Dragobete 20

Mihaela Bucin, Otilia Hedeșan, Tudor Sălăgean,
SzabÓ Zsolt, Rodica Zafiu
Dragobete:
cinci deschideri
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Dragobete: cinci deschideri / Otilia Hedeşan, Rodica Zafiu, Mihaela
Bucin, .... - Timişoara : Editura Universităţii de Vest, 2020
ISBN 978-973-125-756-3
I. Hedeşan, Otilia
II. Zafiu, Rodica
III. Bucin, Mihaela
39
Editor: Marilena Brânda

Tehnoredactare și copertă: Liliana Olaru
Fotografiile fac parte din arhiva Muzeului Etnografic al Transilvaniei

din Cluj-Napoca
© 2020 Editura Universităţii de Vest pentru prezenta ediţie
Editura Universităţii de Vest

Str. Paris, nr. 1
300003, Timişoara
E-mail: editura@e-uvt.ro
Tel.: +40 - 256 592 681
Mihaela Bucin, Otilia Hedeșan,
Tudor Sălăgean, SzabÓ Zsolt, Rodica Zafiu
Dragobete:
cinci deschideri
Editura Universității de Vest

Timișoara, 2020
CUPRINS
Tudor Sălăgean
Dragobete: redescoperirea...............................................................9
Rodica Zafiu
Dragobete: construcția discursivă (de la nume la personaj)...........23
Mihaela Bucin
Dragobete: deschideri culturale....................................................37
SzabÓ Zsolt
Dragobete: o deschidere didactică.................................................55
Otilia Hedeșan
Dragobete: vecinătăți și subînțelesuri............................................71
Bibliografie generală.....................................................................93
Feciori și fete.
Stana, județul Sălaj, 1926, Denis Galloway
Tudor Sălăgean
Dragobete: redescoperirea
Î
n ultimele două-trei decenii, societatea românească a trăit fe-
nomenul redescoperirii lui Dragobete. Recreat aproape din
nimic, pentru că despre o tradiție structurată legată de acesta nu se
poate vorbi, de fapt, nicăieri, Dragobete, acest necunoscut, nu a fost,
în primii 10-15 ani după 1990, decât o idee abia schițată, un simbol
palid și nesigur al primelor tentative de rezistență autohtonistă împo-
triva invadatorului Valentine și a succesului, îngrijorător pentru unii,
înregistrat de ziua internațională dedicată acestuia. Valentine’s Day,
sărbătoare occidentală a iubirii cu un potențial comercial binevenit
pentru o lună februarie aproape lipsită de atracții, devenea din ce în
ce mai populară printre tinerii dornici de distracție, care se străduiau
din răsputeri să lase în urmă jalnica moștenire a României comuniste.
În acest context, Valentine’s Day, cu toate caracteristicile sale ludice1,
a devenit pentru tinerii din România, după 1990, un simbol al li-
bertății și al Occidentului, iar atitudinile de respingere față de acesta
au fost asociate nostalgiei față de comunism. Tradiționaliștii – care,
trebuie s-o recunoaștem, nu erau chiar întotdeauna și comunistoizi –
considerau însă deplasată această preluare entuziastă a unei sărbători
„de import”. Cel mai deranjant aspect al acestei reacții autohtoniste a
fost însă critica „Occidentului depravat”, cu puternice analogii în sta-
tele conduse de regimuri autoritare și în lumea islamică. Sărbătoarea
venită dinspre Occident îi atrăgea în special pe cei care aveau nevoie
de o formă de a își celebra liber iubirea și de a și-o vedea recunoscu-
tă. Adepții multiculturalismului de orice fel. Cei aflați în căutarea
altor standarde morale. Cei cu alte orientări sexuale decât singura
considerată normală. Această atracție exercitată de Valentine asupra
1
O analiză la Camelia Burghele, Mai sărută Dragobetele fetele? E-mailul, e-că-
sătoria și e-sărbătoarea noastră, a cetățenilor români europeni, în Transilvania,
1/2015, p. 84-91.
10 Dragobete: cinci deschideri
tuturor celor care se simțeau diferiți a generat un răspuns din partea

acelora care încercau să impună un set de repere morale și valorice
presupus autohtone. Astfel a fost aruncat în scenă Dragobetele, de a
cărui existență nu mai știau decât o mână de folcloriști și foarte puțini
reprezentanți ai câtorva comunități rurale, care nu îi mai înțelegeau
pe deplin semnificațiile.
Primele mențiuni
Primele mențiuni scrise despre Dragobete nu se remarcă printr-o
foarte mare vechime, fără însă ca acest lucru să însemne foarte mult
într-o cultură care s-a dovedit foarte lentă în a trece de la oralitate
la consemnarea scrisă. O mențiune cu o oarecare vechime – însă,
probabil, nu cea mai veche, așa cum considerau autorii Dicționarului
limbii române2 – provine din Transilvania, mai exact din Calbor, co-
muna Beclean, jud. Brașov. Pe un Triod păstrat în biserica greco-cato-
lică din această localitate, tipărit în 1774, Nicolae Iorga3 a descoperit
următoarea însemnare: „Zioa de Dragobete. Vreme timpurie”. Este,
oare, posibilă identificarea unei metode de datare a acestei însemnări?
Cercetând celelalte însemnări de pe cărțile din această parohie, pu-
tem constata cu ușurință că existența unui interes față de fenomenele
meteorologice s-a manifestat în intervalul 1838-1859, probabil de
un preot sau cantor activ în această perioadă.4 În lipsa altor repere
cronologice mai clare, aceasta ar putea fi considerată perioada în care
a fost realizată însemnarea de pe Triodul de la Calbor.
Știm, însă, că Dragobete era și nume propriu, pentru că un pur-
tător al acestuia, Dragobete din Mehedinți, făcea parte, în 1821, din-
tre oamenii de încredere ai lui Tudor Vladimirescu, care îi încredința
misiuni la Belgrad.5 Din motive nu îndeajuns de clare, Constantin
V. Obedeanu, care menționează acest personaj într-o lucrare publi-
cată în 1929, îl consideră, pe baza numelui, ca fiind „probabil de
2
Academia Română, Dicționarul limbii române, IV, București, 2010, p. 1412.
3
N. Iorga, Scrisori și inscripții ardelene și maramureșene, București, 1906, p. 75
4
Ibidem, p. 72-75: însemnări referitoare la fenomene meteorologice din 1838,
1858 pe un Triod din 1726; însemnare referitoare la un fenomen „vremea
frumoasă și caldă” din 1859, pe un Chiriacodromion din 1699.
5
C.V. Obedeanu, Tudor Vladimirescu în istoria contimporană a României (cu 15
stampe), Craiova, 1929, p. 27.
Tudor Sălăgean Dragobete: redescoperirea 11
origine slavă”. Mențiunea mehedințeană devine astfel, până la proba

contrarie, cea mai veche atestare documentară a Dragobetelui cu-
noscută astăzi. Faptul că avem de-a face cu un antroponim ne-ar
putea îndemna, de asemenea, să credem că, la începuturile secolului
al XIX-lea, numele era deja cunoscut în zonă, poate chiar de mai
multe generații.
Numele lui Dragobete

În ceea ce privește numele de Dragobete, nu este încă foarte cla-
ră nici originea, nici semnificația acesteia. Ipoteza cu cea mai mare
aparență de soliditate este, până acum, cea a lui Vasile Bogrea6, care,
recenzând în numărul din 1923 al revistei Dacoromanica publicația
lui C. Rădulescu-Codin, Muscelul nostru, I: Comuna Corbi și locui-
torii săi (Câmpulung, 1922), a propus pentru prima dată derivarea
numelui Dragobete din Glavoobretenie, denumirea slavonă a sărbăto-
rii creștine a Aflării Capului Sf. Ioan Botezătorul, sărbătoare care, în
calendarul ortodox, cade pe 24 februarie. În sprijinul acestei etimo-
logii, Bogrea cita varianta Gabrovete, întâlnită la C. Rădulescu-Codin
și D. Mihalache, Sărbătorile poporului. Etimologia stabilită de Bogrea
își păstrează până astăzi o doză de respectabilă credibilitate, chiar dacă
prezintă o serie de aspecte insuficient clarificate.
Reluând analiza surselor și informațiilor referitoare la Dragobete,
Doru Mihăescu a remarcat, relativ recent7, faptul că evoluția de la
slavonul obrětenije (sau, eventual, de la un compus ipotetic al acestuia
cu forma glavobrětenije, neatestat documentar) la dragobete este una
neobișnuită, prin comparație cu alte denumiri de sărbători de origine
slavonă din limba română. În consecință, Doru Mihăescu propune
luarea în considerare a altor două posibile surse etimologice: dragovec,
denumirea bulgară dialectală a unei plante cu proprietăți considerate
magice, sau dragovetan, termen sârb care înseamnă „întreg, asiduu,
continuu”.8 Aspectele mai puțin convingătoare ale acestor ipoteze sunt
însă legate de absența informațiilor etnografice care să lege elementele
6
Dacoromania, 3, p. 872-873.
7
D. Mihăescu, Două regionalisme sudice asemănătoare ca proveniență, dar diferite
ca „destin”: arezan și dragobete, în Fonetică și Dialectologie, 29, 2010, p. 35.
8
Ibidem
menționate la bulgari sau la sârbi de tradițiile românești. În plus, după

cum arată cercetările recente ale lui Emil Țîrcomnicu, românii din
Valea Timocului includ categoric Dragobetele în rândul sărbătorilor
„noastre rumânești”, pe care „sârbii nu le au”. 9 Această mărturie foarte
clară, venită dintr-o zonă de contact între cele două etnii, ar putea
pune sub semnul întrebării etimologia sârbească, cel puțin din punc-
tul de vedere al conținutului acesteia, fără a înlătura însă în niciun fel
posibilitatea unei origini slave a denumirii.
În ceea ce privește epitetul „cap de primăvară”, pe care Bogrea îl credea
derivat din denumirea sărbătorii Aflării Capului Sf. Ioan Botezătorul,
lucrurile par să fi stat de fapt exact invers. Epitetul „Cap de primăvară”
era asociat din vechime Mărțișorului (sau Dragobetelui, în calitatea sa
de erou masculin al poveștii Mărțișorului), cunoscut pe întreaga supra-
față a teritoriilor locuite de români. Într-un efort local de încreștinare a
acestei sărbători arhaice, Biserica a fost cu siguranță aceea care a forțat
asocierea unui personaj mitologic reprezentativ pentru începutul primă-
verii cu o sărbătoare a Capului (Sf. Ioan Botezătorul), realizând, astfel,
atât desprinderea Dragobetelui de rolul care îi revenea în povestea Măr-
țișorului, cât și „alunecarea” sărbătoririi acestuia înspre luna februarie.
O sărbătoare cu mai multe date?

Există mai multe variante de datare a Dragobetelui, care migrează
în calendar, în funcție de preferințele manifestate de comunități și de
influențele exercitate în trecut asupra acestora, între Aflarea capului
Sf. Ioan Botezătorul și Buna Vestire. Traian German ne spune că, în
Transilvania, Dragobete era marcat pe data de 24 februarie după stilul
vechi, fapt care ne conduce, pentru secolul al XIX-lea, după calenda-
rul gregorian, la datele de 8 martie pentru anii normali sau 9 martie
pentru anii bisecți10. Vasile Bogrea părea însă surprins că, în Muscel,
Dragobete era sărbătorit pe 24 februarie, „iar nu la 3 martie, cum se
9
E. Țîrcomnicu, Sărbători, obiceiuri și credințe la rumânii din satul Krivelj,
municipalitatea Bor (Nord-Estul Serbiei), în Anuarul Muzeului Etnografic al
Moldovei, 18/2018, p. 242.
10
T. German, Prognosticuri pentru un timp mai lung și mai depărtat, în Comoara
Satelor, nr. 7-8, 1923, p. 120.
obișnuiește”11. Datarea 3 martie apare în Sărbătorile poporului a lui

C. Rădulescu Codin și D. Mihalache12, în timp ce data de 1 mar-
tie apare în cele mai multe lucrări din secolul al XIX-lea și din
primele decenii ale celui următor. Pentru Hasdeu, după primirea
răspunsurilor la chestionarele sale, Dragobete, asociat cu data de
1 martie, devine un reper fundamental al calendarului tradițional13, o
legătură confirmată, de altfel, și de faptul că Dragobete este un perso-
naj al scenariului mitologic trasat în jurul cunoscutei legende a Babei
Dochia. Același Bogrea ne spune că în unele zone, Dragobete este nu-
mit și Dragomir (drăguțul păsărilor) sau Nicodim (fiu al Babei Dochia,
care se serbează pe 1 martie)14. Un răspuns la chestionarul lui Nicolae
Densușianu, provenit din Șinca Veche (Transilvania), asociază expli-
cit Dragobetele cu cel mai cunoscut simbol al Mărțișorului: „La dra-
gobete, țărancele, ca să nu prindă soarele pe copiii lor, le leagă de gât
un șinorel din arnici roșu împletit cu bumbac alb”.15 O mențiune
care leagă Dragobetele de Buna Vestire (25 martie) reprezintă, proba-
bil, o confuzie locală, care putea fi generată de asocierea Dragobetelui
cu păsările (Buna Vestire fiind considerată „ziua cucului”, cu o întrea-
gă serie de tradiții legate de această pasăre).
Multitudinea de date referitoare la Dragobete ar părea să ne indi-
ce o anumită imprecizie în determinarea funcțiilor acestuia. În reali-
tate, după cu arată cea mai mare parte a mențiunilor, Dragobete pare
să fie asociat cu predilecție cu sărbătoarea Mărțișorului, existând, de
asemenea, și acea alunecare, consemnată în anumite zone, înspre săr-
bătoarea Aflării Capului (24 februarie), despre care vom discuta în
cele ce urmează. Toate celelalte consemnări ar putea fi considerate
erori locale generate de diferite interpretări confuze.
11
12
C. Rădulescu-Codin, D. Mihalache, Sărbătorile poporului, cu obiceiurile,
credințele și unele tradiții legate de ele. Culegere din părțile Muscelului, Bucu-
rești, 1909, p. 37.
13
B. P. Hasdeu, Etymologicum magnum Romaniae. Dicționarul limbei istorice și
poporane a românilor, București, [1890], II, p. 1122, 1181.
14
15
A. Fochi, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Răspunsurile
la chestionarele lui Nicolae Densușianu, București, 1976, p. 115-116.
Când a fost desprins Dragobetele de Mărțișor?

Asocierea Dragobetelui cu sărbătoarea Aflării Capului și pur-
tarea de către acesta a epitetului „Cap de primăvară” pot fi puse
în legătură, potrivit datelor de care dispunem până în prezent,
cu aria medievală de influență sud-carpatică și transilvăneană a
Mitropoliei Ungrovlahiei. Este greu de crezut că această intervenție
s-a putut produce înainte de întemeierea Țării Românești, tocmai
pentru că această deplasare a personajului masculin al Mărțișorului
către sărbătoarea Aflării Capului nu are echivalente în celelalte te-
ritorii care făceau parte din țaratul bulgar. Pe de altă parte, faptul
că această asociere a fost adoptată doar parțial, de un număr mai
degrabă limitat de comunități, în condițiile în care celelalte au păs-
trat datarea pe 1 martie, ne arată că inițiativa nu a fost una foar-
te reușită, nefiind probabil urmărită cu destulă consecvență într-o
perioadă îndelungată de timp. În consecință, chiar dacă fără posi-
bilitatea unor precizări suplimentare, această deplasare a „Capului
de primăvară” către sărbătoarea Aflării Capului ar putea fi încadrată
cronologic în perioada secolelor XIV-XVI. Cu începere din secolul
al XVII-lea, denumirile slave ale sărbătorilor au început să fie înlocui
te cu denumiri românești, fenomen care a continuat să se manifeste
și în secolele ulterioare. În 1644, Eustratie Logofătul numea sărbă-
toarea din 24 februarie Obretenia capului lui Ioan, pentru ca, prin
1682-1683, mitropolitul Dosoftei să o denumească deja Aflarea
Cinstitului Cap a[l] Sv[â]nt[u]lui Ioan Botezătorul16. În calendarele
ortodoxe din secolul al XIX-lea denumirea slavonă nu mai este în-
tâlnită, sărbătoarea din 24 februarie fiind consemnată cu denumirea
Întâia și a doua Aflare a Cinstitului Cap al lui Ioan Botezătorul.
Prima descoperire a Dragobetelui

Prezent încă în cadrul comunităților, Dragobete și-a făcut intrarea
în cultura savantă în ultima treime a secolului al XIX-lea, insinuân-
du-se, pe căi mai degrabă ocolite, în literatură, în presa culturală și,
fără prea multă consistență, în câteva lucrări academice. După datele
de care dispunem astăzi, începutul l-a făcut Dimitrie Bolintineanu,
16
D. Mihăescu, op. cit., p. 35.
într-o „poemă epică națională” intitulată Traianida, apărută la Bucu-

rești, în anul 1870. Lucrarea, din care un prim fragment a fost pu
blicat deja în 1864, este o epopee a etnogenezei, nu foarte mult apre-
ciată de critică sau de istoria literară, la care Bolintineanu a lucrat
mulți ani. Iubitor al istoriei și al tradițiilor, Bolintineanu încerca
aici, printre primii, să reconstituie un panteon „dacic”, introducând
în scenă zeițe precum Dochia (Eudochia), Cosânzeana, Peuca sau
Tubita, „doamna frumoaselor”, dar și zei precum Zamolxis, Dragobe-
te sau bravul Orodel, care își petrec împreună eternitatea pe muntele
sacru „Cocaion”. Aceasta doar până în momentul în care se confrun-
tă cu invazia Romei, când mecanismele cocaionice se dereglează, iar
Dochia, zeița cea bălaie, e fermecată de împăratul Traian. Dragobete
e menționat aici doar episodic:
„Pe un tron aurit apăru Zamolxis.
Zeii și zeele dulci prin zâmbiri,
Stau împrejurul său, nuzi cu picioarele,
Pe lese fragede de trandafri,
La dreapta zeului lângă Eudochia,
Nudă cu umerii sta Dragobete,
A primăverilor zee, ea zeilor
Oferă florile ei în buchete.”17
Asocierea acestuia cu Dochia, zeița primăverii, ne dezvăluie ca-
litatea sa de personaj primăvăratic, fără să fie deloc clar care era, în
viziunea lui Bolintineanu, relația acestuia cu zeița alături de care este
menționat. Proiectul panteonului dacic al lui Bolintineanu nu a pro-
dus prea multe ecouri în cultura română. Autorul ei nu a mai ajuns
însă să îl dezvolte, pentru că în 1870, anul apariției acestei opere
literare, el s-a îmbolnăvit grav, încetând din viață, în mod tragic, doi
ani mai târziu.
Desigur, lucrurile ar fi stat poate altfel dacă Dragobete ar fi
devenit cu adevărat o parte a mitologiei naționale a secolului al
XIX-lea și dacă numele acestui personaj ar fi fost menționat măcar
în vreuna dintre operele lui Eminescu, Creangă sau Caragiale. Acest
lucru, însă, nu s-a întâmplat, iar Dragobete nu a ajuns niciodată să se
bucure de notorietatea literară a unui Făt Frumos.
17
D. Bolintineanu, Traianida. Poemă epică națională, București, 1870, p. 104.
La două decenii după publicarea epopeii lui Bolintineanu,

Dragobete atrage atenția unor savanți de anvergură, care ne oferă
primele contribuții academice asupra lui. Primul dintre aceștia a
fost Bogdan Petriceicu Hasdeu, care îi rezervă lui Dragobete un
rol fundamental în viziunea proprie asupra calendarului popular,
pe care nu a reușit însă decât să o schițeze, fără să o dezvolte sufi
cient în niciuna dintre lucrările sale. Avem doar câteva referințe, în
Etymologicum magnum Romaniae, în care „Dragobete cap-de-vară”,
sărbătorit la 1 martie, marchează începerea sezonului cald, în timp
ce „Sânt-Andreiu cap de iarnă”, datat de Hasdeu în 1 decembrie,
marca începerea sezonului rece.18 În cadrul aceluiași volum, în sec-
țiunea dedicată Sf. Andrei, Hasdeu citează, în acest sens, o informa-
ție comunicată de A. Crișianu, din Mărgineni/Făgăraș, cu următo-
rul conținut: „Întâiul Decembre se chiamă: Andreiu cap-de-iarnă,
precum întâiul Mărțișor se zice Dragobete cap-de-primăvară”.19
Un deceniu mai târziu, Dragobete beneficiază de prima și singura
descriere de specialitate, reper de neînlăturat al tuturor mențiunilor
ulterioare. Aceasta este realizată de Simeon Florea Marian, în cel de-al
doilea volum al marii sale lucrări, Sărbătorile le români. Folcloristul
bucovinean ne oferă două date ale acestei sărbători, 24 februarie și
1 martie, consemnând astfel, la rândul său, realitatea indiscutabilă a
celebrării Dragobetelui, în diferite comunități, la două date diferite.
El circumscrie, de asemenea, și arealul în care se mai practica obice-
iul: „mai multe comune din Muntenia, și mai cu seamă în cele din
județul Gorj și Olt”.20 După cum observă Marian, 24 februarie este
„ziua în care se împărechiază toate păsările și animalele”. Utilizând
răspunsurile la chestionarul lui Nicolae Densușianu, Marian se referă
și la existența unui prenume al lui Dragobete, care ar fi fost acela de
Iovan – în mod evident, împrumutată de la numele sfântului decapi-
tat. Ziua de Dragobete era, într-o epocă în care era încă practicată, o
sărbătoare a dragostei, după cum ne arată o informație din Cârligei
– Gorj: „În ziua de Dragobete, 24 februarie, mai cu seamă tinerii și
tinerele țin să schimbe între ei vorbe de dragoste, crezând că le va
18
B. P. Hasdeu, Etymologicum magnum Romaniae, p. 1122.
19
Ibidem, p. 1181.
20
S. Fl. Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, ed. I. Datcu, I, București,
1994, p. 237, 317.
merge bine și vor fi îndrăgiți șl iubiți de toată lumea în cursul acelui

an.” Deși aparent nu foarte însemnat, acestui obicei i se acordă o
mare importanță în zonele în care era cunoscut, feciorii și fetele con-
siderând că ținerea acestei sărbători le asigura șansa de a fi îndrăgostiți
tot anul.
Prezența Dragobetelui în lucrările lui Simeon Florea Marian și
Bogdan Petriceicu Hasdeu i-a conferit acestei sărbători respectabilita-
tea care îi lipsea anterior, asigurând răspândirea cunoștințelor despre
ea pe întreg teritoriul locuit de români. Mențiunile despre Dragobete
se extind în publicațiile culturale de după 1900, chiar dacă referințele
la acesta sunt, aproape întotdeauna, doar tangențiale.
Valentine, Dragobete și împerecherea păsărilor

