1) Colind despre ziuă

(Variantă scrisă la 24 decembre 1884, după Nicolae Roman, zis şi Papă-Lână, bucătar din Bucureşti)
[Teodorescu 1985 (1885) I:50-51].

Voi, zorel de ziuă

Ş-ăl de dimineaţă,
Ce tot rătăciţi
Şi vă tot pripiţi
Ca să-mi răsăriţi,
Că voi bine ştiţi,
Bine
Ca şi mine,
Că n-am fost aici
De anişori cinci,
Ci-am fost depărtat
La Mărul-rotat,
La Câmpu-rourat
Unde mi se bat
Doi pui de vulturi,
Doi puişori suri,
Sus într-un norel
P-un fulg d-aurel.
Eu că mi-am aflat,
Acol-am plecat
Şi m-am acioat
Sub umbră de fag.
Fulgul mi-a scăpat,
Io l-am apucat,
Bine l-am păstrat
Şi l-am aşezat
Sub coamă de murg
Neatins de vânt,
De fulg de ninsoare
Şi de spic de ploaie
Ş-aici l-am adus,
La jupân (cutare),
C-are fată mare,
Feţi
Şi logofeţi,
Fata să mi-l poarte,
Fetiţă,
’N cosiţă,
Rar,
La zile mari,
Ziua de Crăciun
Ş-a de Sân-Vasile;
Feţii să mi-l poarte
Frumos în işlice
Cu arme voinice,
Rar,
La zile mari,
Ziua de Crăciun
Ş-a de Bobotează
Când preoţi botează,
Lumea creştinează.
La mulţi ani cu bine
Şi cu sănătate
Pe la dumneavoastră
Şi-n această casă.

2) Colind despre Crăciun cel bătrân, reprezentare cosmică (Flori alese II 1967:9-10)

Fă-te vesel, domnu bun,

Domnului bun!
Că ne vin da junii buni,
Junii buni, colindători,
D-uspăciorii lui Crăciun,
Lui Crăciun ălui bătrân,
În veştmântu mohorât,
Lungu-mi-i, largu-n pământ.
Pe la poale-i polijit,
Pe de margini mărgărit,
Jur-prejur de mânecele
Lucesc stele mărunţele;
Între doi umeri ai lui
Lucesc doi luceferui,
Dar din faţă şi din dos,
Dar din faţă ce-a luceară?
Lucea soare cu căldură.
Dar din dos ce mai lucea?
Lucea luna cu lumina.
Junii buni aşa grăiară:
- Ş-am venit noi junii buni,
Junii buni, colindători,
Noaptea pe la cântători,
Şi-am venit noi câtilin,
Ca soarele pin senin!
Ceşti domni buni aşa grăiară:
- Ia săriţi în cea grădină,
Că-n grădină-i şi-o stupină,
În stupină şi-o fântână,
În fântână-i apă lină.
Apă-n vedre veţi lua,
Rupe-un fir de trandafir
Şi-un străpşor de busuioc
Şi veniţi voi lin, mai lin,
Rând în rând să ploaie-n rând,
Ca vara mai greu plouând,
Că mi-s sfinţii adurmiţi
Şi sfinţii s-or deşteptare,
Sfinţii porţi ne vor deschide,
Jupâne mese-or întinde,
Fete mari făclii aprinde,
Gazda-n casă ne-a primi
Cu bun dar ne-a dărui
C-un colac de grâu curat,
C-o spată de godinat,
C-o ferie rasă-n masă
Şi cu doi-tri d-arginţei.
Rămâi, gazdă, sănătoasă
Cu colinda veseloasă!

3) Colind despre Soarele cu trei raze (Flori alese II 1967:11)

Dimineaţa de Crăciun,
Florile-s flori dalbe de măr!
Şi te scoală cest domn bunu,
Că de când ai adormitu
Roşu soare-au răsăritu,
Roşu soare cu trei raze.
Dar o rază unde-mi rază?
Rază-n vârful munţiloru,
Sub poalele braziloru.
Dar o rază unde-mi rază?
Rază-n lunca grâneloru.
Dar o rază unde-mi rază?
Rază-n poarta cest domn bunu.
Cest domn bun afară iesă
Şi din grai aşa-mi grăiere:
- Hoi, juni buni colindători,
Nu-mi grăbireţi de-am intrare,
De-am intra, de-am colindare,
Că fiii miei sunt adormiţi,
Fete mari nempodobite,
Curţile-s nemăturate,
Ci săriţi în cea grădină
Şi vă luaţi flori în mână
Şi veniţi a doua oară
Rourând şi-mpresurându,
Că fii mici s-or pomenire,
Fete mari s-o-mpodobire,
Curţile le-or măturare
Cu vârfuţu cizmeloru,
Cu cornii cătrânţeloru
Şi fii, domn bun, sănătosu!
4) Colind cu Soare, aur, argint (Flori alese II 1967:19-21)

Ia sculaţi, sculaţi, Soare nu răsare,

Voi boieri bogaţi, Ci vouă vă vine
De mi vă uitaţi, Herghelii de cai;
Pe-o gură de vale, Caii nechezând,
Vouă vi se pare Mânzuleţi sugând,
Tot soare răsare; Din codiţe dând
Soare nu răsare, Cu codiţe-nvoalte,
Ci vouă vă vine ’Nvoalte, răsucite,
Tot cirezi de vaci; ’N aur poleite.
Vacile zbierând, Ia sculaţi, sculaţi,
Viţeluşi sugând, Voi boieri bogaţi,
Din codiţe dând, De mi vă uitaţi,
Cu codiţe-nvoalte, Pe-o gură de vale,
’Nvoalte, răsucite, Vouă vi se pare
’N aur poleite. Tot soare răsare;
Ia sculaţi, sculaţi, Soare nu răsare,
Voi boieri bogaţi, Ci vouă vă vine
De mi vă uitaţi, Tot care de grâu;
Pe-o gură de vale, Care scârţâind,
Vouă vi se pare Cărăuşi mâind,
Tot soare răsare; Din bice trosnind
Soare nu răsare, Ia sculaţi, sculaţi,
Ci vouă vă vine Voi boieri bogaţi,
Tot turme de oi: De mi vă uitaţi,
Oile zbierând, Pe-o gură de vale,
Din codiţe dând Vouă vi se pare
Cu codiţe-nvoalte, Tot soare răsare;
’Nvoalte, răsucite, Soare nu răsare,
’N aur poleite. Ci vouă vă vine
Ia sculaţi, sculaţi, Murgu-mpodobit;
Voi boieri bogaţi, Cu frâu poleit,
De mi vă uitaţi, Cu şea de argint.
Pe-o gură de vale, Ce e-n casă să trăiască,
Vouă vi se pare Ce e-afară să sporească!
Tot soare răsare;

5) Colind despre Jocul calului după soare (fragment) (Flori alese II 1967:42)

Sub cetate-n cea livadă,

Junelui bunu!
Joac-un june calu-i suru,
Calu-i sur cam porumbatu,
Cu trei sfraguri de bumbacu,
Cu trei pene-n comânacu,
Cu trei pene-nşeluite
Cu d-argint învăluite,
Cu d-aur acoperite,
Tot îl joacă şi-l trăsare,
Dup soare când răsare,
După lună când e plină
Şi-l întoarce-n curcubeu,
Din chipul lui Dumnezeu (...).

4
6) Colind despre Spaţiul-timp: luncile soarelui (fragment) (Flori alese II 1967:47)

La luncile soarelui,
Flori dalbe de măr!
La fântâna corbului,
Grele ploi că au plouat
Luncile mi le-au spălat;
Apoi soare-au răsărit
Flori frumoase-au înflorit.
Fetele cum auziră,
După flori se pogorâră (...).

7) Colind despre Sora Soarelui peţită de tânărul colindat (Flori alese II 1967:61-62)

Ferice Doamne şi de Ionu,

Hoi Lerum, dai Lerum Doamnele!
Bun căluşel d-arăneşte,
D-arăneşte, nu-l vesteşte.
Fusei joi d-o sărbătoare
Mi-l scoase la jucătoare;
La jucat ca la vânat
Să vâneze lei dormindu,
Niş’ ciutele d-aplecând.
Când ochi negri-şi d-aruncară
Cam sub zări, soare răsare.
Vede sora soarelui
To’ strigând şi băsătând,
Păr galben dărăpănând,
Din gură priorocind:
- Părul, perişorul meu
Vedea-te-aş di-o colilie,
Colilie cea câmpie,
Să te pască d-oi cu boi,
Ciobănaş cu dalbe oi.
El făcea cum îşi putea,
Cam pitiş, cam iscodiş,
Cu dânsa s-alătura,
Mâna-n brâu că i-o-nfigea
Şi pe cal mi-o arunca
Cărăruie-şi apuca,
Cărăruia drept acasă.
Acasă cum îmi ajunse,
În mâna maică-sii mi-o dase.
Maică-sa mi-o ascunsese
Prin sălaş de păunaş.
Prinse soarele de veste
Puse zori încercători,
Luceferi ispititori
Să-ncerce, să-mi ispitească
Pe soru-sa s-o găsească.
Maică-sa voie le dase:
- Prin tot locul să-mi cătaţi
Numa-ntr-un loc să nu cătaţi,
Că-i păuni-nspăimântaţi
Şi di-o scăpa vriun păun,
Di-un păun cât un cal bun,
De pana păunului
Vă iau sora soarelui.

5
Vă iau că v-am şi luat!
Nu v-o iau roabă să fie,
Şi v-o iau doamnă să fie
Doamnă lui şi curţilor,
Stăpâna argaţilor,
Chelăriţă banilor.
Dar şi Ion tânăr călare
El să fie sănătos!

6
8) Lăzărelul
(variantă auzită de Lupu Antonescu de la nişte fete din suburbia Lucaci, Bucureşti şi scrisă de el în 1885)
[Teodorescu 1985 (1885) I:161].

Lazăr mă-sa l-a făcut,

Lazăre, Lazăre;
Cum l-a făcut, l-a pierdut,
Lazăre, Lazăre.
Lazăr mi s-a mânicat,
Dimineaţa s-a sculat,
Pe ochi negri s-a spălat,
Toporaşul mi l-a luat,
La pădure mi-a plecat,
Ca să taie muguraşi
Oilor
Şi mieilor.
Copaciul s-a cletinat,
Lazăr de sus mi-a picat;
Sângele l-a podidit
Şi pe nas şi pe guriţă.
Lazăr are trei surori,
Trei surori pe trei cărări:
A mai mare
Mai domoală,
A mai mică
Mai voinică.
’N lapte dulce l-a scăldat,
Sus pe masă l-aşezat,
’N foi de nuc l-a înfăşat,
Lăturile le-a vărsat
În calea voinicilor,
În piperul grecilor,
În ardeiul sârbilor
În jimbla cocoanelor,
În franzela doamnelor,
În vinul boierilor.
La anul şi la mulţi ani.

B:
Flori alese din poezia populară II. Poezia obiceiurilor tradiţionale, 1967 Ediţie îngrijită de Ioan Şerb, Ed. pentru
Literatură, Bucureşti.
Teodorescu, G.Dem. 1985 (1885) Poezii populare române, Ediţie critică, note şi tabel cronologic de George
Antofi, Prefaţă de Ovidiu Papadima, 3 vol. Editura Minerva, colecţia Biblioteca pentru toţi, Bucureşti.

7
 9) SOARELE ŞI LUNA
(cântec epic fantastico-mitologic)

Foaie de cicoare,
În prunduţ de mare
Iată că-mi răsare
Puternicul Soare.
Dar el nu-mi răsare,
Ci va să se-nsoare;
Că mi-a tot umblat
Lumea-n lung şi-n lat,
Ţara Romînească
Şi Moldovenească
Lungiş,
Curmeziş,
Măre, nouă ai,
Tot pe nouă cai;
Patru-a ciumpăvit,
Cinci a omorît
Şi tot n-a găsit
Potrivă să-i fie
Vro dalbă soţie;
Făr’ de mi-a găsit
Şi mi-a nemerit,
La nouă argele,
Nouă feciorele,
În prunduţ de mare,
Pe unde răsare.
A mai mititică,
Ca o floricică,
În mijloc şedea,
La lucru lucra,
Pe toate-ntrecea;
Că ea tot ţesea,
Ţesea,-nchindisea,
Şi ea se numea
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
Ş-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui.
Soare răsărea,
Şi Soare-mi venea
L-a gură d-argea.
Cu dînsa vorbea,
Frumos c-o-ntreba,
Din gură-i zicea:
− Ileană, Ileană,
Ileană Simzeană,
Doamna florilor
Ş-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Ţeşi şi-nchindiseşti,
Fir verde-mpleteşti
Şi mi te zoreşti
Cămăşi să-mi găteşti,
Şi mi te grăbeşti

8
Să te logodeşti;
Că io mi-am umblat
Lumea-n lung şi-n lat,
Ţara Românească
Şi Moldovenească
Lungiş,
Curmeziş,
Măre, nouă ai,
Tot pe nouă cai;
Patru-am ciumpăvit,
Cinci am omorît
Şi nu mi-am găsit
Potrivă prin lume
Afară de tine.
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
Ş-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Ea, dac-auzea,
Din gură-i grăia:
− Puternice Soare,
Eşti puternic mare,
Dar ia spune-mi: Oare
Und’ s-a mai văzut
Şi s-a cunoscut,
Und’ s-a auzit
Şi s-a pomenit
Să ia sor’ pe frate
Şi frate pe sor’?
De mi-ei arăta,
Atunci te-oi lua,
Atunci, nici atunci!
Unde-o auzea,
Soarele-mi ofta
Şi iar o-ntreba,
Şi iar o ruga,
Şi iar o-mbiia,
Pîn’ ce Ileana
Din gură-i grăia:
− Io că te-oi lua,
Cum zici dumneata,
Viteaz dacă-i fi
Şi te-i bizui
De mi-ei isprăvi:
Pod pe Marea Neagră,
De fier
Şi oţel,
Iar la cap de pod,
Cam d-o mînăstire,
Chip de pomenire,
Chip de cununie,
Să-mi placă şi mie,
C-o scară de fier
Pîn’ la naltul cer!
Puternicul Soare,
Ca puternic mare,
Unde-o auzea,

9
Bine că-i părea.
În palme-mi bătea
Şi pod se făcea;
La cap − mănăstire,
Chip de pomenire;
Şi iar mai bătea,
Scară se-ntindea,
O scară
Uşoară,
De fier
Şi oţel,
Pîn’ la naltul cer.
Dar el ce-mi făcea?
Pe pod că-mi trecea,
Pe scară suia,
Pe scară
Uşoară,
Pe scară de fier,
În cuie d-oţel,
Pîn’ la naltul cer.
Şi, de-mi ajungea,
Unde se ducea?
Tot la moş Adam
Şi la maica Iova.
Ei, de mi-l vedeau,
Nainte-i ieşeau,
Din gură-i grăiau:
− O, preasfinte Soare,
Puternice mare,
Ce-mi călătoreşti,
De ne ispiteşti?
La ce te gîndeşti
Şi la ce pofteşti?
Şi el răspundea,
Din gură zicea:
− Iaca, moş Adam,
Şi tu, maică Iovo,
Mie mi-a venit
Vremea de-nsoţit,
Şi eu c-am umblat
Lumea-n lung şi-n lat,
Ţara Românească
Şi Moldovenească
Lungiş,
Curmeziş,
Şi tot n-am găsit
Potrivă să-mi fie
Vro dalbă soţie;
Făr’ de mi-am găsit
L-a gură d-argea
Numai pe sor-mea,
Sor-mea Ileana,
Ileana Simzeana
Doamna florilor
Ş-a garoafelor!
Atunci moş Adam
Şi cu moaşa Iova,
Unde-l auzea,
Rău că le părea,

