Determinarea grupelor sanguine

Termenul de grupă sanguină (sau grup sanguin) este folosit atat pentru a

caracteriza sângele unui individ în funcție de prezența sau absența unui antigen pe
suprafața eritrocitelor acestuia. Majoritatea antigenelor de grup sanguin sunt de
natură glicoproteică, oarecum stabile din punct de vedere genetic, unele fiind
întâlnite la mai multe specii de mamifere în forme identice. Această trăsătură a lor
poate fi invocată drept argument în favoarea unității lumii vii. Deși aceste antigene
sunt prezente și pe leucocite (nu și pe trombocite), în mod curent se consideră că
doar eritrocitele prezintă importanță pentru stabilirea grupelor sanguine. Datorită
faptului că reacția antigen-anticorp la care participă antigenele de grup sanguin și
anticorpii lor specifici este una de aglutinare (se soldează cu aglutinarea
hematiilor) antigenele se mai numesc și aglutinogene, iar anticorpii și aglutinine.
În practica medicală curentă prezintă importanță sistemele AB0 și Rh. Restul
sistemelor de antigene sunt utilizate în medicina legală, aplicațile lor cele mai
importante fiind în stabilirea paternității și în diferite anchete de filiație, însă în
prezent aceste proceduri tind să fie înlocuite de către analiza ADN.
Importanța grupelor sanguine rezidă în indicarea compatibilității sau
incompatibilității dintre donator și primitor în cazul transfuziilor. Teoretic,
compatibilitatea reprezintă situația în care întâlnirea antigenului de pe hematii cu
anticorpi specifici este exclusă.

Sistemul AB0
Sistemul AB0 se bazează pe existența a două aglutinogene, notate A și B, și
a două aglutinine specifice: α (anti A) și respectiv β (anti B). Landsteiner a
observat o regulă a excluziunii reciproce, concretizată în faptul că indivizii care
prezintă pe eritrocite un aglutinogen nu au niciodată în plasmă aglutinina
omoloagă. Un individ poate dispune de unul, ambele sau de nici unul din
aglutinogene. Întotdeauna există aglutinine corespunzătoare aglutinogenului care
lipsește, iar când sunt prezente atât A cât și B, nu vor exista aglutinine. Astfel,
există 4 grupe principale în sistemul AB0:
Grupa
Grupa Aglutinogen Aglutinine
(Landsteiner
(Janský) (antigen) (anticorpi)
)
O I nu are α și β
A II A β
B III B α
AB IV A și B nu are
Aglutinogenele sistemului AB0
1. Un substrat mucopolizaharidic de bază este modificat, sub acțiunea unei gene H,
prin adăugarea unei molecule de L-Fucoză, rezultând substanța H, sau antigenul
H, comun pentru A și B. Este important de menționat faptul că substratul
mucopolizaharidic are structură comună cu cea a unui antigen
specific pneumococului. De fapt gena H codifică o glicoziltransferază, neapărat
necesară pentru a sinteza atât A cât și B.
2. Dacă în genotip există gena A, atunci aceasta determină și ea sinteza unei
glicoziltransferaze, care va determina atașarea la substanța H a unui rest de N-
acetil-galactozamină, rezultând astfel antigenul A.
3. Dacă în genotip există gena B, ea determină sinteza unei glicoziltransferaze care
atașează la substanța H un rest de D-Galactoză, rezultând antigenul B.
4. Dacă genotipul cuprinde atât gena A cât și gena B, relația dintre ele este de
codominanță, fenotipul rezultant prezentând ambele aglutinogene, în cantități
aproximativ egale, adică grupa sanguină AB.

Aglutininele sistemului AB0

Sunt anticorpi (gamaglobuline, imunoglobuline) cu structură și origine obișnuite,
din clasele IgM și IgG. Cea mai mare parte sunt IgM, netraversând bariera
placentară. Mai sunt numite și hemaglutinine sau izohemaglutinine.
Titrul lor este aproape nul la naștere, devenind detectabili la vârsta de aproximativ
6 luni. Cresc apoi în ritm constant până la 8-10 ani, când ajung la titrul ce se va
menține pe tot parcursul vieții adulte. Scad la bătrânețe, dar nu dispar.
Este încă incertă calea prin care un organism care nu a luat niciodată contact cu
antigenele de grup AB0 ajunge să sintetizeze acești anticorpi.

Genetica sistemului AB0

Trei alele sunt implicate în determinismul genetic al sistemului AB0: IA (sau
A), IB (sau B) și i. Relațiile funcționale dintre ele sunt următoarele:
 I  și I  sunt codominante, adică atunci când există amândouă caracterul rezultat
A B

este intermediar, deoarece ambele gene funcționează în paralel.

