UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚELE VIEȚII “ ION IONESCU” DE LA BRAD -IAȘI

FACULTATEA AGRICULTURĂ

SPECIALIZAREA- EXPERTIZA PE FILIERĂ A PRODUSELOR AGRO -

ALIMENTARE

PROIECT LA DISCIPLINA

“ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ”

Coordonator științific, Absolvent

Conf. Univ. dr. Carmen-Mariana Diaconu Zavate Andreea-Bianca

2021
 CUPRINS

I.CADRUL LEGISLATIV

II.DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE ACTORILOR IMPLICAȚI ÎN ACTULDE

OBLIGAȚIE

III.FORME DE RĂSPÎNDIRE JURIDICĂ

3.1.Răspundere disciplinară contractuală

3.2.Răspundere patrimonial contractuală

3.3. Răspundere penală

IV.DEZVOLTARE CA ȘI IPOTEZĂ DE CERCETARE

V.CONCLUZII PERSONALE.STUDIU DE CAZ

5.1. Politica abordată în materie de etică și integritate academică este corectă, îmbunătățibilă,
adaptată la necesitățile comunității academice si la piața muncii?

5.2. Opinia dvs. vis-a-vis de etica cercetării pe animale și răspunderea juridică speficiăcă
raportat la codurile de cercetare implementate de universităț

1
 CAPITOLUL 1

CADRUL LEGISLATIV

USAMV IAȘI

În temeiul Legii Educației Naționale nr.1/2011, art 306, alin 1, Ordinul MEC Nr.
4492 din 06.07.2005 privind promovarea eticii profesionale în universități la USAMV Iași
funcționează Comisia de etică și deontologie universitară.

Articolul 1

Prezenta lege asigură cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a
dreptului fundamental la învățătură pe tot parcursul vieții. Legea reglementează structura,
funcțiile, organizarea și funcționarea sistemului național de învățământ de stat, particular și
confesional.

Articolul 2

(1) Legea are ca viziune promovarea unui învățământ orientat pe valori, creativitate,
capacități cognitive, capacități volitive și capacități acționale, cunoștințe fundamentale și
cunoștințe, competențe și abilități de utilitate directă, în profesie și în societate.

(2) Misiunea asumată de lege este de formare, prin educație, a infrastructurii mentale
a societății românești, în acord cu noile cerințe, derivate din statutul României de țară
membră a Uniunii Europene și din funcționarea în contextul globalizării, și de generare
sustenabilă a unei resurse umane naționale înalt competitive, capabilă să funcționeze eficient
în societatea actuală și viitoare.

2
 (3) Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și
armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui
sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru
dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate,
pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii.

(4) Statul asigură cetățenilor României drepturi egale de acces la toate nivelurile și
formele de învățământ preuniversitar și superior, precum și la învățarea pe tot parcursul vieții,
fără nicio formă de discriminare.

(5) Aceleași drepturi se asigură și cetățenilor celorlalte state membre ale Uniunii
Europene, ai statelor aparținând Spațiului Economic European și ai Confederației Elvețiene.

(6) Drepturile prevăzute la alin. (4) sunt recunoscute în mod egal minorilor care
solicită sau au dobândit o formă de protecție în România, minorilor străini și minorilor
apatrizi a căror ședere pe teritoriul României este oficial recunoscută conform legii.

(7) În România învățământul constituie prioritate națională.

USAMV BUCUREȘTI

În baza prevederilor art. 219 alin. (1) lit. a) din Legea educației naționale nr. 1/2011,
cu modificările și completările ulterioare, ale art. 16 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 319/2003
privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare și ale Hotărârii Guvernului nr. 457/2011
privind aprobarea Metodologiei-cadru de concurs pentru ocuparea posturilor didactice și de
cercetare vacante din învățământul superior, cu modificările ulterioare,având în vedere că, de
la intrarea în vigoare a Ordinului ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr.
6.560/2012 privind aprobarea standardelor minimale necesare și obligatorii pentru conferirea
titlurilor didactice din învățământul superior și a gradelor profesionale de cercetare-
dezvoltare, cu modificările ulterioare, și până în prezent, au fost semnalate discrepanțe între
standardele naționale și standardele relevante la nivel internațional, precum și între
standardele propuse de comisiile de specialitate ale Consiliului Național de Atestare a
Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) având în vedere prevederile
Ordinului ministrului educației naționale și cercetării științifice nr. 3.482/2016 privind
aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Consiliului Național de Atestare a
Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, cu modificările ulterioare,auând în
considerare Procesul-verbal al ședinței din 8 decembrie 2016 a Consiliului general al

3
CNATDCU, înregistrat la Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice cu nr.
47.918 din 13 decembrie 2016, în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 44/2016 privind
organizarea și funcționarea Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice, cu
modificările și completările ulterioare, ministrul educației naționale și cercetării științifice
emite prezentul ordin.

Se aprobă standardele minimale necesare și obligatorii pentru conferirea titlurilor

didactice din învățământul superior, a gradelor profesionale de cercetare-dezvoltare, a calității
de conducător de doctorat și a atestatului de abilitare, denumite în continuare standardele
minimale necesare și obligatorii, prevăzute în anexele nr. 1-35*), care fac parte integrantă din
prezentul ordin

SCOALA GIMNAZIALA NR.3 PIATRA NEAMT

ART. 1

Prezenta lege asigură cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a
dreptului fundamental la învăţătură pe tot parcursul vieţii. Legea reglementează structura,
funcţiile, organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ de stat, particular şi
confesional.

ART. 2

(1) Legea are ca viziune promovarea unui învăţământ orientat pe valori, creativitate,
capacităţi cognitive, capacităţi volitive şi capacităţi acţionale, cunoştinţe fundamentale şi
cunoştinţe, competenţe şi abilităţi de utilitate directă, în profesie şi în societate.

(2) Misiunea asumată de lege este de formare, prin educaţie, a infrastructurii mentale
a societăţii româneşti, în acord cu noile cerinţe, derivate din statutul României de ţară
membră a Uniunii Europene şi din funcţionarea în contextul globalizării, şi de generare
sustenabilă a unei resurse umane naţionale înalt competitive, capabilă să funcţioneze eficient
în societatea actuală şi viitoare.

(3) Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi

armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui
sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru

4
dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate,
pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii.

(4) Statul asigură cetăţenilor României drepturi egale de acces la toate nivelurile şi
formele de învăţământ preuniversitar şi superior, precum şi la învăţarea pe tot parcursul vieţii,
fără nicio formă de discriminare.

(5) Aceleaşi drepturi se asigură şi cetăţenilor celorlalte state membre ale Uniunii
Europene, ai statelor aparţinând Spaţiului Economic European şi ai Confederaţiei Elveţiene.

(6) Drepturile prevăzute la alin. (4) sunt recunoscute în mod egal minorilor care
solicită sau au dobândit o formă de protecţie în România, minorilor străini şi minorilor
apatrizi a căror şedere pe teritoriul României este oficial recunoscută conform legii.

(7) În România învăţământul constituie prioritate naţională.

5
 CAPITOLUL 2

DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE ACTORILOR IMPLICATE ÎN ACTUL DE

EDUCAȚIE

Prezenta lege asigură cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a
dreptului fundamental la învățătură pe tot parcursul vieții. Legea reglementează structura,
funcțiile, organizarea și funcționarea sistemului național de învățământ de stat, particular și
confesional.

