradele - care aidoma celei dintâi este datoare
să-i ajute pe educaţi - prin intermediul educatorilor - nu numai să-şi
însuşească un sistem de cunoştinţe, să le inoculeze deprinderi diverse,
ci şi să-i înveţe cum să înveţe, cum să-şi formeze deprinderi noi, eventual
să le cultive pe cele vechi pentru a-şi putea completa cultura, educaţia
independentă (ce ştiu şi cum învaţă). Educaţia pentru sine reprezintă
finalitatea - desăvârşirea acesteia are loc ulterior, printre altele şi cu
aportul activităţii turistice organizate şi desfăşurate mai mult sau mai
puţin de familie, de şcoală, de biserică şi de alte instituţii, (Şoitu, L.,
Gârleanu, D.T., în Sava, Simona, coord., 2001, p. 33-38).
Turismul se subordonează sistemului educaţiei permanente
definit drept ansamblul experienţelor de învăţare oferite de societate pe
întreaga durată a vieţii oamenilor. Include educaţia iniţială realizată în sânul
familiei, cu predilecţie al şcolii, indiferent de gradul său. Să nu uităm că
educaţia prin turism începe în familie şi se finalizează apoi în şcoală şi cu
ajutorul acesteia. Educaţia este permanentă şi continuă ca orice altă formă
de muncă, dar şi ca acţiuni recreative ce se întind până la sfârşitul vieţii. În
această categorie sunt incluse indiscutabil şi cele ce se subordonează
activităţii turistice.

3. Factorii care determină activitatea turistică.

Activitate complexă, turismul incumbă acţiuni organizate şi
desfăşurate în vederea realizării unor obiective, scopuri şi idealuri, totodată
include :
• ansamblul actelor, operaţiilor, prioritar al acţiunilor
• menite să contribuie la organizarea, desfăşurarea şi petre-cerea
timpului liber prin intermediul călătoriilor, drumeţiilor şi excur-siilor;
• formarea, devenirea şi afirmarea individului.
Dată fiind complexitatea sa, variabilitatea şi multitudinea finalităţilor
avute în vedere de ofertanţi, în raport cu solicitanţii - clientela, obiceiurile şi
tradiţiile, situaţia economică, condiţiile climaterice - ca activitate de producţie
şi consum, turismul este determinat de o multitudine de factori, cum ar fi:
- economic - veniturile, sporirea sau modificarea lor, diminuarea,
oferta, tarifele bonificaţiile, rabaturile ş.a.;
- tehnic - tehnologiile diverse, parametrii tehnici ai instalaţiilor şi ai
echipamentelor specifice serviciilor turistice;
- social - asigurarea timpului liber condiţiilor celui care călătoreşte
de plăcere ori să se instruiască - concedii, vacanţe, zile de odihnă, week-
end - preocuparea pentru organizarea şi petrecerea sa, implicarea
întreprinderilor, sindicatelor, organizaţiilor guvernamentale şi
nonguvernamentale;
- demografic - populaţia, evoluţia acesteia, structura sa pe vârste,
categorii socio-profesionale.

4. Turismul ca activitate nonformală.

În cadrul pedagogiei se operează frecvent cu noţiunile ori conceptele
de educaţie formală, informală şi nonformală. Cea dintâi, curriculară se
realizează în raport cu planurile, programele şi manualele şcolare, pe baza
predării - învăţării şi evaluării educaţilor. În cazul său, educatorii se
preocupă să asigure parcurgerea programei în condiţii optime, în aşa fel
încât să permită succesul la învăţătură. Din păcate însă există şi motive
care favorizează supraîncărcarea (cu precădere în învăţământ). Acestea
derivă din supraîncărcarea programelor şi a manualelor, natura şi nivelul
evaluărilor, examenelor, ambiţiile unor educatori de a atrage atenţia asupra
disciplinelor pe care le predau.
Educaţia informală - incumbă influenţele şi mesajele pe care
educaţii, indiferent de vârsta lor, le percep, le pricep şi, uneori, chiar le
prelucrează în afara vieţii şcolare, în situaţii diverse: în sălile de spectacole,
cu ocazia vizionării unor spectacole, emisiuni, frecventării unor cluburi, săli
de jocuri, în excursie, etc. Lato sensu, educaţia informală include şi pe cea
familială ... ea nu are un caracter sistematic şi variază sub raportul
selecţiei şi al interpretării mesajelor de la o localitate la alta, de la o familie
la alta şi chiar de la un individ la altul (Văideanu, G, 1998, p.49).
Cea mai aproape de aspectul care ne interesează pe noi este
educaţia nonformală. De ce ? Pentru că activităţile extra ori perişcolare
95
sunt, în general, organizate şi desfăşurate de şcoală, chiar dacă nu sunt
înscrise în programul unităţii de învăţământ, orarelor şcolare. Ca forme de
organizare includ: cercul, excursia, călătoria, vizita, ş.a. Asemenea acţiuni
se remarcă prin următoarele particularităţi:
a. contribuie la întregirea educaţiei, satisfacerea nevoilor de învăţare,
respectiv a cunoştinţelor educaţilor;
b. permit elaborarea programelor de către participanţi,
c. sunt libere, nu sunt urmate de evaluări, se finalizează prin premii,
distincţii şi altele;
d. implică educaţii în calitate de subiecţi (moderatori, animatori,
participanţi voluntari ş . a . ) ,
e. pot angaja şi pe unii membri ai familiei,
f. asigură relaţii profitabile (sponsorizări),
g. înlesnesc descoperirea şi manifestarea propensiunii educaţilor spre
ceva, aptitudinilor şi talentelor, în egală măsură afirmarea lor.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Educaţia îndeplineşte diferite funcţii din suita cărora menţionăm:

formarea omului, formarea şi dezvoltarea competenţelor transversale şi a
calificărilor, naţional-culturală şi internaţională. Implementarea lor este
asigurată, pe de o parte, de conţinuturile ce le incumbă curriculum-ul fiecărei
ţări şi, pe de altă parte, de educatorii bine pregătiţi.
 Procesele educative angajează într-o relaţie cultural-spirituală cei doi
agenţi, parteneri - educatorii şi educaţii. Cei dintâi sunt profesionişti cu
formaţie dublă într-o anumită specialitate şi psihopedagogie; ei organizează
activitatea de predare-învăţare, asigură parcurgerea programelor şi
manualelor şcolare, intervin pentru adaptarea lor la nivelul posibilităţilor,
trebuinţelor şi disponibilităţilor acestora, recurg la strategii şi tehnici
didactice variate, prioritar active. Şcoala asigură condiţiile materiale şi
didactice, deopotrivă, mijloacele de învăţământ, desfăşurarea în condiţii optime
a activităţii instructiv - educative.
 Educaţia permanentă este un sistem educaţional deschis, compus din
obiective, scopuri şi idealuri, conţinuturi forme şi tehnici educaţionale, care
asigură întreţinerea şi dezvoltarea perpetuă a potenţialului cognitiv, afectiv
şi conativ al personalităţii, al capacităţilor şi deprinderilor de autoeducaţie,
formarea de personalităţi independente şi creative. Ea este legată nemijlocit
de diagnoza şi prognoza educaţiei (învăţământului), de programarea şi de
inovarea pe termen lung a educaţiei.

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme

1. Care sunt funcţiile pe care educaţia le îndeplineşte?

a. formarea omului, a calificărilor, naţional-culturală şi internaţională.
b. formarea şi dezvoltarea competenţelor transversale şi a calificărilor,
naţional-culturală şi internaţională
c. formarea omului, formarea şi dezvoltarea competenţelor transversale şi a
calificărilor, naţional-culturală şi internaţională

2. Care sunt cei doi agenţi ai proceselor educative care se angajează într-o
relaţie cultural-spirituală,
a. educatorii şi educaţii
b. brokeri şi turişti
c. profesori şi studenţi

97
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

DEZVOLTAREA MOTIVAŢIEI – (ALTE) COMPONENTE ALE

ACESTEIA

Cuvinte cheie: trebuinţe, interese, motivaţie

Rezumat
Trebuinţele însă se conştientizează şi devin motive. În afara acestora
e greu de acceptat că s-ar putea realiza ceva. Ele dinamizează şi orientează
comportamentul - un motiv, în ansamblu, reprezintă o structură psihică ce
duce la orientarea, iniţierea şi reglarea acţiunilor în direcţia unui obiectiv,
scop, chiar ideal (Cosmovici, A. şi Luminiţa Iacob, 1998, p.199.) Motivele
sunt, prin urmare, cauzele conduitei noastre, cauzele comportamentului
fiecăruia dintre noi în cazul, să zicem, excursiei din Cehia. Ele depind de
trebuinţe a căror satisfacţie asigură homeostazia (proprietate a organismelor
vii de a-şi menţine diferite constante fiziologice, precum şi unele mărimi
caracteristice).

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut
Crearea unei stări emoţionale corespunzătoare, în toate cazurile,
devine posibilă în condiţiile în care ghidul se ridică la nivelul şi semnificaţia
celor prezentate.
Ele trebuie avute în vedere de ofertant şi, diacronic, conştientizate,
transformate în motive. Dezvoltarea motivaţiei solicită:
- canalizarea trebuinţelor - învăţarea propriu-zisă,
- elaborarea cognitivă - scopuri, idealuri, proiecte;
- motivaţia instrumentală - mijloace obiective,
- personalizarea lor - autonomia funcţională (Prévost, C. în Doron,
R. şi Parot, Fr., 1999, p. 513).
-
Motivele – cauze ale conduitei noastre

Conceptul aparţine lui W.Cannon (fiziolog) şi desemnează tendinţa

organismelor - inclusiv a celui uman - de a menţine constanţi parametrii
mediului intern, restabilindu-le nivelul când acesta este perturbat. Fenomenul
a fost sesizat şi de Claude Bernard şi extins apoi în psihologie de către
C.P.Richter, iar ulterior în etologie de către K. Lorenz. Din punct de vedere
psihologic homeostazia vizează orice act, operaţie, acţiune, comportament
care conferă fiinţei vii, din nou, un echilibru anterior perturbat. Trebuinţele,
stările de trebuinţe ca atare devin relevante în urma unei perturbări,
în speţă a homeostaziei care reinstalată echivalează cu diminuarea sau
reducerea tensiunii (C.Hull). Şi, totuşi, unele trebuinţe apar anticipativ,
viaţa însăşi nu-i decât o împletire de homeostazii şi evoluţii. E nevoie să
reţinem însă, după cum ne avertizează însuşi Cannon, că nu orice
adaptare ori reglare devine homeostatică. Există, pot apare reacţii de
emergenţă care se subordonează noţiunii de stress (P. Popescu -
Neveanu, 1978, p. 314-315).
Ştim, suntem conştienţi că omul, chiar de la naştere, este dominat de
imbolduri, tendinţe şi trebuinţe de natură psihică: curiozitatea, manipularea
obiectelor ca rezultat al contactului cu mediul ambiant. Conştientizate
trebuinţele devin diacronic dorinţe, intenţii şi apoi motive. Să nu uităm că
toate acestea: imboldurile, trebuinţele, dorinţele, intenţiile şi motivele sunt
corolarul impactului cu realitatea, preponderent socio-culturală. Astfel, nevoile
telefonului, calculatorului, parcurgerii unei distanţe cu telescaunul, respectiv
telecabina, trenul cu cremaliere, maşina, avionul, vaporul s.a.m.d. sunt
urmarea mediului, societăţii în stare să le ofere satisfacerea. Sigur că
aceeaşi societate, după cum acelaşi mediu pot genera trebuinţe dăunătoare
omului: alcoolul, drogurile, jocurile de cărţi, de noroc, în general.
În ansamblu, una peste alta, omul - turist sau mai puţin turist - este
însufleţit de dorinţa ardentă care să-i permită realizarea. O atare tendinţă a
fost denumită drept motivaţia de realizare. În ce constă ea ? De regulă în:
- dorinţa de a fi în rând cu semenii,
- concomitent, de a obţine un succes;
- încercarea de a compensa ceea ce nu s-a înfăptuit la vreme,
- aspiraţia spre împlinire, ceva mai mult spre performanţă.
Psihologic vorbind, succesul - rezultat al unei întreprinderi, în esenţă al
unei trebuinţe morale, semn al valorii personale al unui individ - depinde de
atractivitatea performanţei. Oare, unde mai mult ca în turism şi în toate
acţiunile ce i se subordonează este implicată cu precădere atractivitatea ?
Turistul participă la o excursie de bună voie şi nesilit de nimen, absorbit de
peisajul fascinant, atras de obiectivele culturale despre care a auzit ori ştie
ceva şi ar dori să afle acum ceva mai mult. Nu trebuie uitat nici faptul că, de
cele mai multe ori, participarea, performanţa sau performanţele pe care le
presupune, nu fără dificultăţi, constituie unul din factorii ce influenţează
eforturile turistului.
În esenţă orice excursie reprezintă o aspiraţie, un anumit nivel de
aspiraţie şi incumbă expectaţiile, scopurile ori pretenţiile unei persoane în
legătură cu realizarea sa viitoare în contextul unei sarcini date. (E.Happe).
Dar aceste pretenţii variază şi în cazul turismului de la un grup la altul, chiar
de la un turist la altul. Astfel,
- unul aspiră să ajungă sus pe Negoiul - 2535 m, Moldoveanul
- 2543 m, altitudinea maximă din ţară - Parângul Mare - 2518 m,
Omul - 2509 m, Toaca (Ceahlău) - 1904 m, Pietrosul (Rodna) - 2305
m, altitudinea maximă în Carpaţii Orientali, Curcubăta Mare (Bihor) - 1948
m, ş.a.m.d.;

