Obiectul cercetării în ştiinţa activităţilor

corporale
Obiectul cercetării în ştiinţa educaţiei fizice şi sportului îl constituie legile de
manifestare a comportamentului motric al omului, în scopul perfecţionării
acestuia, a creşterii capacităţii de efort, a îmbunătăţirii performanţei, a
dezvoltării personalităţii.
Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului are ca obiect de studiu legile,
mecanismele şi particularităţile acestor obiective.
Omul trebuie privit în complexitatea unui sistem de relaţii - relaţii ce implică
factorii: antropologic, biologic, anatomic, fiziologic, psihologic, pedagogic,
sociologic.
Metodologia cercetării în educaţia
fizică
Domeniul de cercetare al educaţiei fizice şi sportului, ca ştiinţă, este
complex. La fel ca şi alte ştiinţe, foloseşte în cercetare metode
generale, cât şi metode particulare, specifice domeniului său.
Ştiinţa activităţilor corporale foloseşte metode utilizate de biologie,
antropologie, medicină, psihologie, ştiinţe sociale.
 Metodele ştiinţelor particulare utilizate în
domeniul educaţiei fizice şi sportului
Ştiinţa activităţilor corporale a sintetizat o bună parte din
aceste metode şi le consideră ca aparţinându-i, astfel:
 metodele biometriei, biomecanicii, tipologiei,
demografiei, din domeniul antropologiei;
 metodele biofizicii, biochimiei, experimentului electro-
fiziologic, din domeniul biologiei;
 metodele nosologiei diagnosticului, tratamentului, din
domeniul medicinei;
 metodele testelor şi observaţiei, din domeniul psihologiei;
 metodele de anchetă, sociometria, analiza rezultatelor,
din domeniul ştiinţelor sociale.
 Aspectele specifice ale cercetării în domeniul
educaţiei fizice şi sportului sunt:
 studiul calităţilor şi capacităţii psihomotrice;
 învăţarea şi perfecţionarea tehnicii şi tacticii
sportive;
 valoarea formativă a exerciţiilor fizice efectuate în
anumite condiţii;
 adaptarea organismului la diferite tipuri de efort şi
refacerea după efort;
 efectele de antrenare ale activităţilor cu caracter
sportiv;
 particularităţile de vârstă ale: învăţării,
antrenamentului şi competiţiei;
 factorii psihologici care favorizează performanţa;
 relaţiile de grup;
 integrarea socială a individului prin sport;
 studiul materialelor şi instalaţiilor sportive;
 aspecte ale competiţiei etc.
Metoda complexă este în fond o sumă armonică, unitară şi coerentă
de diferite metode, tehnici şi procedee adecvate. Această metodă
este mânuită, de regulă, de un colectiv de cercetători - brigadă mixtă
sau complexă, în care intră, după nevoi, profesorul de educaţie fizică
/ antrenorul, psihologul, medicul, fiziologul, statisticianul etc.
Rolul ipotezei în cercetarea ştiinţifică.

Ipoteza este o presupunere, anticiparea unor relaţii sau rezultate,

care urmează a fi verificate în cercetare.
Formularea temei de cercetare conţine două elemente principale: domeniul
investigat şi modul de abordare. În toate cazurile se impune o delimitare
precisă a domeniului abordat.
Când, în formularea ipotezelor, pornim de la practică, de la datele
concrete, de la fapte observate sau apărute în cadrul experienţelor,

vorbim despre ipoteze inductive , iar când formularea

lor îşi are izvorul în legile şi teoriile deja cunoscute şi prin care se caută

să se fundamenteze alte fenomene din realitate, ipotezele

sunt deductive.
În folosirea unei ipoteze se impune respectarea unor reguli:
a) nu insista în a susţine idei care s-au dovedit ineficace;
b) se impune respectarea unei discipline intelectuale, necesară pentru a
subordona ideile faptelor;
c) examinarea critică a ideilor, adică, să nu fie acceptate primele supoziţii,
chiar dacă par evidente, fără observaţii, fără verificare şi chiar, dacă este
nevoie, reformulare;
d) evitarea concepţiilor greşite.
Rolul măsurii în cercetarea ştiinţifică

