,,Sunteţi legaţi de-acest pământ al patriei prin tot ce-a fost înaintea voastră,

prin tot ce va veni după voi; prin aceia care v-au născut şi prin aceia pe
care îi veţi naşte; prin trecut şi prin viitor; sunteţi legaţi prin mormintele
strămoşilor şi prin leagănele nepoţilor ‘’ (Jaures)

Motivul înstrăinării se naşte din lipsa unei clipe, din dorinţa de a ne simți
liberi acasă, lângă cei dragi .Ne este dor de un loc,de un lucru,de o fiinţă
dragă, de o anumită stare....Ne este dor de tot ce ne place şi de tot ce ne
face fericiți.Înstrăinarea nu are unitate de măsură.Ea se simte şi se
trăieşte.Cînd ţi-e dor și te simți înstrăinat , o clipă pare o veşnicie,iar o
veşnicie pare mai mult decît o simplă veşnicie...Cînd ţi-e dor trăieşti în
tine,trăieşti în amintiri, suspini și regreţi.Odată cu apariţia omului pe pămînt,
a apărut frumosul, dragostea, ura şi dorul legat indisolubil cu înstrăinarea ,
care este cîntat,doinit şi visat de copii,maturi şi bătrîni. Publilius Syrus prin
afirmația sa scoate în evidență dorul de casa părintească, de copacul de la
poartă şi dorul de familie. Autorul vine cu un îndemn pentru umanitate ´´ca
să fii cu ai tăi, îndreaptă-ți dorul spre patrie´´. O stare sufletească a omului,
ce este amintirea, e legată de sensul cuvîntului dor din lucrarea
memoralistică ,,Amintiri din copilărie” de Ion Creangă.,,Şi cum auzeam noi
pe moş Luca pomenind cu drag de casă....ne-am fi întors înapoi chiar
atunci”.Ion Creangă a început să scrie opera „Amintiri din copilărie” destul
de târziu şi într-o perioadă dificilă a vieţii,cînd îl macină crunt dorul de anii
copilăriei, de chipul mamei sale,care îi apare ca o femeie plină de
minunăţii, de năvala copiilor în spatele tatălui,de momentul cînd,,ce-i pasă
copilului, cînd mama şi tata gîndesc la neajunsurile vieţii”. Tema satului şi
a ţăranului a fost tratată de mulţi scriitori,deoarece la sat s-a născut, dorul,
acolo se păstrează tradiţia poporului român,acolo e o altă viaţă, plină de
muncă,dar şi frumoasă, cum este descrisă în romanul ,,Povara bunătăţii
noastre” de I.Druţă. Pe Onache Cărăbuş,pribeagul întors acasă după patru
ani de război,dorul de oameni şi de viaţă, de „sătucul de la încheietura
celor două dealuri s-a trasformat în inima lui în tot ce avea mai sfînt”

Fară acest măreţ ,,dor”omul nu e om, nu trăieşte, nu făureşte şi nu iubeşte,

trece prin viaţă ca frunza pe apă şi nu rămîne nimeni şi nimic.