10
Soarelui zicea:
− Preasfinţite Soare,
Puternice mare,
Unde-ai auzit
Ş-ai mai pomenit,
Unde-ai cunoscut,
Unde-ai mai văzut
Să ia sor’ pe frate
Şi frate pe sor’,
Că cin’ n-o lua
Raiul c-o d-avea,
Iar cine-o lua
În iad c-o intra.
Soar’le se uita,
Din ochi căuta,
Nimic nu grăia;
Iar moşul Adam
Şi cu moaşa Iova
De mînă-l luau,
La rai mi-l duceau,
Rai că-i arătau,
Şi de ce vedea,
Bine că-i părea:
Numai mese-ntinse,
Cu făclii aprinse,
Cu pahare pline,
În cîntece line;
Jur-prejur de mese
Stau în cete dese
Sfinţi şi mucenici,
Mai mari şi mai mici,
O sută şi cinci;
Iar mai jos de ei,
Sfinţi mai mărunţei,
O sută şi trei.
Şi tot mai erea,
Şi tot mai vedea:
Femei cuvioase,
Măicuţe duioase,
Fecioare curate,
Ucişi în dreptate,
Oşti de biruinţă
Şi soţi cu credinţă.
Dar tot mai erea
Şi tot mai vedea,
Puţin de mergea:
Printre rămurele,
Dalbe păsărele
Cînta-n versurele,
Şi nu prea cînta,
Ci se gongănea,
Din gură-mi zicea:
«Ferice, ferice,
Ferice de noi,
De părinţii noştri
Care ne-au făcut,
Care ne-au născut
Şi ne-au botezat
Şi ne-au creştinat,

11
Că dac-or trăi,
Săraci n-or mai fi!»
De tot ce vedea
Bine că-i părea
Şi se mulţămea.
Afar’ de-mi ieşea,
Iarăşi moş Adam
Şi cu moaşa Iova
Cheile lua,
La iad îl ducea,
Iadul descuia,
În iad îl băga
Şi de ce-mi vedea
Păr i se zbîrlea:
Că-n focuri ardea,
Greu se văieta
Hoţi şi călcători,
Răi cîrmuitori,
Şi nurori pizmaşe,
Şi soacre trufaşe,
Fii necuvioşi,
Preoţi mincinoşi.
Afar’ cînd ieşea,
Soar’le ce-mi vedea?
Un pom ofilit,
Un pom cătrănit;
Printre rămurele,
Nişte păsărele
Cînta-n versurele,
Dar nu prea cînta,
Ci se văieta,
Din gură grăia:
«Vai şi vai de noi,
De părinţii noştri
Care ne-au făcut,
Care ne-au născut,
Că ei ne-au lăsat,
Nu ne-au botezat,
Nu ne-au creştinat,
Şi d-or mai trăi,
Tot săraci c-or fi,
Greu s-or pedepsi!»
De tot ce vedea
Mult rău că-i părea,
Nu se mulţămea.
Foaie, foicea,
Soar’le ce-mi făcea?
De cîte vedea
Nu se-ndupleca,
Ci, măre,-mi pleca,
Ci, măre,-mi zbura
L-a gură d-argea,
Tot la soră-sea,
Şi iar o-ntreba,
Şi iar o ruga,
Şi iar o-mbiia
Pe dînsa s-o ia.
Ileana
Simzeana,

12
Doamna florilor
Ş-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Dacă-l auzea
Şi dacă-mi vedea
Că tot nu scăpa,
Ea tot mai cerca,
Din gură-i zicea:
− Frate, frăţioare,
Puternice Soare,
Spune mie: Oare
Cine-a cunoscut,
Cine-a mai văzut,
Cine-a auzit,
Cine-a pomenit
Să ia sor’ pe frate
Şi frate pe sor’?
Dar io te-oi lua
Viteaz dacă-i fi
Şi te-i bizui
Pînă-n zori de zi
Mie să-mi croieşti
Şi să-mi isprăveşti
Peste Marea Neagră
Un pod de aramă,
Să nu-l bagi în seamă,
Iar la cap de pod,
Cam d-o mînăstire,
Chip de pomenire,
Chip de cununie,
Să-mi placă şi mie.
Puternicul Soare,
Ca puternic mare,
Unde-o auzea,
Bine că-i părea,
‘N palme că-mi bătea,
Podul se-ntindea,
Un pod de aramă,
De nu-l bagi în seamă,
Şi d-o mînăstire,
Chip de pomenire.
Cînd le isprăvea,
La ea se ducea,
De mîn-o lua,
La pod c-o ducea,
La pod c-ajungea,
La pod de aramă,
De nu-l bagi în seamă,
Şi, pod cînd trecea,
Pod că zornăia,
Pod se cletina,
Că n-a mai văzut,
Nici n-a cunoscut,
Că n-a auzit,
Nici n-a pomenit
Să ia sor’ pe frate
Şi frate pe sor’.
Floare ş-o lalea,

13
Podul cînd trecea,
Pe pod cînd mergea
Către mînăstire
Pentru pomenire
Şi la cununie
Să-i fie soţie,
Ileana
Sîmzeana,
Doamna florilor
Ş-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Din gură-i zicea
Ş-astfel îi grăia:
− Frate, frăţioare,
Puternice Soare,
Ia mai spune-mi: Oare
Und’ s-a mai văzut
Şi s-a cunoscut,
Und’ s-a auzit
Şi s-a pomenit
Mirele d-a dreapta,
Mireasa-nainte?
Ci mi-a fost ş-o fi
Şi s-o pomeni
Mirele-nainte,
Mireasa d-a stîngă!
Puternicul Soare,
Puternic şi mare,
De mîn-o lăsa,
Nainte-i trecea,
Iar ea, vai de ea,
Aşea de-mi vedea,
Cruce că-şi făcea,
În mare sărea
Şi mi se-neca.
Domnul se-ndura:
Mreană c-o făcea.
Soarele-mi vedea
Şi îmărmurea,
Şi se văieta,
Năvodari chema,
Năvod aducea
Şi-n mare-l băga;
Mulţi galbeni că da
Să-i scoaţă dalba.
Luptă ce-mi lupta
În deşert erea,
Că ei n-o găsea
Şi n-o mai prindea;
Făr’ de…ce-mi scotea
Şi-n năvod trăgea?
O mreană de mare,
Cu solzii de zare.
Pe mal d-o scotea,
Pe mal d-o zvîrlea,
Sfinţi din cer vedea,
Jos se scobora,
‘N palme c-o lua

14
 Şi mi-o curăţa,
Şi mi-o tot freca,
Solzii de-i cădea,
Şi-n cer mi-o zvîrlea.
Colo, moş Adam
Şi cu maica Iova,
Unde mi-o vedea,
Ei, măre, că-mi sta
De mi-o sclivisea,
Nume că-i dedea,
Lună mi-o chema.
Iar ea, vai de ea,
Măre,-ngenuchea,
Lacrămi că vărsa,
Pe Domnul ruga.
Domn c-o auzea,
Domn c-o asculta,
Din gură-mi grăia
Şi mi-i osîndea:
− Lumea cît o fi
Şi s-o pomeni,
Nu vă-ţi întîlni
Nici noapte, nici zi;
Soare cînd o sta
Către răsărit,
Luna s-o vedea
Tot către sfinţit;
Luna d-o luci
Către răsărit,
Soarele mi-o fi
Tot către sfinţit!
Şi d-atunci se trase,
Şi d-atunci rămase,
Lumea cît o fi
Şi s-o pomeni,
Că ei se gonesc
Şi nu se-ntîlnesc:
Lună cînd luceşte,
Soarele sfinţeşte;
Soare cînd răsare,
Luna intră-n mare.
(Teodorescu, pp. 410 − 415; inf. Petrea Creţul Şolcan (Lacul-
Sărat−Brăila−Galaţi), 6.VIII.1883.)

15
 10) MISTRICEANUL
(cântec epic fantastico-mitologic)
Departe, vere, departe,
Nici departe, nici aproape,
În buricul pămîntului,
La mormîntul Domnului,
La casele leului,
La curţile zmeului,
Născutu-mi-a,
Crescutu-mi-a,
Săvai, Mistricean voinic!
El, Doamne, cînd s-a născut,
Moaşă-sa mi l-a moşit,
Buricelul i-a tăiat,
În lapte dulce l-a scăldat,
În procoave l-a-nfăşat,
La leagăn l-a aruncat.
Mă-sa afară că-mi ieşea,
Braţul cu lemne umplea,
Pe Mistricean l-auzea
În leagăn că mi-şi plîngea.
Mă-sa-n grab’ în cas’ intra
Şi de prag să-mpiedica,
La un deget să lovea
Ş-aşa că să supăra,
Mîna pe leagăn punea,
Din gură că-l mîngîia,
De picior să tot vaită
Şi aşa să supăra
Şi începea a-l blestema:
− Nani-mi-te, liuliu-mi-te,
Pui de şearpe sugă-mi-te,
De sub talpa casei noastre!
Şearpele, dac-auzea,
El era ca undreaua,
Cu Mistricean că creştea.
Săvai Mistricean d-un an,
Şi Şearpele de un an;
Săvai Mistricean de doi ani,
Şi Şearpele tot de doi ani;
Săvai Mistricean de trei ani,
Şi Şearpele tot de trei ani;
Şi crescură pîn’ la zece,
Şi din zece nu mai trece!
Şearpele-n coadă să lungea
Şi în căpăţînă să mărea;
Iar trupul, măre, să făcea
Aproape cît butia!
Zău, mi te prindea groaza!
Loc sub talpă nu-mi avea.
De la zece ani pleca,
De sub talpă el ieşea,
Casa trei zile urla!
El, măre, unde-mi mergea?
În buricul pămîntului,
La mijlocul cîmpului,
Pe cel drum cam părăsit,
Cu negară-acoperit,
Cu troscot verde-nvelit.

16
În buricul pămîntului,
În inima cîmpului,
El aci să-ncolăcea,
Pe Mistricean aştepta
Ca să-i mănînce carnea,
Să-i scurteze viaţa;
C-al lui era dăruit
De cînd era copil mic.
Mistricean ce mi-şi făcea?
Cal la bordei aşeza,
Tot pe Negrul, pintenogul,
A lui ta-su din tinereţe.
Bine că mi-l ţesăla.
Dimineaţa să scula,
Pe ochi negri se spăla,
Armele că le-ncingea.
Dar ce arme că avea?
Tot pistoale ferecate,
Săbioare atîrnate,
Curele încrucişate.
Dar cuţite ascuţite,
Păzeşte-mă, Doamne sfinte!
Cruciuliţe de argint,
Ce n-am văzut de cînd sînt!
El bine că să gătea,
În vînătoare că-mi pleca.
El, Doamne, ca să-mi vîneze
Păsărele gălbioare,
Că sînt bune la mîncare
Şi uşoare la purtare.
Toată ziua zbuciuma
Şi nimic nu-mi folosea,
Şi noaptea că-l ajungea.
Dar Dumnezeu, ca un sfînt,
Săvai, mare pe pămmt,
Lăs-o ceaţă de-ngrozit,
Negură pînă-n pămînt,
Mistriceanu-a rătăcit!
Acuma el rătăcea
Şi firea el ş-o pierdea,
Toată noaptea că umbla,
De toţi bulgări să lovea
Şi buştenii că-i bătea.
De toţi rugii să-ncurca
Şi pe nimeni n-auzea,
Nici un foc nu să vedea.
Nici un amînar n-avea,
Ori vreo dalbă pelinariţă,
Ori vreo mică esculiţă,
Ori vreo aşchie de cremniţă,
Ca să-şi facă luminiţă,
Să-i mai vie inimiţă.
Toată noaptea mi-alerga,
Şi cînd zori să răvărsa,
El cam în jos apuca,
Cam în jos, cam de la vale,
Cam despre soare răsare.
Foaie verde siminoc,
Văzu două scîntei de foc.

17
Alea nu sînt scîntei de foc,
Ci sînt ochii Şearpelui,
Şearpelui, procletului.
Şi spre ele mi-şi pleca,
La ele nu-mi ajungea
Pîn’ soarele-mi răsărea.
Cînd soarele-mi răsărea,
Mistricean seama îşi da
Şi din cale puţin sta,
Să gîndea ş-aşa-mi zicea:
− Ori cîmpul mi-e înflorit,
Ori e şearpe-ncolăcit
Şi cu capul pus pe trup,
Şi soarele îl pripeşte,
Ochii-n cap că-i străluceşte!?
El, Doamne, să cuteza
Cu armele ce avea,
Mînca-le-ar pîrdalnica!
Dar la ce le mai purta,
Că de ele folos n-avea?
Cînd la Şearpe că trăgea,
Şearpele, dacă-l vedea,
Stat de om să ridica
Şi din guriţă striga:
− Mistricene, dumneata,
Bine-ai făcut d-ai venit,
Parcă eu ţi-am poruncit!
Dă-te jos, să te mănînc,
Că eşti al meu dăruit
De cînd ai fost copil mic!
− Că nu-mi este vina mea!
− Săvai, nu-ţi e vina ta,
Dar e vina maică-ta.
Că ea, cînd te-a legănat,
Din gură te-a blestemat:
«Nani-mi-te, liuliu-mi-te,
Pui de şearpe sugă-mi-te,
De sub talpa casei noastre!»
Eu aşa c-am auzit
Încă de cînd eram mic.
Eu cu tine am crescut
Şi la ani ne-am întrecut,
În coadă că m-am lungit,
În căpăţînă m-am mărit,
Trup ca butia am făcut.
Dă-te jos, să te mănînc,
Că din mîna mea nu scapi
Nici în ceri, nici pe pămînt,
Nici în gaură de şearpe,
Nici în pîntece de maică,
Care pe lume nu se poate!
Mistricean dac-auzea,
El, frate, ce mi-şi făcea?
Mic de zgîrbăcel scotea
Şi pe Negrul că-1 lovea
La capul sulaciului,
Unde pasă Negrului,
Negrului, nebunului.
Începu Negru d-a fugea,

18
 Dar nu fuge cum să fuge,
Ci mi-şi fuge ogăreşte
Şi s-aruncă tot lupeşte
Şi-mi coteşte iepureşte,
Să nu-i mai tragă nădejde.
Lăsa buza pe pămînt,
Şi coada1 fuior în vînt,
D’aşa fugea amărît...
Şearpele să-ncolăcea,
După Mistricean să lua,
Şeapte hotare-l gonea.
Cînd oi zice fericea,
Dar Mistricean ce-mi făcea?
Ochii-n stînga ş-arunca,
Văzu capul Şearpelui
La chişiţa Negrului.
O dată-l mai atingea,
Încă trei hotară el trecea,
De Şearpe să depărta.
Mistriceanul ce-mi făcea?
Calea-nainte ţinea,
Ochii pîn dreapta ş-arunca.
Sărăcuţ de maica mea!
Văzu capul Şearpelui
Sus pe spata calului!
Unde din gură căsca
Şi limbile le scotea,
În spate că îl izbea,
Inima din el seca
Şi pe Negru tot bătea.
Fuge Negru ce mi-şi poate,
Să scape voinic din moarte,
Şi fugea, şi tot fugea,
Şi fugea, nu mai putea.
Şearpele-l încolăcea
Şi din gură tot striga:
− Mistricene, dumneata,
Nu-ţi bate calul geaba,
Vezi că eşti în mîna mea!
Mistricean calu-şi bătea,
Negrul tot că mai fugea.
Şearpele să necăjea,
Din guriţă fluiera,
Coada colac o făcea,
Pe Negru-l împiedica,
În margini de drum că-l trîntea,
Pe Mistricean îmbuca,
De la tălpi că mi-l lua.
Îl îmbucă jumătate,
Jumătate nu mai poate,
De curele-ncrucişate,
De pistoale ferecate,
De săbioare-atîrnate,
De cuţite ascuţite,
Şearpele nu poate să-l înghiţă.
Şi din drum el că-l trăgea
Şi-ncepu a mi-l sugea.
1

În original, greşit: cădea.

