Cosmos

si haos
O fată intră pe scenă, se duce spre marginea acesteia şi se adresează publicului:

Mereu mi-am dorit să fiu o scriitoare sau cel puţin o povestitoare. Acum e momentul.

Şi o să încep aşa… Spune şi apoi se îndreaptă spre scaunul din mijlocul scenei. Se aşează pe acesta, face o
scurtă pauză apoi începe:

Ai privit vreodată în ochii unei persoane şi ai simţit că întreg universul se află în acei irişi, în acele
micuţe galaxii?

Ai simţit vreodată că toate planetele tale se învârt în jurul Soarelui, în jurul acelui „el” sau acelei
„ea”?

Eu am simţit! Acel moment special în care mi-am dat voie să-i privesc galaxiile pline de viaţă ce scânteiau
puternic pe faţa-i obosită, a fost semnificativ. A însemnat sfârşitul întunericului, începutul luminii. O
nouă „eu”. De data asta puţin mai bună ca cea din trecut şi gata să fie mult mai bună decât cea din
prezent, să-şi depăşească limitele..doar să fie perfectă în viitor. Un viitor..necunoscut.

Face o scurtă pauză şi trage adânc aer în piept, apoi îşi continuă discursul gesticulând lejer din mâini.

Ne-am cunoscut hoinărind prin Univers. Pieduţi, necunoscuţi, neştiutori. Eu?(Spune arătând spre sine)
Eu căutam o stea care să-mi ofere din lumina şi caldura sa proprie, acel magic Luceafăr. El? El..el. Nu
ştiu, nu l-am întrebat niciodată şi aş fi ipocrită şi egoistă să spun că mă cauta pe mine..şi poate aş minţi.

noi..noi..ce e între noi doar s-a întâmplat. Pur şi simplu s-a întâmplat. El mi-a devenit Luceafăr şi calm, eu
i-am devenit linişte şi Cosmos. El m-a făcut linişte, mi-a oferit linişte, când, de fapt, în realitate sunt haos
şi gălăgie. Spune punându-şi mâinile pe cap, mişcându-l uşor.

A călătorit de la el ( spune arătând spre tavanul sălii de spectacol ca şi cum acolo s-ar afla cerul), din
Cosmosul său strălucitor, de pe cerul său ce e dincolo de cer, până pe micuţa mea planetă-n două culori:
alb şi negru. A venit să-mi…admire. Nu (spune dând negativ din cap), e prea mult spus „să-mi
admire”( spune gesticulând ghilimelele în aer). A venit să-mi vadă strălucirea incompletă, să-mi judece
existenţa, să-mi cunoască traiul ( spune numărând pe degete). Credeam că o să fugă, că o să mă lase să
zac, din nou, în bălţi de sânge şi întuneric abisal, dar nu a fost aşa. A rămas îmbrăţişându-mă (îşi
înconjoară trupul cu mâinile sale, mimând o îmbrăţişare) şi oferindu-mi din totul lui cât mai mult:
căldură, lumină, culoare, linişte, iubire. El, Luceafărul meu, a rămas când avea toate drepturile şi
motivele să plece. Şi nu-i văd ochii zilnic, nu-i ating buzele când vreau şi nici în braţe nu-l cuprind când
simt nevoia, căci cerul lui e undeva departe, deasupra planetei mele. În locul lui, de acolo de deasupra,
de acolo de departe, mă veghează zi de zi, scânteind puternic de fiecare data când în miez de noapte-i
şoptesc un „te iubesc” asigurându-l că da, eu îl iubesc. Chiar iubesc!

Eu sunt haos, iar el, el nu e doar un simplu Luceafăr, am greşit, e o denumire care nu i se potriveşte, el e
mult mai mult, el e întreg Cosmosul. Reformulez, m-am pierdut. ( spune dând din cap într-o parte şi în
alta şi gesticulând din mâini) Eu sunt haos, iar el, Cosmosul meu, ştie asta. Şi ştie că mi-e frică de viaţă,
de oameni şi sentimente, de natură şi să zbor, dar asta nu l-a împiedicat să mă prindă de mână şi să mă
poarte prin locuri doar de el ştiute. Şi acolo, şi acolo, şi dincolo şi peste tot în această lume şi dincolo de
ea. Acolo, printre îngeri şi nori, stele şi planete.

Termină de vorbit, apoi se ridică de pe scun făcând câţiva paşi pe scenă.

El..el reprezintă acel „organizat” care în mod normal nu ar merge lângă „haos”.

El…de fapt, reformulez, în braţele lui am renăscut după ani întregi petrecuţi lângă moarte.

Şi revenind, cine suntem noi? Contrarii, opuse, extreme. Suflete, vise, idealuri (numără pe degete).
Stele..

Numele stelei noastre e „noi” scris cu litere mici. E o stea micuţă, cu o lumină puternică şi chiar dacă
stelele mor, a noastră o să fie mereu veşnică. Ca noi..ca iubirea ce ne-a legat, ca drumul infinit pe care
am hotărât să păşim împreună.

„De acum şi pentru totdeauna”, nu e doar un clişeu spus de toată lumea, nu e doar o frază, e un
jurământ!

Fata se opreşte brusc, face o mică plecăciune în faţa publicului şi pleacă de pe scenă.