Cele câteva tentative de analiză în antiteză a celor două sărbători
ale iubirii, Valentine’s Day și Dragobete, au insistat în principal asu-
pra deosebirilor dintre acestea. Mult mai interesantă este însă origi-
nea funcțională comună a celor două sărbători, care erau amândouă,
la începuturile lor, legate de împerecherea păsărilor.
În 1913, Șt. O. Iosif publica în revista Viața Românească o tra-
ducere în limba română a Visului unei nopți de vară, de William
Shakespeare.21 În cadrul acesteia, celebra replică din actul al patru
lea a lui Theseus referitoare la Valentine (Good morrow, friends.
Saint Valentine is past: Begin these wood-birds but to couple now?)
este tradusă în felul următor:
„Ei, bună ziua! Sfântul Dragobete
Trecu, și-aceste păsărele-acum
Se’mperechează-abia?”
Cât știa, oare, Șt. O. Iosif despre Dragobete? Brașovean prin naș-
tere și educație gimnazială, fiu al directorului școlii românești din
Șchei, Șt. O. Iosif putea să fi aflat despre Dragobete chiar din locu-
rile nașterii și copilăriei sale. Desigur, spiritul său cercetător și frec-
ventarea intensă a lumii literare îl puteau pune pe Iosif în postura
de a înțelege foarte bine caracteristicile acestui personaj. Astfel, el a
luat decizia extrem de interesantă de a traduce Saint Valentine prin
21
Viața Românească, VIII – 1913, 5, p. 164.
Sfântul Dragobete, oferindu-ne astfel primul indiciu din cultura

română asupra analogiilor dintre cele două personaje mitologice.
Cea dintâi mențiune a Saint Valentine în literatura engleză poate
fi regăsită în poemul lui Geoffrey Chaucer (1343-1400), Parlement of
Foules, datată în 1382, acolo unde apar mult discutatele versuri: For
this was on seynt Volantynys day, / Whan euery bryd comyth there to chese
his make (For this was on Saint Valentine’s Day, when every bird comes
there to choose his mate).
Chaucer se inspira, desigur, la fel ca Shakespeare sau alți autori
mai târzii, din existența unor obiceiuri practicate în comunitățile din
Anglia, unde tinerii sărbătoreau iubirea în ziua împerecherii păsărilor.
Momentul era considerat, se pare, ca unul favorabil pentru întâlnirile
de dragoste, însă nu rezultă foarte clar, din informațiile care au ajuns
până la noi, care era anvergura acestor sărbători. Aceleași tradiții loca-
le au inspirat, desigur, transformarea acestei sărbători populare într-o
sărbătoare de curte, cu trăsăturile sale specifice.
Este surprinzător faptul că elemente ale unei sărbători tradițio-
nale ocazionate de împerecherea păsărilor, poate altădată răspândită
și în alte zone ale Europei, se bucură de supraviețuiri, pe baza datelor
de care dispunem, doar în România și în Anglia. Este însă foarte
posibil ca situația să fie doar una de conjunctură, cercetările viitoare
putând completa elementele lipsă ale unui tablou care era, probabil,
mult mai vast.
Atât Valentine’s Day cât și Dragobete au o origine comună, în-
tr-o străveche tradiție a împerecherii păsărilor, o tradiție care pare să
se fi pierdut în folclorul european și ale cărei urme mai pot fi detecta-
te, în epoca modernă, doar în folclorul românesc.
Cine este Dragobete?

Răspunsul la această întrebare nu poate fi astăzi decât abia schi-
țat, în condițiile în care elementele de care dispunem nu sunt foarte
multe, iar posibilele direcții de analiză par uneori să complice lucruri-
le. În principiu, personajul mitologic pe care îl numim, din evul me-
diu, Dragobete are origini precreștine, fiind foarte probabil, așa cum
crede Ion Ghinoiu, un zeu al unui străvechi panteon22. Imaginea pe

care ne-o oferă despre el informațiile foarte sumare culese în ultimele
două secole este însă, cu siguranță, un rezultat al reinterpretărilor
operate de-a lungul mai multor secole de creștinism.
Astăzi îl cunoaștem pe Dragobete ca fiind un fiu al babei Dochia,
victimă colaterală a persecuțiilor la care aceasta își supunea nora. Este
însă foarte probabil ca Dochia și nora nenumită să fi fost, de fapt, în
versiunile mai vechi ale legendei, cele două soții ale zeului primăve-
rii, la fel ca în mitologia balcanică a Mărțișorului23. Moartea zeiței
bătrâne și triumful zeiței tinere ar marca, în acest context, începerea
sezonului fertil și al noului an agricol, la fel cum triumful zeului nou
născut asupra bătrânului Crăciun semnifică, în contextul solstițiului
de iarnă, începutul noului an astronomic.
Data acestei celebrări a Capului de primăvară a fost fixată, într-o
perioadă istorică dificil de precizat, în ziua de 1 martie. Ulterior, în
evul mediu, biserica Țării Românești a făcut o tentativă, doar parțial
reușită, de asociere a acestei sărbători arhaice cu celebrarea creștină a
Aflării Capului Sf. Ioan Botezătorul, respectiv cu data de 24 februa-
rie. Pentru că succesul acestei tentative a fost limitat, sărbătoarea pri-
măverii a ajuns să fie celebrată la date diferite, în funcție de opțiunile
diferitor comunități.
Trăsătura cea mai bine reliefată a celebrării zeului primăverii este
asocierea sa cu momentul împerecherii păsărilor, element care îl lea-
gă, de altfel, de tradițiile anglo-saxone legate de Sf. Valentin. Alte
atribute ale zeului primăverii puteau fi legate de patronarea unor ri-
tualuri erotice care aveau drept scop asigurarea bunăstării, fertilității
și sănătății comunităților în care acestea erau practicate.
Formulând o concluzie preliminară, am putea observa că „re-
inventarea” Dragobetelui, oricât de reactivă și artificială ar fi părut
inițial aceasta, a avut până la urmă drept consecință redescoperirea
unui element cultural interesant, care, în alte condiții, ar fi fost pro-
babil ignorat și de cercetările de specialitate. Interesul sporit care se
manifestă față de Dragobete în societatea românească a dus, cel puțin
în ultimul deceniu, la un interes sporit al cercetătorilor și la apariția
22
I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, 2008, p. 229.
23
T. V. Țibaian, Mnogolikii balkanskii Mart, în Martenița, Mărțișor, Marte, Vero-
re, materili kruglogo stola 25 marta 2008 goda, Moscova, 2009, p. 51.
unor contribuții mai consistente pe această temă. Este posibil ca, în

anii care vor urma, aprofundarea cercetărilor legate de Dragobete și
de Mărțișor să ne ofere o altă perspectivă asupra moștenirii noastre
culturale și asupra integrării acesteia în patrimoniul cultural european.
Fete cu un fecior.
Rodica Zafiu
Dragobete: construcția discursivă

(de la nume la personaj)1
D upă 1989, în paralel cu preluarea comercială a „Zilei Îndră

gostiţilor” şi cu invocarea patronului ei, Sfântul Valentin,
în spaţiul public românesc a circulat tot mai intens şi contrapropu-
nerea – publicitar-naţionalistă – a „echivalentului local” al sărbătorii,
sub numele de Dragobete2. Discursul public propagandistic şi pu
blicitar, impregnat de orgoliu naţional, a reuşit să creeze, din refe-
riri fragmentare şi din tradiţii locale disparate, o aparenţă de tradiţie
autentică, solidă şi unitară, având în centru un presupus personaj
mitologic. Construcţia discursivă s-a bazat pe o competiţie explici-
tă sau implicită între două entităţi simbolice care îşi dispută aceeaşi
funcţie: occidentalul Valentin şi autohtonul Dragobete3 („Dragobete:
1
Textul acesta este o dezvoltare şi actualizare a două scurte articole publicate în
urmă cu 16 ani: „Dragobete”, în România literară, nr. 7, 2004, p. 12 şi „Dra-
gobete bis”, în România literară, nr. 8, 2004, p. 15.
2
Fenomenul a fost descris de Otilia Hedeşan, în Lecţii despre calendar, Timişoa-
ra, Editura Universităţii de Vest, 2005, p. 148-154; 158-159.
3
În 2010, Florin Dumitrescu comenta fenomenul, din punctul de vedere al co-
municării publicitare: „Uluitor e ce se întîmplă de trei, maximum patru ani,
cu Dragobetele. Un obscur ritual ţărănesc cu caracter endemic, restrâns la o
zonă din nordul Olteniei, cu atestări nu foarte adânci în istorie (secolul al
XIX-lea), căpătă caracter central, naţional, mai mult sau mai puţin oficial, de
«adevărata», «autentic româneasca» sărbătoare a dragostei. Caracterul iniţial de
contrapondere, de frondă antiglobalistă la adresa excesului de consumerism
van din Valentine’s Day, i se estompează treptat. (...) Creşterea în importanţă
a Dragobetelui, ca ripostă competitivă la adresa Valentine-ului, e un semn al
trendului neaoşist şi rusticizant tot mai viguros din marketingul şi publicitatea
româneşti. Emblematic este şi faptul că Dragobetele nu este o sărbătoare tra-
diţional acceptată istoriceşte de o mare parte a românilor, aşa cum va fi, doar
câteva zile mai târziu, Mărţişorul; ci se constituie ca o mitologizare comercială,
în stil american, s-ar putea spune, tipic culturii popular-industriale, a unei
iubiţi-vă româneşte!”, VIP 8, 2003, p. 16-174). Mitologizarea patrio-

tic-comercială s-a sprijinit pe texte de specialitate puternic atinse de
mania întârziată a construcţiei unei mitologii naţionale. În Mitologia
română a lui Romulus Vulcănescu, voinţa de a constitui un „panteon
autohton” producea deja ficţiuni, dar discursul rămânea relativ pon-
derat: Dragobete era o „făptură mitică”, cu atribute pozitive: „tânăr,
voinic, frumos şi bun”5, o zeitate care (poate şi pentru că volumul
apărea în timpul regimului comunist, în care pudibonderia folclo-
risticii tradiţionale era şi mai accentuată) „inspira fetelor şi femeilor
încredere şi dragoste curată”6. Într-un dicţionar folcloristic destul de
popular, Dragobete era prezentat, cu multă imaginaţie şi cu prea pu-
ţine dovezi, ca „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de
celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (...), patron al
dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”7; „D. este identificat
cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iu-
birii în mitologia greacă”8. Comicul involuntar al descrierii sporeşte
prin fixarea riguroasă a familiei mitologice a personajului: numitul
Dragobete ar fi (e drept, doar „în unele tradiţii”) „fiu al Babei Dochia
şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică”9. Punând pe al doilea plan
denumirea sărbătorii (Dragobete este şi „sărbătoare dedicată zeului
dragostei cu acelaşi nume”10), dicţionarul citat prezintă ca adevăruri
absolute ipoteze mitologice neverificabile11.
serbări câmpeneşti cu areal izolat de răspândire” („Ultimul americanism la
modă”, în Dilema veche, nr. 315, 25.02 – 3.03 2010 (https://dilemaveche.ro/
sectiune/mass-comedia/articol/ultimul-americanism-la-moda).
4
Citatele folosite în continuare provin din presa tipărită (VIP) şi mai ales din
materiale on-line, pentru care se indică sursa într-o formă abreviată, dar pe
cât posibil transparentă.
5
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.,
1985, p. 337.
6
Ibidem.
7
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1997, p. 65; sublinierea în citate prin italice,
aici şi în continuare, îmi aparţine.
8
Ibidem.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Acelaşi autor era mult mai moderat în construcţia mitologiei naţionale într-o
carte apărută înainte de 1989, unde se arată că Dragobete „purtătorul dragostei
şi al bunei dispoziţii, se pare că păstrează unele atribuţii ale zeului dragostei,
Cupidon” (Ion Ghinoiu, Vîrstele timpului, Bucureşti, Meridiane, 1988, p. 199).
Rodica Zafiu Dragobete: construcția discursivă 25
Mai puţin entuziasm mitologic găsim în cercetările vechi de fol

clor. În ciuda unor formulări care azi ne pot părea naive, acestea erau
mai puţin atinse de ideologii naţionale şi de comandamente politice,
deci mai dispuse să se păstreze, cu prudenţă, în limitele datelor
documentare. Simeon Florea Marian, în Sărbătorile la români, arăta
că „în mai multe comune din Muntenia” şi mai ales în Oltenia,
sărbătoarea creştină „Aflarea Capului Sf. Ioan” (din 24 februarie) „se
numeşte Dragobete”12; „Dragobetele în aceste părţi este o zi frumoasă
de sărbătoare pentru băieţi şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţi şi
femeile tinere. (...) Băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că
în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după
cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul anului”13. Era amintită,
în treacăt, într-o notă, o legendă din comuna Albeni (Gorj), potrivit
căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”14. Interpretarea
datelor era impregnată de idilismul tradiţional: se arăta că sărbătoarea
provoca bucurie mamelor, care puteau constata că „fetele lor sunt
încunjurate de dragoste nevinovată” (s.n.)15. Descrierea lui Simion
Florea Marian e totuşi credibilă, pentru că folcloristul nu urmăreşte
cu orice chip ca tradiţia autohtonă să fie cât mai veche şi să o concureze
pe cea greco-romană. În text, termenul Dragobete este în primul rând
numele sărbătorii, ipostaza de personaj fiind marginală.
Cuvântul dragobete, înregistrat în Micul dicţionar academic –
MDA16 şi în Dicţionarul limbii române – DLR17, ca şi în alte dicţionare
contemporane18, nu este doar numele sărbătorii, ci şi antroponim
12
Sim. Fl. Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, I, ediţie îngrijită
şi introducere de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Ro-
mâne, 1994 (ediţia originală: 1898-1901), p. 237. Pentru practicile magice
desemnate tot prin termenul dragobete şi legate de 1 martie, vezi p. 317-318.
13
Op. cit., p. 237.
14
Op. cit., p. 238.
15
Op. cit., p. 237.
16
Micul dicţionar academic (MDA), vol. I-IV, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2001-2003.
17
Dicţionarul limbii române (DLR), vol. I-XIX, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2010. Dicţionarul reproduce şi primele volume şi fascicule, publi-
cate sub coordonarea lui Sextil Puşcariu (între 1913 şi 1940), pentru care sigla
consacrată este DA.
18
Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul
dicţionar universal al limbii române, Bucureşti, Litera Internaţional, 2006; Eu-
genia Dima (coord.), Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Chişinău,
şi chiar substantiv comun, desemnând o insectă, cunoscută şi sub

numele de târtăriţă sau repede (Cicindela campestris): „gândăcel de
culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare
elitră”19; în formele bragobete şi bragovete, din zona Argeşului, cuvântul
desemnează un „colac de casă, în formă de păpuşă, încondeiat”20,
împărţit de 9 martie. Termenul Dragobete, atestat destul de târziu21,
a primit o serie de explicaţii etimologice, originea sa rămânând
controversată. O trecere în revistă amănunţită a primelor sale atestări,
a înregistrării în dicţionarele mai vechi şi a ipotezelor etimologice a
realizat Doru Mihăescu, într-un articol din 201022. Forma actuală
a cuvântului trimite fără îndoială la familia lexicală de origine slavă
din care fac parte adjectivul drag şi substantivul dragoste: identificarea
rădăcinii lexicale induce, de altfel, atribuirea unor semnificaţii erotice.
N.A. Constantinescu, în Dicţionar onomastic românesc, îl grupează pe
Dragobete cu alte numele proprii de persoană care au rădăcina de
origine slavă drag- (Dragu, Dragoş, Drăghici, Drăgoi, Drăgan etc.)23.
Cea mai credibilă explicaţie rămâne cea formulată la 1900 de
Grigorie Creţu24, apoi de Vasile Bogrea25, conform căreia la ori
ginea formei dragobete stă denumirea din slava veche a sărbătorii
religioase din 24 februarie, Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul:
glav(o)obrětenije. Explicaţia a fost preluată de dicţionarele academice
Arc–Gunivas, 2007.
19
MDA, s.v. dragobete.
20
D. Udrescu, Glosar regional Argeş, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1967,
s.v. bragovete.
21
Pentru o discuţie detaliată asupra primelor atestări, a se vedea, în acest volum,
articolul lui Tudor Sălăgean.
22
Doru Mihăescu, „Două regionalisme sudice asemănătoare ca proveniență, dar
diferite ca «destin»: arezan și dragobete”, Fonetică și Dialectologie, XXIX, 2010,
p. 30-37.
23
N.A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, Editura Aca-
demiei R.P.R., 1963, p. 265-266.
24
Grigore Creţu se referă la dragobete într-un lung comentariu privind derivatele
cu sufixul -ete, în ediţia sa la Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc şi
Tâlcuirea numelor din 1649, publicate cu studiu, note şi indicele cuvintelor
româneşti de Grigore Creţu, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl,
1900, p. 331.
25
Explicaţia este argumentată într-o recenzie: Vasile Bogrea, „C. Rădulescu-Co-
din, Muscelul nostru”, Dacoromania, 3, 1923 [1924], p. 872-873. Bogrea nu
pomeneşte nimic de formularea precedentă a ipotezei etimologice de către
Grigore Creţu.
(MDA, DLR), care înregistrează la cuvântul-titlu dragobete variantele

regionale bragobete, bragovete, drăgobete, gabrovete. Instabilitatea for
mei e un argument în favoarea acestei explicaţii, pentru că pare să
indice adaptarea dificilă în vorbirea populară a unei vechi denumiri
religioase netransparente, treptat contaminate cu rădăcina lexicală
drag-, care i-a oferit o motivaţie. Creţu26 lansează şi ipoteza unei
apropieri, prin etimologie populară, atât de drag, cât şi de brabete,
formă oltenească pentru vrabie. Lazăr Şăineanu presupunea că
termenul este pur şi simplu o creaţie regională (oltenească) din
numele propriu Dragu, în care se recunoaşte terminaţia din alte
cuvinte regionale, ca brabete27. Alexandru Ciorănescu propunea
ca etimon, cu rezerve, un cuvânt sârb drugobrat „cumnat”28. Doru
Mihăescu29 manifestă oarecare scepticism faţă de explicaţia din
(glavo)obretenie, considerând puţin probabilă şi fără precedent o
deformare atât de radicală a etimonului; o păstrează totuşi, în esenţă,
propunând, fără alte dovezi, şi posibile apropieri de alţi termeni
slavi: cuvântul bulgar dialectal dragovec, nume de plantă, poate şi un
termen sârb dragovetan „întreg”.
Deformările nu sunt atât de neobişnuite: alte nume de sărbători
de origine slavă (slavonă bisericească) au fost modificate, adesea prin
etimologie populară: stretenie („Întâmpinarea Domnului”) apare
cu variantele teretenie, trătenie, trântenie30. Vovedenie („Intrarea în
biserică a Maicii Domnului”, cu forma veche cea mai apropiată
de etimonul slav, văvedeniie), are variante atestate ovidenie, videne,
obedenie şi bovidenie31.
E interesant că dicţionarul-tezaur DLR cuprinde, alături de
numeroase derivate transparente, analizabile, din familia lui drag, şi
cuvinte cu eticheta „etimologie necunoscută”, care par să aibă aceeaşi
rădăcină, dar s-au format probabil prin analogii şi contaminări,
astfel că procesul nu mai poate fi descris în termenii morfologiei
derivaţionale. În această situaţie sunt cuvinte ca dragalici, dragavei
26
Grigore Creţu, op. cit., p. 331.
27
Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, ed. a opta, Craiova, Scri-
sul Românesc, 1930, s.v. dragobete.
28
Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, trad. rom.,
Bucureşti, Saeculum I.O., 2001, s.v. Dragobete.
29
Doru Mihăescu, op. cit.
30
DLR, s.v. stretenie.
31
DLR, s.v. vovedenie.
(cu derivatul dragavaică), drăicuşi. S-ar putea presupune o legătură

