Fluturi Pe Sira Spinarii - Draft

COPERTA
ANDREEA LUCA Fluturi pe șira spinării
2022
pagina Editurii
2022
Andreea Luca
FLUTURI PE ȘIRA SPINĂRII

Fluturi pe șira spinării
“Doamne, stropește inima mea cu roua Harului Tău!”
Sfântul Ioan Gură de Aur

PREFAȚĂ
SINCERITATE
Obișnuiam să cred că sinceritatea transmisă celorlalți, a ceea ce sunt,

este cea mai bună comunicare în relațiile personale.
Am așteptat și eu, la rândul meu, același lucru - sinceritate, chiar acea

sinceritate dureroasă, care te pune în situația disconfortului interior.
Apoi, treptat, viața m-a învățat altceva, ceva ce îmi este greu să accept
chiar și acum, să fiu sceptică și să mă încred mai puțin în oameni.
Am primit multe complimente însoțite de te iubesc-uri gratuite de la

oameni pe care abia i-am cunoscut, atât de multe încât mă simt ca
un oraș frumos, dar pustiit de tâlhari. Fără excepție, aceste cuvinte
spuse în euforia stărilor de moment, s-au dovedit a fi vorbe goale,
fără susținere reală.
Te iubesc - este un cuvânt mare, mă gândesc la el și nici măcar nu pot

să-mi imaginez măreția lui, atât de mică sunt eu ca simțire și putere
de înțelegere.
Am fost manipulată emoțional de multe ori cu ajutorul cuvintelor

frumoase, pe care neîncrederea mea în mine, voia să le creadă.
Venind din exterior, acele cuvinte îmi ofereau un confort emoțional și
o dăruire totală față de persoana care mi le spunea. Am un puternic
simțămât în a nu dezamăgi pe cel care spune că îi sunt dragă.
Bineînțeles, nu este vina cuiva în toate acestea, fiecare face ce știe.

Mecanismul găunos se află în mine, conștientizez. Propria slăbiciune
emoțională m-a purtat dintr-o dezamăgire în alta. N-am știut în cine
sau în ce să mă încred.
Un alt mecansim interior, la fel de găunos ca primul îmi șoptea în
1
Andreea Luca
ureche că trebuie să fug, răul este în exterior.
Am realizat însă, că indiferent unde am fugit sau cât am fugit, linia de

sosire a fost tot în mine.
Acum, mă străduiesc să cred mai mult în Dumnezeu, oamenii sunt

mici și se sperie repede, cu toate cuvintele lor mărețe pe care le spun.
Mă străduiesc să vorbesc cu Dumnezeu despre oameni și mai puțin cu

oamenii despre oameni. Asta ca să evit să mai creez cercuri în care nu
mă mai simt nici măcar confortabil să trăiesc.
2
OPRIȚI, VA ROG FRUMOS, MAȘINILE!
Oasele corpului sunt corzi muzicale. Ele crează muzică în surdină,

dacă mă liniștesc, pot să aud melodia. E suavă. Îmi place ce aud.
Muzica oaselor mele este în armonie cu natura. Se completează.
Oasele îmi sunt mângâiate de frunzele copacilor asemeni corzilor
muzicale ale unui violoncel atins de arcuș.
-Va rog, cântați! Vreau să ascult bucuria.
Natura, natura, mă poartă spre culori. Le văd cu sufletul. Le simt cu
piele de găină.
Măreția naturii mă lasă mută. Albastrul cerului mă încovoie de uimire.
Mirosul caselor din Schei mă poartă cu gândul spre vremuri pe care
nu le-am trăit vreodată, dar le știu.
Vremuri cu bucurie de copil și iz de mere coapte.
Covor de frunze tomnatice se perindă pe sub tălpile mele.
Lumina soarelui mă liniștește.
- Opriți, va rog frumos, mașinile! Îmi tăie cântecul oaselor și îmi
știrbesc mirosul copacilor!
- Opriți, va rog frumos, mașinile! Îmi omoară armonia culorilor și îmi
taie subit respirația!
3
Andreea Luca
SUPRA ZIUA DOI
Răbdare, răbdare, răbdare și iertare pe alocuri. Mai ales pe bancheta

de la geam, acolo unde ne trage curentul pe toți, fiindcă suntem
bolnavi.
Fiecare cu buba lui, mai mare decât a celuilalt. Unii au bube vizibile pe
trup. Restul au bube în creier și în inimă.
Doamna de lângă ușă îmi spune că sunt Steaua fără nume și să mă

duc la ziar cu textele mele.
Eu îi spun că am fost și la ziar cu boala mea. Asta care mă chinuie.

Neacceptarea.
Mușcam din sandvișuri și discutăm despre Dumnezeu. El este atât de

mare încât mintea mea nu-L poate cuprinde și vrea să se ascundă.
Pe Dumnezeu trebuie să-L simți!!!!!!!
Statisticile despre cancer sunt sumbre. O femeie din opt este

diagnosticată.
Al treilea război Mondial înseamnă de fapt cancer. Așteptăm să vina

bombele peste noi în timp ce murim de boala asta cu celule naziste.
Îmi plac femeile chele. Se văd trăsăturile feței până-n pânzele albe.
Îmi plac cicatricile, fiecare tăietură pe care am văzut-o, are în spate

poveste.
4
Am rămas singură în salon cu gândurile turate. De ce m-ați lăsat

singură? Îmi vine să smulg perfuzia. Ba nu. Îmi vine să înfig acul mai
adânc, să-mi străpungă osul. Poate așa se duce chimioterapia direct
în os, acolo unde este anarhia.
Urlu în mine. La suprafața sunt de o calmitate de mă scoate și pe mine

din sărite. Vorbesc sacadat.
Mi-a amorțit fața.
Este ora 11, noaptea. Plouă și e frig. Plec de la spital pe trei cărări și
pentru o clipă, nu găsesc ușa de ieșire din clădire.
Îmi propun să ies din mine. E mai simplu.
5
Andreea Luca
PERDELE CU FRUNZE
Am primit de mai multe ori întrebarea cum mă simt după

chimioterapie. Raspunsul este aprope întotdeauna - rău. Bine, bine,
dar cum să descriu acest rău? Aș spune că este un amalgam de durere
fizică combinată cu tot felul de stări emoționale și mentale.
Imaginează-ți o noapte de beție cruntă. Cum te simți dimineața?
Totul începe cu dimineața zilei de tratament. Slavă Domnului că

memoria îmi este scurtă, în felul acesta uit mereu cât de rău mi-a fost
tura anterioară de tratament și am putere să merg din nou la spital cu
zâmbetul pe buze.
Analize. Vene sparte. Doamne asistente.
Spre după-masă, merg să ridic rezultatul analizelor cu emoțiile în gât

- de fiecare dată. S-or mai fi îndreptat lucrurile? Am suficiente globule
albe? Am suficiente globule roșii? Markeri buni?
În fața cabinetului domnului doctor se toarnă un film. Este unul

adevărat, cu lacrimi, cu încurajări, cu povești de viață. Actorii sunt de
toate vârstele.
Rețete naturiste. Metode de a evita răul. Iubiri dezvăluite. Săgeți în

inimă.
Acul mare cât un deget străpunge vena, bine că a intrat din prima.
Tratamentul durează cinci sau șase ore.
6
Finalul se lasă cu amețeli, poate de la atâta stat jos, este replica

fiecărui pacient. Se pleacă acasă cu fața palidă, dar cu o oarecare
bucurie că a mai trecut o zi de chimioterapie.
A doua zi dimineața e cel mai nasol. Mahmureala mă ține în pat, aș

vrea să mă ridic, dar dacă stau în picioare mă apucă voma. Prefer
să mă holbez la perdea. Este colorată și plină de frunze. Unele mai
mici, altele mai mari. Le urmăresc încet conturul cu privirea, de fapt
le redesenez în mintea mea. Ce bucurie când reușesc să duc conturul
frunzei până la capăt, este semn că nu trebuie să o iau de la început.
Inima bate tare, puls 120. Toți suntem unul. Realizez grandoarea
impactului gândurilor mele asupra celorlalți oameni. Vreau să am
gânduri de pace. Îmi e teamă ca nu cumva un gând nelalocul lui să
provoace o catastrofă. Câți oameni oi fi descentrat cu gândurile mele
tâmpite? Iartă-mă, Doamne. Nu știu ce fac.
Pe perete apare un paianjen mic. Mă cert că iar n-am făcut curat cum
trebuie, dar ce bine că la mine în cameră mai este cineva. Se zbate
săracul paianjen să ajungă la mine. È˜tie el ce primejdie îl paște?
Pentru el sunt un fel de extraterestru.
A ieșit soarele, îmi închipui că spre seară o să ies la plimbare printre

copaci. Nici o șansă. Adorm.
În somn nu doare nimic. Mă trezesc cu ideea obsesivă că nimic din

ceea ce ni se face nu este ceva care să nu fi făcut noi mai înainte.
Descompun fraza în cuvinte ca să înțeleg mai bine. Sună telefonul.
Mă uit pe geam, a venit seara. Mâine este o nouă zi cu alte dureri.

Adorm din nou, în pace.
7
Andreea Luca
POEM DESPRE PINI
Trăiau în munte mai demult doi pini

La depărtare mare între ei
Unul mai alb mai feminin
Altul mai colorat și mai bărbat
S-au întâlnit așa din întâmplare
Si-au început să-și scrie o scrisoare
Poștașul le era vântul prielnic care ducea cuvintele așa vremelnic
Ce bucurie
Ce uimire
Ce încântare
Cum se grijau unul de altul
Dar uite că poștașul cam ciudat
Pe semne că s-a încăpățânat
și n-a mai vrut să poarte scrisorele
S-a-nbolnăvit pinul de dor și de durere
Și-n loc de pinul alb strălucitor
Acum curge doar apă de izvor
De dor.
Îi mai trimite totuși câte un ac de dragul timpurilor scurse
Apa îl ia și-l poartă spre stomac
Unde-nflorește și -nmugurește
În vise.
8
RESURSA DE LA CONTABILITATE
Când am devenit materie umblătoare? Se mai găsește prin noi vreun

pic de suflet scurs?
Visez la o lume fără bani. Dar ce să vezi? Căci ies pe stradă și-n loc
de oameni văd semne de dolari. Văd buzunare umflate cu bacnote și
telefoane care verifică constant contul bancar.
Ne-am transformat întreaga existență într-o monedă de schimb. Tot

cu ajutorul ei, ne pierdem viața. Ne înrudim cu banii, cumpărăm
fercire cu bani. Oare?
Ne schimbăm între noi pe bani. Nu iubirea de aproape ne conduce,

ci banul.
Am fost resursă veritabilă de-a lungul timpului. Mă și chema "resursa

de la contabilitate". Am umblat și eu cu dolarul în frunte, fiindcă așa
se vrea, atât se poate.
Cuvântul "șefa", l-am rostit mai des decât cuvântul "mama". N-am
vrut să mă ridic mai sus, pe scara ierarhică a șefiilor, n-am vrut, deși
am fost pe aprope. Evaluările corporatiste îmi indicau spirit de leader.
Am încercat să iubesc mai mult oamenii decât afacerile, în schimb.
Fapt care mi-a adus, să-i zicem, pagubă bănească și gol interior, căci în
lumea afacerilor sensibilitatea nu are ce căuta, mi se spunea adesea.
Am mers până întra-colo cu omenia, încât un manager de agenție

pe care l-am avut îmi spunea "Andreea nebuna", am aflat ulterior
demisiei. Săracul de el. Îl și văd chinuit de cravata strânsă la gât, cu
broboane de transpirație pe cămașa călcată impecabil, doar așa că să
iasă banul.
9
Andreea Luca
O singură șefă am avut în paisprezece ani de muncă, care iubea mai

mult oamenii. Cu afacerea se juca, o ținea între degete și o gâdila în
talpă. Frumos se împleteau cele două. Dar nu i-a mers prea mult, nici
ei. Au jumulit-o șacalii iubitori de bani și de putere.
A suferit și ea, am suferit și eu, așa e mersul lucrurilor pentru oamenii

care merg la muncă cu sensibilitatea de acasă.
Te izbește realitatea crudă de a fi doar un număr care produce bani.

Și apoi adună-te și fă din nou același lucru, în alt loc. Căci nu poate
un om mic să schimbe pe banii umblători care se sprijină-n putere. Ei
decid, ei știu mai bine. Noi, acceptăm.
Îmi plăcea acea teorie a conspirației care spunea că în curând va

disparea sistemul bancar. Să dispară și banii, dacă ar fi după mine și
să vedem atunci haos. Să vedem atunci cum căutam picul de suflet
care mai zace amorțit în noi.
Până atunci, avem nevoie de bani în continuare, dar am putea totuși

să punem omul mai presus, căci la final n-o să ne întrebe Dumnezeu:
“- Ia să vedem, cât ai avut salariul?”
10
OAMENI ÎN CARE NE MINȚIM
Mi s-au uscat cuvintele. Nu mai există niciun loc în care să mă pot

ascunde. Nu mai există niciun om în care să mă mai mint un pic.
Mă întorc acasă, acel loc din mine, acel loc de care am tot fugit.
Acasă în mine spațiul e strâmt. Promisiunile sunt multe. Cuvintele

primite în dar, nu știu exact pentru ce motiv, sunt multe și ele.
Suntem o lume de promisiuni și cuvinte. Dar, ne-am creat cu ele iluzii

calde, numai bune de târât prin viață încă un pic.
- Doamne-Doamne, mă aflu într-o lume greșită. Mă aflu într-o lume

în care, oamenii sunt și apoi nu mai sunt. Într-o lume în care cuvintele
sunt, dar n-au fost niciodată.
E mintea mea cea care îmi joacă feste? E vina lor, fiindcă mi-au tot
promis?
De unde să încep a face ordine? Căci vreau în mine spațiu să mă-

ntind. Vreau în mine spațiu de odihnă. Dar, uite că, mă sufoc în stări
și amintiri.
E vina mea, știu sigur. E numai vina mea. Am pus pe piedestal iluzii,
doar ca să-mi fie mie mai ușor. Doar ca să uit de casa mea îngustă.
Doar ca să mă-mbat de fals entuziasm.
Vreau să-nțelegi cumva, de e posibil, că am crescut iluzii din sâmburi

de adevăr. N-aș fi-ndrăznit, n-aș fi putut de n-ai fi fluturat în ochii mei,
aripi de înger.
Mă întorc acasă, acel loc din mine, acel loc de care am tot fugit.
11
Andreea Luca
OAMENI BUNI
Nu cred în oameni buni. Imi este suficient să mă știu pe mine pentru

a-mi da seama că bunătatea oamenilor este o iluzie. Cred în oameni
care sunt conștienți de ei înșiși, în schimb. Cred în oameni care
lucrează cu sinele lor în fiecare clipă a existenței pentru a deprinde
darul bunătății. E cale lungă, e cale anevoioasă. Este dureros de
inconfortabil să acceptăm ca suntem răi. Să acceptăm că răutatea
din noi este cea care ne pricinuiește necazuri, de aceea este mai la
îndemână să plasăm răul în exterior.
Am văzut oameni aparent buni, care, la cel mai mic afront adus
propriei persoane au luat foc, au răbufnit în cele mai urâte moduri.
Am văzut oameni aparent răi, care și-au dat haina de pe ei pentru cel
necăjit. Si atunci? Ce față are bunătatea?
Spunea Nicolae Steindhardt în Jurnalul Fericirii, că bunătatea este

o formă de egoism, ne face să credem că ne asigură calea cea mai
ușoară spre mântuire. Da, îi dau dreptate, tind să cred că vorbea
despre bunătatea închipuită. În fond oricine consideră despre el că
este fundamnetal bun, suferă de o lipsă totală de smerenie.
Cred în oameni luminoși, oameni care au coborât în ei pe calea

adevărului, acel adevăr care ustură când te luminează, când te face să
vezi cât ești de mic în comparație cu toată creația lui Dumnezeu. Doar
de acolo, din conștientizarea miicimii prorpiei ființe se naște lumina
pe chip. Când stai de vorbă cu un cerșetor și ai puterea să-l pui mai
presus de tine, așa zdremțuros cum este și cu sticla de băutură la
subraț, atunci ai ajuns la adevărata cunoaștere și conștientizare că
absolut totul în jur este Dumnezeu, adică adevăr. Cine poate face
12
asta? Eu nu. Eu judec și eventual măresc pasul să nu mă deranjeze
mirosul. Și atunci? Cu ce sunt eu mai bună decat un cerșetor?
Urlă egoul în noi după slavă deșartă. Ne amagim că ne crește nivelul

de energie dacă ne complimentăm peste măsură. Ce bine este când
ni se spune că suntem minunați, e comod, de ce să mai lucram la
modelarea sinelui după învățăturile primite, dacă noi suntem deja
minunați. Până la proba contrarie, când ne enervează cineva și să vezi
atunci, minunăție. Acceptarea defăimării este adevărata putere, este
adevărata lecție. Atunci când te pui în genunchi în fața lui Dumnezeu
și urlă sufletul în tine de durerea pe care o ai conștientizând, câte
gânduri urâte ai la adresa celorlalți, conștientizând câte suflete ai
mâhnit poate doar cu un cuvânt.
Toți suntem un singur trup, un trup sufletesc, o conștiință comună.

Absolut tot ceea ce facem influențează acest trup. Într-o direcție
sau alta. Sună înfricoșător, știu. Este înfricoșător când înțelegem că
la suferința oricărui om suntem părtași și noi, este așa pentru că
înțelegând acest lucru, sigura cale care mai rămâne este să devenim
responsabili de ceea ce gândim, vorbim sau facem. Responsabilitatea
ne înspăimântă.
E mai ușor să îl blamăm pe bolnavul de cancer că s-a îmbolnăvit din

vina lui că nu mănâncă sănătos, că fumează sau a fumat, că e un bou
și merită ce i se întâmplă, dar nu vedem că mâncarea ne-o otrăvim
singuri, că ne e greu să ne mișcam curul din mașină, iar în felul acesta
poluam aerul pe care îl respirăm, sau că am băgat invidie la greu prin
gânduri în ceilalți până i-am desfigurat. Răul e la ceilalți, niciodată în
noi, nu? Noi suntem buni și minunați.
Și ca să închei într-o notă pesimistă, că tot sunt acuzată de pesimism,

mă uit în jur la cum arătam, la cum arată lumea în care trăim, la cum
arată planeta pe care o locuim și vrem să o lăsăm urmașilor noștri și
mă întreb, suntem buni sau nebuni?
13
Andreea Luca
CINE MI-A PUS ALBINELE-N PIEPT?
Uneori, îmi vine să mă iau în brațe și să alerg așa printre sfaturi, păreri
și fapte neînchipuit de bune. Să mă duc undeva la captul lumii, iar
acolo, să las jos povara greutății mele, spunându-mi în mine că s-a
terminat totul, de acum pot să fiu eu.
Ploua teribil. Cerul plumburiu își căra și el singur norii amenințători și-
mi îngreuna mersul. Picioarele se încăpățânau să stea lipite de asfaltul
cleios, fapt care îmi insufla o ciudată senzație de bătrânețe.
Plecasem de acasă fără umbrelă, motiv de ceartă a propriei persoane,
că sunt uitucă, împrăștiată, treceam printr-o cumplită deznădejde.
Salvarea mi-a venit din exercițiile pe care le practicam de ceva vreme,
anume - îndeletnicirea propriei minți cu dreapta gândire. Așa că am
sfidat vremea și mi-am spus că oricum aș fi uitat umbrela în autobuz
sau la biserică, sau oriunde altundeva m-ar fi purtat ziua aceea. Mi-
am închis interiorul și am lăsat ploaia să-mi ude doar geaca, nu și
sufletul.
M-am urcat în mașina de Poiană și m-am așezat confortabil pe scaunul

de la geam. Pe partea cealaltă, o umbră de om îmi insufla o oarecare
curiozitate. Era o fată timidă, cuminte care abia respira, trăia în ea
non-existența, avea nevoie să fie invizibilă pentru ceilalți. Mi-a venit
să mă ridic de pe scaun și să merg să o mângâi pe cap, să-i alin fuga de
realitate pe care prea bine o cunoșteam de la mine. Toată dragostea
lumii o învelea ca o peliculă din picuri de ploaie. Toată dragostea mea
voia să-i aline prezența smerită.
M-am văzut în ea pe mine, cea de acum câțiva ani. Mulți ani, aș spune.
14
Băiatul pe care l-am iubit peste firesc de mult. Pe el l-am întâlnit

pe nepregătite, dar de cum l-am zărit am știut că toată viața m-am
pregătit pentru el. Tot ceea ce știam sau făcusem era pentru această
întâlnire. Urlam la el te iubesc, te iuuubbeesc neimaginat de mult,
bineînțeles că nu mă auzea. Avea și el interiorul, închis ermetic, fugea
de nebunia lumii. Îi strălucea doar armura, se vedea de la o poștă că
se pricepea la asta, interiorul il puteai intui doar dacă îl iubeai așa
cum îl iubeam eu, peste măsură de mult.
Numele n-am să il spun, avea un nume urât, m-am supărat atunci pe

părinții care se trezesc total neinspirați și îi pocesc viitorul copilului
sub un nume de nepronunțat. N-am să insist pe asta acum, pentru
că importantă era iubirea ce i-o purtam, iubirea care mă facea
vulnerabilă în fața armurii lui sclipitoare.
Mult timp, l-am purtat în sufletul meu, îl culcam la mine în gând, îl

mângâiam cu zdremțele mele, din suflet, bineînțeles. N-am vrut să-i
dezvălui cele simțite, n-am vrut. Eu aveam deja o relație nesănătoasă
cu boala care-mi umplea timpul, ce rost avea să-i pun povara pe
umeri, abia mă descurcam eu. N-am vrut și pentru că atât de mult îl
iubeam, încât, dacă s-ar fi materializat ceva, cream singură prăpastia
pe care o știu de la majoritatea oamenilor. Singura iubire omenească,
care rezistă intactă peste ani, este cea nemărturisită, neîmplinită.
Ciudată este apropierea fizică dintre noi, ai zice că ea te apropie, dar,