19
 Ţipă, vere, chirăieşte,
Ce amarnic să jăleşte!
De trei zile, de trei nopţi
Ţipă din gură de şearpe,
Săvai, cu răcori de moarte!
Cînd ţipa, cînd chirăia,
Niminea nu -l auzea;
Dar de la trei zile încoa’,
Tare-mi venea şi-mi sosea
Un voinic din Ceobîlcie,
Cu sabie demischie2,
Pistoale de Veneţie,
Dar-ar Domnul ca să vie,
Să-mi fie frăţior mie!
Voinicelul că sosea,
Voinicel tot din Ardeal
P-un cal negru armăsar,
Bătea calul, ţinea drumul.
Mistriceanul de-l vedea,
Aşa din gură-i zicea:
− Bre, voinic din Ceobîlcie,
Cu sabie demischie,
Ce baţi calul şi ţii drumul?
Fă, frate, un mare bine
Şi vino pînă la mine.
Vino, frate, şi mă scoate
Din astă gură de şearpe,
Că m-a-mbucat jumătate,
Jumătate nu mai poate
De pistoale ferecate,
Săbioare atîrnate,
Curele încrucişate,
De cuţite ascuţite.
Scapă-mă din gură de şearpe,
Să-ţi fiu frate pîn’ la moarte!
Şearpele îl auzea
Şi către voinic grăia:
− Măi voinice, dumneata,
Decît cu Mistricean frate,
Mai bine cu şearpe frate;
Vin’ de-i culege armele,
Să-i roz eu oscioarele.
Că nu este vina mea,
Ci e vina maică-sa,
Că el cînd a fost mic,
Şi eu am fost tot mic.
Mistricean crescu d-un an,
Şi eu crescui tot d-un an;
Mistricean crescu de doi,
Şi eu crescui tot de doi;
Mistricean crescu de trei,
Şi eu crescui tot de trei …
Şi crescurăm pîn’ la zece,
Şi din zece nu mai trece.
D-oi sta şi m-oi mînia,
Pe el că l-oi arunca
Cît dai cu zburătura,
2
Am transcris demischie, şi nu de mischie, însuşindu-ne interpretarea lui V. Bogrea (cf. Dacoromania, I, pp.
264-265 şi 557; II, pp. 435, nota 2, şi 790).
20
Pe tine de te-oi lua,
De ţi-o merge pomina!
Dacă este vorba-aşa,
Eu atîta te-aş ruga,
A-i culege armele
Şi-i taie curelele,
Ca să-i roz oscioarele.
Voinicelul asculta,
Dar înainte pleca.
Foicică siminoc,
Merse cît un jap de loc
Şi-i arse trupşorelu-n foc,
N-avea mamă şi nici tată,
Parcă era născut din piatră;
N-avea fraţi, n-avea surori,
Parcă era născut din flori.
Calul din mers că-şi oprea
Şi din gură că-mi grăia:
− Oi dobîndi frăţior,
Ca să am în lume-un dor!
După cal descălica,
Calul d-o tufă lega,
Săbioara ş-o scotea,
La mischie o dregea
Şi la unghie o-ncerca,
Vedea bine că prindea,
Corajii şi le lua
Şi spre Şearpe că mergea.
Cînd la Şearpe ajungea,
Sta Şearpele şi-i zicea:
− Bre, voinice dumneata,
Pe mine cînd m-oi tăia,
Pe Mistricean l-oi scăpa;
Geaba, neică, şi surda,
Foiţică bob năut,
Că de supt ce eu l-am supt,
Ce-i în mine-a putrezit,
Tot nu e bun de nimic!
Voinicul dac-auzea,
De curele s-apuca,
Tăia una, tăia două,
Curelele pînă-n nouă.
Arme jos că îngrămădea,
Movilă mare făcea,
Şearpelui bine-i părea.
Dar voinicul sta, zicea:
− A, bre, Şearpe dumneata,
Ia umflă-ţi tu guşile,
Să-i culeg eu armele,
Ca să-i rozi tu oasele,
Să-şi tragă păcatele!
Aşa, Şearpele credea,
Că arme jos că vedea,
Guşile că le umfla,
Iar Şearpele tot grăia:
− Măi voinice, dumneata,
Tu pă mine de m-oi tăia,
Din mîna mea n-oi scăpa.
Cînd cu otravă oi da,

21
Pămîntu l-oi aprindea,
Tot ţi-oi pierde viaţa!
Şearpele să opintea,
Guşile că le umfla,
Ochii i să turbura,
Cu gura căscată sta,
De mi te prindea groaza!
Dar voinicul ce făcea?
Unde bine că-i venea,
Paloşul că-l îndrepta
La-ncheietura gurii lui,
La puterea Şearpelui.
Trase-o dată haiduceşte
Şi ţipă iortomăneşte.
Pănă-n coadă-l despica,
Două scînduri îl făcea.
Pe Mistricean că-l lua,
Fuga la cal cu el da
Şi mi-l arunca pe şea,
Şi-l mai lega c-o curea,
Ca să nu dea de belea.
Dar Şearpele ce-mi făcea?
Aşa tăiat cum s-afla,
Slava cerului sărea.
Unde cu coada bătea,
Toţi tufanii dărîma.
Venin din coadă-i pica,
Braniştea c-o aprindea,
El ca pîrjolul mergea,
Pustia p-unde mergea.
Dar voinicul ce-mi făcea?
Ocolea p-unde ştia,
De focşor aşa scăpa,
În valea mare că trăgea,
La o tîrlă se ducea,
Trei turme de oi mulgea,
Caprele de-a başca.
Trei lei de parale da
Şi la puţ că să ducea
Şi-n sghebuleţ că-l punea
Şi cu lapte mi-l scălda
Pînă carnea i-o nălbea,
Păcură din el curgea!
De ce nu-şi căta treaba?
Lapte de capră lua,
Pe unde cu lapte da,
Carnea bucăţi că cădea,
Osul alb că rămînea,
Oasele şi vinele,
De-şi trăgea păcatele.
Sui soarele la prînz,
Trăgea moarte cu mult plîns;
Veni soarele la amiazi,
Trăgea moarte cu necaz;
Iar cînd fu pe la chindie,
Trăgea moarte cu mînie.
Soarele mi-a scăpătat,
Mistricean a răposat.
Voinicul că îl plîngea

22
 Şi din gură tot zicea:
− Dobîndisem frăţior,
Vezi, cu milă şi cu dor,
N-avusei parte de el!
Cu paloşul că săpa,
Groapă mare de-i făcea,
Alături cu cumpăna,
Ca să-i meargă pomina.
Sipică că aduna,
Tron de sipică-ngrădea,
Între flori că-l aşeza,
La cumpănă-l îngropa,
Să se ducă pomina.
Păsculescu, pp. 170—171 inf. Lucan Candoi
(Celei − Corabia − Oltenia).În Amzulescu, Balade...

23
 11) SOARELE ŞI LUNA
(Legendă etiologică - cosmogonică)
Cică, fîrtate, în vremea de demult, cînd de abia urzise Dumnezeu pe oameni, pe Soare începuse să-1
bată vînt de însurătoare. Îşi uitase, drăguţul de el, datoriile cu care fusese hărăzit de Cel-de-Sus. Pe unde trecea
cu carul lui de foc, era chiu şi vai de cele ce se întîmplau pe urma lui. Cînd se lăsa din goana cailor mai aproape
de pămînt, şi atunci era prăpăd de friptoare; cînd se ridica sus, în slava cerului, şi atunci îngheţa paserea în
zborul ei.
Dumnezeu, uitîndu-se atunci într-o zi prin fereasta cerului, rămase uimit de cele ce făcea Soarele în calea
sa. Tot ce făcuse el pe pămînt cu atîta sudoare, era acum în flăcări. Repede, cheamă doi paznici de la uşa
raiului, le dete doi cai înaripaţi şi-i trimise să cheme pe Soare la el; cică în ziua aceea se înnoptase mai devreme
ca oricînd...
− Dar bine, fătul meu, eu te-am pus să luminezi pămîntul, dar să nu strici ce am făcut eu! – zice mîniat
Dumnezeu.
− Doamne, iartă-mă de cele ce am făptuit! Nu mai ştiu pe ce pămînt mă aflu de focul ce mă arde pe suflet.
Iaca, iubesc şi eu o mîndră crăiasă! – răspunse smerit Soarele.
− Şi mie nu mi-ai spus nimic? Faci aşa de capul tău? Apoi, vezi, eu sînt şi bun, dar şi cînd mă necăjesc,
nu mai poţi avea potrivă înainte-mi! Şi cine e acea fată pe care tu o iubeşti?
− Luna, doamne!
− Cum, pe soră-ta s-o iubeşti tu? Sînge din sîngele tău! O, nelegiuitule ce eşti! Nu te gîndesti la păcatul ce
faci?
− M-am gîndit, Doamne, dar n-am ce face. Nouă ani de-a rîndul am colindat pământul în lung şi curmeziş
şi de potrivă-mi tot n-am găsit. Eu o vreau pe ea, măcar orice mi-ai face luminăţia ta!
− Bine, aşa să fie, văd eu cît eşti de nesocotit, dar înainte, de-a te duce să pregăteşti nunta, aide cu mine
prin iad, să-1 colindăm dintr-un capăt în altul, prin toate văgăunile lui, să vezi şi tu cît sufăr ăia cari s-au ţinut cu
surori-sa, c-apoi pe urmă să nu-mi bagi vină de nimic!
− Fac, Doamne, aşa cum îmi zici, însă orice ar fi, eu tot nu-mi calc cuvîntul.
Şi purceseră spre iad. Cică, de ziua aceea, noaptea a fost lungă de tot! Se zicea că n-are să mai fie
lumina. Oamenii dormeau zi, dormeau noapte, apoi se deşteptau, mîncau şi iar se culcau; apoi iar se sculau şi
ziua tot nu se mai făcea. Chiar dobitoacele se săturaseră de atîta somn şi odihna.
− Cum intrară în iad, Dumnezeu şi Soarele pe dată fură izbiţi de o duhneală; şi cum întorceau capul, din
toate părţile se auzeau gemete şi ţipete de durere. Prin mijlocul iadului, curgea o apă nămoloasă şi puturoasă. În
această apă, o mulţime de oameni se luptau să scape de droaia de şerpi ce, încolăciţi de grumazul lor, abia îi
lăsa să răsufle. Aceştia erau cei ce se bucuraseră de lacrămile văduvii şi banul săracului. Strigătul lor te înfiora.
Şi cu toate acestea, nimeni nu le da nici un ajutor.
Mai departe, în nişte piuliţe înroşite în foc, erau pisate cu un pisălog femeile ce-n viaţa lor necinstiseră
sfinţenia casei. Ele zbierau în gura mare: „Iertaţi-ne, iertaţi-ne, că nu mai facem!", şi cu toate acestea, nici la ele
nu se uita nimeni.
Soarele privea mirat către ele, şi frica ce-l cuprinsese îl făcu să tremure. Dumnezeu, văzîndu-l, zîmbi puţin
şi coti pe un drum unde era mai întunerec, de nu se zărea nimic, şi se îndreptă spre locul unde erau chinuiţi cei
ce se iau cu surorile lor. Pe deasupra lor, se auzea într-una un fîlfîit de aripi, şi, din cînd în cînd, ţipete prelungite
ce spintecau aerul. Soarele nu mai putea de frică să nu rătăcească, şi apucă pe Dumnezeu de mînă.
Vru să vorbească, însă nu putu.
Şi cum drumul începuse a fi pietros şi puţin ocolit, deodată văzu la capul lui un cuptor mare, din care
ieşeau limbi de foc. Înăuntru lui se zăreau nişte trupuri ce erau aruncate fără milă cu nişte căngi lungi şi
încîrligate, unde bîlbăra şi dogoarea era mai mare. Soarele se înfioră şi mai tare, şi nu se putu opri fără a zice:
− Ce e aici, Doamne, de căzneşte aşa rău pe nenorociţii ăştia?
− Ce să fie! Iacă nişte nelegiuiţi ce s-au luat cu surorile lor!
Şi nu isprăvise bine vorba Dumnezeu, cînd dracii începură să scoată cu căngile lor încîrligate pe unii afară
din cuptor, îi puse fără a lua samă la scrîşnitul lor pe nişte mese de fier înroşite în foc şi-i înţepeniră ca să nu se
mai mişte, cu cîrlige muiate în otravă. Iar cînd de durere da să zică ceva, deodată, dracul, din un ceaun de fier, le
turna pe gură plumb topit şi astfel le amorţea vorba neisprăvită!
− Doamne, Doamne, zise Soarele plîngînd de milă, mare ţi-e puterea ta, de ce nu-i ierţi pe sărmanii ăştia
de chinurile ce le mai au? Cu ce ţi-au greşit ei?
− Cum să-i iert? Atunci de ce te-am adus aici? Aşa de florile mărului? Iaca, una ca asta! Eu mă ostenii
pînă acum să-ţi arăt ce te aşteaptă şi tu ce-mi vorbeşti?

24
 − Fie, Doamne! Dacă tu eşti nestrămutat în poruncile tale, eu nu pot părăsi pe sora mea. O s-o iau de
soţie, şi ce-o să fie! O să îndur şi eu necazurile nenorociţilor ăstora, şi apoi, cîte zile oi avea, n-oi fi nebun să stau
neînsurat, dacă nu-mi găsesc alta potrivă mie. Vreau şi eu să fiu în rândul lumii!
− Bine – zise Dumnezeu – să nu zici că nu te-am sfătuit! Iată, copilul meu, de povăţuit te-am povăţuit, de
probat ţi-am arătat probă – văzuşi pe nenorociţii ăştia – şi cînd ţi-o veni rîndul şi ţie la chinurile astea, atunci să nu
zici ,,iartă-mă, Doamne", şi multe alte minciuni! Pentru tine, află, am pregătit alte suferinţe şi mai grele; şi dacă tot
cutezi, am să le fac şi mai rele!
− Şi mai rele să fie, Doamne, am să le rabd. Ce-o să fac? Mi-a venit rîndul însurătorii. Toţi flăcăii, născuţi
cu mine o dată, s-au însurat de atîţia ani, numai eu am rămas. Am ajuns de rîs în faţa lor. Îmi zic că nu sunt om şi
multe altele. Chiar sfinţii au început să-şi bată joc de mine. Zic că sînt vrăjit!
Şi tot rugînd Soarele pe Dumnezeu, purceseră îndărăt şi ieşiră din iad. Cică, atunci cînd a ieşit din iad
Soarele lui Dumnezeu, se zice că a fost aşa de tare lumina, că cei ce au fost pe afară prin bătătură, au căzut jos
ca orbiţi. Lumea începuse a uita cum e lumina.
Veni şi ziua nunţii! Din toate colţurile pămîntului, împăraţi mici şi mari o porniră din crăiile lor, cu tot ce
aveau mai bun în ţara lor. Pe caii cei mai vestiţi din hergheliile lor aduceau saci mulţime, plini de nenumărate
„prezenturi" pentru nuntă. Inele de aur, pietre nestimate, smaragde, rubinuri, − toate erau cărate cu prisosinţă, zi
şi noapte, la vestitul palat al Soarelui! Din zori pînă în seară, nu mai conteneau curţile domneşti ce soseau rînd
pe rînd. De-abia mai încăpeau oaspeţii în palatul de cristal al Soarelui. Începuse să-i găzduiască şi pe cîmp, sub
corturi de verdeaţă.
Sosiră împăraţi de unde nici cu gîndul nu gândeai. Era o mîndreţe, Doamne, de ce vedeai! Fel de fel de
îmbrăcăminţi, fel de fel de podoabe pe el; străluceau de sus pînă jos în nestimate. D-apoi domniţele lor, apoi
crăiesele lor, ce mai mîndreţe pe ele; nici nu le puteai vedea; fără a rămîne pe loc înmărmurit!
Toate îşi aveau părul resfirat pe spate şi prins în nenumărate ace de aur, cu nestimate în capul lor. Cele
cu părul bălai ca spicul grîului copt, Doamne, Doamne, zîne erau, nu altceva! Ce să vă mai spui ce a fost! Eu ştiu
că ce-am văzut, să trăiesc încă de zece ori atît, şi tot n-am să mai văd!
Era un belşug apoi de voinici, îmbrăcaţi în haine de oţel de sus pînă jos, ce purtau la brîu sabie şi cuţit, ce
aveau mînerile săpate în oase rare şi umplute; cu bielşug cu aur şi pietre scumpe. Călcau mîndri prin poienile
înverzite şi se uitau cu drag la domniţele ce culegeau flori cu mireasmă neîntrecută de prin tufişurile grădinii
Soarelui. Peste toţi oaspeţii veselia domnea şi curţile „vozilor" tot soseau, care de care mai mîndră, mai
frumoasă.
Se începuse nunta, cînd iată prin mulţime venea călare tăfălogul de moş Nicola.
− Faceţi-mi loc, striga el, faceţi-mi mai repede loc, să văd ce n-am mai văzut, să aud ce nu e de crezut:
cum se ia fratele cu sora!
Toţi se întoarseră spre el şi începură să rîdă, unde îl vedeau aşa de durduliu.
− Rîdeţi de mine, dar nu ştiţi ce vă aşteaptă ! Peste vreo cîtăva vreme, o să vă blăstămaţi şi stea şi
ursoaica şi tot!
Şi descălecînd, scoase din o traistă de fier jăratec, îl răsfiră pe o tavă, pe care apoi o puse lîngă botul
calului ca să mănînce.
Calul se aplecă spre tavă, şi cînd atinse cu botul cărbunii, se fripse, necheză o dată şi, zmîncindu-se din
mîna ariciului, o luă razna pe cîmp.
− Vedeţi ce mi-a făcut calul meu. De aţi şti, n-aţi mai rîde şi aţi începe a plînge!
− De ce, de ce, moş Nicola! – întrebară mai mulţi prinţi deodată.
− De ce, de nu ce, iată ce e: văzurăţi, am dat calului să mănînce jăratec, şi el, frigîndu-se, a luat-o razna
pe cîmp, neştiind sărmanul că peste cîtăva vreme în loc de grăunţe, va găsi numai jăratec pe pămînt!
− Ei, şi ce e cu asta! Parcă ca el n-ar face ori şi care! Cum se frige omul, de durere, caută să nu mai puie
mîna pe foc.
− Da, aşa e, fugim de foc, şi cînd colo, nu ştim ce ne aşteaptă!
− Of, spune o dată ce ne aşteaptă, că pînă cînd să isprăveşti, iaca se sfîrşi nunta şi acum trebuie să
mergem la ospăţ. Începe cheful şi dumneata tot nu ne povestişi ce ai de zis!
− Iată, copiii mei, ce este. Pînă acum aveam un Soare care ne lumina şi ne încălzea şi cu toţii ştim că
vara, de focul lui nici în gaură de şarpe nu ne putem lipsi de văpaia lui. Dar cînd el s-o însura şi-o avea copii, n-o
să mai fie şi alţi sori, şi atunci, ce are să fie pe pămînt? O să mai fie atunci buruiană, o să mai fie atunci pasere
pe cer şi orătănii în curte, vită în curte şi jivini în pădure? N-are să mai fie nimic. Şi în loc de ele, de căldură, totul
are să se prefacă în jăratec, şi noi toţi, de văpaia lui fierbinte, o să pierim de sete şi foame, pentru că apele
secînd o dată cu izvoarele lor, o să se ducă şi buruienile şi dobitoacele de pe pămînt. Vedeţi, mă copii, ce ne