99
 - altul vrea să contemple Delta Dunării, flora şi fauna acesteia,
eventual să pescuiască ori să vâneze, să facă o cură heliomarină, să
practice anumite sporturi şi, dimpotrivă,
- un altul, ţine morţiş, să viziteze Complexul Speologic din Munţii
Apuseni -Peştera de la Scărişoara, care adăposteşte un gheţar fosil cu o
grosime de 15 m şi un volum de 75 m3, ş.a.
- eventual, casele sau muzeele memoriale: Şiria (I.Slavici, E.Monţia),
Mirceşti (V. Alecsandri), Botoşani (N.Iorga), Stupca (C.Porumbescu),
Ipoteşti (M.Eminescu), Mălini (N.Labiş), Ploieşti (N.Stănescu), Lugoj (Filaret
Barbu) sau de ce nu
- Iaşi, unde există o adevărată salbă de mici şi mari muzee, case
memoriale, cum sunt: Bojdeuca din Ţicău, casele memoriale
G.Topârceanu, M.Kogălniceanu, M. Sadoveanu, Otilia Cazimir,
Casa Pogor, sediul de odinioară al Junimii, Casa Dosoftei, Muzeul
Eminescu din Grădina Copou, Palatul administrativ, Universitatea
(Aula Magna Politehnicii) ş.a.
- Florenţa: Casele Dante, Michelangelo, Vinci (în apropierea
metropolei), Biserica Santa Croce, unde se află mormintele lui
Michelangelo, Machiaveli, Galileo Galilei, Rossini, Dante
(mormântul său este însă gol, deoarece exilat, acesta a murit la
Ravenna, unde a fost înmormântat), Domul, Ponte Vechio şi
nenumărate muzee, cum ar fi: Uffizi, Pitti, Galeria Palatină, camerele
bogat decorate cu fresce pe tavan de Pietro Cortona, Grădina
Boboli din spatele Palatului Pitti, unde sunt presărate peşteri, statui
şi fântâni etc.
Atingerea unui atare obiectiv, unui asemenea scop, reprezintă sursa
unor satisfacţii inepuizabile. Sigur că implementarea sa depinde de ceea ce
a ştiut, de ceea ce ştie şi cu precădere de ceea ce ar vrea să mai ştie
turistul ce aspiră spre asemenea niveluri. Reuşitele - explicaţiile, condiţiile
şi timpul în care sunt vizitate şi percepute - concură la creşterea nivelului de
aspiraţie, în vreme ce nereuşitele au drept consecinţă diminuarea lor. Şi,
totuşi, creşterea performanţei nu-i permanent în raport direct proporţional
cu motivaţia. În această situaţie, acţionează şi în cazul turistului, legea
Yerkes Dodson, potrivit căreia creşterea performanţei este direct
proporţională cu intensificarea motivaţiei până undeva, fiindcă, la un
moment dat, are loc o stagnare, chiar un declin. De ce ? Motivaţia puternică
generează emoţii al căror rezultat poate fi o anumită dezorganizare, fapt ce
barează progresul, ceva mai mult poate conduce la regres. Cunoscându-şi
cât de cât turiştii, ghidul poate favoriza crearea şi mai cu seamă
consolidarea imaginii de sine.
Motivaţia, în cazul turismului, seamănă în bună parte cu cea şcolară.
În fond, în situaţia organizării şi desfăşurării turismului, asemenea elevului
care ţine cu orice preţ să vină la şcoală, să-şi urmeze dascălul, să înveţe şi
turistul se înscrie, participă şi achiziţionează cunoştinţe din următoarele
motive:
a. extrinsece - din afară, turistul urmăreşte anumite modele, doreşte
să-şi creeze anumite satisfacţii, prioritar morale;
b. intrinsece - din interior, turistul doreşte el însuşi, este convins că
ceea ce simte trebuie implementat cât se poate mai repede şi mai bine.
În cazul celor dintâi apar:
 • dorinţa de afiliere, dorinţa de a se alătura altora care au mai
participat la alte excursii, de a fi împreună cu ei, de a face ceea ce fac
şi alţii cu care ar vrea să ţină pasul (părinţii, prietenii au fost în Franţa,
eventual la Paris; Munţii Apuseni, Peştera Urşilor, Meziad, insula Capri,
bisericile de la Santiago de Compostela, Fatima, Lourdes etc);
• tendinţe normative, obişnuinţa de a face faţă unor norme, eforturi
pe care le presupune o anumită excursie, perioada, zilele, (durata,
obiectivele);
• teama de consecinţe, de urmări nedorite ce ar putea surveni
în timpul desfăşurării excursiei;
• ambiţia de a ţine pasul cu alţii, de a face aproape exact tot ceea ce
fac ei (de a fotografia, de a filma, de a achiziţiona albume, cărţi, diferite
obiecte, amintiri, etc).
Iar în cel de al doilea se remarcă preponderent:
• curiozitatea - dorinţa de a afla cât mai multe, deziderat ce se
permanentizează când se îmbină cu anumite convingeri referitoare la
valoarea culturii care înlesneşte comunicarea cu alţii şi asigură,
concomitent, diverse trăiri şi satisfacţii spirituale;
• aspiraţia spre competenţă, dorinţa arzătoare de a deveni un bun
turist, un turist bine informat, cunoscător, bine pregătit profesional (Bruner,
S.J.1970).
Turistul a auzit, ba chiar s-a informat cu privire la Oraşul cu Catedrală,
Köln-ul, dar n-a apucat să ajungă până acum aici. El este chiar invidios când
cineva, nu neapărat ghidul, se referă la acest oraş şi, bineânţeles, la
Catedrala sa. Faţă în faţă cu obiectivul, acesta nu reprezintă nimic sau
aproape nimic în afara unor informaţii utile. Situată în Domplatte - o piaţă în
care se întrec grupe de cântăreţi, pictori pe asfalt, artizani, vânzători ai
unor amintiri, etc. Catedrala are următoarele dimensiuni: 142 m lungime, 43
m lăţime, turnurile au o înălţime de 157 m (când au fost terminate prima dată
erau cele mai înalte din lume). Turiştii care vor să urce pentru a avea
imaginea panoramică a oraşului, o pot face urcând cele 509 trepte care duc
spre platforma panoramică aflată la 95 m, unde în turnul sudic vor avea în
toată amploarea priveliştea extraordinară a metropolei. Pe partea opusă a
Rinului, în Deutz, se distinge turnul sălilor de expoziţii care peste noapte
este încoronat de o panglică enormă pe care scrie Köln - acest Complex
de Expoziţii a fost construit în 1920 de către primarul din acea vreme,
Konrad Adenauer, care din 1950 a devenit Cancelarul Republicii Federale
Germane. Cealaltă parte a turnului oferă privelişti ale centrului oraşului:
acoperişul Muzeului Ludwig / Walllraf - Richartz, foarte aproape de Catedrală
şi clădirea Westdeutsche - Rundfunk.
Aşadar s-a realizat pentru toţi cei ce au urcat în turn şi un tur de
orizont al oraşului, prilej cu care turiştii au posibilitatea să-şi aleagă
obiectivele ce le vor vizita în grup sau individual.
După caz pot fi identificate şi altele în funcţie de intereseul
turiştilor şi programul excursiei. Revenind pe pământ e imperios necesar
să facem cunoştinţă mai îndeaproape cu obiectivul deasupra căruia am
realizat turul de orizont al metropolei. Catedrala a fost construită ca nou
depozitar al Mormântului Magilor ce se afla în vechea biserică (1164).
101
Înălţarea actualei catedrale a început în 1248, atunci Köln-ul era cel mai
mare oraş german şi al III-lea din Europa, după Paris şi Constantinopol.
La terminarea sa, constructorii au lucrat sute de ani, dar nu au terminat-o
niciodată: 1322 - corul catedralei, 1330 au început construcţia turnurilor şi în
1560 lucrările au fost întrerupte. În acest moment catedrala era un trunchi de
con, dar fără transept (galeria transversală care separă corul de nava unei
biserici şi formează cu aceasta braţele crucii în plan orizontal) şi cu turnurile
neterminate. În 1842, regele Wilhelm al IV-lea dispune reluarea lucrărilor,
iar în 1880 Catedrala este terminată.
Stilul în care a fost terminată este gotic - francez. În timpul raidurilor
din perioada celui de al doilea război mondial, construcţia a scăpat de la o
distrugere masivă. Prin urmare se impune să reţinem armonia arhitectonică,
stilul gotic, faptul că în cor se află Mormântul celor trei Magi, realizat în
1225 - cel mai mare sarcofag de aur din lumea vestică. Trezoreria în care
sunt păstrate obiecte din aur, nenumărate pietre preţioase, lucrări din fildeş,
obiecte de cult, documente şi cărţi, ediţii rare, manuscrise, ş.a.m.d.
Aşadar trebuinţele iniţiale s-au conştientizat şi au devenit motive. În
raport cu acestea, turiştii au vizitat Catedrala. Se întâmplă, nu o dată, în cazul
unui motiv temeinic, bine format, ca un turist ori un grup de turişti să se
întoarcă la obiectivul vizitat să revadă, în cazul de faţă, tot ceea ce este
specific Catedralei măreţe. Să nu uităm că motivul este mult mai puternic ca
trebuinţa, sau trebuinţele şi treptat se convertesc în interese.

Interesele – corolar al trebuinţelor şi motivelor

Urmărite în continuare motivele devin interese, adică ceva ce prezintă

importanţă la un moment dat. Ele iau naştere din trebuinţe şi motive (J.S. Bruner şi
L. Postmann). Interesele influenţează participarea, implicarea turistului din punct de
vedere senzorial, cognitiv, afectiv şi conativ (lat. interese înseamnă a fi în mijlocul a
ceva, cu inima şi mintea la un loc).
În cele din urmă dictonul devenit celebru: interesul poartă fesul
justifică ideea că orice comportament este urmarea unui interes. Prin urmare,
însăşi înscrierea la o excursie, participarea la desfăşurarea sa sunt
consecinţa interesului turistului, individului ce ia parte la finalizarea sa. În
istoria pedagogiei şi în cea a psihologiei O. Decroly şi J. Dewey s-au impus
prin organizarea studierii materiilor în jurul centrelor de interes, altele decât
cele generate de mediul nemijlocit. Pornind de la floarea de colţ turistul vrea
să ştie unde se găseşte, în ce condiţii o poate culege, eventual percepe,
contempla. E.Spranger a distins interese teoretice (în legătură cu activităţile
intelectuale, ştiinţifice, de creaţie în general), economice, sociale, politice,
religioase (o excursie la Santiago de Compostela, Spania, care adăposteşte
mormântul Sfântului Iacob, patronul spiritual al Spaniei; localitatea a
devenit lumina lumii creştine începând cu Evul Mediu.

Legenda Santiago - conform acesteia, un ţăran spaniol condus pe un

câmp de o ploaie de stele -campus stella- a descoperit mormântul apostolului
lui Isus, Sfântului Iacob. Acesta a fost martirizat în anul 44, în Ierusalim, dar
se spune că rămăşiţele sale trupeşti au fost aduse de simpatizanţii săi în
Spania pe unde ar fi călătorit şi evanghelizat el.
 Descoperirea a devenit focarul unităţii creştinilor care erau pe atunci
separaţi politic şi împrăştiaţi de-a lungul unei fâşii înguste din nordul Spaniei.
Faptul ca atare i-a impulsionat pe locuitorii acestor meleaguri să înfăptuiască
reconquista, ce avea să-i alunge pe musulmani din peninsula Iberică.
Intratrea spaniolilor în posesia moaştelor Sfântului Iacob a devenit un motiv
de mândrie şi ulterior de interes care i-a îmbărbătat pe creştini. Strigătul lor
de luptă a devenit: Santiago y cierre Espaňa ! (Sfinte Iacob, închideţi
Spania !) şi i-a incurajat pe spanioli în lupta împotriva musulmanilor.
Concomitent, luptătorii creştini i-au dat patronului lor supranumele de
Matamoros (ucigaşul de mauri).
În memoria poporului se păstrează imaginea unui cavaler alb care ţine
în mână o sabie înfricoşătoare, gata să se răzbune. Acesta nu-i altul decât
Sfântul Iacob care i-a fost alături şi 1-a mobilizat în lupta pentru libertate şi
independenţă.

Obiective religioase ar mai putea fi, tot în Europa, Lourdes (Franţa)

şi Fatima (Portugalia). Evident o excursie de anvergură cu un asemenea
caracter ar putea fi Pe urmele lui Iisus care ar include: Nazaretul -
Biserica Buna - Vestire, altarele, Fântâna Mariei, Cripta bisericii, unde pe
altarul de marmură este încrustată inscripţia: Verbum caro hic factum est
(Cuvântul s-a întrupat aici). Lângă altar se găseşte o columnă care
marchează locul unde îngerul Gavril i s-a arătat Fecioarei Maria căreia i-a
spus că va rămâne însărcinată. Betlehem-ul, locul naşterii lui David, aici
în Biserica Câmpul Păstorilor s-a arătat îngerul şi a vestit păstorilor
naşterea Mîntuitorului, se păstrează diferite fresce (vestirea naşterii,
naşterea propriu-zisă), Biserica Naşterii, unde se află steaua de argint în
grotă care marchează locul unde s-ar fi născut Isus (inscripţia: Hic De
Virgine Maria Jesus Christus Natus Est - aici s-a născut Isus Cristos din
Fecioara Maria), Biserica Sfânta Ecaterina, Grota Laptelui; Cana, Nain,
Muntele Tabor, Capernaum, Tabga (Biserica Pâinilor şi Peştilor )
Muntele Fericirilor (Biserica Fericirilor situată în vârful muntelui, aici Isus
a rostit Predica de pe Munte:

1. Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor !

2. Ferice de cei ce plâng, deoarece ei vor fi mângâiaţi!
3. Ferice de cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul!
4. Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, fiindcă ei vor fi
săturaţi!
5. Ferice de cei milostivi, întrucât ei vor avea parte de milă !
6. Ferice de cei cu inima curată, deoarece ei vor vedea pe Dumnezeu
!
7. Ferice de cei împăciuitori, pentru că ei vor fi chemaţi fii ai lui
Dumnezeu !
8. Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii întrucât a lor este
împărăţia cerurilor! (Matei 5:3 /10). Iordanul, unde a fost botezat Isus,
Mormântul lui Lazăr, Biserica Muntele Măslinilor, Biserica Pater
Noster, unde Isus i-a învăţat pe ucenicii săi rugăciunea Tatăl Nostru -

103
aceasta este scrisă pe pereţi în mai mult de 50 de limbi;
Betania, Ierusalim, Getsiman, Mormântul Fecioarei Maria, Via
Dolorosa, Biserica Sfânta Ana, Biserica Sfântului Mormânt, Zidul
Plângerii, Hebron, Cezareea, Tiberia, Haifa, Iafo, Eliat.
De o importanţă deosebită pentru noi sunt interesele estetice.
În ansamblu, interesele relevă raportul de corespondenţă între
cerinţele interne, tendinţele subiectului şi o serie de obiecte şi acţiuni,
astfel încât subiectul se orientează activ şi din proprie iniţiativă spre
obiectele ori acţiunile respective, iar acestea prezintă o valenţă majoră
pentru subiect, îl atrag şi-i creează satisfacţii. Prin urmare, interesul
reuneşte imbolduri, trebuinţe, tendinţe, motive, într-o modalitate relativ
stabilă de raportare activă la ceva, după un criteriu de ordin utilitar sau
hedonistic.Holbach considera că interesul este unicul mobil al acţiunilor
omeneşti ce vizează obiectele de care individul îşi leagă bunăstarea sa
indispensabilă dobândirii mulţumirii şi fericirii. Dintr-un asemenea
considerent, Helvetius aprecia la vremea sa că tot ceea ce ne poate
produce plăcere şi ne poate feri de suferinţă reprezintă interesul.
Interesele nu sunt însă reductibile la trebuinţe şi motive, întrucât
modelându-se social, ele apar ca relaţii ori atitudini. Determinate social,
dânsele devin factori determinanţi ai activităţii umane. Totodată interesele
sunt generale şi individuale, corolar al condiţiilor sociale şi culturale,
deopotrivă economice şi devin vectori activatori şi de autoreglaj. Claparède
considera că interesul constituie factorul care ajustează, care acomodează
mediul la necesităţile subiectului, în vreme ce J. Dewey aprecia interesul ca
o forţă emoţională în acţiune. Evaluările ce le-au urmat insistă asupra
raportului dintre cerinţele subiective şi un dat obiectiv, care devine pentru
subiect interesant, tocmai pentru că el este preocupat de obiect. În
consecinţă interesul incumbă, deopotrivă, orientarea spre obiect şi totodată
spre acţiunea cu obiectul. De aceea, Mc. Dougall conchidea că interesul
este atenţia în stare latentă, iar atenţia nu-i decât un interes în acţiune.
Cognitive, interesele presupun - motivaţia intrinsec cognitivă şi
implică, de regulă, curiozitatea epistemică care satisfăcută produce
plăcere, dar nu conduce la reducerea tensiunii, tocmai fiindcă interesul
este susţinut de motivaţia în creştere. Participarea la o activitate turistică
este rezultatul deciziei personale şi atunci urmările sunt şi trebuie să fie cele
mai bune. Finalitatea este şi poate fi stimulativă, ea generează interesul sau
interesele (E. Thorndike) care, diacronic, se formează şi se consolidează,
chiar dacă trece prin oscilaţii. In cele din urmă interesele ajung să se
stabilizeze (D. Salade). Natural ar fi ca ele să devină motivaţional-afective
şi totodată operaţional-cognitive. Este de-a dreptul imposibil ca activitatea
cognitivă dezvoltată constant într-o anumită direcţie în cadrul instituţiilor de
învăţământ şi culturale, familiei să nu conducă la perfecţionarea operaţiilor
intelectuale adecvate unui anumit domeniu de cunoaştere. Dintr-un
asemenea motiv interesul implică şi o trebuinţă funcţională, operaţiile şi
deprinderile cognitive elaborate asociate cu nevoia de a fi mereu exersate (
P.Popescu -Neveanu, 1978, p.373).
Stârnirea interesului pentru un anumit obiectiv turistic: insula Kos,
insula lui Hipocrate incumbă, pe rând, toate interesele. Orice
dezarticulare în proiectarea, organizarea şi desfăşurarea vizitei în capitala
insulei Cos, orice disociere dintre componentele motivaţională şi cognitivă
duce la diminuarea sau chiar estomparea interesului turiştilor.
Insula Kos face parte din Dodecanese, alături de Rhodos, Karpathos,
Kassos, Simi, Chalki, Tilos, Nissyros, Astypalea, Patmos, Lipsi, Kalymnos,
Telendos, Pserimos, Leros, Kastelloriso din Marea Egee. Ea are o mărime
mijlocie, o suprafaţă de 290 km2 şi o populaţie de 21.000 de locuitori.
Dar, ostrovul acesta mare sau mic, a intrat în legendă datorită lui
Hipocrate care s-a născut aici, în anul 460, în secolul lui Pericle. După tată
a fost al XVIII-lea sau al XlX-lea descendent al lui Asclepios, fiul lui Apollo şi
al muritoarei Coronis, iar după mama sa, Phainareti a fost al XX-lea
descendent al lui Heracles. Concomitent cu medicina a studiat filozofia cu
Democrit, retorica împreună cu sofistul Gorgias şi oratorul Leonidas.
Arta medicinei şi-a însuşit-o de la medici pricepuţi care îşi desfăşurau
activitatea în sanctuarele lui Esculap - Asclepion din Kos şi Ephes, studii
pe care le-a întregit cu lecţii şi cursuri ale altor mari filozofi. A fost un om
solicitat şi a participat din plin la viaţa insulei. Modestia, infatigabilitatea sa l-
au făcut întotdeauna disponibil, dar niciodată delator, patriotard, luptător
împotriva ţării sale şi a confraţilor săi. A refuzat, de pildă, să slujească
perşilor care au atacat Grecia, după cum a respins orice ofertă oricât de
avantajoasă şi tentantă ar fi fost ea din considerente morale. Şi din toate
aceste motive şi din multe altele a ajuns să fie un simbol, un mit, un
adevărat erou al Greciei. Mitul său şi-a avut izvorul în însăşi viaţa sa.
Interesul este generat de o informaţie corectă sau greşită, eventual
un şir de informaţii de aceeaşi natură. Astfel, răsfoind Psihologia kitsch-ului,
cartea lui Abraham Moles, la exemple, am descoperit, mai mult chiar la
ilustrări, că Sagrada Familia, opera lui Antonio Gaudi (1852-1926) este un
Kitsch veritabil. Evident că interesul de a o percepe în toată splendoarea şi
măreţia ei determină pe orice turist ajuns la Barcelona să o viziteze, să o
perceapă şi să o înţeleagă în toată complexitatea ei.
Într-adevăr, construcţia lui Gaudi cu formele sale ciudate, rezultat al
punerii laolaltă a unor modele ornamentale naturale cu elemente ale stilului
neogotic, mai ales, şi manierist, reprezintă o prelungire unică şi excentrică a
arhitecturii Art nouveau până către 1926. Dar, era tehnologiei, unduirile şi
ornamentele florale ale stilului Art nouveau nu-i mai satisfac pe mulţi arhitecţi
care consideră că frivolitatea ludică a acestuia este depăşită (Debicki, L,
colectiv, 1998, p.292).
El Temple Expiatori de la Sagrada Familia (Templul Ispăşirii Sfintei
Familii) este unul din edificiile cele mai mari din Europa. Construcţia
propriu-zisă a început în 1882 ca structură neogotică sub îndrumarea lui Fr.
P. Villar. În 1891 ea este preluată de Gaudi care a terminat cripta şi a pus la
cale un imens proiect cu o înălţime de peste 150 m. Arhitectul catalan
(Barcelona) a lucrat la acest obiectiv până în 1926, când a sucombat.
Concepută ca un edificiu simbolic, catedrala are trei faţade gigantice:
Naşterea spre est, Patima spre vest şi Moartea lui Cristos, faţada sudică.
Cele patru turle de pe fiecare faţadă simbolizează cei 12 apostoli; turnul de
deasupra absidei mari o reprezintă pe Fecioara Măria, turnul central (rămas
neconstruit) este închinat lui Cristos. Acesta este înconjurat de patru turnuri