în realitate, ea crează șanțuri, prăpăstii.
Mi-a spus cineva, că voi cunoaște și eu la un moment dat, pe cineva

care are cancer. Un tip cu cancer, la fel ca mine.
15
Andreea Luca
Aștept de atunci să apară, nu știu de ce, nu știu nici măcar dacă acest
fapt mă va salva. Dar sâmburele a fost plantat, cum s-ar zice, mă
încălzesc cu ideea în zilele ploioase și cleioase, așa cum era ziua în
care am zărit-o pe acea fată pe mașina de Poiană.
N-am îndrăznit să intru în vorbă cu ea, pentru că ea eram eu, timidă și

cuminte, parcă așteptând să mă port în brațe la capătul lumii.
Aș fi vrut doar să-i spun că nimic din cele care urmează să se întâmple
peste ani, nu-i va strica pelicula aceea de dragoste, o va găuri, poate,
dar dragostea, nimeni nu i-o poate lua.
16
TREBUIE
Mă regăsesc închisă ermetic în spatele cuvântului TREBUIE. Cine

își poate imagina că un cuvânt, aparent lipsit de însemnătate,
poate provoca adevărate crize de anxietate. Bineînțeles, în spatele
cuvântului, se ascunde energia persoanei care-l folosește pentru a
corecta și a aduce pe calea cea bună pe cineva. Recunosc, au fost
momente în care, acest "trebuie", m-a ferit de anumite pericole sau
poate nu, dar în mod cert forța lui, m-a pus pe drumul pe care sunt
acum.
Trebuie să te trezești dimineața, trebuie să mănânci tot, trebuie să fii

curat, trebuie să mergi la serviciu, trebuie să te căsătorești, trebuie
să zâmbești, trebuie să te porți frumos, trebuie să cedezi scaunul din
autobuz oamenilor în vârstă, trebuie să faci copii, trebuie să înveți
bine etc., etc.
Corpul meu se contractă și acum, când realizez că nu am reușit să

îndeplinesc vreun "trebuie", care mi s-a implantat în subconștient.
Trăiesc uneori secunde de groază, la gândul că nu am realizat ceva,
după cum ar fi trebuit.
Îmi repet în gând cuvântul TREBUIE.
Trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie, trebuie,

trebuie, trebuie, trebuie, de 10 ori, de 20 de ori, până rămâne fără
sens. Serios, e chiar hilar cum se aude, trebuie, repetat la infinit. T r e
b u i e, i -ul pare nelalocul lui, apoi, buie - sună de-a dreptul grotesc,
dacă mut t-ul în locul lui i - avem rebute. Exact, rebut anxios încătușat
într-un cuvânt.
17
Andreea Luca
Nimic nu trebuie. Dacă trebuie atunci este nefiresc, tras de păr,

nenatural.
În fiecare duminică, la biserică, întâlnesc o doamnă durdulie, cu chip

blajin și privire ușor pierdută spre alte sensuri. Îmi place ce emană.
În fiecare duminică, atunci când vede că mă așez pe scaun, își spune
sieși cu voce tare, zic așa fiindcă ea de fapt vorbește cu mine, fără a se
uita la mine însă, ci privind în gol: - Ia uite, iar a obosit!
E drept, în cea mai mare parte a timpului sunt obosită, dar eu nu mă

așez pe scaun din acest motiv, ci pentru că am momente când mi se
încețoșează privirea, încep transpirațiile și mi se înmoaie picioarele,
atunci e musai să mă așez, altfel nu știu ce se poate întâmpla. Ea
nu știe lucrurile astea. Ea știe că tinerii trebuie să stea în picioare și
bătrânii să stea jos. E prinsă și ea în colivia lui "trebuie".
Orgoliul meschin pe care îl trăiesc deseori, îmi sună în cap să iau

atitudine, să-i răspund doamnei că "trebuie" ăsta e un mare căcat
și să mă lase în pace că nu știe ea pe ce linii orizontale îmi duc traiul.
Modestia acută de care sufăr uneori, ca o a doua personalitate, își

întinde înțelegerea față de ea și o învăluie. În momentele astea mă
îndeletnicesc să-i admir chipul blajin, făuresc în imaginația mea
toată copilăria ei de copil durduliu, o văd jucăusă pe alocuri, îmi lasă
senzația că este chiar un om amuzant.
Apoi, îi observ accuratețea de a vedea dedesubturile oamenilor. Îmi

vine să țopăi de bucurie pentru că mă observă, deși eu îmi doresc să
fiu invizibilă, mă străduiesc chiar. De unde știe ea că eu îmi doresc
și să fiu observată? De unde știe ea că mă zbat între nevoia de a fi
văzută și dorința de a deveni insesizabilă?
Într-o duminică, când își va spune oftând că iar am obosit, am să-i

spun că trebuie să-i mulțumesc că mă cunoaște atât de bine.
18
Un alt cerc care mă înghite fără voia mea, este cel în care îndepărtez
lumea.
- Trebuie să faci ceva și să nu mai îndepărtezi oamenii, mi se spune.

Nu o singură dată m-am confruntat cu acest "trebuie", dar de fiecare
dată rămân perplexă și mă întreb, când oi fi dobândit această putere.
Eu nu vreau să îndepărtez pe nimeni, ba din contră, nevoia mea acută
de iubire, adesea vrea oamenii legați de mine. Recunosc totuși o doză
de adevăr în această afirmație, mă recunosc pe mine fugind după
iubire în timp ce strig cât pot de tare că ea nu există.
Am să îngrop "trebuie", undeva în pădure, după ce îl voi scrie de 108

ori pe hărtie. Nu pentru că așa trebuie, ci pentru că așa vreau.

19
Andreea Luca
CINE A INVENTAT FUNDIȚA ROZ?
De când mă știu am avut oroare de formalități, hârțogăraie și

comportamente gen: “așa trebuie”, “așa se face”, “așa e legea”. Unde
este inima omului în toate astea? Unde este autenticitatea fiecăruia
dintre noi?
Urmăresc din când în când, din curiozitate, nu pentru că mi-ar fi de
folos cu ceva, câteva asociații și fundații care au ca scop informarea și
ajutorarea persoanelor dignosticate cu cancer. Fundițe roz, ursuleți de
pluș, cutiuțe și brelocuri. Toate au un preț. Acela care poartă eticheta
de ajutor pentru cei în suferință.
Mă iertați vă rog, dar îmi vine să vomit.
Mă uit la prietenii mei, la oamenii pe care îi cunosc și mă întreb câți
dintre ei ar cumpăra pentru mine un ursuleț de pluș roz de la fundația
care se caracterizează singură ca fiind sprijin și suport financiar,
psihologic și așa mai departe.
Caravane, marșuri, improvizații ieftine, cu scop de informare. Totuși,
nu observă nimeni că suntem fruntași în Europa la mortalitate în
cancerul de sân? Nu își pune nimeni întrebarea, de ce?
Nu contest intențiile bune care au dus la fondarea asociaților de
acest gen, dar observ cum ele s-au pierdut pe parcurs, îngropate în
formalități, hârtii și dorința de a avea cu orice preț vizibilitate.
Am oroare de fundița roz, cui i-o fi trecut prin cap să asocieze cancerul
cu așa ceva? E ca și cum i se râde direct în față bolnavului. Nu e nimic
drăgălaș și pufos în tot parcursul unei astfel de boli.
Mă doare sufletul să văd toată această mascaradă, făcută pentru ce?
Pentru bani?
20
Zicea Părintele Arsenie Papacioc: “- tipic, tipic, dar la inimă nimc!”

Cam așa merg lucrurile. Acționăm de mântuială și dacă mai ies și bani,
ce mai contează că femeile cu acest gen de boală, numai ele știu prin
ce trec, că fundațiile care au ca scop ajutorarea lor, s-au impotmolit în
marșuri și fundițe roz.
Până și modalitatea lor de încurajare este defectă. Li se spune
bolnavelor să lupte. Cu ce să lupte? Cu ele însele? De ce nu li se spune
să își accepte boala, acesta este primul pas spre vindecare. De ce nu li
se spune să dobândească răbdare, să își poarte crucea cu demnitate?
Ni se topesc inimile în spatele publicității aducătoare de venituri. Dar
știți voi cei care va autoproclamați ajutători, că majoritatea femeilor
care au cancer de sân sunt părăsite de bărbații lor, știți voi că pe lângă
povara bolii, ele se scufundă și în durerea abandonului?
Știți voi că după o operație de mastectomie, abia mai poți căra sacoșa
de la piață? Ca să nu mai spun de momentele de după chimioterapie,
când nici măcar nu te poți ridica din pat, dapăi să mai faci mâncare,
curățenie sau ce mai trebuie prin casă.
De ce nu se ajută oamenii în mod real?
Am cunoscut o doamnă bolnavă de cancer care era bătută de bărbatul
ei pentru că nu mai putea să facă curățenie în casă. Această doamnă
a murit, ca o martiră. Cu banii ei din penisa mizeră a preferat să își
întrețină copilul și bărbatul că să nu mai aibă scandal acasă. Nu i-au
mai ajuns banii și pentru tratamentele atât de necesare. De ce nu
promovăm astfel de povești? Unde sunt asociațiile în astfel de cazuri?
Nu înțeleg, de fapt, nu vreau să înțeleg de ce lumea asta în care trăim
este cu fundul în sus. Nu înțeleg cum de ne-am degradat într-atât
încât ne folosim de suferința celor din jur pentru a ne împodobi pe
noi cu laurii bunătății și a empatiei umane, ascunși în spatele unei
pagini de facebook care are ca simbol, fudița roz.
21
Andreea Luca
CANAPEAUA DIN SUFRAGERIE
Canapeaua din sufragerie era din lemn masiv, acoperită cu tapițerie

verde închis, plină de pete. Pe alocuri, arcurile erau ieșite. Canapeaua
din sufragerie era impozantă, acoperea trei sferturi din camera în care
dormeam. Nu aveam bani să cumpărăm altă canapea, pe vremea lui
Ceaușescu erau scumpe. La capătul ei se afla o ladă din lemn în care
ascundeam pe timpul zilei plapuma și așternuturile de pat. Tot în lada
de lemn mă ascundeam și pe mine, în momentele în care nu voiam să
mă găsească nimeni. Zăceam cu orele printre pene și puf.
Când alunecam spre lumea viselor, peretele de lângă canapea,

prindea viață. Se deschidea o ușiță urmată de câteva trepte, care
mă duceau negreșit de fiecare dată, spre o lume subterană, animată
de o doamnă bătrână cu un neg mare în mijlocul frunții. Avea fuste
peste fuste și fierbea ceva într-un cazan mare, în mijlocul încăperii
subterane. Nu îmi plăcea atmosfera aburindă și întunecoasă de acolo,
pentru un copil era prea mult de suportat. Trăiam cu senzația că poate
într-o bună zi mă va tăia bucățele și mă va învârti în oala ei mare, în
care nu am aflat nici până azi ce anume fierbea.
Sutienul cu o singură cupă, mi-a captat toată atenția. M-am gândit

toată ziua cu groază la persoana care-l poartă. Era atârnat pe o sârmă
de uscat rufe, la mare. L-am zărit în timp ce mergeam spre plajă cu ai
mei. Nu îmi trecuse niciodată prin cap, până atunci, că există femei cu
un singur sân. Cum e posibil?
Peste ani, amintirea acestei întâmplări a rămas vie, o mai accesez și

acum spunându-mi că a fost un fel de avertisment pentru ce urma să
fie.
22
Atunci când ai cancer, viața se prezintă asemeni unui acrobat de la circ

care merge pe o sârmă foarte îngustă. În orice moment este pregătit
să cadă, deși în fiecare moment, zâmbetul există pe fața circarului.
Moartea țipă din toate direcțiile, sub aplauzele spectatorilor și a
zâmbetului înghețat de pe fața curajosului acrobat.
Îmi place să-mi imaginez cum Dumnezeu are legat de mijlocul

circarului, un fir lung din cer până în cupola cortului.
Firul acesta este siguranța nevăzută a fiecărei persoane. Putem să o

denumim - iubire sau nădejde. Nădejdea lui Dumnezeu în puterea de
îndreptare a omului.
În umbra circului, clovnii fac giumbușlucuri pentru resuscitare, iar

femeile cu fuste multe care fierb iluzii deșarte în cazane, au îmbătrânit
de tot.
Lumea îmi pare mai mult moartă, decât vie. Umblăm de colo-colo
asemeni unor sicrie, cărând după noi kilograme de carne colcăind de
dorințe neîmplinite și spaimă. E drept, ambalajul este colorat foarte
frumos, reduceri promoționale, operații estetice, haine de firmă cu iz
de pachiulli.
Canapeaua din lemn masiv cu tapițeria tocită de frică s-a disipat în

amintirile copilăriei cu miros de umezeală, pene și puf.
23
Andreea Luca
PROMIT
Îmi vine să-mi bag degetul în nas

Să-mi scormonesc creierul de impurități
Să gâdil cu unghia degetului bucățile de creier stricat
Tu ce te uiți ca și cum nu știi ce fac
Creierul tău e mai bine?
Câtă impertinență ascunzi în zâmbetul tău de ființă
care pare că știe ce face
Toți te urmează în scheme și gesturi
doar bucata mea de creier care mai e sănătoasă
Te vede și-mi pune piedici
Îmi vine să-mi scot pe-o ureche nopțile de gânduri
și panică
Să-mi împletesc părul cu funde
Să-ți prind ție funda la spate
Măcar să fii ambalat frumos
Prin ochi îmi curge puroi și lavă vulcanică
Prin suflet îmi intră cuțite cu lamă ceramică
Hai fugi de aici
promit că-ți arunc un os
E tot ce pot să promit
PROMIT.
24
CIOCOLATĂ ȘI CHIMIOTERAPIE
Când am aflat pentru prima oară că am cancer de sân, am rămas fără

reacție. Mintea mi s-a blocat și a refuzat să accepte că eu sunt cea
bolnavă. Aveam 24 de ani și toată viața înainte. Aveam dorințe și vise
în totalitate neîmplinite. Îmi doream să devin actriță și să am o familie.
Am fugit din cabinetul medicului pe holurile spitalului care ardeau

precum flăcările iadului. M-am dus să o consolez pe cea care era într-
adevăr bolnavă. M-am oprit la benzinăria din capătul străzii Fundeni,
mi-am luat o cafea și mi-am aprins o țigară. Acolo, în cele zece minute
care s-au derulat în scrumul de țigară, am găsit fetița speriată. Zăcea
ghemuită în spatele inimii mele. Plângea. Îi era frică. Chimioterapie.
Ciocolată. Inel de logodnă. Iubirea vieții mele. Iad. Dumnezeu.
- Dumnezeule, Tu mă vezi? Cum îți par Ție toate astea? Atât. Asta a
fost tot ceea ce mi-a șoptit fetița speriată. Am mânghiat-o pe cap,
avea nevoie, aveam nevoie.
Afară ploua, era ianuarie. Pâna și iarna era alta. Mama era alta. Eu
eram fetița, eram psihologul și călăul propriei mele frici.
- E doar un sân, îl tăiem și gata!
Tăiem sânul, tăiem sânul, tăăăieem sânul. Cade părul, crește altul.
Sânul nu mai crește. Crește sufletul. Se înalță până la cer, prin durere.
Durerea e singura care te aduce cel mai aproape de tine însăți.
Murim de cancer. Eu am murit mai demult. Când m-am născut, atunci

am murit.
Prima oară am murit când mi-am dat seama că lumea este urâtă.
Când doamna învățătoare mi-a dat o palmă pentru că mi-am dorit un
stilou pe care ea îl avea și eu nu.
25
Andreea Luca
A doua oară am murit când m-am îndrăgostit.
Apoi frecvent, muream, îmi era obișnuit.
Am reînviat de curând. Atunci când am acceptat ceea ce sunt, atunci

când am acceptat ceea ce mi se întâmplă. Nu îmi mai este frică de
mine, deși, suferința încă nu-mi este străină, dar mă rog ca ea să
devină pod, nu gard. Nu mai vreau să mă îngrădesc singură. Îmi
cunosc limitele fizice.
Acum, nu-mi mai doresc să devin actriță sau să am o familie. Îmi

doresc, în schimb, să-mi depășesc limitele sufletești, să fac din ele
lian către Dumnezeu. Îmi doresc să zburd pe câmpia bucuriei născută
din coarda întinsă a suferinței omenești.
- Se poate, Doamne? Te rog, arată-mi că se poate. Atât.
26
INDIFERENȚA
Te uiți la mine cu privirea aceea pe care o știu deja, au mai fost mulți
înaintea ta care s-au uitat așa. Ai vrea ca eu să nu exist, îți perturb
starea de bine, iar berea răsuflată din care bei de o oră nu mai are
efectul dorit. Nu-i așa? Te mustră conștiința fiindcă ai rămas paralizat,
fără putere să faci ceva pentru mine. Crezi că trebuie să faci ceva
pentru mine, așa e frumos, așa e nobil. Mă detești pe mine pentru
incapacitatea ta. Îmi atribui caracteristici de cerșetor, caz umanitar,
bolnav incurabil.
Faci tot posibilul să mă eviți, îți cari fericirea prin magazine. Cumperi
compulsiv haine. Dacă arăți bine nu se prinde nimeni că în interior ai
deja un bolnav incurabil. Nu se prinde nimeni ca pe interior porți deja
un cerșetor. Cerșetor de atenție.
Fugi de mine pentru că ai impresia că te voi întrista. Capacitatea ta de
empatie cu suferința mea, dai vina și pe ea, dacă nu ai fi așa empatic,
ce bine ar fi, nu? Mă vezi cu moartea deasupra capului și îți imaginezi
că te voi trage după mine.
Îți este frică de moarte? Îți este frică de viață? Îți este frică de mine?
Îți este frică de tine?
Mă rănești.
Vreau să mă izolez. Privindu-ți reacția îmi dau seama de nenorocirea
în care mă zbat. Prin ochii tăi sunt pierdută. Mă condamn pentru tot
ceea ce simți atunci când mă vezi, atunci când auzi de mine.
Îți este mai bine fără mine. Cel puțin nu ești nevoit să faci slalom
printre perfuzii și fire de păr. Te poți ocupa în liniște de prietena ta
care te înșeală, de lipsa de bani sau de indiferența oamenilor din jurul
tău.
Te poți ocupa în liniște de lipsa lui Dumnezeu din tine, căutându-L în
iubirea de sine.
27
Andreea Luca
CRISTINA
Avea cei mai frumoși ochi verzi. Mari. Gene lungi, arcuite. Am zărit-o
pe bancheta din fața cabinetului medical. Privea în gol și își frământa
mâinile. Aștepta cuminte osânda săptămânală la chimioterapie.
Mi-am dorit să intru în vorba cu ea, însă, cumva, îmi era peste mână.
Energia pe care o transmitea îmi lăsa senzația că aș putea să-i perturb
aura angelică. Voiam să o fac să râdă, dar nu mă simțeam demnă.
Voiam să-i spun că o îndrăgesc, dar era prea devreme.
Am uitat de mine, de analize, de tratament și m-am dedicat total

frământării interioare. M-am zbătut câteva ore bune, însă gândindu-
mă acum, orele acelea au fost doar câteva minute, între dorința de a
cunoaște omul acela frumos și gândul de a nu fi capabilă să leg două
cuvinte.
M-am mulțumit să privesc din depărtare, fără interacțiune. S-a

întâmplat însă, ulerior, natural, să vorbim.
O chema Cristina, abia se căsătorise când a aflat. Cancer de sân cu

metastază pulmonară. 31 de ani.
- Crezi că o să ne facem bine, Andreea? mă întreba uneori.
- Cu siguranță, ne facem bine, înfiem copii și mergem cu ei în parc!