Legea are ca viziune promovarea unui învățământ orientat pe valori, creativitate,

capacitate cognitive, capacități volitive și capacități acționale, cunoștințe fundamentale și
cunoștințe, competențe și abilități de utilitate directă, în profesie și în societate.

Misiunea asumată de lege este de formare, prin educație, a infrastructurii mentale a

societății românești, în acord cu noile cerințe, derivate din statutul României de țară membră
a Uniunii Europene și din funcționarea în contextul globalizării, și de generare sustenabilă a
unei resurse umane naționale înalt competitive, capabilă să funcționeze eficient în societatea
actuală și viitoare.

Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și

armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui
sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru
dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate,
pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii.

Statul asigură cetățenilor României drepturi egale de acces la toate nivelurile și

formele de învățământ preuniversitar și superior, precum și la învățarea pe tot parcursul vieții,
fără nicio formă de discriminare.

Aceleași drepturi se asigură și cetățenilor celorlalte state membre ale Uniunii

Europene, ai statelor aparținând Spațiului Economic European și ai Confederației Elvețiene.

6
 Drepturile prevăzute la alin. (4) sunt recunoscute în mod egal minorilor care solicită
sau au dobândit o formă de protecție în România, minorilor străini și minorilor apatrizi a
căror ședere pe teritoriul României este oficial recunoscută conform legii.

În România învățământul constituie prioritate națională.

Principiile care guvernează învățământul preuniversitar și superior, cât și învățarea pe

tot parcursul vieții din România sunt:

a) principiul echității - în baza căruia accesul la învățare se realizează fără discriminare;

b) principiul calității - în baza căruia activitățile de învățământ se raportează la standarde de

referință și la bune practici naționale și internaționale;

c) principiul relevanței - în baza căruia educația răspunde nevoilor de dezvoltare personală și

socialeconomice;

d) principiul eficienței - în baza căruia se urmărește obținerea de rezultate educaționale

maxime, prin gestionarea resurselor existente;

e) principiul descentralizării - în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii

implicați direct în proces;

f) principiul răspunderii publice - în baza căruia unitățile și instituțiile de învățământ răspund

public de performanțele lor;

g) principiul garantării identității culturale a tuturor cetățenilor români și dialogului

intercultural;

h) principiul asumării, promovării și păstrării identității naționale și a valorilor culturale ale

poporului român;

i) principiul recunoașterii și garantării drepturilor persoanelor aparținând minorităților

naționale, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale,
lingvistice și religioase;

j) principiul asigurării egalității de șanse;

k) principiul autonomiei universitare;

l) principiul libertății academice;

7
m) principiul transparenței - concretizat în asigurarea vizibilității totale a deciziei și a
rezultatelor, prin comunicarea periodică și adecvată a acestora;

n) principiul libertății de gândire și al independenței față de ideologii, dogme religioase și

doctrine politice;

o) principiul incluziunii sociale;

p) principiul centrării educației pe beneficiarii acesteia;

q) principiul participării și responsabilității părinților;

r) principiul promovării educației pentru sănătate, inclusiv prin educația fizică și prin
practicarea activităților sportive;

s) principiul organizării învățământului confesional potrivit cerințelor specifice fiecărui cult

recunoscut;

t) principiul fundamentării deciziilor pe dialog și consultare;

u) principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al

sistemului de învățământ.

Educația și formarea profesională a copiilor, a tinerilor și a adulților au ca finalitate

principală formarea competențelor, înțelese ca ansamblu multifuncțional și transferabil de
cunoștințe, deprinderi/abilități și aptitudini, necesare pentru:

a) împlinirea și dezvoltarea personală, prin realizarea propriilor obiective în viață, conform

intereselor și aspirațiilor fiecăruia și dorinței de a învăța pe tot parcursul vieții;

b) integrarea socială și participarea cetățenească activă în societate;

c) ocuparea unui loc de muncă și participarea la funcționarea și dezvoltarea unei economii

durabile;

d) formarea unei concepții de viață, bazate pe valorile umaniste și științifice, pe cultura

națională și universală și pe stimularea dialogului intercultural;

e) educarea în spiritul demnității, toleranței și respectării drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului;

8
f) cultivarea sensibilității față de problematica umană, față de valorile moral-civice și a
respectului pentru natură și mediul înconjurător natural, social și cultural.

În domeniul educației și al formării profesionale prin sistemul național de

învățământ, dispozițiileprezentei legi prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte
normative. În caz de conflict între acestea se aplică dispozițiile prezentei legi.

Orice modificare sau completare a prezentei legi intră în vigoare începând cu prima zi
a anului școlar, respectiv universitar următor celui în care a fost adoptată prin lege.

Prin excepție de la prevederile alin. (2), dispozițiile prezentei legi care vizează
evaluările naționale de la finalul învățământului gimnazial sau liceal se aplică începând cu
promoția aflată în primul an al învățământului gimnazial, respectiv liceal, la data intrării în
vigoare a modificării sau a completării.

(1) În România sunt valabile numai diplomele recunoscute de statul român, conform
legislației în vigoare.

(2) Regimul actelor de studii emise de unitățile și de instituțiile de învățământ se

stabilește prin ordin al

ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului.

(3) Conținutul și formatul actelor de studii sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului,
inițiată de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

(1) În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și

formării profesionale sunt interzise activitățile care încalcă normele de moralitate și orice
activități care pot pune în pericol sănătatea și integritatea fizică sau psihică a copiilor și a
tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic, precum și
activitățile de natură politică și prozelitismul religios.

(2) Privatizarea unităților și a instituțiilor de învățământ de stat este interzisă.

Pentru finanțarea educației naționale se alocă anual din bugetul de stat și din bugetele
autorităților publice locale minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv.
Suplimentar, unitățile și instituțiile de învățământ pot obține și utiliza autonom venituri
proprii. Pentru activitatea de cercetare științifică se alocă anual, de la bugetul de stat,
minimum 1% din produsul intern brut al anului respectiv.

9
 (1) Principiile finanțării învățământului preuniversitar sunt următoarele:

a) transparența fundamentării și alocării fondurilor;

b) echitatea distribuirii fondurilor destinate unui învățământ de calitate;

c) adecvarea volumului de resurse în funcție de obiectivele urmărite;

d) predictibilitatea, prin utilizarea unor mecanisme financiare coerente și stabile;

e) eficiența utilizării resurselor.

(2) Statul asigură finanțarea de bază pentru toți preșcolarii și pentru toți elevii din
învățământul de stat,precum și pentru toți elevii din învățământul general obligatoriu din
învățământul particular și confessional acreditat. De asemenea, statul asigură finanțarea de
bază pentru învățământul profesional și liceal particular și confesional acreditat. Finanțarea se
face în baza și în limitele costului standard per elev sau preșcolar, după metodologia
elaborată de Ministerul Educației Naționale.

01/09/2019 - alineatul va fi modificat prin Lege 201/2018, după cum urmează:

(2) Statul asigură finanțarea de bază pentru toți antepreșcolarii, preșcolarii și pentru
toți elevii din învățământul general obligatoriu de stat, particular și confesional acreditat. De
asemenea, statul asigură finanțarea de bază pentru învățământul profesional și liceal acreditat,
de stat, particular și confesional, precum și pentru cel postliceal de stat. Finanțarea se face în
baza și în limitele costului standard per elev, per preșcolar sau per antepreșcolar, după
metodologia elaborată de Ministerul Educației Naționale.