105
mai mici care îi reprezintă pe evangheliştii: Matei, Marcu, Luca şi Ioan.
Sculpturile decorative sunt de o mare calitate şi densitate. Menţionăm că
Biserica este şi în prezent în construcţie, însă cea mai mare parte a ei
poate fi văzută. Aşadar un edificiu la care se lucrează de mai bine de o sută
de ani, căruia îi lipseşte şi în prezent cupola (nu a fost construită încă).
Opera lui Gaudi a fost înrâurită de arhitectura gotică şi maură, precum
şi de arta modernă la modă în acel timp. În pofida acestei realităţi, clădirea
se remarcă printr-o fantezie debordantă, care o delimitează de oricare alta
din istoria arhitecturii. Zidurile enorme se ondulează de parcă ar avea viaţă,
turnurile enorme cresc ca nişte muşuroaie de termite, coloanele se înclină,
suprafeţele sunt încrustate cu decoraţii neconvenţionale, inclusiv sticle
sparte şi atunci te întrebi dacă într-adevăr Sagrada Familia este sau nu este
un kitsch?
Gaudio Antoni 1852-1926. S-a născut la Reus, Catalonia, ca fiu al
unui fierar. A învăţat în localitatea natală şi la Barcelona. De fapt, aici şi-a
petrecut cea mai mare parte a vieţii sale. A fost un catalan patriot şi a intrat
de-a dreptul în legendă întrucât se spune că s-a încăpăţânat atât de tare,
încât nu a renunţat la limba catalană nici când a stat de vorbă cu regele
Spaniei. A muncit din răsputeri, a manifestat devotament şi credinţă.
În afară de Sagrada Familia a mai realizat şi alte construcţii. Astfel, în
1878 când a absolvit Escuela Superior de Arquitectura la Barcelona, la scurt
timp după aceasta, 1-a întâlnit pe Eusebio Güell (1847-1918), un industriaş
catalan foarte bogat, care a devenit protectorul său. Acesta a comandat să i
se realizeze Parcul Güell. El se remarcă prin grădinile pe care Gaudi le-a
amenajat pentru protectorul său, prin decoraţiile şi ornamentările realizate
din ceramică şi din sticlă. Acelaşi Gaudi a mai realizat şi alte obiective.
Între 1904-1906 a refăcut casa lui José Batilló al cărei exterior 1-a
transformat în întregime şi i-a mai adăugat un etaj, acoperindu-l cu un
extraordinar acoperiş şi ornând ferestrele cu tocuri curgătoare şi cu
balcoane. Un alt edificiu realizat de el este vila Don Pedro Milá partenerul lui
Batiló. Această casă este la fel de ciudată, faţada este curbată asemenea
unei stânci. Gaudi a impus în arhitectura universală un stil nou care-i
poartă numele.

Se ştie că interesul
- se poate reduce, când se manifestă o grijă deosebită pentru
informarea subiectului menită să faciliteze înţelegerea, după cum
- se poate înregistra o sporire a sa, dacă se realizează explorarea,
căutarea informaţiei, precum şi în cazul în care apar întrebări, se efectuează
demonstraţii, etc.
- ideal ar fi ca, în final, interesul să devină creativ, orientat spre insolit
(original), descoperirea unor elemente noi. În acest caz ca, de altfel, în
general, interesul face parte imanentă din structura personalităţii, mai precis
din subsistemul orientativ.
Personalitatea, după unii psihologi, reprezintă un sistem de structuri,
procese şi însuşiri bio-psiho-sociale şi culturale ce se exprimă în conduita
unei persoane în raport cu celelalte, asigurându-i o adaptare originală
(unică) la mediu. Din această definiţie desprindem particularităţile unei
personalităţi, adică unitatea (elementele ei se află în interrelaţie şi formează
un sistem), originalitatea (trăsăturile sunt specifice unui singur om) şi
deschiderea (în sensul că procesul de formare este deschis înrâuririlor
mediului cultural şi educativ care nu se încheie niciodată). Dintre
multiplele însuşiri ale personalităţii s-au constituit ca dominante următoarele
laturi:
a. de acţionare şi orientare - motivaţiile,
b. de eficienţă - aptitudinile,
c. dinamico-energetică - temperamentul,
d. de relaţie - caracterul.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Trebuinţele se conştientizează şi devin motive. În afara acestora e greu
de acceptat că s-ar putea realiza ceva. Ele dinamizează şi orientează
comportamentul - un motiv, în ansamblu, reprezintă o structură psihică ce
duce la orientarea, iniţierea şi reglarea acţiunilor în direcţia unui obiectiv,
scop, chiar ideal. Motivele sunt, prin urmare, cauzele conduitei noastre,
cauzele comportamentului fiecăruia dintre noi. Ele depind de trebuinţe a căror
satisfacţie asigură homeostazia (proprietate a organismelor vii de a-şi menţine
diferite constante fiziologice, precum şi unele mărimi caracteristice).
 Motivaţia, în cazul turismului, seamănă în bună parte cu cea şcolară. În
fond, în situaţia organizării şi desfăşurării turismului, asemenea elevului care
ţine cu orice preţ să vină la şcoală, să-şi urmeze dascălul, să înveţe şi
turistul se înscrie, participă şi achiziţionează cunoştinţe din următoarele
motive: extrinsece - din afară, turistul urmăreşte anumite modele, doreşte să-
şi creeze anumite satisfacţii, prioritar morale; intrinsece - din interior, turistul
doreşte el însuşi, este convins că ceea ce simte trebuie implementat cât se
poate mai repede şi mai bine.

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme

1. Ce anume solicită dezvoltarea motivaţie?
a. canalizarea trebuinţelor - învăţarea propriu-zisă; motivaţia instrumentală -
mijloace obiective, personalizarea lor - autonomia funcţională
b. canalizarea trebuinţelor - învăţarea propriu-zisă; elaborarea cognitivă -
scopuri, idealuri, proiecte; motivaţia instrumentală - mijloace obiective,
personalizarea lor - autonomia funcţională
c. canalizarea trebuinţelor - învăţarea propriu-zisă; elaborarea cognitivă -
scopuri, idealuri, proiecte;

2. Când se poate reduce interesul pentru turism?

a. când se manifestă o grijă deosebită pentru informarea subiectului menită
să faciliteze înţelegerea
b. când se realizează explorarea, căutarea informaţiei, precum şi în cazul în
care apar întrebări, se efectuează demonstraţii, etc.
c. când nu se manifestă o grijă deosebită pentru informarea subiectului
menită să faciliteze înţelegerea.

107
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12

TURISMUL CULTURAL

Cuvinte cheie: turism, cultură

Rezumat
Una din ramurile psihologiei create în secolul al XX-lea a studiat
aspectul culturii şi efectele acesteia asupra comportamentului uman -
psihologia transculturală. Premisa de la care pleacă este cultura (eventual
subcultura) care afectează preponderent comportamentul. Ori de câte ori
oamenii îşi dezvoltă propriile norme şi mijloace de comunicare impun un
aspect al culturii eventual al subculturii. Cei în cauză vor aparţine mai multor
subculturi, dar, concomitent, şi unei culturi majoritare. De exemplu,
maghiarii îşi cultivă consecvent particularităţile specifice religiei romano-
catolice, comunicării, felului lor de a fi, etc, dar acceptă, vrând-nevrând, şi
anumite aspecte ale culturii române ca locuitori ai pământului românesc.
De aceea ei subscriu valorilor majorităţii culturale, deşi aparţin subculturii
etniei maghiare. În general, oamenii se comportă în raport cu mediul,
cultura, felul de a fi al celor în mijlocul cărora trăiesc - cu normele,
reglementările şi tradiţiile lor. Un atare fapt 1-a determinat pe Bronislaw
Malinowski (1884 - 1942) să infirme teza lui S.Freud cu privire la Complexul
lui Oedip, tocmai pentru că observaţiile sale aveau în vedere un număr limitat
de copii şi un spaţiu cultural restrâns.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut
Acesta, aidoma educaţiei permanente, are în vedere agenţii,
respectiv:
a. turistul, participantul activ şi efectiv la suita acţiunilor subordonate
petrecerii plăcute a timpului liber;
b. ambianţa culturală, arealul ori habitatul cultural, deopotrivă
instituţiile - managerii - implicate în organizarea şi desfăşurarea acţiunilor
culturale, găzduirea lor;
c. culturalizarea - instruirea şi educarea participanţilor la activitatea
turistică în funcţie de ceea ce sunt şi tind să devină întruna, cu
deosebire cu aportul ghidului, conferenţiarului, organizatorului
(managerului);
d. personalitatea turistului, turiştilor, adică:
 particularităţile proceselor psihice, însuşirile acestora: supleţea,
rapiditatea, largheţea, caracterul convergent, divergent, spiritul critic,
creator, etc, când e vorba de gândire, fidelitate, trăinicie, promtitudine,
rapiditate, volum, în cazul memoriei, volum, mobilitate, distributivitate,
concentrare, când avem în vedere atenţia, ş.a.m.d.;
 limbajul - funcţiile acestuia: de comunicare, dialectică, practică,
afectivă, ludică, catartică sau aşa cum le-a stabilit R. Jakobson: expresivă
(emotivă), poetică, conativă, denotativă (cognitivă sau referenţială), fatică
(de menţinere a contactului) şi metalingvistică (de examinare);
 motivaţia ori acţionarea sau orientarea celui care ia parte la
excursie, preponderent imboldurile, trebuinţele, motivele, interesele,
convingerile, aspiraţiile, scopurile, idealurile, concepţia despre viaţă şi
societate;
 aptitudinile ori latura de eficienţă, acele capacităţi care îi permit
turistului să facă ceva repede şi bine, aici şi acum;
 temperamentul sau latura dinamico-energetică concretizată în
diverse tipuri temperamentale: sangvinic, flegmatic, coleric şi melancolic,
eventual intrinsec şi extrinsec, raţional (gândire, sentiment) iraţional (intuiţie,
senzaţie) şi multe altele;
 caracterul sau latura de relaţie, individul este şi devine prin sine,
preeminent în procesul de interrelaţionare, în contextul vieţii şi al muncii -
acestea se impun a fi bine cunoscute de manageri;
e. totalitatea valorilor materiale şi spirituale acumulate de-a lungul
mileniilor, secolelor şi deceniilor.

Cultura este un concept de maximă complexitate. Krocker şi

Kluckholon au consemnat peste 160 de definiţii clasificabile în şapte grupe:
descriptivă, istorică, normativă, psihologică, structurală, geometrică şi
incompletă. Sensurile cele mai frecvente ale acestei noţiuni ar putea fi:
a. ansamblu al mijloacelor, tehnicilor, cunoştiinţelor, normelor şi
instituţiilor proprii unei societăţi la un moment dat - din acest punct de vedere
E.S. Taylor distingea următoarele tipuri de culturi:
- stadiu al evoluţiei, formaţiei spirituale a oamenilor ce constă din
artă, etică, filozofie, drept, ştiinţă, religie, etc. - sensul este restrictiv şi are
în vedere doar sferele;
- materială propriu-zisă şi
- cea spirituală;
b. tot ce nu ţine nemijlocit de natură - de la cea mai simplă unealtă
până la cele mai izbutite creaţii artistice, rezultat al implicării şi muncii
pasionante a omului, aptitudinilor, talentului şi geniului său;
c. aparatul instrumental care îi permite omului să rezolve mai bine
problemele concrete şi speciale pe care trebuie să le înfrunte în mediul său
când îşi satisface nevoile sale (B. Malinovski)
Fiecare din elementele unei culturi îndeplineşte funcţii relaţionale şi
reprezintă o valoare, în raport cu cele trei direcţii ale comportamentului uman
– omul, de asemenea
• în raport cu habitatul (economic, tehnologic, etc),
• faţă de omul de lângă sine (organizare, relaţii sociale), şi faţă de alţii
109
(altruism);
• în relaţie cu necunoscutul (simbolică, cunoaştere).
În fine, în psihologie, conceptul de cultură califică nivelul calitativ şi
modul de organizare a limbajului, sentimentelor, atitudinilor şi pentru
caracterizarea conţinutului, cunoaşterii şi trăirilor, a stilului intelectual şi
afectiv. Ralph Linton a folosit noţiunea în contextul sintagmei fundament
cultural al personalităţii, (apud Popescu-Neveanu, P., 1978, p. 164-166).