25
aşteaptă? Şi cînd eu am dat calului jăratec, voi v-aţi mirat. Să nu vă miraţi, băieţi; v-am arătat ce are să fie!
− Aşa e, moşule, ai dreptate!
Însă ospăţul, care începuse şi vinul ce se vedea turnîndu-se prin potire, le făcu să le piară din gînd vorbele
moşului şi începură să mînînce şi să bea ca la nuntă.
Era o veselie şi un chef, ce să zici, ca la zile de astea. Beau şi mîncau şi împăraţii şi împărătesele, de nu
se încurcau. Încă cînd era la pahare, mai lăsau fudulia la o parte şi chemînd pe paharnic, îşi umpleau din nou
paharul zicînd:
− Mi s-a răsturnat pe masă!
De mult ce se răsturnaseră paharele, veselia ajunsese la marginea ei, şi rnasa spărgîndu-se, începuse
danţul, după cîntecul unor lăutari aduşi din nişte locuri foarte îndepărtate, ce numai de dragostea Lunei îşi
părăsiseră cuibul şi veniseră să dezmierde pe nuntaşi cu cîntecele ce nu mai fuseseră auzite. Toţi vorbeau şi
şedeau ca la ei acasă, neştiind cum să înveselească pe miri, ce, de mult ce se iubeau, se uitau abia zîmbind pe
la scaunele în cari se întronaseră, la oaspeţii ce se bucurau atît de mult în nişte locuri atît de frumoase, cum nu
se dovedeau altele pe pămînt.
Dumnezeu, de cu zorile, luase sub cîrma sa carul Soarelui, că de, o dată se însoară omul şi are şi el
dreptul la o zi de saţiu, şi-1 ţinea aşa de sus de data asta, că pe pămînt era cum e mai bine: nici prea cald, nici
prea frig. Era, mă rog, ca o zi de primăvară, cînd vine rînduneaua şi cocorii. Cică, fîrtate, se zice din bătrâni, că
ziua aia a fost cea mai lungă, pentru că Dumnezeu a ţinut carul cu foc al Soarelui tot mereu în acelaşi loc, pînă
cînd s-o isprăvit cu nunta. Auzind Dumnezeu vorbele lui moş Nicola, deodată se gîndi el la cele spuse de arici şi
zise:
− De, de, vezi, tot mai deştept ariciul ca mine. Bine, zice el; eu om bătrîn, să mă iau după vorbele unui
înfumurat ca Soarele şi să-i dau voie să se însoare, fără să mă duc, barem să întreb higiul 3 lui pe arici, să văd ce
zice el! El, numai cît era cu gîndul la Lună şi cît p-aci, p-aci să aprindă pămîntul, dar să aibă şi copii! Ce bine a
vorbit el! Auzi, auzi! Să fac eu, om bătrîn, ce zice el, un biet flăcăiandru! Chiar acum am să-i despart, că de unde
nu, el cu copiii lui are să-mi dogorească şi pîrjolească tot de pe pămînt.
Şi deodată începe să mişte carul înspre apus, şi seara purcese a se face mai repede ca oricînd. Spun
bătrînii că-n ziua aceea s-a înserat mai repede ca oricînd.
Oaspeţii benchetuiră într-una şi-ntr-un timp, chiar Luna şi Soarele danţaseră. Se zice că a fost atunci atîta
strălucire şi foc de dragoste în ochii lor, că mesenii rămaseră uimiţi de văpaia asta îngerească ce-i unea. Lacrămi
curgeau fără să vrei de nevinovăţia acestei mirese, cum n-a mai fost alta pe lume, şi de mîndreaţa mirelui, cum
nu s-a mai dovedit altul de atunci. Aşa se zice din moşi-strămoşi.
Cu sosirea nopţii, împăraţii, împărătesele, prinţii, crăiesele începură a pleca, şi înainte de a se duce,
veneau de-şi lua ziua bună de la miri, urîndu-le tot ce ştiau ei mai bun pe pămînt şi în cer. Se mai povesteşte
încă, că la plecarea mirilor înspre palatul de cristal, a fost atîta dulceaţă în privirile lor; încît toţi duşmanii din lume
s-au împăcat atunci şi au trăit multă vreme în dragoste şi bine!
Dumnezeu nu lăsase nici o clipă ca timpul să treacă, şi trimise numaidecît doi telegari neîntrecuţi ca să
fure pe Soare şi pe Lună înainte de a intra în palatul de cristal. Îi trimisese cam demult şi nu se mai întorceau.
Dumnezeu începuse a se îngrijora şi totdeodată a se mînia, cînd, fără veste, văzu cum telegarii aduceau pe
aripile lor de oţel pe cei doi miri. Cît ai zice „Doamne ajută,, nici Dumnezeu nu se putu opri gîndului de a nu sta
puţin uimit ele frumuseţea şi blîndeţea de pe chipul lor. Dar aducîndu-şi aminte de spusele lui moş Nicola, se
sculă de pe tronul cerului, şi cam răstit, le zise cele de faţă:
− Voi vreţi să faceţi ceea ce nu s-a mai făcut şi auzit pînă astăzi? Am căutat cu blîndeţe să vă opresc de la
păcat, şi tot n-aţi ascultat. Eu nu voiesc ca cele orînduite de mine în tinereţele mele să iasă din zăgazul lor, şi
deci eu, prin puterea mea, vă despart. Vă blestem că de aici înainte, tu, Soare, să luminezi ziua, iar tu, Lună, să
luminezi noaptea, şi întotdeauna să vă alergaţi din zori pînă în seară şi niciodată să nu vă ajungeţi. Însă, fiindcă
durerea ce cade peste capul vostru are să fie atît de mare, iată vă dau dreptul ca de două ori pe zi să vă zăriţi, să
vă priviţi o clipă ş-apoi să dispăreţi unul din faţa altuia pentru puţin timp. Aşa are să fie de-a pururea, după cum v-
am blestemat eu!
Iar Dumnezeu, ce nu mai putea de dragul lor, pentru a nu fi văzut cum lăcrămează, s-a dat jos de pe
tronul ceresc şi, deschizînd o portiţă, a intrat în grădinile raiului.
Toate acestea le-a făcut Dumnezeu pentru binele oamenilor. Şi noi, cîte rele îi facem! Se spune, fîrtate, că
atunci Soarele s-a înroşit aşa de tare, cum se înroşeşte el de dragoste dimineaţa cînd răsare pe sprinceana
dealului, de caută să zărească, printre picăturile de Rouă, pe tovarăşa lui Luna, iar Luna s-a îngălbenit aşa de
3

Locuinţă

26
mult, cum o vedem fugind noaptea printre nourii trenţuiţi, cînd cerul e înourat!
Ei n-au mai zis nimic! S-au mai uitat unul la altul pentru ultima oară şi, despărţindu-se cu lacrămile în ochi,
au plecat în lume să se caute în veci, şi să nu se găsească iarăşi de veci!
(Tudor Pamfile, Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti, 1915, p. 106 – 113.)

27
 12) DRĂGAN CENUŞĂ (basm)
O-s că dacă nu m-aj da a povesti,
ca um puriče-a plezn’i,
povesti astăz pe la noi pe ičea n-are mai h’i;
că nu-s di cîn povestili
nij di cîn minčiunli,
că-s c-o zî dou mai încoace
de cîn să potcoze mîţa cu coajâ d’i nucâ
şî mere la sfînta rugă.
Da d’i cîn mîţa s-o beşît
mai mult la biserica nu s-o primit
ş-au trecut pi lîngâ portă pi la mini
ş-am prins-o ş-am bătut-o, bini bini
pînă m-o-nvăţat şî pe min’e.
O fost odată un împărat. Ş-împăratu cela ave tri ficiori: doi ira cuminţ şî unu ira prost. Acela cît iera
lumea şî pamîntu, iel numai în cenuşâ sî giuca. Văzîn împăratu că-i atît d’i prost şî-i atît iel d’e cenuşer, nu i-o mai
avut grija şî baiu lui.
Însâ într-o zî, s-o luat împăratu cu-mpărăteasa şî s-o dus la preumblare, ş-au dat pin hotaru zmeilor, ş-
au vinit zmăoaica, ş-au întunicat lume, ş-au luat soar’li, şî luna, şî stelili, şî luceferii, ş-au luat şî uok’ii la-mpăratu.
L-au adus împărăt’easa d’i mînâ pi-mpăratu acasă k’ior. Au spus împăratu, zîce:
− Vai d’i mini şî d’i mini, măi nevastă − dzîci − văd pre bine c-o-ntunicat lume şî m-o-ntunicat şî pi mini.
Ş-au k’emat ficiorii la dînsu.
− Dragul tat’ii! − ce. − Am tri ficiori, da unu − zîce − nu-l mai număsc că ieste şî iel, că-i aşe cum o dad
Dumnezău sfîntu. Voi ca doi ficiori d’e-mpăraţ, sâ mereţ, sâ luminaţ lume şî sâ ma luminaţ şî pe mine.
− Voia-ţ ieste, tătucâ − zîci − plecăm!
Ş-au luat ficiorii straie d’i primin’ială,
şî ban’i d’e k’eltuială
şî cal d’e călătorit.
Ş-au mărs tri lun’i d’i zîli. La tri lun’i d’i zîli, au agiuns la o cîrşmâ,la un hot’el mare, uni beu numa-
mpăraţî, şî craii, şî miniştrii. S-au băgat la hot’elu cela ş-au băut ş-o mîncat doăză şî patru d’i oară. La doăză şî
patru d’i oară, cîn la socot’eală sâ plat’iască, n-o avut ban’i cu ce sâ plăt’ească. Li-o luat cîrşmariu şî le-o arestat.
Ci:
− Pînă gioi d’imin’eaţa li punem on termin
dacă nu să află nime sa li scotă
gioi dimineaţa
li sâ ciuntâ viaţa!
uni li stă capu, li stă pk’iciorle
şî uni li stă pk’iciorle, li stă capu!
Atunci Drăgan Cenuşâ iel, fin vit’eaz, însâ nu şt’ie nime că iel ieste vit’eaz, au vinit la tat-su acasă, ca
cum vorbe iel prost.
− Tată! Tă − zîţe − ţî ma les sâ ma duc sî ieu după urma fraţîlor mn’ei!
− Măi prostuli! T’i rog fereşt’e d’inaint’e me câ-s d’istul d’i-amărît4) şî d’istul d’i năcăjît, nu mă mai năcăjî
şî tu.
− Ba nu, tătucă − dî sâ ma les să ma duc sî ieu − zîci. Atuncea-mpăratu o luat paloşu şî cîn l-au aruncat
odată-n uşâ au întrat pînă-m mănunk’i.
− Ei − zîci − tată, tată! − zîci. − Vedz − zîţi − că nu ti-o azutat Dumnăzău sfîntu să-l zvîi îm mine, că l-a
zvîlit în ută! Hatuncea − zîci − io mă duc, tată !
Ci:
− Du-t’e, măi prostule − zici — t’i rog d’i pi capu mn’eu, sâ nu t’e mai văd.
− Da − zîţe − tătucâ! Sâ-n dai ieputoara care-ai fos dumn’eta mn’ire, sî taua, sî buduganu, sî frîu! − iel
vorbe prosteşt’e!
Atuncea zîce:
− He-he-hei! − zîce − măi prostule, tu caţ potcoave d’e cai morţ!

