TREZIREA

Ca să mă trezesc, a trebuit mai întâi să adorm...

Am adormit în august 2008, după pătimirile părinţilor mei şi ai soţului prin spitale şi apoi
pierderea lor la intervale de trei ani, după pătimirea fratelui meu diagnosticat cu anevrism cerebral şi
după multe ore de muncă în exces prin multinaţionale, vorbit ore în şir la mobil, emailuri, întâlniri,
plecări cu serviciul în afara ţării şi ceva hărţuire profesională.
Înnebunisem, nu mai vedeam decât serviciul şi sarcini multe, din ce în ce mai multe de
rezolvat, cu care mă luam la trântă uitând că soţul şi fetiţa mea mă aşteaptă acasă şi mă vor, au
întrebări şi vor răspunsuri. Cum să le dau dacă veneam frântă şi deja măcinam în minte sarcinile de a
doua zi?
Mare pierdere... Iar cariera nu e o scuză...
Nici pentru copii unici făcuţi târziu, nici pentru menţinerea unui loc de muncă, nici pentru
golirea sufletului nostru!
Domnul nostru Atotiubitor mi-a pregătit însă o portiţă prin care am ieşit vrând-nevrând spre
drumul cel bun – şi sunt plină de recunoştinţă pentru acest lucru!
Am ajuns cu bine în Bucureşti după două zboruri lungi şi cu peripeţii. Îmi aduc aminte că am
lăsat geamantanul în mijlocul casei, m-am întins în pat şi am adormit. Doar că nu m-am mai putut da
jos din pat a doua zi, orice efort am făcut. Capul, membrele, ochii, limba, urechile, înţelegerea,
respiraţia, nimic nu mai răspundea la comenzi iar pereţii se învârteau în jurul meu ameţitor şi de
neoprit. Am sperat că va trece, ca şi altădată. Însă, de data asta, nu s-a mai întâmplat, nu m-am mai
ridicat timp de peste o lună. Pot să spun că am devenit un soi de legumă ce trebuia transportată pentru
orice era nevoie.
Analizele? Toate bune, RMN bun, sângele bun, ochii buni, ecografia ok, endocrinologia, ORL -
ul, encefalograma, doppler-ul, electrocardiograma, neurologia perfecte, şi totuşi eu nu înţelegeam ce
mi se spune, nu mai puteam scrie, mersul era robotic, mă deplasam ca într-o gelatină, oamenii mă
speriau şi plângeam continuu, fără să ştiu de ce. O singură investigaţie a arătat ceva, angiograma, al
cărei rezultat a fost clar: zona din creier responsabilă cu echilibrul şi emoţiile era roşie pe ecranul
calculatorului – medicul a dat din cap şi mi-a spus să am grijă foarte mare, zona fiind destul de
afectată.
La sfatul medicilor, familiei şi în special al Danei, prietena mea, m-am retras două săptămâni la
Mănăstirea Suzana, lângă Cheia, un loc minunat şi plin de frumuseţe. Nu aveam nimic rezervat, dar
Dumnezeu ne-a scos în cale pe drum o măicuţă cu bagaje multe pe care am luat-o în maşina Danei
până la mănăstire. Ghiciţi pe cine am luat? Exact, era Măicuţa Ecaterina de la Arhondaric, ei, ce ziceţi?
Acolo am început să mă trezesc, de fapt, cred că eu nu am făcut un efort prea mare, Domnul a
făcut totul, eu doar m-am supus, pentru că am văzut că e bine...
Măicuţa mi-a dat cărţi duhovniceşti, părintele duhovnic al mănăstirii m-a lăsat să îi spăl
patrafirul cu lacrimile mele la spovada vreo oră jumătate, m-am împărtăşit, măicuţele mi-au dat lapte,
ouşoare, zâmbete şi încurajări. Aici mi-am găsit prima mea fină pe care am cununat-o. Aici am găsit
ceea ce căutam de o viaţă fără să ştiu, l-am găsit pe Isus şi tot ce înseamnă EL, pe Măicuţă şi pe Sfinţi.
Deschizând ochii am început să văd florile, albinele, bondarii, iarba, copacii, oamenii, animalele,
copiii, cerul, dragostea, bunătatea, ajutorul, lacrimile de bucurie şi scopul nostru pe pământ în scurta
noastră trecere.
Am ajuns în Bucureşti şi diagnosticul a venit rapid şi irevocabil: tulburare depresivă majoră
recurenta. M-am internat, urmez şi astăzi tratamentul dar sunt bine. Am continuat să mă trezesc, să mă
informez şi să citesc foarte mult, sunt nedespărţită de Domnul meu, Măicuţa lui şi de Sfinţi, de
biserică. M-am transformat radical, ştiu să îmi duc crucea (că nu o duc singură, doar!) Domnul mi-a
trimis oameni care m-au îndrumat şi m-au sprijinit.
Pot să spun că sunt fericită, cu voie bună, recunoscătoare şi FOARTE TREAZĂ!
Ajută-mă, Doamne, să rămân aşa!

Sănătate şi iubire !
Liliana Munteanu
16 octombrie 2014