TEMA 1

În cuvântul său către cititori, Comenius face o distincţie între didactică, arta de a-i
învăţa pe alţii, şi marea didactică, arta de a-i învăţa pe toţi toate. El dedică această lucrare
tuturor superiorilor societăţii umane, conducătorilor statelor, pastorilor bisericilor, părinţilor şi
tutorilor copiilor şi înţelege faptul că folosirea artei învăţării este în avantajul părinţilor,
profesorilor, elevilor, şcolilor, statului, bisericii şi nu în ultimul rând în al cerului. Comenius
îşi începe lucrarea punând la bază câteva principii teologice foarte importante. Din
perspectiva lui, omul reprezintă absolutul, excelenţa, cea mai înaltă dintre toate lucrurile
create, iar scopul ultim al acestuia este dincolo de viaţa aceasta. Viaţa, din perspectiva lui
Comenius, nu este decât o pregătire pentru eternitate. Cunoaşterea de sine (şi a tuturor
lucrurilor împreună cu aceasta), stăpânirea de sine şi orientarea înspre Dumnezeu sunt, în
viziunea lui, cele trei etape ale pregătirii pentru veşnicie.
Convingerea lui Comenius în necesitatea instruirii tuturor în toate domeniile
cunoașterii umane este marcatã și de concepția filozoficã pansofia adică înțelepciune
universalã. La prima vedere, concepția lui Comenius ar fi aproape de enciclopedismul
renascentist, dar în esenþã este mai fundamentalã, deoarece presupune mult mai mult decît
asimilarea unor date de ordin general din diverse domenii. Pansofia, dupã Comenius, este
oreflectare în conștiința omului atot ce existã real, a lumii cu problemele și contradicțiile sale.
Aceastã idee poate fi consideratã fundament al concepției pedagogice comeniene, punct de
plecare în tratarea tuturor problemelor procesului educaþional, dar mai cu seamã reflectarea
esenþei teoriei panarmoniei, armoniei universale, conform cãreia totul în lume se aflã într-o
interdependențã, astfel încît ele-mentele întregului exprimã caracteristicile fenomenului în
general.
Didactica înseamnă ştiinţa de a învăţa pe alţii. în ultima vreme, bărbaţi eminenţi, plini
de compătimire pentru munca din şcoli, au pornit să o cerceteze, cu un curaj inegal şi cu
rezultai inegal. Unii s-au preocupat de vreo limbă, spre a înlesni învăţarea, ci cu ajutorul
manualelor, alţii au încercat căi mai scurte spre a transmite mai repede vreo ştiinţă, sau artă ,
alţii altceva. Aproape toţi au pornit de la unele observaţii externe, adunate din experienţa
curentă, adică - cum se spune - a posteriori. Noi ne încumetăm să promitem o Didactică mare:
adică o artă universală de a învăţa pe toţi totul, şi anume de a-i învăţa în mod sigur, ceea ce nu
poate să nu fie urmat desucces: lesne, adică fără nici o greutate şi dezgust pentru învăţător şi
şcolar, ci mai degrabă cu cea mai mare plăcere de ambele părţi; să-i înveţe temeinic, nu
superficial şi de dragul vorbelor, ci pentru a ajunge la adevărata ştiinţă, la moravuri curate şi
la evlavia internă, să demonstrăm, toate acestea, adică din natura proprie şi neschimbătoare a
lucrurilor, aşa cum din izvorul viu purced pîraiele nesecate, pe care, adunându-le iarăşi într-un
fluviu, să clădim arta universală pentru întemeierea de şcoli universale. Societatea
contemporană este dominată de revoluţia ştiinţifică şi tehnică, ce se impune prin amploare şi
profunzime, influenţând toate elementele forţelor de producţie şi toate ramurile şi domeniile
de activitate.
Condiţiile societăţii contemporane, dezvoltarea în ritm rapid a ştiinţei şi tehnicii,
amplificarea şi derularea tot mai accelerată a vieţii, impun ca exigenţele faţă de pregătirea
omului să sporească în mod considerabil.