 I  și I  sunt dominante față de i, adică atunci când i există în genotip alături
A B

de IA sau IB va apărea caracterul corespunzător lui IA sau respectiv lui IB

Alela i mai este notată și I0 sau 0. Ea este nefuncțională, adică nu codifică sinteza
niciunei glicoziltransferaze. Genotipul ii corespunde grupei 0 și se caracterizează
prin prezența pe hematii a antigenului H, nemodificat. Locusul alelelor menționate
este situat pe cromozomul 9, brațul lung, banda 3, subbanda 4 (9q34).
Genotipurile posibile pentru fiecare fenotip sunt dupa cum urmeaza :
Grupa (fenotipul) Genotipuri posibile
0 (zero) ii
A IAIA sau IAi
B IBIB sau IBi
AB IAIB
Fenotipul Bombay
Gena H, care condiționează sinteza antigenului H, precursorul comun al
antigenelor A și B, are o alelă recesivă foarte rară, h, nefuncțională. În cazuri
extrem de rare, în care apare genotipul hh, antigenul H nu mai este sintetizat, și
implicit este imposibilă sinteza antigenelor A sau B, chiar dacă genele respective
există. Individul în cauză are sânge de grup 0 fals(fenotip Bombay),
notat 0h sau 0hh. Numele vine de la primul caz documentat, al unei femei
din Bombay.
Persoanele cu fenotip Bombay sintetizează anticorpi anti H și, deși la testările
uzuale apar ca având grupă 0, nu pot primi sânge decât de la alte persoane cu
fenotip Bombay, deoarece grupa 0 adevărată are antigen H.
Frecvența alelelor și fenotipurilor AB0
Alela cea mai frecventă la nivelul întregii populații umane este IA, urmată de i și
de IB. Se consideră că IA este cea mai veche, i provenind din aceasta printr-o
deleție. Deoarece IB este a treia ca frecvență, se poate spune că a apărut ultima,
probabil tot din IA.
La români, frecvența fenotipurilor este:
Grupa 0   33%
 Grupa A 43%
Grupa B 16%
Grupa AB 8%
În populația globală, frecvențele sunt:
Grupa 0   46%
Grupa A 40%
Grupa B 10%
Grupa AB 4%
Subgrupe AB0
S-a constatat o lipsă de omogenitate mai ales la grupa A în pivința afinității pentru
aglutininele specifice α. S-au descris astfel mai multe subgrupe A: A1, A2, A3,
A5,... Am, Aq, Ad, Ax. Subgrupa A1 este grupa A clasică.
Existența acestor subgrupe se datorează unor alele diferite IA. Cu cât indicele
subgrupei este mai mare, cu atât capacitatea de sinteză a antigenului A este mai
mică, rămânând și o cantitate de antigen H neconvertit în A. Rezultă deci
fenotipuri intermediare între A și 0, cu hematii de grupă A ce prezintă și antigen H,
specific grupei 0. Subgrupele cele mai frecvente sunt A2 și A3.
Existența alelelor modificate IA poate fi pusă și ea pe seama vârstei acesteia.
Sistemul Rh
Sistemul Rh clasifică sângele uman după prezența sau absența unor proteine
specifice pe suprafața hematiilor. Determinarea statutului Rh ține cont de cea mai
frecventă dintre acestea: factorul D, sau antigenul D.
Indivizii ale căror hematii prezintă antigen D pe membrană sunt
considerați Rh+ (pozitiv), ceilalți Rh- (negativ). Spre deosebire de sistemul AB0,
în sistemul Rh absența antigenului nu presupune existența anticorpilor specifici;
indivizii Rh- nu au în mod normal în ser anticorpi anti D.
Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că "grupa
sanguină" este exprimată prin adăugarea semnului + sau - la grupa AB0; de
exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc. Aceste informații reprezintă minimul necesar în
practica medicală pentru realizarea unei transfuzii.
Genetica sistemului Rh
Factorul D este codificat de o genă (1p36.2-p34) D. Aceasta determină direct
sinteza antigenului D, și are o alelă recesivă d. Deci indivizii cu fenotip Rh+ pot
avea genotip DD sau Dd, pe când cei Rh- doar dd. În aceeași zonă a cromozomului
mai există și un locus pentru altfel de alele: C, c, E, e (locusul CE). Ordinea pe
cromozom este C-E-D, și din acest motiv se tinde către înlocuirea prescurtării CDE
cu CED. Alelele C, c, E, e, D, d se transmit înlănțuit. Astfel, pot exista 8
haplotipuri (haplotipul reprezintă configurația genelor pe un singur cromozom
dintr-o pereche): Dce, DCe, DcE, DCE, dce, dCe, dcE, dCE. C, c, E și e nu se
exprimă decât când în genotip nu există D.