Mințeam, total conștientă, dar ea râdea. Râdea și îmi răspundea:
- Andreea, dar trebuie să îți găsim un iubit, nu merge așa să ai copii

fără tată.
28
Uneori se simțea rău.
Apoi a făcut metastază cerebrală. A urmat operația, după lungi zile cu

dureri de cap crunte.
A fost persoana cea mai curajoasă din câte am întâlnit la spital. În

decurs de câteva luni a suferit patru operații, a făcut chimioterapie
continuu. Nu și-a pierdut nici o clipă sclipirea din ochii ei verzi,
speranța de a se face bine, aura ei angelică.
Cred că o să se împrietenească cu Olivia.
Iar eu știu, acum, că nu e niciodată prea devreme să îți manifești

iubirea pentru cineva. Momentul potrivit nu există. Există însă prea
târziu. Și doare. Doare tare.
29
Andreea Luca
DESPRE CARTE
A trecut aproape o lună de la lansarea cărții Cine mi-a pus albinele-n

piept? Lansarea oficială a fost frumoasă, cu lume multă, curioasă, dar
mai ales prezentă trup și suflet. Am plecat de acolo mai întreagă ca
niciodată. Am fost bucuroasă să observ cum, atunci când oamenii se
unesc pot face împreună pământul să se miște.
Impresiile despre rândurile scrise nu au întârziat să apară, las aici

câteva dintre ele:
“
Cascada care urcă muntele
Din seninul cerului și liniștea ierbii, sub blânda veghe
a luminii, se naște izvorul care ne însuflețește. Nu știm
niciodată unde duce. Timpul e prieten și vrăjmaș. Taie în
stâncă, și albia lină se prăbușește, devine cascadă.
Cine mi-a pus albinele-n piept este o carte despre
devenire. Despre escaladarea piscurilor lăuntrice. Despre
frumusețea curajului și riscurile călătoriei. Are greutatea
încercărilor trăite intens, până la depersonalizare,
împletită cu puritatea sufletului sincer, deschis, și ușurința
de a scrie.
Andreea stă de fapt cu tine pe sofa și-ți povestește,
privindu-te în ochi. Te poartă prin viața ei, te duce într-o
lume dureros de reală, greu de digerat pentru cei ce se
îmbată cu iluzii.
Este lumea în care îngenunchezi până la sânge, din care
noi suntem parte, și cu fiecare filă întoarsă a cărții ai șansa
să schimbi tot ce-ai înțeles până atunci despre viață.
30
De sus, lumina veghează împăcată. Nimic nu e la voia

întâmplării.
Crâmpeie de viață adunate-ntr-o carte reușesc să facă din
“
picuri de blândețe izvor. Pentru că, în cădere, cascada se
transformă în apă lină și limpede, oglindind cerul cu toate
cele sfinte.
Cascada care urcă muntele, muntele abrupt care se
oglindește în apa curată ca lacrima care-l spală.
Manuela Poclitaru
“
“
Vreau să o cunosc pe Andreea. Mi-am făcut o imagine
despre ea. Trebuie să recitesc cartea. Mai sunt amănunte
pe care să le descifrez.
Leon
8 ani, a citit cartea închis în podul casei
“
Servus. Am citit cartea. Deși "oamenii spun așa și pe
dincolo", deja cred că ți.am zis și eu câteva din arsenalul
respectiv, cred că stilul tău de scris este de admirat, franc
și contemporan. Se distinge expresia sufletului tău, a
gândurilor desnodate în expresie. Demolezi și ridici, incarci
“
și descarci ideea. Mi.ai stârnit gânduri și autopolemică,
nu numai pentru că mă regăsesc în trăirile tale, ci pentru
că ai stârnit mintea cititorului. Mi se confirmă o idee,
aceea că noi toți suntem parte dintr.un Suflet unic, dar ne
manifestăm în materie uneori diferit, aparent...Felicitări!...
Mulțumesc!
Codruț Beleaua
31
“
Andreea Luca
Despre învingători
N-am scris niciodată recenzia unei cărți. Deși, e adevărat,
uneori am vrut. Prin urmare, critica am plămădit-o adesea
pentru mine, în intimitate facilă și benignă, cu ironie și
superioritate, sau, în cele cazuri, vezi Poclitaru, cu ciudă.
Nici de data asta nu mi-am propus, doar că volumul ăsta mă
leagă cu o poveste, despre un destin în oglindă cu al unui
geamăn. Și a ieșit așa...Am citit cartea domnișoarei Luca
ca pe un prospect. Sub aspect temporal și intențional. Am
căutat o rețetă fantastică despre reușită, despre izbânda
unei eroine mistice, în luptă inechitabilă cu un Goliat
parșiv, flămând și necruțător, pe care eu însumi îl uram cu
patimă. Un manual al celui/celei care a învins... frica. Ceea
ce eu și alții nu am putut. Un manual al noncomformistei
despre care am auzit de la Manuela Poclitaru că a îndrăznit
să se opună totului cât i-a fost, zice-se, scris.
Am greșit. Am citit un jurnal al unui om ca toți oamenii,
decât că viu. Cu deznădejdea perpetuă, cu imagini ale
absurdului, cu desene ale unei lumi prăbușindu-se și
renăscând. O carte despre fobiile fardate strident, despre
supraviețuire mentală înaintea celei trupești, schițe ale
unor caractere, radiografia unor gânduri absolut umane,
cum știi că există dar pe care nu le mai găsești nicăieri.
Încerc obsesiv să îmi aduc aminte de un alt exemplu în care
să fi regăsit atâta onestitate. Poate că lipsa unei structuri
organizate, alta decât cea cronologică, sau tocmai inocența
scriitoricească să dezvăluie lectorului această senzație de
spovedanie. Pe mine, unul, m-a onorat. Mi-a construit,
din ruinele unei iluzii incipiente, respectul desăvârșit nu
pentru un scriitor, ci pentru omul care are curajul să pună
pe masă trupul său întors pe dos. Și aceasă mutare, am
constatat cu uimire, nu trădează slăbiciune, nu pretinde
32
compasiune, ci generează forță, creionând pe David care nu

învinge prin piatră, cu acea lovitură divină, ci prin simpla
sa prezență, înfricoșată și deznădăjduită pe dinăuntru, dar
fermă absolut, în luptă nu cu Goliat, ci cu propria frică, cu
știam că se poate, vreodată, învinge. “

propria ființă. Lupta unde, până să citesc cartea asta, nu
O carte nu despre boală, nu despre leacuri și, în niciun caz,

despre învins. Cuvântul de căutat, între paginile ei, nu e
Cine, nici albine, ci piept. Din sintagma în piept.
Alexandru Abdulaki
În perioada următoare vor mai fi două lansări:

19 ianuarie - Iași și pe 20 ianuarie - Gura Humorului, alături
de Sorin Poclitaru.
33
Andreea Luca
SCHIMBARE?
Oamenii se schimbă?
Nu cred în puterea de schimbare a omului. Trecem prin viață, în cea

mai mare parte a ei, mecanic, chiar robotizat aș putea spune. Învățăm
câte ceva. Ne perfecționam pe alocuri. Ne cizelăm limbajul. Dar, în
esență suntem aceeași. Aceleași porniri, aceleași reacții, același
comportament tras la indigo, diferența o face decorul în care ne
desfășurăm, tot el ne lasă impresia unei așa zise schimbări.
M-a schimbat experiența bolii? Aparent, chiar și eu, conștientă de

prorpia persoană, sunt tentată să afirm că da, cancerul m-a schimbat.
Fizic m-a schimbat, am câteva cicatrici, părul probabil că nu va mai
fi vreodată lung așa cum obișnuiam să îl port, spatele îmi este mai
mereu înclinat, uneori din cauza durerilor, alteori din cauza oboselii.
Însă, atunci când am câteva momente de singurătate, atunci când

încerc să fiu sinceră în ceea ce privește prorpiile trăiri, constat că
regăsesc același om pe care îl știu de când mă știu.
Sunt același om în căutarea iubirii. Am găsit-o pe alocuri manifestată

prin oameni, însă gaura din suflet nu a dispărut. Am trecut de atât
de multe ori pe lângă ea, am fost foarte aproape de susurul ei dulce
îmbietor, dar am omis-o, într-atât sunt de obișnuită în a trăi fără ea.
Este dureros, cu atât mai dureros fiindcă am un dead-line care țipă
la mine și sunt șanse mari să omit această cunoaștere totală a iubirii
până la final.
Sunt același copil speriat în fața vieții, desigur, am momente când mi

se pare că eu sunt cea care a inventat mersul vieții, mă uimesc și pe
mine de siguranța de care dau dovadă, trist este că această siguranță
se referă mereu la ceilalți, nu la mine.
34
Sunt aceeași fată care oricât ar vrea să se îmbrace în domnișoară,

oricât ar sta în fața oglinzii pentru aranjarea de rigoare, tot 42 port la
picior, motiv care mă ține mai mereu în teneși. Părul îmi este veșnic
ciufulit, iar hainele în toate culorile. Chiar și atunci când pun pe mine
o fustă mai elegantă, mersul și atitudinea de hip-hop-er sunt nelipsite.
Sunt aceeași persoană care nu suportă suferința celuilalt, acum

cu plimbările la spital, am avut ocazia să manifest mai des această
înclinație. Dar, mereu am avut atitudinea salvatorului care își imagina
că se dă de trei ori peste cap și celălalt se face bine.
Sunt același om, nervos pe alocuri, am încercat să scap de această

trăsătură de carcater, fără rezultate însă. E drept, uneori mă enervez
mai rar, dar tot enervare se cheamă oricum aș vrea să camuflez
adevărul.
Cu depresia mă știu bine. Uneori mi se pare că m-am născut direct

deprimată. Motive? Principalul ar fi dezamagirea față de specia
umană. N-am să intru prea mult în amănunte, însă nu cred ca voi putea
accepta vreodată trăsătura de caracter care se cheamă centrarea pe
sine.
Depresia se combină cu perioade de veseilie, pot să mă transpun

foarte ușor într-un clovn, fac giumbușlucuri, stârnesc râsul. Nu știu
dacă această alternanță se numește sindrom bipolar sau tulburare de
personalitate, probabil că un psihiatru ar găsi o denumire.
Însă, în toată nebunia, în frenezia vieții și a personalității, am găsit o

oază de liniște, un petic de echilibru. Se numește Dumnezeu. Chiar
și acum când Îi scriu numele, respir liniștită. Am citit că El poate să
transfigureze profunzimea omului într-o clipă. Constat că absolut
TOT este legat de El. Nimic nu putem face dacă El nu îngăduie, nimic
suntem dacă El vrea. Tot El este iubire.
Poate El este iubirea pe care o caut de când mă știu.

35
Andreea Luca
POEM DESPRE AȘTEPTARE
Ochii îmi sunt tulburi de dimineață

Umflați de nesomn
Sufletul îmi e strâns în cristale de gheață
și aștept să vii
Pielea îmi e pătată de trecerea timpului
Parcă aș fi trăit o sută de ani
Sunt un bătrân sătul de neodihnă
Sunt un copil
Sunt o femeie
Razele soarelui încă mai gâdilă suficient
pământul
cât să mă mai târâi în așteptarea ta
și aștept să vii
Chiar dacă vor mai trece o sută de ani de
osteneală
m-am obișnuit să-mi adun în găleata
minții cristalele de gheață topite de soare
m-am obișnuit să-mi spăl cu apă murdară
cugetul rătăcit
În dor, în durere și-n așteptarea ta
și aștept să vii
Înghețată și topită.
36
PLÂNGE DUMNEZEU
9 martie 2016
M-am trezit la șase dimineața. Afară mirosea a frig și a teamă. Era ziua
în care renunțam de bunăvoie la o parte din mine.
- E doar un sân, e doar un sân, îmi repetam sacadat în minte. La
suprafață aveam masca de clovn, râdeam pentru a binedispune și
pentru a face elastică atmosfera din jurul meu care era destul de
încordată.
Am plutit până la spital, aveam convingerea că după operație tot ce a
fost mai rău va trece, toată stricăciunea care îmi măcina corpul, avea
să devină o analiză pe o foaie de hârtie.
Ce bine era când eram copil. Mă rezumam la prezent, fără griji pentru
ziua de mâine. Voiam să fiu copil din nou. Evadam cu mintea în amintiri
care îmi stârneau siguranță. Dar cum să anihilez hăul necunoscut care
se întinde în fața mea?
Sala de operații era pregătită pentru masacrul bolii mele. După
pastila cea mică pe care am înghițit-o, mă transformasem în clovn
de-adevăratelea. Băteam palma cu asistenții medicali, făceam glume
fără noimă și cred că eram singura care râdea.
După șase ore de intervenție am deschis ochii la terapie intensivă.
Tuburi, cabluri, aparate, piuituri, cadre medicale.
M-am gândit la oamenii apropiați, ce bine că-i am, ce bine că existam
împreună în bula asta numită viață. Mi-am dat seama atunci că în
momentele cele mai dificile prin care trecem, gândurile se duc către
oameni, nu către mașina noastră, nu către job-ul sau avuțiile noastre.
Către oameni. Prin ei respirăm, pentru ei prindem viață. E drept, prin
ei și murim - de multe ori.
37
Andreea Luca
O mie de icoane pustii umblau prin mine, morfina își făcea efectul.
- Mama, tata, prietenul meu, am devenit alta acum.
Este 11 martie, ziua mea. La spital nu știa nimeni, nu știa nimeni nici
ce poveri duc în suflet. Ce pustie îmi atârnă speranța de trei cabluri
pline cu sânge.
Ce fac femeile pe această lume? Copii? Ce fac copiii pe această lume
fără mame, dar ce fac mamele fără copiii?
- Doamne lasă-mă în viață! Viața trece, moartea cere.
Am redevenit copilul, din ochii căruia plânge Dumnezeu, uitându-se
în oglinda vieții, mirându-se ce am făcut din noi. Ne îmbolnăvim unii
pe alții, de dor, de neiubire și de cancer.
38
FĂ TIMP!
Am întâlnit mulți experți într-ale iubirii. M-au fermecat de fiecare

dată prin vorbele lor declarative, rupte parcă dintr-un dicționar de
iubire știut numai de ei. Zboară te iubesc-urile prin viața mea mai
ceva decât nevoile primare.
Am devenit bipolară din cauza discrepanței dintre cuvintele înălțătoare
pe care le înșiruiesc oamenii și realitatea care există de fapt.
Îi iubim așa de mult pe cei de lângă noi încât nu ne mai încăpem în
propria piele.
Ce vrem să obținem de la celălalt atunci când îi învăluim existența în
vorbe mărețe?
Iubirea aproapelui tinde spre un soi de narcisim. Ce bun sunt eu că îl
iubesc pe x și pe y, nu? Dar, mai ales ce bun sunt eu că i-am și spus-o.
Punct. Nimic nu se mai întâmplă după această afirmație.
Îi iubim pe ceilalți, dar nu avem timp. Nu avem timp să îi vizităm, nu
avem timp să-i ascultăm, nu avem timp să ne ținem cuvântul când am
promis câte ceva. Dar, îi iubim, asta contează, nu?
Fă timp!
Cum e posibil să nu avem timp? Mi se pare ironică această propoziție
pe care o aud din ce în ce mai des la oamenii din jur. Îl înțeleg pe
omul care are o boală terminală, pentru el timpul este limitat, dar la
ceilalți?
Îmi amintesc o experiență din trecutul meu glorios, aveam o prietenă
bună, ne povesteam toate cele. Ce fain era! Îmi spunea verzi și uscate,
că mă iubește nespus de mult. La început mă încurca non-șalanța
declarațiilor ei, dar îmi spuneam că-s eu defectă, așa trebuie să se
39
Andreea Luca
comporte oamenii între ei, să-și mângăie sufletul cu iubire. Apoi să

aflu că pentru ea, atunci când le povestea celorlalți despre mine,
lucru pe care îl făcea des - am sesizat ulterior, în ochii ei eram labilă
emoțional, praf și pulbere și tot ce era mai nasol. Unde mai pui că
îi făcea ochi dulci unui băiat de care îmi plăcea mie, doar așa - mi-a
explicat ulterior, am încurajat-o eu prin felul în care îl puneam pe el în
valoare în fața ei.
Ce iubire schizofrenică este asta?
“Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea
nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu
necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește
răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le
suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea
nu cade niciodată.” - Apostolul Pavel, Epistola 1, cap.13.
Orice altă formă de iubire sau dragoste declarată pompos la nivel
verbal, este orice altceva, dar numai iubire nu este.
Iubitul ăsta întins pe toate gardurile, mie îmi face rău.
40
DE VORBĂ CU DUREREA
Durerea fantomă
Mă ia de mână și mă duce departe
Spre tărâmuri date în uitare, tărâmuri singure și sumbre
Și mergem noi așa mână în mână, mă strânge bine ca nu
cumva să scap
Eu o ignor, ea se întărâtă și mai tare
Aproape că o văd plângând.
Mă-n duioșez, o-ntreb ce are
Cum să se piardă așa cu firea
Doar nu e ea cea care, e mai puternică decât noi toți?
Îmi spune vrute și nevrute
Mă simt un psiholog bătrân
O mângâi, o sărut și îi spun
Că-mi pare totuși bine c-a venit.
Se-n moaie sub asediul meu de vorbe, se pierde sub
privirea mea copilăroasă
Și-mi zice cu o voce tremurândă, că e prea mult
Ea a venit ca să dezbine, să zgudie zidirea Sfinților din
temelii, nu-i place dragostea, ci ura
Și pleacă disipându-se în vânt.
41
Andreea Luca
FĂRĂ PATĂ
Cobor în beciul ființei mele. Este întuneric și miroase urât, a umezeală

și a stătut, dar cel mai frică îmi e de întuneric. Am încercat de multe
ori această aventură, dar s-a sfârșit la fel cum a început.
Cobor încet, treaptă cu treaptă, și-mi adaptez vederea în nevăzut.

Cine ne-a implantat în cap ideea că întunericul este de temut? Isteață
a fost acea persoană, căci chiar acum în timp ce vreau să urc din nou la
suprafață, mă străfulgeră un gând, că acolo jos în întuneric se ascund
comori de nepriceput. Și, totuși frica mă lipește de perete, vreau să
țip, dar gura nu pot s-o deschid, fiindcă ar năvăli în ea mirosul de acru
și de nepotrivit.
Visez în semiîntuneric, ascult cu ochii întredeschiși, cum cineva îmi

zice dulce, că sunt frumoasă și-s om bun. Nu, nu mai vreau să merg în
mine, mă duc afară, mă duc să mă mai mint.
Ce bine este să fiu iubită, ce bine este să fiu plăcută, ce bine îi este
creierului meu maimuță să se târască în frumos! Superficial, dar
frumos.
Apoi, adorm în uitare, adorm în iluzii, adorm în mâncare și-s tot mai
nefericită. Începe să mă doară negarea asta în care mă zbat. Îmi fac
avânt și-o iau pe scări în jos, din nou, în beci, vreau să ajung.
O văd ascunsă în tăcere, pe Nicoleta, prietena mea, este mică și

neagră. Mă iubește și mă urăște și mă face să sufăr de nu mai pot
suporta. O iubesc și o urăsc. Vreau să o bat, dar când mă apropii să-i
dau o lovitură, observ că eu sunt ea și ea sunt eu.
42
Nedreptatea își face apariția-n prim plan, mă pune la pământ nu alta.

Detest acest defect la oameni, aș vrea să-i zgâlțâi, să-i aduc la ceva
mai bun, dar uite că mă simt nedreptățită, de ea, de tine, și de mulți.
Văd bine acum în întuneric, mă văd pe mine sângerînd, de fiecare

lovitură primită pe acest pământ. Acest tărâm nedigerabil, e tot al
meu, eu l-am creat, fugind cu mintea spre frumosul de neimaginat
care mai tot timpul dispărea, fiindcă nu prea era, deaia.
Da, eu sunt tot ceea ce observ la tine, sunt tu, iar tu ești ceea ce
observi la mine, ești eu. Și știu acum că de m-aș pierde, m-aș regăsi
în toate judecățile făcute, m-aș regăsi plângând, îngenuncheată de
închipuirea ființei mele că eu sunt fără pată. Sau tu.
43
Andreea Luca
DESPRE FRUMOS
Conștiința îmi vibrează la cotele cele mai înalte în preajma frumosului.

Mintea mi se desfundă, iar sufletul îmi urcă la cer. Și, stă suspendat
acolo, printre sunete de harpă, printre nori și sfinți. Mi se deshumează
corpul până în cea mai mică moleculă și îmi rămâne radiografia
închipuită a sinelui, agățat de un fir auriu, invizibil pentru ochiul
uman, toate astea în fața frumuseții.
Câtă siguranță! Câtă încredere! Câtă liniște pot simți în frumos!
Îmi place frumusețea în toate formele ei pământene. Îmi place corpul

uman, filiform, străveziu, sănătos, îmi plac ochii mari prin care se văd
mărgelele sufletului, îmi plac mâinile lungi și subțiri, îmi place grația
feminină și robustețea masculină.
Îmi place natura, pădurile cu aerul lor proaspăt și cu fiorul necunoașterii

care provine din desimea și întunecimea copacilor în miez de noapte.
Îmi plac norii pufoși, colorați. Îmi place prospețimea florilor și mirosul
lor îmbietor în miez de primăvară. Mă visez adesea plimbându-mă
în parcuri pline cu salcâmi. Îmi plac păsările cerului când zboarâ în
stoluri pe cerul azuriu. Îmi plac apele curgătoare și mă înclin adesea
cu gândul la ele că au reușit să-mi stârnească vedenia fragilității mele
în comparație cu puterea fără tăgadă pe care o observ la ele.
Îmi place arta, îmi plac artiștii. Iubesc îndemânarea așezării cuvintelor
în forme sublime, perceptibile doar cu ochiul nevăzut al minții. Îmi
plac culorile, îmi place lumea care ia naștere pe coala albă de hârtie -
prin mâna pictorilor.
44
Îmi place orașul scăldat în soarele dimineții, atunci când aerul este
încă răcoros, dar când trupul se încălzește datorită culorilor.
Cât frumos a pus Dumnezeu pe pământul acesta, câtă armonie!

