Povestea puișorului moțat

Era spre sfârșitul primăverii. Mama cloşcă

stătuse trei săptămâni pe cuib şi încălzise nouă ouă
mari şi roșcate. Era sleită de puteri, dar cu toate
acestea, abia aştepta să-şi vadă odrasele.
Şi iată că primul piuit se auzi. Un puişor galben
şi cu puful umed rupse coaja oului şi ieşi la lumina
zilei strigând cât putea. Mama-cloşcă îl băgă sub
aripi, îl încălzi şi îl linişti. Apoi, unul şi încă unul,
ieşiră toţi din întunericul în care stătuseră până
acum, abia ţinându-se pe picioare.
Dar cloşca nu stătu mult pe gânduri. A doua zi
îşi scoase odrasele la plimbare, mândră, nevoie
mare, dar şi cu ochii în patru, ca nu cumva vreun
duşman nevăzut să le facă rău. Un colţ de iarbă, o
râmă, o firimitură, erau tot atâtea prilejuri ca mama
să cheme puii la ea şi să-i numere.
Am uitat să vă spun că, unul dintre puişori avea
un moţ drăgălaş, care-l deosebea de frăţiorii lui.
Cloşca observase de la început acest amănunt, dar
pentru ea toţi puişorii erau la fel de frumoşi şi
deştepţi, grija de a-i apăra era mult mai importantă
decât moţul puişorului.
 Cu toate acestea, ceilalţi puişori nu conteneau în
a admira moţul frăţiorului lor, ba chiar se mai şi
certau uneori din această cauză.
- Încetaţi, le spunea mama-cloşcă, moţul nu îl va
hrăni şi nu îl va feri de primejdii! Învăţaţi mai bine
ce trebuie să faceţi dacă vulpea sau uliul vă dă
târcoale.
Puişorul moţat îi dădea dreptate mamei lui, dar
pe undeva, în adâncul sufletului lui, simţea un fel de
mândrie şi bucurie pentru că era puişorul cu moţ.
Într-o zi, puişorul se apropie mai mult de malul
râului. Privea cu jind la boboceii de raţă care înotau
voinicește, se scufundau cu capul în apă, făcând tot
felul de giumbușlucuri. Şi nici măcar nu aveau moţ!
Ştia că nu avea voie să intre în râu, dar tare s-ar mai
fi jucat şi el! 
Deodată observă pe malul râului o bărcuţă făcută
din hârtie. Ce-ar fi să o încerce? Nu cumva chiar
pentru el fusese pusă acolo? Doar era puişorul
moţat! Se apropie de bărcuţă, o împinse şi încercă să
se urce în ea. Atunci, o broscuţă care se afla în
apropiere îi strigă:
- Hei, este doar o bărcuţă de hârtie! Se va uda şi
se va rupe! Nu este bine ce faci!
 - Ce animal urât! zise puişorul. Cum şi-o fi
închipuind că eu, puişorul moţat, am să ascult
vorbele ei? Şi plecă mai departe.
Trecu pe lângă un peştisor jucăuş. Acesta se luă
după bărcuţă şi strigă:
- Opreşte-te, e doar o bărcuţă de hârtie! Se va
uda şi se va rupe!
- Ce-ţi pasă ţie? Dacă se va rupe, îmi voi întinde
aripile şi voi zbura…
Bărcuța se udase deja şi începuse să se lățească.
O libelulă trecu prin apropierea puişorului, se învârti
puţin în jurul lui, după care zumzăi:
- Ce puişor prostuţ! În curând va fi vai şi amar
de puful lui.
Dar puişorul nu putu să-i mai răspundă. Bărcuţa
începuse să se scufunde. Încercă să zboare, dar
aripile nu i-au fost de niciun folos. Se uită spre mal
şi îl cuprinse spaima. Ce departe era malul de el! Şi
apa era aşa de rece!
Dragi copii, dacă v-aţi fi uitat în acel moment
spre râu, aţi fi văzut o broscuţă, un peştişor şi o
libelulă care se trudeau să scoată un puişor din apă.
Nu a fost uşor, dar cei trei şi-au unit forţele şi au
reuşit să înfrângă puterea râului.
 Ajuns pe mal, puişorul nu ştia cui să
mulțumească mai întâi. Era tare ruşinat de felul cum
se purtase! Şi-a zvântat puful gălbui la soare, apoi
a pornit-o printre ierburi către frăţiorii lui care
ciuguleau liniştiţi pe lângă mama lor. Oare le va
povesti ce i s-a întâmplat? Voi ce credeți?