Frecvența fenotipurilor Rh
La nivelul populației globale, frecvența fenotipurilor Rh este:[4]
Rh
84%
+
Rh- 16%
La poporul român, frecvențele sunt apropiate de media globală, cu 85% Rh+, iar ca
medie pentru populația europeană se consideră 85% Rh+. Există abateri
remarcabile de la medie în cazul unor populații. Spre exemplu, la africani, asiatici
și eschimoși, frecvența fenotipului Rh+ este peste 95%.
Frecvența integrată a grupelor AB0/Rh]
La nivelul populației României, frecvențele medii ale grupelor AB0 coroborate cu
Rh sunt:
A+ 36,5%
A- 6,5%
B+ 13,6%
B- 2,4%
AB
6,8%
+
AB- 1,2%
0+ 28%
0- 5%
La nivelul populației globale, frecvențele medii ale grupelor AB0 coroborate cu Rh
sunt:
A- 6%
A+   34%
B- 2%
B+ 9%
AB- 1%
AB+ 3%
0- 7%
 0+ 38%
Compatibilitate
Problema compatibilității se pune atunci când se dorește realizarea
unei transfuzii sanguine. Clasic, în sistemul AB0, există noțiunile de donator
universal (cu referire la grupa 0, care nu are aglutinogene) și de primitor
universal (cu referire la grupa AB, care nu are aglutinine). Ele nu sunt însă utile
decât pentru transfuzii cu volum redus de sânge, mai mic de 500 ml. În cazul
transfuziei a peste 500 ml, se folosește exclusiv sânge izogrup, adică de aceeași
grupă cu a primitorului. Aceasta pentru că, deși de exemplu grupa 0 nu are
aglutinogene, are totuși aglutinine. Acestea devin de ajuns de diluate în sângele
primitorului pentru a nu da reacții sesizabile, dar la volume mari contactul lor cu
aglutinogenele unui primitor de grupă A, B sau AB poate determina aglutinarea
intravasculară a eritrocitelor.
În afară de sistemul AB0, în cazul unei transfuzii este obligatoriu să se țină seama
și de grupa Rh. Sângele Rh- poate primi doar de la indivizi Rh- deoarece dezvolta
anticorpi antigenul D, pe când cel Rh+ pot primi de la Rh+ si Rh-. Rh- se poate
administra la Rh- și Rh+ fără nici o problemă, deoarece în sistemul Rh nu există
anticorpi în absența factorului antigenic.
În cazul transfuziei de sânge integral compatibilitățile sunt rezumate în următorul
tabel:
Compatibilitate AB0/Rh pentru sânge integral
* = mai puțin de 500 ml
Grupa Poate dona la Poate primi de la
0-, 0+, AB+*, AB-*, A+*, A-*,
0- 0-
B+*, B-*
0+ 0+, A+*, B+*, AB+* 0+, 0-
A- A-, A+, AB-*, AB+* A-, 0-*
A+ A+, AB+* A-, A+, 0+*, 0-*
B- B-, B+, AB-*, AB+* B-, 0-*
B+ B+, AB+* B-, B+, 0+*, 0-*
AB- AB-, AB+ A-*, B-*, 0-*, AB-
A-*, A+*, B-*, B+*, 0-*, 0+*, AB-,
AB+ AB+
AB+
Pentru tranfuzia de plasmă (care nu poate conține nici un fel de antigene, indiferent
de grupa donatorului, dar poate conține anticorpi) compatibilitatea nu mai ține cont
de Rh, ci doar de AB0. Aceasta doar dacă s-a exclus posibilitatea ca un donator
Rh- să fi venit la un moment dat în contact cu sânge Rh+. În practică, fiecare țară
are reglementări oficiale cu privire la această problemă. În România, se evită pe cât
este posibil transfuzia de plasmă la o grupă Rh diferită.

Compatibilitate AB0 pentru plasmă

Grup
Poate dona la Poate primi de la
a
0 0 A, B, 0, AB
A A, 0 A, AB
B B, 0 B, AB
AB A, B, 0, AB AB
În cazul folosirii masei eritrocitare (hematii spălate în soluție izotonă), se ține
evident cont de Rh, precum și de faptul că acestea nu trebuie să vină în contact cu
plasma primitorului care are aglutinine specifice:
Compatibilitate AB0/Rh pentru masă eritrocitară
Grup
Poate dona la Poate primi de la
a
0- 0-, 0+, AB+, AB-, A+, A-, B+, B- 0-
0+ 0+, A+, B+, AB+ 0-, 0+
A- A-, A+, AB-, AB+ A-, 0-
A+ A+, AB+ A-, A+, 0-, 0+
B- B-, B+, AB-, AB+ B-, 0-
B+ B+, AB+ B-, B+, 0-, 0+
AB- AB-, AB+ A-, B-, 0-, AB-
AB+ AB+ A-, A+, B-, B+, 0-, 0+, AB-, AB+