Educaţia îşi extinde acţiunea la dimensiunile întregii societăţi, prin canalele sociale,
propulsându-se o cantitate tot mai mare de informaţie şi toţi factorii sociali dobândind
capacităţi educative. Educaţia se extinde şi se diversifică de-a lungul întregii vieţi a omului,
devenind o educaţie permanentă.
Educaţia contemporană este o educaţie universală, caracterizată prin complexitate si
globalitate, concepută într-o viziune holistă şi prospectivă, cu sublinierea permanenţei ei.
Complexitatea educaţiei este evidentă prin universalitatea şi permanenţa ei.
Lumea contemporană se străduieşte cu rezultate evidenţe să devină, din ce in ce mai
mult o lume unitară.Anticiparea viitorului într-o perspectivă ştiintifică constituie o necesitate
a omului contemporan, pentru a găsi soluţii concrete şi rapide în rezolvarea multiplelor
probleme pe care le ridică viaţa.
Dacă trecutul explică viitorul, apoi viitorul este raţiunea de a fi a prezentului.Grigore
Moisil spunea că”o societate nu este bună azi, dacă ieri nu s-a gândit la mâine”
Întrucât viitorul se construieste pe baza trecutului, se impune reconsiderarea valorilor
esenţiale si permanente ale trecutului, reactualizate şi îmbogăţite în prezent. Toate acestea
justifică înarmarea omului contemporan cu o viziune prospectivă, cu capacitatea de a descifra
viitorul.Prin însăşi vocatia ei, educaţia este o activitate anticipativă, ea pregătind omul de azi
pentru ziua de mâine.
Pentru a satisface cererea generală de educaţie în scopul de a-i da omului o pregătire
astfel încât să facă faţă la noile condiţii şi la noile cerinţe ale societăţii moderne, educaţia se
dezvoltă şi se diversifică, îmbogăţindu-se cu noi conţinuturi şi dobândind noi orientări.Astfel,
provocările lumii contemporane au implicaţii evidente in domeniul educaţiei.
Condiţiile societăţii contemporane produc mutaţii frecvente în toate sectoarele vieţii,
obligând omul contemporan la o permanentă adaptare.
 În condiţiile dezvoltării accelerate a ştiinţei şi tehnicii, a unor frecvente mutaţii,
capacitatea de adaptare rapidă la noile situaţii devine una dintre calităţile principale ale
omului modern.
Cuvantul “didactica”, din punct de vedere etimologic, provine din grecescul didaskein
= a învăţa; didaktikos = instrucţie, instruire, didaktike= arta învăţării.
Acest concept a fost introdus de catre pedagogul ceh Jan Amos Comenius(1592-1670),
prin lucrarea Didactica Magna, publicata in 1632 in limba ceha, care a fost tradusa in limba
latina in anul 1657, iar in limba romana in sec. al XIX-lea. Lucrarea a determinat o revolutie
in teoria si practica invatamantului, ceea a dus la numirea secolului al XVII-lea „secolul
didacticii”, iar J.A.Comenius a fost numit „Galilei al educatiei”.
În lucrarea Didactica Magna, Comenius a fost preocupat de aspecte de ordin
administrativ ce ţin de educaţie, de aspecte legate de obiectivele, principiile, conţinutul,
metodele, formele de organizare a muncii instructiv-educative. Doctrina sa pedagogică
vizează următoarele aspecte: Modalitatea de organizare a procesului de învăţământ desfăşurat
în limba maternă, pe clase şi lecţii, cu programe şcolare, manuale, cu elevi de aceeaşi vârstă,
cu oameni specializaţi (cadre didactice), într-un an şcolar, cu perioadă de activităţi şi vacanţe,
cu orar etc.