(21) Pentru absolvenții de liceu care nu au susținut/nu au promovat examenul de

bacalaureat național, statul poate asigura, din finanțarea de bază sau din alte surse de
finanțare, organizarea de cursuri de pregătire pentru examenul de bacalaureat.

(3) Învățământul de stat este gratuit. Pentru unele activități, niveluri, cicluri și
programe de studii se pot percepe taxe, în condițiile stabilite de prezenta lege.

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, prin organismul specializat,

stabilește annual costul standard per preșcolar/elev, cost care stă la baza finanțării de bază. De
suma aferentă beneficiază toți preșcolarii și elevii din învățământul preuniversitar de stat,
precum și preșcolarii și elevii din învățământul general obligatoriu, profesional și liceal,

10
particular și confesional, care studiază în unități de învățământ acreditate și evaluate periodic,
conform legislației în vigoare.

01/09/2019 - alineatul va fi modificat prin Lege 201/2018, după cum urmează:

Ministerul Educației Naționale, prin organismul specializat, stabilește anual costul

standard per antepreșcolar/preșcolar/elev, cost care stă la baza finanțării de bază. De suma
aferentă beneficiază toți antepreșcolarii, preșcolarii și elevii din învățământul preuniversitar
de stat, precum și antepreșcolarii, preșcolarii și elevii din învățământul general obligatoriu,
profesional și liceal, particular și confesional, care studiază în unități de învățământ acreditate
și evaluate periodic, conform legislației în vigoare. Finanțarea de bază a învățământului
preuniversitar se face după principiul "resursa financiară urmează elevul", în baza căruia
alocația bugetară aferentă unui elev sau unui preșcolar se transferă la unitatea de învățământ
la care acesta învață, cu respectarea prevederilor alin. (2) - (4). 01/09/2019 - alineatul va fi
modificat prin Lege 201/2018, după cum urmează:

Finanțarea de bază a învățământului preuniversitar se face după principiul «resursa

financiară urmează elevul», în baza căruia alocația bugetară aferentă unui elev, unui preșcolar
sau antepreșcolar se transferă la unitatea de învățământ la care acesta învață, cu respectarea
prevederilor alin. (2) - (4). (6) Învățământul poate să fie finanțat și direct de către operatori
economici, precum și de alte personae fizice sau juridice, în condițiile legii.

Învățământul poate fi susținut prin burse, credite de studii, taxe, donații, sponsorizări,
surse proprii și alte surse legale.

În România, învățământul este serviciu de interes public și se desfășoară, în condițiile

prezentei legi, în limba română, precum și în limbile minorităților naționale și în limbi de
circulație internațională.

În fiecare localitate se organizează și funcționează unități de învățământ sau

formațiuni de studiu cu limba de predare română și/sau, după caz, cu predarea în limbile
minorităților naționale ori se asigurășcolarizarea fiecărui elev în limba sa maternă în cea mai
apropiată localitate în care este posibil.

Învățarea în școală a limbii române, ca limbă oficială de stat, este obligatorie pentru
toți cetățenii români.

11
 Planurile de învățământ trebuie să cuprindă numărul de ore necesar și suficient
învățării limbii române.

Autoritățile administrației publice asigură condițiile materiale și resursele umane care

să permită însușirea limbii române.

În sistemul național de învățământ, documentele școlare și universitare oficiale,

nominalizate prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului, se
întocmesc numai în limba română. Celelalte înscrisuri școlare și universitare pot fi redactate
în limba de predare.

Unitățile și instituțiile de învățământ pot efectua și emite, la cerere, contra cost,

traduceri oficiale ale documentelor și ale altor înscrisuri școlare și universitare proprii, cu
respectarea prevederilor legale.

Guvernul sprijină învățământul în limba română în țările în care trăiesc români, cu

respectarea legislației statului respectiv.

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în colaborare cu Ministerul

Afacerilor Externe, prin Institutul Limbii Române, poate organiza unități de învățământ cu
predare în limba română pe lângă oficiile diplomatice și instituțiile culturale ale României în
străinătate, poate susține lectorate în universități din străinătate, precum și cursuri de limbă,
cultură și civilizație românească.

Statul susține antepreșcolarii, preșcolarii, elevii și studenții cu probleme și nevoi

sociale, precum și pe aceia cu cerințe educaționale speciale.

Educația persoanelor cu tulburări de învățare (dislexia, disgrafia, discalculia) este

asigurată prin metode psihopedagogice consacrate și prin abordare adecvată, potrivit legii.

Persoanele cu tulburări de învățare sunt integrate în învățământul de masă.

Statul acordă burse sociale de studii elevilor și studenților proveniți din familii
defavorizate, precum și celor instituționalizați, în condițiile legii.

Statul acordă premii, burse, locuri în tabere și alte asemenea stimulente elevilor și
studenților cu performanțe școlare și universitare, precum și cu rezultate remarcabile în
educația și formarea lor profesională sau în activități culturale și sportive.

12
 Elevii și studenții care beneficiază de burse sociale de studii pot primi și burse pentru
performanțe școlare și universitare.

Statul și alți factori interesați susțin financiar activitățile de performanță, de nivel

național și internațional, ale elevilor și studenților.

Statul garantează dreptul la educație al tuturor persoanelor cu cerințe educaționale

speciale.

Învățământul special și special integrat sunt parte componentă a sistemului național de

învățământ preuniversitar.

Învățământul special și special integrat reprezintă o formă de instruire școlară

diferențiată, adaptată, precum și o formă de asistență educațională, socială și medicală
complexă, destinată persoanelor cu cerințe educaționale speciale.

Elevii care în localitatea de domiciliu nu au posibilitatea de a învăța într-o unitate de

învățământ vor fi sprijiniți prin decontarea cheltuielilor de transport la cea mai apropiată
unitate de învățământ sau vor primi cazare și masă gratuite în internatele școlare, cu excepția
celor înscriși în învățământul postliceal.

Elevii înscriși în învățământul profesional și tehnic cu durata de minimum 3 ani pot

beneficia de masă și cazare gratuită în cantinele și internatele școlare. Acoperirea cheltuielilor
pentru cazarea și masa acestora se poate asigura din bugetele locale sau de la consiliile
județene, prin decizii proprii.

În cazul elevilor care frecventează învățământul dual în altă unitate administrativ-

teritorială decât cea de domiciliu, decontarea cheltuielilor de transport și facilitățile de cazare
și masă gratuite prevăzute la alin. (8) se acordă, conform prevederilor prezentei legi,
indiferent de oferta de educație și formare profesională disponibilă în localitatea de domiciliu.

Învățarea pe tot parcursul vieții este un drept garantat de lege.

Învățarea pe tot parcursul vieții include totalitatea activităților de învățare realizate de

fiecare persoană, începând cu educația timpurie, în scopul dobândirii de cunoștințe, formării
de deprinderi/abilități și dezvoltării de aptitudini semnificative din perspectivă personală,
civică, socială și/sau ocupațională.