Absolut tot este gândit până în protoni și neutroni. Mă ia leșinul de
bucurie, și îmi doresc să mă las așa - purtată de sublimul care îmi
străfulgeră simțurile. Vreau să mă îmbat de frumos, să respir frumos,
să-mi las invadată toată existența mea de contemplarea frumosului.
Spunea cineva că, frumusețea este cheia a tot și a toate, dar tot ea te
ridică în rai ori te arruncă în iad.
Fără o puritate de fecioară, fără o uimire și o sfială a firii omului,

îndeletnicirea cu frumosul te subjugă până în oase, te leagă și apoi te
aruncă deznădăjduit în chinul imaginației proprii, din care te mai scot
sfinții, dar doar dacă ești capabil să le percepi frumusețea imaterială.
45
Andreea Luca
GÂNDURI, GÂNDURI
Într-un sat din China, oamenii obișnuiesc să se scuipe unul pe altul în

fiecare zi, pentru a-și aduce aminte ce ființe mici sunt.
Locuim într-o lume neimaginat de mare, dar uite că, în toată această
măreție, noi oamenii ne rezumam la a trăi în propria noastră minte
deloc încăpătoare. Ajungem până într-acolo, încât ne expulzăm chiar
și pe noi din ea, prin inconfortul pe care-l simțim adesea, dar și prin
incapacitatea de a accepta micimea propriei persoane.
Adevărul este că habar nu avem cine suntem. Reperele la care ne

raportăm, exterioare și interioare, sunt de-a dreptul distorsionate.
Este vina cuiva? Este vina noastră?
Zilnic, repetăm ritualuri - ne ridicăm din pat, mergem la muncă,

venim acasă și ne uitam la televizor. Mergem la mese organizate
împreună cu colegii de muncă și ne mâncăm împreună fericirea, apoi,
o arătăm pe Facebook. Ne cumpărăm haine, mergem la saloane de
înfrumusețare, apoi așteptăm să fim apreciați. Ce lucru extraordinar
am făcut, nu?
Ne frunzărim încolo și-n coace discutând despre vreme, bineînțeles

cu un ochi în telefonul de ultima generație pe care l-am achiziționat.
Întreținem atmosfera prin discuții superficiale și apoi ne dăm de
ceasul morții că suntem deprimați.
Mergem la psiholog. Acolo, ni se spune că de fapt toate traumele

provin din copilărie. N-am fost iubiți suficient, părinții noștri sunt
niște monștrii care trebuie crucificați, fiind direct responsabili de
nefericirea noastră actuală.
46
Ce bine, ce minunat este că am găsit sursa angoaselor! Îi crucificăm,

îi iertăm pe vinovații noștri, apoi ne târâm mai departe prin mintea
noastră mică, ne mai cumpărăm două haine, după care sfârșim din
nou epuizați și triști.
Suntem setați doar pe a primi. Dar, nu oricum, ci extrem de

condiționat - cum vrem noi, și cât vrem noi. Să nu cumva să ne spună
cineva ceva, o vorbă care ar putea să ne scoată din zona de confort, că
îndreptăm trăgaciul spre el, fie el chiar și cel mai bun prieten. Nimicim
și desființăm orice cuvânt sau gest care ar putea să ne pună în față cu
propria nefericire, deși în mod ironic, nefericirea stă în fața ochilor
noștri, ca o peliculă fină, zi de zi, noapte de noapte.
Nu gândim, deloc! Nu ne punem întrebări, nu vrem să aflăm cine

suntem. Ne transformăm existența când în victimă, când în agresor.
Simțim cu toată ființa că ceva este în neregulă cu noi, cu lumea din jur,
dar nu avem puterea să ne mișcăm din loc. Așteptăm să vină sfârșitul
lumii ca să ne scape de propria persoană, dar până atunci, dacă este
posibil, să se inventeze o pastilă pe care să o luam și care să ne facă
fericiți.
Vărsăm pe ceilalți tot gunoiul emoțional din străfundul interiorului,

prin vorbitul continuu despre nimic - da, sigur, nimic foarte important
și crucial pentru fiecare - sugerând subtil interlocutorului că ascultatul
este o calitate divină. Am senzația că vrăjeala asta cu ascultatul a
inventat-o unul care vorbea non-stop.
Ce este în neregulă cu noi, oameni buni?
Da, reunosc, uneori îmi vine să mă iau cu mâinile de cap și să mă scuip

singură, doar așa să-mi aduc aminte cât de mică sunt.
47
Andreea Luca
GOLUL INTERIOR
Încă de când îmi pot aminti primele mele stări sufleteși, mă știu
existând cu un gol teribil în interior, un gol care îmi indica tristețea de
a exista pe acest pământ. Nimic din ceea ce în închipuirile mele mi-ar
fi adus bucurie, nu mă bucura în adevăratul sens al cuvântului.
Și am început să caut...
Știam în sinea mea că existența nu se rezumă doar la ceea ce vede
ochiul, adică la materie. Știam că nu are cum să fie totul atât de sec -
sortit degradării înainte de moartea propriu-zisă. Însă nu știam la ce
să mă raportez, nu aveam idee ce căutam exact, dar sufletul meu era
dedicat unei căutări, chiar dacă în mintea multora părea mers în gol.
Apoi, am aflat din convorbirile cu ceilalți oameni că nefericirea mea
își are sursa în exterior. De vină este tata care a plecat și n-am apucat
a-l cunoaște, de vină este situația materială precară și foamea din
stomac care m-a urmărit toată copilăria și adolescența. Îmi imaginam
adesea că dacă o să am mâncare sau haine frumoase, golul interior va
dispărea și voi putea să mă bucur așa cum îmi doream.
Urmăream la prietenii mei care proveneau din familii bune, cu ambii
părinți concentrați pe existența lor, dar nu vedeam vreo deosebire
între mine și ei. Nu percepeam o veselie aparte și nici bucuria de a se
simți întregi.
Am început să lucrez, să câștig ceva bani, situație oportună de a-mi
cumpăra tot ceea ce simțeam că-mi lipsește. Mâncam bine, aveam
haine mișto, însă golul interior era tot acolo, bucuria se sfârșea de
îndată ce mâncarea se digera în stomac sau hainele cumpărate
ajungeau în dulap.
48
Eram total nefericită, cu zâmbetul pe buze.

Poate că prietenia cu un băiat îmi va aduce ceea ce caut, îmi spuneam
adesea. Și, m-am căsătorit. Bucurie mare trei zile, ca mai apoi
nefericirea s-a făcut nelipsită de la locul ei.
Ce este în neregulă cu mine? De unde discrepanța asta între starea
interioară și mimatul bucuriei în exterior? Mă simțeam bipolară. Nu
voiam însă nicium să accept că viața se rezumă doar la lucrurile astea.
Nu-mi plăcea deloc îndemnul subtil al societății de a te centra pe
propria persoană până la atingerea stării nirvana.
Am mers la yoga, am citit cărți motivaționale, am învățat despre
gândirea pozitivă, însă ceva tot lipsea. Îmi vedeam viața ca pe un
puzzle aproape să fie terminat, dar din care lipsea piesa cheie, fără de
care imaginea din joc era neclară.
Apoi, boala s-a agravat, devenisem nefuncțională, neproductivă, o
povară pentru ceilalți, în principiu eram de evitat.
Credeam că am stăruit atât de mult în nefericire încât am devenit
sursă de nefericire eu însămi. Greu, a fost tare greu să rup căzătura
aceasta puternică care mă afunda în capătul iadului. Am rămas în
acea perioadă atât de singură, încât vorbeam cu propriile gânduri. Am
fost închisă ermetic într-un trup neputincios fără nici o posibilitate
de a evada în haine sau dulciuri, de a-mi găsi alinarea în oameni sau
îndrăgosteli pasagere.
Am vrut să mor. Mă rugam Dumnezeului de care auzisem că există și
face minuni să mă ia la El, era prea mult ceea ce duceam în gândurile
și în sufletul meu, prea mult pentru un om care și așa trăise rupt de
sursa vitală a vieții.
Însă, în rugâciunile mele stâlcite de atâta moarte în jur, golul interior
începuse să se umple. Destul de repede singurătatea mi-a devenit
prielnică, iar Dumnezeu unicul meu prieten.
49
Andreea Luca
Cred cu tărie că El m-a dus către Biserică, către cunoașterea fără

moarte care îmi bucură sufletul cum absolut nimic din tot ceea ce am
încercat în viață, n-a reușit. Și, am încercat multe, uneori am senzația
că am trăit mai multe vieți în doar 35 de ani.
Deaia sunt recunoscătoare bolii mele, ea a fost poarta spre ceea
ce am căutat întreaga viață. A durut, încă doare uneori, însă fără a
trece prin iad, nimeni, dar nimeni nu a reușit să cunoască vreodată
paradisul.
50
SPOVEDANIE - LEV TOLSTOI
Am terminat de citit cartea intitulată "Spovedanie", scrisă de Lev

Tolstoi. O carte autobiografică, cu un puternic iz filosofic - construirea
ei pleacă de la câteva întrebări esențiale, dar spre deosebire de
filosofie care furnizează în special întrbări, Tolstoi oferă și un răspuns
pe care, l-a căutat cum a știut el mai bine.
Îl consider pe Tolstoi ca având una dintre cele mai complexe minți ale
lumii noastre. Minuțiozitatea amănuntelor și capacitatea de analiză a
semenilor cu toate moravurile lor se regăsește din plin în cărți precum
Război și Pace sau Anna Karenina.
Un caracter foarte controversat, a fost crescut în spiritul creștin, însă,
odată ajuns să trăiască printre intelectuali s-a dezis de Bisercă și s-a
autoproclamat ateu, ba mai mult a dat naștere unui întreg curent
anti-religios, denumit tolstoianism. În mare parte cărțile lui au fost
cenzurate de către Biserica Ortodoxă rusă.
Deloc pudic în ceea ce privește propriile caracteristici, a avut curajul de
a se destăinui oamenilor prin scrierile lui, până în cele mai întunecate
părți ale ființei sale.
În anii tinereții, bucurându-se de succes și de o situație materială de
invidiat, a trăit în desfrâu și în dependențe, bazându-se pe propriul
orgoliu și pe propria capacitate intelectuală. Deși suferea puternic
atunci când simțea că se îndepărtează de bine, râvna după glorie l-a
mânat în direcțiile care l-au dus în pragul anilor 50 ai vieții sale, spre
depresie.
Nimic din ceea ce avea: o familie reușită, o situație materială bună,
faimă și glorie nu i-au putut alina chinurile interioare a unei vieți
lipsite de sens.
Care este sensul vieții? Cu această întrebare pleacă în "Spovedanie"
51
Andreea Luca
în căutarea unui răspuns autentic, demn de luat în considerare pentru

un om atât de inteligent și atât de orgolios.
M-am regăsit din plin în frământările scriitorului, eu însămi punându-
mi această întrebare de-a lungul vieții. M-am bucurat enorm, citind
din carte, să descopăr sensibilitatea lui Tolstoi în ceea ce privește
sufletul. Nu s-a mulțumit cu răspunsurile primite prin prisma științei,
considerându-le incomplete. A săpat adânc pentru a afla ceea ce
contează în această viață, a căutat în viața prietenilor lui intelectuali,
a căutat în oamenii bisericii, dar spune el, nu a reușit să observe vreo
diferență prea mare între cei care trăiau la dispoziția banilor și cei
care îl slujeau pe Dumnezeu.
Cu gânduri de sinucidere și o puternică deznădejde se declară învins
în fața vieții, neputând nicicum să accepte faptul că de fapt nu există
nici un scop, iar omul ajunge negreșit o grămadă de carne plină cu
viermi.
Asemeni împăratului indian căruia i s-au ascuns detaliile despre boală,
bătrânețe și moarte, atunci cândd le-a aflat a refuzat să mai iasă din
casă, Tolstoi, s-a refugiat printre oamenii simpli ai Rusiei, printre
tărani și clasa muncitoare și a trăit printre ei aproape doi ani. Spre
surprinderea lui, acolo în mijlocul lor a descoperit bucuria. Fascinat
de credința puternică în Dumnezeu care îi mâna pe acești oameni prin
viață, dezarmat de puterea lor de a trece peste neajunsuri și necazuri,
el însuși s-a reîntors către Dumnezeu.
Mărturisește că în momentele de rugăciune, simțea cum curge viață
prin el, apoi, îndepărtându-se din nou de Dumnezeu, simțea cum
ghearele moarții îl cuprind și îl sufocă ducându-l spre sinucidere. A
concuzionat că sensul vieții este Dumnezeu, El este viață, bucurie și
nădejde, iar tot ceea ce îl ține departe de El, reprezintă moartea.
M-am mai bucurat să aflu că a refuzat premiul Nobel pentru literatură
motivând că banii sunt ochiul dracului, ca mai apoi să-și doneze toată
averea soției sale, trăind spre bătrânețe o viață simplă cu căutătura
lui Dumnezeu.
"Nu există măreție fără simplitate" - Lev Tolstoi.
52
MAI STAI UN PIC
Mai stai un pic, te rog, rămâi cu mine.

Mai lasă-mă să simt cum curge seva vieții
Prin venele-nțepate din floarea tinereții
Prin oasele slabite de petele tristeții.
Mai lasă-mi Doamne boala, n-o lua acum, te rog
Nu știu ce să mă fac fără de ea.
Nu știu să mai fiu altfel eu acum
Și nici n-am unde să mă mai ascund.
Mi-ai dat o viață gata plânsă
O plâng și eu acum, cumva râzând
Căci am făcut din cancer - artă
Și din durere pod spre îngeri.
Cum să mă lași acum descoperită?
Cum să trăiesc eu sănătoasă fiind?
Cum să te port în sufletul meu pătimaș?
Fiind întreagă și nesuferind.
53
Andreea Luca
AUTOSUFICIENȚA
Mai există altcineva pe lume în afara de eu?

Se poartă eu ca pe o haină, e cea mai bună și cea mai
frumoasă, evident
Să nu cumva să zici ceva de eu
Că eu sunt eu, sunt cineva, nu altcineva
Ce fac eu e cel mai important
Ce spun eu e cel mai relevant
Eu știu tot, văd tot, simt tot
eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu.
Dar când mă duc seara la culcare sunt singură
și doare.
Unde a plecat eu-ul?
S-a risipit, s-a răspândit, s-a contopit.
Dar nu-i nimic, vine dimineața și-mi iau eu-ul înapoi
Îl port din nou ca pe o haină în fața tuturor.
Să nu cumva să zici ceva de eu.
Că eu sunt eu și îți sparg fața,
din orgoliu.
54
CREȘTIN SAU CRETIN
M-am născut în perioada comunistă. Că au fost multe lipsuri materiale,

asta o știe toată lumea. Mai puțin știut însă, este faptul că în întreaga
perioadă care a succedat al doilea război mondial și până în anii 90, s-a
dus o luptă crâncenă care a avut ca scop distrugerea creștinismului.
S-au demolat multe biserici, au fost închiși în pușcării preoți care
prezentau pericol pentru sistemul comunist, au fost batjocoriți și
umiliți monahi ori oameni de seamă ai neamului românesc. Practic
s-a dorit reducerea omului la statutul de animal muncitor, fără nici un
Dumnezeu.
Evident, cineva care gândește câtuși de puțin, realizează că această

condiție a omului este foarte ușor de controlat și manipulat.
Omul fără nici un Dumnezeu, este un fir de pai în bătaia vântului.
Nu am avut parte o cultură creștinească, în vremea când eram încă

un copil, cei din jurul meu erau terifiați spre a pronunța cuvântul
biserică sau Dumnezeu. Am trăit mulți ani într-o repulsie față de ceea
consider acum că este sfânt. Nu mi se părea că este ceva greșit în felul
meu de a vedea viața și religia pentru că aveam confirmarea colegilor
de la școală, a vecinilor sau a prietenilor, care și ei la rândul lor erau
la fel ca mine. Ba din contră, îmi amintesc că minoritatea celor care
mergeau regulat la biserică erau luați în derâdere și categorisiți drept
îndobitociți.
Prea multe nu s-au schimbat nici acum, când teoretic nu mai există
constrângere din partea vreunui sistem dictatorial, iar omul are
liberul arbitru. Ura împotriva credinței creștin-ortodoxe se manifestă
din plin, în media - în principal, dar și în grupuri de oameni care se
autoproclamă inteligenți.
55
Andreea Luca
S-a schimbat însă în mine ceva. M-am apropiat de ceea ce am căutat

toată viața. Am găsit sens și am primit bucurie.
Da, știu e greu de explicat, e și mai greu de înțeles. Dovadă îmi sunt
discuțiile cu ceilalți despre religie sau discuțiile despre mine care au
ajuns la urechile mele. Nu îmi pasă prea tare ce spune lumea. Cei
mai mulți dintre cei care acum consideră că am luat-o pe arătură,
atunci când mi-a fost cel mai greu, s-au disipat în neant, preocupați
de propria viață, refugiindu-se în cursuri de dezvoltare personală.
Cred că deși au trecut ceva ani de când s-a terminat cu prigoana

creștinilor, au rămas urmașii celor reeducați de sistem, crescuți în
iluzia puterii banilor.
Nu mă mai miră argumentele inteligenților atei împotriva lui

Dumnezeu, îmi e clar că nu vorbesc din experiență proprie. Suntem
oricum un neam priceput la păreri, suntem oricum urmași ai foamei,
justificare să spunem, pentru foamea de bani și putere, care primează
înaintea oricărui avânt dumnezeiesc.
Am scris acum ceva timp, un eseu într-o revistă de seamă, și

îmi amintesc că mi-au șters pasajul în care povesteam despre
descoperirea lui Dumnezeu, pe motiv că nu se cade, am insistat să fie
pus la loc înainte de publicare, pentru că în toată experiența mea cu
viața, oamenii și boala, descoperirea și aprofundarea religiei în care
m-am născut este de departe cea mai tare descoperire.
Să trăiești fără nici un Dumnezeu, pe mine m-a durut, ironic este că

m-a durut în cele mai fericite momente. Să trăiești conștient că există
Dumnezeu pe mine m-a fericit, ironic este că m-a fericit în cele mai
dureroase momente.
Să treci prin doi ani jumătate de chimio, două operații, dureri fizice pe
56
care nici nu mai vreau să le descriu, moartea prietenilor mei pe care mi

i-am făcut la spital, incapacitatea de muncă sau indiferența oamenilor
pe care credeam că mă pot baza, fără un ajutor supraomenesc - nu
este posibil.
Deaia mă doare când văd cum este luat în derâdere ceea ce este sfânt,
ceea ce ar trebui să conteze pentru noi oamenii, fiindcă am simțit pe
pielea mea ce înseamnă toate acestea.
57
Andreea Luca
NEPUTINȚA
"În seara asta, Doamne te vei culca flămând!" - Demonstene Andronescu
Uneori, am senzația că mă aflu în război. Spitalul la care merg este

front deschis în linia întâi. Scapă din el - viu, cine poate. Unde se duc
cei care nu mai scapă?
În ultima vreme au plecat în altă lume, mai bună, sper, mai mulți
dintre prietenii mei. Au plecat cu trupul vlăguit, dar cu suflet plin de
lauri. Nu e ușor să duci în spate o boală fără leac.
M-a întrebat cineva la un moment dat, de ce oamenii buni se

îmbolnăvesc de cancer. Încă vreau să aflu răspunsul.
Miruna avea sclipire în ochi. O sclipire vie, o sclipire pe care în viața de

zi cu zi nu o văd prea des la oamenii normali.
Deși atârna de ceva vreme de piciorul lui Dumnezeu, ea nemaiputând

să meargă, deși inima îi era făcută ferfeliță fiindcă se gândea la copilul
ei care va crește fără mamă, Miruna era vie. Mai vie decât cei viii pe
care îi văd umblând cu sicriul în spate pe stradă.
Cui să-mi strig revolta? Față de cine să-mi strig neputința, sentimentul
de vinovăție și dorința nebună de a face ceva pentru mine și pentru
cei care trec prin asta?
Îmi urlă în ureche, venind cu putere, cuvintele celor care îmi dau
sfaturi și care au impresia că știu cum e mai bine pentru cei ca noi.
58
Astăzi, mă revolt pe voi, pe voi cei care vorbiți pe la spate bolnavii

de cancer, pe cei care au impresia că știu de ce ne îmbolnăvim, de
ce trăim și de ce murim. Voi, nu știți! Sfaturile voastre vin dintr-o
mândrie fără limite, o mândrie care ucide speranța din noi și care ne
aruncă în deznădejde crezând că merităm ce ni se întâmplă, fiindcă
nu ascultăm de voi, cei care pretindeți că știți.
Astăzi, mă revolt pe mine, pentru că nu știu să fiu mai bună, pentru că

nu știu ce să fac, pentru că mă depășește moartea celor de lângă mine,
pentru că mă plâng de viață în timp ce alții ajung la final dorindu-și să
mai primească măcar o zi.
59
Andreea Luca
IDEAL
Mi-am făcut un ideal din a fi un om mai bun

Să-mi schimb stările și faptele
În ceva nemaivăzut
Mă visez în dulce pace, mă închipui printre sfinți
Doar că luandu-mă cu vorba, am uitat ce mi-am propus
uite așa nu mai dorm noaptea
Ziua umblu fără rost
Nu mai știu ce e cu mine
nu mai știu nici ce am fost.
60
O MARE DE OAMENI
Doamna blondă cu rochie neagră, lungă, venită în parc de undeva

din altă epocă, mă întreabă dacă observ ceva în jurul ei. I-am răspuns
că văd câteva musculițe deasupra capului apoi, m-a întrebat cu un
ton grav daca le văd și prin spatele ei. Am încercat să o liniștesc
spunându-i ca musculițele sunt peste tot în atmosferă, e normal în
această perioadă a anului. A plecat țintă spre tomberon. Îi era foame,
dar mai ales îi era teamă. I se citea frica pe chipul brăzdat de bube
supurând. Mâinile pline de răni îi tremuaru.
Ce purta acea femeie în suflet? Cine a fost ea și de ce a ajuns așa?

Sunt mai nefericită eu, cea care conștientizează ori cel puțin așa îmi
place să cred sau ea, cea care umblă pe străzi?
"Deseori mă uit pe străzi să văd cine-i om, cine-i om, cine-i om, cine-i
om." Așa spune băiatul care umblă pe Republicii și ofera pliante de la
Kaufland vănzătoarelor de la magazine. Puradeii care își duc veacul
cerșind, aruncă cu pietre după el și se amuză copios când baiatul
izbucnește nervos. Nu te poți pune cu ei, sunt așa de răi încât n-ai nici
o șansă de izbândă. Mă tot gândesc la întrebarea lui, oare ce vrea să
spună cu asta? Cine-i om, cine-i om, cine-i om...
Una dintre cele mai grele perioade din viața mea a fost când eram
într-a șasea. Până atunci, m-am considerat un om relativ normal. De
atunci, însă, s-au schimbat multe. Am crescut brusc 20 de centimetri,
aveam aproape 1.80 m.
Hainele au rămas mici, unde mai pui că nu găseam nicăieri haine pe

măsura mea. Blugii îmi erau veșnic scurți, iar bluzele abia îmi ajungeau
61
Andreea Luca
la încheietura mâinii. Un singur pullover mai potrivit am găsit, pe care

l-am purtat încontinuu.
Mă pregăteam pentru niște teste la matematică, aveam destul de

multe probleme de rezolvat, însă găndul îmi era la cum ar fi dacă aș
găsi o poțiune magică să mă facă invizibilă. Suportam greu tachinările
colegilor de la școală, mă alintau girafa, pălugă sau cal. Cel mai bine
mă simțeam când îmi imaginam că nu exist. Aș fi vrut să fiu o pasăre
mică pe o creangă de copac care își cântă povestea vidului.
Poate m-aș fi amuzat și eu pe seama mea, dacă m-aș fi văzut din

exterior, cu siguranță aș fi spus către mine: - uite ce înaltă e fata aceea!
Veșnic eram cea mai înaltă de peste tot, la sport eram prima, stăteam
în ultima bancă, băiatul de care-mi plăcea îmi venea până la umăr.
Îmi imaginam cum merg pe stradă încălțată cu niște papuci speciali
care fac șanțuri în asfalt și care îmi oferă posibilitatea de a fi la aceeași
înălțime cu toată lumea.
Nu știam cu ce am greșit de sunt pusă la colț pe seama înălțimii, dar

trebuie că aveam vreo vină. Urâtă mi-a fost lumea pe vremea ceea.
Orașul în jur era gri, matematica am lăsat-o de izbeliște, în timp ce mă
strângeam cu o curea la pantalonii cu vreo trei numere mai mari, pe
care îi luasem că erau buni la lungime.
Urâtă îmi e lumea și acum, în momente dinastea în care simt cum

excludem oameni fără vină, oameni care suferă, oameni care sunt
oameni.
Cred totuși că băiatul de pe Republicii, privește în gol la o mare de

oameni și vede cum devenim neoameni într-un ocean egocentrist.