şi între dragobete şi drăgaică (pentru care dicţionarele stabilesc cu
certitudine o origine bulgară): numele sudic al sărbătorii din 24 iunie
consacrate de calendarul bisericesc tot Sfântului Ion şi peste care se
suprapun rituri precreştine.
E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii
paronimice, prin apropierea unui termen (poate compusul religios
slav) de alte cuvinte cunoscute din familia lui drag şi prin reinter
pretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, „zeul” s-a
născut pornind de la un nume. E şi mai probabil ca în obiceiurile
legate de această zi să se fi amestecat mai multe tradiţii precreştine,
legate de începutul primăverii (de unde şi alte denumiri populare ale
sărbătorii: Cap de primăvară, Cap de vară); chiar datele de celebrare
variază (poate urmând rituri mai vechi, prin confuzii şi asocieri cu
diverse zile de sărbătoare, uneori şi din cauza diferenţelor dintre
calendarul „pe stil vechi” şi cel gregorian). Stabilă este totuşi zona
de circulaţie a termenului şi a obiceiurilor: prezenţa lor în Oltenia,
Banat, Muntenia şi sudul Transilvaniei e un argument în favoarea
originii slave.
Nu putem să nu observăm şi faptul că forma Dragobete are o
terminaţie în care se recunoaşte sufixul -ete, tipic Olteniei şi vestului
Munteniei32. Sufixul regional şi popular apare în substantive masculine
comune – boblete, carcalete, copilete, dovlete, jarcalete, juvete („peşte
mărunt”; „epitet dat oltenilor”), oblete, puiete, purcelete, săculete,
trupete, vrăbete (brabete), în nume de familie şi porecle, ca Rogobete
(probabil legat de Dragobete), Chelete, Juvete, Moromete etc. Sufixul
are o anume afinitate cu termenii peiorativi – nătăflete, motoflete,
tontolete –; Grigore Creţu citează pe doroblete „băieţel bucălat şi prost”
şi moromete „om trândav”33; în DLR (DA), coroblete e „poreclă dată
ţăranilor de la câmp”. Unele derivate care cuprind sufixul -ete au fost
preluate de limbajul familiar-argotic: juvete (definit în dicţionarul
de argou al lui George Volceanov ca „om naiv şi credul”34), ciumete
32
Al. Graur, „Un suffixe singulatif en roumain”, Bulletin linguistique, II (1934),
p. 246-249.
33
Grigore Creţu, op. cit., p. 329.
34
George Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române, Bucureşti, Niculescu,
2006, s.v. juvete.
(„bătăuş”; „persoană necomunicativă”35), gorobete („persoană credulă,

uşor de înşelat sau furat”36) ş.a. Sufixul e productiv în registrele non-
standard ale românei: circulă în prezent forma coclete, produsă prin
substituţie de afix de la adjectivul substantivizat coclit37, sclavete38 (din
sclav) etc.
Dincolo de faptul că mi se pare nejustificată transformarea în
personaj mitologic bine individualizat a unui ansamblu de tradiţii
vagi, locale, variabile, cred că Dragobete e pândit de ridicolul sufixului
ironic-depreciativ frecvent în porecle şi care îi subminează stilistic
statutul de prezumtiv „zeu al dragostei”.
De fapt, dacă ar fi să considerăm că Dragobete e un personaj,
cu o filiaţie certă, potrivit surselor care îl prezintă ca „fiu al babei
Dochii”, e bine să repunem datele în contextele iniţiale ale apariţiei
lor folclorice. În legendele despre Baba Dochia39 (Baba Marta, în
legendele bulgăreşti), Dragobete e chiar un personaj neimportant,
în primul rând pentru că i se atribuie un simplu rol secundar în
naraţiune. E rolul în care sunt distribuiţi, după plac, ginerele,
sluga sau soţul („moşul”)40: de însoţitor în călătoria pe munte al
Babei Dochia (femeie rea, crudă cu nora, imprudentă în înjurături
şi în impulsul plecării pe munte). Când însoţitorul e ginerele,
numele variază – Dragobete, Dragomir sau Nicodim41. Oricum,
rolul său e doar de a cânta din fluier şi de a îngheţa împreună cu
protagonista.
Într-una din legendele culese de Emil Petrovici în Banat (în Valea
Almăjului), Dragobete e chiar personajul comic pe care îl sugerează
numele său:
35
Op. cit., s.v. ciumete.
36
Op. cit., s.v. gorobete.
37
Omonim cu vechiul coclete, înregistrat de dicţionare. Vezi Rodica Zafiu,
„Coclete”, Dilema veche, nr. 829, 2020, p. 6.
38
De exemplu, în „visul unui sclavete” (zoso.ro).
39
Lazăr Şăineanu, Studii folclorice, studiu introductiv şi ediţie de Alexandru Do-
bre, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2003, p. 3-30; Sim.
Fl. Marian, op. cit., p. 281-312. Otilia Hedeşan, op. cit., 154-158.
40
Baba Dochia apare cu însoţitori diferiţi şi lipsiţi de importanţă în legendele
culese de Emil Petrovici, „Folclor din Valea Almăjului”, Anuarul Arhivei de
Folklor, III, 1935, p. 92-94.
41
At. Marienescu, „Baba Dochia”, Transilvania, XXI, 1890, nr. 3, p. 72-79.
„Aşa spuńe c-o plecat dragobiećili la pădure, la munći, şî i-o-ngheţat

fluieru la nas. Atunś o avut un sloieće la nas, că d-aia l-or băźucurit
aşa. Dragobieće cînd o plecat la munće cu oili, ş-o pierdut oili şî dîn
dăparće o vădzut ńeşće bolobăńi. O credzut că-s oili. O-nśeput să
cînće şî să źoaśe. Şi cînd o vădzut că-s bolobăńi , o-nśeput a-ntrista
ş-a cînta cînćic dă jăle. Şî iar o mai miers cale lung[ şî mai dăparće
ş-au găsît oili. Ş-atunś au înśeput să źoaśe dă bucurie că li-o aflat”42
Dragobete are la nas un sloiete („ţurţure”) şi este batjocorit, se lasă
păcălit de bolovanii pe care îi crede oi – şi episodul îngheţului (tipic
pentru legendele Babei Dochia) e contaminat cu povestea ciobanului
care şi-a pierdut oile. Depărtarea de divinitatea erotică, de „tânărul
zeu”, e considerabilă.
În jurul lui 1900, numele Dragobete apărea sporadic în presa
umoristică. Revista Calicul (din Sibiu) îl pomeneşte de mai multe ori,
fie atribuindu-i rol de proroc pentru citate moralizatoare („Prorocul:
Dragobete cap de primăvară”43), fie caricaturizând rolul de seducător:
„Al treilea tânăr, cu numele Dragobete, iubeşte fetele pe după spate,
şi când le vede în faţă pline de albeaţă i se face greaţă”44.
Dacă trecem în revistă modul de întrebuinţare a cuvântului
Dragobete în ultimii 15 ani – reflectat de atestările sale din presă şi
de pe Internet, observăm, pe de o parte, preluarea masivă şi necritică
a ipotezelor acumulate în timp, în primul rând a celor spectaculoase
şi gratificante pentru sentimentele patriotice. Tendinţa este de a
prezenta faptele disparate, asociate întâmplător cu un nume, ca şi când
ar forma un tot coerent şi chiar de a le adăuga dezvoltări şi invenţii
jurnalistice. Fanteziile mitologice sunt puse în circulaţie cu deplină
convingere, fără dubii şi fără precauţii: „Dragobete este zeul dragostei
în tradiţia populară românească” (lps-suceava.ro); „Dragobete, zeul
dragostei la românii de la nord şi sud de Dunăre, este un zeu pastoral,
imaginat ca un tânăr frumos, puternic şi bun” (informatia.dntcj.ro);
„În numărul viitor, ipostazele, înălţimea şi adorarea zeului Dragobete”
(Gazeta Viaţa CM, 572, 14-20.02. 2003). Filiaţia e locul comun al
aproape tuturor descrierilor: „Dragobete, fiu al Babei Dochia” (stiri.
tvr.ro/calendar; Wikipedia etc.).
42
Emil Petrovici, op.cit., p. 92.
43
Calicul, III, 1883, nr. 2, p. 25; nr. 4, p. 73.
44
Calicul, XIII, 1893, nr. 3, p. 69.
Cele mai riscante sunt explicaţiile etimologice: de la sugestia

produsă de simpla asociere formală şi semantică („Chiar numele
– Dragobete – semnifică întruchiparea unei făpturi dragi, mitico-e
rotice”, romare.ro), până la expunerea unor teorii, susţinute cu
convingerea tipică nespecialistului. Originea slavă a cuvântului e
incontestabilă, dar legarea de familia lexicală a lui drag nu este perfect
explicabilă în mecanismele sale lingvistice şi poate fi doar o motivare
retroactivă. Explicaţiile etimologice care circulă în prezent pe Internet
simplifică lucrurile fără ezitare: „denumirea este de origine slavă,
semnificând «a fi drag», «a fi iubit»” (BOR, nr. 69, 24.02–2.03 2003);
„Denumirea de Dragobete ar putea proveni din slava veche, de la
expresia «dragu biti» – a fi drag” (informatia.dntcj.ro). Aberant e
decupajul rebusistic care pune în legătură terminaţia -bete (conţinînd
sufixul -ete) şi adjectivul beat: „Numele «Dragobete» vine de la «beat
de dragoste» şi se mai numeşte «Sfântul Ion de primăvară», cel care
este fiul Babei Dochia” (artatraditionala.ro/traditii); „Se cheamă
DRAGOBETE, de la «beat de dragoste» sau Sân Ion de primăvară, fiu
al Babei Dochia” (nouaromanie.ro, nr. 1, 2001). Descrierea amestecă
fără ezitare limbile şi tradiţiile, fără a sesiza vreo contradicţie între
statutul de sfânt creştin şi cel de „fiu al Babei Dochia”. Etimologia
populară (atracţia paronimică) pare să acţioneze în alte cazuri glumeţ,
producând jocuri de cuvinte: „băieţii să nu se Dragobeţivească”
(forum); „Dragobăţ” (defecti.ro). Din fanteziile etimologice nu
lipseşte, desigur, obsesia tracică; cu atât mai mult cu cât un zeu al
mitologiei autohtone nu putea fi preluat de la slavi! Întâlnim deci şi
discursul amatoristic care, fără nicio bază filologică, amestecă forme
greceşti, latineşti, româneşti, din diferite epoci: „O altă ipoteză este
că numele de «Dragobete» ar proveni din cuvintele dacice «trago»
– ţap şi «pede» – picioare. Mai târziu, «trago» a devenit drago, iar
pede – bete (bete însemnând şi fâşii, cingători înguste, ţesute şi frumos
împodobite)” (informatia.dntcj.ro). Reluat într-o revistă şcolară, un
asemenea discurs hilar se dispensează de orice comentariu:
„Dacii, care locuiau în acest teritoriu cu mii de ani în urmă,
aveau un simbol pentru fertilitate, forţă vitală şi dragoste: un ţap
pe care îl numeau «Trago». Cealaltă parte a numelui provine
dintr-un cuvânt dac uitat, «Pede», care înseamnă «picioare».
Datorită evoluţiei limbii de-a lungul secolelor, aceste două cuvinte

au devenit mai târziu Drago-Bete şi au format un singur cuvânt cu
înţeles diferit” (lps-suceava.ro).
În utilizarea cuvântului există o variaţie semnificativă, care
confirmă, de fapt, nefamiliarizarea iniţială a vorbitorilor cu acesta,
datorată caracterului său regional. În ciuda descrierilor emfatice ale
aşa-zisului personaj mitologic, utilizările termenului ilustrează în mod
dominant perceperea sa de către vorbitori ca entitate nonanimată
(nume de sărbătoare) şi ca substantiv comun. Ca nume de sărbătoare,
cuvântul e folosit, în mod tipic, în construcţia prepoziţională cu de:
„de Dragobete, sărbătoare la Grupul Şcolar «Traian»” (vlg.sisnet.ro,
arhiva 2003); „Atunci cum era de Dragobete?” (gds.ro); „Poate de
Dragobete veniţi şi pe la mine p-aici la Alexandria” (zdob-si-zdub.
com); „Ce nu se face de Dragobete” (stirileprotv.ro, 2020).
La început, forma a jucat însă feste publiciştilor: terminaţia
de singular a unui sufix regional masculin a fost interpretată ca o
terminaţie de feminin plural, schimbarea de gen fiind probabil in
fluenţată şi de analogia cu alte nume de sărbători care au formă fe
minină: Florii, Sânziene, Rusalii... Aşa pare să se explice flexiunea
din exemplele următoare; unele sunt culese prin 2003-2004,
dar li se adaugă altele foarte recente: „Tradiţia Dragobetelor se trage
din seva poporului român, având rădăcini puternice în spiritualitatea
noastră” (VIP 8, 2003, 16); „în după-amiaza Dragobetelor” (ibidem);
„varianta românească a Dragobetelor” (agenda.ro 2004); „potenţialul
comercial al Dragobetelor” (computergames.ro); „semnificaţia Dragobe
telor” (ziarulunirea.ro, 2018), „culoarea specifică Dragobetelor” (kober.
ro, 2018) etc.
Numele sărbătorii apare adesea articulat: „A fost Sfântul Valentin,
e Dragobetele” (VIP 8, 2003, 2); „Dragobetele, varianta românească a
Valentinului” (telegraf.conpress.ro). După modelul sintagmei engleze
Valentine’s day, e construit, mai mult parodic, un „Dragobete’s Day”45
(Bomba, 16.02.2001), tradus ca Ziua Dragobetelui: „aflaţi, dar, şi ce
45
Oricum, Internetul rezervă căutătorului unele surprize: nevoia resimţită de
unii de a exporta produsul naţional se reflectă în traduceri ezitante: „it was
previously called «dachia dragobete»” (rcof.org); „La Dragobete: fête des amou-
reux”, dar şi „Le Dragobete” (assoc.wanadoo.fr); „la journée de Dragobete”, „la
Fête de Dragobete” (bucarest-matin.ro) etc.
se face de Ziua Dragobetelui” (ibidem). Lipsa de consistenţă a perso

najului se vede şi din faptul că, în ciuda declaraţiilor pompoase,
cuvântul este utilizat ca un substantiv comun, nu ca un nume
propriu de persoană; chiar dacă este scris cu majusculă iniţială,
subiectul are forma Dragobetele, nu Dragobete: „Dragobetele sărută
fetele” (identitatea.ro); „Dragobetele este un personaj transmis din
generaţie în generaţie de la vechii daci” (calendarulortodox.ro). Şi
mai clară e diferenţa la genitiv-dativ, forma dragobetelui – „o reiterare
a tradiţiei Dragobetelui” (Timpul liber, 11.02.2002); „Activităţi
dedicate Dragobetelui” (ziaruldevrancea.ro); „Esenţa străveche a
Dragobetelui” (infobrasov.net) – fiind preferată celei tipice pentru
nu mele de persoană, lui Dragobete: „în căutarea lui Dragobete”
(oxigentour.ro). Uneori, acelaşi text oscilează între cele două forme:
„Legenda dragobetelui, cine a fost Dragobete” (traditii-superstitii.ro);
„Legenda Dragobetelui sau povestea lui Dragobete” (24 pharte.ro).
Personajul rămâne inconsistent: construcţia lui discursivă ca zeu
reactualizat se bazează pe repetarea obositoare a aceloraşi clişee, pe
care nu le justifică rolul său minor în legendele fragmentare de la care
a pornit mitologizarea. Dragobete e un fel de gorobete, reprezentat
în legende cu sloiete la nas şi suprapunându-se poate, prin tradiţiile
legate de împerecherea primăvăratică a păsărilor, cu un brabete.
Pereche necăsătorită.
Mihaela Bucin
Dragobete: deschideri culturale
Hora Dragobetelui
L a începutul lui februarie 2019, am primit un proiect de in-

vitaţie din partea unei instituţii culturale româneşti din dias-
pora, la un eveniment dedicat Dragobetelui. Cu numele acestei săr-
bători avusesem timp să mă familiarizez, deoarece în ultimul deceniu
îi merge tot mai bine şi e diseminată prin toată mass-media, când se
apropie vremea ei. Ca mulţi alţii de vârsta mea, nici eu nu îmi amin-
tesc să fi auzit de Dragobete în copilăria şi adolescenţa petrecute în
câteva locuri din sud-estul Munteniei, în 1960-70, şi nici în anii în
care am fost profesoară în sate din judeţul Mureş. În ceea ce priveşte
comunităţile româneşti din Ungaria, unde trăiesc din 1990, doar în
ultimii trei-patru ani a ajuns la ele termenul dragobete, prin interme-
diul presei de limbă română şi prin evenimentele organizate de insti-
tuţiile diplomatice românești. Invitaţia era ilustrată cu o fotografie
alb-negru, înfăţişând oameni de toate vârstele, în costume tradiţio-
nale, la joc. Am recunoscut poza ca făcând parte din albumul Româ-
nia, realizat de fotograful german Kurt Hielscher, apărut în 1933,
la Leipzig, cu o prefaţă de Octavian Goga. Căutând pe internet, am
descoperit o sumedenie de pagini şi publicaţii online în care acestă fo-
tografie (dar şi altele, cu hore din diverse zone) avea explicaţia „Hora
de Dragobete”1. În realitate, la imaginea originală, aflată în albumul
fotografului german, apare doar specificarea că e relizată în satul Drag
(județul Sălaj) și e intitulată Joc țărănesc (nici măcar nu este o horă!).
1
Fotografia din albumul lui Kurt Hielscher era folosită ca ilustraţie pentru Hora
de Dragobete şi pe pagina Wikipedia, dar, la intervenţia mea, a fost elimi-
nată, rămânând însă pe alte pagini (unele cu caracter didactic), de exemplu
pe aceasta, accesată la 31 ianuarie 2020: https://www.cooperativaurbana.ro/
traditii-de-dragobete/,
Judecând după hainele persoanelor din fotografie, e vorba de un in-

stantaneu surprins într-o zi caldă, în niciun caz nu poate fi vorba de
24 februarie, ziua în care s-a statornicit Dragobetele. În plus, în satul
Dragu, din Sălaj, în ciuda toponimului, care poate l-a inspirat pe cel
care a hotărât să asocieze poza cu sărbătoarea românească a dragostei,
Dragobetele nu pare să fie atestat. Ca urmare a acestor argumente,
invitaţia la eveniment a fost refăcută, locul fotografiei din albumul
interbelic fiind luat de o imagine nonfigurativă, neutră. Faptul că la o
reuniune românească din afara graniţelor ţării, în plină ascensiune a
Dragobetelui, ca simbol cultural identitar, organizatorii nu au putut
repera nişte elemente grafice reprezentative, concrete, m-a făcut să
caut cum a fost abordat până acum Dragobetele în cultura română,
populară şi cultă deopotrivă, şi în ce loc, în ce spaţiu, în ce forme îl
putem găsi, retrospectiv, în diferite arii culturale.
Orice sărbătoare are cel puţin o componentă recurentă, cu rol
mnemotehnic. Esenţa sărbătorii constă şi în faptul că elementele care
o compun se repetă periodic. Chiar în cazul în care apar secvenţe
noi, spontane, actanţii sunt înclinaţi să le înregistreze şi să le reia
şi pe acestea cu următoarele ocazii.2 Sărbătoarea Dragobetelui este
pauperă din punctul de vedere al elementelor mnemotehnice, rituale,
artistice şi materiale. Nu conţine niciun obiect concret, niciun text,
vreo melodie sau vreun dans, dar nici vreun gest sau vreo interdicţie
specifice. Zicala „Dragobete sărută fete” pare o găselniţă urbană, de
dată recentă, fiindcă în spaţiile tradiţionale nu se folosea neologismul
„sărută”. Însă puterea de perpetuare şi de adaptare a acestei sărbători
poate să constea chiar în caracterul său permisiv, neîngrădit de com-
ponente obligatorii. Dragobetele pare să nu aibă memorie dirijată de
cutume din trecut, ci e liber să se poată conforma prezentului, acolo
unde e nevoie de el. Şi, fiind „sărbătoarea românească a dragostei”, în
setea identitară contemporană, din ţară şi din diaspora, Dragobetele
e pregătit să devină un simbol al românismului pentru orice vârstă,
în orice mediu, în orice scop.
2
Kapitány Ágnes; Kapitány Gábor, Az ünnep, mint emlékezés és az emlékezés,
mint ünnep (Sărbătoarea ca memorie şi memoria ca sărbătoare) in: KOM-
MUNIKÁCIÓ, KÖZVÉLEMÉNY, MÉDIA (Comunicare, opinii, media),
2012/1-4. szám, https://communicatio.hu/jelkep/2012/1_4/kapitany_ag-
nes_kapitany_gabor.htm, (20 ianuarie 2020).
Mihaela Bucin Dragobete: deschideri culturale 39
Februarie, „cenușăreasa” calendarului

Dragobetele a primit loc într-o perioadă a anului mai instabilă şi
mai modestă din punctul de vedere al caracterului sărbătoresc: luna
februarie. Conform vechii împărțiri a ciclului anotimpurilor, în Im-
periul Roman anul începea la 1 martie şi avea zece luni. (Prin existen-
ța calendarului de zece luni se explică denumirile ultimelor patru luni
ale anului – luna septembrie, a șaptea, octombrie, a opta, noiembrie,
a noua lună și decembrie, a zecea). Ulterior, calendarul roman va
fi reformat, instituindu-i-se douăsprezece luni. Lunile adăugate au
fost ianuarie și februarie.3 Pentru a identifica lunile într-o ierarhie, a
fost necesar ca ele să fie umplute cu activități concrete, cu proprietăţi
mnemotehnice. Februarie a fost dedicată ceremoniilor de purificare,
de curăţire. Numele acestei luni înseamnă chiar purificare (provine
din aceeași rădăcină latină ca şi cuvântul febră).4
Februarie era, aşadar, iniţial, ultima lună adăugată la calendar
şi a avut un statut nesigur, în ce priveşte numărul de zile. În cursul
istoriei cunoscute, februarie a avut 29 de zile, 28 de zile, dar au exis
tat şi ani în care februarie a avut 30 de zile. De ce tocmai februarie?
Pentru că până la stabilirea și acceptarea începutului Anului Nou la
1 ianuarie, februarie era la coada calendarului, ultima lună a anu-
lui.5 Ea suporta completările numărului de zile, după cum impuneau
observatorii timpului astronomic. Mai târziu, februarie ajunge la în-
ceputul calendarului, a doua lună din an, dar, în realitate, rămâne o
perioadă rece, de iarnă, cel puţin în zona Europei Centrale, în care
oamenii Evului Mediu trebuie să se fi săturat de frig şi întuneric.
Schimbările în natură nu sunt spectaculoase, vegetaţia şi fauna dau
încă puţine semne de trezire. În plus, februarie este o lună de post
alimentar şi de penitenţă. De asemeni, în februarie „se lasă sec”, mo-
ment adesea încărcat de o veselie grotescă. Pe lângă restricţiile impuse
de calendarul ortodox, calendarul popular al lunii februarie abundă
şi el în interdicţii legate de diferite activităţi.
În această perioadă de curăţire, deloc luminoasă, spre sfârşitul lu-
nii îşi face loc Dragobetele. Iniţial, îl găsim şovăitor în ce priveşte data
3
Schalk Gyula, Naptártörténeti kislexikon, Fiesta-Saxum, Szekszárd, 1999,
p.150-152.
4
https://www.etymonline.com/word/February#etymonline_v_1185 (22 ianua-
rie 2020)
5
https://www.timeanddate.com/date/february-30.html (22 ianuarie 2020)
sărbătoririi, dar ajunge fixat, până la urmă, în aceeaşi zi cu sărbătoarea

creştină ortodoxă Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, mai ales
că şi ziua de Dragobete are, printre destul de numeroasele denumiri ale
sale, unele care includ cuvântul cap: Cap-de-Primăvară, Cap-de-Va-
ră, Cap-de-Martie. Sărbătoarea are, de altfel, o mulţime de denumiri,
unele ivite din nesiguranţa fonetică în cazul unor termeni cărora nu le
este cunoscut sensul precis: Glavobrete, Rogobete, Bragobete, Bragovete,
Drăgobete, Gabrovete. Sărbătoarea are însă şi denumiri care aduc in-
formaţii despre conţinutul ei dezvoltat pe îmbinarea următoarelor
elemente: bărbat tânăr, dragoste, împerechere, primăvară, floră şi
faună: Drăgostițele, Ioan Dragobete, Însoțitul Păsărilor, Logodna Păsă-
rilor, Logodiciul Păsărilor, Sânt’ Ioan de Primăvară, Ziua Dragostelor,
Năvalnicul.6 Eroul sărbătorii poate fi definit ca un personaj-mozai-
cat, reconstruit în ultima perioadă nu atât din elemente tradiţionale,
păstrate din vechimea ancestrală care e invocată adesea în cazul său,
ci din elemente culturale recente, care vizează un orizont de aştepta-
re contemporan, necesare instituirii unei sărbători „de tip nou”, con-
strânse în ultimul deceniu să devină o marcă identitară, neaoşă, laică
şi urbană, iniţiată pentru a contrasta cu o alta, invazivă şi „periculoa-
să”, care îl are în centru pe „inamicul numărul unu al Dragobetelui”,
străinul mercantil occidental, sfântul Valentin, care trebuie învins
făcând apel la sentimente patriotice de coeziune şi continuitate. Însă
faptul că Dragobetele care pupă fetele nu îşi găseşte un corespondent
în tradiţiile popoarelor vecine sau în ale celor balcanice, pare un
fapt din pricina căruia ar trebui să fie mai de grabă îngrijorat, decât
mândru…
Dragobete wanted!
Faptul că, în mediul urban, Dragobetele era perceput ca o săr-
bătoare minoră şi nestatornică în calendarul popular al românilor,
încă de acum un secol şi jumătate, este susţinut de următorul anunţ-pa-
rodie, apărut într-o gazetă satirică din Ardeal, acum 144 de ani. În
numărul din 30 martie/11aprilie 1876 al „diurnalului glumetiu soci-
ale-politicu-tocu” Gura satului, scos la Arad sub redacţia lui Mircea V.
6
Delia-Anamaria Răchișan, Plante de leac între sacru şi profan, DOI: 10.30816/
ICONN4/2017880, p. 991, https://onomasticafelecan.ro/iconn4/proceedin-
gs/4_24_Rachisan_Delia-Anamaria_ICONN_4.pdf (30 ianuarie 2020).
Stănescu, apare o informaţie despre un post vacant de „administratoru