13
 Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului proiectează, fundamentează
și aplică strategiile naționale în domeniul educației, cu consultarea asociațiilor reprezentative
ale profesorilor, structurilor asociative reprezentative ale părinților, Consiliului Național al
Rectorilor, structurilor associative ale universităților și școlilor de stat, particulare și
confesionale, Consiliului Minorităților Naționale, sindicatelor reprezentative din învățământ,
asociațiilor reprezentative ale elevilor, asociațiilor representative ale studenților, autorităților
administrației publice, mediului de afaceri și organizațiilor neguvernamentale finanțatoare
care susțin programe educative/federații ale furnizorilor de servicii sociale.

14
 CAPITOLUL 3

FORME DE RĂSPÎNDIRE JURIDICĂ

Răspunderea juridică este una dintre instituțiile de bază ale dreptului, care oferă o
garantare a transpunerii în practică a principiilor juridice fundamentale. Răspunderea este
instituția juridică ce are drept scop conștientizarea persoanei cu privire la consecințele
faptelor sale, impunând luarea unei măsuri sancționatorii dacă ordinea de drept nu este
respectată cu bună-credință.

În literatura de specialitate au fost detaliate funcțiile răspunderii juridice ca fiind:

– funcția educațională, constând în procesul de învățare a individului să respecte anumite

norme de comportament;

– funcția preventivă, pornind de la ideea că amenințarea cu o sancțiune poate determina

persoanele să nu mai încalce legea;

– și în cele din urmă funcția reparatorie, atunci când încălcarea legii s-a produs și trebuie
reparat prejudiciul astfel cauzat.

Fundamentul răspunderii juridice constă în sancționarea faptei interzise de normele de

drept. Funcție de natura juridică concretă a acestui fundament, codul muncii clasifică formele
răspunderii juridice de dreptul muncii în:

– răspundere disciplinară, atunci când salariatul săvârșește o abatere disciplinară;

– răspundere patrimonială, când din fapta culpabilă a salariatului rezultă un prejudiciu ce

trebuie reparat;

– răspundere contravențională, când salariatul săvârșește o faptă calificată de normele juridice

drept contravenție;

– și răspundere penală, când fapta săvârșită este incriminată drept infracțiune.

15
 3.1.Răspundere disciplinară contractuală

În materia răspunderii disciplinare există o vastă literatură de specialitate, cu abordări

mai mult sau mai puțin nuanțate, care încearcă să explice tipul și locul răspunderii
disciplinare în cadrul răspunderii juridice – formă a răspunderii sociale, natura, funcțiile ei,
modul în care ea intervine, efectele sale etc.

De asemenea practica judiciară a avut un rol însemnat la înțelegerea și modul de

aplicare a răspunderii disciplinare, unele din soluțiile de speță fiind analizate, preluate și
teoretizate de doctrinarii dreptului muncii.

Răspunderea disciplinară este singura formă de răspundere reglementată de codul

muncii specifică pentru această ramură de drept. Celelalte forme ale răspunderii de dreptul
muncii (răspunderea patrimonială, răspunderea contravențională și cea penală) caracterizează
alte ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul administrativ și dreptul penal).

În literatura de specialitate  există opinia unanimă că răspunderea disciplinară este de

natură contractuală: sursa răspunderii disciplinare este contractul de muncă și mai concret
raportul de subordonare care ia naștere prin încheierea contractului de muncă, în temeiul
căruia salariatul intră sub incidența autorității angajatorului.

Totuși răspunderea disciplinară nu este o răspundere contractuală tipică, aceasta

neangajându-se în condițiile și formele răspunderii contractuale de drept comun pentru
neexecutarea totală sau parțială a obligațiilor contractuale sau executarea acestora cu
întârziere.

Pentru a evidenția câteva deosebiri între răspunderea civilă contractuală de drept

comun și răspunderea disciplinară vom face o analiză în antiteză, în câteva puncte, a acestora:

a) răspunderea disciplinară se poate angaja (poate interveni) numai în sarcina salariatului (nu
și a angajatorului), în timp ce răspunderea civilă contractuală, aplicabilă contractelor civile,
poate interveni în egală măsură în sarcina ambelor părți;

b) răspunderea disciplinară este un gen de răspundere mai largă, care se angajează nu numai
în situația neexecutării totale sau parțiale, ori a executării necorespunzătoare a obligațiilor

16
contractuale, ci și în situația încălcării normelor de disciplină a muncii ( noțiune asupra căreia
vom insista într-o secțiune următoare);

c) legea (Codul muncii) stabilește în concret, imperativ, condițiile și formele în care intervine
răspunderea disciplinară, în timp ce în materia răspunderii civile contractuale de drept comun
părțile au libertatea (nu absolută) de a stabili condițiile și formele în care aceasta intervine;

d) proba vinovăției în materia răspunderii disciplinare aparține angajatorului care trebuie să

facă dovada că „salariatul a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul
individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale
conducătorilor ierarhici”; în cazul răspunderii civile contractuale, în special în cazul
obligațiilor de rezultat care sunt cele mai numeroase, culpa debitorului este prezumată de lege
din faptul neexecutării, „lato sensu” a obligațiilor contractuale de către debitor.

Înțelegerea noțiunii de disciplină a muncii, concept de sorginte doctrinară, preluat în

legislație (în special în cea socialistă) fără a fi însă explicitat întru totul, are un rol important
în cunoașterea concretă, precisă, a modului în care intervine răspunderea disciplinară, așa
cum este ea reglementată în prezent. Pentru a ne referi la actualitate trebuie să precizăm că
răspunderea disciplinară își are izvoarele în Codul muncii, care face trimitere la celelalte
surse ale răspunderii disciplinare: contractul individual de muncă, contractul colectiv de
muncă și regulamentul intern (care în opinia noastră este sau cel puțin ar trebui să fie o sursă
importantă de norme specifice disciplinei muncii, așa cum vom arăta într-o secțiune
următoare).

3.2. Raspundere patrimonial contractuala

Art. 253 . [raspunderea angajatorului; actiunea in regres]

(1) Angajatorul este obligat, in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile

contractuale, sa il despagubeasca pe salariat in situatia in care acesta a suferit un prejudiciu
material sau moral din culpa angajatorului in timpul indeplinirii obligatiilor de serviciu sau in
legatura cu serviciul.

17
(2) In cazul in care angajatorul refuza sa il despagubeasca pe salariat, acesta se poate adresa
cu plangere instantelor judecatoresti competente.

(3) Angajatorul care a platit despagubirea isi va recupera suma aferenta de la salariatul
vinovat de producerea pagubei, in conditiile art. 254 si urmatoarele.

Art. 254 . [raspunderea salariatului]

(1) Salariatii raspund patrimonial, in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile

contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina si in legatura cu
munca lor.

(2) Salariatii nu raspund de pagubele provocate de forta majora sau de alte cauze neprevazute
si care nu puteau fi inlaturate si nici de pagubele care se incadreaza in riscul normal al
serviciului.

(3) In situatia in care angajatorul constata ca salariatul sau a provocat o paguba din vina si in
legatura cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o nota de constatare si evaluare a
pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul partilor, intr-un termen care nu va
putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicarii.

(4) Contravaloarea pagubei recuperate prin acordul partilor, conform alin. (3), nu poate fi mai
mare decat echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie.