Cultura a constituit sursa din care s-a alimentat necontenit omul,

spiritul uman, oferind posibilitatea asimilării tezaurului de experienţă a
generaţiilor cristalizată în valori. Dar ca o totalitate de valori, cultura a fost şi
rămâne un sistem deschis, susceptibil de îmbogăţire, ceea ce se întâmplă şi
în cazul teoriei culturale, unde, prin difuziune socială, valorile culturale
naţionale şi universale sunt transferate, asimilate, achiziţionate (la un
moment dat chiar consumate de turişti şi concomitent îmbogăţite).
Impactul lor cu valorile culturale naţionale, europene şi mondiale favorizează
achiziţionarea şi difuzarea lor, proces ce dobândeşte caracter educativ,
formativ şi integrativ.
Aşadar, în toate cazurile, cultura exercită o înrâurire activă asupra
vieţii materiale, dinamicii progresului social, deopotrivă asupra mentalităţii
oamenilor, a conştiinţei lor, sensibilităţii şi comportamentului, asupra
personalităţii în ansamblu, care percepe, înţelege, receptează şi,
concomitent, recreează, creează valori. Să ne gândim la un Grigorescu, N.,
Eminescu, M., Iorga, N., Cantemir, D., Rădulescu- Heliade, I., Maiorescu,
T., Călinescu, G., ş.a. care au ajuns creatori de mari valori după ce în
prealabil au studiat, cunoscut şi acumulat cunoştiinţe inestimabile. Studiind
îndeaproape aportul înaintaşilor la crearea limbii - ca un fagure de miere şi a
scripturilor române, Eminescu, de pildă, este capabil, ca nimeni altul, să
definească firesc cugetarea sacră -filozofia şi poezia însăşi, să aprecieze
contribuţia înaintaşilor care, în concepţia lui au creat o altă lume pe-astă
lume de noroi ... şi au înălţat straiul de purpură şi aur peste ţărâna cea grea
- semnificaţiile metaforelor sunt concludente (Eminescu, M., 1884, p. 201).
Pe această coordonată încercăm acum o divagaţie cu privire la
cultură avînd în vedere preponderent literatura şi psihologia, deoarece nu
ştiinţa, ci literatura a fost prima care a sondat adâncurile fenomenului uman -
inclusiv procesele şi fenomenele psihice -descoperindu-i potenţialul distructiv
şi autodistrugător (M. Vargas-Llosa, 2004, p.28).
De aceea un timp îndelungat - câteva milenii - psihologia a fost
implicită nu doar filozofiei, medicinei, mitologiei, ci şi literaturii. Aspectele
psihologice, problemele nenumărate de psihologie le vom descoperi în toate
marile creaţii literare ale lumii - de la Biblie la Coran, de la Epopeea lui
Ghilgameş la cele ale lui Homer, Virgiliu, Dante, Tasso, Ion Budai Deleanu,
ş.a. la creaţiile populare şi culte, de la pictura rupestră la cea naivă sau cultă
la cea adevărată, de la folclor la creaţiile culte, ş.a.m.d.
O lume fără literatură, aşadar şi fără psihologie care-i este implicită,
considera aceleşi Llosa, ar fi oarbă la profunzimile teribile ce ascund
adesea motivaţiile comportamentelor neobişnuite, ar fi nedreaptă cu tot ceea
ce nu-i este asemenea ei (aşa cum până nu demult erau nedrepţi toţi acei
care-i credeau posedaţi de demoni pe stângaci, leproşi ori bâlbâiţi) şi ar
practica perfecţionismul atroce de a îneca nou-născuţii cu defecte fizice, la
fel cu unele triburi amazoniene (recurgând la eugenie). Dintotdeauna
literatura şi ulterior cartea de literatură au reprezentat irealitatea şi
minciunile ei, revelarea violenţei şi a excesului, dorinţei arzătoare de a
accede aspiraţiei spre performanţă, nevoii de a fi aici şi acum pe Terra prin
sine şi pentru sine, în egală măsură pentru semeni, pentru omul-omenire;
necesitatea de a visa şi de a lupta care a devenit ulterior un mijloc de
cunoaştere adâncă a adevărurilor omului, a adevărurilor despre sine, chiar
dacă acestea nu au fost întotdeauna măgulitoare, gândul, acţiunea şi simţirea
omului om sau neom, chiar monstru prin ceea ce simte, gândeşte şi face.
Contactul cu ea (literatura, cultura) este indispensabil. El devine
condiţia sine qua non a devenirii sale multilaterale. Tramele sale ţesute cu
măiestrie şi abilitate dezvăluie satisfacţii ori insatisfacţii, acceptarea sau
respingerea adevărului, minciunii, performanţa, mediocritatea, opulenţa,
mizeria, progresul, stagnarea, ş.a.m.d.,l-au ajutat pe cititorul său să vadă, să
audă, să sintă, să mediteze, să distingă, să progreseze, să depăşească
necazurile, ceva mai mult să se depăşească diacronic pe sine. Fără o
asemenea înţelegere, urmare a percepţiei şi a gândirii, istoria însăşi s-ar fi
împotmolit, individul nu s-ar fi născut, ştiinţa şi tehnologia nu ar fi luat
avântul pe care-1 cunoaşte, drepturile omului s-ar fi pierdut incontestabil,
chiar libertatea şi dreptatea n-ar mai exista, căci toate s-au ivit din acte de
frondă împotriva unor realităţi socotite insuficiente şi intolerabile, tocmai
fiindcă literatura a constituit şi constituie un combustibil extraordinar pentru
toţi acei care nu acceptă viaţa aşa cum este, ci caută necontenit cu
sminteala unui Alonso Quijano - a cărui nebunie, să ne amintim, a pornit
de la lectura romanelor cavalereşti materializarea visului chiar a
imposibilului, (idem 2004, p. 28-29).
În realitate, există atâtea obiective turistice care prin puţină literatură îşi
dezleagă taina. Înainte de a fi turist, oricine este un cititor care, în această calitate,
intră în contact cu pagini de referinţă ale culturii universale, începând cu cele scrise
în Mesopotamia, trecând apoi prin imperiul hitit, Egiptul faraonic, Grecia clasică şi
elenistică şi terminând cu Evul Mediu european. Textele – sau fragmentele –
Teogonia lui Hesiod, Imnurile homerice, versurile lui Teocrit, epopeele
greceşti, latine – italiene, spaniole şi portugheze, marile poeme eroice (Cântecul
Cidului, Cântecul Oastei lui Igor, Cântecul Nibelungilor, Cântecul lui Roland,
Cântecul Gudrunei, Cântecul lui Hildebrand ş.a.) – ceea ce le favorizează o
apropiere mai firească de unele obiective turistice din lumile în care au fost create.
O excursie în Orient, pe urmele lui Iisus, eventual popasuri la locurile
sfinte, este de neconceput, fără lectura Pentatecului – prima parte a
Vechiului Testament – care include cele cinci cărţi ale lui Moise (chiar dacă
în realitate nu el este autorul) numite în ebraică Tora (= Legea). Acestea
sunt: Geneza (sau Facerea care cuprinde mituri şi legende cosmogonice ori
de altă natură, în mare parte din sursă babiloniană); Leviticul (însumează
legi cu privire la cult, percepute în legătură cu sacrificiile şi purificările);
Exodul sau Ieşirea; Numerii (narează întâmplări din viaţa poporului evreu
din perioada migraţiei din Egipt, până la stabilirea în Palestina) şi
Deuteronomul (incumbă legi, reguli de viaţă şi dispoziţii organizatorice).
Dacă această lectură nu-i la îndemâna oricărui turist, atunci ea se impune şi

111
se presupune că a fost efectuată de managerul excursiei. Exemplele ar
putea continua.( Drimba, O., 1996, p. 266, 232).
În fond şi în cazul culturii române (literaturii) ceea ce vrea Făt-
Frumos, chiar Harap-Alb în ultimă instanţă nu-i decât un vis frumos, o
chemare la viaţă, libertate şi progres, o asumare a unui risc, a primejdiilor
imanente atingerii unui ideal. Invenţiile marilor creatori întrupate de
personajele lor ne sprijină să ieşim la lumină ca odinioară oamenii din
peştera lui Platon care întemniţaţi nu vedeau decît umbrele şi numai după
ce au părăsit grota au văzut ceea ce era ascuns, inaccesibil, tăinuit, ca să
dobândească omenia, voinţa, însufleţirea, consecvenţa indispensabile
devenirii complexe. Literatura, rod al fanteziei, îşi are sorgintea în viaţă, în
realitate, atâtea şi atâtea obiective turistice pe care participanţii la activitatea
turistică ajung să le perceapă, să le înţeleagă şi să le recepteze. Arta, în
cazul de faţă literatura, ne poate ajuta să pricepem mai bine realitatea,
tocmai fiindcă orice creator adevărat, în raport cu domeniul artei vede, aude,
simte, în ultimă instanţă, ceea ce nouă ca oameni obişnuiţi, turişti ne-a
scăpat ori ne-ar putea scăpa. Cazurile Loreley, insula If, Chilia lui Daniil
Sihastru sunt edificatoare. Pe cele dintâi le-am prezentat în contextul în care
am discutat percepţia, iar la cel din urmă ne vom referi în continuare:
Sigur că turismul cultural, categorie discutată în contextul
turismului în general, este şi trebuie înţeles, într-un fel, ca sarea-n
bucate, prezent în toate şi în fiecare, clasificate în diverse feluri din
dorinţa specialiştilor de a le delimita cu rigurozitate o categorie de alta, un
tip de turism de altul devenit de mult industrie.
Clasificarea turismului – criterii

În cadrul său, specialiştii au distins mai multe forme de organizare şi

desfăşurare. Diverse, acestea au fost şi pot fi clasificate în funcţie de anumite
criterii:

1. Locul şi forma de relief:

a. marin - organizat la mare, vara şi iarna, mai nou în fiecare anotimp,
pentru că se mizează pe farmecul mării sau al oceanului în fiecare clipă.
Peisajul marin, altul de la un anotimp la celălalt, fascinează, recreează şi
relaxează. În alte cazuri aceeaşi activitate se practică sub formă de turism
marin sedentar ori croazieră. Aşa, de exemplu, un concediu la Sintra,
staţiunea de vară a potughezilor şi a străinilor (Oceanul Atlantic) pe care-i
atrag prin frumuseţile sale urbane şi naturale (staţiunea este parte a
Patrimoniului Universal ca urmare a deciziei U.N.E.S.C.O.). După ce a vizitat-
o încă în sec. al XIX-lea, Byron exclama: Iată Edenul glorios al Sintrei ce
se amestecă în labirintul divers de munţi şi văi înguste. Cadrul pitoresc,
clima deosebită - o combinaţie contrastantă între curenţii calzi şi umezi care
străbat Serra da Sintra - fac din staţiune un loc mirific, tulburător şi totuşi
liniştit, un adevărat calmant pentru oricine ar dori să-şi petreacă în condiţii
fireşti un concediu aici. Un sejur la fel de ispititor l-ar putea oferi staţiunile:
Mamaia, Neptun (Marea Neagră), Lido di Jesolo, Rimini (Marea Adriatică,
Italia) şi multe altele. Atât una cât şi alta din staţiunile menţionate oferă
condiţii excepţionale de odihnă şi croaziere pentru toţi acei avizi de peisajul
în exclusivitate marin, capabil să liniştească, să refacă şi să relaxeze;
 b. montan - şi acesta sedentar ori itinerant. O săptămână la Predeal
ori Sinaia, Buşteni sau Semenic este în măsură să reconforteze, să
entuziasmeze şi să tonifice pe oricine. Când cei care optează pentru
munte şi o fac cu rucsacul în spate pornind de la Buşteni la Babele şi de
aici la Piatra Arsă, Vârful cu Dor, Cotele 1500 m, 1400 m, Sinaia efectuează
turism itinerant, extrem de sănătos;
c. staţionar, balnear - are în vedere toate categoriile de vîrstă şi se
realizează în staţiunile balneare sub formă de odihnă ori tratament, prioritar
pentru adulţi şi tabere ori sate de vacanţă pentru preşcolari, şcolari,
preadolescenţi, adolescenţi şi tineri până la 24 de ani;
d. parcuri, rezervaţii - organizat pentru toate categoriile de vârstă şi
mai ales pentru elevii din liceele de specialitate ori studenţii facultăţilor de
silvicultură, horticultură, turism, ştiinţe naturale, etc.;
e. speologie - antrenează preponderent specialiştii, dar şi elevii unor
licee, cercuri ale acestora şi studenţii facultăţilor de ştiinţe naturale, eventual
ai secţiilor de geologie, geografie şi turism;

2. Obiectul - în raport cu acesta, specialiştii disting turismul:

a. istoric - vizează cunoaşterea şi aprofundarea cunoştiinţelor din
domeniile istoriei, antropologiei, în general, sau a unei perioade, moment
important din istoria universală sau naţională;
b. de relaxare, odihnă, recreare - în consens cu denumirea, turismul
din această categorie urmăreşte permanent împletirea utilului cu plăcutul;
Staţiunea Bălţăteşti se află la doar 12 km de localitatea Târgu
Neamţ. Despre ea dispunem de mai multe informaţii din diverse cărţi de
beletristică, fiindcă pe aici au trecut mai mulţi scriitori ai sec. al XIX-lea şi
începutul sec. al XX-lea, lăsându-ne măcar o însemnare despre feredeele
(băile) şi peisajele fermecătoare ale naturii din partea locului: Al. Vlahuţă,
Delavrancea, Hogaş, Sadoveanu, Ibrăileanu şi alţii. Primii care au înţeles
binefacerile izvoarelor sărate - prin centrul localităţii trece pârâul Sărata - de
la Bălţăteşti au fost principii Cantacuzini; pe la 1810, ei au captat nişte
izvoare, în care se scăldau vara, apoi şi-au construit nişte barăci acoperite
în care au montat căzi de lemn. Analiza chimică a apelor a fost efectuată
pentru prima dată de Petre Poni, în 1850, valorile rezulate au confirmat
calităţile terapeutice ale apelor din această localitate.
După această dată au venit să-şi caute vindecarea aici
oaspeţi din Franţa, Italia, Rusia, Turcia. În anul 1901, la expoziţia de profil
de la Paris, apele clorosodice, sulfatate, bicarbonate, magneziene,
feruginoase au fost distinse cu Medalia de aur. Între factorii de cură de aici a
mai fost evidenţiat aerul puternic ozonat. În jurul staţiunii se găsesc codrii de
aramă şi pădurea de argint înveşniciţi în poemul Călin file de
poveste de M.Eminescu. Concomitent staţiunea Bălţăteşti constituie
ambientul în care se desfăşoară acţiunea romanului lui Garabet Ibrăileanu,
Adela. De la Bălţăteşti se pot face excursii deosebite la mănăstirile din
apropiere: Văratec - unde a fost înmormântată Veronica Micle; scriitorul
Alexandru Vlahuţă a locuit mai mult timp aici, fapt concretizat şi într-un mic
muzeu - Agapia - unde pot fi contemplate picturile lui N.Grigorescu din incinta

