PLANORISMUL

Planorismul este zborul fără motor executat cu planoare, motoplanoare și glisoare

(primele apatate de zbor, premergătoare planoarelor). Este o ramură sportivă bine definită a
sportului aviatic. Acest tip de zbor folosește curenți ascendenți, a căror energie este
convertită în obținerea de altitudine cât și a unei viteze de zbor. Aparatele de zbor utilizate
pentru planare sunt proiectate cu o alungire a aripii mare (raportul între anvergura aripii și
coarda ei), iar din punct de vedere aerodinamic, cu o formă favorabilă pentru a avea finețe
maximă, alfel spus, un unghi de planare minim. Finețea este o caracteristică importantă de
comparare a planoarelor.

Inițial, planorismul consta doar dintr-un zbor planat, efectuat cu aparate construite din
baghete de lemn și placaj, împânzite cu material textil. „Planoriștii” încercau să se lanseze de
pe vârful unui deal cu pantă fără obstacole, obținând o planare de doar câteva secunde.
Prima persoană care a realizat în mod repetat un zbor cu un glisor numit „Derwitzer Gleiter”
a fost germanul Otto Lilienthal. Acest aparat de zbor, a fost un glisor la fel ca primul aparat
de zbor cu comenzi complete pentru toate cele trei axe spațiale necesare unui zbor
aerodinamic, aparat numit „Wright Glider” și construit de frații Wright în 1902.
Otto Lilienthal a reușit deja în 1895 la încercările de a plana să utilizeze curenții ascendenți ai
pantei pentru a mări distanța de zbor. La vânt puternic reușea chiar să plutească în aer
deasupra locului de decolare.
Metode de lansare
Regulă generală: întotdeauna starturile cât și aterizările se efectuează cu vânt din față. Pentru
indicarea direcției vântului, se folosește la locul startului un dispozitiv numit mânecă de vânt.
Remorcaj de avion
Planorul este remorcat de un avion, până la înălțimea dorită. Când s-a atins înălțimea stabilită
de cei doi piloți (avion și planor), pilotul avionului balansează din aripi iar pilotul planorului
declanșează cablul de remorcaj. În caz extrem de nevoie, poate și pilotul remorcherului
declanșa acest cablu. Oricum, înainte de aterizare, pilotul remorcherului survolează terenul de
zbor și lansează cablul de remorcaj la un loc stabilit.
Remorcaj de mosor
Un mosor de cca. 280 cai putere, cu doi tamburi se află într-un capăt al pistei; cablurile sunt
desfășurate de-a lungul pistei, până la locul de start al planoarelor. Un planor se cuplează la
primul cablu, iar după procedura de start, este tractat de cablul care se înfășoară cu viteză pe
tambur. După ce primul planor a ieșit din zona aeriană de start, se repetă aceeași procedeu cu
al doilea cablu cu următorul planor.
După declanșarea automată a cablului de tractat (pentru siguranță, pilotul planorului trebuie
să declanșeze și el de trei ori manual dispozitivul de declanșare) și cablul a căzut la sol, cele
două cabluri sunt din nou întinse până la locul de start.
Înălțimea atinsă variază în funcție de lungimea cablului (de regulă 900-1000 m), tăria
vântului și de îndemânarea pilotului și poate fi între 300-600 metri.
Lansare cu sandoul
Sandoul era un cablu elastic din fire de cauciuc foarte puternic, cu care se lansa planorul pe o
pantă lină de pe vârful unui deal. Acest mod de lansare, actual nu se mai folosește.
Zborul
În funcție de tipul de curenți care sunt exploatați pentru a câștiga altitudine sau a se menține
în zbor, vorbim de zbor termic, zbor de pantă sau zbor în undă.
 Zbor termic: exploatează ridicarea maselor de aer în urma încălzirii lor, atunci când
aerul din straturile inferioare în contact cu solul mai cald se ridică spre straturile mai
reci de deasupra. Adesea se formează grămezi de nori cumulus la vârful curenților
ascendenți (sau termici) de aer cald.
 Zbor la pantă sau zbor dinamic: profită de ridicarea orografică cauzată de un lanț
montan perpendicular pe direcția vântului. Aerul, întâlnind un obstacol deosebit de
mare, este forțat să se ridice pentru a trece peste el, acționând ca curent ascendent.
Aproape de vârf este generat un curent ascendent de aer pe care planorul îl poate
exploata zburând de-a lungul creastei lanțului muntos, în apropierea vârfului. Atunci
când aceleași relief suflat de vânt este de asemenea, iradiate de soare, cele două efecte
se pot adăuga, generând o ridicare termo-dinamică a aerului.
 Zbor în undă: după trecerea vântului peste un lanț muntos, în anumite condiții,acesta
tinde să ia o mișcare ondulatorie. Dacă planorul reușește să se poziționeze împotriva
vântului în secțiunea ascendentă a valului, va putea lua înălțime urmând profilul
undei.
Aterizarea
La școala de zbor, înainte de a ajunge la primul zbor solo, startul și aterizarea aparțin celor
mai importante țeluri de învățământ deoarece a zbura înseamnă și a ateriza. Aterizarea la fel
ca și decolarea se face contrar vântului. Cu cât vântul este mai puternic, cu atât aterizarea va
fi mai scurtă. De regulă terenul de zbor are doar două direcții de aterizare iar vântul (conform
busolei) încă alte 358 direcții posibile, șansa de vânt lateral este mare. Pentru a vedea exact
direcția și intensitatea vântului, este de mare ajutor mâneca de vânt, prinsă pe un catarg de
trei-patru metri. Acest sac conic deschis la capete, cu dungi de culoare alb-roșu pentru a fi
bine vizibil din aer, este direcționat de vânt astfel încât partea mică a conului arată direcția
lui. Poziția lui față de orizontală indică puterea vântului.
Planorismul privit ca sport are următoarele probe de concurs:
 zbor de înălțime
 zbor de durată
 zbor de distanță
 zbor în circuit
 zbor acrobatic
Recordul mondial de înălțime a fost înregistrat la traversarea Anzilor: peste 15.000 de
metri, aproape de stratosferă. În România, curenții din Carpați au ridicat un planor la recordul
național de 11.040 de metri. Recordul național de înălțime a fost stabilit în 15 noiembrie 1977
de către Erwin Rosch. El a decolat de la Sânpetru, Brașov remorcat de avion, pilotând un
planor Foka 5.

Realizat de: Crețu Sebastian