62
AGITAȚIA TA
Mă doare singurătatea ta,

Fetiță blondă,
Mocnește-n mine ca jarul atins de apă
Mă dor cuvintele ce vin spre tine
Din gurile rujate prost.
Nu-ți vezi avântul, tu micuță, oare?
Nu vezi cum din cosițele tale lungi se răspândesc
în jur raze de soare?
Din ochii tăi se scurge miere și din mâini se nasc
minuni?
Mă doare agitația ta, mă doare,
Dar prind elan atunci când tu zâmbești.
63
Andreea Luca
CURCUBEUL TĂU CE CULOARE ARE?
Era o mare de vuiete pe care-o ascultam cu ochii închiși

Mintea contura portrete
O stare de vinovăție pusese stăpânire pe mine
Căci tu mereu mă faci să plâng
Hai să vorbim despre ceea ce știm deja, să nu răscolim
Mai bine ține-mă strâns la piept
și sterge-mi vinovăția cu mâneca hainei
Tu nu știi că orice cuvânt crud are rezonanță universală?
Mă taie bucăți, mă îngenunchează?
Ce bucurie morbidă ți se ivește pe chip
Să rupi în doua suflete, din trei cuvinte
Curcubeul tău ce culoare are?
Îmi las pleoapele grele să cadă peste lacrimi
însă când ajung în dreptul gurii le înghit
Să se ducă de la mine și să se transforme în ploaie.

64
ZIUA 850
Ziua 850 de chimioterapie, dar cine mai ține socoteala?
Aproapte toți prietenii pe care mi i-am făcut la spital au plecat pe alte

tărâmuri, acolo unde nu există întristare. Întristarea e doar aici, pe
pământul nostru de care ne este atât de greu să ne desprindem.
Stau în salon și mă gândesc la puterea minții noastre. Ce forță! Ce

câmp magnetic! De ce oare majoritatea oamenilor gândesc într-un
anume fel? Spre exemplu gândul de a avea cancer este terifiant, nu?
Păi dacă 5 milioane de oameni gândesc în felul acesta, nu-i de mirare
că plutește în aer groaza la auzul acestei boli. Da, spus așa la modul
acesta, puterea gândurilor are o forță devastatoare. Un om care abia
a aflat că este bolnav, n-are nici o șansă să gândească diferit despre
boală, pentru că este acaparat de câmpul magnetic care plutește în
aer, declanșat de majoritatea care gândește în acest fel.
Lumea nu mă crede că sunt bolnavă, îmi spun că arăt prea bine.

Adevărul este că nici nu mă simt bolnavă, bolnavă am fost de multe
ori în viața asta, gândindu-mă la trecut, am avut perioade de beznă
sufletească care mă înspăimântă, atunci eram bolnavă, mă ardea
interiorul, se vedea și fizic, aveam cearcăne, nopți nedormite, plâns
până la epuizare.
Câțiva prieteni au dispărut. Sigur că mă doare, cu toată aparența

mea de neclintit. Dar, mă doare mai tare statutul de victimă pe care
și l-au însușit fiindcă prietena lor are cancer, adică eu. E atât de ușor,
deși masca este groasă - nu se vede bine prin ea, să furăm atenție pe
spatele altora.
65
Andreea Luca
Mă întreb, Aldous Huxley, ce reacție a avut când a aflat că are cancer?

Dar, Anais Nin sau Maria Tănase?
Părintele Paisie Aghioritul spunea că deși s-a nevoit în pustie ani,

nevoința aia mai mare i-a fost cancerul. Ce frumos! Îmi dau putere
cuvintele lui.
Mă minunez de faptul că persoane pe care le-am admirat de-a lungul

vieții au murit de cancer. Oare există un Rai al celor care au plecat
dintre noi în felul acesta?
Mai sunt încă voci care îmi repetă să renunț la tratamente. Ei vor să-mi
aliniez energiile defazate. Cine mi le-o fi defazat? Mi se pare amuzant.
Închid ochii și râd. Râd. Râd de mine, de tine, cu tine, cu doamnele

care au intrat în salon, pe care nu le cunosc, dar care mă întreabă cu
blândețe: - Și tu?
66
DE CE FIERB GÂNDURILE?
Nimeni nu vorbește despre efectele secundare ale chimioterapiei.

Cele care se petrec în interiorul minții. Bolnavii ca mine sunt obișnuiți:
să fie puternici, să lupte, să vadă partea pozitivă, să zâmbească și să
se prefacă, fiindcă așa li se spune.
Eu m-am învățat să țin totul în mine. Nu vreau să afectez

funcționalitatea vreunui om cu problemele mele. Pentru asta îmi
imaginez deseori că am gura cusută și oricât aș vrea să spun ceva, nu
pot. Uneori îmi pare rău că țin in mine, alteori îmi pare bine fiindcă
am impresia că problemele nu iau amploare.
Cel mai mult am început să iubesc noaptea. Înainte de culcare visez

un somn lin ca al unui bebeluș. Se întâmplă să-mi meargă gândurile și
atunci nu pot să dorm deloc. Mă trezesc bătută. Mă dor toate.
În cap am un calculator stricat, nu îmi amintesc dacă așa a fost

mereu. Merge singur, nu reușesc să îl opresc. Mi se spune să nu mă
mai gândesc că gândesc atât. Aș vrea să pot, dar pentru că nu pot se
declanșează criza de identitate.
Când mă gândesc la viitor mi se face frică de moarte. Însă de cele mai

multe ori îmi este frică de viață.
Îmi este frică de faptul că nu o să-mi ajungă banii.
Îmi este frică de faptul că nu voi mai putea lucra niciodată.
Îmi este frică de faptul că voi deveni o povară.
Îmi este frică de neputință.
67
Andreea Luca
Frica mă paralizează. Când îmi e frică cel mai tare mă rog la Dumnezeu
să seteze calculatorul din cap pe iubire.
Cred că singurul moment în care am fost perfectă a fost cel de dinainte

de a mă naște. Acolo în burta mamei nu exista frică. Acolo nu trebuia
să iau decizii, să fug de oameni, să fugă ei de mine, să acuz sau să mă
simt copleșită.
Aș fi vrut să pot asculta ce mi se spunea când eram mică, să-mi caut

un bărbat cu bani și să mă mărit cu el, în felul acesta toate problemele
existențiale dispar. Nu am vrut, fiindcă eu mi-am dorit să mă mărit
cu un bărbat pe care să îl iubesc, iar el să mă iubească. Nu există așa
ceva. Iubirea la oameni e defazată.
Îmi las gândurile să se scurgă prin circuitele calculatorului din cap, iar
pielea o las să cadă pe unde vrea ea.
68
COSMOS
Dincolo de învelișul fizic format din piele, carne și oase există sufletul.
Sufletul este un cosmos întreg, toată informația din univers este
înscrisă în sufletul nostru. Sufletul este încăpător: neimaginat de lung,
de lat și de adânc.
Mintea noastră alege să trăiască într-un cotlon mic și întunecat al

sufletului, reducând viața la o închisoare personală. Oricât am încerca
să ieșim din închisoare prin lateral, nu vom reuși, pentru că ieșirea
este în sus.
Frica este cea care construiește încet și sigur pereții închisorii.
Oricine a simțit de-a lungul vieții fircă, nu mă refer la frica patologică

de întuneric sau de gandaci, ci la acea trăire produsă meticulos de
gânduri, care ajunge într-un final să contureze felul de a fi al unui om.
În aceste condiții, durerea interioară este cea care va ghida mersul

omului prin viață. Durerea de a nu fi ca ceilalți, durerea de a nu fi
acceptat, durerea din cauza însingurării, durerea de a fi abandonat și
alte asemenea.
Frumos, nu? Halal libertate, adio autenticitate.
Pereții închisorii apasă greu pe conștiință până când omul devine

obsedat de evadare prin orice metodă mai la îndemână.
Cea mai periculoasă metodă de evadare mi se pare că este trăirea

propriei vieți prin viețile altora pentru că omul este o sursă epuizabilă
de energie. Nimeni nu poate să susțină forța vitală a cuiva la infinit,
oricât de bine intenționat este. Relațiile interumane ajung să se
sfârșească tragic, ducând inevitabil la îngustimea sufletului.
69
Andreea Luca
Ridicarea privirii spre cer, adică impulsul de a trăi pe verical, poate

să ajute omul să spargă pereții închisorii și să-l facă să renunțe la
spaimele cotidiene de doi bani care îl țin paralizat. Ele, raportate la
adevărata durere existențială sunt total nesemnificative.
Adevărata durere a existenței noastre ar trebui să fie conștientizarea

morții. Toți murim, însă câți dintre noi se gândesc cu adevărat la asta?
Câți dintre noi caută lărgimea sufletului în corespondență cu limita
vieții pe pământ?
Paradoxal, gândul morții este cel care oferă libertatea supremă.

Limitările cotidiene însuflate de frică își pierd rădăcinile în fața unui
asemenea eveniment ireversibil.
Ce am făcut cu viața mea? Cui i-am împrumutat sufletul? Care este

sensul vieții mele?
Poți să răspunzi?
70
CONVERSAȚII PRINTRE RÂNDURI
- Nu ești tu fata cu peruca brunetă?

- Ba da!
- Te-am recunoscut după ochi, spune-mi, prietena ta cea blondă, ce
mai face?
- Ea e bine, noi, în schimb, încă ne mai căutăm de vene.
Creierul meu este prins în bolduri, de câte ori vreau să fac o mișcare
într-o altă direcție decât cea obișnuită, acul îmi pătrunde în lichidul
cefalorahidian.
Astăzi nu mai vreau să răspund întrebărilor, pot?
Poți, dar dai dovadă de proastă creștere, așa că vrei, nu vrei...răspunzi,
răspunzi, răspunzi, răspunzi...
- Andreea, ce tânără ești, câți ani ai?
Mă numesc Andreea, am 33 de ani, două operații, doi ani de chimio,
oasele praf, oamenii zic că am cancer, dar ei nu știu că eu de fapt,
sufăr din cauza inconsecvenței de care oamenii dau dovadă.
- Am 33 de ani.
- Eu măcar sunt bătrână, mi-am trăit viața, am copii, soțul meu a murit
de mult - infarct - însă tu? Ai apucat să te căsătorești?
Mă numesc Andreea, m-am căsătorit când eram mai mică, voiam să
fug de trecut, dar am dat de un prezent sumbru, acum fug din nou de
trecut, nici prezentul ăsta nu mă încântă.
- Nu sunt căsătorită.
- Te doare ceva?
71
Andreea Luca
Mă dor toate: oasele, ideile, comportamentul meu, comportamentul

celorlalți, că nu sunt iubită, mă doare publicitatea de pe internet și felul
în care își dau oamenii cu părerea, mă dor sfaturile, încrâncenarea.
Mă dor încrâncenarea și resentimentele.
- Acum nu mă mai doare nimic, m-a durut mai demult.
- Ce bine! Măcar atât, dacă tot avem boala asta pe cap.
- Ati observat că pereții salonului sunt verzi? Ce ciudățenie, la spital
pereții sunt albi.
- Și unde ai cancer, Andreea?
Îmi place melodia aia în care zice că Îngerii au cancer la aripi, bine
noi nu suntem îngeri, însă cancerul la aripi se face, îți taie elanul și nu
mai zbori.
- La sân.
- Mie mi-a zis o doamnă care cunoaște cauzele bolilor că am făcut
cancer fiindcă sufăr pe interior, te-ai gândit la asta?
M-am gândit, dar m-am răzgândit.
- Uneori.
- Am o prietenă care și-a pus silicoane fiindcă avea sânii prea mici.
Sânii nu există printre prioritățile mele, mă prefac că nu există, n-am
înțeles niciodată rolul lor, or fi buni la ceva, dar pentru mine pur și
simplu n-au nici un rol.
- Mie îmi e rău tare după chimicalele astea, stau în pat câte o
săptămână, nu mănânc, dorm greu, respir sacadat.
Vă rog frumos să îmi povesiți ceva frumos, mie durerile umane mi-au
ajuns până la os, au intrat înăuntru și acum îmi vine să vărs de la ele.
- Și mie îmi e rău, trei zile, apoi prind viață.
72
Când prind viață simt că nu merit, da, da, e ciudat, însă nu merit, cine
merită? Ne comportăm de parcă faptul de a trăi este meritul nostru.
Miroase a ceva prăjit.
M-am albit la față și am impresia că dacă mă ridic de pe scaun, pereții
camerei vin înspre mine și mă obligă să merg aplecată.
- Trebuie să merg la baie, dar dacă mă ridic mă ia amețeala.
- De la atâtea perfuzii e și normal, ai mâncat azi ceva?
- Am mâncat înainte, că după nu se știe.
Mă duc la baie. După o vreme vine asistenta și bate la ușă speriată
că durează prea mult. Adevărul este că stau ascunsă acolo, mă simt
bine în camere mai mici, iar mersul la baie este un fel de pauză din
tumultul vieții. Stau și mă uit la săpun, mă uit în oglindă, mă minunez
de fața albă ca hârtia. Trag aer în piept și trag apă pe nas că mi s-au
uscat nările.
- Totul e bine, stați liniștită, ies imediat.
Doamna din salon a plecat cât eram la baie.
Mi-a lăsat pe noptieră o sticlă cu iaurt și un covrig.
- Mănâncă-le dumneata, tu ești mai tânără! scria pe șervețelul de
lângă pat.
73
Andreea Luca
NE-AM FURAT DRAGOSTEA
Pentru că tu sufereai
Eu sufeream deopotrivă
Am crezut că suntem la fel
Ne-am contopit cuvintele și necuvintele
Ne-am contopit ideile și deziluziile
Până la infinit
Apoi a venit moartea de dinainte de moarte
Și a luat pe rând cuvintele, ideile, contopirea
S-a născut o suferință nouă
A mea diferită de a ta
A ta diferită de a mea
Dar cel mai trist este că ne-am furat dragostea
Născută din nevoia de a avea aproape pe cineva.
74
SUPERFICIALITATE
Nu lipsa experiențelor este motivul pentru care îmi simt sufletul

pustiit. Lipsa lor de consistență și de autenticitate, presărate în
schimb cu doze șoc de superficialitate îmi provoacă adevărate crize
de identitate. Superficialitate care provine din lipsirea unui
sens în viața cotidiană a individului.
Este adevărat că, traiul dus la un oarecare nivel, confirmat prin

întâlniri, discuții, anturaje, scopuri, mai devreme sau mai târziu, oricât
de tenace ești în ați păstra integritatea interioară, te acaparează într-
atât încât, peste noapte, te trezești pustiit.
Este adevărat și faptul că dezamăgirea față de oameni este o temă

care mi-a mâncat ani din viață. Această dezamăgire este atât de reală
încât n-am cum să o evit.
De ce bărbatul își înșeală soția? Sigur, la această întrebare s-au

derulat de-a lungul timpului sute de răspunsuri, mai mult sau mai
puțin plauzibile. Însă, totuși, de ce înșeală omul?
Nivelul acesta pur carnal de ați valida potența și existența îl percep ca

pe ceva extrem de primitiv și, cu toate acestea este o realitate care
provoacă daune cutremurătoare, în contextul evoluționismului.
Nici nu vreau să știu ce este în mintea unui om în vârstă care își agață
senzațiile interioare de câte o tinerică. Pot în schimb, să empatizez cu
persoana înșelată. Pot să-i intru în minte și să-i simt teroarea de a se
afla într-o eroare, agățându-se și ea la rândul ei de iubirea ce o poartă
pentru nefericit.
Nu contest, în schimb, posibilitatea pierderii temporare a

discernământului, posibilitate care pândește pe oricine, posibilitate
75
Andreea Luca
în care m-aș putea regăsi, luând contur în realitate printr-o scena

superficială, trăită la nivel de materie.
Slăbănogirea sufletului este atât de pregnantă încât suntem în stare

de orice. Ține-mă Doamne de urechi căci altfel s-ar putea să te vând
ca Iuda spunea Nicholae Steindthart.
Superficialitatea în artă este o caracteristică, care, lovește în moalele

capului sau în conturul sufletului deformându-le încet și sigur
conturul. Cred momentan că manipularea maselor se face cel mai
ușor prin artă, nu prin media sau alte instrumente de promovare.
Fiind o ramură care s-a deformat odată cu exprimarea subiectivismului

uman neavizat în domeniu, adică destul de greu de încadrat în ceva,
totuși, obiectul creat fiind destul de ușor de validat ca artă - cu
siguranță că va exista întotdeauna o mână de oameni care să ridice la
rang de artă orice inepție umană.
Așadar, este foarte ușor de ținut sufletul omului jos prin instrumentul
care cel puțin teoretic, ar trebui să ridice omul spre frumos, spre o
înțelegere mai profundă a universului, adică prin artă.
Spunea Nietzsche într-una din cărțile lui pe care n-am să o denumesc

aici, că existența femeii este validată doar de minciună și de factorul
olfactiv al privitorului. Nimic mai fals decât această afirmație, însă are
o greutate pe care nu o pot nega. Să fie acesta motivul văzului strict
oportunist al multor femei din ziua de azi? Trebuie să recunosc faptul
că îmi este teamă ca acest filosof care din punctul meu de vedere a
scris din pură nebuie, să fii avut dreptate.
Nimic mai înfricoșător pentru mine decât reducerea lumii doar la

material. Ar însemna să trăiesc într-o continuă dezamăgire, din cauza
faptului că n-am făcut parte niciodată din categoria oamenilor a căror
forță vitală provine din putere.
76
O MIE DE FURNICI
O mie de furnici cu creier evantai
Au sosit de niciunde țipând că-s din Rai
Cu alai, energie și cuvinte magice
S-au cuibarit nostalgice
Amintindu-mi de vremurile când ființam naiv
Când ieșeam din mine aproape pentru oricine
Ele nu știau ca eu acum sunt încuiată bine
Fiindcă-s dezamagită de unii, de alții și de tine
M-au gâdilat frumos, așa cum se cuvine
Cu cuvinte multe și fapte puține
Am ras, am glumit, ne-am spart în sinonime
Semănam mult aș putea spune
Au zis că vom face și drege, vom cuceri lumea
Mă vor duce pe munte să le cunosc regina
Acolo între stânci e și un izvor
Apoi mă vor aduce acasă pe brațele lor cu săruturi și dor
Zburau te iubesc-uri din aripile lor
Imaginație din sufletele lor
M-am dus după ele zăpăugă rânjind
M-am facut mică și m-am pornit
Am scos un picior și o mână la vedere
Voiam să scot tot, să mă afund în plăcere
Voiam să am grijă de furnicile mele
Voiam să mă pierd printre poezii și desene
Apoi, m-am trezit
Brusc
Nevăzutul s-a luminat
Mi s-a ridicat vălul și m-am minunat până unde pot fugi de mine
M-am speriat
M-am alterat
M-am revoltat
M-am legumizat pentru tine
Și nici nu-mi plac furnicile. 77
Andreea Luca
FLORILE UMBRELE
În drum spre casă mă găndeam la oameni. La el țineam în felul meu,

cel mai adesea îl întălneam în gînduri. Îi povesteam vrute și nevrute,
era singurul care știa cele mai multe despre mine. Culmea este că nu
părea prea afectat, mă asiguram că și el ține la mine așa cum sunt.
Cănd umblam bezmetică cu inima larg deschisă și băteam la picior

străzile din oraș, îmi imaginam că merge și el umăr la umăr cu mine și
mă ascultă liniștit, contemplând la cele auzite.
Mă mai scotea din ale mele câte o mașină care făcea raliu pe străzi și
atunci mă enervam de numa-numa. - "Cum, Domne să mergi în halul
ăsta pe șosele?" "Da ție nu îți e frică de nimic?" Apoi, picam în adâncul
întâlnirii mele neimaginat de profundă.
Odată, mi-a adus un buchet de flori, pe semne că voia să-mi arate

mărinimia lui. L-am luat frumos, am zâmbit și mi-am amintit cum
zicea maică-mea când eram mică -"Ce ții florile alea așa de parcă ar fi
umbrele!" E! L-am iertat în sinea mea, n-avea el de unde să știe că nu
prea mă pricep la ținut buchete de flori.
Mi-a zis că nu mai are mult de trăit, i-au spus și medicii, simte și el
asta, că e grav ce are el. Chiar dacă îi sar în ajutor toți sfinții, el tot
nu mai vrea să o prelungească. Da' cine l-a crezut? Pe mine nu m-a
păcălit, că eu vedeam fiecare picur de viață care îi înroșea venele.
Prietena lui îl părăsise, o scuza că era mică, genul de fată veșnic

îndrăgostită de câte cineva, mereu de altcineva.
Eu mi-am promis că nu îl voi părăsi, chiar dacă întâlnirile noastre

erau mai mult în capul meu. Când îmi scria, voiam să fug spre el să-i
78
scot inamicul din pancreas. Cei mai mulți oameni nici nu știu ce-i ăla
pancreas.
După ce a văzut emisiunea cu mine de la televizor, mi-a scris mai

mult ca niciodată. Zicea că sensibilitatea mea este peste puterea de
înțelegere, deaia sunt mai mereu singură, că e greu să țină cineva
pasul cu adâncurile mele. A mai zis că este mândru că m-a cunoscut.
Câteva luni a rupt legătura cu mine, am crezut că tot ce a mai rămas

din noi va fi veșnicia, că numai dincolo ne vom reîntâlni și că buchetul
de flori va fi deja uscat. Apoi, m-am trezit cu el în spatele meu. - Tu de
unde ai apărut, i-am zis? Am crezut că s-au întrerupt telepatiile dintre
noi, am crezut că oricât am să umblu încolo și încoace, nu te voi mai
întâlni roșu în obraji, am crezut că te-ai dus deja dincolo, deși, un fir
de ață mă mai lega încă de tine, sperând că ești viu.
Îi cursese sânge din stomac și slăbise mult de tot, dar tot el era. Era
și agitat, îmi spunea că la spital trebuie să aștepte mult și că nu mai
poate, preferă să își ardă timpul diferit. S-a enervat și pe mine că sunt
prea calmă, că de ce nu mă lupt cu sistemul, stau așa și înghit tot cu
zâmbetul pe buze, de parcă suferința îmi este prietenă bună.
Nu vreau să mori!
Nu vreau să mori!
Nu vreau să mori!
Strigam așa în mine, fiindcă nu voiam să îl sperii.
În vară, fix atunci când era cel mai cald, oricum nu-i prea plăcea
căldura, și-a luat catrafusele și a plecat, de data asta a plecat definitiv.
Însă, eu știu, că dincolo de toate mărețiile astea cotidiene, eu țin la el
în felul meu.
79
Andreea Luca
PRINTRE NORI
Norișorii pufoși se perindă prin fața geamului.