harnicu” într-o localitate din Câmpia Aradului, Hârtibaciu. Textul, de
fapt, critică, folosind satira şi umorul, o situaţie locală provocată de
încălcarea normelor de comportament faţă de comunitate, din partea
unor feţe bisericeşti: „Concursu. De óra-ce fostii nostrii protopopi ai
Hertibaciului, 3 la numeru, unulu s’a facutu vacariu peste tóte ciur-
dele, alu doilea si-a împusîcatu falca si mainile; alu treile sub povara
statutului organicu decurundu si-a rupt mana stanga, si prin aceste
primejdii a devenitu necapaci de-a mai functiuna ca atari, se deschide
prin acésta concursu pentru unu administratoru harnicu, pana in dia
lui Dragobete, anulu curente. Dintre concurenti se vor preferi aceia,
carii au mai fostu administratori protopopesci, sciindu mulge si beli
bine. Androchelu di’a lui Precupu, anulu celoru de compatimitu. Dela
secretariulu consistoriale, Dr. Hârbu, m.p.”7
Stabilirea termenului-limită de înaintare a dosarului de concurs „în
ziua lui Dragobete, anul curent”, are valoare stilistică de umor sarcastic,
deoarece, fiind 30 martie/11 aprilie, după cum putem vedea pe frontis-
piciul ziarului, Dragobetele din acel an trebuie să fi trecut deja. În acest
context, Dragobete se aseamănă cu alte „sărbători” cu dată instabilă, care
pot avea sensul de „niciodată”: Paştile cailor, Sfântu-aşteaptă, joi după
Paşti. Posibil ca această menţioanare a Dragobetelui în gazeta umoris-
tică Gura satului să fie printre cele mai vechi ale sale, dar, iată, nu spre
lauda sa, căci pe atunci era lipsit de aura de zeu, de care abia în secolul
al XXI-lea urma să fie înconjurat.
Peste nici trei decenii, în aprilie 1903, George Coşbuc publică în
foaia greco-catolică Unirea, care apărea la Blaj, o poezie cu titlul Cân-
tec de primăvară, în care face un inventar poetic al sărbătorilor din
primele luni ale anului8. Redau poezia mai jos, cu ortografia de azi:
Cântec de primăvară
Cât e iarna cu ninsore
Stă şi doarme calda boare,
Dar Sân-Toaderii-o pornesc.
Haida, să culegem, fete,
7
În Gura satului. Diurnalu glumetiu sociale-politicu-tocu, Nr. 12, Aradu, marti
sára, 30 Mart/11 April, Anulu XVI, 1876.
8
În Unirea, foé bisericească-politică, Anul XIII, Nr. 15, Blaş, 18 Aprilie 1903.
Ghiocei la Dragobete
Şi brânduşe, că-nfloresc.
Şi-au să iasă iarăşi muguri,
Şi pe câmp români cu pluguri,
Va fi cald şi va fi bine
Că-ncep zilele de cresc.
Sfântul soare-o iarnă toată

N-a îndrăznit din nori să scoată
Faţa sa, `ngrozit de ger.
Mărţişor însă-l deşteaptă
Căci pădurile-l aşteaptă,
Florile şi mieii-l cer.
Şi-au să vie rândunele,
Şi Floriile cu ele,
Paştile cu ouă roşii
Şi cu chiot până-n cer.
Stat-au ploile-ncuiete,
Până sfântul Prier dete
Drumul ploilor de sus.
Sari şi cântă, Paparudă,
Vino, ploaie, şi ne udă
Să răsară grâu nespus,
Cât un pumn să-i fie spicul,
Şi de-o-ntra prin grâu voinicul
Să nu-l vezi, s-avem la toamnă
Înmiit de cât am pus.
Mândr-ai fost tu, primăvară,

Mândră eşti şi mândră iară
Sfântă salcă-n mâni să porţi!
Adă hori şi adă glume,
Câte cântece pe lume,
Brazde verzi la uşi şi porţi.
Şi te-om preamări cu jocuri,
Şi pe culmi om face focuri
Închinându-ne puterii
Celui ce-a-nviat din morţi.
Observăm că poetul aşază în ordine calendaristică tradiţii popu

lare (probabil pe cele din zona pe care o cunoaşte cel mai bine),
dintre două sărbători de primăvară, cu dată mobilă: Sântoaderul
şi Paştile. Al doilea, în acest inventar, este Dragobetele, care se dis-
tinge prin faptul că, în ziua lui, fetele sunt îndemnate să meargă la
cules de ghiocei şi brânduşe. Astfel, după perioada de iarnă, Dra-
gobetele pare a fi acea zi în care tinerele ies din case şi ogrăzi, în
natură, în poiene şi păduri, unde e de aşteptat să înflorească pri-
mele flori de primăvară. Deci, după cum îl cunoaşte şi Coşbuc,
Dragobetele este numele unei zile de la începutul primăverii, fără să
apară concret ca vreo personificare masculină, fiu al Dochiei, zeu al
iubirii sau personaj din familia Zburătorului. În poezia lui Coşbuc,
alături de muncile de primăvară şi de sărbătorirea Învierii lui Isus
Hristos, apar o serie de plante, păsări şi animale. Fiecare are legătură
cu una din sărbători. În afară de primele flori ale primăverii, de nu-
mele Dragobetelui sunt legate tradiţii care implică şi alte elemente ale
florei şi faunei româneşti.
Dragobetele din perspectivă entomologică

În numărul 26, din 28 iunie 1898, al revistei Familia, din Oradea,
apare un Apel literar, semnat S. Fl. Marian, prof. la gim. din Suceava
(Bucovina). Este vorba despre zece întrebări pe care Simion Florea
Marian (care avea atunci 51 de ani) le lansează prin interme-
diul revistei bihorene. Le adresează, în primul rând, pentru
„doamne şi domni care vin mai adeseori în atingere cu popo-
rul şi mai ales cătră cei din Transilvania, Banat şi Ungaria, cu ru-
gămintea ca să binevoiască a-mi răspunde la următoarele între-
bări”9. Dintre cele zece întrebări ale folcloristului, două se referă la
Dragobete: „3. Ce fel de gândac sau insect e Dragobetele? Când şi
cum îl folosesc descântătoarele la farmecele lor de dragoste? (…)
5. Când şi cum se face Dragobetele de dragoste? Care zi sau sărbătoare
se numeşte Dragobete? (…) Totodată, rog ca domnii, cari cunosc bine
insectele amintite mai sus, să-mi timită într-o cutiuţă mică şi câte
9
S. Fl. Marian, Apel literar, în Familia, nr 26, 28 iunie (10 iulie) 1898, p.308. htt-
ps://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7e/Familia_1898-06-28,_
nr._26.pdf (27 ianuarie 2020)
un exemplar din aceste insecte ca, spre cunoaşcerea tuturora, să le pot

defini latineşte şi germăneşce.”10
Nu am putut afla dacă preotul Simion Florea Marian a primit
cutiuţe cu dragobeţi de la informatori, însă peste câţiva ani, în 1903,
publică lucrarea Insectele în limba, credințele și obiceiurile românilor,
Studiu folkloristic. Ne putem convinge că a primit informaţii cu pri-
vire la insecta respectivă şi că ea se numeşte repedea, în părţile Ardea-
lului, dar „prin Banat i se zice dragobete pentru că o seama de fete
mari îşi fac de dragoste cu el”.11
O notă la pagina dedicată Dragobetelui, de Simion Florea
Marian, în lucrarea Sărbătorile la români, redă această informa-
ţie primită la apelul său, de la „dl. E. Hodoş: Despre Dragobetele
de dragoste deocamdată nu vă pot spune altceva decât că în unele
locuri ar însemna o zi de primăvară. În alte locuri însă ar însem-
na Dragobete un gândac alergător, ce-l folosesc descântătoare-
le la descântece de dragoste. Vorba, după cât am aflat până acum,
nu e prea răspândită.”12 Şi, într-adevăr, căutând informaţii despre
Dragobete, observăm că acestea sunt oferite mai multe de intelec-
tuali (profesori, muzeografi, etnografi şi jurnalişti) decât de actanţi
care cunosc sărbătoarea tradiţională, fiindcă au luat parte la ea în
mod spontan, şi nu în organizarea vreunei instituţii. E clar că
Dragobetele acesta, de la televizor şi din spectacole şi activităţi cu ele-
vii, să zicem, nu poate fi documentat prin interviuri cu participanţi
direcţi, de acum 60-70-80 de ani. E o sărbătoare de ficţiune, ce se
propagă pe cale cultă, livrescă.
Aşadar, există o vietate care se numeşte, în unele locuri, dragobe-
te. Aceasta este o nevertebrată cu şase picioare, adică o insectă. Sunt
mai multe insecte care, în tradiţia românească, precum şi în tradiţia
altor popoare, sunt înzestrate cu rol în eficacitatea descântecelor de
dragoste. Lucrarea despre insecte a lui Simion Florea Marian le con-
10
Apelul lui Simion Florea Marian apare în mai multe ziare în limba română
din Austro-Ungaria.
11
Insectele în limba, credințele și obiceiurile românilor, Studiu folcloristic, Edi-
țiunea Academiei Române, Institutul de arte grafice Carol Göbl, București,
1903. p. 1.
12
Sim. Fl. Marian, Sărbătorile la români, vol.I, Editura Fundaţiei Culturale Ro-
mâne, p.318.
semnează şi pe cele folosite la vrăji. Cea mai cunoscută dintre ele este
buburuza (cu alte denumiri: mămăruţa, gărgăriţa, păpăruga), despre
care se consideră că e clarvăzătoare şi poate comunica profeţii legate
de căsătorie, cu condiţia să i te adresezi cu o incantaţie şi să îi oferi
libertatea de a zbura. Solicitarea ritmată, adresată acesteia, de a indica
direcţia în care o fată îşi va găsi soţul, se aude şi azi în jocurile feti-
ţelor. O serie de poezii şi cântece, mai ales pentru copii, se bazează
pe capacitatea buburuzei de a ghici viitorul. Acest lucru s-a păstrat
pentru că buburuzele sunt nişte vietăţi agreabile la vedere, prezente
peste tot, chiar şi în aglomeraţiile urbane. Nu acelaşi lucru se poate
spune despre alte insecte folosite odinioară în descântece, precum
calul dracului, mărgica cucului, căţeii de turbă, dragobetele. Omul mo-
dern obişnuit nu cunoaşte numele multor insecte ori nu le recunoaşte
pe acestea după nume, dacă le întâlneşte. Dragobetele poate fi „un
zeu moştenit de la daci”, un personaj mitologic difuz şi, sub un astfel
de statut ni se pare că ştim mai multe despre el, dar puţini români ar
putea să afirme că au cunoştinţe despre o insectă cu acest nume. De
fapt, am reuşit să aflu că sunt doi gândaci care poartă numele Dra-
gobete. Unul este un pseudoscorpion care trăieşte în peşteri, celălalt
este Cincindela campestris, care poartă în română denumiri populare
ca repedea de câmp, dragobete, măsurător. Dragobetele este o coleop-
teră adefagă – un gândac răpitor, care se hrănește cu alți gândaci.
Gândacul dragobete trăieşte în zone calde și nisipoase. Are aripile
colorate în verde metalic, strălucitor, corp zvelt ridicat pe picioare
lungi, antene pe care le ţine îndreptate în faţă, paralel cu pământul.
Este un gândac care aleargă foarte repede, prada nu are nicio şansă să
scape de urmăritor. E agresiv şi stăruitor. Însă are şi o particularitate
curioasă: poate alerga atât de repede după pradă, încât lumina nu are
timp să formeze imagini pe retina ochilor săi compuşi, de aceea, din
când în când, se opreşte să-şi revină, fiindcă orbeşte pentru câteva
milisecunde13. Oprindu-se brusc din alergarea lui cu viteză orbitoare,
pare că ar măsura ceva şi astfel se poate explica numele de Măsurător.
Nu am putut afla cum anume era folosit Dragobetele în descân-
tecele de dragoste. Nu putem şti dacă doar numele i se rostea în textul
13
http://news.cornell.edu/stories/1998/01/tiger-beetles-go-blind-chasing-prey-
high-speeds (30 ianuarie 2020).
incantaţiei ori insecta însăşi avea un rol concret, însă privind video-
clipuri cu dragobeţi, mă gândesc că ar putea fi vorba de obiceiurile de
împerechere ale acestor gângănii rapide şi că descântecul ar fi putut
porni de la observaţii empirice şi de la mimetism, pe vremea când
oamenii, primăvara, întâlneau în mediul lor aceste insecte. Căci, spre
deosebire de cele mai multe păsări și mamifere sălbatice, ale căror
curtenire și împerechere au adesea loc în afara vederii, insectele și alte
nevertebrate pot fi foarte evidente în comportamentul lor reproduc-
tiv. În cazul în care majoritatea dintre acestea au o viață foarte scurtă
(în cazul insectelor, doar câteva zile, cel mult săptămâni), împereche-
rea este o prioritate ridicată.
Dragobetele din perspectivă fitologică

Nu aş putea să ofer o sursă bibliografică de încredere, care
să conţină o explicaţie ori o atestare concretă a legăturii dintre
Dragobete şi Năvalnic14. De altfel, Ion Ghinoiu susţine că Trifonul
Viilor, un alt personaj mărunt al mitologiei româneşti, este şi el asi-
milat cu „Năvalnicul, un fecior frumos, căzut din cer, care încurcă
cărăile fetelor frumoase şi nevestelor tinere”15. Totuși notez că o serie
vastă de publicaţii şi multe pagini online susţin că personajul Drago-
bete mai este numit şi Năvalnic.16
Năvalnicul (scolopendrium vulgare) este o specie de ferigă care,
datorită aspectului frunzelor sale, se mai numeşte şi limba cerbului.
Este o plantă medicinală, din care se prepară ceai şi tinctură. Creşte
în locuri umede, răcoroase şi este verde tot timpul anului. În tradiţiile
românilor, năvalnicul este o plantă cu proprietăţi curative, dar şi ma-
gice, adjuvant în descântece de dragoste, precum şi talisman purtat
de fete pentru a fi atrăgătoare. În unele locuri, e cunoscut tot sub
numele de năvalnic şi odoleanul (valeriana). Cele două plante au pro-
prietăţi asemănătoare, cel puţin din perspectiva rolului de provocare
a dragostei. În poeziile populare şi în cele ale romanticilor români
14
Delia-Anamaria Răchișan, Plante de leac între sacru şi profan, DOI: 10.30816/
ICONN4/2017880, p. 992.
15
Ion Ghinoiu, Comoara satelor: calendar popular, Editura Academiei Române,
2005, p.36.
16
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dragobete
(ei înşişi culegători de folclor), năvalnicul şi odoleanul sunt plante

amintite adesea împreună, ca nişte catalizatori ai puterii de atracţie
şi ai iubirii. Alecsandri nu vorbeşte în scrierile sale despre Dragobete,
dar cunoaşte aceste plante magice, năvalnicul şi odoleanul cărora le
și face loc în poeziile sale, de exemplu, în pastelul intitulat Puntea:
Șoapta nopții se aude suspinând încetișor;

Arborii prin întuneric dau un freamăt sunător,
Și deodată Aurora se ivește radioasă,
Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă.
Dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit,
Ea-și ia zborul peste lume de la mândrul răsărit
Și-întâlnește-n a sa cale o copilă cosânzeană
Ce-i scăldată în năvalnic și-n sân poartă odoleană.
Notă de subsol: Fetele de la țară își fac scăldătoare de năvalnic

(pteris17) și poartă pe ele flori de odoleană (valeriana), pentru ca să devie
mai atrăgătoare.
Iată şi o creaţie din perioada interbelică, publicată de Horia

Furtună, în 1929, în Universul Literar18, din care rezultă că proprie
tăţile magice ale celor două plante-talisman, năvalnicul şi odo-
leanul, erau încă actuale pentru a deveni poezie:
Florile
Tu, odolean, şi tu, năvalnic.
Ascunşi în sânuri de femei
Purtaţi norocul în iubire
Şi cununia cu temei,
Cea mai frumoasă vestejire
Înfiorate flori vi-e dată.
Voi ce-n dogoare ca de soare
Muriţi pe sânul alb de fată.
17
Ferigă
18
http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/18831/1/BCUCLUJ_FP_
486684_1929_045_0041.pdf , p. 644.
Şi, dacă descântecul de dragoste în care era nevoie de gândacul

Dragobete se pare că a dispărut fără să fi fost consemnat la timp, pen-
tru a ajunge până la noi, trebuie să ne mulţumim cu un descântec în
care se foloseşte năvalnic. Bucovineanul Oreste Dlujanschi ne lasă în
gazeta Albina Carpaţilor, apărută la Sibiu în iunie, 1879, un descân-
tec de dragoste în care e cuprins şi năvalnicul, textul fiind, totodată,
şi o explicaţie e unei zicale folosite atunci când se strică armonia între
doi îndrăgostiţi: s-a spart hârbul. Autorul face precizarea, deloc de
neglijat, că năvalnicul, împreună cu iarba mare şi talpa de papuc de
popă, coroborate cu un descântec rostit de o babă cu puteri vrăjito-
reşti, poate aduce dragoste împlinită nu doar tinerelor arătoase, ci şi
fetelor urâte:
„Românii cred că vrăjitorea şcie multe şi cu tot dreptul. Femeile
se tem de dânsa; babele-şi fac cruce, când aud de numele ei, numai
tinerii amoroşi o onoreză şi-o ascultă, dându-i şi cămaşa numai să
le facă pe placul lor. La dânsa merg fetele cele urâte şi-o roagă să le
facă de dragoste. Baba cere cam mult, dar face ca feciorii să umble
orbi zi şi noapte după dânsele. Descântecul se face cu năvalnic, cu
iarbă mare şi cu o talpă de papuc. Năvalnicul îl scoate cu rădăcină
cu tot într-o zi de frupt o femeia curată, punând în locul rădăcinei o
bucăţică de pâne cu sare. Iarba cea mare, adică rădăcina se scoate tot
aşa, însă numai în ziua de patru-zeci de sânţi. Talpa de papuc trebue
să fie luată dela papucii, cu carii a făcut preotul sânta liturgiă în ziua
ajunului Bobotezei când a sânţit apa şi-a mers pe la oameni cu crucea.
Talpa aceasta se taie dela papuc la două-spre-zece ore în noaptea spre
Boboteză; apoi începe a descânta: Precum se strâng omenii la Boboteză
şi năvălesc a săruta crucea din mâna preotului, năvălescă şi feciorii satu-
lui ca s-o peţescă pre – cum o chiamă – şi să petrecă un traiu dulce, cât
va avea aceste bucăţele. După ce descântă baba, îi dă fetei apa în care a
spălat aceste lucruri, îi spune să se spele într-o zi de frupt şi să arunce
în calea feciorilor, dându-i şi nişce bucăţele din aceste lucruri. Aceste
bucăţele le păzesc fetele mult timp, iar dacă le perd, nu mai petrec
cu bărbaţii aşa de bine ca la început, ci tot în sfadă şi vuet. Când se
întâmplă aşa ceva, atunci zice poporul că: s-a spart hârbul.”19
19
Oreste Dlujanschi, Vieaţa poporului român, în Albina Carpaţilor, nr.18, anul
III, Sibiu, iunie, 1879. p. 280, https://core.ac.uk/reader/44711090 (31 ianu-
arie 2020).
Valentin, Dragobete și nunta păsărilor.