Art. 255 . [divizibilitatea raspunderii salariatilor]

(1) Cand paguba a fost produsa de mai multi salariati, cuantumul raspunderii fiecaruia se
stabileste in raport cu masura in care a contribuit la producerea ei.

(2) Daca masura in care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinata,
raspunderea fiecaruia se stabileste proportional cu salariul sau net de la data constatarii
pagubei si, atunci cand este cazul, si in functie de timpul efectiv lucrat de la ultimul sau
inventar.

18
 Art. 256 . [restituirea sumelor nedatorate şi bunurilor necuvenite]

(1) Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.

(2) Dacă salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în
natură sau dacă acestuia i s-au prestat servicii la care nu era îndreptăţit, este obligat să suporte
contravaloarea lor. Contravaloarea bunurilor sau serviciilor în cauză se stabileşte potrivit
valorii acestora de la data plăţii.

Art. 257 . [reţinerile din salariu]

(1) Suma stabilită pentru acoperirea daunelor se reţine în rate lunare din drepturile salariale
care se cuvin persoanei în cauză din partea angajatorului la care este încadrată în muncă.

(2) Ratele nu pot fi mai mari de o treime din salariul lunar net, fără a putea depăşi împreună
cu celelalte reţineri pe care le-ar avea cel în cauză, jumătate din salariul respectiv.

Art. 258 . [reţinerile după încetarea contractului de muncă]

(1) În cazul în care contractul individual de muncă încetează înainte ca salariatul să îl fi

despăgubit pe angajator şi cel în cauză se încadrează la un alt angajator ori devine funcţionar
public, reţinerile din salariu se fac de către noul angajator sau noua instituţie ori autoritate
publică, după caz, pe baza titlului executoriu transmis în acest scop de către angajatorul
păgubit.

(2) Dacă persoana în cauză nu s-a încadrat în muncă la un alt angajator, în temeiul unui
contract individual de muncă ori ca funcţionar public, acoperirea daunei se va face prin
urmărirea bunurilor sale, în condiţiile Codului de procedură civilă.

Art. 259 . [executarea silită de drept comun]

În cazul în care acoperirea prejudiciului prin reţineri lunare din salariu nu se poate face într-
un termen de maximum 3 ani de la data la care s-a efectuat prima rată de reţineri, angajatorul
se poate adresa executorului judecătoresc în condiţiile Codului de procedură civilă.

19
 3.3.Raspundere penală

(1) Amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită. Dacă intervine după
condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale
condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.

(2) Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei
vătămate.

Prescripția răspunderii penale

Art. 153. - Legislație conexă (2), Jurisprudență, Reviste (8), Doctrină (5), Modele (1)

(1) Prescripția înlătură răspunderea penală.

(2) Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor de genocid, contra

umanității și de război.

Art. 154. - Jurisprudență, Reviste (17), Doctrină (6)

(1) Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt:

Respingeri de neconstituționalitate (1), Jurisprudență,

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau
pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de
10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;

Respingeri de neconstituționalitate (1), Jurisprudență

Acesta este un fragment din Codul Penal din 2009. Cumpărați documentul în formă
actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată,
fără mesaje publicitare.

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5
ani, dar care nu depășește 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un
an, dar care nu depășește 5 ani;

20
 Respingeri de neconstituționalitate (1), Jurisprudență,

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu
depășește un an sau amenda.

(2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii.
În cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, în
cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul
infracțiunilor de obicei, de la data săvârșirii ultimului act.

Respingeri de neconstituționalitate (2), Jurisprudență,

(3) În cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să

curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa
corespunzătoare rezultatului definitiv produs.

(4) În cazul infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, săvârșite față de un minor,
termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă
minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripție începe să curgă
de la data decesului.

Art. 155. - Jurisprudență,

(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui
act de procedură în cauză.

Respingeri hotărâri prealabile (1), Admiteri de neconstituționaliate parțială sau cu

rezervă de interpretare (1), Respins recurs în interesul legii (1),

(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

(3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune,
chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.

Respingeri de neconstituționalitate (1), Reviste (1)

(4) Termenele prevăzute în art. 154, dacă au fost depășite cu încă o jumătate, vor fi socotite
îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.

21
 Modificări (1), Respingeri de neconstituționalitate (3),

(5) Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou
termen de prescripție a răspunderii penale.

Suspendarea cursului prescripției răspunderii penale

Art. 156. - Jurisprudență, Reviste (7), Doctrină (6)

(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție
legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a
acțiunii penale sau continuarea procesului penal.

Respingeri de neconstituționalitate (1), Jurisprudență, Reviste (1)

22
 CAPITOLUL 4

IPOTEZĂ DE CERCETARE- EXISTĂ SAU NU CONEXIUNE ÎNTRE

FORMELE DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ ȘI AUTONIMIA
UNIVERSITARĂ?

Da! Există o conexiune între formele de răspundere juridică prezentate și

autonimia universitară.

Autonomia Universitară reprezintă o dimensiune constituțională a dreptului la

învățătură, potrivit fizionomiei juridice atribuite acestui din urmă drept de către legiuitorul
derivat în articolul 32, prin Legea de revizuire a Constituției nr. 429/2003. Textul
constituțional se limitează la a preciza, în alineatul (6) al articolului 32, faptul că ”Autonomia
universitară este garantată”, neexistând nicio deosebire, nici sub aspectul conținutului, nici
sub aspectul formei, față de reglementarea trasată de puterea constituantă originară.
Analizând acest text, observăm că autonomia universitară este tratată la nivel de principiu
fundamental, revenind legiuitorului organic sarcina de a defini și de a dezvolta conținutul său,
astfel încât să fie garantate instrumente juridice și administrative în vederea realizării ei
efective.

23
 Cu privire la modalitatea de explicitare și concretizare a conceptului de autonomie
universitară, doctrina s-a pronunțat în sensul în care ea se referă la ”posibilitatea acestor
instituții de a stabili propriile standarde de calitate, desigur, în condițiile și în temeiul legii.

Curtea Constituțională a stabilit într-o decizie de referință în domeniu (Decizia nr.

72/1995), unele elemente de conținut al principiului autonomiei universitare: înscrierea în
exigențele principiului egalității, posibilitatea de completare a finanțării publice cu venituri
provenite din alte surse, alegerea rectorului de către Senatul universitar și confirmarea
acestuia prin ordin al ministrului învățământului, aceasta din urmă având drept scop
verificarea condițiilor de formă și de fond în care au avut loc alegerile universitare.( Bianca
Selejan-Guțan,2009)

Decizia Curții Constituționale nr. 72/1995 este prima decizie care definește principiul

autonomiei universitare, având în vedere raporturile care trebuie stabilite între universități, pe
de-o parte, și Ministerul Educației, pe de altă parte. Contextul în care a fost pronunțată
această decizie constă în criticarea unor prevederi ale Legii învățământului nr. 84/1995, sub
aspectul modalității de admitere a candidaților la studii și al modalității de gestionare a
fondurilor publice, ambele subscriindu-se unor criterii stabilite de Ministerul Învățământului
– fie singur, fie de comun acord cu Universitățile. În plus, se critică modalitatea de
confirmare a rectorului – prin ordin al ministrului Învățământului. Cu acest prilej, Curtea a
statuat că niciuna dintre prevederile criticate nu înfrânge principiul autonomiei universitare
(Decizia CCR nr. 72/ 1995), pentru rațiunile pe care urmează să le expun succint:

1. Admiterea candidaților la studii, pe baza criteriilor generale stabilite de

Ministerul Învățământului”, precum și prin stabilirea, împreună cu Ministerul Învățământului
și cu alte autorități publice, agenți economici, organizații profesionale și patronale
recunoscute la nivel național, a domeniilor în care se utilizează diplomele și certificatele
proprii emis, Curtea a reținut faptul că aceste exigențe au în vedere apartenența tuturor
unităților și instituțiilor de învățământ la un sistem național de învățământ, respectiv
finalitatea comună întregului sistem de învățământ. Aceste aspecte trebuie să respecte
principiul egalității, consacrat prin articolul 16 din Constituție, astfel încât criteriile de
admitere nu pot fi decât unitare, stabilite de autoritatea publică centrală competentă,
autonomia universitară neputând să excedeze aceste rigori.