Considera că profesorul trebuie să-l ajute pe şcolar să-şi însuşească ştiinţa
Rolul metodei în procesul de predare-învăţare: „o metodă adecvată asigură rezultate
bune chiar şi în cazul unor dascăli sau elevi mai puţin buni”
Transmiterea cunoştinţelor prin exemple, prin aplicaţie sau imitaţie.
Axioma instruirii: şcolarului i se cade munca, profesorului –conducerea. Promovarea unor
principii didactice.

În concepţia lui Comenius, didactica însemna, în sens foarte larg, arta predării, „arta
universală de a-i învăţa pe toţi totul”. Sfera si continutul didacticii erau deosebit de extinse,
incluzand tot ceea ce se referea la educatie si invatamant, la formarea omului in general. Din
aceasta cauza nu se putea opera o distinctie logica intre pedagogie si didactica, cele doua
discipline substituindu-se reciproc. Necesitatea stabilirii unei legături corecte între diferite
domenii ale cunoaşterii a impus o circumscriere mai precisă a obiectului didacticii prin
restrângerea sferei şi implicit a conţinutului său.
Cel care a înfăptuit un asemenea deziderat a fost pedagogul german J.F. Herbart
(1776-1841). Lucrările sale au constituit punct de plecare în delimitarea didacticii de
pedagogie şi considerarea ei ca o parte a acesteia, idee recunoscută şi acceptată în zilele
noastre. Cum se explică acest lucru? Pornind de la teza că educaţia nu este posibilă fără
instrucţie, Herbart s-a ocupat în mod deosebit cu procesul de asimilare a cunoştinţelor,
insistând deopotrivă atât asupra aspectelor sale didactice (de predare), cât şi asupra celor
psihologice (de învăţare). Asimilarea cunoştinţelor (învăţarea) parcurge anumite trepte, cauză
pentru care predarea urmează să fie subordonată acestora.
Concepţia psihologică şi reconsiderările didactice pe care le face pe baza ei au fost
îmbrăţişate o lungă perioadă de timp de către practicienii şcolii din multe ţări, pentru ca în
cele din urmă să fie abandonate şi înlocuite.
Pedagogia Herbart a subliniat legatura dintre dezvoltarea individuala si rezultatul
contributiei sociale. Acest a imbratisat ideea ca doar daca oamenii devin cetateni producitivi,
acestia vor fi capabili sa isi indeplineasca adevaratul scop. El considera ca „fiecare copil este
nascut cu un potential unic, cu individualitatea sa, dar acest potential a ramas neimplinit pana
cand a fost analizat si transformat de catre educatie”. Cele cinci ide principale care compun
conceptul sau de maturizare individuala sunt: libertatea interioara, perfectiunea, bunavoianta,
justitia si recompensa.
Potrivit lui Herbert, abilitatile nu au fost innascute, dar ar putea fi dobandite, deci o
educatie completa ar putea oferi cadrul pentru dezvoltare morala si intelectuala. Herbart a
sustinut ca profesorii sa utilizeze urmatoarea metodologie: „Mai intai profesorul pregateste un
subiect de interes pentru copii, apoi prezinta acest subiect, dupa care pune intrebari pentru
fixarea noilor informatii”.
Contribuţia lui Herbart la circumscrierea obiectului didacticii şi a relaţiei ei cu
pedagogia s-ar putea rezuma la următoarele idei:
- una din preocupările fundamentale ale didacticii este activitatea de predare a cunoştinţelor în
conformitate cu anumite legităţi psihologice de asimilare a lor. În acest fel obiectul didacticii
este procesul de învăţământ;
- cele două componente ale procesului de învăţământ, predarea şi asimilarea, se află într-o
strânsă interdependenţă, realizarea obiectivelor predării depinzând de substratul psihologic al
învăţării.
Aceste idei au fost preluate şi îmbogăţite pe parcurs, ca urmare a cuceririlor
pedagogiei şi psihologiei contemporane. Herbert este cel care a pus bazele didacticii,
considerând-o ca fiind o teorie cu un domeniu bine delimitat.