De la Legenda aurea la Cântecul Ofeliei
Valetine’s Day a devenit de timpuriu o sărbătoare golită de încăr-
cătură spirituală creştină. S-a dezvoltat în țările anglo-saxone și a ajuns
masiv în Europa de Est şi în societatea românească, după evenimentele
din decembrie 1989. Cel puţin, aşa suntem înclinaţi să credem, fiindcă
înainte de 1990, nici Valetine’s Day, cum nici Dragobetele nu ar fi
putut constitui motive de sărbătoare în societatea românească. Despre
prezenţa acestora în ziare, la radio sau la televizor nici nu putea fi vor-
ba. Totuşi, dacă urmărim preluarea sărbătorii Valetine’s Day la români,
vom descoperi un traseu cultural interesant.
Biografia sfântului Valentin apare în Legenda sanctorum, deve-
nit apoi Legenda aurea, volum de biografii ale sfinților consemnate
de hagiograful Giacopo da Varazzo (în latină Jacobus da Voragine),
arhiepiscop de Genova. Legendele consemnate de acesta transmiteau
informații despre martiri creștini consacraţi sfinţi în biserica catolică.
Cartea apare la 1260 în limba latină și are un rol decisiv în dezvolta-
rea cultului sfinților în creștinismul occidental. Între aceşti sfinţi, se
remarcă şi Valentin, un martir creștin din Roma, care a trăit și a murit
pe timpul împăratului Claudius. El este ucis prin decapitare, iar cra-
niul presupus a fi al său este păstrat, încoronat de flori, la vedere, în
bazilica Santa Maria in Cosmedin, din Roma. Sfântul Valentin devi-
ne recunoscut de Biserica Anglicană precum şi de Bisericile Luterane
şi are ziua de comemorare la 14 februarie. Între timp, în 1969, cultul
catolic a decis renunțarea la unii sfinți care au o biografie nesigură.
Unul dintre aceştia este și sfântul Valentin, a cărui venerare nu este
obligatorie în biserică, ci a rămas opţională.
În Occident, Valetine’s Day a devenit destul de devreme o sărbă-
toare urbană şi cultă, prin faptul că logodnicii își dăruiau mici episto-
le, cu diferite texte sentimentale. Aceste bileţele amoroase se numeau
valentine şi în Anglia din perioada victoriană cuprindeau poezii şi
desene romantice, cu păsări și flori. Cea mai veche scrisoare de sfântul
Valentin, în limba engleză, este cea din colecția Paston Letters şi este
adresată, în februarie 1477, de tânăra Margery Brewes viitorului ei
soț, John Paston, căruia îi scrie right well-beloved valentine20. Citind
20
https://www.bl.uk/collection-items/valentines-day-love-letter-from-margery-
brews-to-john-paston (31 ianuarie 2020)
pe internet numeroasele modele de mesaje îmbietoare, gata redactate

pentru a fi trimise de Dragobete, oricui e necesar, mă întreb dacă
nu cumva acum a ajuns şi sărbătoarea românească la stadiul specific
valentinelor occidentale.
Am menţionat că sărbătoarea Dragobetelui este pusă, prin numele
sale alternative (ca Logodiciul păsărilor), în legătură cu împerecherea
zburătoarelor, primăvara. Sărbătoarea lui Valentin are şi ea acest atribut,
de a fi considerată ziua nunţii păsărilor. Cea mai veche dovadă a relaţio-
nării sărbătorii sfântului Valentin cu o zi a îndrăgostiților și cu elemen-
tul mitologic nunta păsărilor, o găsim la englezul Geoffrey Chaucer. În
poemul său, The Parlament of Foules, scris în jurul anului 1400, cu pri-
lejul nunții unor persoane de la curtea regală, se poate distinge pentru
prima oară tema Valentine’s Day: Acestea s-au petrecut în ziua Sfântului
Valentin, când fiecare pasăre vine să-și aleagă perechea. Profesorul Jack
B. Oruch21 observă însă că data la care începea primăvara pe vremea
lui Chaucer s-a schimbat datorită introducerii calendarului gregorian,
după 1582. 14 februarie din calendarul iulian din timpul lui Chaucer,
ar fi astăzi 27 februarie, o perioadă în care şi pe la noi unele păsări
nemigratoare încep să se împerecheze și să cuibărească de Dragobete.
Profesorul american Jack B. Oruch consideră însă că, deoa-
rece nicio tradiție coerentă nu a precedat-o pe cea versificată de
Chaucer, poetul însuși rămâne susceptibil de a fi „mitologul” care
iniţiază tradiția legăturii dintre Valentin’s Day și nunta păsări-
lor, precum şi legătura cu dragostea senzuală, așa cum o știm azi.
Glumind, aş putea afirma că pe Valentin l-au făcut poeţii, iar pe
Dragobete l-au făcut (mai ales) jurnaliştii, la o distanţă de 500 de ani.
În spațiul cultural românesc, sfântul Valentin a pătruns cu mult
înainte de anii 1990. Una din căile pe care a făcut-o a fost, în mod
livresc, prin traducerea în română şi punerea pe scenă a pieselor lui
William Shakespeare. Ziua sfântului Valentin apare menţionată de
două ori în opera lui Shakespeare: în Hamlet şi în Visul unei nopţi
de vară.22
Piesa Hamlet, prinţul Danemarcei, scrisă de Shakespeare în jurul
anului 1600, a fost jucată în românește în aproximativ 40 de variante,
21
Jack B. Oruch, Valentine, Chaucer, and Spring in February, 1981, https://www.
journals.uchicago.edu/doi/pdfplus/10.2307/2847741 (30 ianuarie 2020)
22
Costin Tuchilă, Shakespeare şi Ziua Sfântului Valentin, https://costintuchila.
wordpress.com/2010/02/14/shakespeare-si-ziua-sfantului-valentin/ (22 ianu-
arie 2020)
timp de aproape 160 de ani. În spectacolul Hamlet există o scenă

a monologului Ofeliei, în actul al IV-lea, scena 5, când aceasta, cu
mințile tulburate, merge să se arunce în râu și, între timp, cântă un
cântec, probabil popular în secolul al XV-lea, şi care, în traducerea în
română, din 1877, a lui Adolphe Stern, are următorul text:
Mâine e ziua de Sfânt Valentin,
Toţi de cu zi s-or scula,
Şi eu, o fată, la fereastra-ţi vin
Să fiu Valentina ta.
El se sculă şi se-mbrăcă
Şi uşa o descuie,
Dădu intrare, fecioarei care
Fecioară nu mai plecă.23
Vicor Anestin, traducătorul lui Hamlet în ediţia apărută în 1908,
adaugă următoarea notă de subsol la cântecul Ofeliei: „După comenta-
torul Douce, în Anglia și chiar în Bretania, în februarie, la Sf. Valentin,
tinerii puneau într-o oală numele lor și ale fetelor și scoteau câte două
bilete, un bilet al unui tânăr și un bilet al unei fete. Perechea se numea
Valentini.”24
Cântecul Ofeliei, care începe cu versul Mâine-i Sfântul Valentin,
are mai multe variante în limba română şi a reuşit să părăsească
scena teatrelor, ajungând în alt tip de spectacole muzicale, festi-
valuri, concerte. În anii 1980, Cântecul Ofeliei din Hamlet a fost
lansat ca piesă de muzică folk, compusă şi interpretată de actorul
Mircea Bodolan, pe versuri traduse de Romulus Vulpescu. Dato-
rită concertelor şi cenaclurilor în care Mircea Bodolan a cântat-o,
întâmplarea nefericitei fete, abandonate în ziua de sfântul Valentin,
cândva, în urmă cu secole, era desigur mult mai cunoscută pentru
tineretul României iubitor de muzică folk, decât povestea Dragobe-
telui, care avea să ajungă la români abia la câţiva ani după revoluţia
anticeauşistă.
Visul unei nopți de vară este o comedie romantică a dramaturgului
englez William Shakespeare, scrisă la sfârşitul anilor 1500. Acțiunea
23
Hamlet prinţul Danemarcei. Tragedie în 5 acte. Tradusă de Adolph Stern.
Bucuresci: Typographia Dorotea P. Cucu, 1877.
24
William Shakespeare, Hamlet, Traducere de Victor Anestin, Bucureşti,
1908. https://editura.mttlc.ro/carti/Shakespeare.%20Hamlet.%20V.%20
Anestin.%201908.%20CLP.pdf (31 ianuarie 2020)
prezintă aventurile a patru iubiți din Atena și a unui grup de actori

amatori, într-o pădure feerică. În Visul unei nopţi de vară există o refe-
rinţă la sfântul Valentin şi la nunta păsărilor, într-un vers din actul al
IV-lea, scena întâi, când personajul Theseu se arată surprins deoarece
ziua Valentinului a trecut, dar mai sunt nişte păsărele care încă nu
s-au împerecheat. În traducerea pe care Şt. O Iosif o publică în 1913,
în revista Viața Românească, originalul englez „Good morrow, friends.
Saint Valentine is past. /Begin these woodbirds but to couple now?”, apa-
re în tălmăcire românească astfel: „Ei, bună ziua! Sfântul Dragobete/
Trecu şi-aceste păsărele-acum/ Se-mperechează-abia?”25
Aceasta este prima apropiere între Valentin şi Dragobete care
semnifică mai mult nişte perioade de timp potrivite pentru căsătorii,
decât personaje mitologice. Faptul că Şt. O. Iosif îl recomandă pe
Dragobete ca sfânt, parcă pentru a nu rămâne acesta mai prejos ca
sfântul Valentin, ne poate smulge un zâmbet. Dar, pe de altă parte, în
vremea din urmă, evenimente tot mai dense prilejuite de sărbătorirea
românească a Dragobetelui sunt adesea prezidate de feţe bisericeşti şi
patronate de biserică, ceea ce îi poate conferi imaginarului personaj
o aură de sfinţenie, chiar dacă, în complexitatea sa, nu e compatibil
cu acestă perspectivă.
Putem concluziona că, în pofida faptului că Dragobetele a fost
resuscitat pentru a-l contracara pe Valentin, cei doi seamănă din ce
în ce mai mult. Poate fiindcă, la origine, sunt alcătuiţi din aceleaşi
elemente şi strategii mnemotehnice, adaptate la spaţii şi timpuri cul-
turale diferite, pe care comunităţile umane le dezvoltă în trecerea prin
vreme şi prin viaţă. Dragobetele românesc de dovedeşte a avea poten-
ţial identitar şi e susţinut, material şi spiritual, pentru a deveni, cu
orice preţ, un erou al zilelor noastre.
25
Ulterior, traducerea a fost revizuită de traducător şi modificată astfel:
„Demult trecut-a Sfântul Valentin. / În codru-acesta păsările vin/ Atâta de
târziu să se-împreune?”
Fete și feciori în portul de iarnă pentru biserică.
Ghinda, județul Bistrița-Năsăud, 1929, Luiza Netoliczka
SzabÓ Zsolt
Dragobete: o deschidere didactică
D upă 1990, în mass-media din România a început să fie pro

movată sărbătoarea Dragobetelui care s-a răspândit foarte
repede la nivelul întregii ţări, ulterior fiind prezentată drept „sărbă-
toare strămoşească”. Fenomenul care produce o psihoză în masă prin-
tr-un paralelism cu termenul medical ce semnifică răspândirea unei
epidemii a fost numit contagiune. În psihologia socială, contagiunea
reprezintă transmiterea rapidă, la nivelul mulţimilor, a emoţiilor şi a
manifestărilor de comportament. Potrivit teoriei lui Gustave Le Bon,
publicată în 1895, contagiunea mentală este ,,fenomenul psihologic
care are ca efect acceptarea inconştientă a unor opinii şi credinţe.
Fiind de natură involuntară, contagiunea nu implică vreun demers
argumentativ sau reflecţie”.1 Profesorul de la Universitatea din Chica-
go, Herbert George Blumer, specialist în interacționismul simbolic și
metode de cercetare socială, afirmă că ,,se vorbeşte în prezent mai de-
grabă de o contagiune comportamentală în sensul unei uniformizări
a comportamentului în stare de mulţime, care are la bază procesul
imitaţiei”2. De fiecare dată când o persoană se află într-o situaţie am-
biguă, încearcă să se adapteze reacţiilor celorlalţi. Din păcate, într-o
astfel de situaţie confuză, nici ceilalţi nu ştiu mai mult decât el. Me-
nirea simbolicului şi ritualului de a conecta grupuri locale la mişcarea
naţională nu este o acţiune exclusivă a organelor guvernamentale.3
Deseori schimbările de ordin politic sunt rezultatul folosirii simbo-
lurilor şi ritualurilor pentru o exprimare clară la o mişcare de anver-
gură. Totodată, obiceiul de a folosi spaţiul fizic în ritualuri pentru a
informa asupra statutului cuiva poate fi regăsit de-a lungul întregii
istorii a umanităţii.4
1
Gustave Le Bon, Psychologie des foules, Editura Quqdrige, Paris, 2003, p. 137
(ediţie reeditată).
2
H.G. Blumer, Collective behavior in J. B. Gittler (ed.), Review of Sociology:
Analysis ofa Decade (New York, 1957), p. 127.
3
David I. Kertzer, Ritual, Politică şi Putere, Editura Univers, 2002, p.37
4
idem p. 44.
Istoricii britanici Terence Ranger şi Eric Hobsbawm au publicat

în anul 1983 un volum intitulat sugestiv Inventarea tradiţiei, care
cuprinde şapte eseuri. În introducerea culegerii, Hobsbawn defineşte
tradiţia inventată drept un contrast între schimbările constante şi
inovaţia lumii moderne, respectiv, încercarea de a structura cel puţin
unele părţi ale vieţii sociale, mai ales cele invariante.5 Delimitarea
clară a termenilor tradiţie şi obicei este considerată a fi primordială,
deoarece primul termen domină aşa-numitele societăţi tradiţionale.
După ce Dragobetele a fost promovat de mass-media câţiva ani,
el a pătruns în unităţile de educaţie şi învăţământ, devenind în scurt
timp un proiect aproape omniprezent al activităţilor extracurriculare,
de la grădiniţă la liceu. Mai întâi, presa i-a construit acestui personaj
o imagine rotundă și interesantă. Iată, astfel, câteva situații:
„Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români, îşi are rădăcinile în
tradiţiile dace şi în credinţa într-un fel de zeu al iubirii, a cărui
cinstire, pe 24 februarie, marca simbolic şi începutul primăverii.
Dragobete, fiul Dochiei, era zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. I
se mai spunea Cap de Primăvară sau Cap de Vară şi era identificat
cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, şi cu Eros, corespon
dentul acestuia în mitologia greacă.”6
„Dragobete, fiul Babei Dochia, este cunoscut ca fiind naşul cosmic
al păsărilor şi al animalelor, de ziua lui, păsările îşi găsesc perechea
şi îşi fac împreună cuiburi noi. De aici a fost împrumutată şi ideea
logodnei între doi tineri indragostiţi chiar în ziua de Dragobete.”7
„Americanii sărbătoresc iubirea pe 14 februarie, însă românii aleg
să sărbatorească tradiţional, de aceea aleg data de 24 februarie, Ziua
de Dragobete. Pentru că cei mici sunt foarte curioşi, cu siguranţă
vor dori să ştie mai multe despre cine a fost Dragobete şi de ce se
sărbătoreşte.”8
5
Eric Hobsbawm, Terence Rancer (ed), The Invention of Tradition, Cambridge
University Press, 1983, p.2.
6
https://www.gandul.info/magazin/tot-ce-trebuie-sa-stii-despre-dragobete-sar-
batoarea-dragostei-la-romani-17887577 - 23.02.2019
7
https://roman24.ro/scurta-istorie-de-dragobete-cine-era-de-fapt/ - 17.02.2016
8
https://www.suntparinte.ro/dragobete-legenda-povestea-lui-dragobete -
13.02.2015
SzabÓ Zsolt Dragobete: o deschidere didactică 57
Odată această imagine de presă fiind realizată, Dragobetele a de

venit o adevărată sărbătoare inventată, având în centrul său un per
sonaj mitic, deseori făcându-se referire la faptul că sărbătoarea din
24 februarie ar fi echivalentul, în cultura română, a mult mai popu
larei sărbători occidentale, Sfântul Valentin.
Această sărbătoare reinventată se retransmite și se dezvoltă neîn
cetat prin presă și social media. Un alt canal de promovare a sa și care
se dovedeşte a fi unul dintre cele mai eficiente este, însă, și şcoala. În
continuare voi trece în revistă o amplă serie de atari activități desfășurate
în general de școală sau de diferite alte organizații angrenate de școală și
care au ca punct de pornire această tradiție (re)inventată a Dragobetelui.
Până de curând, informațiile despre această sărbătoare semna
lează celebrarea ei mai ales în sudul ţării, dar am identificat aici o
serie de mijloacele şi procedeele popularizării acestei sărbători în acele
zone ale ţării în care Dragobetele nu era considerată o sărbătoare.
Astăzi, în aproape toate zonele ţării, sărbătoarea de Dragobete
este marcată prin organizarea a diferite evenimente extracurriculare
dintre cele mai variate. Într-un număr destul de mare, inspectoratele
şcolare judeţene, primăriile sau asociaţiile de cultură „implementează
proiecte” şi organizează festivităţi de Dragobete. Am identificat sute
de afişe, anunţuri, comunicate de presă şi articole din presa scrisă care
gravitează în jurul datei de 24 februarie sau 1 martie, de Dragobete. În
unele cazuri, aplecarea spre detalii şi explicaţiile asociative sunt de-a
dreptul ilariante, iar angrenarea în a afirma că această sărbătoare este
celebrată din strămoşi demonstrează mai degrabă superficialitatea
în documentarea evenimentului. Dealtfel, în Spirala sărbătorilor.
Rosturi, tâlcuri și deslușiri autoarea notează în privința acestei sărbători:
,,(...) sărbătoarea populară numită Dragobete Cap-de-Primăvară (pe
alocuri, Drăgostiţele) nu a avut niciodată un prestigiu deosebit şi pe
de alta, nu prezintă nici măcar slabe ecouri ale tradiţiei creştine, fiind
mai curând o sărbătoare măruntă a universului casnic şi abia mai pe
urmă a tineretului.”9
În Banat, de pildă, şcolile lugojene au construit o tradiţie din
a sărbători Dragobetele, eveniment despre care un cadru didactic
9
Narcisa Alexandra Știucă, Spirala sărbătorilor. Rosturi, tâlcuri și deslușiri, Editu-
ra Astra Museum, 2014, p. 107
declara unei publicaţii locale următoarele: ,,ziua de Dragobete este

în competiţie cu ziua de 14 februarie şi trebuie să ţinem la sărbătorile
noastre proprii autohtone şi am ales să susţinem o scenetă”10. În același
articol, alți profesori coordonatori prezintă activitățile organizate cu
prilejul Dragobetelui într-un liceu din localitate: ,,pentru a marca
sărbătoarea de Dragobete, liceul nostru a organizat astăzi mai multe
activităţi şi anume, un concurs de poezii de dragoste, un concurs de
scrisori de dragoste şi am făcut un sondaj în rândul elevilor, să alegem
Cel mai îndrăgit elev/ Cea mai îndrăgită elevă şi Cel mai îndrăgit
profesor/ Cea mai îndrăgită profesoară”. Majoritatea școlilor din
Timișoara sărbătoresc Dragobetele, iar cel mai mediatizat eveniment
organizat în luna februarie este cel al Școlii de Arte: „În data de
28 februarie, de la ora 17:00, elevii Școlii de Arte din Timișoara,
clasa canto – muzică populară (...) vor sărbători iubirea la români
în cadrul unui spectacol intitulat: Vă cântăm de Dragobete. Cântece
în care vibrează iubirea și pasiunea de a cânta vor fi interpretate de
elevii școlii cu emoțiile artiștilor aflați la debutul carierei.”11 Nici
sărbătoarea Sfântului Valentin nu este trecută cu vederea, în aceeași
școală: ,,De Sfântul Valentin, în 14 februarie, de la ora 17: 00, la
sediul Centrului de Cultură și Artă al Județului Timiș din Timișoara,
spectacolul intitulat Tinerețe, floare rară celebrează iubirea indiferent
de vârstă”.12
În anul 2019 Consiliul Județean Timiș a organizat în perioada
18-24 februarie un simpozion și o expoziție prilejuite de Ziua
Națională Constantin Brâncuși. În centrul ofertelor culturale s-a
aflat și Dragobetele, numită sărbătoare națională: ,,Această sărbă
toare națională va aduna la un loc muzică, artă, poezie și tradiție.
Eveniment organizat (...) împreună cu grupul Senioarele și cenaclul
literar Tinere Condeie”.13
Muzeul Satului Bănățean de la Pădurea Verde a celebrat în
2018 sărbătoarea Dragobetelui, iar elevii au fost invitați să participe
10
www.redesteptarea.ro, Dragobetele, sărbătorit de copiii şi tinerii din şcolile lugo-
jene, 24.02.2015
11
https://www.banatulmeu.ro/sfantul-valentin-si-dragobetele-sarbatorite-prin-
spectacole-de-scoala-de-arte-din-timisoara/ - 11.02.2019
12
idem
13
https://www.ziuadevest.ro/brancusi-si-dragobetele-in-centrul-ofertelor-cultu-
rale-in-saptamana-18-24-februarie-in-timisoara/- 18.02.2019
în număr cât mai mare: ,,Sala de conferinţe de la Muzeul Satului