2. Dimensiunea financiară a autonomiei Universitare, art. 92 alin. (4) din Lege

prevedea faptul că, în plan financiar, autonomia universitară se realizează ca drept de

24
gestionare, potrivit legii și răspunderii personale, a fondurilor alocate de la buget sau
provenite din alte surse, inclusiv a veniturilor realizate din taxele în valută de la studenți și
cursanți străini, potrivit criteriilor stabilite de comun acord cu Ministerul Învățământului.

3. Confirmarea rectorului prin ordin al ministrului, Curtea s-a pronunțat în sensul

în care această confirmare are dubla rațiune de a garanta respectarea procedurilor democratice
de alegere, dar și de a asigura verificarea îndeplinirii condițiilor necesare pentru alegere.

4. Posibilitatea acordată ministrului de către legiuitor de a-l suspenda din funcție

pe rector, din motive justificate, instanța de contencios constituțional a constatat
respectarea principiului autonomiei universitare, arătând că măsura suspendării poate fi
contestată în fața instanței de judecată de către cel care se consideră vătămat în drepturile
sale, revocarea din funcție rămânând oricum o prerogativă exclusivă a forului care l-a ales,
respectiv senatul universității.

Autonomia universitară include toate normele, procedurile și standardele interne ale

fiecărei Universități, în limitele legislației în vigoare, prin care acestea tind să-și
individualizeze rolul de ”furnizor de educație” în cadrul comunității din care fac parte. În
sensul art. 89 al Legii învățământului, autonomia universitară constă în dreptul comunității
universitare de a se conduce, de a-și exercita libertățile academice fără niciun fel de ingerințe
ideologice, politice sau religioase, de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații în
concordanță cu opțiunile și orientările strategice naționale ale dezvoltării învățământului
superior, stabilite prin lege.( Bianca Selejan-Guțan,2009)

Autonimia academică, își are izvorul în Legea nr. 480/2006 și care trebuie interpretat
într-o manieră sistematică, prin raportare la dispozițiile art. 72 alin. (5) din Legea nr.
128/1997 privind statutul personalului didactic. Cu prilejul promovării unui control de
constituționalitate , autorii excepției au criticat modalitatea în care ”art. 72 alin. (5) din Legea
nr. 128/1997 lasă o libertate deplină universităților ca prin carta universitară să stabilească
atribuțiile și competențele structurilor și ale funcțiilor de conducere din învățământul
superior, fără o intervenție a statului, care ar trebui să acorde girul unei organizări corecte a
instituției de învățământ. Astfel, autorii susțin că nu mai este vorba de realizarea unei
adevărate autonomii universitare, ci a unui monopol pe care ajung să îl dețină universitățile
cu privire la organizarea și funcționarea acestora. În plus, consideră că, efect al prevederilor
de lege criticate, persoanele din funcțiile de conducere a universităților vor fi supuse unor

25
reglementări diferite, încălcându-se principiul egalității în drepturi a cetățenilor.( Decizia
CCR nr. 731/2009)

Curtea a coroborat aceste critici cu prevederile din legea-cadru care reglementau

înființarea și funcționarea unităților de învățământ superior particular, regăsite în art. 1161
alin. (1) și art. 1162 alin. (1) din Legea învățămâtului nr. 84/1995, admițând excepția de
neconstituționalitate și apreciind că fundamentul economic al universităților particulare și
proprietatea privată a acestora nu sunt în măsură să justifice instituirea unui concept distinct
de autonomie universitară (”autonomia academică”), atât timp cât unitățile de învățământ
particular aparțin sistemului național de educație(Decizia CCR nr. 731/2009). Drept
urmare, autonomia universitară constituie un concept singular, garantat de legiuitorul
constituant atât în ceea ce privește învățământul de stat, cât și în ceea ce privește
învățământul particular acreditat, conținutul său neputând suferi derogări în funcție de
asemenea criterii.

La ora actuală, principiul autonomiei universitare își găsește dezvoltarea în Legea

educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare,  materia fiind
reprezentat de articolul 123, precum și de alte dispoziții care reglementează în mod
tangențial sau complementar conținutul principiului. În acest context, autonomia universitară
vizează subdimensiuni precum organizarea și funcționarea instituțiilor de învățământ
superior; misiunea comunității universitare, strategia proprie, structura și activitățile proprii;
gestionarea resurselor materiale și umane; modalitatea de finanțare; atribuțiile și modul de
constituire ale structurilor și ale funcțiilor de conducere ale universităților particulare și
confesionale, limita superioară fiind trasată de prevederile imperative ale legislației în
vigoare.

Curtea a analizat principiul autonomiei universitare prin raportare la standardele

internaționale și europene în materie, reținând diferența conceptuală
între independență și autonomie, precum și necesitatea existenței și a întăririi autonomiei
universitare în scopul adaptării actului educațional la nevoile și cerințele din ce în ce mai
dinamice ale societății. Autonomia universitară este privită deci sub dubla calitate de garanție
și deziderat ale unui sistem educațional modern, racordat la prioritățile beneficiarilor săi și ale
societății, în ansamblul său, fiind caracterizată de posibilitatea conducătorilor universităților
de a adopta o structură internă eficientă, de a selecta și instrui personalul, de a elabora

26
programe academice și de a utiliza resurse financiare, în concordanță cu misiunile și
profilurile lor specifice.( Decizia Curții Constituționale nr. 80 din 2014)

Discuția teoretică privind delimitarea conceptuală dintre independență și autonomie a

fost reluată cu prilejul deciziei Curții Constituționale privind inițiativa de revizuire a
Constituției din 2014, care, în ceea ce privește consacrarea dreptului la învățătură, își
propusese definirea explicită a principiului autonomiei universitare în Legea fundamentală.
La acel moment, Curtea a apreciat inițiativa adunării constituante de a împiedica definirea
unui concept fundamental printr-un act normativ având o forță juridică inferioară, însă a
criticat optica de reglementare a legiuitorului, care a limitat conținutul constituțional al
autonomiei universitare la doar câteva elemente. Astfel, s-a încercat o reabordare a
conceptului dintr-o perspectivă preponderent economică, patrimonială, care crea premisele
unei ”independențe organizatorice și funcționale în privința gestionării patrimoniului și a
alegerii sau desemnării structurilor și funcțiilor de conducere.” Totodată, Curtea a constatat
că misiunea educațională era precizată exclusiv în subsidiar, garanția unui învățământ
superior autonom fiind deturnată de la finalitatea avută în vedere de legiuitorul constituant
originar și înfrângând standardele europene în materie.