113
mănăstirii, inclusiv autoportretul său imortalizat în Sf. Daniel - Humuleşti -
pentru a face cunoştinţă cu meleagurile unde s-a născut Ion Creangă
şi cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul - Cetatea
Neamţului, ş.a.
c. pelerinaj - excursii sau drumeţii la diverse obiective turistice
religioase (pelerinaj la Mănăstirea Radna - Lipova, jud. Arad, pe urmele lui
Isus Cristos - Orient, eventual, doar Israelul; Arhipelagul mănăstirilor din
Bucovina, eventual al celor din Moldova de nord sau de pe Valea Oltului);
Biserica Neagră – Braşov;
Biserica Neagră din Braşov a constituit şi constituie o atracţie
pentru orice turist sau grup de turişti care poposeşte aici. Printre multele case
cu zidurile tari, acoperişurile ascuţite şi ferestrele mărunte, peste şerpuirea
multor strade înguste, se ridică turnul unei mari biserici - Biserica Neagră,
nota Iorga într-o evocare a călătoriei sale în oraşul de sub Tâmpa, în 1905.
Biserica Neagră nu s-a numit însă de la început aşa, deoarece ea nu a
fost dintotdeauna neagră. Iniţial s-a numit Biserica Sfintei Fecioare Maria.
Zidirea sfântului lăcaş a început spre sfârşitul sec. al.XIV-lea (1377). Ca
orice mare edificiu, construcţia lui s-a extins pe o lungă perioadă de timp.
Diacronic ea a fost extinsă, consolidată, refăcută, după nenorocirile ce s-au
produs de-a lungul anilor, cutremurul din 1590, unul dintre cele mai
puternice. Cea mai mare calamitate care s-a abătut asupra bisericii a fost
însă incendiul din 21 aprilie 1789, când spre seară flăcările îşi desfăşurau
aripile şi asupra celei mai preţioase comori a cetăţii, asupra bisericii mari:
turnul şi acoperişul au fost înghiţite, bolţile s-au prăbuşit, cele cinci clopote
acordate armonic au căzut pe jumătate topite - orga celebră de pe vremea
reformei, covoarele, dintre care unul se spunea că ar fi fost lucrat de
Apostolul Pavel, amvonul lui Honterius, altarul de aur şi multe altele au fost
nimicite în câteva ore - relatează un martor ocular. Într-un asemenea botez
tragic al focului, care i-a pârjolit zidurile pentru totdeauna, biserica a primit
numele de Biserica Neagră, deşi, ulterior edificiul său a fost refăcut şi ni se
înfăţişează astăzi ca o orgă imensă. Aici poate fi audiat un concert, eventual
turiştii pot participa la oficierea unei slujbe ( Nica, O.).
d. cultural - determinat de nevoile vizitatorilor, de trebuinţele
acestora de cunoaştere şi estetice, întregite de dorinţa de a-şi îmbogăţi
cunoştinţele, de a trăi şi achiziţiona altele noi şi variate pe plan cultural.
Conştientizate, după cum am mai subliniat, aceste trebuinţe devin motive,
ulterior interese, convingeri, scopuri sau idealuri, mai mult se cristalizează într-
o concepţie.
Castelul Iulia Haşdeu din Câmpina - planul său a fost realizat
de marele polihistor Bogdan Petriceicu Haşdeu în timpul şedinţelor de
spiritism. Acesta a început, în 1893, construcţia marelui castel, după ce fiica
sa, Iulia, o fată de excepţie care a dispus de aptitudini şi un talent fără
precedent, supranumită poetesa absolut genială, a sucombat la numai 19
ani, la Paris. Planul castelului, elementele de decoraţii, precum şi toată
asistenţa din timpul construcţiei au fost elaborate în timpul şedinţelor de
spiritism ale tatălui cu spiritul fiicei sale; similar a fost construit şi cavoul Iulia
Haşdeu din Cimitirul Bellu din Bucureşti. Castelul de la Câmpina a fost
conceput ca un mare templu închinat memoriei Iuliei şi a constituit ani în şir
locul de refugiu al marelui savant. Edificiul a fost terminat în 1896, iar după
moartea lui Haşdeu a constituit subiectul unor discuţii tensionate între
legatarii testamentari, care au propus să-1 doneze Ministerului Instrucţiunii
Publice de atunci, pentru a-1 transforma în muzeu. În timp, edificiul a fost
supus mai multor lucrări de restaurare. În 1994 a fost deschis parţial şi
după un an a fost pus integral la dispoziţia vizitatorilor. Toţi acei care-i păşesc
pragul sunt stăpâniţi de puternice emoţii. Ei pot admira aici diverse exponate,
mobilier, obiecte, cărţi, fotografii şi documente originale, manuscrise, ediţii
princeps ale cărţilor polihistorului dispărut, colecţii de reviste ori tablouri
semnate de mari pictori precum: N. Grigorescu, G.D.Mirea, Diogene Maillart,
etc. Aşadar o vizită la Castelul Iuliei Haşdeu din Câmpina reprezintă un
prilej de întâlnire cu opera lui Bogdan Petriceicu Haşdeu şi oferă o
posibilitate unică oricărui turist. Evident că un rol aparte îl are aici ghidul
însoţitor, dacă nu realizează sarcina sa muzeograful de serviciu.
Preocupările pentru artă, literatură, istorie, etc. se coroborează cu cele
spiritiste, care ocupă un loc important în ansamblul muzeal de la Câmpina. (A.
M. Grad).
Dar, turismul ar putea fi şi chiar a fost clasificat, fără pretenţii
exhaustive şi după alte criterii, mult mai numeroase decât cele enumerate de
noi, după cum urmează: sezonier -vara sau iarna, primăvara ori toamna;
monosezonier - doar într-un anumit anotimp; intermitent - cu întrerupere,
doar uneori; ocazional - aproape de cel anterior, prilejuit de anumite ocazii
(Comemorarea a 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare - la Putna);
accidental ori fortuit - organizat cu precădere la solicitarea turiştilor;
anotimpul - estival ori hibernal; local - marin, montan sau alpin, urban sau
rural; natura mijloacelor de transport - rutier, cu vaporul, feroviar, cu avionul,
pe jos ori Wandern; felul comenzii -momentan, anticipat, organizat, de lungă
ori de scurtă durată; vânzarea sa - global (cu toate serviciile incluse în
preţ), parţial (cu prestaţii limitate), de moment şi în regie proprie; natura
participării şi a serviciilor - individual, de masă, de lux, obişnuit; cazare
hotelier, motelier, camping; obiectiv - odihnă sau agrement, sportiv,
profesional, cultural, de afaceri, de congrese; angajarea pieţii - organizat
semi şi neorganizat, ş.a.m.d. Oricare ar fi categoria sa, turismul nu poate fi
redus la o activitate comercială banală, organizarea şi desfăşurarea sa
presupun ceea ce speciliştii numesc management turistic. Acesta reclamă
implicarea ca agenţie, oficiu, patron de firmă, ghid ori conferenţiar angajat
al grupului. Într-o excursie, orice situaţie poate deveni un moment cultural,
dar pentru aceasta turismul se impune a fi proiectat, adică prevăzut, organizat
şi desfăşurat în consecinţă cu atât mai mult, dacă acesta are caracter
cultural. Asemenea momente pot fi prilejuite de vizitarea caselor memoriale,
cimitirelor ori numai a unor statui, monumente, cum ar fi: Dante (Cripta de
la Ravenna, biserica Santa Croce, Florenţa, Piaţa Dante, Verona),
Michelangelo, Rossini, Machiaveli, Galileo-Galilei (Santa Croce,
Florenţa), Eminescu (Ipoteşti, cimitirul Bellu, Muzeul din grădina Copou şi
Teiul), Bach (biserica Sfântul Thomas, Muzeul Bach, Leipzig), Brecht
(Cimitirul din Berlin), Enescu (Liveni, Teţcani, Luminiş-Cumpătu, Sinaia,
Bucureşti, Cimitirul Père Lachaise, Napoleon (Ajaccio-Corsica, Casa
memorială, pieţele din Ajaccio sau Bastia L` èglise des Invalides) Dumas,
Rousseau, Voltaire, Hugo (Pantheon, eventual Geneva, Parcul şi Muzeul

115
Rousseau) Labiş (Mălini, Bellu), D. Cantemir (Iaşi, Trei Ierarhi) ş.a.m.d.
Momentul se impune spre a fi unul de venerare, într-un fel sau altul, ceea ce
angajează psihic turistul, îl ajută să perceapă şi să înţeleagă mai bine
personalitatea culturală ori istorică, să se emoţioneze şi să se bucure d.p.v.
estetic, să-şi întipărească mai bine cele văzute ori auzite să le encodeze
prin urmare şi sa le stocheze ca după ce a revenit în lumea obişnuită să le
poată actualiza firesc şi să se poată bucura, ceva mai mult să-i poată bucura
şi pe alţii.
Sinaia este un oraş ce trebuie neapărat vizitat. A fost atestat
documentar în sec. al XVII-lea. În 1690 începe vatra viitorului oraş, construirea
unei mănăstiri datorită spătarului Mihail Cantacuzino din dorinţa acestuia de a
oferi sihaştrilor, răspândiţi în Munţii Bucegi, un acoperiş care să le asigure o
existenţă cât de cât omenească. Mănăstirea Sinaia a fost ridicată între 1609-
1695, când s-au construit biserica mică şi cetatea din jurul ei cu chilii şi paraclis.
Biserica mare şi chiliile din partea de nord şi de sud au fost înălţate între 1843-
1846 de egumenii Iosif şi Paisie, iar biserica paraclis datează din 1729. În anul
1895 s-au construit clopotniţa şi clădirea muzeului - primul muzeu de artă
religioasă din ţară unde sunt expuse valori de patrimoniu. Pictura interioară
(religioasă), parţial refăcută în 1795, este opera zugravului Pârvu Mutu.
Diacronic Sinaia a devenit ceea ce este astăzi şi datorită altor
momente cruciale. Astfel, în 1873 principele Carol de Hohenzolern –
Sigmaringen, venit la tronul României în 1866, începe construirea unui al II-
lea mare edificiu pe vatra oraşului - Castelul Peleş. Locul a fost preferat
pentru frumuseţea, pitorescul şi sălbăticia peisajului. Carol venise aici
pentru prima dată în 1866 când a fost găzduit la mănăstirea Sinaia. Cu
această ocazie a fost fascinat de cadrul natural, de vegetaţia luxuriantă, de
cursul în cascade al râului Peleş, precum şi de minunata aşezare a
mănăstirii supranumite Catedrala Carpaţilor. Castelul a fost construit cu
ajutorul arhitectului Wilhelm Doderer. Lucrările au început în 1873. Doderer
a încredinţat lucrările asistentului său Schültz. În 1883 are loc inaugurarea
oficială. Edificiul actual este rezultatul modificărilor ulterioare executate
până prin anul 1914 cu aportul arhitectului ceh, Karel Liman. Acesta a
construit şi celelalte edificii din complex. Peleşul se remarcă prin câteva
particularităţi ale stilului neorenascentist german - profiluri ascuţite,
verticale, zvelte, forme neregulate, fragmentarea faţadelor, asimetria
părţilor, abundenţa părţii lemnoase sculptate şi a elementelor decorative. În
faţa sa, situată pe o colină, într-un cadru natural fascinant se află statuia
regelui Carol I, ctitorul grandiosului castel, realizată de Oscar Han, în 1933.
Castelul are 168 de încăperi executate în stiluri diverse -
renascentist italian, englez, baroc german, rococo, ispano-maur, turcesc
ş.a., chiar dacă predominant rămâne cel renascentist german. Dintre cele mai
deosebite, accesibile marelui public, menţionăm: holul de onoare, sălile de
arme, de consilii, cabinetul de lucru, sala veche de muzică, sala maură, sala
florentină, sufrageria, salonul, sălile de teatru şi concert, dormitorul pentru
oaspeţi, apartamentul imperial, etc, fiecare cu individualitatea ei.
Tot aici, în apropiere se află Castelul Pelişor, opera arhitectului ceh
Karel Liman (1899-1902). Decorarea aparţine vienezului Bernhard Ludwig.
Palatul a devenit reşedinţa perechii princiare, Ferdinand şi Maria începând cu
anul 1903. Spre deosebire de celălalt castel, acesta a fost realizat într-un stil
eclectic cu elemente ale artei noi care au asimilat particularităţi bizantine şi
celtice. Remarcabile sunt Dormitorul de aur, Capela, Camera de aur, etc.
Dar, Sinaia nu a fost doar reşedinţa regală, ci şi un adevărat centru
cultural al românilor. Regina Elisabeta (Carmen Silva) a fost o scriitoare de o
rară sensibilitate. Ea a cunoscut şi a atras de partea ei marii scriitori ai vremii
V.Alecsandri şi M. Eminescu. Regina Maria a fost, de asemenea, poetă,
pictoriţă, creatoare de design, ceea ce i-a atras supra numele de Regină
artistă. Printre marii cărturari care au vizitat Sinaia şi au locuit temporar aici
a fost şi George Enescu (1881-1955). El şi-a construit aici Vila Luminiş.
Aceasta a fost realizată într-un stil autentic românesc. În timpul petrecut
aici a scris, într-o primă variantă, opera sa Oedip şi alte creaţii: Rapsodiile
române I şi II, Cvartetul pentru pian, vioară, violă şi violoncel nr. 2 în Re
minor ş.a. Astăzi Vila Luminiş este muzeul memorial George Enescu. Aici
pot fi vizitate încăperile în care au locuit George Enescu şi soţia sa, Maria
Cantacuzino. Parterul a fost destinat personalului de serviciu, dar tot aici se
află apartamentul pentru oaspeţi şi o sală de concerte. În faţa vilei, în
curte, la intrare se găseşte bustul lui George Enescu, opera sculptorului Ion
Irimescu, care 1-a îndrăgit foarte mult.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Turistul este participantul activ şi efectiv la suita acţiunilor subordonate

petrecerii plăcute a timpului liber.
 Culturalizarea - instruirea şi educarea participanţilor la activitatea turistică
în funcţie de ceea ce sunt şi tind să devină întruna, cu deosebire cu
aportul ghidului, conferenţiarului, organizatorului (managerului).
 În raport cu obiectul, specialiştii disting turismul:
o istoric - vizează cunoaşterea şi aprofundarea cunoştiinţelor din domeniile
istoriei, antropologiei, în general, sau a unei perioade, moment important
din istoria universală sau naţională;
o de relaxare, odihnă, recreare - în consens cu denumirea, turismul din
această categorie urmăreşte permanent împletirea utilului cu plăcutul;
o pelerinaj - excursii sau drumeţii la diverse obiective turistice religioase
(pelerinaj la Mănăstirea Radna - Lipova, jud. Arad, pe urmele lui Isus
Cristos - Orient, eventual, doar Israelul; Arhipelagul mănăstirilor din
Bucovina, eventual al celor din Moldova de nord sau de pe Valea Oltului);
Biserica Neagră – Braşov.

117
 Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme

1. În raport cu obiectul, specialiştii disting turismul istoric ca şi…?

a. turismul ce vizează cunoaşterea şi aprofundarea cunoştiinţelor din
domeniile istoriei, antropologiei, în general, sau a unei perioade, moment
important din istoria universală sau naţională;
b. turismul ce vizează cunoaşterea unui moment important din istoria
universală sau naţională;
c. turismul ce vizează cunoaşterea şi aprofundarea cunoştiinţelor din
domeniile istoriei, antropologiei, în general;
2. Cultura a fost şi rămâne un sistem ?
a. deschis
b. închis
c. complex
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13

PERSONALITATEA ÎN RAPORT CU TREBUINŢELE

Cuvinte cheie: turism, trebuinţe, personalitate

Rezumat
Dezvoltarea persoanei prin oricare din cele trei condiţii vizează şi
posibilităţile activităţii turistice, când şi dacă acestea sunt organizate
corespunzător pentru turist şi pentru devenirea lui hic et nunc. Din păcate
organizatorii au şi nu prea au în vedere asemenea cerinţe. Dacă da,
dânsele sunt consecinţele bunului - simţ, situaţiilor fortuite ceea ce nu-i
tocmai bine, deoarece activitatea turistică nu-i şi nici nu trebuie să fie un
accident, o întâmplare.
Formarea personalităţii, fie şi numai în parte, cu aportul turismului,
creşterea Sinelui prin speranţa activă şi autoperfecţionarea morală după cum
preconiza un mare psiholog stă în puterea managerilor. Şi, într-adevăr, omul
stăpâneşte natura, dar pierde din vedere scopul final care i-ar putea atesta
acestuia acţiunea civilizatoare a mediului şi, concomitent a sa, a omului
însuşi.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut
CONSIDERAŢII GENERALE

Teoria persoanei cu o funcţionare completă (The Fully Functioning

Person 1961) a lui Rogers porneşte de la premisa că tendinţa generală
congenitală favorizează devenirea plenitudinară şi înlesneşte Sinelui să
devină ceea ce realmente este. La aşa ceva, adică la realizarea integrală -
Selfactualization - psihologii americani asociază funcţionarea completă a
persoanei în mod ascendent, în trei câmpuri de realizare a Sinelui care:
a. implică o deschidere spre experienţă ... înţeleasă ca un factor
al dezvoltării,
b. înseamnă o creştere spontană în orice etapă a vieţii printr-o
participare totală, fără nici o prejudecată;
c. face ca personalitatea să aibă o mare încredere în organismul şi
psihismul său, dobândind un simţ dezvoltat al selecţiei libere şi al creativităţii.
De fapt Rogers a elaborat teoria relaţiei dintre Sinele actual (real) şi
Sinele ideal (imaginar). Cel dintâi se dezvoltă prin raportarea la un Sine
imaginar, respectiv acela care incumbă cele mai înalte valori, precum şi cele
119
mai arzătoare dorinţe de implementare integrală a personalităţii. Între acestea,
după cum se ştie, poate fi congruenţă (acord) sau incongruenţă (dezacord).
Urmările sunt preponderent psihice, prioritar negative, generatoare
de disconfort şi de anumite stări neplăcute. Dar, Rogers a stabilit trei
condiţii principale ale dezvoltării persoanei, ale satisfacţiei relative în
raport cu idealitatea finală.
• stima necondiţionată, nevoia de a fi tratat cu respect, simpatie şi
încredere;
• empatia acurată - capacitatea de a percepe şi înţelege întocmai
lumea celuilalt aşa cum este ea, cum ar putea să fie şi ar dori-o să existe;
• congruenţa în relaţii - are în vedere acordul, concordanţa ce s-ar
putea stabili acum, mâine şi într-un viitor mai îndepărtat.

DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII

În fond, aceasta e problema: cultivarea şi dezvoltarea capacităţii

senzoriale estetice ca aptitudine - acolo unde este posibil - de a recepta
semnificaţiile organizării, ale structurării acestor elemente prin intermediul
cărora obiectul estetic izbuteşte să declanşeze emoţia amplă, senzorio-
afectiv-intelectivă, pe care o numim bucurie estetică, acea stare pe care
Raymond Bayer o denumeşte voia bună a omului - alacrité - corolar al
impactului cu măreţia monumentului sau a operei de artă (Breazu, M, în
Pascadi, I. coordonator, 1972, p.36).
Plăcerea estetică trebuie însă detaşată de subjugarea pe care o
presupune senzorialitatea şi afectul, iar în acest sens Kant avea dreptate
când afirma că gustul este întotdeauna încă barbar când are nevoie pentru
plăcere de amestecul excitaţiilor şi emoţiilor, şi mai mult, când face din ele
măsura asentimentului său (1942, p. 101). O sublimare a reacţiei primare,
brute este incontestabil indispensabilă în procesul educaţiei, în general, şi a
celei estetice, în special, căreia-i este intrinsecă activitatea turistică, deşi ar fi,
totuşi, cu neputinţă să facem ca judecata de gust să fie independentă de
excitaţie şi emoţie. Rolul emoţiilor, dispoziţiilor, precumpănitor al
sentimentelor estetice devine decisiv nu doar când e vorba de artă propriu-
zisă, ci şi în alte domenii cum ar fi cel al turismului cultural. Louis Lavelle
releva că în cazul valorilor nu-i vorba să ştii ce sunt lucrurile - semnificanţii:
edificii, relicve, obiecte, ş.a. - ci, mai degrabă, ce am dori să fie ele, să
semnifice. Şi, continuă el, devreme ce procesele afective nu dau şi nu
atestă valoarea lucrurilor decât prin relaţia lor cu voinţa, se înţelege că
valoarea a putut fi definită ca o emoţie conativă (1951, p. 192).
Dar reacţia unuia sau altuia dintre turişti se integrează reacţiei
grupului; aspiraţiile şi dorinţele exprimă, până la urmă, anumite interese
specifice, spontaneitatea are un fond conştient, imediatul nu presupune lipsă
de mediere, iar libertatea nu este separabilă de determinismul care explică
atitudinile umane, inclusiv cea estetică (Pascadi, I. în Pascadi, I.
coordonator, 1973, p. 16).
Toate formele lor, menţionate în casetă, sunt ori pot fi nu doar ale
omului, ci şi ale turistului care se înalţă pe el (se clădeşte). Manifestarea
uneia sau alteia este, în bună parte, urmarea educaţiei. Şi, după cum o
vrem şi, de facto, este, educaţia devine permanentă. Acesteia, în general,
ab initio (de la început) şi ad infinitum (la nesfârşit) i-a revenit şi-i revine un
rol important în formarea şi consolidarea atitudinilor. Fiecare moment al
unei excursii culturale reprezintă un prilej şi o bună posibilitate de a le crea şi
consolida. Intervenţia organizatorului, cu deosebire a ghidului, este decisivă şi
e imperios necesar să aibă loc unde şi când e nevoie. Imanentă educaţiei, ea
trebuie subordonată intereselor individului, aspectelor operaţionale
ameliorative şi pragmatice. În realitate ghizii înşişi ar trebui să fie nişte
oameni pragmatici, practici. Demersurile lor se impun a fi de structură şi mai
puţin la nivel individual. Ele se impun a fi orientate spre:
• înlesnirea adaptării, în condiţiile dinamicii oricărei acţiuni turistice;
• oferirea unei şanse insolite de a petrece timpul liber, în folosul
îmbogăţirii spirituale şi culturale;
• crearea unor oportunităţi care să le asigure punerea în valoare a
potenţialului individual - nu trebuie eludaţi turiştii care ştiu ceva, feed-
back-ul există şi aici şi se impune a fi optimizat, altminteri turiştii adorm la
lectura anostă a ghidului;
• direcţionarea spre perceperea, înţelegerea şi receptarea activă,
eventual critică a semnificaţiilor semnificanţilor, reprezintă nu doar o sarcină,
ci o datorie care nu iartă.
În ansamblu, asemenea demersuri se impun a fi independente de
o anumită politică sau de un fel particular de a face politică. Managerul
turistic dezvoltă rolul activ şi atitudinea fermă a turistului în orice postură ca
un mod de viaţă, ca o problemă ce se impune a fi rezolvată, chiar dacă într-
o excursie se presupune că totul e aranjat, dinainte preconizat. Cooperarea
este o condiţie sui - generis a reuşitei oricărei activităţi turistice, preponderent
în cazul acţiunilor opţionale, în funcţie de ceea ce vor sau nu vor ei.
Bineînţeles că se impune multă supleţe, rapiditate, gândire divergentă,
creatoare, promtitudine şi consecvenţă în adoptarea deciziilor. Sloganele:
Mergem dacă vreţi, Cum doriţi dumneavoastră, Nu vă obligă nimeni! - în
cazul excursiilor cu program, dinainte stabilit, regândit ori schimbat după
bunul plac al ghidului, eventual al unor turişti nu pot avea decât un efect
negativ asupra turiştilor.
De fapt, acţiunea ori acţiunile turistice s-ar impune a fi pregătite şi
simulate cu toţi participanţii la excursie pentru ca turiştii să poată interveni în
program înainte ca el să devină obligatoriu. De asemenea, pe parcursul
excursiei s-ar impune în mod necesar prezentarea şi explicarea traseului,
obiectivelor ce urmează a fi vizitate, tocmai pentru a nu lăsa turistul de
capul său într-o pădure de obiective percepute fortuit, fără nici un ajutor.
Se pierde foarte mult când se renunţă la ghidul local şi turiştii se
deplasează singuri unde şi cum vor.
Ce înseamnă pentru elveţieni, de exemplu, o atare activitate? În
drum spre Jungfraujoch – organizatorii – oferă, în timpul călătoriei informaţiile
în diferite limbi; acestea sunt susţinute cu aportul imaginilor proiectate. Şi,
deşi călătoria se desfăşoară în inima muntelui (interiorul său), în staţiile
intermediare sunt oferite imagini ale peisajului montan unic. La capătul liniei,
turiştii ştiu pe unde au trecut, ce anume au perceput şi vor putea percepe la
altitudinea de 3454 m. (Palatul de Gheaţă, Panorama împrejurimilor,
Sfinxul, Centrul sau Observatorul Meteorologic, Vârful Jungfrau – 4158
m – deopotrivă vârfurile Eiger, Mönch – care aproape întotdeauna, sunt
121
văzute ca un trio). În acelaşi fel procedează şi ungurii care îşi prezintă
capitala ţării în timpul unei croaziere pe Dunăre (seara). Informaţiile sunt
susţinute de imagini şi muzică; explicaţiile sunt date atât în limba maghiară,
cât şi în altele vreo zece, printre care şi limba română. În felul acesta, a doua
zi când se realizează vizitarea capitalei, turiştii ştiu ce pot percepe direct,
cunosc în mare semnificaţiile majore ale obiectivelor turistice, preponderent
culturale.

TURISMUL ŞI DEVENIREA INTEGRALĂ A PERSONALITĂŢII

1. Aspecte generale

Omul nu-i doar o entitate independentă, în afara realităţii, arealului

în care s-a născut, a crescut şi s-a format, ci un tot, un adevărat sistem
deschis ce se completează prin ceea ce percepe, înţelege şi receptează în
scopul devenirii sale complete atât din punct de vedere material cât şi
spiritual, devenire pe care o defineşte cultura. Din asemenea motive omul,
încă din primele stadii ale dezvoltării (sugar, antepreşcolar, preşcolar,
şcolar mic, preadolescent, adolescent, tânăr, adult şi bătrân) realizează o
complinire în relaţie cu viaţa, lumea, umanitatea, în dialogul civilizat cu ea
continuu care îi favorizează dezvoltarea optimă. Cu alte cuvinte, umanismul
nu poate fi realizat în formulă individualistă aşa cum apare în Faust al lui
Goethe (partea I), ci doar în formulă social-culturală, după cum apare în
aceeaşi operă (partea a II-a) - Mărgineanu, N., 1973, p.327.
În fond, sesizează acelaşi psiholog, umanismul devine necontenit şi
este urmarea implicării subiectului în realizarea cunoaşterii - în cele din
urmă - şi ea este o cucerire, rezultat al luptei, aşa cum o poartă cu sine
şi cu alţii legendarul Prometeu. De fapt, personalitatea înseamnă,
concomitent, realitate bio-psiho-socială şi depinde indubitabil, de:
1. ereditate ca vector (factor) intern cu caracter filogenetic care se
interferează în procesul formării omului cu procesele psiho-sociale,
educaţionale şi ale experienţei individuale a evoluţiei fiinţei umane;
2. mediu ca vector extern oferă cadrul dezvoltării şi îşi lasă
amprenta asupra personalităţii omului; specialiştii discută despre mediul
familial, şcolar, social, iar alţii disting mediile fizico-geografice şi cultural-
moral, ambele proprii turismului organizării şi desfăşurării acestuia;
3. educaţie ca factor mixt, intern şi extern, în stare să formeze ori să
bareze dezvoltarea (Bontaş, I., 1995, p. 33);
4. autoeducaţie ca vector, de asemenea mixt, care poate fi, când e
raţională şi aproape firesc drept un corolar al celor dintâi, atâta cât se
poate. (Petroman, P., 1998). Coeficientul de personalitate al unui om relevă
cât se poate de pregnant:
a. dezvoltarea psihică,
b. pretenţia integrării normale în cadrul societăţii,
c. conjugarea eforturilor personale cu cele colective în scopul
dobândirii bunăstării materiale şi spirituale.
De facto et de jure, personalitatea rezidă după cum am subliniat în ceea
ce moşteneşte, dobândeşte şi realizează, adică:
• nivelul dezvoltării senzoriale, cognitive, afective şi conative;
• puterea stăpânirii imboldurilor, trebuinţelor, motivelor, intereselor,
convingerilor, aspiraţilor, scopurilor şi idealului, concepţiei despre viaţă şi
societate;
• armonia trăirilor, emoţiilor, dispoziţiilor, sentimentelor şi pasiunilor;
• natura laturilor de relaţie, dinamico-energetică, mobilizare şi
eficienţă, toate şi fiecare într-un anumit fel.
Dar, dacă am reduce personalitatea numai la atât, ea nu ar fi încă
ceea ce în realitate este: orizontul - lărgirea şi bogăţia sa - multilateralitatea,
profunzimea şi puterea ei de a se integra, deopotrivă, armonia şi simetria
dintre personalitate şi mediul în care s-a format, în care trăieşte şi acţionează.
Ea, personalitatea este şi mai ales devine diacronic, preponderent, datorită
mediului. În timp acei care s-au preocupat de gradul de dezvoltare al
orizontului şi treptat de culturalizare a trăsăturilor dominante au:
1. apreciat prioritar doar instinctele - S.Freud,
2. evaluat precumpănitor numai valorile - N. Spranger, ş.a.
Dacă cel dintâi relevă preponderent rolul sexului, colaboratorii săi A.
Adler insistă asupra amorului propriu, iar C.G.Jung stăruie asupra
puterii. Watson, în schimb, pledează pentru omiprezenţa educaţiei care
poate crea orice:
a. omul cinstit, c. alienatul sau
b. omul harnic şi deopotrivă, d. infractorul
Din păcate însă, atât unul cât şi altul, în fond toţi, au eludat gândirea,
inteligenţa şi cultura, iar despre afectivitate au vorbit doar incidental. Nici
latura dinamico-energetică, nici natura, nici mediul nu au intrat în
preocupările psihologilor, deşi Jung făureşte preponderent pe fire, natură, în
timp ce Klages construieşte cu deosebire pe temperament.
Aşadar, sesizează specialiştii, personalitatea trebuie cultivată
multilateral şi armonios, afirmaţie susţinută şi de psihologii menţionaţi mai
sus, dar, în ultimă instanţă, interpretările lor au rămas sub semnul
unilateralităţii. De aceea spre sfârşitul sec. al XX-lea şi în secolul în care am
intrat, pregătirea, corelarea între pregătirea de specialitate, profesională şi
cultura generală se impun. O asemenea reuşită ar favoriza de bună seamă
integrarea firească. Principiul impus de Terentius: Homo sum et nihil
humani a me alienum puto corespunde naturii şi măsurii omului, pledează
pentru dezvoltarea lui armonioasă, îngăduindu-i etalarea valorii.
Performanţa presupune instrucţie şi educaţie. Creşterea,
maturizarea şi dezvoltarea fiinţei umane reprezintă elemente stadiale ale
formării personalităţii. Dezvoltarea sa depinde de influenţa generaţiilor
anterioare (filogenie) şi de cea proprie, realizată în timpul vieţii de la naştere
până la moarte (ontogenie). Sigur că între cele două perspective există o
interacţiune, ele se intercondiţionează şi contribuie la dezvoltarea şi evoluţia
personalităţii.
În cazul nostru, când vorbim despre turism, ponderea revine
ontogenezei, iar din suita factorilor acel căruia îi vom acorda preponderenţă
este mediul. În istoria culturii s-a cristalizat teoria ambientală sau
environmentală . Esenţa sa consistă în faptul că mediul, prioritar socio-
cultural, care nu eludează educaţia, ar avea o mare importanţă în
dezvoltarea personalităţii (Locke, Rousseau, Helvetius, Watson, ş.a.).
Acesteia i s-ar putea adăuga teoria dublei şi triplei determinări: ereditate,
123
mediu, educaţie (Democrit, Diderot, Herzen, Roşca, Pavelcu, Popescu-
Noveanu, Chircev, Salade, Drăgan etc).
Discutând despre mediu, noi nu nesocotim ereditatea, cu atât mai
puţin educaţia, dar vom insista asupra mediului socio-cultural pe care îl
putem oferi educaţilor, participanţilor la turism. Prin urmare, mediul
reprezintă ansamblul condiţiilor ambientale în care omul trăieşte, se dezvoltă,
acţionează şi creează. Mediul ar putea avea următorele componente
1. natural sau ecologic - fizic ori geografic - include condiţiile fizice,
geografice - relief, floră, faună, climă - favorabile care asigură
dezvoltarea personalităţii şi, dimpotrivă, nefavorabile, care o
încetineşte, o îngreunează sau chiar o blochează; ecologic incumbă
acele condiţii care determină interrelaţiile dintre organism şi mediu; ca
să înlesnească dezvoltarea personalităţii mediul trebuie să fie curat, nepoluat;
2. socio-global ori psihosocial, sociocultural care cuprinde ansamblul
factorilor istorico-culturali, axiologici, instituţionali de organizare socială
de grup, societatea în ansamblul său, în egală măsură condiţiile sociale
şi spirituale, relaţiile interpersonale, statusurile, comportamentele şi
idealurile oamenilor; dacă cel dintâi înlesneşte interacţiunea şi asigură
condiţiile obiective, cel de al doilea oferă condiţiile preponderent subiective;
3. educogen, familial şi / ori şcolar însumează mediul asigurat de
părinţi şi condiţiile garantate de şcoală.
Ambele aspecte implică educaţia. Aceasta contribuie la formarea şi
dezvoltarea personalităţii, fără a desconsidera ereditatea şi mediul.
Interacţiunea celor patru factori este elocventă şi în reprezentarea grafică
următoare (după I. Bontaş, 1995, p.43, completată de noi, ea evidenţiază
legătura lor indestructibilă).
Coeficientul de personalitate defineşte gradul de dezvoltare al
personalităţii evaluat în conformitate cu
• lărgimea orizontului, • echilibru şi
• adâncimea, • armonia sa
în ceea ce priveşte cunoaşterea, acţiunea şi trăirea emotivă.
Dar, personalitatea, în ansamblul său, are în vedere şi modul de
integrare, deopotrivă simetria şi armonia integrării. Atât una cât şi alta dintre
cele două coordonate însumează aspectele calitativ şi cantitativ, amândouă,
în bună parte, şi rezultatul educaţiei realizate, în general, şi prin turism, în
special. Nu întâmplător s-a spus şi se mai spune că vizitele şi excursiile
efectuate în ţară şi străinătate echivalează cu o adevărată şcoală şi/sau
facultate. Devenirea omului, în egală măsură, gradul de integrare sunt, în
mare parte, urmările educaţiei realizate şi prin turism.