Bănăţean Timişoara se deschide sâmbătă, 24 februarie, la ora 12,
pentru a-l întâmpina pe Dragobete.”14
Într-o societate bazată pe cunoaștere, trebuie să învățăm să dă
ruim prin educație, să construim universe [sic!] elevilor și să instigăm
spre curiozitate15 este titlul unui articol apărut într-un ziar din Arad,
prin care se dorește popularizarea activităților extracurriculare din
mai multe școli ale județului, fiind prezentată și o statistică a celor
implicați: ,,În acest proiect au fost implicate peste 100 de cadre
didactice și 500 de elevi care au participat indirect cu creații plastice,
literare și tehno-informatice și 15 cadre didactice, 50 de elevi împreună
cu părinții acestora care au participat direct.” Din același articol reiese
și scopul proiectului, prezentat de un cadru didactic care spune că
trebuie acordat mai mult timp elevilor care au înclinaţii artistic-li
terare, dar tot un scop este şi formarea unui comportament adecvat
pentru îmbinarea tradiţiei româneşti cu cea internaţională. ,,Aceste
ţinte duc la o implicare conştientă atât a elevilor cât şi a profesorilor
în procesul învăţării, duc la înţelegerea importanţei pe care o au
tradiţiile în viaţă.” Aceeași profesoară accentuează faptul că în cadrul
programului, elevii au învățat să-și menţină motivația activităţilor de
învăţare, de aplicare, să stabilească legături între tradiţii, să descrie
sărbătoarea de Dragobete și să prezinte caracteristicile acestei sărbători.
În Moldova, Casa de Cultură a Sindicatelor Roman, în colabo
rare cu şcolile din localitate, a organizat în 2019 cea de-a unsprezecea
ediție a spectacolului concurs De la Dragobete la sărbătoarea Rusaliilor
– Tradiție, legendă și istorie locală16. Spectacolul-concurs s-a desfășurat
în data de 10 aprilie 2018 cu participarea celor opt licee din municipiul
Roman, al nouălea echipaj fiind constituit din trei elevi de la o şcoală
gimnazială din localitate. Președintele juriului, un preot, alături de o
scriitoare și de directorul Bibliotecii Municipale Roman au stabilit
câștigătorii concursului. Echipajele câştigătoare au primit premii în
bani şi diplome pentru locul I, locul al II-lea, locul al III-lea şi menţiune.
14
https://debanat.ro/2018/02/dragobete-la-muzeul-satului-banatean_ 215973.
html - 23.02.2018
15
https://www.arq.ro/concursul-judetean-dragobete-sarbatoarea-iubirii-la-ro-
mani-la-scoala-gimnaziala-groseni/21055 - 15.03.2018
16
https://www.ziarulderoman.ro/tag/de-la-dragobete-la-sarbatoarea- rusaliilor/
- 19.04.2018
Inspectoratul Școlar Județean Vrancea a organizat în 2018 etapa

județeană a concursului Dragobete pentru fete – Schimb de experiență,
ediția a II-a17. Pesemne că acest concurs a avut mai multe etape,
culminând cu cea județeană, în juriul căreia s-a aflat și un deputat
care și-a exprimat bucuria de a participa la un eveniment „atât de
frumos și important”. Din afișul evenimentului reiese faptul că
spectacolul-concurs care s-a încheiat cu o reprezentație de balet a
avut ca temă centenarul Marii Uniri, iar organizatorii au declarat
presei că manifestarea a avut parte de un real succes: ,,Am trăit o
adevărată zi românească a iubirii (...) am stabilit că locul I revine
tuturor doamnelor implicate în acest spectacol. Rămân la ideea mea
că educatoarele au rolul de bază în școala românească, prin educația
puilor de om care vin să se școlească și să devină generația de mâine
a acestei nații. Le mulțumesc în mod public și le asigur în continuare
de susținerea IȘJ Vrancea”, a declarat un reprezentant al instituției.
În anul 2017, Centrul Cultural „Dunărea de Jos” a organizat,
împreună cu liceenii gălăţeni, o sărbătoare ,,pur românească”18 în
cadrul căreia a fost proiectat filmul documentar Dragobetele la ro
mâni, iar dansatorii ansamblului folcloric din localitate „i-au în
vățat pe tinerii școlari cum trebuie să se veselească de Dragobete”, se
precizează în același articol amintit mai sus. În anul 2014, Consiliul
Județean Vrancea și Centrul Cultural Vrancea au organizat mai multe
evenimente cu ocazia Dragobetelui, în colaborare cu școlile din județ.
Din articolul care certifică suita de celebrări reiese faptul că și la
Casa de Cultură din Oraşul Panciu a avut loc un eveniment dedicat
„Dragobetelui-simbolul dragostei la români”. ,,Spectacolul este gândit
şi realizat de către tinerii din oraş şi vorbeşte despre dragoste şi venirea
primăverii, aşa cum este ea reprezentată în tradiţia locală a comunităţii
din Oraşul Panciu.”19 De Dragobete, copiii de la o școală gimnazială
din Fălticeni ies în stradă și împart trecătorilor inimioare. Cu aceleași
17
https://monitoruldevrancea.ro/2018/02/24/galerie-foto-educatoarele-au-fa
cut-spectacol-la-sala-balada-in-cadrul-concursului-dragobete-pentru-fete/ -
24.02.2018
18
https://adevarul.ro/locale/galati/sarbatoare-dragobete-pur-simplu-romaneasca-
organizarea-centrului-cultural-dunarea-jos-1_58a1d60b5ab6550cb870577a/
index.html - 13.02.2017
19
https://adevarul.ro/locale/focsani/spectacole-dragobete-fosani-panciu -
21.02.2014
mesaje sunt răsfățați părinții, frații, profesorii, iar ,,poștașul dragostei”

duce inimioarele călătoare de la o școală la alta. Povestea „mesagerului
dragostei are o tradiție de peste 15 ani” la școala din Fălticeni.20
La Sinaia, Dragobetele este enumerat printre „sărbătorile de
suflet”. Cadrele didactice marchează ziua prin serbări şi concursuri
organizate în toate şcolile din localitate. Pe site-ul unei școli gimnaziale
este prezentat pe larg „proiectul educațional interjudețean” Sărbătorile
de suflet ale românilor – Activitatea Dragobetele – Sărbătoarea iubirii21.
La activitate au participat peste o sută de elevi din clasele I-XII, iar
activitățile au fost delimitate în două categorii: creație plastică, pentru
cei mici și creație literară pentru elevii mai mari.
În București, majoritatea școlilor îl sărbătoresc pe Dragobete,
iar cadrele didactice de la o școală gimnazială descriu proiectul edu
cațional introdus în rândul elevilor ca pe o activitate importantă, cu
ajutorul căreia le insuflă elevilor ,,noțiuni tradiționale îmbrăcate în
contemporaneitate, pentru ca ei să poată observa cu obiectivitate și
detașare lumea în care trăiesc, iar intervenția dascălilor este necesară
deoarece aceste manifestări nu pot fi lăsate în grija mass-media sau a
societății22. Tot în capitală, educatoarele de la o grădiniță au organizat
„Șezătoarea concurs de dans popular Dragobete, joc de fete”, proiect în
cadrul căruia au fost expuse podoabe și arme medievale23.
În Ploiești, Muzeul Național de Istorie şi Arheologie Prahova
în colaborare cu mai multe instituții printre care și instituții de
învățământ au organizat în anul 2017 festivalul Drag şi dragoste de
Dragobete – tradiţiile şi obiceiurile specifice sărbătorii iubirii la români.
Printre activitățile artistice enumerate pe afișul evenimentului, se
numără și prelegerea unui etnolog care le-a vorbit elevilor despre
originile obiceiurilor de Dragobete şi despre ceea ce face unică această
sărbătoare românească, realizând totodată o comparaţie între această
tradiţie a românilor şi Valentine’s Day.24 Haide hai la Dragobete,
20
http://sparknews.ro/2019/02/24/postasul-dragostei-povestea-de-dragobete-
la-o-scoala-din-falticeni-elevii-impart-inimioare-trecatorilor/ - 24.02.2019
21
http://scoalaenescu.ro/site/proiecte/ - 20.02.2019
22
http://scoala2bucuresti.ro/2016/02/17/dragobetele-saruta-fetele/ -17.02.2016
23
https://www.didactic.ro/stiri/dragobete-joc-de-fete-sezatoare-concurs -20.02.2019
24
https://ziarulprahova.ro/2017/02/la-ploiesti-prelegere-despre-dragobete/ -
23.02.2017
mărţişoare, flori şi fete este sloganul unui afiş din anul 2018, din
Târgovişte, unde muzeul de istorie din localitate în colaborare cu ele
vii unui liceu tehnologic au organizat un spectacol de varietăţi.
În Dobrogea, Inspectoratul Școlar Județean Constanța, în cola
borare cu Arhiepiscopia Tomisului au organizat, în 2012, proiectul
Dragobete, sărbătoarea iubirii la români. Proiectul a vizat „dezvoltarea
interesului copiilor față de cunoașterea manifestărilor tradiționale
prin care românii sărbătoresc iubirea, ca manifestare și sentiment”,
reiese din articolul apărut într-un ziar online. În același articol sunt
enumerate obiectivele specifice precizate de organizatori: identificarea
formelor de valorificare a iubirii ca sentiment și manifestare creștină,
aprecierea valorilor morale promovate, implicarea cu profunzime
în activități de diseminare a tradiției de Dragobete, dezvoltarea
abilităților de cooperare și lucrul în echipă dar și valorificarea poten
țialului creativ al elevilor.25
Sărbătoarea Dragobetelui este celebrată și în Tulcea de cel puțin
unsprezece ani, așa cum reiese dintr-un articol publicat în presa
locală. Muzeul de Etnografie și Artă Populara din Tulcea a organizat
în anul 2009 un triplu eveniment dedicat Dragobetelui. Au fost
organizate numeroase reprezentații artistice în mai toate instituțiile
de cultură ale orașului, iar „elevii au avut posibilitatea de a participa
la concursul Dragobetele sărută fetele”26. Nouă ani mai târziu, Primăria
Tulcea în colaborare cu liceele din localitate au organizat spectacolul
artistic și concursul Cine știe câștigă, sub genericul De Dragobete,
iubește românește! Concursul, care s-a desfășurat între elevii liceelor din
municipiu s-a încheiat cu un spectacol artistic oferit de un ansamblu
artistic profesionist din localitate. Dragobetele este sărbătorit și în
Medgidia. Am găsit un proiect didactic din anul 2016 în argumentul
căruia pedagogul care organizează evenimentul motivează proiectul
astfel: „Pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24
februarie, oamenii ţineau sau făceau Dragobetele (Ziua Indrăgostiților,
Cap de primăvară, Logodnicul Păsărilor). Probabil că luna februarie
era considerată luna de primăvară, iar ziua de 24 era începutul anului
25
https://www.ziuaconstanta.ro/stiri/social/proiectul-dragobete-sarbatoarea-iu-
birii-la-romani-derulat-de-patru-scoli-23829-355605.html - 20.01.2012
26
http://www.ziare.com/tulcea/arta/pag12 - 21.02.2009
agricol (uneori ziua ieşirii ursului din bârlog)”.27Activitățile pe care le

propune organizatoarea evenimentului gravitează în jurul îndemânării
și abilităților practice ale elevilor din clasele V-VIII, iar partea de
încheiere a proiectului este apoteotică: „Dragobetele a fost (şi noi
credem că rămâne) una din cele mai frumoase sărbători tradiţionale în
care se împletesc sentimentele omului cu ritmurile naturii. Din păcate,
după decembrie 1989, ea tinde să fie înlocuită de Sf. Valentin care nu
are nimic în comun cu tradiţiile poporului român.”
Muzeul Olteniei Craiova – Secția de Etnografie, în parteneriat
cu Inspectoratul Școlar Județean Dolj au organizat în 2016 o suită
de evenimente prilejuite de sărbătoarea Dragobetelui. În descrierea
programului este specificată și motivația organizării prelegerilor
și activităților artistice: „Evenimentul cultural organizat și dedicat
zilei de 24 februarie este un prilej favorabil pentru ca specialiștii în
etnografie ai Muzeului Olteniei Craiova să contribuie la păstra-rea
și promovarea publică a legendei autentice a Dragobetelui, printr-o
simplificare a romanțatei legende contemporane / urbane create în
jurul acestui personaj.”28 Potrivit unui articol apărut în presă, în
anul 2017 paisprezece școli din județul Gorj au instituit sărbătoarea
prilejuită de Dragobete, iar în același an s-a organizat Simpozionul
Județean Dragobetele-Zeul iubirii la români referitor la care profesorul
organizator declara: „noi nu ştim să trăim aceste sărbători la adevărata
lor valoare, ne pierdem în detalii pentru că aşa dă bine sau aşa fac toţi
ceilalţi din jurul nostru. Este momentul să învăţăm să ne apropiem
mai mult de adevăratele valori, de sufletul omului şi de cuvântul lui
Dumnezeu, nu imitând, ci trăind fiecare clipă, nu pentru spectacol, ci
studiind şi perseverând prin activităţi extraşcolare şi extracurriculare.”29
În aceeași prelegere, profesorul dezvăluie motivul pentru care cadrele
didactice aleg să organizeze activități extracurriculare prilejuite de
sărbătoarea Dragobetelui şi accentuează că rolul dascălilor este de a-i
face pe copii să înveţe, să preţuiască şi să respecte obiceiurile şi tradiţiile
27
http://www.esential-edu.ro/index.php/proiecte-educative-2015-2016/item/3171
- 25.03.2016
28
http://www.monumenteoltenia.ro/dragobetele-sarbatorit-la-casa-baniei-din-cra-
iova/ - 22.02.2016
29
https://www.verticalonline.ro/dragobetele-sarbatoare-marcata-14-scoli-gorj -
24.02.2017
poporului în care s-au născut, să iubească meleagurile natale, portul

românesc, dar şi sărbătorile care ne aduc în suflete atâta bucurie. În
municipiul Drobeta Turnu Severin, Dragobetele este sărbătorit în
majoritatea școlilor, în unele instituții de învățământ fiind dedicată
o zi întreagă manifestărilor artistice și concursurilor în cadrul cărora
Dragobete este numit ,,zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii cu origini
străvechi”30.
În Maramureş, Consiliul Școlar al elevilor din Borşa a lansat, la
nivelul unității de învățământ, activitatea Dragobete-sărută fetele. Pe
site-ul unităţii de învăţământ este prezentată pe scurt activitatea pe
care au gândit-o elevii alături de profesorii coordonatori: „Noi, elevii
Liceului din Borșa, proveniți dintr-un tărâm de poveste, cu munți
înalți și falnici care stau de strajă țării și ape în a căror susur se doinește
umbra strămoșilor și a vitejilor, vrem astăzi să subliniem încă odată că
nu rămânem indiferenți la obiceiurile străvechi ale poporului român,
sărbătorind autentic românește ziua de 24 februarie, Dragobetele.
Activitatea de astăzi subliniază tema iubirii într-o manieră modernă
a concepției despre iubirea adolescentină, printr-un program care
presupune prezentarea unor probe: curăță balonul, karaoke, whisper
challenge, declarație de dragoste, dans romantic”31. Ca la orice
concurs, câştigătorii au fost premiaţi cu abonamente la o sală de sport,
la serviciile unui salon de înfrumuseţare, iar ocupanţilor locului al
treilea le-a fost oferită o cină romantică la o paninotecă din localitate.
În Baia Mare, tot Consiliul elevilor unei şcoli gimnaziale a organizat
o activitate inedită. Mai exact, au fost confecționate felicitări care au
ajuns apoi la toți elevii din școală. Din articlolul apărut în presa locală
rezultă că activitatea a fost un real succes, iar organizatorii s-au declarat
mulţumiţi de rezultatele obţinute. Aceleiaşi publicaţii, secretara generală
a Consiliului elevilor i-a declarat: „A fost o muncă titanică, dar care
și-a atins scopurile. Elevii școlii noastre s-au simțit importanți, iubiți,
respectați, apreciați și încurajați de propriii colegi anonimi. S-a deschis
astfel o altă poartă invizibilă, cea a manifestării iubirii necondiționate
pentru celălalt, care ne definește umanitatea. Dragobetele trebuie să
stăruie în inimile noastre, deoarece este sărbătoarea bunei dispoziții
30
https://scoala15dts.ro/?p=654 - 28.02.2017
31
http://www.liceulborsa.ro/page/view/34 - 24.02.2018
și a iubirii în grai românesc!”32. Pe site-ul Consiliului Judeţean Mara

mureş este descrisă o activitate din 2018 organizată de elevii unui
Colegiu Naţional din localitate în colaborare cu Casa Corpului
Didactic şi Biblioteca. Titlul activităţii organizate de Dragobete a fost
Iubirea în culturi diverse, iar elevilor care au participat la eveniment
le-au fost prezentate declaraţii de dragoste ale unor îndrăgostiţi celebri
din lumea artei şi a literaturii, în limbile: engleză, franceză, germană,
italiană, română şi spaniolă. Tot cu acea ocazie a avut loc o expoziţie de
cărţi pe tema iubirii din colecţiile Bibliotecii Judeţene din Baia Mare.33
Pe acelaşi site este descrisă o activitate mai veche, din 2016, la care au
participat elevii unei clase dintr-un liceu băimărean, prilejuită tot de
Dragobete însă sub alt titlu: De Dragobete iubeşte româneşte.
Nici în şcolile din Ardeal Dragobetele nu trece nesărbătorit.
Un afiş bilingv din 2014 anunţă celebrarea sărbătorii Dragobetelui
în Sfântu Gheorghe, la prima şcoală românească din localitate.
Pe afiş sunt menţionate doar şcoala, data şi intervalul orar în care
s-a desfăşurat activitatea, adică în total şaisprezece ore dedicate lui
Dragobete. În localitatea Topliţa din judeţul Harghita, la liceul cu
predare în limba maghiară elevii au realizat în anul 2019, în cadrul
unui concurs, o paralelă între ziua de Dragobete şi ziua Sfântului
Valentin. În cadrul activităţilor de Dragobete elevii au construit o
căsuţă poştală din carton în care au fost invitaţi să introducă mesaje
de dragoste colegilor de şcoală. Pe cartea poştală a fost menţinat doar
numele destinatarului, nu şi al expeditorului. La un liceu tehnologic
din localitatea harghiteană Corbu, sărbătoarea Dragobetelui este
inclusă în Programul de activităţi al Consiliului şcolar al elevilor. În
anul şcolar 2018-2019, în luna februarie este menţionată o singură
activitate: Valentine’s day sau Dragobetele românilor?, iar la descrierea
activităţii este menţionată popularizarea variantei româneşti a Zilei
îndrăgostiţilor, prin descri e
rea obiceiurilor de Dragobete. Sunt
invitaţi să participe la activitate atât elevii cât şi cadrele didactice din
şcoală pentru „îmbunătăţirea atmosferei psihoafective din liceu, fapt
ce va determina o mai bună comunicare în toate planurile”34. În anul
32
https://www.directmm.ro/comunitate/de-dragobete-felicitari-confectiona-
te-de-elevi-pentru-elevi/ - 17.10.2019
33
https://www.cjmaramures.ro/activitate/comunicare/ultima-ora/activitati-des-
fasurate-la-biblioteca-judeteana-petre-dulfu - 26.02.2018
34
https://www.liceulcorbu.ro/attachments/article/28/3._program_de_activita-
te_ce__2018-2019.pdf
2016, la Târgu Mureş a fost organizată întâlnirea liceelor şi şcolilor

gimnaziale din localitate, la iniţiativa mai multor feţe bisericeşti
şi cadre didactice târgumureşene. Tema întâlnirii tinerilor a fost
Valentine`s Day versus Dragobete, iar activităţile au fost împărţite în
două secţiuni: prima secţiune, a conferinţelor şi a doua secţiune a
jocurilor interactive.35 La finalul zilei, după concluzii şi reflecţii
exprimate de organizatori şi participanţi, s-a prezentat un moment
muzical în cadrul căruia au evoluat elevi talentaţi de la mai multe
şcoli din localitate.
În judeţul Bistriţa Năsăud, de la mic la mare, adică de la preşcolari
la liceeni toţi sărbătoresc Dragobetele mai ales prin concursuri de
creaţie lirică şi spectacole artistice. În anul 2018 Primăria Bistrița, prin
Serviciul Educaţie, Tineret în colaborare cu Centrul Cultural Municipal
din localitate şi Consiliul Local al Tinerilor, au organizat activități
dedicate sărbătorii Dragobetelui. Bistrițenii interesați au avut ocazia
să achiziționeze mărţişoare, felicitări şi produse hand made de la Târgul
de Dragobete și Mărţişor este precizat într-un articol din presa locală,
preluat de pe site-ul Primăriei. În acelaşi articol este prezentată legenda
Dragobetelui, în care se precizează puterea magică, vindecătoare a lui
Dragobete, iar în finalul textului este amintită şi o statistică referitoare
la procentul românilor care-l sărbătoreşte pe Dragobete: ,,astfel, se
spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de boli şi
că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Steaua
acestui flăcău, a cărui evocare acţiona direct asupra fibrelor erotice ale
tinerilor, a început să apună în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Într-un fel, Dragobetele a fost şi el o victimă a comunismului. (...)
În prezent însă, conform unor studii, 70% dintre români sărbătoresc
Dragobetele.”36
Şcoala populară de arte din Cluj în parteneriat cu primăria
municipiului Cluj au organizat în 2018 un spectacol de varietăţi
muzicale cu ocazia Dragobetelui, un prilej de promovare atât a tradiţiei
româneşti cât mai ales a elevilor înscrişi la cursurile de canto şi dans ale
instituţiei; din textul unui alt afiş din anul 2019 reiese că sărbătoarea
35
http://www.cuvantul-liber.ro/news/88845/61/Valentine-s-Day-versus-Drago-
bete-tema-intalnirii-tinerilor-elevi-de-la-liceele-si-scolile-gimnaziale-din-Tar-
gu-Mures
36
https://timponline.ro/dragobetele-sarbatorit-centrul-bistritei/ - 22.02.2018
Dragobetelui a devenit o tradiţie în oraşul de pe Someş, iar spectacolul

este foarte aşteptat de publicul clujean, dat fiind faptul că evenimentul
este celebrat anual, nemaifiind precizat şi anul în care a debutat
celebrarea sărbătorii însă, se poate afirma cu certitudine că în prim-plan
se află copiii talentaţi şi promovarea acestora: „Spectacolul folcloric de
Dragobete, foarte așteptat de publicul clujean, organizat anual de Centrul
Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale
Cluj, vizează promovarea tinerilor interpreți de muzică populară”37.
În acelaşi oraş locuitorii sunt invitaţi să participe la târgul cu produse
tradiţionale de Dragobete şi mărţişor iar pe afişul evenimentului
este precizat şi un slogan: ,,Cluju-i veşnic zâmbitor de Dragobete şi
Mărţişor”38
Într-o localitate din judeţul Bihor s-a organizat în 2016 o şeză
toare de Dragobete. După articolul din presa locală, la eveniment
au fost aşteptaţi toţi cei interesaţi, cu mic cu mare, singura condiţie
era să-şi ducă lucrul de mână, pânza, acele, ghergheful, aţa, caierul,
lâna, iar organizatorii le-au promis participanţilor multe surprize.
Cu prilejul şezătorii de Dragobete a fost lansat şi concursul Coase
Ie, poartă Ie cu mândrIE, iar organizatoarea evenimentului îi invită
pe doritori să participe la competiţie promiţându-le o atmosferă de
lucru întreţinută cu bună dispoziţie: „Dacă aţi ales modelul şi aveţi
deja pânza, vă rog să vă ţineţi de treabă. Vom coase şi vom împărtăşi
gânduri minunate.”39 Asociaţia Femeilor Ortodoxe Române din
Episcopia Oradiei, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean
Bihor şi un liceu din localitate au organizat în 2012 a doua ediţie a
Carnavalului de Dragobete. Acţiunea a cuprins un recital de poezie de
dragoste din lirica românească şi un concurs de declaraţii de dragoste.
Elevul care a făcut cea mai frumoasă declaraţie de dragoste şi fata care
a recitat excepţional o poezie de dragoste au primit din partea unei
şcoli auto un premiu special: posibilitatea de a urma gratuit cursuri
de conducere. Toţi elevii participanţi au primit premii asigurate de
37
https://folclor-romanesc.ro/spectacol-folcloric-de-dragobete-la-cluj- 2019/ -
20.02.2019
38
https://www.vinsieu.ro/eveniment/cluj/cluj-napoca/targuri/targ-de-dragobe-
te-si-martisor-la-cluj/124990/e.html - 20.02.2018
39
https://www.bihon.ro/stirile-judetului-bihor/sezatoare-de-dragobete-2-184858/ -
24.02.2016
organizatori cu ajutorul unei doamne senator şi a cadrelor didactice