Curtea a constatat încălcarea limitelor revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din
Constituție, întrucât definiția dată autonomiei universitare este improprie și dă astfel naștere
unei independențe absolute a instituțiilor de învățământ superior atât în gestionarea
patrimoniului lor, cât și în desemnarea structurilor și funcțiilor de conducere, ceea ce duce la
suprimarea unei garanții a dreptului la învățătură, conferit de autonomia universitară.

În princiupiu, Jurisprudența Curții Constituționale s-a conturat mereu în jurul ideii

conform căreia autonomia universitară presupune posibilitatea instituției de învățământ
superior de a-și stabili propriile standarde administrative și financiare, dar doar în limitele
conferite de lege.

Garantarea autonomiei universitare presupune, în primul rând, o obligație pozitivă a

statului de a reglementa la nivel primar și secundar cadrul de organizare și desfășurare a
învățământului superior, competențele și atribuțiile organelor de conducere și administrare,
limitele materiale și funcționale ale instituției. De asemenea, există și o obligație negativă a
statului de a nu interveni în acele competențe și atribuții exclusive ale instituțiilor de
învățământ superior, așa cum au fost ele delimitate de Curte.

27
  Pentru că autonomia universitară nu o poate depăși pe cea locală, prima fiind cel mult
egală cu a doua, autonomia universitară trebuie să i se aplice același regim, și anume:

a) autonomia universitară trebuie să fie exclusiv administrativă, ceea ce înseamnă că ea

privește exclusiv modul de organizare și funcționare a instituțiilor de învățământ superior, în
cadrul legal stabilit;

b) trebuie să aibă un caracter financiar, ceea ce înseamnă că instituțiile de învățământ

superior dispun de resurse financiare, materiale și umane necesare realizării competenței lor
legale, precum și de capacitatea de a și le procura din surse extrabugetare și a le gestiona;

c) organele de conducere și administrare ale instituției, prin intermediul cărora se exercită

autonomia, sunt expresia voinței comunității universitare;

d) autonomia universitară exclude subordonarea instituțiilor de învățământ superior față de

Ministerul Educației Naționale ori alte instituții, dar nu și autoritatea pe care Ministerul o
poate exercita asupra instituției de învățământ superior pentru constrângerea respectării
cadrului legal.

Dacă legiuitorul constituant nu a dorit sa acorde și alte puteri autonomiei locale, cu

atât mai puțin și-a dorit să acorde celei universitare, ultima fiind chiar o specie a celei dintâi.
Acest raționament se bazează pe faptul că educația este un serviciu public, deci un serviciu
care satisface o nevoie publică, fiind reglementat exclusiv de către stat. În plus, Decizia
Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 28/2017, care califică universitățile ca fiind instituții
publice de interes local, reprezintă un alt argument care ne îndreptățește să atribuim
autonomiei universitare cel mult aceleași limite conferite de Constituție autonomiei locale.

Revenind asupra elementelor constitutive ale conceptului de autonomie

universitară, articolul 123 al Legii educației naționale preia și explicitează principiul
constituțional, consacrând următoarele limite legale:

– instituțiile de învățământ superior se organizează independent de orice ingerințe ideologice,

politice sau religioase;

– universitățile au dreptul să-și stabilească misiunea proprie, strategia instituțională, structura,

activitățile, organizarea și funcționarea proprie, gestionarea resurselor materiale și umane, cu
respectarea strictă a legislației în vigoare.

28
– aspectele fundamentale ale autonomie se exprimă în Carta Universitară, aprobată de
Senatul universitar și avizată de Ministerul Educației Naționale.

Analizând punctual principalele componente ale principiului, constatăm că autonomia

administrativă a universităților presupune, în primul rând, dreptul acestora de a-și organiza
singure facultățile, departamentele sau centrele de cercetare, în acord cu standardele de
calitate din învățământul superior.

În al doilea rând, o altă dimensiune a administrației o reprezintă serviciile

studențești (cămine, cantine, centre de consiliere și orientare în carieră, cluburi artistice etc.),
pe care universitatea are obligația să le înființeze și să le organizeze potrivit Legii nr. 1/2011
și Ordinului ministrului nr. 3666/2012 privind codul drepturilor și obligațiilor studentului.

O a treia dimensiune a administrării ține efectiv de orânduirea tehnico-administrativă

a universității,organizată, de regulă, în direcții care cuprind birouri și servicii și care se pot
denumi generic aparatul de specialitate al rectorului. Desigur, și aceste direcții trebuie să
respecte standardele de calitate impuse învățământului superior, astfel încât să asigure un
management universitar eficient și raliat la nevoile comunității universitare.

Trebuie să menționăm că exercitarea autonomiei universitare este indisolubil legată

de asumarea răspunderii publice. Conform jurisprudenței statuate de Curtea Constituțională,
autonomia universitară se poate exercita doar cu condiția asumării răspunderii publice, care
obligă orice instituție de învățământ superior să asigure eficiența managerială.

În acest sens, legiuitorul primar, prin articolul 124 din Legea nr. 1/2011, a stabilit
obligațiile de răspundere publică ale universităților astfel:

a) să re specte legislația în vigoare, carta proprie și politicile naționale și europene în

domeniul învățământului superior

b) să aplice și să se supună reglementărilor în vigoare referitoare la asigurarea și evaluarea

calității în învățământul superior;

c) să respecte politicile de echitate și etică universitară, cuprinse în Codul de etică și

deontologie profesională aprobat de senatul universitar;

d) să asigure eficiența managerială și eficiența utilizării resurselor, în cazul universităților de

stat, și a cheltuirii fondurilor din surse publice, conform contractului instituțional;

29
e) să asigure transparența tuturor deciziilor și activităților sale, conform legislației în vigoare;

f) să respecte libertatea academică a personalului didactic, didactic auxiliar și de cercetare,

precum și drepturile și libertățile studenților.

În concluzie, dimensiunea constituțională a autonomiei universitare este bine definită

atât în legea organică, cât și prin interpretările jurisprudențiale ale Curții Constituționale,
cuprinzând o componentă administrativă și financiară, precum și un drept de determinare a
organelor de conducere, de stabilire a misiunii proprii, a strategiei instituționale, a structurii și
a activităților. De asemenea, tot jurisprudența constituțională face o distincție clară între
autonomie și independență și, din dorința de a o garanta și evidenția pe prima,
impune condiționarea exercitării ei de asumarea răspunderii publice de către universitate.
Răspunderea publică reprezintă astfel setul de obligații imperative pe care universitățile
trebuie să le respecte pentru a-și putea exercita autonomia în cadrul legal trasat de legiuitorul
organic.