M-a cuprins o stare vegetativă care teoretic ar trebui să stingă agitația
interioară. Aștept clipa de liniște, de detensionare a mușchilor.
Aseară, am stat cu ochii larg deschiși și m-am uitat în întunericul din
afară. Net superioară senzația de întuneric pe care îl privești față în
față comparativ cu întunericul pe care doar îl simți.
Mi-a fost teamă să închid ochii, gândeam că cel mai probabil lumea va
înceta să existe dacă adorm. Lumea mea.
Uneori mă cuprinde teama de moarte, o teamă organică, produsă de
schimbările chimice din organism. Am vrut să pun mâna pe telefon
să sun pe cineva, însă mi-a fost greu să fac asta pentru că nu voiam
să deranjez, nu voiam să dezamăgesc, nu voiam mai nimic din tot ce
credeam că vreau.
Crizele de anxietate au luat amploare de câteva zile.
Rigiditate musculară, transpirații, griji continue fară întrezărirea unei
rezolvări, durere de cap aproape insuportabilă, nod în gând, palpitații.
O fi normal?
Punctul critic întotdeauna mă face să vreau să ies din mine și să
fug departe pentru că îmi e dificil să-mi fac față. Asemeni unei
decorpolarizari, mă văd pe mine din afara mea ca pe o carcasă ruginită
de timp și de griji, însă, mila mă readuce în mine, mă reprogramează
în rutinala încercare de a mă repara.
Sunt stricată?
Cine poate să înțeleagă toate astea?
80
Să discut cu cineva, îmi imaginez cum discut cu cineva care mă

ascultă, așa iritată cum sunt, cu cineva care are atâta stăpânire de
sine încât mă ascultă calm și îmi trimite afecțiune, fără să mă judece
- fapt care ar acutiza și mai asiduu consumul interior. Imi imaginez
doar, pentru că în realitate toți oamenii au problemele lor pe care vor
să le povestească și să le rezolve într-un fel sau altul.
Poate că salvarea ar veni din spectrul medical, eram pe aproape să
chem ambulanța, însă n-am fost în stare. Teama de intrebări și de
explicații despre boală m-au determinat să renunț.
Nici nu știu când a început instalarea anxietății. Mofturi, mofturi, ar
zice unii...uneori cred și eu tot așa. Poate nevoia de afecțiune este
atât de mare încât mă anxiez singură și masochismul din mine se
hranește cu stările de confuzie și de agitație.
Efortul de a părea normală este imens și epuizant totodată. Nu de
puține ori când sunt așa, plânsul interior supurează în gât ca un furug
cu puroi care stă să iasă, dar care are nevoie de un declanșator. Însă,
știind fragilitatea lumii, cum să-mi vărs puroiul pe sublimul sufletesc
al apropiaților?
Renunț, prin justificarea stării mele alterate, pusă pe seama prietenilor
mei care au tot murit și spun că îmi e greu să rămân pasivă. E greu
de dus așa ceva. Justificare nelipsită de adevăr, dar cine știe dacă ea
este cauza?
Lipsa de somn profund din ultimele zile contribuie și ea la tot acest
teatru absurd prin accentuarea durerilor de oase.
Câteodată îmi privesc viața - închisă într-un cerc vicios, începând de
la complexitatea interacțiunii umane până la minuțiozitatea puterii
de analiză a minții mele. Mă îngrozește avântul sufletesc primit
pe semne, prin credința mea ascensională, dar care nu se poate
materializa din cauza fizicului care pare să stea piedică de cele mai
multe ori. Îmi e teamă fiindcă seamană un pic a iad, un iad personal -
aici pe pământ.
81
Andreea Luca
LINIȘTITORUL CUNOSCUT
Câteodată delicatețea unui buldozer pe care o posed iese la suprafață

spunând vrute și nevrute, fapt care mă transformă într-o făptură
grosolană demnă de a fi acuzată de disconfort interior. Uneori îmi
pasă, alteori puțin îmi pasă. Lumea este destul de complicată și până
la urmă fiecare cu sensibilitățile sale.
Comunicarea dintre doi oameni se aseamnănă cu un coridor foarte

lung. Într-un capăt se află ieșirea, în celălalt capăt - adâncimea
cuvintelor, iar zona de mijloc este locul în care se leagă totul cel mai
bine, nici un milimetru într-o parte sau alta, fix acolo în mijloc se
poate observa cum apropierea sublimă dintre cele două caractere
înmugurește într-un liant care zguduie într-atât interiorul uman încât
revelațiile sunt maxime. O singură greșeală, fie ea cât de mică, face
ca totul să se transforme în altceva, se nasc texte zguduitoare, poate
chiar să ducă la prăbușirea lumilor celor doi.
De câte ori n-am fost pe muchie de cuțit! Din pură stupizenie bun
intenționată. Însă, este acolo și o satisfacție oarecare, e bine totuși să
zgândărești orgolii, să vezi ce zace în om.
Odată, întâlnind o persoană deosebit de bună, era și gingașă și

cuminte, mie îmi venea să demonstrez tot contrariul. Vocea mea, prin
comparație, părea de broscoi, dar nu mă lăsam, voiam să văd ce zace
în cumințenia aceea, chiar dacă riscam să mă fac de râs. Ea îmi tot
povestea cum face și drege, îmi atrăgea atenția asupra nivelului ei
deosebit de sus față de ceilalți. Sublim, minunat, creatură cu trei aripi,
poate că avea nevoie să se învelească cu ele pentru a nu fi atinsă de
răutățile celorlalți.
82
Pe ea o simțeam din start în capătul profund al coridorului

conversațional, acolo unde orice trăire se lichefiează și capătă sens
dincolo de explicații. Eu eram situată undeva la ieșire, acolo unde
se șterg bocancii plini cu noroi. De acolo de unde mă aflam, tot nu
puteam să-mi scot din minte că dacă am să trântesc vreo două, se
fisurează de tot interacțiunea dintre noi. Aveam și o răbdare de fier,
încă nu sosise momentul prielnic.
E foarte ciudat cum se simte clipa în care trebuie să ieși din tine
neapărat, furnicături, vertijuri, nod în gât, arsuri la nivelul creierului
și dacă nu zici în secunda aceea ce trebuie să zici, se pierde toată
valoarea. Vrei să protejezi cumva imaginea minunată perpetuată de
caldarâmul de caracteristici, dar vrei să o și faci să înțeleagă, până
unde să tot meargă cu sublimul?
I-am zis într-un final că este minunată, dar că nu găsesc ce putem noi
să vorbim țipând din capete opuse, ea minunăția-i, eu grosolonia-mi.
Am străbătut un ocean de pustiu interior vrând să uit de seninătatea
unor cuvinte simple și directe. Mă făceam vinovată de neputința
ascultării. Ce fel de prietenă sunt?
Calitățile servite pe tavă nu sunt specialitatea mea, adică nu pot să le

înghit, prefer să-i las pe alții să vorbească despre calitățile mele, dacă
or fi, eu servesc pe tavăÂ - defecte și, să facă cine ce-o vrea cu ele,
chiar să mi le întoarcă, în situații critice.
Întotdeauna cunoscutul este mai confortabil ncunoscutului așa că

încerc să rămân în interiorul extremelor pentru a nu provoca căderi
pe lângă, pentru că știu sigur că nu le pot controla. Dacă scap un pic
pe lângă extremă, mă tot duc, numai o zguduitură mă mai poate opri
și repune pe șinele liniștitorului cunoscut.
83
Andreea Luca
BORDURA
Era o vreme nemaipomenit de frumoasă. Oamenii de pe stradă

păreau vii, chiar și cei morți zâmbeau prietenos. Uitasem pentru o
clipă faptul că umblăm deja închiși în sicrie. Părea un timp pentru
optimism. Îmi ziceam în sinea mea că uite ce armonios se îmbină
totul după mult timp de haos mental.
Mi-am luat gândurile și m-am așezat pe o bordură pentru a adulmeca

mai bine această trăire care chiar și atunci când o simți bine înfiptă
ea poate să scape printre degete într-o clipă de neatenție senzorială.
Nici măcar ispita de a cădea în contemplarea aproapelului nu mă mai

neliniștea. Îmi aminteam râurile de oameni binevoitori care au apărut
în viața mea. În seara aia magică, l-am luat pe fiecare om în parte
și i-am mângâiat gingaș inima, pentru că îmi suneam, cum să nu ne
agățăm de aripile iubirii?
Zâmbeam și făceam cu mâna trecătorilor convinsă de faptul că

trecător este doar timpul.
- Ce oameni cumsecade, așa da! Mă minunam și eu de inima mare

numită pământ care în momente ca acestea bate la unison cu tot
cosmsul.
- Ia! Hai, cară-te de aici! Ce cauți noaptea singură și îngândurată pe

străzile orașului? Eu făceam plecăciuni și îi iubeam cu toată ființa mea
pe cei care își făceau atâtea griji pentru mine.
De fapt, nici măcar nu era vorba despre mine, devenisem invizibilă,

mă și miram cum de mă vede cineva.
Mă strecuram haiducește în comportamentul uman și observam cum
84
în spatele ororilor se ascunde un copil mic privat de afecțiune, că el

doar își dorește să-l observe cineva și să-i dea o bomboană, ulterior
își va transforma năravurile într-un ascultător cuminte și dornic să-și
primească recompensa.
Mă uitam la domnul cu barbă care mergea în baston pe lângă mașinile

înghesuite și m-a lovit asemănarea izbitoare cu singurul bărbat pe
care l-am iubit cu adevărat. Până și mersul era la fel, ca să nu mai
zic de barbă și de cămașa negru cu roșu în pătrățele. Dacă eu am
fost singura ființă care îi netezește în capul ei, pașii? Dacă singura
conexiune adevărată a fost doar cu el?
Dacă totul din tot ceea ce există acum, doar pare?
O transpirație rece ca o zugrăveală udă a pus stăpânire pe mine și mi-a

răcit toate simțurile interioare încrezătoare în frumosul oamenilor.
Firește că ne agățăm de orice fapt minuscul ca să nu suportăm pe

pielea noastră pierderile. Întotdeauna, ceilalți se fac vinovați de
disconfortul rece al propriului egoism.
Mi-am luat sicriul și am plecat de acolo, în timp ce domnul cu baston

striga după mine - Hei, frumoaso, voiai sa-mi spui ceva? Nu mi se mai
părea nimic amuzant.
85
Andreea Luca
DESPRE UNA, DESPRE ALTA
Contrar convigerii mele, astăzi, mi se pare că toată lumea trăiește

așteptând perfect conștientă, moartea. Fiecare așteaptă făcând
ceva: unii lucrează, unii fac artă, unii încurajează consumerismul, alții
cercetează, analizează, disecă și combat orice.
Eu, mai mult că niciodată aștept nefăcând mare lucru. Îmi caut prin
interior frânghia de salvare pe care, se pare, că am pierdut-o. Am
picat pe gânduri, în gânduri și pe lângă gânduri, dar cum să spun,
niște gânduri repetative, nedemne de luat în seamă nici măcar de
către mine. Nici nu-mi vine să le spun mai departe pentru că nu aș
face decât să îmi arăt mie însămi ce nenorocită sunt.
Cert este că în asemenea momente de neîncredere în mine mai caut

și frânghiile de salvare ale celorlalți. Astăzi, nu mai găsesc nici una
pentru că îmi este foarte greu să iubesc. Atât timp m-am amăgit și
m-am dezamăgit încât inima s-a pietrificat, din și prin prisma propriilor
mele încrâncenări în ale vieții.
Frânghia colorată care îmi trezea entuziasmul și mă determina să

ies din starea vegetativă dominată de gânduri îmi dădea un ciudat
sentiment de apartenență, că și cum, uite domnule că mă iubește și
pe mine cineva. Însă, ceea ce este cu adevărat important este propria
mea iubire care mă descătușa până într-acolo sau până dincolo de
orice.
Cum să nu fii fericit când mirosul amintirii a cuiva drag te împământează

și te fluidizează în egală măsură?
O ciudată frică pune stăpânire pe mine și nu pot nicicum să îmi scot
86
din cap că s-ar putea oricând să se întâmple ceva cu cineva la care

încă țin. Nu sunt sigură dacă este normal așa ceva, și nici atunci când
eram mai mică nu mi se părea normal, când vrând să îmi dau seama
cât de mult o iubesc pe mama îmi imaginăm tot felul de chestii cu
privire la soarta ei, pe care acum, aici, n-am puterea să le scriu.
Neîncrederea în cuvintele astea care zboară de colo-colo ca un șirag

lung de perle care se vrea a fi prețuitÂ la adevăratăÂ lui valoare. Cum
săÂ prețuiesc eu? Am pierdut de mult numărătoareaÂ perlelor. Pentru
mine cuvintele îmi par mai mult vorbe. Cu siguranță că se înscriu ele
undeva în eter și se vor întoarce împotriva mea, razbunându-se că nu
le-am înțeles la timp.
De obicei aceste stări pentru mine anticipează încheierea unor altor

stări mult prea înalte în care, m-am zbătut un timp, iluzionand despre
una și despre alta. Renunțarea la sine prinde contur atunci când
te afunzi tot mai tare în nimicul interior și realizezi că de acolo din
adâncimea ta numai o ieșire cu altă față te mai poate salva și repune
pe o șină sau alta.
87
Andreea Luca
ZIUA ACEEA
Deși sunt purtătoarea unui singur corp pe care îl mișc de colo-colo,

simt cum fragmentarea interioară îmi crează sentimentul unui dublu
pe care l-am tot negat, complacandu-mă în ideea de a avea o singură
parte, cea bună. Desigur că evitarea părților negative sau a defectelor,
mai bine spus, este o preocupare din vremurile ancestrale, omului
fiindu-i greu să se vadă pe elÂ însușiÂ într-o lumina nefavorabilă.
Fugă de realitate este și ea o practică des întâlnită, deși, ne batem cu
pumnii în piept că posedăm realismul și că îl trăim zi de zi într-un stil
destul de covărșitor.
Nu este nimic ieșit din comun această fragmentare a minții. Ceea

ce o face să pară cumva de pe alte tărâmuri este iluzia de unitate
a fiecărui om și privirea fragmentării că fiind ceva foarte îndepărtat
propriei persoane. Această observație reiese din fraza mult discutată:
Așa sunt eu! Siguranța de care omul dă dovadă că știe cine este se
concentrează în trei cuvinte simple și directe.
Sensibilitatea fiecăruia iese la suprafață când acțiunea din jur nu se

desfășoară în detrimentul a ceea ce știe omul deja despre el, dar mai
ales ceea ce acceptă că fiind autentic. Cuvintele de laudă deschid
întotdeauna porțile rănite ale sufletului. Bineînțeles că senzația de
siguranță vine din iluzia că un cuvânt frumos înseamnă acceptare, iar
ascunderea nu își mai are rostul din moment ce celălalt oricum te
vede frumos.
Când comunicam cu Olivia, discuțiile noastre erau înțelese pe deplin,

chiar integrate ca făcând parte de necontestat din felul fiecăreia
de a fi. Aproape că ne citeam gândurile după expresia feței. Uneori
88
după ce îmi venea să inchd ochii și să mă ascund de lumina orbitoare

din salon, mă mai întreba curioasă la ce mă gândesc, pesemne că
neprivitul în ochi reușește să mascheze o parte din ceea ce ne trece
prin cap sau poate chiar tot.
În ziua aceea, ruptura sinelui era mai evidentă ca niciodată. Cu ochii

plânși, deși nu recunoșteam în cuvinte, știam fiecare despre cealaltă
că a ajuns într-un punct din care e mai greu de ieșit la suprafață.
Voiam să o trag după mine, nu pentru că eu știam mai bine încotro
mă îndrept ci, mai mult datorită sentimentului de apartenență pe
care îl trăiam din plin alături de ea.
Ruptura sinelui de obicei, este ceva mai greu de verbalizat, însă pe om

îl trădează gesturile, mimica, poziția corpului. Poate și un diagnostic
mai greu de acceptat contribuie la lipsirea ulterioara de identitate a
omului. Practic, din acel moment trebuie să înceapă remodelarea,
reconfigurarea sau destul de rar întâlnitul - abandonul rămășițelor a
tot ceea ce credeam că suntem cândva, în mâinile sorții.
Încrâncenarea de a fi cu orice chip, cineva, ne falsifică întru-totul

chipul și asemănarea a ceea ce am fost creați să fim. Fragmentarea,
vine tocmai din acest fapt, vine din suprapunerea greșită a unor piese
de puzzle pe care credem că le potrivim fix așa cum trebuie că să
poată fi definite ca un întreg.
În ziua aceea, ruptura sinelui a putut fi verbalizată și a luat proporția

unei forme difuze de iubire ce ne-o purtam una-alteia, mai ales
pentru faptul că înțelgeam perfect prin ce trecea ea. Ea înțelegea
perfect prin ce treceam eu sau cel puțin ne era confortabilă trăirea
asta.
89
Andreea Luca
ARMONIE DEZARMONIE
Teancul de analize a ajuns până la polița de sus a dulapului teoretic

mai mult de jumate de litru de sânge stă inscripționat pe hărtie se
împarte în bune și rele ca și cum mersul vieții mele este dictat de
indicatori.
Chiar este așa fiecare semn devine certitudine în momentul în care

se concretizează neștiind ce urmeză după. Bunică mea niciodată nu
a aruncat cu un sigur cartof pe geam după cineva când am vrut să-i
smulg cartoful din mână s-a supărat mai ceva decât mă așteptam pe
mine mă strânge inima când se supără dar e aberant ce încearcă ea
să facă pentru că nu face parte din normalitatea pe care eu o știu să
existe aici pe pămănt.
Normalitatea nu mai este ce a fost cândva toate lucrurile și faptele

tind să capete alte conotații chiar și doamna de la spital m-a uimit
după paharul de coniac pe care l-a consumat în plus în minus față de
integritatea care trebuie afișată chiar și atunci când nu mai poți deloc.
Mă tulbură hârtiile la fel cum mă tulbură vorbele care astăzi sunt într-
un fel și mâine devin cu totul altceva față de ceea ce era deja fixat într/
un fel sau altul. Pur și simplu nu mai vreau să înțeleg de ce își schimbă
oamenii părerile de ce părerile spuse nu rezonează cu adevărul care
se vrea asumat. Movul cu irizații galbene de pe vena de la mână se
aseamnănă cu tablourile abstracte la care te uiți și înțelegi ce vrei în
funcție de cât te ajută imaginația pierdută sau regăsită în durere.
Îmi vine să stau cu ochii în tavan până se scurge din mine revolta.
Îmi vine să țip și să tac tăcerea de după ce s-a liniștit furtuna nu

se liniștește cu una cu două trebuie investit în apologie altfel vina
90
nu se curăță celălalt trebuie să fie neapărat sigur de cuvinte ca să

funcționeze după șablonul iubirii pământene.
Mă duc oricum nu stau țintită în pat fiindcă îmi anchilozează simțurile

și trebuie să le țin sub adrenalină fiindcă așa funționez eu.
Certitudine.
Minciună.
Ce frumos adevăr când suntem în armonie credem că așa trebuie e

bine să fii în concordie nici nu mai contează ce a fost ce va fi. .....
91
Andreea Luca
O MIE DE MELCI URIAȘI
O mie de melci uriași măncau liniștiți rezidurile gândurilor. Bine, e

drept, nici eu nu mă strofocam prea tare să diminuez fluxul mental în
care mă zbăteam de o vreme...
Toate întâmplările cotidiene erau fix inversul a ceea ce mă așteptam

de la viață. Sănătatea - șubredă, viața amoroasă - un dezastru, linia
financiară - întreruptă brusc.
Un pierzător pe toate liniile care se mai și văicărește pe ici pe colo.
Nu tu progres, nu tu viziuni de viitor, nu tu liste cu dorințe și satisfacții

prin magazinele cu haine.
Oamenii de succes își flutură țanțoș reușitele pe la nasul spectatorilor.

Fiecare adulmecă mirosul flouoreșcent al schimbărilor interioare.
Oamenii de succes nu mai cred în Dumnezeu. Îl blamează pe la toate
colțurile, cu fețe zâmbitoare și creierul gol de adâncuri, dar plin de
slavă de sine.
Am și obosit să mă mai cert cu ei, în gândul meu, fiindcă în realitate

nu mă bagă nici unul în seamă, dar ce le-aș zice vreo câteva.
Păi bine măi, scriitoare-o, tu crezi că le știi pe toate? Știi cum e cu religia,
știi cum e cu psihologia, știi cum e cu amanții, iubiții sau ce or mai fi?
Nu știi nimic, blufezi doar, ascultă aici la mine, un nimeni care vorbește
despre nimic.
92
M-am și întâlnit într-o zi cu cineva care le știa pe toate și mai avea și

succes în a-i împovăra pe alții cu fraze pompoase despre cine a fost
și cine a ajuns. I-am zis în gândul meu că și-a asortat prost culoarea
părului cu geanta, unde mai pui că avea și șlițul desfăcut la pantaloni.
Trebuie să recunosc faptul că îl purta cu eleganță, eu personal n-aș fi
reușit.
Asta îmi lipsește, rafinamentul în exprimare. Bine, la mine se pun și

emoțiile care mă copleșesc și ajung să mă comport tot invers decât ar
fi normal, deaia mi-am luat măsuri de precauție, adopt postura fără
expresie facială. În felul acesta nu mai sunt susceptibilă de a fi tristă,
a fi bucuroasă, a fi sictirită sau ce se mai întreabă oamenii unii pe alții
în ziua de azi.
Până și fericirea ieșită pe gura oamenilor de succes îmi pare o porcărie.