implicate în organizarea evenimentului.40
Această sărbătoare a ajuns și la Chişinău unde există un site
de ştiri pentru tineri cu ajutorul căruia sunt propuse numeroase
activităţi organizate cu ocazia Dragobetelui. În anul 2016, tinerilor
le-au fost propuse douăzeci de evenimente „atât romantice, cât și
cognitive”, aşa cum reiese din pagina de start a site-ului.41 În acelaşi
an, studenţilor facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării le-a
fost propus „un nou obicei de Dragobete la Universitatea de Stat”:
căsătoria pentru 24 de ore. Din articolul publicat în presa locală
reiese că „îndrăgostiţii şi-au jurat dragoste şi să fie alături la bine şi la
rău până ce... ziua de mâne îi va despărţi. Ei au primit un certificat
de căsătorie, care confirmă jurământul pe care l-au dat”. Suita de
evenimente organizate şi în Moldova cu ocazia Dragobetelui este
destul de vastă şi are o tendinţă de extindere cu ajutorul mediului
online. De pildă, în anul 2016, Liga Tineretului din Moldova anunţa
pe o reţea de socializare un concurs de Dragobete al cărui premiu
consta din două bilete la spectacolul de teatru Iubirea la proşti, o
comedie romantică scrisă de Francis Veber.42
Trecerea în revistă pe care am realizat-o mi-a permis să observ, pe
de o parte, o uriașă apetență a instituțiilor școlare pentru organizarea
de evenimente în ziua de Dragobete. Din păcate, în majoritatea
cazurilor, evenimentele propuse sunt fie stângace, fie hilare, fie de-a
dreptul nepotrivite (mai ales în raport cu vârsta elevilor). Un mic
manual pentru uzul (extracurricular) al Dragobetului ar fi, îmi place
să cred, o bună deschidere pentru împăcarea școlii cu tradiția, dar
mai ales cu realitatea.
40
https://www.bihon.ro/stirile-judetului-bihor/liceenii-au-sarbatorit-dragobetele-
424708/ - 25.02.2012
41
https://diez.md/2016/02/24/recomandari-20-de-evenimente-la-care-sa-mergi-
de-dragobete-sarbatoarea-iubirii-la-romani/ - 24.02.2016
42
idem
Pereche necăsătorită.
Otilia Hedeșan
Dragobete: vecinătăți și subînțelesuri
Paradoxul lui Dragobete
„Ș apte sunt ingredientele sărbătorii: miezul de sfinţenie, tim-

pul bun, locul curat, sufletul primenit, cuvântul, gestul şi
lucrul potrivit”1, sintetiza Irina Nicolau, în debutul Ghidului sărbă-
torilor românești. Chiar dacă acest model esențializat pare a fi unul
prea mecanic și simplificator, totuși ideea coprezenței unui ansamblu
limitat de elemente constitutive ale sărbătorii, care să susțină logica și
repetitivitatea acesteia poate oferi o bună intrare în înțelegerea orică-
rui reper cu caracter festiv2. Paradoxul Dragobetelui se poate revela,
astfel, de la bun început. Mai întâi, calendarul ortodox nu listează,
între zilele sale „însemnate”, un *Sfânt Dragobete, chiar dacă o expre-
sie de acest gen se insinuează în ultimii ani în relatările superficiale ale
presei și în pofida folosirii sale de Șt. O. Iosif, în traducerea din 1913
a Visului unei nopți de vară, a lui Shakespeare3.
În al doilea rând, nici „timpul” sărbătorii nu este mai dezambi-
guizant. În cea mai cunoscută monografie a sărbătorilor românești,
1
Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor româneşti, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 13.
2
Observații mai nuanțate despre elementele constituente – „modurile de a fi”
ale sărbătorescului, la Paul Drogeanu, Practica fericirii, Bucureşti, Eminescu,
1985 p. 164 – 179, passim : cele mai importate sunt: paradoxalul, în sensul că
sărbătoarea este „ceva neobişnuit care se obişnuieşte”, kairoticul adică „timpul
în care ieşirea din non-acţiune nu riscă eşecul şi eroarea, timpul potrivit făp-
tuirii, fie că e vorba de un asediu sau un ospăţ, pentru bogăţia cunoştinţelor
sau pentru belşugul de bunuri”, agalmaticul, id est „ambianţa festivă necesară
transfigurării cotidianului şi atragerii sacrului înspre tărâmul uman, o orân-
duire împodobită, o boticelliană epifanie” şi agonisticul, echivalent cu faptul
că „instaurarea sărbătorescului nu are loc într-o atmosferă exclusiv paşnică şi
lipsită de efort; ea este şi rezultat al agresivităţii, al acţiunii mai mult sau mai
puţin violente”.
3
Pentru o discuţie detaliată v. articolul din acest volum al Mihaelei Bucin.
Simion Florea Marian îi acordă lui Dragobete două articole separate,

la distanță unul de celălalt. Astfel, prima oară: „În mai multe comune
din Muntenia și mai cu seamă în cele din județul Gorj și Olt, Aflarea
Capului Sfântului Ioan, care cade totdeauna în 24 februarie, se nu-
mește Dragobete”4; apoi, peste aproape optzeci de pagini, corespun-
zătoare obiceiurilor și credințelor din ultimele zile ale lunii februarie:
„În prima zi a lunii lui mărțișor, numită pe alocurea și Dragobete,
Dragobete Cap de primăvară și Dragobete Cap de vară, este datină
în cele mai multe părți locuite de români ca fetele cele mari să strân-
gă apă de neauă (omăt, zăpadă) și cu apă de aceasta să se spele apoi
peste tot anul, anume ca să se facă frumoase și drăgăstoase”5. Încă
mai atent la aspectul monografic, Adrian Fochi inventariază, în baza
informațiilor excerptate din răspunsurile la chestionarele lui Nicolae
Densușianu: „24 februarie; 1 martie; 25 martie”6. Cu alte cuvinte,
Dragobete de 24 februarie, Dragobete și de 1 martie, mai rar, dar tot
Dragobete și pe 25 martie.
În ceea ce privește celelalte componente sine quibus non pen-
tru o sărbătoare, menționate mai sus, lucrurile par și mai tasate.
În lipsa unor mărturii mai clare despre locurile unde se desfășoară
obiceiurile de Dragobete, purificarea rituală a spațiului nu poate fi
descrisă, la fel cum nu se pot spune prea multe lucruri nici despre
anticiparea psihologic-spirituală pe care ar putea-o presupune par-
ticiparea la ceremonial. Cât despre „cuvântul, gestul și lucrul potri-
vit”, adică despre componentele ritului propriu-zis – ce se spune,
ce se face, cu ce obiecte cu caracter simbolic se operează, în aceas-
tă privință atestările sunt cât se poate de paupere. Nu se cunoaș-
te o vorbă de duh care să caracterizeze ziua, nu există un salut de
Dragobete, ori un gest care să-l marcheze, nu se manipulează, în mod
necesar, anumite obiecte, nu se fac mâncăruri anume și nu există nici
interdicții în vreun sens sau altul. Credința potrivit căreia „Când ci-
neva lucrează în ziua de Dragobete, cântă ca toate păsările – Rudeni,
4
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, II, București, Grai și Suflet – Cul-
tura Națională, 2001, p.21.
5
Ibidem, p. 101.
6
Adrian Fochi, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Răs-
punsurile la Chestionarele lui Nicolae Densușianu, București, Minerva, 1976,
p. 115.
Otilia Hedeșan Dragobete: vecinătăți și subînțelesuri 73
Argeș”7 are un caracter singular și mai ales ambiguu, nefiind limpede

dacă ea formulează un tabu de genul „să nu se lucreze în ziua de Dra-
gobete”, ori, din contră, o prescripție de gen magic „pentru a reuși să
cânți asemeni păsărilor, trebuie să lucrezi la Dragobete”.
Într-un sens regular, Dragobete e gol. În alt fel, totuși, cea mai
rapidă căutare pe internet după item-ul dragobete afișează 684000 de
prezențe (în 39 de secunde). Știri, descrieri, interviuri, sfaturi, arti-
cole, dezbateri, concerte, fotografii, spectacole, afișe, clipuri video,
activități școlare sau preșcolare, felicitări, reclame la produse diverse,
mesaje de transmis pe mail, prin social media, prin sms, un gen de
tutti frutti uriaș, din fericire (sau din păcate!) doar virtual, ale cărui
elemente sunt atrase unul către altul de... dragobete, care se dovedește
un agregator semantic extrem de puternic.
(In)certitudinile timpului
Fie că luăm în discuție data de 24 februarie ca zi a Dragobe-
telui, așa cum, de altfel, a fost ea asumată de majoritatea exegeți-
lor săi recenți8 și de opinia publică actuală, fie că luăm în calcul
1 martie sau 25 martie, nu ne putem dezinteresa de șirul de zile în
care se înseriază Dragobetele.
Astfel, anterior, 1 februarie este ziua Sfântului Trifon, când „(...)
românii din unele părți ale Moldovei cred și zic că în ziua de Trif se
întâmpină iarna cu vara, iar cei din Bucovina cred și spun că, dacă în
ziua de Sfântul Trifon, căruia îi zic și Trif cel nebun, nu este omăt, se va
pune, iar dacă este omăt, apoi se va sparge”9. Totodată, în ziua imediat
secventă, adică pe 2 februarie, când este Întâmpinarea Domnului sau
Stretenia, „(...) după credința și spusa românilor din Moldova, se în-
tâmpină iarna cu vara. Deci, dacă în ziua de Întâmpinarea Domnului
7
Artur Gorovei, Credinți și superstiții ale poporului român, București, Socec –
Sfetea, 1915, p. 107.
8
De exemplu, după Ion Taloș, Gândirea magico-religioasă la români, Dicționar,
București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 51 „Ziua lui se sărbătorește la 24
februarie și contează, totodată, ca început al primăverii. E ziua împerecherii
păsărilor, a logodnei și a dragostei, precum și ziua în care băieții rostesc jură-
mântul înfrățirii, iar fetele pe cel al însurățirii. Această zi se ține și pentru a fi
ferit de friguri sau de alte boli”.
9
Simion Florea Marian, op.cit., I, p. 180.
este cald și moloșag, atunci va fi vara călduroasă și îmbelșugată; iar

dacă în această zi e frig, ger sau viscol, atunci vara viitoare desigur că
va fi friguroasă și neroditoare”10. În aceeași zi, un puternic și bine-cu-
noscut revelator meteorologic are în centrul său imaginea ursului, care,
potrivit tradiției, „deșteptându-se din somnul său de peste iarnă, iese
din vizuina sa (...) și, dacă în această zi e senin și soare și ursul își vede
umbra, atunci se-ntoarce iarăși în peștera sa și mai doarme într-însa
încă șase săptămâni, prevestind prin aceasta cum că atâtea săptămâni
are să mai țină iarna și că în acest răstimp va fi tot așa de mare ger ca și
mai înainte”11.
Dragobetele este urmat, în perioada 1 – 9 martie, de Zilele Ba-
belor, perioadă bine-cunoscută pentru caracterul meteorologic ex-
trem de fluctuant, asociat simbolic cu spiritul capricios al difuzelor
protectoare ale acestei perioade, Babele. „În decursul celor nouă sau
douăsprezece zile (...) timpul e în genere foarte schimbăcios, acuș
ninge, acuș plouă și acuș e soare. (...) O seamă de românce, atât din
Bucovina cât și din celelalte țări, serbează ziua cea dintâi din martie,
în care cade baba Dochia, prin nelucrare în casă, și anume: pentru
purtarea timpului, pentru ca să se domolească mânia babei Dochia
și frigul de primăvară să nu facă pagube în câmpuri (...)”12. După
perioada Babelor urmează, între 9 – 12 martie, Moșii. „Babele, cari
țin nouă zile de-a rândul, sunt rele, pentru că ele, de regulă, ne aduc
ninsoare sau ploaie, udeală și răceală. Moșii, din contră, sunt buni,
pentru că ei, după credința și spusa românilor de pretutindenea, cum
au ieșit Zilele Babei, sau, mai bine zis, cum au încetat Babele, îndată
încep a bate cu botele sau cu ciocanele în pământ, anume ca acesta să
se dezghețe, să intre gerul și să iasă căldura”13.
Mai apoi, în 17 martie este Sf. Alexie, „numit altmintrelea
și Alexii, Alexă, Alexă cel Cald, Omul lui Dumnezeu și Omul lui
Dumnezeu cel Cald”14, zi când, potrivit tradiției, șerpii și insectele
ies din pământ, iar oamenii încearcă, prin diverse mici ritualuri, să se
protejeze de mușcăturile ori înțepăturile acestora15.
10
Ibidem, I, p. 181.
11
Ibidem, I, p. 183.
12
Ibidem, II, p. 93 – 94.
13
Ibidem, II, p. 110.
14
Ibidem, II, p. 126.
15
Ibidem, p. 136.
Privit în acest sistem de referință, Dragobete se dovedește parte

a unui interval de timp de circa șase săptămâni, cuprinzând lunile
februarie și martie, perioadă care configurează un parcurs treptat
dinspre anotimpul rece înspre cel călduros. Cultura tradițională
românească asociază o pleiadă de credințe mărunte și repere ca-
lendaristice discrete pentru a numi observarea evoluției dinspre zi-
lele începutului de februarie, când deja / abia „se întâmpină iarna
cu vara”, spre mixajul greu de estimat de la un an la altul de frig
și căldură, de soare și umezeală din Zilele Babelor, către despăr-
țirea zilelor călduroase de perioada geroasă, la Sfinți. Supranumit
Cap-de-Primăvară, Dragobete se află, semantic cel puțin, în chiar
nodul semiotic al acestui interval, chiar dacă, sub aspect ritual și na-
rativ, el nu are pregnanța celorlalte momente-reper ale acestei serii.
Totodată, aceeași succesiune de zile semnificative etalează o ade-
vărată galerie de imagini cu viețuitoare care, prin comportamentele
lor presupuse ori simbolice, semnalează revenirea la viață a naturii,
specifică anotimpurilor calde. Astfel, la Stretenie, „iese ursul din bâr-
log”. La Dragobete, „se împerechează toate păsările: puii și cele de-
venite stinghere din cauza vânătoarei sau a morții, în cursul anului.
Dacă nu se împerechează în această zi, rămân tot stinghere până la
Dragobetele din anul următor”16. De 9 martie, la Sfinți, ies din pă-
mânt șerpii și se trezesc purecii. De Alexii, pare să învie numeroasele
gângănii. Cât despre 25 martie, una dintre datele declarate, e drept
că mai rar, zi a Dragobetelui, aceasta e ziua când, potrivit calendaru-
lui creștin, e Bunavestire și, după tradițiile populare, începe să cânte
cucul.
Legende mai cunoscute ori mai absconse, rituri minore cu efect
de prevenție ori de protecție, expresii și formule stereotipe participă
la popularea tabloului unei lumi care se trezește la viață și în care ani-
malele mari și reptilele temute conviețuiesc cu insectele sâcâitoare sau
cu păsăretul divers și cântător. Dragobete are asigurat un loc special
în cadrul acestui tablou general, fiindcă el nu revendică o singură spe-
cie ori o situație particulară, ci se configurează ca zi a unui întreg gen,
cel al zburătoarelor17. „Nunta păsărilor”, dacă se ia în calcul data de
16
Ion Mușlea, Ovidiu Bîrlea, Tipologia folclorului, Din răspunsurile la Chestionarele
lui B.P. Hasdeu, București, Minerva, 1970, p. 353.
17
Cf și observațiile lui I.H. Ciubotaru, Valentin și Dragobete, în Vitralii, Pagini
etnoculturale din presa anilor 1992 – 2012, Iași, Presa Bună, 2015, p. 58, din
24 februarie, respectiv debutul cântatului cucului, dacă se are în ve-

dere data de 25 martie construiesc imagini luminos-idilice și mai ales
intens animizate. Atașate, trăind în grupuri mici, interesate de cuibu-
rile lor și de creșterea puilor, ori, din contră, singuratece și răzlețite de
congenerele lor, păsările cunoscute în cultura tradițională româneas-
că pledează pentru ele însele și pentru relația comunităților umane cu
natura, dar mai ales sunt folosite într-un discurs metaforic și alegoric
despre valorile vieții omului, cum ar fi iubirea, atașamentul, bucuria,
libertatea, demnitatea, sacrificiul, fidelitatea și infidelitatea etc.
Lista de sărbători pe care am configurat-o mai sus ca pe un ca-
dru pentru a complini sensurile Dragobetelui mai relevă și o serie de
similarități și, implicit, de solidarități privitoare la un gen de incon-
sistență a datei cu care este asociată sărbătoarea. Astfel, zilele de 1 și
2 februarie, Trif cel Nebun și Întâmpinarea Domnului, par a alcătui
o sărbătoare în doi timpi, cele două zile reprezentând potrivit tradi-
țiilor populare românești, două date negociate și stabilite astfel, prin
convenție. Una dintre constantele legendelor despre aceste zile este
fraza Maicii Domnului care, agasată de Trif, decide „lasă să fie ziua de
astăzi a ta și cea de mâine a mea!”18.
Ca și Dragobete, adică având o inconstanță pe calendar, sunt și
Zilele Babelor. Elena Niculiță-Voronca nota, în acest sens: „Dochia
are 12 zile, numite și Zilele Babei, în care e timpul foarte schimbăcios;
când e soare, când plouă, când e frumos, când ninge, când e furtună;
aceste zile, dacă nu le face de ziua ei, le face pe urmă. Unii zic că Zilele
Babei sunt 24: 12 înainte și 12 pe urmă. În totul, însă, sunt 40 de zile
uricioase care se țin de Dochia”19. Lucrurile devin, însă, și mai clare,
după Traian Gherman. „Zilele Babelor, cum de comun se numesc,
sau și numai Zilele Babei, țin de regulă nouă sau douăsprezece zile.
În unele părți ale Transilvaniei spun că țin trei sau șase zile, apoi că
țin șapte ori opt, sau zece zile, ba chiar și paisprezece. Ele încep cu
care subliniez în primul rând observarea eminenței segmentului referitor la
„nunta păsărilor” și similaritatea cu Sfântul Valentin: „Semnificația esențială a
Dragobetelui este însă aceea că în această zi se împerechează păsările nemigra-
toare și, prin extensie, toate viețuitoarele sălbatice și domestice.”
18
Simion Florea Marian, op. cit., I, p. 177.
19
Elena Niculiță-Voronca, Datinele și credințele poporului român adunate și așe-
zate în ordine mitologică, II, Ed. Victor Durnea, Iași, Polirom, 1998, p. 135
– 136.
1 martie, cu Dochia și se gată la Sfinți. (...) În județul Sibiului e și

credința că din cele șase zile trei pică în Făuroaie, la sfârșit și trei pică
pe la începutul lui Mărțișor; în alte părți spun că din cele nouă babe
trei sunt în Făurar, trei în Mărțișor și trei în April”20.
Comentând această situație în raport cu sistemul de legende care
o au în centrul lor pe Baba Dochia, Lazăr Șăineanu observa: „La
cele din urmă zile ale lui Fevruarie și cele dintâi din Martie – sau la
sfârșitul lui Martie și la începutul lui Aprilie – se rapoartă o tradiți-
une populară, pe care o regăsim nu numai la români și la popoarele
din Peninsula Balcanică, dar mai din toată Europa. Reîmprospătarea
vremii geroase din ultimele zile ale iernii pare a fi izbit pretutindenea
închipuirea poporului, care s-a încercat a da faptului o explicare pla-
uzibilă. Pornirea sa firească către personificare a creat astfel o legendă
puțin nuanțată de la un popor la altul”21. Autorul identifică o temă
aparte, pe care o și numește a zilelor de împrumut22, ipostaziată în
primul rând în categoria de narațiuni potrivit cărora Baba Dochia
urcă în munte și, euforizată de succes, declară printr-un gest hybric și
printr-o frază la limita obscenității, „pe mărțișor îl pun la curișor!”23,
situație urmată de transferul unor zile reci din februarie în martie.
Prezentă în numeroase culturi tradiționale europene, această legendă
explicativă care mizează pe personificarea lunilor este cunoscută drept
„Zilele Babelor” sau „Zilele de Împrumut”, prin care, în numeroase
regiuni europene este desemnată perioada de revenire a frigului care
are loc fie la finalul lui februarie și începutul lui martie, fie la finalul
lui martie și începutul lui aprilie”24.
O serie de observații asemănătoare referitoare la calitatea diferen-
țiată în ceea ce privește statutul sărbătorilor din acest interval de timp
20
Traian Gherman, Meteorologia populară, Observări, credințe și obiceiuri, Ed. a
II-a, București, Paideia, 2002, p. 151.
21
Lazăr Șăineanu, Zilele Babei și legenda Dochiei, în Studii folclorice, Cercetări în
domeniul literaturei populare, Cuvânt înainte de Dan Horia Mazilu, Studiu
introductiv și ediție de Alexandru Dobre, Acuratețea textelor, în original, în
limbile greacă și latină, Mariana Franga, București, Academia Română, 2003,
p. 3.
22
Ibidem, p. 8.
23
Simion Florea Marian, op. cit., II, p. 75.
24
V. Arnold Van Gennep, Le folklore français, Du berceau à la tombe. Cycle de
carnaval – Carême et de Pâques, Paris, Robert Laffont, Ed. 1998, p. 804 – 805.
a formulat, cu câțiva ani înainte, Sabina Ispas, după care: „Diferen-