30
 CAPITOLUL 5

CONCLUZII PERSONALE

5.1 Politica abordata in materie de etica si integritate academica

Un manual comun de „Etică și integritate” academică este, desigur, prea puțin pentru
a acoperi tematica relevantă în toate domeniile științei și la toate nivelurile de studii. Ideal ar
fi fost să avem la dispoziție, pentru Universitatea din București, cel puțin patruzeci de
adaptări și dezvoltări separate ale acestui text, câte una pentru fiecare facultate și pentru
fiecare nivel de studii la care disciplina a devenit obligatorie. Nevoia de particularizare
provine din suprapunerea doar parțială a problemelor etice de care ne lovim în mod curent:
într-o măsură semnificativă, de exemplu, ele vor fi diferite dacă facem cercetare de laborator
sau pe subiecți vii, ori dacă lucrăm în special cu texte sau în arhive. Notând din start acest
neajuns, credem totuși că oferim un instrument util, deși incomplet. Deși o parte dintre

31
provocările de natură morală vor fi specifice, rămâne totuși un nucleu consistent de teme
transversale. Analiza și evaluarea competente din punct de vedere etic ale unei situații
presupun familiarizarea minimală cu un set de concepte și instrumente argumentative de
bază; mecanismele instituționale ale universității în domeniul managementului eticii sunt
comune pentru toți; argumentele morale împotriva plagiatului rămân în mare măsură aceleași,
chiar dacă regulile de citare „tehnice” pot diferi; hărțuirea este la fel de respingătoare și când
se întâmplă într-un laborator, și când se întâmplă într-un șantier arheologic sau într-o
bibliotecă etc. Cazuistica poate varia, dar caracteristicile structurale ale situațiilor se suprapun
adesea. Acest manual abordează cu precădere astfel de teme transversale (nu doar din zona
filosofiei morale sau a eticii cercetării). Am încercat să folosim însă ilustrări care provin și
din științele naturii, și din cele sociale sau din disciplinele umaniste. Ele pot funcționa,
sperăm, cel puțin ca puncte de plecare ale unei dezvoltări mai ample.

Etică și diversitate Diversitatea privind practicile și credințele oamenilor ne poate face

să evităm dezbaterea etică. Ne poate crea impresia că judecățile etice sunt subiective,
asemenea judecăților de gust, conducând la un relativism generalizat, conform căruia totul e
relativ și că o opinie morală este la fel de valabilă ca oricare alta. În țările arabe se practică
poligamia, pe când în țările europene monogamia. Unele societăți condamnă sexul înainte de
căsătorie, iar altele îl promovează ca o modalitate de autocunoaștere. În România există
mentalitatea că bărbatul aduce banul în casă, femeia ocupându-se de creșterea copiilor și
curățenie, iar în Suedia sarcinile familiale sunt împărțite în mod egal. Unii sunt vegetarieni
din respect pentru bunăstarea animalelor, pe când alții mănâncă toate felurile de carne. În fața
acestei diversități există tentația să spunem că fiecare trebuie să-și vadă de treabă sau să
proclamăm sus și tare că noi avem dreptate, iar ceilalți sunt într-o gravă eroare. Diversitatea
nu trebuie să ducă nici la relativism, nici la aroganța că deținem adevărul absolut. Faptul că
există practici diferite sau chiar contrare credințelor noastre morale trebuie abordat ca o
provocare de a ne lărgi orizontul minții.

5.2 Etica cercetarii pe animale si raspunderea juridica

32
 Art.8. (1) Progresul cunoaşterii este bazat pe libertatea modului de desfăşurare a
activităţii de cercetare - dezvoltare. Această libertate nu trebuie să afecteze: a. respectarea
demnităţii şi a drepturilor omului; b. protecţia animalelor; c. protejarea mediului ambiant. (2)
Modul de desfăşurare a activităţii de cercetare-dezvoltare are la bază respectul faţă de
diversitatea culturală şi faţă de diversitatea de opinii ce apare în ştiinţă.

Art.9. Libertatea modului de desfăşurare a activităţii de cercetare-dezvoltare se

asigură prin: a) accesul liber la sursele de informare; b) schimbul liber de idei; c) neamestecul
factorului politic în activitatea de cercetare-dezvoltare; d) necenzurarea produselor cercetării-
dezvoltării. Art.10. (1) Cinstea cercetătorului faţă de propria persoană şi faţă de ceilalţi
cercetători, constituie un element de bază pentru buna conduită în cercetarea ştiinţifică.

Necinstea, conduce la o imagine nepotrivită a ştiinţei şi poate altera încrederea

reciprocă a cercetătorilor. (2) Onestitatea cercetătorului ştiinţific asigură respectarea
contribuţiilor predecesorilor, concurenţilor şi partenerilor şi conduce la diminuarea numărului
de erori şi exagerări. (3) Personalul de cercetare-dezvoltare trebuie să se comporte astfel încât
să construiască, să păstreze şi să consolideze încrederea publicului în onestitatea,
corectitudinea şi imparţialitatea sa în desfăşurarea activităţilor de cercetare-dezvoltare sau în
alte activităţi în care este implicată cercetarea-dezvoltarea. în acest sens, aceştia nu trebuie să
accepte avantaje de natură materială sau personală, alte foloase necuvenite.

De asemenea, trebuie să respingă orice tentativă de influenţare în scopul abaterii de la

buna conduită. (4) Personalul de cercetare-dezvoltare trebuie să evite orice activitate care i-ar
putea afecta credibilitatea, obiectivitatea si imparţialitatea.

Art.11. Personalul de cercetare-dezvoltare trebuie să respingă şi să nu accepte posibile

conflicte de interes. Pentru evitarea unor astfel de situaţii, personalul de cercetare-dezvoltare
are următoarele obligaţii: a) să furnizeze informaţii legate de interesele financiare relevante
pentru activităţile de cercetare-dezvoltare; b) să furnizeze la cerere, informaţii privind
implicarea în organizaţii bazate pe valori religioase sau politice care ar putea să influenţeze
activitatea de cercetare-dezvoltare; c) să declare imediat conflictul de interese în care s-ar
putea afla la un moment dat şi săşi clarifice poziţia faţă de această situaţie.

Art.12. (1) Cooperarea şi colegialitatea în grupurile de cercetare-dezvoltare reprezintă

o protecţie faţă de erorile ştiinţifice şi faţă de fraudă, asigurând transparenţa rezultatelor şi
conducând la creşterea valorii produselor ştiinţifice. (2) Cooperarea trebuie să permită

33
schimbul de idei, criticile reciproce constructive si verificarea reciprocă a rezultatelor.
Art.13. (1) Personalul de cercetare-dezvoltare trebuie să clarifice gradul de
incertitudine sau de risc, în raport cu rezultatul cercetării, respectiv să evalueze eventualele
consecinţe asupra sănătăţii, societăţii sau mediului şi să furnizeze informaţii relevante pentru
luarea în discuţie a principiului precauţiei. (2) Personalul de cercetare-dezvoltare este
responsabil pentru asigurarea unui cadru corect de deliberare în ceea ce Rtiveşte aplicarea
principiului precauţiei.

BIBLIOGRAFIE

1.Bianca Selejan-Guțan,”Articolul 32. Dreptul la învățătură” în I.Muraru, E.S. Tănăsescu,

Constituția României. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 308.

2.Bianca Selejan-Guțan,Articolul 32. Dreptul la învățătură, Op. cit., p. 308.

3.Decizia CCR nr. 72/ 1995, publicată în M. Of., Partea I, nr. 167 din 31 iulie 1995.

4. Decizia CCR nr. 731/2009, publicată în M. Of., Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009.
5. Decizia CCR nr. 2/2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 136 din 23.02.2011

34
6.  Decizia Curții Constituționale nr. 80 din 2014, publicată în M. Of., Partea I, nr. 246 din 07
aprilie2014.

35