4
Pov. dă din cap.

28
 − Ba − zîci − nu, tătucâ − zici − uni le-oi găsî, a mele sâ fii.
− Apă-a tale sâ fii, dragu tat’ii.
Ş-au luat Drăgan Cenuşâ o covată d’i jârat’ic ş-au trecut pi lîngâ cai şî tăţ caii forăieu şî zvîrleu. Îns-o
vinit on cal jupk’it, amărît, care numa coastele să vid’e d’i dînsu ş-au pus gura pi jărat’ic şî l-au mîncat d’intr-o
dată. Iel pe-acela l-o prins în frîu. S-au dus îm pod ş-au cătat paloşu, şî buzduganu, şî şaua, ş-au pus-o pi cal,
şaua şî buzduganu, şî paloşu. Ş-au mărz la mă-sa. Zîci:
− Mamă! Sâ-m faci o turtă d’i cenuşâ!
Ce:
− Vai d’i min’i, dragu mamii, cum sâ-ţ fac io turtă d’i cenuşâ?
− Hei − zîci − mamă, cum? Ie şî cerne cenuşâ pin sîtâ şî − zîci − moaie-o cu apă caldă, şî pune-o-n
cenuşâ sâ sâ coacă.
Atunce,o luat mă-sa ş-o făcut-o, şî iel, după ce-o copt-o, o scuturat-o, ş-o suflat-o, ş-o legat-o într-o
batistâ ş-o pus-o în taşcâ, ş-au încălicat pi cal. Ş-au întrebat calu, ci:
− Cum sâ merem, stapîni? ca gîndu, ori ca vîntu? Zîci:
− Dacă-om mere ca vîntu, ni prăpădim! Dacă-om mere ca gîndu, tot la fel! Însâ − zîci − merem lin ca
vîntu,
tremurîn pămîntu!
S-o dus lin ca vîntu
tremurîn pămîntu!
Au agiuns la cîrşmăreasa-aceie. S-au da gios d’i pi cal, ş-au legat calu la gard, şî s-au băgat înuntru.
− Bună ziua, cîrşmăreasă!
− Mulţămăs dumitali, vonici!
− Sâ-m dai om pahar d’i rak’iu d’e tri ban’i.
I-o dat om pahar d’e rak’iu d’e tri bani, şî iel o scos o bucăţîcâ d’i gustare d’e ce n’iagră, d’i cenuşâ, ş-o
mîncat. L-au întrebat cîrşmăreasa.
− Vonici! Ci fel d’i uom iej dumn’eta d’i mănînci aşa o bucăţîcâ d’i pîne n’iagră, şî bei dumeta on pahar
d’e rak’iu d’e tri ban’i?
− Atît mn’i-i băutura me, ş-atît mn’i-i mîncarea me.
− Sîn doi ficiori a-mpăratului Roşu care-o băut ş-o mîncat doăză şî patru d’i ceasuri şî n-o avut la urma
cu ce să plăt’ească. Şî dacă nu să află nime să li scotă pînă gioi dimineaţa,
gioi dimineaţa,
li sâ ciuntă viaţa!
Atunce iel o inşît la căluţu lui afară, ş-o strîgat:
− Căluţu meu! − ce − fraţî mei sunt aici. Ci sâ facem sâ-i scoat’em?
Zîce:
− Bagă mîna în urek’ea stîngă şî scoate-on pumn d’i galben’i ninumăraţ şî bagă − zîci − dă-i pi masă
ninumăraţ.
Au băgat mîna în urek’e ş-o scos om pumn d’i galbin’i ninumăraţ şî i-o pus pi masă.
− Sâ li dai drumu − zîci − la aciie doi ficiori.
Atunci o dat uordin cîrşmăreasa şî le-o da drumu. Îi, d’i bucurii câ li-o da drumu şî nu li spîndzurâ, au
încălicat pi cai ş-o plecat la drum mai d’epart’e.
Iei o mai stat cît o mai stat în cîrşmă şî pi-urmă o inşît d’intr-acela hotel, s-o suit călari pi cal cu spat’ili la
capu calului şî cu gura la curu calului, ş-au prins calu d’i coadă, şî striga:
− D’iee! D’iee, caluli!
Atunci au înturnat ficioru cel mai mare capu. Zîci:
− Vai d’i mini, măi frat’e − zîce − vine prostu după noi şî ni face d’i tătă ruşînea, hai să-l omorîm.
Îns-acel mai mijlociu o spus:
− Măi frat’e, nu-l omorîm! Câ − zîci-i tot frat’ili nostru şî tot sîngele nostru. N’e-a prind’i bini, că n’e-a
căuta d’i cai şî ne-a pazî pi noi un’e-om dorn’i noi.
Zîce:
− Măi prostule!
− Ti-i, măi fraţîlor?
− Rămăi măi napoi, că ni faj d’i ruşîni.
− Am tâ rămîn, măi fraţîlor.
O rămas mai înapoi. Iac-o mărs ii ş-o agiuns la podu d’e aramă. Cîn o agiuns la podu d’i aramă, ii acolo

29
n-ave voii sâ facâ foc. O strîns lemn’e pîn la mn’ezî nopţî. La mn’ezî nopţî s-o aprins lemn’ele singure. Ii o fript
cît’e-o buca d’i slăn’ină, şî cu pîni, ş-o băut cît’e-om pahar d’e vin, fără sâ-i mai deii lu Drăgan Cenuşâ. Iel o scos
o bucăţîcâ d’i turtă d’i-aceie ş-o băgat-o-n gurâ ş-o mîncat. Cîn o băga în gurâ, Dumnezău i-o făce mn’ere, pentru
că iel iera vit’eaz, însâ nu şt’ie nime.
− Măi prostule! Tu să cas d’i cai, că noi dorn’im.
− Oi căta, măi fraţîlor.
Însâ ii s-o pus la culcat fără grijă. Iel s-o pus su căşîţa podului. Iacâ nu mul să durează, vini zmău cu
calu d’e-aramă. Cîn o agiuns calu pi pod, o sărit calu odată-n sus.
− D’ie, cal, mînca-t’e-ar corg’ii. Că − zice − doră nu-s răcori d’e-a lu Drăgan Cenuşâ pe ici. C-am auzît d’i
numili lui, da i-oi mînca io capu lui!
− Ba ţ-oi mînca io a tău, cu-ajutoru-lu Dumnăzău sfîntu.
S-o dat în luptă d’i la mn’ezî nopţî pînă-m prîndzu mare, l-o omorît cu tăt cu cal, ş-o da drumu la stele, şî
la luceferi.
Atunci s-au sculat ceia:
− He-he-heei! Scolă, măi prostuli 5, şî cată d’i cai, că să t’em zmeii d’e noi, c-o da drumu la stele şî la
luceferi!
S-o sculat iel ş-o căutat d’i cai. Ei, au băut, au mîncat ii, însă lu Drăgan Cenuşâ nu i-o dad n’imn’ic. Au
încălicat pi cai ş-o plecat mai d’epart’e. Au mărs tri zîli şî tri nopţ. La tri zîli şi la tri nopţ o agiuns la podu d’e argint.
− No, măi prostuli! Tu sâ caz d’i cai, că noi n’e culcăm! Iar-o strîns l’emn’e pîn la mn’ezî nopţî, la mn’ezî
nopţî s-o aprins l’emn’ele sîngure. O frip cît’e-o buca d’i slănină, şî cu pîni, ş-o băut cît’e-om pahar d’e vin. Zîci:
− Noi ne culcăm, şî tu sâ caz d’i cai, şî sâ ne păzăş şî pe noi.
− Oi căta, măi fraţîlor!
Iel iară s-o pus su căşîţa podului. Nu durează mult, iacă vini zmău cu calu d’e-argint. Cîn au agiuns pi
pod, o dat calu odată, o sărit în sus di pi pod.
− D’ie, cal, mînca-t’e-ar corg’ii! Doră nu-s răcori d’e-a lu Drăgan Cenuşâ pe-aici, că n’i-o mîncat on frat’e
ca o flore, că i-oi mînca io capu lui.
− Ba ţ-oi mînca io a tău cu-ajutoru lu Dumnezău sfîntu. S-o dat în luptă d’i la mn’ezî nopţî pînă-m prînzu
mare, şî l-o omorî cu tăt cu cal, ş-o da drumu la lună. Însâ s-o sculat ceia d’imin’eaţa:
− H-e-e-e-i! măi prostule!6 Scolă şî cată d’i cai, că să t’em zmeii d’i noi − zîci − c-o da drumu − zîci − la
lună.
S-o sculat, iel o cătat d’i cai. Iar-o mîncat ii tăţ, da Iu Drăgan Cenuşâ nu i-o mai dat n’imn’ică. Însâ-o-
ncălicat pi cai, ş-o plecat mai d’epart’e. O plecat iară, tri zîli şi la tri nopţ, şî la tri zîli şî la tri nopţ, iară o agiuns la
podu d’e aur. Cîn o agiuns la podu d’e aur, au strîns l’emn’e pîn la mn’ezî nopţî şî la mnezî nopţî s-o aprins
l’emn’ele sîngure. O fript iei cît’e-o buca d’e slăn’ină şî cu pîni ş-o băut ş-o mîncat. Însă Drăgan Cenuşâ nu mai
ave mn’icâ ce mînca acuma. Ce:
− Măi, prostule?
− Ci, măi fraţilor?
− Să cătaz di cai, că − zîce − noi ne culcăm.
− Măi fraţîlor: pîn aici! Aici − zici − uit’i ci: în iez nopt’e aveţ să staţ într-agiutorinţa me. Ce. − Na-vă
aieste doă săbg’i care le aveţ în mînâ şî na-vă aieste doo pk’ietri şî puneţî-vă su căşîţa poduli, ş-ascuţîţ săbg’ile.
Cin îz vid’e că tremurâ pămîntu mai straşnic, sâ sariţ să m-agiutoraţ să nu mă lăsaţ. Că d’i nu-s sări şî nu mi-ţ
agiutora − zici − nu şt’iu dzău cum ar sâ h’ii, c-asta-i nopt’ea d’inti şi d’i pi urmâ.
Atunci ii o căzut în g’enunţ amîndoi.
− T’i rog, dragă frat’i, iartă-ni, că n-am şt’iut ci facem că am gîn’it că zmeii sâ t’em d’i noi.
− Ei − zîci − nu-i n’imn’icâ.
Iei s-o pus la capîtu podului. O vinit − nu durează mult − o vinit zmău cu calu d’e aur. Cîn o agiuns odată
pi pod, o sărit calu drept în sus.
− D’ie, cal, mînca-t’e-ar corg’ii, că doră nu-s răcori d’e-a lu Drăgan Cenuşâ pe ici, că n’i-o mîncat doi fraţ
ca dou flori, că i-oi mînca io capu lui.
− Ba ţ-oi mînca io a tău cu-ajutoru lu Dumnăzău sfîntu. S-o dat în luptă d’i la mn’ezî nopţî pînă-n prînzu
mare, nu s-o doved’it n’ic cela pi cela, n’ic ista pi ista, una d’i tare, şî ii amîndoi, şî caii. O trecut on corb pi sus. O
strigat zmău:
− Corbu, corbule! Adă-m o cană d’e apă caldă şi una rece. Ce caldă toarn-o pi Drăgan Cenuşâ, şî pi
5
Pov. se uită în sus.
6
Pov. se uită în sus.

30
calu lui, şî c rece toarn-o pi mini şî pe calu mn’eu, şî ţ-oi da un hoit şi-i mînca.
Atunci o strîgat Drăgan Cenuşâ:
− Corbu, corbule
uşt’e-t’i-mn’i-ar vin’erea
adă-m o cană d’e apă caldă şî una rece. Ce rece toarn-o pi mini şî pi căluţu mn’eu, şî ce caldă toarn-o pi
calu zmăuli şî pi zmău, că ţ-oi da şept’e hoituri şi-i mînca.
Iară corbu d’in şept’e hoituri s-o bucurat ş-o mărs ş-o adus o cană d’e apă rece şî una caldâ. Ce
hierbint’i o turnat-o giumatat’e pi zmău, giumatat’e pi calu zmăului şî ce rece o turnat-o giumatat’i pi Drăgan
Cenuşâ şi giumatat’i pi calu lu Drăgan Cenuşâ. Cîn l-o prinz Drăgan Cenuşâ pi zmău odată, şî cîn l-o izbit odată,
l-o izbit pînă susuori îm pămînt, ş-au scos paloşu şi l-au tăiet, i-o zburat capu d’i la trupu lui. Ş-atunci căluţu lui cîn
l-o prins odatâ pi calu zmăuli şî cîn l-o izbit odată d’i pămînt, o crăpat drept în douâ.
Zîce:
− Amu mă duc şî ieu s-arăt şî io la fraţî mn’ei cu cin’e m-am luptat şî io, sâ vadă şî iei.
S-au dus su pod. Cîn s-o dus su pod, fraţî lui morţ.
− Alelei! − zîcî − Vorbeşt’e, poft’im − zîce — cu morţî, dacă ai cu cini vorbi! − ce − Căluţu meu! Şt’i tu
ceva?
Ci: − Ci-i, stapîni?
− Fraţî mn’ei îz mort. Ci fac ieu amu?
Zîci:
− Nu-i nimică − zîce − las câ-i înziu ieu.
Ş-o mărs căluţu ş-o suflat odată pi dînşî, i-o-nziet.
− Huuu! Da greu am dornit!
− Dorne voi di veci, măi fraţîlor, dacâ nu iram ieu. Măi fraţîlor: acuma − zîci − uitaţî-va şî voi − zîci − cu
cini m-an luptat şî ieu.
Cin o văzut fraţî lui, o-ncremenit.
− Acuma − zîci − lumea-am luminat-o, amu − zîci − mă duc să luminez şî pi tata. Na-vă iepşora me, şî
staţ aici.
O luat ii iepşora, însâ Drăgan Cenuşâ s-o dat pisti cap s-o făcut on şoarec ş-o plecat pîn la curt’ea
zmăoaicii. Cîn o agiuns la curt’ea zmăoaicii, ş-o făcut bortâ pi su talpa curţii ş-o ros pod’elili, şoarecu, ş-au întrat
în casâ. Însâ zmăoaica d’i pi cupt’ior o sîmţît, o prins a amn’inusa:
− H,h,h,h,h! T’emn’iţa va mînînfii, curvi! In daţ 7, că-m pare c-o întrat răcori d’e-a lu Drăgan Cenuşâ pin
casă! Că ni-o mîncat tri ficiori ca tri flori.
Fet’ele dau încoace, dau încolo, dau pi d’incoace, nu gasăz n’imn’ică. Şoarecu ţup d’incoafie 8, ţup
9
d’incolo , ţup pi horn, şî o puz gura pi racliţa tatîni-so, şî pi su bortă, cu uok’ii tatîn’i-so şî sâ t’e duş, băiet’e!
Iacă o agiuns la fraţî lui.
− No, măi fraţilor! Mn’i-o agiutat Dumnezău sfîntu şî am luat şî uok’ii tatukii. D’e-acuma înaint’i încălicăm
pi cai şî plecăm.
Însâ zmăoaica d’e-acasă o strîgat cătră fet’e:
− T’emn’iţa va mînînci − zîci − .Uitaţî-vă − zîce − c-o furat uok’ii tatîni-so. Sâ mereţ repid’e, una să vă
faceţ om măr, şî una să vă faceţ o fîntînă. Io am să li dau aşă on gust d’i strajnic c-ari să mânînce meră, ş-or
mînca, ş-or crăpa. Dacă nu, am sâ li dau o set’e atît d’i strajn’icâ: cîn or be apâ, or crăpa.
Însâ ii tăs tri o-ncălicat pi cai. Fet’ele d’e zmăoaice o plecat înăint’ea lor pi sus, şî una s-o făcut o fîntînâ,
şî una om măr. Agiungîn fraţî lui, văzîn înăint’ea lor om măr.
− Vai, măi frat’i! Uiti-ti colo ce măr mîndru şî frumos. Noi pănă nu mîncăm om măr d’im măru cela, noi to
crăpăm!
− Staţ, fraţîlor, sâ mânînc ieu întîi şî pi urmă-z mînca şî voi − zîci − aveţ răbdare.
O mărz Drăgan Cenuşâ înaint’e ş-o făcut cruce cu paloşu: s-o făcu tăt sînge.
− V-o trecut gustu, măi fraţîlor?
− Trecut!
− Ei, videţ ce-az vrut să mîncaţ?
− Vid’em, măi frat’e. Mergem înaint’i.
Iaca ci văd înăint’ea lor: văd o fîntînă.
7
Pov. se uită spre stînga.
8
Pov. se uită spre stînga.
9
Pov. se uită spre dreapta.