Vorbesc despre fericirea în zece pași sau despre cum au învățat la
cursul de autovindecare spontană să își prețuiască eu-ul suprem și
să-și asculte vocea interioară. După parcurgerea acestor etape se
declară pe deplin satisfăcuți de evoluția fericirii în propria lor viață și
propovăduiesc pașii de urmat peste tot pe unde apucă.
Melcii ăștia tot nu-mi dau pace, este ca și cum se mai află cineva
lângă mine. Cineva care mănâncă firimituri, cineva care se hrănește
cu respirații sacadate din suflet șubred de om.
Este ca și cum melcii uriași sunt atenția obsesivă pe detalii, obsesii

care duc inevitabil la frământări. La frământări și la dor. Mult dor de
Ansamblu, de Chip și de Sens.
93
Andreea Luca
CUVINTELE
Mama mea respiră de două ori. O dată pentru ea și, o dată pentru mine.
Respirația pe care nu o pot duce până la capăt, o duce ea.
Nimeni altcineva nu poate să respire în locul tău.
Nimeni altcineva nu vrea să respire jumătate din cât tu nu mai poți.
Când au început atacurile de panică am crezut că este un joc al hazardului.

Auzisem că există în realitate, însă ele se situau pe un plan intangibil.
Apoi, panica s-a instalat ca la ea acasă.
Niciodată nu știi când își înfige ghearele în pieptul tău, râzând de tine și
de frica pe care o generază gândurile.
Unii au spus că sigur am făcut ceva neortodox și deaia îmi e frică.
Dumnezeu privește în sufletul meu, sunt sigură de asta.
Cel mai tare mă doare când oamenii le știu pe toate și se bagă în viața
altuia explicând că nu este bine nici așa, nici altfel.
Practic, nu prea mă comport "ca la carte".
Ar trebui:
Să fiu mai rațională;
Să fiu mai visătoare;
Să nu am așteptări;
Să iubesc pe toată lumea;
Să ascult problemele;
Să scriu mai puțin;
94
Să scriu despre alte subiecte;

Să scriu despre Dumnezeu;
Să scriu mai puțin despre Dumnezeu;
Să îmi caut un iubit;
Să nu-mi caut un iubit că va suferi;
Să fiu mai deșteaptă cu băieții;
Să mă dezsălbăticesc;
Să nu mai sufăr când prietenii mei nu sunt prietenii mei;
Să nu mai scriu pe Facebook;
Să nu mai fac cercei;
Să nu-mi fac buletin biometric că voi fi controlată;
Să învăț că pământul este plat și să nu mai trăiesc în ignoranță;
Să nu mai folosesc imaginația pentru că mă va omorî înaintea cancerului;
Să nu mai cumpăr de la supermarket ca să nu mai încurajez corporațiile;
După toate acestea, voi fi "ca la carte".
Într-un târziu am izbucnit în plâns. Într-un alt târziu, am izbucnit în plâns

tot mai des.
Gândește pozitiv.
Trăiește pozitiv.
Când mai merg pe stradă mi se pare că oamenii nu mai au ochi. În locul

lor sunt cuvinte răstite. Cuvinte "ca la carte" care spun cum trebuie să
trăim și cum nu trebuie fim.
Alte ori când merg pe stradă mi se pare că sunt invizibilă. Mă mișc

cu bocancii mei grei și mă duc nu știu unde. Acolo, pare să fie mai
bine.
95
Andreea Luca
MOFTURI SAU?
Acum ceva vreme aș fi râs dacă mi-ar fi spus cineva că depresia chiar
există. Aș fi râs, fiindcă în capul meu depresia era echivalentul lipsei
de iubire. Este drept și că am văzut-o ca pe un moft sau poate ca pe o
metodă de a atrage atenția.
Nu poți înțelege pe deplin până nu experimentezi pe propria piele

ceva, orice. Cine spune că știe, fără să fi trecut prin acele experiențe
pe care se hazardează în a demonstra că le înțelege, doar se dă rotund.
Detest gândirea pozitivă. Detest absolut orice sfat care are ca finalitate
îndemnul de a fi optimist.
Poate că starea de tristețe profundă în care mă zbat deja, de ceva

vreme, este mai mult decât justificată.
Uneori mă simt ca un impostor care a mimat că poate să ducă singur

o boală dubioasă cum e cancerul. Ironia este că nu de cancer îmi e
frică. Am văzut unde se poate ajunge, chiar cred că sunt pregătită să
îmi asum orice ar fi să fie.
Totuși, nu înțeleg, de ce acum?
De ce acum când unele lucruri par să se îndrepte, mă regăsesc stând

în pat, uitându-mă în gol, încercând să evit cumva tirajul monstruos
de gânduri care nu mă slăbesc nici măcar când dorm?
Agitația, frica fără motiv real, starea de vinovăție constantă pe care o

resimt pentru absolut tot ce se întâmplă în jurul meu, mă debusolează
și mă determină să mă întreb tot mai des, cine sunt eu?
96
Sunt zile mai bune, zile în care am impresia că am depășit momentul,

că de acum totul va fi intrat pe făgașul cunoscut. Sunt zile în care
pot socializa normal, fără să mă irite anumite cuvinte sau zgomote
din jur. Apoi, ca un hoț, care abia așteaptă să dea lovitura, gândurile
se repornesc, agitația se instalează, plâng și observ că absolut nimic
nu mai are sens. O frică intensă îmi acaparează tot orizontul și apar
scenarii în legătură cu posibile evenimente care s-ar putea întâmpla.
Aș putea să și mint, să mimez zâmbete și entuziasm în colțul gurii,

uneori și fac treaba asta, fiindcă nu vreau să-i influențez în vreun fel
pe cei din jur, dar apoi, ajung tot la mine, tot la gânduri și stări care
par rupte din filme cu subiect dramatic.
Da, acum recunosc, depresia și anxietatea nu sunt mofturi.
Îmi pare rău că nu am înțeles mai mult în trecut despre ceea ce pot
trăi oamenii cu depresie, deși, pe alocuri, am avut zile de tristețe, pe
interior a locuit un clovn care mă făcea să râd. Mai mereu.
Acum, clovnul pare că e supărat pe mine.
Sper să-și revină.
Curând.
97
Andreea Luca
NIMIC NU E CEEA CE PARE
Nici nu mai știu dacă îmi caut fericirea. Pe semne că, a fi conștientă
îmi pare mai adevărat. Caut să trăiesc adevărat, cinstit și simplu.
De ce scriu? Nici măcar nu văd așa lucrurile. Departe de mine această
îndeletnicire a scrisului. Totul a luat naștere dintr-o lipsă a cuiva -
căruia să-i spun ce am de spus. De multe ori mi-am imaginat momentul
scrierii ca pe o poveste pe care, în loc să o pierd în sunete vocale, mi-a
fost mai ușor să o transpun în cuvinte scrise. Nici nu contează dacă
povestea este bună sau rea. Dacă cineva râde sau cineva plânge.
Poate că ființa noastră prinde viață doar în povești. Cu o poveste
agățată de el, omul se prezintă în fața lumii, locul în care primește
aplauze sau din contră, primește respingere. Este un risc foarte mare
să te expui în felul acesta, însă și chiar dacă nu există expunere, se va
găsi întotdeauna cineva care să creeze o poveste despre tine.
Fata aceea, își făcuse un scop din a se închide singură în camera ei
semi-întunecoasă.
Obișnuia să se roage mult, având certitudinea că Dumnezeu îi va
umple golul pe care l-au făcut oamenii în sufletul ei. Nu observa însă
că pe măsură ce avansa pe acest drum, felul ei nenatural de a fi, crea
o distanță și mai mare între ea și ceilalți. Fața începuse să-i semene
cu a unei bătrâne, deși vârsta reală era aproape de 30 de ani. Fustele
lungi și închise la culoare au început treptat să înlocuiască hainele
moderne pe care cândva le purta ștrengărește.
Cu fața palidă de asceză, spunea mereu că, din dragoste face tot ceea
ce face.
Totuși, în jurul ei nu părea nimeni care să o iubească, nu părea nimeni
98
care ar fi putut fi iubit. Apariția ei tristă și încercănată, mai degrabă

te ducea cu gândul la doliu, la suferință adâncă, nicidecum la iubire.
Și-ar fi dorit pe cineva, dar nu a fost să fie. Măcar un om care să-i rupă
un zâmbet din crâncena-i suferință interioară. Își spunea sieși că dacă
ar fi găsit pe cine trebuia, ar fi renunțat la tot pentru el. Dumnezeu
este mai bun decât orice pe lumea asta, la ce-i trebuia ei un soț? Se
mustra atunci când imaginația îi juca feste și îi aducea pe ecranul
minții povestea a doi îndrăgostiți, dintre care unul din ei, era ea.
Într-o zi, însă, un tânăr ștrengar, observându-i povestea s-a decis să-i
mai cruțe din singurătate. Azi o vizită, mâine o plimbare, și uite așa
fata își agăță toată singurătatea ce o purta, pe umerii tânărului căruia
părea să-i pese.
Nici el nu știa ce căuta acolo, lângă fata îmbătrânită, pentru că după
fiecare întâlnire cu ea, simțea cum tristețea i se ștanțează în inimă.
Așa să arate dragostea?
Ea nu observa acest amănunt care se pare că scurgea viața din tânărul
ei. Era fascinată de faptul că nu mai este singură, că Dumnezeu i-a
ascultat în cele din urmă rugile și i-a trimis pe cineva să-i umple golul
interior.
Într-o seară târzie, tânărul își făcuse apariția la ușa curții sale,
dorind să-i comunice ceva. Îi spuse că în noaptea aceea el va merge
la cinematograf cu alți oameni pe care îi cunoscuse. Îi spuse că nu
știe dacă va mai veni vreodată să o vadă, fiindcă simte cum a murit
încercând să-i stingă ei singurătatea.
Fata, cu fața ei palidă și ștearsă, rămase în ușă, privind cum
ultima speranță de care a mai avut curajul să se agațe, plecă la
cinematograf.
99
Andreea Luca
ANTIRĂBDARE
Stau și mă uit cum crește părul, mă uit cum îmi cresc unghiile, cum
se modifică pielea și cum apar ridurile. Am toată răbdarea în inima
mea, pentru că treaba asta este o chestiune de-o viață. Apoi, dulceața
monotoniei e liniștitoare.
Ce inginerie interesantă!
Firele de păr îmi cresc în prelungirea gândurilor și sfârșesc sugrumate
într-un elastic de păr.
Să fii bolnav de gânduri!
Când cade lumea pe tine, ce faci? Te scuturi?
Pe mine a căzut lumea și din ziua aceea, fac flotări cu ea în spate. Să
fiu iertată, dar altceva ce poți să faci cu lumea toată ascunsă printre
rețelele neuronale?
Azi așa, mâine așa și așa, poimâine m-a înnegrit de-a binelea.
Murmurul și râsetele, bine înfipte în clipa prezentă, ca și cum niciodată
în viața asta, ei nu și-au dezonorat prietenii.
Sigur, vinovăția nu-i pentru oricine, doar sufletele nobile gustă din
acreala vinovăției permanente. Căci golul abisal în care se zbate omul
- șlefuiește porinirile.
Uneori, lumea mea toată stă ascunsă sub bandajul alb, pus pe
înțepătura acului. Prin locul ăla minuscul îmi e scoasă din suflet
durerea și, culmea, chiar mă simt ușurată.
E mult mai bine să umbli cu lumea prin vene decât să o porți în spate.
În momentele critice îmi iau la revedere mental de la ceilalți. Sunt
câțiva pe care i-am iubit, câțiva care mi-au fost indiferenți, câțiva care
nu mi-au plăcut pentru că, nu m-au cruțat de lipsa de iubire.
În rest, mă uit cum îmi crește părul.
100
MAI PRESUS DE ORICE
Uneori viața pare construită pe o cumpănă mare. Avem de luat decizii

pendulând între ceea ce ne produce plăcere și ceea ce trebuie cu
adevărat de făcut.
Când alegi să faci lucrurile după bunul plac ținând cont doar de ceea
ce produce plăcere, întotdeauna există și un revers. Întotdeauna
plăcerea este precedată de durere. Fără exccepție.
Un pas greșit pe calea delăsării, un singur pas în slujba propriului ego

care tot timplul vrea ceva pentru a umple golul din sufletul omului
lipist de Dumnezeu, este un pas sigur spre calea pierzării de sine în
detrimentul deșertăciunilor.
Este crunt de dureros să asiști cu bună știință la moartea a tot, înainte

de moartea propriu-zisă, mânat de instinctuala și falsa nevoie de
plăcere, de falsul sentiment de iubire în timp ce, cu bună știință alegi
degradarea. Suferi.
Câteodată afundarea în iad este atât de adâncă încât, nimic nu te mai

poate scoate de acolo. Rămâi prins în noroi dând vina pe viață, pe
ceilalți, pe orice altceva, dar nu pe propriile alegeri.
Totul îmi pare atât de întors pe dos încât firescul și tânjirea omului
câtre Dumnezeu se traduce ca fiind o capcană. Slujim morții având
convingerea că în felul acesta trăim. Ne vindem timpul și viața. Ne
vindem sufletul, total inconștienți de ceea ce facem.
Cum am ajuns aici? A fost vreodată altfel?
Iubirea nu doare.
101
Andreea Luca
Iubirea nu doare.
Iubirea nu doare.
Îmi tot repet mecanic în cap, știind în același timp că nu înțeleg în

profunzime această afirmație, dar crezând cu toată ființa că există o
altă definiție a iubirii. Trebuie să existe. Am citit despre ea.
Iubirea toate le rabdă, fără efort, căci în secunda în care sentimentul

a devenit o corvoadă, e orice altceva, dar nu iubire.
Cel mai tare pe mine mă doare că nu sunt capabilă să iubesc. Sunt

prinsă în iubirea asta lumească, instinctuală, dedată plăcerii și, deși
interiorul îmi urlă după autenticitate, nu mă pot abține să nu trăiesc
limitat, minimalist în sentimente, devotată plăcerii, conștientă de
toată durerea care urmează, dar consecventă în autodistrugere.
Sindromul masochistului?
Minciuna omenirii? Capcana timpului? Cumpăna vieții?
Totuși, văzând în juru-mi vieți împlinite prin diferite metode, sunt

sigură și în acelși timp nu mai sunt sigură de nimic.
Taina intuită de mine în momentele bune, se pierde în fum de țigară și

scrum. Se pierde în dependență, în neputință și într-o nevoie absurdă
de a îndrepta cu orice preț ceea ce am omorât în ceilalți, văzându-i
triști.
Testul vieții pe care îl dăm cu oamenii, l-am pierdut de mult și, nu din
cauză că nu-mi pasă ci, pentru că îmi pasă mai mult de oameni decât
de mine însămi și, mai presus de orice, mai mult decât de Dumnezeu.
102
MUSCA
Un liant între mine și ceilalți a devenit diagnosticul pe care-l port.

Cel mai adesea observ că, singurul subiect de interes sunt stările și
senzațiile pe care le simt sau le percep.
Un interes morbid aș putea spune, pentru că, nu se simte în
conversațiile avute un vădit interes pentru condiția mea ci, mai
degrabă, o teamă a interlocutorului de a nu dobândi malițioasa boală.
Cuvintele mele devin fără tăgadă, ori cuțite vii care sfârtecă mintea
ori punți de speranțe spre un final fericit. Nu cred în finaluri fericite.
Am văzut suficient de multe încât, să știu să-mi îmi ofer echilibrul
unei resemnări. Mă disperă extazul gândirii pozitive, sinceră să fiu,
n-am înțeles niciodată la ce ajută. Mi se pare chiar hilar să observ
combinația dintre zâmbetele forțate de pe fețele oamenilor și logorea
verbală compusă din exagerări propulsate într-un viitor în care,
absolut nimeni nu se poate încrede.
Când am ieșit la masă cu cele două fete, cunoscute și necunoscute
în același timp, am vrut mai mult să scap din lâncezeala în care mă
zbat adesea. Am vrut să mă îmbat din vitalitatea și elitismul pe care
le percepeam la ele.
Reținută în reacții, zâmbeam plăpând după fiecare răspuns mecanic
pe care îl ofeream întrebărilor curioase. Mă întrebam totuși de ce
simt nevoia să punctez interacțiunea cu zâmbete. O cereau ele? Mă
liniștea pe mine?
Am simțit adesea cum între mine și ceilalți, cancerul a luat conturul
unei persoane care stă întrepătrunsă între mine și ei. O persoană
care mănâncă fără încetare gânduri și cuvinte. Nici nu pot spune mai
mult decât curiosul prieten vrea să afle și rămân înecată în propriile
103
Andreea Luca
cuvinte, înfipte ca niște țepușe, direct în gât.

Mă întristează faptul că nu pot să mă golesc de mine în nici o
circumstanță, să pot să uit pur și simplu bagajul cu informații undeva,
într-un loc neștiut ulterior, nici de mine.
Mâncarea părea a fi bună, exceptând excesul de grăsime lipit pe
marginea farfuriilor. O lingură de mâncare contracara efectul de
epuizare mentală, provenit din insistenta încercare a mea, de a părea
totuși un om normal. Cred că și zâmbetul plăpând, ușor forțat își
avea rădăcina într-o nevoie absurdă de-a mea de a proteja fetele de
tristețea ștanțată în mine.
Subiectul nu este deloc simplu. Greutatea vine însăși din faptul că pe
undeva, suspendată în neant, se vede o licărire a morții. Cine vrea să
se gândească la moarte într-o zi minunată de primăvară când absolut
totul, învie?
Dar iată cum ironica viață îmi arată că moartea, este mult mai
aproape de noi, ba mai mult, zace în farfuria alăturată, într-o baltă
de grăsime. Era o muscă fleșcăită, cu aripile întinse în sosul maroniu.
Cum să-i spun prietenei elitiste, că pozitivismul ei s-a metamorfozat
într-o muscă moartă? Simțeam că nu merită ceea ce i se întâmplă,
simțeam că este mult prea sensibilă pentru a suporta elegant așa o
înfățișare grosolană. Îmi era teamă că odată observată cruda realitate,
vitalitatea își va lua zburdalnic tălpășița lăsând în urmă un dezgust
total.
La un moment dat am avut senzația că biata muscă își mișcă piciorușele
în lichidul vâscos, vrând parcă să ne scutească de penibilul situației și
să se târâie într-un loc unde să nu fie văzută.
Probabil că era imaginația care proiecta propria-mi tendință de
salvare a celor două din ghearele înfricoșătoare ale morții, cea care
vedea musca vie.
Într-un final, fata a luat cu un șervețel vișiniu musca din farfurie.
Pentru o clipă, am zărit în colțul gurii ei un zâmbet plăpînd, forțat.
104
NU IUBEȘTI FIIND PREAPLIN DE TINE
Până nu reușești să ieși din tine fără să te pierzi, nu iubești.
Când îl iubești pe celălalt vii în întâmpinarea lui cu brațele desfăcute

și inima deschisă. Te faci mic, atât de mic încât, măreția ta, reiese din
iubirea ce o porți. Te golești de sine și, culmea este că, nu te simți nici
fragmentat, nici obosit, nici iritat, și nici nu simți vreo urmă de jertfă.
Când îl iubești pe celălalt, îl ridici din mocirla în care se zbate alinându-i

zbuciumul,arătându-i calitățile în pofida defectelor. Transcenzi privitul
lui prin ochelarii de cal, înțelegând, că absolut tot ceea ce vezi la el și
te deranjează, se află deja în tine.
Când îl iubești pe celălalt, ai timp, pentru că întâlnirea cu el dilată

timpul. Clipa devine infinită. Nu simți presiunea de a nu te putea
ocupa de tine, pentru că iubirea ce o porți te odihnește, te întregește,
te ridică deasupra timpului și a spațiului.
Când îl iubești pe celălalt, el este oglindă pentru tine și tu pentru el.

Cine se uită la sine în oglindă și aruncă cu noroi fiindcă nu-i place
ce vede? Mereu, indiferent de ceea ce relevă oglinda despre tine,
cauți să îmbunătățești. Așa-i și cu celălalt, cauți să-i îmbunătățești
imaginea, nu să i-o strici, crezând că în felul acesta ești tu mai bun ca
el ori mai corect.
Când îl iubești pe celălalt știi și poți a-i respecta durerea, tristețea,

tăcerea.
Înțelegi când îl doare ceva, când are nevoie de odihnă sau de puțină
singurătate. Nu-l invadezi cu nevoile tale, simțindu-te respins. Încerci
să-i alini durerea, dar dacă însă nu ține de tine, îi arăți că nu este
singur și că mergi la pas, alături de el.
105
Andreea Luca
Când îl iubești pe celălalt, îl întregești, îl ridici și-l porți în tine. El,

devine vizibil mai luminos, mai frumos, mai plin de vitalitate. Asta
face iubirea oamenilor, îi energizează, nu-i seacă de puteri prin fel de
fel de cereri, ca și cum, celălalt este duhul din lampa lui Aladin care
îndeplinește dorințe.
Când îl iubești pe celălalt, dai, dai și, iar dai. Și, ce te mai umple
dăruitul!
Ce satisfacție mai mare să fie dacă nu, golirea de sine împlinindu-l pe

celuilalt? Nu zbieri în gura mare câte și mai câte ai făcut tu pentru el,
iar el nu știe a aprecia ci, știi în tine acolo, căci iubirea ce o porți te
învață, că ceea ce ai dat ai și primit deja, altfel n-ai fi avut.
Ce bine ar fi dacă am vrea a alerga spre cunoașterea iubirii!
Ce bine ne-ar fi dacă în locul timpului petrecut cu cineva, din frica de

a nu fi singur, am folosi acel timp pentru cultivarea iubirii!
106
NU-MI PASĂ
Ziua o mie șase sute și ceva.
Ziua unu de chimioterapie după muuuulte zile de pauză. Atât de

multe încât, mi-am permis să cred că poate m-am vindecat. De ce să
nu pot visa la treaba asta?
Spitalul este mare și foarte departe, îmi pare rupt din context și foarte
abstract. În spitalul ăsta n-am amintiri, n-am prieteni, n-am chef.
Îl simt ca pe o ancoră înfiptă în abisul ultimelor două săptămâni de

dureri. Oricât de auster îl percep, este totuși locul care îmi oferă
alinare oaselor înfierbântate.
Salonul are mai multe paturi ca salonul celălalt.
Discuțiile au început de nervi pe televizorul care își zbiară mocirla în

creierul meu obosit de durere fizică și psihică.
Nici nu știu cum m-am târât două săptâmâni prin oraș. Prima
săptămână a fost mai grea, lovindu-mă durerile după o zi petrecută
în vârful muntelui. M-am mințit că e de la vânt, de la frig, de la
stres, de la orice altceva, dar nu de la boală. Am umblat cu fiola de
dexametazonă în geantă, sperând să găsesc un cabinet care să mă
scutească măcar o zi de cuțitul înfipt în spate și de confuzia mentală
care vine la pachet cu deteriorarea stării de sănătate.
"-Trebuie să iei o pauză de la tot și să te îmbolnăvești de indiferență".