Măsura presupune stabilirea explicită a unui raport, între subiectul măsurat şi

un altul, considerat ca fiind unitate de măsură, raport care se exprimă
numeric.
Măsurarea este procesul de atribuire de numere proprietăţilor, obiectelor
(persoanelor, fenomenelor) după anumite reguli, astfel încât relaţiile
numerice să reprezinte relaţiile relevante dintre obiecte.
Funcţiile măsurării

1. Obiectivitatea
2. Cuantificarea şi precizia
3. Comunicarea
4. Economicitatea
5. Generalizarea ştiinţifică
6. Evaluarea
7. Statistica
Cele mai utilizate tipuri de scale sunt:
- Scala nominală;
- Scala ordinală;
- Scala cu intervale egale;
- Scala de mărime.
 Măsurare şi evaluare

Măsurarea este procesul prin care se culeg informaţiile, iar evaluarea este
procesul de stabilire a valorii sau meritului datelor culese.
 Scopurile măsurării şi evaluării

1. Stabilirea statutului
2. Clasificarea pe grupe omogene
3. Selectarea câtorva, din mai mulţi
4. Motivarea
5. Menţinerea standardelor (nivelului) anticipate
6. Furnizarea experienţelor educaţionale
7. Îndrumarea cercetării
 Principiile evaluării şi măsurării sunt:

- Programul de măsurare şi evaluare trebuie să fie compatibil

cu principiile filosofice ale vieţii şi educaţiei.

- Pentru o evaluare eficientă, toate măsurările trebuie să fie

în funcţie de obiectivele programului;

- Testarea este o parte a măsurării, iar măsurarea numai o

fază a evaluării;

- Măsurarea şi evaluarea pot fi realizate şi verificate numai de

către specialişti calificaţi;
- Rezultatele măsurării şi evaluării trebuie să fie
interpretate în funcţie de întreaga viaţă a
subiectului, inclusiv a dimensiunilor sale sociale,
emoţionale, fiziologice şi psihologice;

- Nu există un înlocuitor al judecăţilor din domeniul

măsurării şi evaluării. Evaluarea este judecată; fără
date substanţiale, judecata nu este valabilă;

- Abilităţile iniţiale ale elevilor trebuie măsurate

pentru a obţine apoi informaţii despre
performanţele lor, la încheierea sezonului, ciclului
de pregătire etc.

- În toate măsurările trebuie folosite numai teste

validate, precise şi semnificative.
 Testele ca instrumente de masura

Testul este o probă determinată, ce implică o sarcină de îndeplinit,

identică pentru toţi subiecţii examinaţi, pe baza unei tehnici precise, în
scopul aprecierii succesului sau eşecului sau notării numerice a reuşitei.
Sarcina poate fi relativă fie la cunoştinţele dobândite, fie la funcţii senzori-
motrice sau mentale. (Definiţia Asociaţiei Internaţionale de Psihologie)
 Testul trebuie să îndeplinească acele condiţii care să-i asigure valoare
metrică şi metodologică:
 putere de discriminare
 standardizarea
 obiectivitatea
 fidelitatea
 validitatea
 Validitatea

Validarea conceptelor, ipotezelor şi testelor este operaţia obligatorie care se

întrepride pentru verificarea măsurii în care acestea corespund datelor
empirice, probându-se validitatea lor.
 Validitatea internă

Validitatea internă este măsura în care rezultatele pot fi atribuite

tratamentului folosit în cercetare. Este condiţia esenţială a acordării
credibilităţii rezulatelor unui test sau ale unui experiment.
 Ameninţări pentru validitatea internă

 Aşteptările cercetătorului
 Aşteptările subiecţilor
 Fluctuaţia instrumentelor de măsură
 Selecţia subiecţilor
 Mai multe măsurări
 Regresia statistică
 Maturizarea
 Factori istorici
 Pierderea subiecţilor
 Validitatea externă

Validitatea externă constă în măsura în care rezultatele pot fi generalizate la

întreaga lume. Este specifică experimentelor de teren
Ameninţări pentru validitatea externă

 Validitatea selecţiei
 Validitatea ecologică
 Inferenţa tratamentelor multiple