31
 − Vai, mă frat’e, aşa d’i straşn’ic n’i-o pălit o set’e, şî pîn nu bem oleacă d’e apă d’in fîntîna-ace − zice −
noi tot crăpăm10.
Atunci iel o strîns odată calu cu pintenii, şî cîn ş-o făcut calu o viteză, o fo pi fîntînă, ş-o făcu cruce cu
paloşu, s-o făcu tăt sînge.
− V-o trecu gustu, măi fraţilor?
− Trecut.
− Ei, videţ ce-az vrut sâ beţ? Acum, măi fraţîlor! Uitaţî-vă ci: na-vă iepuşora me şî s-o duceţ acasâ sâ-i
daz drumu între herg’elie cu cai în grajd’iu cel mai mare. Şî spuneţ la tatuca câ voi aţ luminat lumea, voi aţ
luminat pe tata, sa spuneţ că nici n-az auzî d’i numele mn’eu, nij nu m-az văzut11 pi mine. Că ieu mă duc pi uni
mn’i-a agiuta Dumnăzău sfîntu,
pin codri,
pin zăhăstrii,
pin pustietăţ,
că vini zmăoaica c-o falcă-n cer şî cu una-m pămînt, şî d’i ni prindi pi tăs n’i face praf şî cenuşâ.
Ci:
− Măi frat’i − zîce − Noi fincă t’e vid’em că ieşti aşa om viteaz dumn’eta, ş-aşa on uom vit’eaz, nu ni
ducim, uni meri dumn’eta, merem şî noi.
Ce:
− Nu mai stas pi gînduri şî la povesti mult, plecaţ înaint’i, că vini zmăoaica după mine.
Şî iel atuncea o rupt-o d’i fugă
pin codru,
pin zăhăstrii,
pin pustietăţ.
O mărs timp d’e-on an d’i zîli. Ş-o agiuns la on vit’eaz. Vit’eazu cela i să spune − on meşter − care i să
spune, «Marcu Armănaş».
− Bun noroc, Marcule Armănaş!
− Mulţămăs dumn’itali, Drăgan Cenuşâ! Ţ-am auzît d’i numi, da n-am crezut pîn nu t’e-am văzut.
− Dragă meştere şî Marcule Armănaş: poţ să-m faci căucia asta, să n-aibă pi uni untra um fir d’i ac?
Zîce:
− Da!
Imidiat i-o-mbrăcat-o-n cinc minut’e tătă-n oţăl.
− Acum − zîci − Marcule Armănaş: să-m faci o bombâ d’i nouză şî nou d’i măj!
I-au făcut o bombă d’i nouză şî nou d’i măj. Zîci:
− Uit’i ci! − iel o pus mîna pe cleşt’e ş-o ţînut boamba-m foc. Iac-o sosît şî zmăoaica.
− T’i rog, meşter bun! ci vrai pi lumi, aceie-z dau: bănăret, şî ce ai plăcere îz dau pi lumi, numa t’i rog fă-
m bortă să mă uit cu giumăta d’i uok’i, să vid’em ci fel d’i uom îi Drăgan Cenuşâ, că n’i-o mîncat
tri ficiori
ca tri flori,
şî dou fet’e
ca dou zîni!
Ci:
− Fă-i bortă să uiti cu giumăta d’e uok’i.
I-o făcu bortă, s-o uita cu giumăta d’i uok’i.
− Vai di mini, ci mîndru şi frumos ii! Fă-m bortă, să mă uit cu tăt ok’iu.
− Fă-i bortă, sâ uit’i cu tăt ok’iu.
Ce:
− Vai d’e mini, mîndru şî frumos ! Fă-m borta să mă uit cu-amîndoi uok’ii.
I-o făcu bortâ, s-o uita cu-amîndoi uok’ii.
− Meşt’er bun! Ci vrai pi lumi, aceie-z dau, fă-m bortă să bag capu, să-l văd d’in cap pînă-n pk’icioare
cum sâ cad’e.
Ce:
− Fă-i borta.
Însâ iel s-o da d’inapoia uşii. Cîn o tras cu boru-odată în uşâ o făcut borta! Şi cîn o băgat capu
10
Pov. dă din cap.
11
Pov. dă din cap.

32
zmăoaica, şî cîn o căscat gura sâ-l sorbă, cîn i-o ţîpat bomba ce roşâ pe grumaz, cîn o scos capu baba, şî cîn o
sărit odată12 în înaltu cerului, şî cîn o pk’icat gios, speria şî cenuşâ s-o făcu d’intr-însa. Ş-au işît Drăgan Cenuşâ
afară.
− Mulţămăs lu Dumnezău sfîntu, c-am mai scăpat şî d’i bala asta spurcâtâ odată! Amu, măi Marcule
Armănas: ce bini vrai tu pintru binili care mn’i l-ai făcut mii?
Ci:
− Nu vrau nici-om bini. D’i şept’e an’i d’i zîli d’i cîn mă bat după fata-mpăratuli Verd’e şî nu pot s-o ieu!
Cînt-un cucoş d’i tri patru poşt’e d’i loc, să scol santinelili şî nu pot s-o fur!
− Hai cu mini, că n-or mai cînta niş santinelili, niş n’imn’ic.
S-o luat ii amîndoi ş-au plecat.
Zîce:
− Hai, că une-z doi, nu-s tri!
Ş-o luat ş-o plecat. Margînd pi drum, ci sâ vadă înaint’ea lor? On om: to pun’e urek’ea 13 la pămînt şî iar-o
lua! To pun’e10 urek’ea la pămînt, şî iar o lua.
«Mare ţ-î puterea, Domn’e! Ci să ascult’i uomu ista aiş la pămînt»?
− Măi omule, si faş tu aisi? To pui10 urek’ea la pămînt şî iar o iei?
− Hă! Io ascult cum creşt’e ovăsu.
− Da tu sini ieşti?
− Io − zîce − sînt Ok’ilă!
− Şî tu auz cum creşt’e ovăsu?
Ce:
− Aud!
− Da bin’i − zici − ci faci cu uok’iu ista d’inapoi14?
− Hă! Cu doi uok’i dorm, şî cu unu mă uit! Şî io văd şî pi lumea asta, şî pi celantâ lumi.
− Şi ce vezi tu?
− Ci văd? Vâd tăt ci vrai pi lumea asta. Văd duminica cum mărg oaminii − zîci − la biserică, cum iesâ
d’iavolu înaint’ea lor, şî li-nd’eamnâ sâ sâ bage-n cîrşmă, şî beu, ş-apăi d’e-acole să-mbatâ, sâ prind la bătăii, sâ
taii cu cuţîtili, sâ omoară, apăi io − zîci − mă duc într-on colţ15 ş-atîta
ci rîd pînă-m ies uok’ii ca cepele-afară − spun’i d’iavolu.
− Măi − zîce − hai cu noi, că − zîci — une-s tri, nu-s patru!
− Hai!
S-o luat şî s-o dus mai încolo. Mărgîn mai încolo, ci sâ vadă? Un om sâ-mvîrt’e în loc cu-o botâ şî n-ave
loc une s-o zvîii.
− Măi omule, se fas tu ais?
− D’e şept’e an’i d’i cîn mă-nvîrt rotă16 cu bota asta, şî n-am loc une s-o zvîrl.
«Mare ţ-î put’erea, domn’e!»
− Tu cini ieşti?
− Io sînt Vîntu!
− Măi, hai cu noi, că une-s patru, nu-s cinci!
− Hai!
Margîn mai încolo, ci sâ mai vadă? Ved’e pi Puşcă-ţînţar: dacă iera pasârea după soari 17 sau după lunâ,
iel acolo trage cu săgiata ş-o puşca.
− Măi Puşcă-ţînţar’! D’i si nu dai tu pace la păsări sâ trăiască, d’i si omori tu tăt’e păsăr’li?
− Hî!Dacă-s flamînd! Cum sâ nu omor? Sâ mănînc şî ieu − zîci − că asta mn’i-i meserie me.
− Mă, hai cu noi, că une-s cinc, nu-s şesâ!
− Hai!

12
Pov. se uită în sus.
13
Pov. se apleacă spre stînga.
1

14
Pov. duce arătătorul drept spre ceafă.
15
Pov. se uită spre dreapta.
16
Pov. descrie un cerc cu arătătorul drept.
17
Pov. se uită în sus.

33
 Mărgîn iel pim păduri, căuta um băţ drept şî nu-l găse. Iacă, n’imn’ică vorbă, ved’e iel: ista copac sucit 18,
cellant în ce part’e sucit19 puş unu pişti altu, strîmbi, în tăt feliu.
«Măi, oare cini strîmbâ tăs copacii iştia, şî tăt’i lemn’ili-estea d’i nu li dau pace sa crească drept?»
Mere mai încolo, iacă dă peste Strîmbă-l’emn’e: lua copacu d’i la vîrv şî-l suce 20 ş-în cşlantâ part’e, ş-în
iasta part’e sî li pune peste o laltă21 sâ crească, şî li-mvîrt’e roata.
− Măi Strîmbâ- l’emn’e! D’i si nu dai tu pace la l’emn’e, cum le-o lăsat Dumnezău sfîntu pi faţa pămîntuli
sâ creascâ, d’i se li strîmbi tu în tăt feliu?
− Măi, nu tas, că cum strîmb l’emn’eli-estea, aşă t’i strîmb pi tini!
− Tu pi mini?
− Ieu pi tini!
Cîn i-o ars o botă d’i h’er la cur:
− Vai, frat’e Drăgan Cenuşâ, nu mai da! Că ţ-am auzît d’e nume, da n-an crezut pîn nu t’e-am văzut, hai
n’e prind’em fraz d’i cruce.
− Hai, că − zîci − un’e-s şesâ, nu-s şept’e!
Bun! Iacă sâ ieu iei şî mărg înaint’i. Margîn mai înăint’ea lor, ci sâ vadă? Ved’e-on cal, on om c-o falcă-m
cela capăt d’i mare, şî cu-o falcă în ista capăt d’i mare.
«Mare ţ-î put’erea, Domn’e! Ci sâ mai h’ii ş-acela? Set’ilă!» Cîn sorbe odată, sorbe tătă marea, ş-apâ
mai sta şept’e an’i pînâ sâ strînge, şî iar o be! Mere Drăgan Cenuşâ la dînsu.
− Măi Set’ilă! Batu-t’e-ar Dumnezău sfîntu, − după cum iej bătu d’e Dumnezău − d’i si sorbi tu tătă apa,
şî leş tu peşt’ii, şî sâ sâ năcăjascâ pi uscat, şî tăţ uaminii t’i blastâmă că − zice − n-au morile cu ci cerne fărină, şî
n-au apă, şî n-au n’imn’ică! D’i si nu dai tu pace − zîci − la apâ sâ sâ strîngă sâ, uaminii − zîci − ca sâ nu sâ
ped’ep-sască d’in cauza ta?
− Hî! Dacă asta mn’i-i meserie, şî mn’i-i sete, că − zîci − mn’i-i set’e.
− Măi, hai cu noi, c-ai sâ t’i vez tu odată sătul. Hai, că − zici − un’e-s şept’e, nu-s opt.
S-o luat ş-o mărs, mai naint’i. Iacă mărgîn mai naint’i, ci găseşt’e? Douză şî patru d’i pluguri ara, ş-om
moşn’iag înapoi mînca brăzdili şî tot strîga:
− Araţ, araţ, că-s flămînd!
«Mare ţ-î put’erea, Domn’e! Ci sâ mai h’ie? Aista trăbă să h’ie Foamet’e!»
− Măi uomule! D’i si nu dai tu pace la uaminii iştia, şî la vit’ele este, şî li pui şi ară, şî le năcăjăşt’i şi
mînînci brăzdili-n napoi?
− Dacă ieu sân Foamit’e, ci sâ fac?
− Măi, hai cu noi, că t’i-i vid’e odată sătul.
− Hai, zău, măi Drăgan Cenuşâ, că ţ-am auzî d’i numi, da n-am crezut păn nu t’e-am văzut. Că pi mini,
d’i cîn mama m-o făcut, io îm viaţa me sătul io nu m-am văzut!
− Hai, că − zici − uni-s opt, nu-s nouă.
S-o luat ii tăţ opt ş-o plecat înainte. O marş ii tăţ opt înaint’i. Cum o mărs, o văzut doăză şî patru d’i
stînjîn’i d’i lemn’e, ard’e, ş-om moşn’iag îmvîrt’it d’i dousprăzece uori pi lîngâ foc, ş-a doisprîzecilea oarâ i-ajunge
capu pi pk’icioare.
O strîgat Drăgan Cenuşa:
− Măi fraţilor! Pîn aicea am vinit cum am vinit, da d’e ici − zîci − nu şt’iu zău încolo cum ar h’i! Da − dzîce
− nu-i facem mn’icâ, ni punim tăţ cu capu su cojoc la moşneag!
S-o pus tăţ cu capu su cojoc la moşneag. Cin s-o-ntins moşneagu odată înaint’e, Dumnezău şti cît’e
hectară d’e pădure-o rupt! Şî cîn o puşcat moşn’iagu o beşînâ:
munţî s-o cutremurat,
şî văile s-o tulburat,
şî padurile-o pk’icat!
O strigat Drăgan Cenuşâ:
− Hoo, tată! Nu ni-mpuţî aşă d’i tare!
− He-he-hei! Mulţamăs lu Dumnezău sfîntu, că d’intr-o beşînâ mn’i-o dad Dumnăzău op ficiori lîngâ mini!
Ai avut noroc, Drăgan Cenuşâ, că-ai vinit cu bini, dar sâ h’i vinit cu rău, nu ştiu zău, cum ira! D’e-amu haid’es cu
min’i, că io-s cîrma înainti!
18
Pov. arată spre dreapta, cu arătătorul drept.
19
Pov. arată spre stînga, cu arătătorul drept.
20
Pov. schiţează răsucirea, cu mîinile.
21
Pov. îşi încrucişează pumnii.

34
 Luat Drăgan Cenuşâ ş-o ‘plecat înaint’i. Moşn’iagu, cînd o agiuns la mare, o tras cu narea ce d’i ger, o-
ng’eţat marea ş-o trecut d’incolo pisti mare.
L-o oprit soldaţî, santinelili.
− Ho, moşuli!
− Ho o fos tată-to cîn s-o suit pi mă-ta şî ti-o făcut pi tini-om prost, nu ieu!
S-o luat s-o dus la-mpăratu. Bătut în uşâ.
− Da, da! Poft’im!
− Bun noroc, înălţat’e-mpărat’e!
− Mulţamăs dumn’itali, moşuli! Da ci-ndrăzn’eşt’i aşă d’i tare, că cîţ peţîtori mn’i-o vin’it la fatâ, n-o-
ndrăznit aşa ca dumn’eta?
− Ei, înălţat’e-mpărat’e! Stăi, că şî io m-an gînit că-i mai mul năsîp îm mari, d’ecî cet’ină pi copac, d’ecît
frunză pi pămînt! Trebe
sâ stăm, sâ bem, sâ mîncăm, sâ gînd’im,
în lumi cum să trăim?
− Ei − zîci − moşule − zîci − ai dreptat’e − zici. − Da − zici − ca dumn’ealvostră − zîci − viniţi pi drum −
zîci − trebe sâ vă dau o odăii, sâ va culcaţ, ş-apăi d’imin’iaţă om vorbi.
− Apăi! − zîce − aşă, înălţat’e-mpărat’i, că n-am vinit să-s peţăsc nici poarta, nic uşa, nici sâ t’i văd d’i
frumos! Am vinit sâ peţîm fata!
Bun! Li-o luat şî li-o dat o odaii. Însă o turnat − li-o dat o odaii d’e-aramă − ş-o turnat triză şî op d’i focari
pi lîngâ odaia-ace, tăt cu foiuri.
− Pîn la mn’ezî nopţî, sâ mn’i-i faceţ tăţ scrum!
Iacă pe la mn’ezî nopţî, sâ prind’e-a roşî casa. Strîgau toţ că crapă d’i cldurâ, şî nu mai pot, ard cu tătu!
O strîgat Drăgan Cenuşa:
− E, moşule! Dumn’eta cu doăză şî patru d’i cojoce, sâ t’i vid’em ci poţ plăt’i?
Cîn o tras moşn’eagu cu narea ce d’i ger, o pus g’iaţa d’i doi stînjîni pi casâ. Ci s-o furnicat înti câ li-i
cald, a doile câ crapâ d’i frig! He! li-o făcu cum o foz mai bin’i d’i sta d’i giucat în cărţ.
− Apă − zîci — amuj vi-i cald, amuj vi-i frig! Pintru min’e-o fost numa bun cum o fost întîi aşă roş 22, niş
cald, niş frig, numa bini sâ ma culc!
Iacă d’imin’eaţa − ii giucau în cărţ − iacă d’imin’eaţa mînâ împăratu servitore sâ scoată zgura-ace d’e-
acolo afarâ. Mere servitoarea, ii giucau în cărţ, să sfad’e d’i untri cărţ. Servitoarea puni urek’ea la uşâ ş-ascultâ.
Da spuni Vîntu:
− Măi Puşcă-ţînţar’!
− Ce-i?
− Ia sîmţeşte, vez cini-i la uşâ?
− Măi, servitoarea-mpăratuli.
Cîn trrage-odată mojn’iagu cu narea-ace d’i ger, i-o-n-g’eţat pălnili şî-obrazu pi uşâ! 23 Trage fata, tragi: i-
o rămas pk’elea24 pi uşâ, şî obrazu, o buca d’i pk’ele d’i pi obraz, şî mere în casâ la-mpăratu.
− Înălţat’e împărat’e,
graţie capu mn’eu,
graţie fătu mn’eu
− zîci − ii giocă-n cărţ.
− Curvă sâ-ţ h’ii ţîi obrazu tău, ş-acela ce t’i-o-mvăţat pi tini! − ranţ o palmă. − Da cum pos sâ spui tu
minciunli este?
− Dacă n-ar h’i ad’evărat, înălţat’e-mpărat’e, sâ-m tai capu!
Sâ duci-mpăratu, d’işk’id’i uşa, i văd. Cînd i-o văzut, o-ncremenit!
− Bună d’imineaţa!
− Mulţamăs dumitali, înălţat’e-mpărat’e.
− Ei, cum az dornit?
− A draculi îz mulţămn’im d’i hod’ina care n’i-ai dat-o! D’i la o vreme atîta d’i cald n’i-o fost, c-an gînit că
crăpăm d’i căldurâ! D’i la o vreme, atîta d’i frig n’i-o fost, c-am împrumuta cît’e-on cojoc d’i la mojn’iag, n’e-am
îmbrăcat iş n’e-am încălţat. Da ori fata, ori capu!
Zîci:
22
Pov. ridică dreapta în sus.
23
Pov. întinde mâinile înainte.
24
Pov.întinde palmele răsucite în sus, înainte.