2. Sporirea preocupărilor pentru formarea personalităţii

Crearea personologiei cu aportul unor psihologi ca Allport, Murphi,

Murray în S.U.A., Remplein, Lersch, Welleks, ş.a. în Germania a contribuit la
clarificarea ideii de personalitate. Aceasta este, după cum am mai subliniat,
rezultatul eredităţii, mediului, educaţiei şi, nu în ultimul rând, autoeducaţiei.
Cattell releva 16 dimensiuni factoriale ale personalităţii, printre care, alături
de ciclotimie-schizotimie (A), inteligenţă versus debilitate (B), tăria eului
integrat şi stabil sau slăbiciunea celui neintegrat şi instabil (C), dominare-
supunere (E), optimism ori lipsă de încredere (F), Supra-Eu versus Sinele
(G), curajos versus inhibat (H), imaginaţie - lipsă de imaginaţie (I),
aprehensiune şi suspiciune (L), autism (M), ascuţit la minte (N), sentiment
de culpă (O), radicalism versus conservatorism (Q1), suficienţă de sine (Q2),
voinţă, control de sine (Q3), energie puternică (Q4). După cum se poate
constata, dimensiunile factoriale cuprind atât cunoaşterea cât şi motivaţia,
iar emotivitatea determină nu doar conţinutul acestora, ci şi integrarea,
deopotrivă armonia lor. Nemulţumit, într-un fel, de rezultat, Cattell a supus
cei 16 factori unei noi analize, mânat de dorinţa identificării factorilor
generali, după cum urmează:
1. extraversie-introversie care cuprinde factorii A,E,F,L,H, şi Q2
definiţi de el ca factori de sociabilitate, bunăvoinţă şi extroversie, izolaţi de
Guilford:
2. potrivirea emoţională şi lumea versus neuroticismul ce însumează
factorii: C, L, O, Q 3 şi Q 4 , echivalaţi de acelaşi Cattell cu stabilitatea
emoţională, absenţa deprimării, lipsa complexului de inferioritate, lipsa
nervozităţii şi prezenţa obiectivitătii, precizaţi de Guilford;
3. integrarea emotivă definită prin factorii I,M şi N izolaţi de Cattell şi
prin factorul de masculinitate ori putere, indicat de Guilford (apud
Mărgineanu N., 1973, p. 332-333).
Interpretarea persoanei în acest spirit nu s-a oprit aici, numărul factorilor
a scăzut (Eysenck) ori a fost raportată la un sistem deschis (Allport, Cantril,
Thomae). În a doua jumătate a secolului care a trecut, cercetările din
domeniile psihologiei, sociologiei şi antropologiei socio-culturale, au avut în
vedere personalitatea, deopotrivă inteligenţa, posibilităţile de acomodare şi
integrare. Ele au relevat rolul pregătirii permenente -educaţiei cu acest
caracter - în formarea personalităţii. In realizarea acestui deziderat un rol
aparte revine - după cum am subliniat- educaţiei permanente în cadrul căreia
un rol important îl are turismul. Aportul său la sporirea coeficientului de
personalitate este şi poate fi din ce în ce mai decisiv, fiindcă personalitatea
nu-i şi nici nu mai poate fi doar urmarea eredităţii, ci preponderent a mediului
socio-cultural. După toate prezumţiile, grija continuă manifestată în acest
scop a dus şi va duce şi în viitor la diminuarea manifestărilor antiumane,
antisociale, deopotrivă a agresivităţii şi, în cele din urmă, a crimei.
Dar, dobândirea culturii prin turism nu se realizează de la sine, ci
printr-o implicare susţinută, fermă şi consecventă a societăţii, a oamenilor
pregătiţi să o implementeze. În acest sens, lui Shakespeare îi plăcea să
spună că muntele şi omul se aseamănă, dar cu deosebirea, adaugă el, că
dacă prin munte pământul se înalţă spre cer, prin om cerul a coborât pe
pământ. Ca să fie astfel, turismul, indiferent sub forma care se practică, e
imperios necesar să devină de masă - să fie proiectat, organizat, adaptat la
cei care participă la realizarea sa, în aşa fel încât fiecare moment al
efectuării sale să angajeze turistul, să-l cointereseze, să-l determine să
participe cu mintea şi inima împreună, la un loc cu trupul şi psihicul.
Numai în acest fel, turismul îşi poate atinge ţelurile, deopotrivă ale
organizatorilor şi ale participanţilor.
Până acum turistul, condiţia sa umană a fost la îndemâna şcolii,
indiferent de nivelul său, care asigură învăţarea, cu deosebire, adică
realizarea :
125
 • însuşirii cunoştinţelor, achiziţionarea lor,
• inocularea deprinderilor, formarea şi consolidarea acestora;
• dezvoltarea armonioasă din punct de vedere fizic şi psihic,
diacronic
• orientării şcolare şi profesionale,
• pregătirii integrării în activitate, preponderent în cea productivă.
După absolvirea şcolii, munca devine principala formă de activitate,
dar şi calea de dezvoltare perpetuă a personalităţii. Cine nu ştie să
muncească, acela nu ştie nici să trăiască, implicit să se odihnească.
Angajarea sa în activitatea productivă trebuie să corespundă unui sistem de
cerinţe manageriale, în măsură să-i asigure integrarea şi devenirea
continuă. Nimic şi nimeni nu se formează firesc, implicat în activităţi nefireşti.
În acest context preocuparea pentru organizarea şi petrecerea timpului liber -
loisir-ului - stă în puterea întreprinderilor şi instituţiilor în care îşi desfăşoară
activitatea. Munca şi odihna merg împreună. Nu întâmplător, Enescu îşi
îndemna semenii. Odihniţi-vă de muncă prin muncă ! Sigur că nu oricum,
după cum nu oricum se obţin performanţele în activitatea productivă.
Intervine aici o problemă ori mai multe, ce vizează organizarea şi
planificarea relaţiilor umane, adesea eludate, disciplina liber consimţită
dispreţuită ori greşit înţeleasă, implicarea perpetuă şi ubicuă cu spiritul,
sufletul şi trupul la un loc, aici şi acum. Dacă în cazul celei dintâi se
scontează pe dobândirea bunăstării materiale, în situaţia celei de a doua
este vizat confortul, buna dispoziţia, sorgintea performanţelor din cazul întâi.
Odihnit şi mulţumit, satisfăcut din punct de vedere fizic ori psihic omul,
oricare ar fi el, se implică mai mult în activitatea productivă, ajută şi se ajută
pe sine şi pe semenii alături de care lucrează. Dar o atare activitate
complexă, indiscutabil, se organizează, se planifică şi se desfăşoară cu
aportul consilierilor şi prin cooperare, Nimeni nu ştie totul, însă cineva
trebuie să ia frânele şi să coordoneze mersul firesc al actelor, operaţiilor şi
acţiunilor subordonate oricărei activităţi. Cineva răspunde, îşi asumă
răspunderea, condiţia cea dintâi a organizării eficiente. De fapt, în foarte
multe situaţii, turismul este şi poate fi o adevărată psihoterapie care merge
mână în mână cu cele de natură.
a. biofizică - hidroterapii, helioterapii;
b. biochimică - farmacologică,
c. biologică - odihnă, somnoterapie, exerciţii de revigorare ori
reîntărire, relaxare;
d. culturală - meloterapia, artterapia, ş.a.
Conducătorul excursiei, depinde de pregătirea sa, asigură serviciile
ireproşabile -odihnă, cazare, masă - continuu recurgând la sugestie şi
persuasiune.
Intervenţia de ordin psihologic şi sociologic este nu numai
benefică, ci indispensabilă. Timpul petrecut în excursie - loisirul -
favorizează izolarea turiştilor de conflictele de la locul de muncă ori de
acasă, detaşarea de cotidianul obişnuit, expurgarea faptelor şi întâmplărilor
incompatibile cu principiile eticii, purificarea cât mai apropiată de ideal. De
aceea nu chiar oricine, cum se întâmplă deseori, poate să-şi asume rolul de
ghid. Acţiunile organizate şi desfăşurate, proiectate, mai întotdeauna, de
acasă, trebuie pliate pe natura bio-psiho-socială a participanţilor.
Restructurarea e nevoie să opereze nu numai în conştient şi inconştient, ci şi
în conduită, întocmai după cum o reclamă terapia conduitei. Aceasta nu
înseamnă renunţarea la programul excursiei, schimbarea acestuia după
bunul plac al ghidului sau la sugestiile managerului principal, deoarece
orice schimbare, cu atât mai mult neîmplinirea programului constituie o
sursă conflictuală, după cum şi o cauză a stării de impacientare,
nemulţumire, frustaţie, toate generând neînţelegeri şi nenumărate stări
conflictuale în rândul turiştilor.
Excursia în ansamblu este şi trebuie să se menţină pe întreaga
durată a desfăşurării sale o culturoterapie care alături de psihoterapie şi
socioterapie joacă un rol deosebit. Evident că ascultarea muzicii (casetofon,
radio), vizionarea unor programe de la televizor, eventual, oriunde se
staţionează, vizitarea muzeelor, bisericilor, unor instituţii -cinematografe,
teatre, filarmonici, opere, operete, s.a. - trebuie să aibă în vedere gradul de
pregătire al turiştilor pentru impactul cu arta, cultura în ansamblu, să
contribuie la crearea unui climat plăcut, în măsură să liniştească, să
binedispună, să absoarbă, să contribuie la crearea şi menţinerea încrederii
în ceea ce este şi poate fi acum şi, mai ales, mâine, când revine acasă.
Dar, condiţia umană nu intervine numai în ceea ce vizează
sanogenia, ci şi boala, precumpănitor psiho-socio-culturală (mai puţin
mentală) şi somatică. În maşină, în grupul de turişti, pot fi şi oameni care şi-au
pierdut pe cineva (soţul, soţia, copilul, părintele ori părinţii, în general, o rudă)
eventual au avut un necaz pricinuit de pierderea unor bunuri, locului de
muncă, ş.a.m.d. Cei mai mulţi sunt stresaţi, iar efectele sunt relevate în
comportament, atitudine. De aceea înainte de a pleca la drum, conducătorul
excursiei ar fi bine să se informeze în legătură cu toţi turiştii şi cu fiecare în
parte. El nu-i doar un simplu ghid,ci mult mai mult, fapt care presupune
implicare nu doar fizică, ci şi psihică. Contează foarte mult o vorbă bună
rostită cu solicitudine. Atmosfera creată e necesar să fie rodul colaborării
ghidului cu turiştii, una care să-i binedispună, să-i abată de la grijile şi
stresul cotidian. Sunt atâtea posibilităţi care se impun a fi fructificate cu
solicitudine pe tot parcursul excursiei, indiferent de natura sa.

Excursia trebuie să-i convingă pe turişti că oamenii pot trăi împreună

aidoma florilor, după cum a spus-o C. Brâncuşi, şi nu numai ca lupii, după
cum a afirmat, la vremea sa, T. Hobbes (Homo homini lupus est). Ca să
ajungem aici e imperios necesar ca în prealabil să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
• libertatea, • dreptatea • bunăstarea.
Bineînţeles în realitate şi nu doar în vorbă, fiindcă Binele e frate cu
Adevărul şi din întregirea lor se naşte Frumosul ori, declară artistul, scopul
meu va fi atins, dacă din interacţiunea lor va scăpăra Lumina care să
creeze perspectiva omului. (Macedonski, A., 1872).

127
 Concepte şi noţiuni de reţinut

 Personalitatea înseamnă, concomitent, realitate bio-psiho-socială şi

depinde indubitabil, de: 1. ereditate ca vector (factor) intern cu caracter
filogenetic care se interferează în procesul formării omului cu procesele
psiho-sociale, educaţionale şi ale experienţei individuale a evoluţiei fiinţei
umane; 2. mediu ca vector extern oferă cadrul dezvoltării şi îşi lasă
amprenta asupra personalităţii omului; specialiştii discută despre mediul
familial, şcolar, social, iar alţii disting mediile fizico-geografice şi cultural-
moral, ambele proprii turismului organizării şi desfăşurării acestuia; 3.
educaţie ca factor mixt, intern şi extern, în stare să formeze ori să bareze
dezvoltarea; 4. autoeducaţie ca vector, de asemenea mixt, care poate fi,
când e raţională şi aproape firesc drept un corolar al celor dintâi, atâta cât
se poate.

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme

1. Ce putem înţelege empatia acurată?

a. nevoia de a fi tratat cu respect, simpatie şi încredere;
b. capacitatea de a percepe şi înţelege întocmai lumea celuilalt aşa cum
este ea, cum ar putea să fie şi ar dori-o să existe;
c. are în vedere acordul, concordanţa ce s-ar putea stabili acum, mâine şi
într-un viitor mai îndepărtat.

2. Ce include mediul natural sau ecologic?

a. condiţiile fizice, geografice - relief, floră, faună, climă - favorabile care
asigură dezvoltarea personalităţii şi, dimpotrivă, nefavorabile, care o
încetineşte, o îngreunează sau chiar o blochează; ecologic incumbă
acele condiţii care determină interrelaţiile dintre organism şi mediu; ca să
înlesnească dezvoltarea personalităţii mediul trebuie să fie curat, nepoluat;
b. ansamblul factorilor istorico-culturali, axiologici, instituţionali de
organizare socială de grup, societatea în ansamblul său, în egală măsură
condiţiile sociale şi spirituale, relaţiile interpersonale, statusurile,
comportamentele şi idealurile oamenilor; dacă cel dintâi înlesneşte
interacţiunea şi asigură condiţiile obiective, cel de al doilea oferă condiţiile
preponderent subiective;
c. mediul asigurat de părinţi şi condiţiile garantate de şcoală
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14

TURISMUL CULTURAL O NECESITATE INDISPENSABILĂ

FIRII OMULUI

Cuvinte cheie: turism cultural, percepţie, simţ

Rezumat
Om sau altceva: sfinx, statuie orator - viaţa, lumea umanitatea, tu
însuţi în impactul cu realitatea complexă, când aştepţi, speri să afli ceva care
să-ţi uşureze drumul fără greşeală, rău şi alergare, cărarea firească
presărată cu flori ori cu spini, pietre ascuţite, toate de-a valma, însufleţit de
dorinţa arzătoare, de fervoarea, de setea de original, unic, neadormit aici şi
acolo, oriunde te-ai afla în Africa sau în Asia, în Europa ori în America, în
Grecia, Italia, Benelux, Franţa sau Anglia ş.a.m.d, de ce nu la noi acasă, la
Timişoara, la Arad, Sebiş, Răpsig, Radoş, Vama, Morlaca, Bucureşti,
Craiova, Iaşi, Cluj, etc.
Ce ne împinge oare să căutăm, să mergem în excursii, să facem
turism, dacă nu setea după lumi nemaivăzute, / setea după toate câte mai
sunt / după câte se sting ..., Toate noi ! Cele vechi prăfuite de timp / toate
câte-ar mai putea avea identitatea din cartea de istorie: Victoria de la
Samotrace, Venus din Millo, Scribul, Masa tăcerii, Altarul Mielului
Mistic, Anemonele, Colosseumul, Mihai Viteazul sau din cea de
geografie: Canioanele, Conurile Capadociei, Cuţitul de pâine, lacurile
sărate, văile uscate ale Antarticii s.a.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut
Faţă în faţă cu ele, aidoma lui Oedip, fiul lui Laius, regele Tebei şi
al Iocastei, care au încercat să evite destinul, după ce Oracolul îi prezisese
lui Laius că va pieri ucis de mâna fiului său, Oedip. Acesta, ajuns în pragul
tinereţii, însufleţit de aceeaşi dorinţă, merge de bună voie şi nesilit de
nimeni să consulte Oracolul din Delphi, mânat de o forţă ce sălăşluia în el,
independent de voinţa sa. În drum spre Teba îşi omoară, fără să bănuiască
măcar, tatăl. Prin urmare, Oedip se măsoară cu Sfinxul şi graţie minţii sale
scăpărătoare, perspicacităţii inegalabile, izbuteşte să descifreze enigma
acestuia, adică să răspundă la întrebarea: cine umblă în dimineaţa vieţii în
patru picioare, la prânz în două şi seara în trei ? Răsplata nu întârzie, ea