Îmi zice doamna de lângă mine.
Măcar o lună să nu mai iei în serios absolut nimic din ce se întâmplă

în jur.
107
Andreea Luca
Nu contează dacă nu te-a sunat, așa trebuie să fie.
Nu contează dacă pe jos e plin de firimituri, așa trebuie să fie.
Nu contează dacă cuiva nu-i pasă, așa trebuie să fie.
Îmi pare incredibilă această soluție, cum de nu m-am gândit până

acum la ea? Vreau să mă îmbolnăvesc de indiferență. Vreau să ies
din mine și să îmi pară totul un joc din care eu nu fac parte, sunt doar
spectator al propriei indiferențe și să mă minunez detașat de toată
indiferența de care sunt capabilă.
Spitalul a rămas în spatele mașinii roșii care gonește frumos pe șosea,

ascunzând în ea două fete cu haine și ochi albaștri.
Parcă nu-mi pasă, nici de spital, nici de tratament, nici de greața care
îmi acaparează încet, dar sigur, stomacul.
Nu-mi pasă nici că nu m-a sunat. Așa trebuie să fie.
108
NEMURIREA
Cu adevărat boala este cel mai mare învățător al omului. Nimic, dar
nimic din lumea aceasta nu-l poate antrena pe om mai bine ca boala
în adevărata înțelegere de sine. Nu mai este loc de minciună atunci
când ceasul biologic se dezintegrează, atunci când vezi cum fizicul tău
tinde tot mai tare spre a deveni țărână.
Totul este deșertăciune!
Îți răsună în cap, în timp ce lacrimile fricii îți fac adevărate cratere pe
obrazul brăzdat de lacrimile rugăciunii, pentru tine, pentru ceilalți.
Îți analizezi viața și ce observi?
Ai iubit un pic, ai muncit un pic, dar cel mai mult te-ai temut, căci n-ai
avut vreodată curajul să-l înfrunți pe cel care a zăcut amorțit în tine,
acoperit, prăfuit chiar, de o imagine confortabilă pe care ți-ai creat-o
singur, ajutat de ceilalți, despre tine.
Oamenii din jurul tău nu mai contează acum, ei oricum au contat
în măsura în care au fost capabili să-ți îndeplinească nevoile. Nimic
profund. Nimic adevărat. Doar amăgire.
Ai vrea să te agăți de ceva, de orice în trecut îți aducea întru-câtva
puțină bucurie. Poate o haină, poate o mărire de salariu sau poate
o mâncare bună. Însă, observi cum dulapul plin de haine nu te
mai încântă, ele oricum nu se mai așează bine pe trupul deformat
de tratamente și gânduri. Mâncare nu-ți trebuie, aproape orice îți
provoacă greață. Banii pe care i-ai strâns nu te mai ajută la nimic,
acum.
A sosit clipa de care nu mai poți să fugi, clipa în care trebuie să
te înfrunți pe tine, să te scoți la suprafață și să te pui jertfă în fața
Creatorului, arătându-i ce ai făcut din tine.
109
Andreea Luca
Unde te-ai risipit și mai ales, de ce?

____________________________
Doamna de la spital mergea cu tubul de oxigen în permanență după
ea. Părea extrem de tristă, temându-se pentru timpul care i-a mai
rămas. Un zgomot ciudat se auzea la fiecare respirație și de acolo din
patul meu, părea că o chinuie și pe ea.
“Cea mai frumoasă zi din viața mea este atunci când vin la spital”,
mi-a spus. “Aici, uit de ce sunt aici, timpul stă în loc și, pentru câteva
ore am senzația că am devenit nemuritoare!”
Metastaza osoasă nu-i provoca prea multă durere însă, ea se extinsese
și la plămâni.
Aici, între pereții ăștia goi, aici printre bolnavii din care se scurge viața
pe zi ce trece, am văzut oameni vii. Pe afară, când ies, mă cuprinde
depresia. Oamenii vii sunt mai morți decât mine. Cum e posibil?
Când este acasă la ea, se roagă la bunul Dumnezeu să-i taie de tot
zilele, când vine la spital, se roagă la bunul Dumnezeu să-i prelungească
puțin timpul.
Viața vie stă în sinceritate, să poți să arăți cine ești, nu cine ai vrea să
fii!
______________________________
Omule! Unde te-ai ascuns de tine?
Tu nu vezi că setea de adevăr ne chinuie pe toți?
Pe unde te-ai rătăcit și de ce tot fugi ca un animal hăituit, după
fericire?
Când am plecat acasă de la spital, am îmbrățișat-o pe doamna în care
licărea viața, și setea de sens, și dragostea pentru țoți tinerii bolnavi
de cancer pe care i-a întâlnit la spital.
Pentru câteva secunde am simțit ce înseamnă nemurirea.
110
CÂND AI PUTEREA...
Omul prin condiția lui se naște dependent. Încă de la naștere depinde

de părinți. Grija și dragostea mamei sunt vitale pentru creșterea
și dezvoltarea copilului, acestea oferindu-i ulterior, o oarecare
autonomie și un teren sănătos pe care se va orienta în viață.
Copilul dezrădăcinat de aceste necesități, va dezvolta de-a lungul vieții

dependențe surogat, care îi vor oferi iluzia unei vindecări lăuntrice
temporare.
Cea mai periculoasă dependență surogat este cea psihologică, fiind

perfidă prin faptul că cel mai adesea este confundată cu dragostea,
punând dependentul în postura de a nu realiza că este victima și
călăul propriei neputințe. Dependența psihologică îmbracă haina
strălucitoare a iubirii și a sacrificiului însă, în fapt oamenii de acest tip
caută să își întregească propria persoană prin obiectul dependenței
lor.
Ea se manifestă din plin în relațiile romantice.
Asemeni dependentului de narcotice, în prima fază, el simte o

evadare și o bucurie exacerbată, plutind și hrănindu-se din noua lui
descoperire. Renunță de bunăvoie și fără vreun pic de efort la aproape
tot ceea ce îi compunea existența până în momentul descoperirii
persoanei de care se împătimește.
Treptat, starea de euforie se estompează și începe să simtă nevoia

tot mai mult de a face parte din viața persoanei pe care crede că o
iubește, fiind tulburat dacă acest lucru nu se întâmplă.
Dorința de a știi absolut totul despre celălalt, de a-l controla, și nevoia
111
Andreea Luca
absolută de a știi că celălalt este prezent oricum și oricând, devin

elementele centrale ale vieții dependentului, manifestând adevărate
drame interioare la cel mai mic refuz.
De regulă, în relațiile romantice, dependentul psihologic se va simți

atras tot de o persoană dependentă, în felul acesta își va putea atribui
și rolul de salvator, ajungând să se distorsioneze sufletește și mai mult.
Dependeța psihologică este mult mai periculoasă decât dependența

de narcotice. Deși, nu se poate îndepărta de viciul său, dependentul
de droguri va avea totuși conștiența faptului că ceea ce face nu este
bine pentru sănătatea fizică și mentală, dependentului psihologic îi
lipsește însă, discernământul, fiind ascuns sub masca de iubire. El
nu reușește să înțeleagă de ce, deși iubește, este nefericit, slăbit, se
simte abuzat, iar sufletului lui se desprinde tot mai tare de realitate.
Relația din care face parte se transformă în suferință, dar gândul că

celălalt ar putea să plece îl chinuie îngrozitor, motiv pentru care ajunge
la un comportament total deplasat, distructiv, și autodistructiv, doar
pentru câteva clipe de euforie, ca mai apoi să ajungă tot la suferință,
fiindcă niciodată nu îi va fi de ajuns ceea ce primește.
Persoanele dependente psihologic, atunci când sunt părăsite intră în

crize de depresie, cel mai adesea cu tendințe suicidale. Iadul în care
au ajuns este de nesuportat, se detestă pe ele însele. Nu găsesc sursa
nefericirii lor, fiind o dependență greu de identificat, motiv pentru
care nu pot ieși din cercul vicios în care au intrat.
Nu am luat niciodată în serios acest tip de dependență, m-am lăsat

furată de mirajul iubirii închipuite și n-am putut să identific faptul că
am trăit o viață dependentă psihologic. Este extrem de dureros să
îți recunoști ție, că ai o problemă de acest tip și că nu ești persoana
iubitoare care aveai impresia că ești. Iadul propriu îmi vine din
mândria care nu m-a lăsat să văd și să recunosc dependența din mine,
spre a mă putea vindeca.
112
Consider că nu este vina mea, să spunem că am avut startul necesar

în viață pentru a dezvolta această patimă, însă, lipsa de vinovăție nu
mă scutește de suferința provocată mie și altora.
Într-adevăr, este eliberator să te vezi pe tine așa cum ești, în toată

splendoarea distorsionată ani de-a rândul, dar extrem de dureros.
Extrem de dureros.
113
Andreea Luca
AMOUR, ÎN TOATĂ SPLENDOAREA
În mine se dizolvă totul și parcă de aici de pe bancheta din fața

cabinetului medical, aud cum înăuntrul meu începe să bată vântul.
Totul a început în alt cabinet medical, dotat cu tehnologie de ultimă

generație. CD-ul pe care erau inscripționate datele medicale menite
să confirme sau să infirme răspândirea bolii prin alte părți ale corpului,
îmi tremura în mână.
Pacientul eram eu și nu eram eu.
Nu puteam nicicum să iau legătura cu prietenul meu, Cerul. O dată,

pentru că starea lăuntrică se încăpățâna să atârne de verdictul pe
care urma să-l aflu. A doua oară, pentru că nu voiam să accept faptul
că el plecase departe să-și găsească viața pierdută printre fluturașii
de salariu.
Privind detașată, pierdută în dureri sufletești de o amploare mult

mai mare decât o simplă condiție medicală, noua metastază apărută
și confirmată, părea punctul de cotitură care promitea schimbarea
viitorului.
Mă simțeam bătută de vânt în mijlocul pădurii întunecate, așteptând

să-mi aducă cineva o haină protectoare pentru că, îmi era extrem de
frig.
Oboseala dusă pe picioare de câteva săptămâni, apărută și ea din

istovitoarea fugă de gânduri, îmi dădea iluzia unui auz selectiv.
Auzeam așa:
Insuficiență hepatică.
Metastază hepatică.
114
Nu operăm.
Chimioterapie.
Antraciclide.
Imunitate scăzută.
Ai grijă la infecții!
O să fie bine!
Fuga oamenilor din viața mea a fost mereu cel mai greu de îndurat.
Rupturile, pe bună dreptate sau nu, m-au lăsat să mă zbat așa cum o
muscă, se zbate înecată într-un pahar cu vin, dându-și ultimele puteri
pentru câteva secunde de viață în plus.
Am zăcut pe gresia rece din baie, într-o baltă de vomă mentală,

plângând clipele petrecute alături de iluzia unei iubiri împlinite. Noua
condiție medicală vibra undeva departe, în abisul întunecat și, nu-
mi prea păsa nici de mine, nici de ea. Visam exorcizarea demonului
prefăcut care își făcuse cuib în mine, îmbibat în cuvinte dulci, care îmi
furase demnitatea afișată în ultima vreme.
În această așteptare asiduă, toate culorile lumii s-au metamorfozat

pe chipul blând al omului care, cu plasele pline de mâncare, și-a făcut
drum prin sufletul meu, hrănindu-l.
Am privit amândoi apusul, prin ochii Fraților Karamazov, prin ochii

prieteniei, prin ochii grijii față de celălalt, până la renunțarea la sine
în detrimentul unei vindecări spontane a celui bolnav.
115
Andreea Luca
AUTOBUZUL CARE DUCE DEPARTE
Autobuzul este aproape plin, câțiva puștani stau în picioare, restul

pasagerilor ocupă tacticos câte un loc pe scaun. Lumina portocalie
din autobuz brăzdează chipurile pasagerilor apatici, făcându-i să pară
bolnăvicioși.
Câțiva oameni privesc fix pe fereastră, spre casele scorojite de ploaie

și vânt. Îngândurarea pare să domine atmosfera din încăperea care
rulează rapid pe șoseaua goală și întunecată.
Domnul din fața mea este destul de bătrân. Pielea îi atârnă pe fața
maronie, iar hainele ce le poartă îl redau privirii mele ca pe un oropsit.
Ține strâns în brațe o sacoșă de plastic din care se vede ieșit, colțul
unei franzele.
De data asta nu mi-am mai pus masca medicală pe față, nici nu mă

mai interesează dacă iau vreun virus, iar acum gândindu-mă mai bine,
îmi dau seama că nici înainte nu prea m-a interesat.
Tinerii care stau în picioare sunt colorați și gălăgioși și, contrastează

fantastic cu domnul din fața mea, care pare să tresară la fiecare oprire
a autobuzului în stație.
Mi se pare că a trecut o veșnicie de când m-am urcat și mai ales de

când mașina gonește pe șosele însă uitându-mă la ceilalți pasageri
care sunt liniștiți, totul pare firesc.
Pe semne, gândurile mele sunt de vină căci se derulează cu viteza

luminii pe ecranul minții. Sunt atât de multe încât parcă aș trăi mai
multe vieți simultan în fiecare secundă.
Cu siguranță că toate informațiile din jurul meu mă tulbură îngrozitor.
116
Sunt prea multe și pe zi ce trece simt tot mai acut, cum amalgamul de
știri, vești, probleme, îngrijorări, îmi tulbură existența.
Nu mai suport nimic.
Cineva din autobuz apasă din greșeală butonul de urgență. Se aude

un clinchet care mă readuce în prezent.
Domnul oropsit din fața mea se uită la mine, pare că mă studiează,

dar nu sunt sigură că are ce privi. -Probabil așa gândește și el despre
mine, îmi spun, observându-mă analizându-i amănunțit chipul.
Ce aș putea avea în comun cu el, în afară de faptul că amândoi mergem

cu autobuzul în aceeași direcție?
Sacrificiul cere eroism.
Lumea materialistică în care mă învârt îmi ia din avântul spiritual,

ridicularizându-l până la ateism. Cu atât sunt mai tristă cu cât mă leg
mai abitir de tot ceea ce știu prea bine că nu mă va ajuta în nici un
fel. Nici izolarea nu este o soluție deși mă izolez tot mai des în ultimul
timp. Mă mint cumva, că în felul acesta, singură fiind, voi ajunge la
detașare completă de plăcerile trecătoare de care m-am tot legat
de-a lungul timpului.
Este ciudat cum partea materială a ajuns să acopere spiritul cu totul.

Foamea este contracarată de bani, liniștea psihicului se răscumpără
la psiholog, iar iubirea aleargă cu sacoșele pline de argint, fălindu-și
măreția.
O lovitură puternică în moalele capului ar avea puterea de schimbare

lăuntrică, dar nici treaba asta nu mai este așa de sigură dacă nu vine
acompaniată de atingerea lui Dumnezeu.
Domnul din fața mea se pregătește să coboare. Se ridică de pe scaun și
117
Andreea Luca
își ia în brațe nepoata care așteaptă cuminte pe un scaun îndepărtat.

Fața i se lumineză, iar nepoțica zâmbește.
Autobuzul prinde viață. Viața redată în toată splendoarea ei printr-un

cucernic gest de iubire. Îmbrățișarea.
Autobuzul pleacă din stație. Merg mai departe pe drumul meu, cu

ochii larg deschiși, luând aminte că nici măcar apropierea sfârșitului
nu poate stinge flacăra iubirii.
Iubirea însuflețește.
Materia desparte.
118
NU EU, TU.
Spui că sunt înaltă

Bleagă
Cu mâini de plastelină
Spun că nu sunt eu, ești tu.
Spui că sunt drăguță
Deșteaptă
Minune
Spui că sunt modestă
Voioasă
Curajoasă
Spui că sunt pesimistă
Telenovelistă
Sensibilă
Spui că sunt crispată
Timidă
Lucidă
Spui că sunt aiurită.
119
Andreea Luca
DAR
Sunt săracă, dar sunt darnică

Sufăr, dar sunt fericită
Sunt înaltă, dar sunt energică
Sunt cu capul în nori, dar sunt cu picioarele pe pământ
Sunt pierdută, dar am credință
Sunt păcătoasă, dar îmi cer iertare
Sunt bolnavă, dar arăt bine
Sunt curajoasă, dar mor de frică
Sunt liberă, dar sunt bântuită
Sunt necoaptă, dar sunt înțeleaptă
Sunt speriată, dar sunt pregătită
Sunt bună, dar sunt rea
Sunt aiurită, dar sunt concentrată
Sunt orgolioasă, dar sunt smerită
Sunt umilă, dar sunt egoistă.
120
CUPRINS

Fluturi Pe Sira Spinarii - Draft

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fluturi Pe Sira Spinarii - Draft

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

COPERTA

ANDREEA LUCA Fluturi pe șira spinării

FLUTURI PE ȘIRA SPINĂRII

“Doamne, stropește inima mea cu roua Harului Tău!”

Sfântul Ioan Gură de Aur

Obișnuiam să cred că sinceritatea transmisă celorlalți, a ceea ce sunt,

Am așteptat și eu, la rândul meu, același lucru - sinceritate, chiar acea

Am primit multe complimente însoțite de te iubesc-uri gratuite de la

Te iubesc - este un cuvânt mare, mă gândesc la el și nici măcar nu pot

Am fost manipulată emoțional de multe ori cu ajutorul cuvintelor

Bineînțeles, nu este vina cuiva în toate acestea, fiecare face ce știe.

Un alt mecansim interior, la fel de găunos ca primul îmi șoptea în

ureche că trebuie să fug, răul este în exterior.

Am realizat însă, că indiferent unde am fugit sau cât am fugit, linia de

Acum, mă străduiesc să cred mai mult în Dumnezeu, oamenii sunt

Mă străduiesc să vorbesc cu Dumnezeu despre oameni și mai puțin cu

OPRIȚI, VA ROG FRUMOS, MAȘINILE!

Oasele corpului sunt corzi muzicale. Ele crează muzică în surdină,

SUPRA ZIUA DOI

Răbdare, răbdare, răbdare și iertare pe alocuri. Mai ales pe bancheta

Doamna de lângă ușă îmi spune că sunt Steaua fără nume și să mă

Eu îi spun că am fost și la ziar cu boala mea. Asta care mă chinuie.

Mușcam din sandvișuri și discutăm despre Dumnezeu. El este atât de

Pe Dumnezeu trebuie să-L simți!!!!!!!

Statisticile despre cancer sunt sumbre. O femeie din opt este

Al treilea război Mondial înseamnă de fapt cancer. Așteptăm să vina

Îmi plac cicatricile, fiecare tăietură pe care am văzut-o, are în spate

Am rămas singură în salon cu gândurile turate. De ce m-ați lăsat

Urlu în mine. La suprafața sunt de o calmitate de mă scoate și pe mine

Mi-a amorțit fața.

Îmi propun să ies din mine. E mai simplu.

Am primit de mai multe ori întrebarea cum mă simt după

Imaginează-ți o noapte de beție cruntă. Cum te simți dimineața?

Totul începe cu dimineața zilei de tratament. Slavă Domnului că

Analize. Vene sparte. Doamne asistente.

Spre după-masă, merg să ridic rezultatul analizelor cu emoțiile în gât

În fața cabinetului domnului doctor se toarnă un film. Este unul

Rețete naturiste. Metode de a evita răul. Iubiri dezvăluite. Săgeți în

Finalul se lasă cu amețeli, poate de la atâta stat jos, este replica

A doua zi dimineața e cel mai nasol. Mahmureala mă ține în pat, aș

A ieșit soarele, îmi închipui că spre seară o să ies la plimbare printre

În somn nu doare nimic. Mă trezesc cu ideea obsesivă că nimic din

Mă uit pe geam, a venit seara. Mâine este o nouă zi cu alte dureri.

POEM DESPRE PINI

Trăiau în munte mai demult doi pini

Când am devenit materie umblătoare? Se mai găsește prin noi vreun

Ne-am transformat întreaga existență într-o monedă de schimb. Tot

Ne schimbăm între noi pe bani. Nu iubirea de aproape ne conduce,

Am fost resursă veritabilă de-a lungul timpului. Mă și chema "resursa

Am mers până întra-colo cu omenia, încât un manager de agenție

O singură șefă am avut în paisprezece ani de muncă, care iubea mai

A suferit și ea, am suferit și eu, așa e mersul lucrurilor pentru oamenii

Te izbește realitatea crudă de a fi doar un număr care produce bani.

Îmi plăcea acea teorie a conspirației care spunea că în curând va

Până atunci, avem nevoie de bani în continuare, dar am putea totuși

OAMENI ÎN CARE NE MINȚIM

Mi s-au uscat cuvintele. Nu mai există niciun loc în care să mă pot

Acasă în mine spațiul e strâmt. Promisiunile sunt multe. Cuvintele

Suntem o lume de promisiuni și cuvinte. Dar, ne-am creat cu ele iluzii

- Doamne-Doamne, mă aflu într-o lume greșită. Mă aflu într-o lume

De unde să încep a face ordine? Căci vreau în mine spațiu să mă-

Vreau să-nțelegi cumva, de e posibil, că am crescut iluzii din sâmburi

Nu cred în oameni buni. Imi este suficient să mă știu pe mine pentru