35
 − Da! − zîci. − V-oi da fata. Staţ, sâ va fac o mîncare, sâ mîncaţ, câ doră nu-s mere ca d’i la o casâ pustii
d’i la mini, ca d’i la o-mpărat.
Da Foamete şî Setilâ:
− Da, da, înălţat’e-mpărat’e, da dacă n-ar dura mult! Gm! Gm! − iel îng’iţă noduri că-i ira foame.
Set’e, numa cît sâ linge, cîn o auzî d’i băuturi! Iacă li-o făcut o masâ, zîcim, bunăoară aşa cam d’i doozăj
d’i kilometări d’e lungă: cară cu pîni, vagon’e cu pîni, bihuliţâ, boi, vit’e taiet’i, şî buţ d’i vin, ş-în celantâ part’e, ş-în
iastalantă part’e, pi doo părţ.
− Măi, vid’ez voi mîncarea asta?
− O vid’em!
− În dooză şî patru d’i ciasuri sâ-m lingeţ cu limba pi gios! D’i nu, une vi-i capu, vi-is pk’icior’li
şî une vi-i pk’icior’li, vi-i, capu!
Iel anumi o pus-o ca să n-o poată mînca, ca sâ li omoare, sâ nu li-i deii fata. Iacă, n’imn’icâ vorbă, o
strîgat Foamet’ea şî cu Set’ilă.
− Mă! Noi d’i tăţ sînt’em no uamini. Voi luaţî-va o măsuţa cît socot’is câ-s mînca şept’e uamini, da niş
mai mult, niş mai puţîn25, numa atîta − zîci − cît îs put’e mînca în doază şî patru d’i oară, că ieu, cu frat’i-mn’io,
cîn ma dau, îs pre porcos!
Apîi ii ş-o luat o măsuţâ pintru şept’e uamini, cît or socot’i c-or mînca în doază şî patru d’i oară.
Cîn s-o da Foamit’e, o-ng’iţît cu vagon, cu pîni, cu cară, cu ci-o fost, cu boi, cu tătuli! În tri ceasuri, o lins
cu limba pe gios! Set’ilă-aşă d’i straşn’ic o sup poloboacili cu vin, c-o sărit-o doagă-n cela capât d’i lumi, ş-o
doagă în ista capât d’i lumi! Ci:
− Mă! V-as hrănit?
− Nu.
Gm! o-ng’iţît şî masa lor cu tătu! Ceia o rămas flămînz.
− Mai dă-ni, înălţat’i-mpărat’i!
− Va mai da Dumnezău, că-i mare şi put’ern’ic, că m-as sărăcit cu tătu!
− Ori fata, ori capu!
Ci:
− Da! V-oi da fata − zîci − uitaţî-vă ce: − zîce − fata me − zîci − da, io am sâ va dau fata: cini mn’i-a lua
on ciur d’e apâ, să-l port’e împregiuru lumii plin, şî sâ mn’i-l aducâ înapoi iară plin.
Atuncea o strîgat Drăgan Cenuşâ:
− Măi Vîntuli! Triaba ta ieste.
O luat Vîntu on ciur d’e apă plin şî l-o purtat roată împregiuru lumii, şî l-o adus înapoi iară plin.
− No, înălţat’e împărat’e, v-am adus ş-aista! Ori fata, ori capu.
Zîci:
− Da! V-oi da fata. Fata me − zîce − are-o mătuşâ, şî tu mînă-ţ unu − zîce − care şt’i că-i mai vonic
d’intre voi, şî cini mn’i-a aduci o cofâ d’e apă, dacă-a vin’i baba mai iut’i apa, atunş să va luaţ catrafusili sâ plecaz
d’e-aici! Şi d’e-a vini unu d’intrâ voi, sâ ştis că-atuncea vă dau fata.
Pi cini-a mînat? Tot pi Vîntu. Margîn Vîntu cu baba pi drum, ce:
− Hai, dragu matuşî! Aşă ave şî mătuşa on fifcior
de-a mînuţa d’e-a drepta
sămăna cu dumn’eta!
In să-s cat’e moşîca o ţîrâ în cap, nu cumva iej dumn’eta?
Şî, cătîn în cap, i-o pus on ciolan d’i zmău su cap ş-o adormit. Da Ok’ilă s-o uitat.
− Măi Puşcă-ţînţari?
− Ci-i?
− Ia sîmţeşt’i ci-i cu Vîntu, câ baba vini cu apa şî Vîntu nu. − Atunş Puşcă-ţînţari ice:
− Are-on ciolan d’i zmău su cap!
Cîn o trras odată cu săgeata, i-o sărit ciolanu cel d’i zmău d’i su cap, şî Vîntu s-o uitat. O mărş ş-o luat
apă, şî cîn o făcut a doilea paş, şî cîn i-o ţîpat om pk’icior în cur la babâ, o sărit baba d’i tri stînjîni în sus!
− Ai tu hîrcâ batrînă! Da tu ieşt’i în stare să ma-nşăli tu pi mini?
Ş-o mărs, ş-o dus apa. Noa.
Ş-împăratu, vădzîn că i-au adus şî apa, n-au avu ci faci o trăbuit să-i deii fata. Şî s-o luat ş-împăratu sâ
vadă cum ar sâ treacă marea. Însâ cîn o agiuns la mare, o tras moşn’iagu cu narea ce d’i ger, ş-o-ng’eţa marea,

25
Pov. admonestează, cu arătătorul stîng.

36
ş-o trecu d’incolo. Cîn o fost împăratu cu-mpărăt’iasa pi la mn’ijlocu mării, o tras Jerilâ cu narea ce d’i foc, şî s-o
slobozît împăratu cu berjă, cu cai cu tăt îm fundu mării, şî l-o mîncat peşt’ii. Şi ii o plecat mai d’iparti. Pi fiicare d’i
un’i l-o luat, acolo l-o lăsat. La urma urmii, s-o băgat pi la Marcu Armănaşu şî i-o spus:
− Marcule Armănaş! D’e astăz înăint’i, Dumnăzău sfîntu să-ţ agiut’i şî mulţămăs pintru binili care mn’i l-ai
făcut.
− Să trăieş şî tu, Drăgan Cenuşâ, că mn’i-ai făcut şî tu mn’i om bini!
Ş-au plecat Drăgan Cenuşâ mai d’ipart’i,
pin codru,
pin zăhăstrii,
pin pustietăţ
ş-au agiuns la o babă.
− Bună dzîua, moşîcâ!
− Mulţămăs dumn’itali, dragu moşîkii!
− Vai, moşîcâ − zîci − n-ai oleacă d’e apă, sâ-m dai sâ beu, că Doamn’e, set’e-mn’i-i!26
− Hai, dragu matuşî. Da tu nu vedz că d’i şept’e an’i d’i cîn ma pk’iş, şî suflu mucii, şî stopăsc îm fasulili
este sâ h’iarbâ şî nu mai h’ierb.
− D-apâi d’i si, matuşâ?
− O strîns om balaur tătă apa cîtâ iesti pi lumi şî cini dă cab d’i om, la acela dă apă.
Zîce:
− Mătuşâ! Ie do cofe d’i apă şî du-t’i păn la balaur şî spuni-i că o zîs Drăgan Cenuşâ sâ iei oleacă d’i
apă.
− Vai, dragu matuşî, mă t’em că m-a mînca!
− Nu t’i t’eme, matuşî, nu t’i mînîncâ.
S-o duz baba pîn acolo ş-o inşît balauru afară.
− Ie, temn’iţa t’i mînînce, hîrcâ, apă mai repid’e, şî du la om, că i-i set’e.
O luat doo cofe şî le-o băut, ş-o mai luat doo, ş-o mai băut doă. Ci:
− Ie mai iut’i, repid’i apă şî fuj d’e ici!
O mai luat doo cofe ş-o mai băut înc-o cofâ şî giumatat’e ş-o vinit cu giumata d’i cofă-acasâ. Însă
Drăgan Cenuşâ o băut o giumăta d’e ulcică d’i apă, s-o săturat. Zîci:
− Matuşâ − zîci − D’i ci o strîns balauru ista tătă apa aice?
Zîci:
− Cine dă cab d’i uom, la acela dă apa. Şî tătă lumea o dat. Amu trebi sâ deie împăratu pi fata lui ce mai
mn’icâ la balaur, ş-atunce dă apă la tătă lume.
− Bini!
S-au luat şî iel ş-au plecat şî iel cîn o şt’iut câ vini fata-m-păratuli.
Cum o vinit, n’imn’icâ vorbă, o luat tătă lumea apă cu poloboace, cu ciubere, cu ci-o avut, tată lumea o
luat apă. După ci-o luat tătă lumea apâ, atunci s-o ferit tătă lumea la o part’e. Însâ Drăgan Cenuşâ s-o dat
d’inapoie fet’ii. Ci:
− T’i rog, dragă fată, fereşt’e mai într-o part’i, că-i păcat d’i dumn’eta aşa o fată frumosă sâ iasă bala
asta spurcâtâ să t’e mînînce.
Ce:
− Vai, vonici − zîci − mă t’em c-ari sâ ni mînînci − zîci − şî pi dumn’eta, şî pi mini!
Ce:
− N-ave frică, dă-t’e mai la o part’i.
S-o dad mai la o part’i. Cîn o işît balauru, cîn i-o ţîpat paloşu pi gît, şî toporaşu după cap, o scos ş-o tăiet
tri zîli şî tri nopţ. Cîn pocne cu coada odată-n heleşt’eu, împroşca tătă lume! Au strîgat:
− Oameni buni! Săriţ şî m-agiutoraţ, şî nu mă lăsaţ, că-i foart’e mare şî foart’e greu, şî nu-l pot tăiş!
Nici unu nu s-o băgat, că tătă lumea s-o t’emut. O luat ş-o făcut noăză şî noă d’i căpk’iţă d’i varâ, şî i-o
tăiet vîrvu limbg’ilor şî vîrvu ung’ilor şî li-o legat într-o batistâ, şî restu l-o ars în foc, şî l-o suflat îm vînt. Ş-o spus:
− Dăruit să h’ii d’i la mini d’e astăz înăint’e, apă!
Une-a călca vaca cu pk’icioru
şî bou cu pk’icioru
pi tăt izvoru

26
Pov. dă din cap.

37
 şî pi tăt părău sâ h’ii apâ şî pi tă d’ialu.
Ş-au spus cătră fată:
− Pleacă acasâ că-am sâ vin io pi la t’ini mai tîrzîu. Şî s-o luat mai d’ipart’i, ş-o plecat pin codri şî pin
zăhăstrii. Plecîn mai d’ipart’i, o agiuns la al bord’ei.
− Bun noroc, moşuli! − acolo o văzut om moşn’iag.
− Mulţămăs dumn’itale, dragu moşuli.
− Vai, moşule! N-ai o bucăţîcâ d’i carne, sâ-m dai sâ mânînc, că doamn’e flamînd îs!
− Hai, dragu moşuli! Cum nu ţ-ar da moşu o ţî d’i carn’i, d-apăi − zîci − uit’i câ tăt îs fript pi k’ept, şî tăt îs
pîrlit, că − zîci − vini
uomu cît şk’iopu
barba cît cotu
călare pi giumăta d’i iepure,
şî-m puni cazanu cu carni pi k’ept, şi tăt mă frige, şi tăt ma pîrleşt’i, şî-m mînîncâ carne d’i pi k’ept.
Ce:
− Lasă, moşuli, fă foc, că − zîci − nu t’i teme, nu ţ-î l-a mai mînca d’e astăz înăint’i.
Ce:
− Vai, că bine-i face − zîci − să-l poţ omorî!
Atunci, n’imn’ică vorbâ, moşn’iagu o făcut foc. Zîce:
− Am şî ieu − zîce − tri ficiori şî vînează zî şî noapt’e, şî cîn vine acasă − zîce − numa nu po sa găsască
o bucăţîcâ d’e carn’e h’iartă.
Iel o căutat carnea dacâ-i h’iartâ, ş-o văzut că nu-i h’iartâ, zîci:
− Mai dă foc, moşule.
− Da − zîci − vini-ndată?
Zîce:
− Amuş, amuş soseşt’e ! Că d’i tri an’i d’i zîli − zîci − io amu şt’iu d’i cîn vini.
Mai stă Drăgan Cenuşâ, sâ mai preumblâ27, mai învîrt’i pin cazan, mai amestecâ iel pi-acolo, iară
mînîncă o bucăţîcâ, ie o bucăţîcâ d’i carn’i, ş-o caută, şî mînînc-o bucăţîcâ d’i carne că-iera foame, zîci:
− Moşuli! Vini-ndată?
− Amu, amu trebe s-apară.
Numa ci ved’e că untră um moşn’iag.
− H-ă-ă-ă! Hă-ă-ă! Vonici: treci-mă pragu la t’indâ.
− Dacă ţ-a trebui carni, ţ-î trece şî-i mînca!
Trecut pragu la t’indă.
− Vai, vonici − zîci − treci-mă măcar pragu la casă.
− Cum ai trecut la t’indă, aşă îi trece şî la casâ!
Trecut moşn’iagu.
− He-he-hei! − zîci − Cum ar sâ mânînci moşn’iagu carnea d’i la un vonic tînăr d’i pi k’ept!
− Îi mai mînca pe p... mîni-ta!
Cîn o pus mîna pi cazan, şî cîn o ţîpat Drăgan Cenuşâ mîna-n k’ept la moşn’iag şi cîn l-o izbit odată d’i
pămînt.
− Stăi, sâ mînînc ieu carne d’i pi k’ept d’i la tini, nu tu d’i la mine!
Şî i-o pus cazanu pe k’ept, ş-o mîncat carne di la dînsu d’i pi k’ept.
Zîci:
− Moşule! Ie cazanu şî puni-l pi foc!
O luat cazanu şî l-o pus pi foc. Şî s-o dus la un carpăn 28 care băt’e cu crengili în naltu cerului. Cîn o trras
o dată cu paloşu, o d’espk’icat carpănu şî l-o băgat cu mînuli şî cu barba în carpăn29, ş-o tras afara paloşu: s-o
strîns carpănu.
− Acole-ai sâ ramîi pi tătă viaţa ta − zîce.
Şî s-o dus înapoi la moşn’iag.
− Moşule! D’i astăz înăint’i, nu ţ-a mai mînca n’ime carne!
− Bine, dragu moşuli, mulţămăs lu Dumnezău sfîntu că i-ai făcut capătu şî n-o mai vini pi capu mn’eu.
Iacă sosăsc şî ficiorii d’im pădure.
27
Pov. se uită spre dreapta, apoi spre stînga.
28
Pov. se uită în sus.
29
Pov. schiţează vîrîrea, ducând dreapta înainte.

