DUH DE MARE

Verde salbă moale, Vietate cerea.

Pe-a gură de vale, Din dalba tinerețe,
Peste Dunărea mare, La arse bătrinețe.
Pe pod de butuci, Cioban, fiu din trup n-a născut,
Îngrădit cu furci, Și-acu femeia l-a născut,
Trecea un cioban, Un fecior a dobândit,
Din neam de mocan, Vremea a trecut,
Cu turma trecea, Într-o zi băiatul a zis:
Cu cai, cu măgari, - Fă, mamă, o pinișoară,
Spre balt-o lua, Frământată-n lăcrimioare,
Ploaia curgea. Să mă duc cui m-ati dăruit,
Apele creștea, La duh stăpân de ape.
Și el buciuma, Mă-sa în lacrimi o frământa,
Dealuri răsuna, La sân pânea o cocea:
Dar nourii nu-i gonea: - Rămâi, sănătoasă, mamă,
- Aș da ce mi-i drag, Când candela s-a aplecat.
Și ciobanu gândea; Să știi că ficioru ți-i mort.
- Vai, vai, ce-am zis? A plecat băiatul cu săgețile.
Duh-de-apă m-o-auzi Cu moaca ghintuită,
Și la mine veni, De cinci ani nestrujită,
Și cum s-a gândit, Poarta-un car de frică,
Ploaia a stat. Cu paloșu și arcul încordatu’,
Duhul acolo era, Noaptea-l apuca,
Sub pod de butuci, Murgul rânchezea,
Îngrădit cu furci, Ogarii urla,
Când ceasu-i venea, Șoimenii țipa,
Groaza-l apuca: Să-mi faci o turmă de oi,
- Să mă duci la deal cu cremene, Cu lînă de aur,
Unde arde-un foc, Feciorul, Ionel
Acolo se ducea. Zise calului:
Nu era deal de cremene, - Fugi, Murgule, fugi,
Ci duh-de-mare, În lungul vântului,
Cu gura căscată. Curmezișul pâmântului.
Când gura căsca, Că Iuda
Șapte țări imi înghițea, Sosește și ne prăpădește,
Duhul îl zărea, Pe noi, pe-amândoi,
Din gură-i grăia: Și-I păcat de noi,
- Vin să te iau De noi d-amândoi,
Că-mi ești dăruit, Căci suntem tinerei.
De când erai mic. Murgul auzea,
Duhul lângă deal dormea, Mult el îmi gonea,
Șapte căruțe de lemn ardea. Duhul sosea, măi,
Ciobanul s-a oprit, Și mi-l înghițea:
Zice-am să mă dau jos, Jumătate nu putea,
Ș-am să fur un tăciune, D-arme fermecate,
Duhul aștepta: Ionel striga la un cioban

- Ce-i, mocănașule. De la stînă:

Vezi dealul de cremene? - Neculce, Neculce,

- Il văd. Fiu de mocan,

- Să-l tai în două, Și de năzdrăvan,
Să curgă rouă Vino de ma scapă,
Să te faci apă; De la Duh-de-apă,
Să pui năvoade, Că el m-a-nghițit,
Să-mi duci pește; Pîn la jumătate,
D-acol’ nu mai poate, Capu-i reteza
D-arme ferecate, Și mi-l lua
Baciu Pe Ionel.
În stână intra, Din coadă-l deznoda,
Din gură grăia: Pe cal mi-l urca.
- Neculce, Neculce, Sus pe deal îl urca,
Pe tine te strigă, Pe stînă mergea:
De-un glas de voinic, - Măi, ciobani, fraților,
De când era mic, Dați lapte să-l scăldăm.
Neculce-mi auzea, Ionel lapte bea,
Calul că-și scotea, Dar sufletul îi ieșea,
Drumu-și apuca, Neculce a rupt
Mult că nu mergea, Trei coaste calului
Duhul îl zărea, S-o brazdă a pământului,
Și mi-l vărsa: Pe Ionel îl îngropa,
Din gură-i vărsa În aripa oilor,
În coadă-l înnoda, În baltă,
Pe Neculce-l gonea La salcia plecată,
Ionel striga: În jocul mieilor,
- Neculce, Neculce Mieii juca,
Scoate-ți măi, paloșul De veste când da,
Și măciucă ghintuită, Și voinic putrezea.
De cinci ani nestrujită,
Și retează-i capul,
Paloșul scotra
În măciucă se rezema,
Proptea se punea
Și lupta-ncepea