129
este foarte mare, de-a dreptul incomensurabilă, tronul Tebei şi mâna
reginei Iocasta, văduva lui Laius, adică exact mama lui. Ca şi când toate
acestea nu ar fi fost suficiente, din căsătoria lor se nasc patru copii:
Eteocles, Polynice, Antigona şi Izmena, corolar al dragostei incestuoase, al
unui păcat de neiertat.
Faţă în faţă cu un obiectiv râvnit, căutat ori descoperit accidental,
mintea îţi scapără, inima se zbate în piept, agitaţia te subjugă. Astfel, după
ce ai ajuns în Creta, în capitala insulei, Heraclion, sigur după ce te-ai
documentat în prealabil în legătură cu istoria sa, după ce ai identificat tu
însuţi sau ghidat Biserica Sfântul Markos, Logia, Biserica Sfântul Minas,
Fântâna Morosini, Muzeul de Arheologie, cele de Istorie şi Etnografie,
Biserica Sfânta Ecaterina, Colecţia de icoane bizantine şi multe altele,
ajungi întâmplător în bastionul Martinego, unde se află mormântul foarte
sobru al marelui scriitor cretan Nikos Kazantzakis, al cărui corp zace
pentru eternitate aici, în pământul sfânt, udat de atâta sânge, pe care s-au
născut, a crescut şi a visat, acoperit de câteva pietre de formă
paralelipipedică, străjuite dintr-un colţ de o cruce simplă. Lângă ea, pe cele
câteva pietre ce-i alcătuiesc mormântul, este aşezată ca din întâmplare o
placă albă, de aceeaşi formă paralelipipedică pe care sunt gravate câteva
cuvinte ilustrative, desprinse intenţionat din creaţia scriitorului ce poartă
mesajul său indeniabil: Eu nu sper nimic, eu nu cred nimic, eu sunt liber !
Oricât de puţin te-ar interesa literatura, oricât de puţin te-ar
preocupa personalitatea marelui dispărut, în calitate de turist aştepţi parcă
ceva, ceva mai mult decât simpla aplecare, prosternare în faţa
mormântului marelui scriitor cretan: lectura unui fragment din creaţia sa,
reproducerea câtorva versuri, eventual a câtorva fraze din atâtea panegirice
ce i s-au închinat de-a lungul vieţii şi după moartea sa, prezentarea unei
fotografii, ş.a. Toate acestea ori doar numai una în raport cu membrii ce
alcătuiesc grupul turistic. S-ar părea că e mult prea mult (un microrecital sau
minisimpozion) dar, ţinând seama că pe aici cei mai mulţi dintre turişti nu
trec decât o singură dată şi că cel în faţa mormântului căruia te-ai oprit a
însemnat atât de mult, e imperios necesar să se organizeze şi să se
desfăşoare în aşa fel încât să nu uiţi niciodată, nu atât din obligaţie, ci
preponderent din respect şi consideraţie faţă de valoarea pe care o
întrupează obiectivul respectiv. Ardelenii, cu deosebire cei mai în vârstă,
când văd un om ce trece prin faţa casei lor, se ridică în picioare şi salută cu
toată afecţiunea. De ce n-am face-o atunci şi noi, fie numai când ne aflăm în
faţa statuii, bustului, ori mormântului unei mari personalităţi, cum ar fi:
Aristotel (Stagira, Atena, Salonic, Grecia), Shakespeare (Biserica Sfintei
Treimi, unde se află mormântul său şi cristelniţa în care a fost botezat şi mai
multe case ce amintesc de el în Stratford on Avon), Balzac (Père
Lachaise, Paris, Franţa), Bacovia (Bacău, Bucureşti, Bellu), Brecht
(cimitirul din Berlin), Coşbuc (Hordou – G. Coşbuc, Bellu), Dante (Florenţa,
Casa Memorială, Biserica Santa Croce), Joyce (Zürich, Elveţia) Petöfi (Arad,
Timişoara, Sfântul Gheorghe, Gyula, Budapesta), Beaumarchais (Paris,
Pére Lachaise), Ionescu (Montparnasse – Paris), Brâncuşi (Hobiţa, Tg. Jiu,
Montparnasse – Paris).
Consideraţia nu va fi şi nu ar trebui să fie cu nimic mai prejos nici în
cazul unor obiective turistice de o mare anvergură, cum ar fi Colosseum-ul
din Roma, simbol al oraşului etern, unul dintre cele mai importante puncte
de atracţie turistică în capitala Italiei {Amfiteatrul celebru de mari proporţii,
înălţat aici în vremea împăraţilor Vespasianus şi Titus, inaugurat în anul
80 d. Cr; a fost de forma eliptică - 188 x 156 m -avea 80 de rânduri de
gradene şi o arenă centrală - 86 x 54 m. Capacitatea sa era de 80000 -
100000 spectatori) sau cele din oraşele El Djem (Tunisia) sau cel din
Poulland (Croaţia). Nu mică le va fi mirarea turiştilor după ce vor ajunge în
insula Rhodos, unde s-a aflat una din cele şapte minuni ale lumii, Colosul
care reprezenta pe Helios, zeul soarelui, înalt de 32 m, creaţia lui Chares
din Lindos, elevul lui Lisip. Statuia a fost înălţată cu ajutorul locuitorilor
insulei între 292 - 280 î.Cr. pentru a comemora victoria rhodienilor asupra lui
Demetrios Poliorcates. Statuia în discuţie a dispărut de pe soclu în anul 224
î. Cr. în urma unui mare cutremur. În prezent, în locul ei se află suportul pe
care a fost aşezat un cerb de o rară frumuseţe (de fapt sunt două socluri cu
doi cerbi).
Trăirile vor fi asemănătoare după ce a fost vizitat Muzeul Louvre
din Paris şi turiştii au fost fascinaţi de o statuie minunată, interesantă, chiar
curioasă Victoria de la Samotrace. Surprinderea ar putea spori, în urma
excursiei cu ferry-boat-ul în insula din nord-estul Mării Egee, Samotrace,
unde s-ar aştepta să o regăsească aici. În lipsă, deoarece ea este găzduită
în Muzeul Louvre, dânsa va fi evocată, eventual prezentată cu ajutorul
fotografiilor ori fotocopiilor, deoarece ar fi păcat, după ce s-a străbătut
atâta drum, turistul sau turiştii să nu ştie nici măcar cum a arătat Statuia
Victoria (zeiţa a fost aşezată pe un piedestal în formă de proră, de
corabie, cu mâna dreaptă ridicată, anunţând din trompetă triumful
incontestabil. Vântul îi lipeşte draperia udă pe trup şi-i scoate în evidenţă
pântecele şi modelajul carnaţiei. Pliurile sunt redate mai accentuat spre
picioare pentru a crea iluzia că apa mării se scurge de pe veşmânt. Statuia a
fost executată în sec. al II-lea î.Cr în atelierele din Rhodos).
Ajunşi în Geneva, capitala subtilităţilor politice şi diplomaţiei, după ce
am revizitat Catedrala Saint-Pierre (sec. al XII-lea) unde a predicat din 1536
până în 1564 însuşi J. Calvin, nu putem ocoli parcul Promenade des
Bastions, unde se află celebrul Monument al Reformei. În realitate un
basorelief realizat pe un zid înalt de 2-3 m şi lung (de 100 m) realizat aici în
1917. Pe fundal sunt scoase în evidenţă figurile conducătorilor Reformei:
Farel, Calvin de Bèze şi Knox. Sculpturile scot în evidenţă puterea fizică şi
psihică a acestora, demnitatea şi smerenia, decizia de a se face înţeleşi şi
urmaţi. Trupurile vânjoase înveşmântate firesc, fizionomiile expresive,
pronunţat reflexive, concură la scoaterea în evidenţă a legăturii şi unităţii
marilor reformatori. Ei au în mână Biblia ale cărei percepte le propăvăduiau
în contextul Reformei pe care doreau să o înfăptuiească cu orice risc.
Undeva, ceva mai la o parte, apare şi Martin Luther, simbolul Reformei în
Germania, după cum şi alte figuri reprezentative ale vremii.
La Roma, printre altele turistul român ţine morţiş să vadă cu proprii
săi ochi sculptura etruscă - Lupoaica, operă care s-a păstrat şi a fost
aşezată în oraşul sfânt pe una din colinele sale, Capitoliu ca simbol al
izgonirii regilor etruşci şi al restaurării republicii. (Lupoaica este surprinsă în
timpul alăptatului, cu picioarele din spate uşor desfăcute. Capul este întors
într-o parte, ochii larg deschişi, gura ameninţătoare sugerează că animalul
131
este gata de apărare în cazul în care ar fi ameninţată de vreun pericol. Cei
doi copii - Romulus şi Remus - au fost adăugaţi în epoca Renaşterii).
Pentru cine nu ajunge la Roma, Lupoaica poate fi văzută în Timişoara,
după caz, şi în alte oraşe româneşti, datorită valorii sale simbolice, valoare
ce semnifică şi originea noastră romană. Cea din Timişoara reprezintă
copia Lupoaicei din Roma şi a fost dăruită oraşului nostru în 1926 de
către reprezentanţii capitalei Italiei. Ea a fost dezvelită la 23 aprilie, în
prezenţa a peste 10000 de locuitori ai municipiului. Din partea guvernului de
atunci a luat parte la festivitate, Vasile Goldiş, ministrul cultelor (Suter, C,
1963, p. 104,105,113).
Din punct de vedere perceptiv, ca turişti şi totodată percepători, noi
grupăm împreună obiectele, în cazul de faţă, edificii arhitectonice,
componente ale operelor de artă enumerate care sunt similare ori apropiate
unele de altele. Asemenea principii favorizează identificarea lor şi,
concomitent, ne ajută să le separăm de altele din lumea care ne înconjoară.
Conform unei legi a percepţiei, la început identificăm, să spunem
Colosseum-ul, şi numai ulterior explorăm detaliile, adică ceea ce
diferenţiază cele trei edificii străvechi, (Roma, El Djem, Poulland) unul mai
impunător ca altul, conservate diferenţiat. Dar, în fiecere din cele trei cazuri,
percepţia noastră a fost şi este înrâurită de cunoaşterea realizată anterior, de
cunoştiinţele şi expectaţiile noastre, în egală măsură de contextul în care are
loc precum şi de starea noastră psihosomatică. Binedispuşi, sănătoşi, odihniţi
ne putem concentra să percepem ceva în condiţii bune, să fim atenţi, E
necesar însă să ştim că, de fapt, atenţia este şi ea supusă influenţelor mai
multor factori cum ar fi: similitudinea stimulilor, dificultatea sarcinii, lipsa
abilităţilor ori a practicii, supărarea, impacientarea, starea de fatigabilitate,
medicamentele, anostul şi habituarea senzorială (Butler, S. şi Mc. Manus, F.,
2002, p. 37).
Prin urmare, conchid cei doi psihologi ceea ce percepem printr-o
combinaţie a percepţiei cu atenţia este consecinţa influenţelor exercitate
asupra noastră, cum ar fi emoţiile şi stările corporale, deopotrivă factorii
externi: frigul, căldura, dezordinea, murdăria, ş.a.m.d.
În general, multe din percepţiile noastre au loc în afara conştiinţei,
încât nu putem fi siguri întotdeauna că există o bună corespondenţă între
ceea ce percepem şi realitate, între ceea ce percepem noi şi ceea ce percep
alţii. Psihologii au sugerat că în acest caz sunt implicate două tipuri de
procesare:
a) ascendentă - dirijată de stimuli, ea reflectă disponibilitatea noastră de a
răspunde lumii externe, ea tinde să prevaleze când vizualizarea se
efectuează în condiţii optime;
b) descendentă - interferează cu cea ascendentă şi se realizează
preponderent datorită experienţei anterioare sau expectaţiilor puternice;
ne bazăm mai mult pe ceea ce am perceput, aşadar pe ceea ce
cunoaştem şi ştim (pe informaţiile interne) şi mai puţin pe ceea ce, de
facto, percepem. Ceea ce anticipăm ori aşteptăm afectează ceea ce
percepem,
dar ceea ce există în realitate afectează ceea ce anticipăm.
După ce am văzut Petrodvoreţul - complex ce datează din sec. al
XVIII-lea, oraşul palatelor, fântânilor şi parcurilor - aici sunt plasate peste
140 de statui din bronz aurit şi marmură în condiţiile în care aşteptările
noastre se modifică perpetuu şi se ajustează în raport cu informaţiile noi
vom percepe în cu totul altfel Versailles-ul (Grădinile acestuia) după care
au fost executate, în fond, cele dintâi. Ulric Neiser releva că, în ansamblu,
noi ca percepători recurgem în percepere la scheme create pe baza
experienţei trecute pentru a anticipa ceea ce este posibil să întâlnim. În
cazul exemplului la care ne-am referit nu numai că nu vom fi surprinşi, dar
vom fi chiar uşor decepţionaţi în ceea ce percepem ulterior. Schema sau
ciclul perceptiv în viziunea lui Ulric Neiser pe care o reproducem în
continuare relevă momentele percepţiei şi schimbările ce au loc în cadrul
ciclului.
Percepţia este aşadar procesul final al unei suite de procese implicate
în realizarea ei, dintre care multe se desfăşoară în afara

conştiinţei noastre. În general, ca percepători percepem realitatea şi după

cum am mai cunoscut-o. Faptul i-a determinat pe Butler şi McManus să
afirme că, în fond, percepţia este, cel puţin în parte, o construcţie a
individului uman (2002, p.41-42). Lupoaica de la Timişoara favorizează o
atare percepţie în impactul cu Lupoaica de la Roma, Operele de la Viena şi
Paris, Colosseum-urile de la Roma, El Djem (Tunisia) şi Poulland (Croaţia),
Autoportretele lui Rembrandt ori Rubens.
Dacă în cazul percepţiei situaţia pare simplă, când discutăm despre
engramare, stocare, actualizare (memorie) şi învăţare, realitatea pare să se
complice: procesele de învăţare şi memorare pe care le folosim zi de zi, fără
să conştientizăm acest lucru, sunt atât de intim conectate şi aşa de
complexe încât nu a fost încă posibilă construirea unui computer care să le
simuleze cu acurateţe (idem 2002, p.44).
Agilitatea, propensiunea spre descoperirea unui obiectiv, eventual
pentru a le identifica, percepe şi înţelege semnificaţiile, dorinţa de a-şi
completa cunoştinţele, concomitent de a le actualiza, întregi şi clasifica în
133
atâtea circumstanţe pe care le oferă orice excursie bine organizată, fac din
aceasta unul din principalele mijloace ale realizării sarcinilor educaţiei
permanente. Şi, în pofida unor regrete, corolar al descoperirii tardive a unor
semnificanţi încărcaţi de conotaţii noi, turiştii organizaţi trăiesc, pot trăi bucurii
şi mulţumiri inimaginabile care contribuie la edificarea lor ca oameni, chiar
dacă nu de cultură, cultivaţi, conştienţi de imensitatea realizărilor omului-
omenire de-a lungul existenţei sale milenare.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Ceea ce percepem printr-o combinaţie a percepţiei cu atenţia este

consecinţa influenţelor exercitate asupra noastră, cum ar fi emoţiile şi
stările corporale, deopotrivă factorii externi: frigul, căldura, dezordinea,
murdăria, ş.a.m.d.
 În general, multe din percepţiile noastre au loc în afara conştiinţei, încât nu
putem fi siguri întotdeauna că există o bună corespondenţă între ceea ce
percepem şi realitate, între ceea ce percepem noi şi ceea ce percep alţii.
Psihologii au sugerat că în acest caz sunt implicate două tipuri de procesare:
 ascendentă - dirijată de stimuli, ea reflectă disponibilitatea noastră de a
răspunde lumii externe, ea tinde să prevaleze când vizualizarea se
efectuează în condiţii optime;
 descendentă - interferează cu cea ascendentă şi se realizează
preponderent datorită experienţei anterioare sau expectaţiilor puternice; ne
bazăm mai mult pe ceea ce am perceput, aşadar pe ceea ce cunoaştem şi
ştim (pe informaţiile interne) şi mai puţin pe ceea ce, de facto, percepem.

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme

1. Care sunt factorii care influenţează atenţia ?

a. similitudinea stimulilor, dificultatea sarcinii, lipsa abilităţilor ori a practicii,
supărarea, impacientarea, starea de fatigabilitate, medicamentele,
anostul şi habituarea senzorială
b. dificultatea sarcinii, lipsa abilităţilor ori a practicii, supărarea,
impacientarea, starea de fatigabilitate, medicamentele, anostul şi
habituarea senzorială
c. similitudinea stimulilor, dificultatea sarcinii, lipsa abilităţilor ori a practicii,
supărarea, impacientarea, starea de fatigabilitate,

2. În ceea ce priveşte percepţiile care au loc în afara conştiinţei care sunt

cele două tipuri de procesare:
a. ascendentă şi descendentă
b. complexă şi ascendentă
c. descendentă şi complexă
 Bibliografie

1. Bontaş, I., Pedagogia, Ed. ALL, Bucureşti, 1995;

2. Butler, G. şi Mc.Manus, F., Psihologia, Ed. Alfa, Bucureşti, 2002;
3. Doron, R. şi Parot, Fr., Dicţionar de psihologie, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1999;
4. Drăgan, I. şi Petroman, P., Psihologie educaţională, Ed. Mirton,
Timişoara, 1998;
5. Drimba, O., Dicţionar de literatură universală, Ed. Saeculum I.O.,
Bucureşti, 1996;
6. Dumpleton, B-colectiv, Descoperiţi minunile lumii, Ed. Univers
Publishing S.R.L., f.l., 2004;
7. Glăvan, V. şi Ţigu Gabriela, coord., Restructurarea, dezvoltarea şi
promovarea produsului turistic, Ed. Institutului de Cercetări pentru Turism,
Bucureşti, 1993;
8. Glăvan, V., Resurse turistice pe Terra, Ed. Economică, Bucureşti, 2000;
9. Mărculescu, Geta, red.coord., România Tezaur de Spiritualitate,
Ed. Royal Company, Bucureşti, 2004;
10. Mânzat, I., Istoria psihologiei universale, Ed. Psyche, Bucureşti, 2003;
11. Nicola, I., Istoria psihologiei, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2003;
12. Petroman, P., Afirmarea psihologiei..., Ed. Eurostampa, Timişoara,
2002;
13. Petroman, P., Psihologia artei, Ed.Eurostampa, Timişoara, 2000;
14. Petroman, I., Note de curs, Ed. Agropint, 2003
15. Sava, Simona, coord., Educaţia permanentă, Ed. Tipografia
Universităţii, Timişoara, 2001;
16. Sillamy, N., Dicţionar de Psihologie, Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996;
17. Slama-Cazacu, Tatiana, Psiholingvistica, Ed. ALL, Bucureşti, 1999;
18. Stănciulescu, D.T., Duhovnicul de taină, Ed. Cristal-Concept, Iaşi, 2004;
19. Ţigu, Gabriela, coord., Resurse şi destinaţii turistice pe plan mondial,
Ed. Uranus, Bucureşti, 2003;
20. Agenda - Turistica, colecţie 2004 - 2005, Timişoara;
21. ... România literară, colecţie 2003 - 2005, Bucureşti;
22. ... Pliante ale Bisericilor - Neagră din Braşov, Mănăstirilor din Bucovina
s.a.

135
 Anexa

Explicarea simbolurilor utilizate

- Rezumate. Simbolul indică prezentarea în rezumat a conţinutului

unităţii de învăţare

- atenţie. Acest simbol vă indică mărirea atenţiei asupra paragrafului

sau imaginii unde este întâlnit.

- observă. Acest simbol indică observarea cu atenţie a imaginii.

- concepte şi noţiuni de reţinut. Simbolul indică prezentarea unor

elemente de bază ce trebuie studiate cu atenţie şi reţinute.

- test rezolvat. Simbolul indică întrebări la care este dat şi răspunsul.

- întrebări. Încercaţi să daţi răspuns la aceste întrebări.

Bibliografie