38
 − Tată! Mai ieste ceva mîncare, or nu mai ieste?
− Ieste, dragu tat’ii, puneţî-va la masă şî mîncaţ.
S-o luat şî s-o pus la masă la mîncare. După ce-o mîncat, o spus:
− Măi fraţilor! D’e astăz înăint’i, nu va mai mînca nime carne, d’i pi k’ept, ce ci vi-ţ aduce voi, ace va
ramîne şî-s mînca. Haides cu mini să v-arăt şî io cine v-o mîncat carnea atîţa ani d’i zîli.
Cînd o mărs, n-o mai găsît carpânu-acolo, o fos zmuls d’im pamînt şî pi uni o mărs, ca cum ar h’i arat cu
tractoriu, aşa ira o urmă d’i mare. Însâ Drăgan Cenuşâ nu s-o lăsat.
− Măi fraţilor! Pînâ uni s-o dus iel, pîn-acolo mă duc şi ieu pinâ nu-i tai capu, nu mă las30. Haides cu mine
şî voi.
S-o luat şî s-o dus. Pînă une-o plecat? Pîn la borta iaduli. Cînd o agiuns la borta iaduli, zîce:
− Măi fraţilor! Amu facem o funi d’i t’ei.
O făcut o funi d’i t’ei Dumnezău şt’i cît d’i lunga. Ce:
− Uitaţî-va ci: ma legaz d’e susuuori şî-m daz drumu înuntru, că ieu, cîn am s-agiung pi pamînt, io am sâ
trag d’i şfară c-am agiuns. Şî cîn am sâ scutur d’i fun’i, voi să mă trageţ repid’e în sus.
Iel s-o l’ega d’e susuuori şî i-o da drumu. Cîn i-o dad drumu, pi la giumătat’e, numa auzei n’işt’i răgn’it’i,
şî n’işt’i ţîpăt’e, şî n’işt’e vâituri acolo, câ numai l-asurze cu tătu. Însâ iel d’i ci i-auze, d’i ci sâ-j da drumu mai tare
în gios. Iacă o agiuns pi lume niagrâ în iad. Însâ iel ci-o făcut? S-o dat pisti cap, s-o făcut om băiet d’i ţîgan c-o
scripcă. Ş-o prins a cînta. Cîn l-au văzut dracii, altu plînge, altu rîd’e, altu lu giuca. Ci:
− Vai d’i mini − zîci − dragă muzicantuli − zîci − tătă viaţa nostră t’i ţînem aici, numa sâ ni cînţ.
Da iel cînta, nu cînta, da cu uok’ii tot umbla31 sâ vadă pi faraonu cel mai mari care ira cu carpănu-m
barbă. Iera un cupt’ior d’i nou stînjîn’i d’i l’emn’e care ard’e şî iel ira după cupt’ior, sta cu carpănu-m barbâ. Zîci:
− Vai d’i mini − zîci − tăţ staţ, şî beţ, şî mîncaţ, şî vă veseliţ, d’i ci înălţatu împărat un uok’i i plînge şî unu-
i rîd’i, şî cu-o mînicâ suflicată, şî una ba? Si şed’e aşă supărat acol după cupt’ior?
− He-he-he! Drăgan Cenuşâ i-o făcut triaba asta, da om puni noi odată mîna pi dînsu!
− Cît îm das mn’ii sâ-i scot io carpânu cel d’im barbă?
− Hă! Ci sâ-z dăm? Vrai sâ fi împărat pişti tătă lume, împărat ieşt’i pisti tătă lume! Vrai sâ-s trimet’em
ban’i cu vagoanili acasâ, ban’i cu vagoanili-s trimet’em acasâ32. Ci:
− Ut’i ci: ieu în ies pi uşâ şî − zîci − înălţatu împărat sâ-n iesâ pi fereastă că-ari sâ-i saie carpânu d’im
barbă.
Atunci iel o işît pi uşâ, şi faraonii o spus:
− Înălţat’e-împărat’e, im bagâ capu, vedz, poat’e cumva d’i-i om vrăjîtor’ şî îţ sari carpănu.
O băgat iel carpânu pi, pi borta-ace, pi uni-o fost acolo. Cînd o agiuns capu, însâ Drăgan Cenuşa o fost
agiuns. O scos paloşu d’i su manta33 d’i la dînsu şî cîn-o agiuns capu, cîn o trras o dată cu paloşu, o pk’icat trupu
d’incolo şî carpânu cu capu d’incolo. Şî iel du-t’e, băiet’e, la bortâ, la fugă! Scuturâ d’i funi, ci să mai scuture! Ceia
s-o foz dus, o vădzut că nu mai vine, o plecat, l-o lăsat pi lumş neagrâ. Iel o luat ş-o fugit şî d’i iasta part’e 34, ş-în
ce part’e, şî d’incolo, şî d’incolo. Iacă dă într-o grăd’ină cu flori. Agiungîn în grăd’ina ce cu flori, n’işt’i flori frumosă,
straşn’ici, sâ uita iel35 p-acolo pintre florăria-ace. Aud’i ceva răcnin:
− Vai, şî vai! Vai, şî vai!
Iel sâ uitâ-n dreapta, sâ uită-n stînga, nu ved’e pe n’ime! Sâ uitâ-n sus 36, ved’e-ntr-un copac tri pui d’i
pajură răcn’in. Sâ suii iel pi copacu cela în sus.
− Mă puilor, ci răcniz voi atît d’i tare?
Ce:
− Vai di mini, d’i şept’e ani di zîli d’i cîn n’i face mama, pi noi, sî cîn sînt’em mai mîndri şî mai frumoş,
vine-om balaur şî n’e mânîncâ.
Zîci:
− Lasă, că d’e astăz înaint’i, nu v-a mai mînca!
Au vinit iel şî s-o pus acolo pi pui ş-au stat. Iacă vini balauru. Ce:
− Măi balauruli! D’e astăz înăint’e, dăruieşt’i-mn’i mn’ii.
30
Pov. dă din cap.
31
Pov. îşi roteşte ochii.
32
Pov. duce dreapta la sîn.
33
Pov. schiţează tăierea printr-o mişcare verticală cu dreapta.
34
Pov. se uită spre stânga.
35
Pov. se uită spre stânga.
36
Pov. se uită în sus.

39
 − Apîi − zîci − dăruit sâ-ţ h’i, Drăgan Cenuşâ, îm veacu veci, amin, sâ nu li mai aibe nime grija!
S-o-ntors balauru napoi. Însă puii ceia d’i pajură ci-au făcut? Ci:
− Vai d’i mini, dacă vini mama − zîci − t’i mânîncâ şî t’i strîcă.
L-o făcut om purice sî l-o băgat su pen’e. Au vinit pajura.
− Dragu mamii sînt’eţ, ori nu sînt’eţ.
− Sînt’em, mamă − zîci − nu răcni, şî nu plîngi, că d’i astăz înăinti, nu n’i mai mînîncâ, şî nu n’i mai are
nime grija, că ne-o scos om vit’eaz.
− Dragu mamii, une s-o duz vit’eazu cela?
− Mamâ, zborâ spre răsărit.
O zburat spri răsărit, n-o găsît n’im’ică.
− Dragu mamii, spuneţ-îm, că io crăp!
− Mamă, du-t’i spre mn’ezî nopţî.
O zburat spre mn’ezî nopţî: n-o găsît n’imn’icâ.
Zîci:
− Dragu mamii, spuneţî-m − dzîci − că io crap!
Ci:
− Du-t’i, mamă, spre mn’iază dzî!
O zburat spre mn’iază dzî, n-o găsît n’imn’ic.
− Vai di min’i, dragu mamii, spuneţî-m, că crap!
− Mamă, ţî l-am arăta, da mă t’em că li-i strîca.
− Nu t’i t’eme, dragu mamii, nu-i fac n’imn’icâ.
Cîn l-o arătat înăint’ea loi, d’e tri ori l-o-ng’iţît şî iară l-o borît şî l-o făcu mai mîndru, şî mai frumos, şî mai
vit’eaz d’i cum o fost.
− Noa, dragă vit’eazuli: ci bini vrai pintru binili ista care mn’i l-ai făcut mn’ii, şî mn’i-ai scos puii d’i la
mort’e?
− Nu trebe nici om bini să-m faci, numa să mă scoţ pi lumea albâ.
Ci:
− La gre muncă mă pui! Da h’indurea că mn’i-ai scos puii d’i la moart’e, tot atîta t’e-oi scoat’e. Să pui o
sută d’e cară d’i fripturi, o sută d’i cară d’i pîni, ş-o sută d’i cară d’i buz d’i vin după capu mn’eu: cîn oi îmvîrt’i capu
în dreapta, sâ-m dai o fripturâ ş-o pîni, cîn oi învîrt’i capu în stînga, sâ-m dai om butoi d’i vin.
Însâ iel s-o suit după capu ii, ş-aşă o făcut cum i-o spus pajura. Cîn aproape să-l scoată, ce:
− Mai dă-m ceva să t’i mânînc, că t’i scap!
Atunce iel o tăiet d’i susuuară, ş-o tăiet d’i su g’enunk’i şî d’in talpă d’i la dînsu tri bucăz di carni şî i-o dat
ş-o mîncat. Cîn l-o scos pi lumea albă.
− Dragă vit’eazuli, d’i und’i-o fost carnia asta aşa d’i dulce-amu la urmâ?
Zîci:
− D-apăi nu vedz − zîci − c-am tăiet d’i susuuarâ şî d’i su g’enunk’i şî d’im talpâ, şî ţ-am dat ş-ai mîncat?
− N-am şt’iut că ai aşă o carni dulci, că-ţ mîncam io capu pi ce lumi, nu t’i mai scot’em pi iasta lumi! Da
h’indurea că mn’i-ai scos puii d’i la moart’e − ce − nu t’e mînînc!
D’e-atuncea spune c-o-s c-o rămas la uom aieste tri bort’e: su g’enunk’e, susuuară şî-n talpă.
Însâ Drăgan Cenuşâ au luat ş-au plecat la-mpăratu.
− Bună dzua, înălţat’e-mpărat’i!
− Mulţămăs dumn’itali, vit’eazuli!
− Ei, înălţat’e împărat’i, am vinit şî ieu sâ-m dai fata după mini, că io ţ-am scos-o d’i la balaur.
− Dacă dumn’eta mn’i-ai scos-o, să-mn’i arăţ dovezîli!
Atunci i-o arătat vîrvu limbg’ilor şî vîrvu ung’ilor. Ci:
− Da, ad’ivărat ieste!
Şî s-o luat şî s-o cununat cu fata.
− Dragă înălţat’i împărat’i şî tată − dzîci − d’e astăz înăint’i plec şî io acasâ la părinţî mn’ei cu fimeia me,
că şî io sînt ficior d’e-mpărat şî şî io am împărăţîi, şî io pos să stâpînes ca şî dumneta.
Atunci, n’imn’ică vorbă, s-au luat ş-au vinit cu fimeia lui acasâ. Însâ fraţî lui ira amîndoi însurat, tat-su ira
cu uok’i şî mă-sa trăie.
− Bun noroc, tată şî mamă, şî fraţîlor!
− He-he-hei! Mulţămăs dumn’itali, Drăgan Cenuşâ! Ai mai agiuns pe-acasâ?
− Am agiuns şî io, tată, ş-am vinit sâ trăiesc şî io împreunâ cu nevasta me pi lîngă dumn’eavostă.

40
 − Fort’e bine, Drăgan Cenuşâ!
Însâ Drăgan Cenuşâ o lăsat n’evasta acasă, şî, cum ira obiceiu lui, iel merge la vînat îm pădure. Însâ
cumnat’ili lui, ci s-o gînd’it? Ie, fimeia lu Drăgan Cenuşâ iera forte frumosă.
Ci:
− Tu! Bărbaţî noşt’i ar sâ sâ deie cu fimeia lu Drăgan şî pi noi ar sâ ni lesă. Da noi hai să-i otrăzim fimeia
lu Drăgan Cenuşâ.
Ci-o făcut cumnat’ili lui, ci-o lucrat, i-o otrăzit fimeia 37 lu Drăgan Cenuşâ. Cîn o vinit Drăgan Cenuşâ d’im
păduri, o găsît fimeia mortă.
O spus tat-so, zîci:
− Dragu tat’ii, Drăgan! Nu bini-ai vinit acasâ, să trăieş şî tu împreunâ cu noi, iacâ şî fimeia ta ieste mortă.
Zîci:
− Văd, tată, că au murit, darâ n-am ci să fac − ci − Viniţ toţ, cu fraţ, cu cumnat’e, cu mn’eta, tatâ, şî
mn’eata, mamă, cu mini sâ stăm oleacă d’i vorbă la masâ.
S-o pus cu dînş la masa. Ci:
− Tată! Ţ-aduj dumn’eata amint’i − dzîci − cîn ai mărs pi hotaru zmeilor ş-o vinit zmeii, ş-o-ntunicat lume,
şî t’i-o-ntunicat şî pi mn’eata?
−Mn’i-aduc amint’i!
−Ş-ai trimăs pi fraţî işt’i-a mn’ei doi sâ margâ să lumineză lumea, să t’i lumineză şî pi dumn’eta? T-aduci
amint’i?
− Mn’i-aduc!
− Şî cîn am vinit io la dumn’eta şî cîn an zîs sâ mă leş şî pi mini − fraţî mn’ei ira la-nk’isgre, dacă nu
mergem ieu, gioi d’imineaţa, d’imineaţa ave sâ li sâ ciunti viaţa! Şî cîn am vinit ş-an spus: «tată, lasâ-mă sa mă
duc şî ieu! » ş-ai aruncat paloşu în uşâ pînă-m manunk’i? Nu ţ-o agiutat Dumnăzău să mă tai! Şî m-am dus, ş-am
luminat lume, şî t’e-am luminat şî pi dumn’eta, şî − zîci − nu m-am dat! Pană şî moart’i − zîci − am gustat, şî nu
m-am dat şî − zîci − amu am vinit şî io sâ trăiesc cu fimeia me împreunâ cu dumn’eavostră şî v-aţ îndurat şî mn’i-
aţ otrăzit-o, cum as făcut, aşă sâ v-agiut’i Dumnezău!
Şî s-o luat ş-o lăsat fimeia acolo mortâ ş-au plecat. Şî s-au dus pim pădure. S-au întîlnit cu-om
moşn’eag cu nişti uăi.
− Bună zua, moşuli!
− Mulţămăs dumn’itali, Drăgan Cenuşâ! Da uni t’i duci?
− Ma duc une-oi găsî viaţă fără d’e sfîrşîri.
− Ramîi aici38 că − zîci − aici ieste viaţa fără d’e sfîrşire! − ce − Na-ţ cîrja asta, şî na-ţ uoile este: pişti tăt
locu sâ umbli cu uoili este, însâ numa acolo su pădurea-ace să nu meri − acolo ira triaba iadului, uni dad’şi în iad.
Şî moşn’iagu o plecat. Iel tot baga uoili sâ sâ bage-acolo 39, uoile to fug’e înapoi, tot li baga acolo, spui,
ieli to fuge înapoi.
Fugîn uoili înapoi, sâ puni iel pe-on dîmb şî şed’e. O trecut o pasâri pi sus ş-o lăsat tri peni pi braţă la
dînsu şî tri pk’icuri d’i sîngi. Iel s-o uitat la aceia tri pk’icuri d’e sîngi, zîci:
«Alelei, dragă, aşa o fos n’evasta me, îm faţă c-aieşt’ia tri pk’icuri d’i sîngi, ş-aşa o fos îm păr ca-aiestea
tri pen’e.»
Ş-au înh’ipt cîrja într-on dîmb, s-o strîns tăt’i uoili pi lîngă dîmb şî iel o lăsat uoili şî cîrja acolo, ş-au
plecat acasâ. Cîn au plecat acasă, n-o mai găsît n’iş casâ, n’ij grajd’i, n’ij n’imn’icâ: o fost crescut iarbâ, li-o
cufundat Dumnăzău cu tătu în fundu pămîntuli. Iera on nuc cu crengili d’i aur, care băt’e cu dînsu în naltu ceruli,
însâ şî nucu iera rupt giumatat’e.
Iel o d’esk’icat nucu cela, şî s-o băgat în nuc, ş-în nuc o rămas ş-în zua d’e astăz!
Şî m-an suit pi-o săcară
Şî v-an spus-o în ie sară.
Inf.: Gh. Zlotar din Fundu Moldovei; cules în Bucureşti, 15 febr. 1955 de O.B.; transc.: O.B.; durata: 55’;
A.I.F., mg 817 − 818.
Pov. o ştie «d’i la mama; d’i mult». O mai ştie fiul povestitorului, Marcu. Din O. Bârlea, Antologie de proză
populară epică I

37
Pov. dă din cap.
38
Pov. arată spre stînga, cu stînga.
39
Pov. arată înainte, cu stînga.

41
42