țele acestea nesemnificative privind datele evenimentelor se datorea-
ză, în primul rând, caracteristicilor acestor sărbători calendaristice în
care trecerile de la un moment la altul se fac progresiv, procesual, în
cursul celebrărilor sau comemorărilor, timpul nefiind marcat de rup-
turi sau întreruperi, ci de continuitate. În realitate, ne aflăm în fața
unui segment temporal alcătuit din mai multe secvențe legate între
ele”25. În sprijinul demonstrației construite aici, anume că înțelesurile
și subînțelesurile Dragobetelui pot fi decelate și din stabilirea unor
variate vecinătăți ale sale, sunt utile cel puțin următoarele conexiuni:
interpretarea gestului fetelor și feciorilor care ies în câmp sau la mar-
ginea pădurii în ziua de Dragobete în cheia sacrificiului vegetal, în
mod similar cu o serie de acte rituale de la Sfântul Andrei, Arminden,
Florii, Sânziene26; constatarea că 24 februarie, cea mai frecventă dată
a Dragobetelui, se suprapune, în calendarul creștin ortodox, cu Afla-
rea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, or, de-a lungul anului, Ioan
Botezătorul are o întreagă serie de zile care îi sunt dedicate27, ceea ce
configurează și astfel o rețea semantică mult mai amplă din care ziua
face parte, Dragobete fiind un punct într-un angrenaj de sărbători și
semnificații mult mai extins.
Particularitatea sărbătorilor din perioada februarie – martie de a
fi paradoxale în sensul în care ele sunt sărbători cu dată fixă și totuși
sunt imprecise, fluctuante, generând chiar texte care încearcă să dea
25
Sabina Ispas, Dragobete, în Rosturi și moravuri de odinioară, București, Editura
Etnologică, 2012, p. 42.
26
Ibidem: „(...) când tinerii, fete și feciori, plecau să culeagă împreună de sub ză-
padă, primele flori răsărite, iar băieții să adune lemne pentru furcile fetelor și
pentru resteie de jug. (...) Acest prim cules este, în semnificațiile lui adânci, un
sacrificiu vegetal care urma să ofere garanția sacralității perioadei ce va urma”.
27
Idem, Cultură orală și informație culturală, București, Editura Academiei Ro-
mâne, 2003, p. 137, dar mai ales Idem, Dialoguri esențiale, emisiune din
1.03.2018, la 6TV, https://magnanews.ro/2018/03/veac-marea-unire-traditi-
ile-martisor-babe-mucenici/ (accesat 12 februarie 2020): „(...) important e că
el trebuie pus în relație cu sărbătoarea creștină a Aflării Capului Sfântului Ioan
Botezătorul. Și acum intrăm într-o sferă a semnificațiilor de adâncime legate
de un personaj care face legătura între evenimentele, mesajele, personajele din
Vechiul Testament și cele din Noul Testament. Pentru cultura tradițională
românească, Sfântul Ioan Botezătorul Înainte Mergătorul e un personaj atât
de important încât are patru momente de sărbătorire.”
socoteală pentru inconsecvența lor poate fi pusă în relație și cu supra-

punerea variată peste aceste date a sărbătorilor de la începutul Postu-
lui Paștilor, care are loc chiar între începutul lui februarie și 9 martie.
De altfel, sistemul de legende populare referitoare la personajele care
patronează anumite zile din acest interval, personaje care „au nume
de sfinți, fiind, totuși, mai degrabă reprezentări ale unei mitologii
populare (locale)”28 nu ezită să asocieze sărbătorile din ciclul Paștilor
și cele cu dată determinată. „Sunt două babe care umblă totdeauna
cu câte un Făt-Frumos alături, și anume Baba Dochia și Baba Paras-
chiva, Baba Dochia cu Sântoader, iar baba Parascheva cu Sâmedru.
Amândoi feți-frumoși aceștia cu câte șapte (nouă, doisprezece) cai.
Lumea e cuprinsă și ferecată cu două lanțuri: lanțul lui Sâmpetru și
lanțul lui Sântion. Când vine Sântoader cu caii săi, sparge lanțul lui
Sâmpetru, își face drum și intră primăvara, și nemijlocit vine după
dânsul și baba Dochia, cu zile urâte și ploioase. Când vine Sâmedru
cu caii săi, sparge lanțul lui Sântion și intră iarna, și nemijlocit după
dânsa vine și baba Paraschiva”29.
Desigur că Dragobete nu este pomenit în această narațiune de
natură să dea seama despre o foarte sofisticată și aproape ezoterică
posibilă rețea a reprezentărilor mitologice locale. Proximitatea sa cu
Dochia, însă, manifestată fie în identitatea temporală fie în prezența
în aceleași nuclee narative, este un indiciu al vecinătății sale cu su-
biectele majore ale mitologiei locale.
Fiul ciobănaș
„Zice că Baba Dochie era o babă bătrână și avea un fiu, care îl
chema Dragobete Iovan”30 – debutează o variantă a uneia dintre cele
mai cunoscute legende referitoare la Zilele Babelor, configurând un
univers legendar în care personajul nostru se inserează cu discreția și
inconstanța care îi sunt specifice.
Narațiunea se derulează, de obicei, ca o succesiune de două sec-
vențe principale. Prima secvență are ca personaje pe Baba Dochia și
28
Octavian Buhociu, Le folklore roumain de printemps, Paris, 1957, p. 216.
29
Tudor Pamfile, Cerul și podoabele lui după credințele poporului român, Ed. An-
toaneta Olteanu, București, Paideia, 2001, p. 32.
30
Simion Florea Marian, op. cit., II, p. 73.
pe nora acesteia și se dezvoltă ca un conflict între cele două. Dochia

pretinde ca nora să îi aducă fragi din pădure, deși afară e încă zăpadă,
iar când nora, ajutată de călătorii divini „Dumnezeu și Sfântul Petru
care umblă pe pământ”, se și întoarce cu fructele coapte, Dochia se
lasă repede păcălită și decide că a venit primăvara, deci poate să plece
în munte cu oile. Partea a doua a legendei povestește sumar chiar
acest drum pripit al Dochiei cu oile în munte, drum cu vreme schim-
bătoare, când prea caldă, când foarte umedă, când geroasă, astfel în-
cât pe măsură ce urcă, baba e nevoită „să își lepede cojoacele”. În cele
din urmă, bătrâna îngheță alături de oile sale.
Evident că aceste legende pot fi interpretate ca povestiri etiolo
gice, menite să explice proveniența numeroaselor grupări de pietre cu
forme aparte din diferite locuri din Carpați, după cum pot fi citite
într-o cheie meteorologică și prin raportare la un calendar rânduit al
muncilor tradiționale. În ele „este vorba, fără excepţie, despre o călă-
torie eşuată, căci în fiecare dintre cazuri Dochia rămâne împietrită.
Glosând în jurul perioadei calendaristice a Babelor, textele insinuează
ideea că eşecul este cauzat de încălcarea ritmurilor păstoritului, pe de
o parte, respectiv de ignorarea regulilor acestuia, pe de alta. În primul
sens, este uşor de observat că „văraticul” babei Dochia începe la 1
martie, în ciuda prescripţiilor tradiţionale, care nu aşază niciodată
acest moment înainte de 23 aprilie (la Sângiorz). În al doilea rând, fe-
lul de a fi al femeii, cu totul nesăbuit, nu are nimic în comun cu mo-
dul în care se trăieşte în munte. Baba Dochia confundă simptomatic
aparenţele cu esenţele, neştiind „să citească” semnele vremii, ceea ce,
pentru un păstor, poate fi fatal. Aruncându-şi cojoacele, bătrâna nu-şi
arată numai credulitatea, ci se defineşte drept outsider al spaţiului în
care tocmai pătrunsese. Astfel, chiar dacă în mod subiacent, povesti-
rile susţin şi credinţa că păstoritul este o activitate exclusiv masculină,
prezenţa femeilor în spaţiile păşunatului şi stânii fiind cel puţin nea-
venită dacă nu riguros reglată prin tabu”31.
Care să fie rolul lui Dragobete în această țesătură narativă și sim-
bolică? Mai întâi, observ că deși legende referitoare la Zilele Babelor
se regăsesc în majoritatea culturilor est-europene, povestea unui fiu
31
Otilia Hedeșan, Lecții despre calendar, Curs de folclor, Timișoara, Editura Uni-
versității de Vest, 2005, p. 157.
implicat în călătorie pare să fie una specific românească: „Din păcate,

majoritatea textelor din țările balcanice nu spun nimic despre fiul
babei. Ele (textele bulgărești, cele macedonene, grecești, dar și aromâ-
nești) de obicei povestesc numai despre păscutul oilor, jignirea lunii
martie de către babă și moartea babei și a animalelor ei. O singură
variantă unde este vorba despre fiul babei este varianta din Grecia
(insula Tasos), dar nici ea nu seamănă cu variantele din Romania.
Fiul babei a fost călugăr, a auzit cum baba a strigat înainte de moarte
(peste mare), iar după moartea babei a adus toate lucrurile ei la Mun-
tele Athos.”32
Apoi, este de notat că el apare sistematic într-una singură din cele
două secvențe principale ale legendei și anume în partea a doua, cea
a urcării Dochiei cu oile în munte. În partea întâi, cea a conflictului
dintre Dochia și nora sa (adică, dacă ar fi să convertim în relații de
înrudire, între mama sa și soția sa), Dragobete brille par son absence.
În mod neașteptat pentru rolul de „zeu autohton al iubirii”33 care
i-a fost acordat în prezent, Dragobete pare mai degrabă fiul docil al
mamei sale decât soțul protector ori măcar fidel al soției sale, un băr-
bat slab între două femei puternice, dispuse să lupte, fiecare, pentru
autoritate.
În al doilea rând, fiul ciobănaș apare, în aceste texte, cu reliefări
și intensități variabile. Uneori are un nume propriu, alteori e doar
„fiul”, în diferite variante bănățene poartă nume proprii generice pre-
cum Petrea34 sau Ion. Perpetuu adjuvant care rămâne în umbra am-
bițioasei sale mame, Dragobete, fiul ciobănaș care însoțește turmele
în munte s-a insinuat încet-încet în atenția comentatorilor legendei.
Astfel, la finalul secolului al nouăsprezecelea, Lazăr Șăineanu, auto-
rul unor pagini extrem de erudite despre zilele și legendele Babelor,
îl ignoră complet35. La mijlocul secolului trecut, Octavian Buhociu
32
Comentariu formulat într-o scrisoare privată de Natalia Golant, autoarea mai
multor cercetări despre obiceiurile de primăvară în Balcani (v. și infra).
33
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, București, Fundația Culturală Ro-
mână, 1997, p. 65; Idem, Panteonul românesc. Dicționar, București, Editura
Enciclopedică, 2001, p. 67.
34
V., de ex., Zilele babei, în Arthur și Albert Schott, Basme valahe, Cu o introdu-
cere despre poporul valah și o anexă destinată explicării basmelor, Traducere,
prefață și note de Viorica Nișcov, Polirom, 2003, p. 335.
35
Lazăr Șăineanu, op. cit., p. 3 – 30, passim.
îl menționează indirect (și fără să pomenească vreun nume), doar

pentru a marca intensitatea și dramatismul legendelor despre Zilele
Babelor: „(...) împrumutul câtorva zile reci de la februarie a condus
la moartea Dochiei, a oilor și chiar a fiului său”36. Abia către finalul
secolului trecut, micul ciobănel care își însoțește docil mama în mun-
te, alături de turmele de mioare, capătă individualitate. Ion Ghinoiu
scrie despre el la finalul textului referitor la legenda Babei Dochia,
punând, însă, în portretul pe care i-l configurează, tot ce poate fi găsit
în bibliografia etnografică iar nu ce reiese, efectiv, din corpul narativ
al legendei37.
Cum arată, însă, despărțit de aceste numeroase ițe care îl lea-
gă de anumite perioade pline de semnificații ale timpului și de alte
personaje dense simbolic acest Dragobete? De obicei martor mut al
deciziilor mamei sale pe care o ascultă orbește, Dragobete capătă con-
tur abia în momentul final al întâmplărilor. „Însă Iovan Dragobete,
fiindcă fusese mai rău îmbrăcat decât mama sa înghețase acum de
mult și din gură îi atârna un sloi de gheață”38; „Feciorul Babei Dochia
a înghețat pe munte și i s-a făcut sloi pe gură și barbă, dar Baba
Dochia nu a băgat de seamă și a strigat: Eu nu mai pot de frig și tu
tot zici din fluieraș!”39; „Fiului său îi curgea apă din gură de ger și i-a
înghețat, prefăcută într-un sloi de gheață, lipit de la buze până pe
piept. Iar baba care de frig nici nu vedea bine nici n-auzea a zis către
dânsul: Fătul meu, cum mai poți tu cânta în fluier, că eu am înghețat
de ger! Ea gândea că sloiul cel lung din gura fiului ei este fluieră și
36
Octavian Buhociu, op.cit., p. 220.
37
V. Ion Ghinoiu, Vârstele timpului, București, Meridiane, 1988, p. 199-200:
„Dragobete, Dragomir, Iovan Dragomir. Dragobete, numit și Cap de Pri-
măvară, era sărbătorit, în funcție de zona etnografică, în una din zilele de la
sfârșitul lunii februarie și începutul lunii martie. După legendă, el este fiul
babei Dochia și reprezintă, în opoziție cu ea, principiul pozitiv. Dragobete,
purtătorul dragostei și al bunei dispoziții, se pare că păstrează unele atribuții
ale zeului dragostei Cupidon. El este sărbătorit în ziua împerecherii pasărilor
care se strâng în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască cuiburile. De aceea
fetele și băieții sărbătoreau Dragobetele pentru a fi și ei îndrăgostiți tot anul.
În această zi, considerată, uneori, prima zi de primăvară, fetele se adunau
în grupuri și ieșeau hăulind și chiuind în câmp, de unde adunau viorele și
tămâioare.”
38
Simion Florea Marian, op.cit., II, p. 74.
39
Ibidem, II, p. 81.
că fluieratul vântului este sunetul fluierei”40; „Aşa spuńe c-o plecat

dragobiećili la pădure, la munći, şî i-o-ngheţat fluieru la nas. Atunś o
avut un sloieće la nas, că d-aia l-or băźucurit aşa”41.
Într-o traducere în termeni profani, în aceste legende Dragobete
se înfățișează asemeni unui băiat sărac, cu haine proaste, care nu-l
pot apăra de frig. Efectul suferinței este unul exteriorizat pregnant,
aproape indecent și care lasă impresia că personajul este încă imatur:
îi curge apă din gură, iar aceasta îngheață fără ca el să poată reacționa
în vreun fel oarecare; îi curge nasul, iar el nu face niciun gest să și-l
curețe42. Această pierdere necontrolată de fluide pare a fi o formă
de incontinență tarantă și infantilă, căci Dragobete seamănă cu un
copil care nu poate și nu știe să își potolească ori măcar să își ascundă
scurgerile reziduale. În același timp, personajul se dovedește a fi un
fluieraș perpetuu.
Dincolo de această imagine redusă la realism a legendelor despre
Dochia și Dragobete, pot fi recunoscute, ca într-un palimpsest, mai
multe elemente importante, constitutive pentru cultura populară ro-
mânească. Întâi de toate, așa umil cum pare, Dragobete se mulează
pe una dintre schemele canonice ale basmului românesc, unde eroul
năzdrăvan apare, adesea, îmbrăcat cu haine zdrențăroase și, cum spun
uneori textele, „era năzdrăvan, numa’ nimeni nu știa”.
Pe de altă parte, însă, în mod complementar și antitetic, totodată,
imaginea personajului după moartea sa prin îngheț, o imagine la pri-
ma vedere aproape scatologică, în orice caz extrem de provocatoare,
nu se poate să nu fie raportată la apariția clasică a Gerului din baladele
românești: „Iată Gerul că ieșea / Cu toiagu de zloiete, / Cu căciula de
nămete; / Cu barba de gheață-n brață, / Cu mustățile de brumă / Și
din chică apă-i pică / Care-ngheață pe opincă”43. Observând similari-
tatea dintre narațiunile referitoare la Baba Dochia și acest loc comun
al baladei Gerul, Octavian Buhociu sublinia, ignorând total figura
40
Ibidem, II, p. 84.
41
Emil Petrovici, „Folclor din Valea Almăjului”, în Anuarul Arhivei de Folklor,
III, 1935, p. 92.
42
V. și expresia populară mucosule!, adresată unui copil de un adult, și care mar-
chează pur și simplu o atitudine de vârstă.
43
Amzulescu, Al. I., Cântece bătrânești, Ediții critice de folclor. Genuri, Bucu-
rești, Minerva, 1974, p. 18.
lui Dragobete: „Deși această baladă (Gerul -n.m., O.H.) rămâne o

creație folclorică independentă, este clar că avem de-a face aici cu o
variantă a Zilelor Babelor”44. Aș nuanța, observând jocul de transfor-
mări ale aceleiași imagini, în măsura în care ea se calează pe un per-
sonaj puternic și din categoria agenților agresori, sau, dimpotrivă, pe
un personaj marginal, umil și din tipologia victimelor. În primul caz,
chipul Gerului este dinamic, grandios, cu transparențe care sugerează
puritatea, în al doilea, Dragobete cel înghețat pare amorf, confun-
dabil cu o piatră, stârnind în cel mai bun caz milă dacă nu repulsie.
În sfârșit, rostul fiului ciobănaș în călătoria dificilă a Dochiei
pare a fi acela de a cânta în fluier, instrument a cărui prezență în
sistemul de credințe și mituri referitoare la păstorit este unul fun-
damental, așa cum reiese inclusiv din textele extrem de importan-
te ale variantelor Mioriței. Comentând tradițiile referitoare la Zilele
Babelor în răsăritul Europei, Natalia Golant observa, în legătură cu
acest personaj: „Așa cum am mai arătat, în seria variantelor legen-
delor românești, baba Dochia se îndreaptă spre munte împreună cu
fiul său, care este cunoscut sub mai multe nume: Dragobete, Iovan
Dragobete, Dragomir, Nicodim sau Tudorel. Variantele în care este
amintit fiul babei Dochia vorbesc despre faptul că el cântă la fluier.
În legătura cu aceasta, am putea aminti despre flaut, instrumentul lui
Marsia, care a constituit motivul conflictului dintre Atena și Apollo.
L.I. Achimova discută despre Marsia în paralel cu Marte, ca despre
o divinitate a lui martie, una dintre întruchipările anului vechi. V.,
de asemenea, discuțiile aceleiași autoare despre rolul instrumentelor
spirituale (trompete) în festivitățile romane ale lunii martie”45. Pri-
vit astfel, personajul pare, din nou, mai puțin singur, fiind un gen
de trubadur degenerescent care însoțește turmele cântând, căruia i
se poate imputa (și replicile puse pe seama Dochiei chiar asta fac)
un gen de autism al vieții sale de artist, însă care e mânat prin pu-
see tragice de această obsesie a cântecului, pe care îl și practică până
la moarte. Spectrul universului mioritic, unde „mândrul ciobănaș”
nu-și dorește, în cazul unei ipotetice morți, decât fluieraș de soc / mult
zice cu foc, / fluieraș de os, / mult zice duios este acroșat de acest mic
44
Octavian Buhociu, op.cit., p. 222.
45
Natalia Golant, Martovskaia staruha i martovskaia nit’, Legendî i obreadî nacea-
la marta u rumân, Sankt Peterburg, 2013, p. 20.
păstor care moare cântând, în vreme ce trupul său amestecat cu soui-

lleures se transformă în piatră.
Erodat, marginalizat, într-o evidentă degradare, Dragobete, fiul
Babei Dochia este un personaj care stabilește, totuși, relații cu o serie
de imagini esențiale ale culturii folclorice românești și / sau balcanice,
revelându-se și relevându-le, în general, prin opoziție.
Jocul de lego. Sau despre cum se face o sărbătoare

Evident, cele mai multe dintre semnificațiile și relaționările va-
riate semnalate aici nu sunt cunoscute de cei care au primit cu en-
tuziasm, în ultimele decenii, ziua de Dragobete ca pe o zi a iubirii
sărbătorite în cheie (sau măcar cu tentă) națională. De altfel, chiar
semnificațiile principale evocate mai înainte, poziția zilei în ciclul mi-
cilor sărbători de la începutul primăverii, chipul paradoxal al persona-
jului Dragobete, relațiile sale cu universul păstoritului și cu practicile
muzicale tradiționale sunt ignorate în afara unor cercuri restrânse de
specialiști. Pentru majoritatea românilor, aceste elemente semantice
consubstanțiale sărbătorii sunt cunoscute mai degrabă printr-o serie
de mici texte muzicale de tip digest transmise pe parcursul primilor
ani de educație (preșcolară și școlară). Ideea primăverii a cărei sosire
e un adevărat interval și nu un moment este formulată prin „Vine,
vine primăvara...”; cântatul cucului ca element-reper al universului
idilic țărănesc și păstoresc poate fi surprinsă în întrebarea recursivă
a „fetei de păstor”: „cucule, să-mi spui, acuma, câți ani voi trăi!”;
în ceea ce privește universul pastoral, acesta este așa cum „ciobăna-
șului îi place, sus la munte, sus la munte, la izvor”. În locul unui
set flexibil de cunoștințe sau (și) de practici legate de această zi, un
subconștient colectiv pare să adăpostească și să lase să iasă la lumină
semnificații diverse, necesare câteodată într-un proces de (re)con-
strucție și de motivare a (re)construcției sărbătorii, după cum, după
caz, el poate reactiva maniere de relaționare ale diferitelor elemen-
te, moduri de valorizare și de reliefare a aspectelor importante etc.
Istoria reinventării Dragobetelui începe în pragul anilor 2000 și
este legată, inițial, de concurența dintre canalele comerciale de te-
leviziune și Televiziunea Națională. În bătălia pentru popularitate,
televiziunile comerciale românești au organizat o serie de emisiuni de
divertisment dedicate Sfântului Valentin, ocazie cu care au prezentat

în linii simplificatoare însă memorabile semnificațiile zilei, populari-
zând, totodată, și o butaforie specifică momentului: excesul de roșu,
decorațiunile în formă de inimă, cadourile din categoria kitsch-ului
sărbătoresc (ciocolate, flori, bijuterii etc.). În replică, Televiziunea
Română a difuzat, în scurt timp, sub forma unei știri, adică mizând
pe veridicitate, o informație despre existența unei sărbători românești
vechi, similare ca semnificație, doar că diferite ca formă și ca reper
temporal.
Dragobete a fost reactivat, așadar, cu o miză competițională. Mi-
siunea lui simbolică era aceea de a se opune pentru a se substitui
Sfântului Valentin, zi și sărbătoare a dragostei, care ar fi trebuit să
și dispară, nefiind necesar în condițiile în care românii aveau, deja,
o sărbătoare cu aceeași funcție. Componenta națională și protocro-
nistă din acest proiect nu poate fi, desigur, trecută cu vederea. Ideea
„arătării Dragobetelui” din paginile câtorva cărți care ambiționau
restituirea unei mitologii românești la televizor pentru a semnala că
înlăturarea Sfântului Valentin nu ar reprezenta nicio pierdere trebuie
pusă în contextul său istoric. Este vorba despre o perioadă de câțiva
ani ai României postdecembriste în care discuțiile despre globalizare
vs specific național sunt extrem de intense și vizibile în opinia pu-
blică, fiind, în general, purtate în termeni disjunctivi. Exemplul cel
mai pregnant îl constituie chiar o propunere legislativă cunoscută sub
denumirea de Legea Pruteanu, document potrivit căruia utilizarea, în
România, a textelor în limbi străine fără traducerea acestora urma să
devină ilegală46. Gardian al unei atari legalități conjuncturale, Drago-
bete a fost aruncat într-o competiție inegală, în care „oponentul” său
avea „totul” (o simbolistică proprie, practici, obiecte, gesturi, legende
cunoscute și intens mediatizate, accesibile în mod facil, prin consul-
tarea internetului), iar el avea doar o definiție fadă, „zeu românesc al
dragostei”, fiind și tarat de handicapul protocronist, prin afirmarea
priorității sale în condițiile în care evidențele arătau cu totul altceva.
Ideea competiției dintre cele două „zile ale dragostei” a regizat
luna februarie câțiva ani, dincolo de ea fiind recognoscibilă o con-
fruntare mai generală dintre grupurile conservatoare și naționaliste,
pe de o parte, respectiv, cele dispuse să accepte înnoiri și să se plieze
46
https://revista22.ro/opinii/ancheta/la-ce-e-buna-legea-pruteanu
pe valurile globalizării. Asemeni „etimonului” său, acel Dragobete din

vechile credințe calendaristice și legende despre Baba Dochia, acest
„nou Dragobete român” a știut să-și joace cartea, acceptând pe cont
propriu, dincolo de ce și-ar fi dorit ideologii de serviciu, caracterul
său secundar în raport cu Sfântul Valentin și, mai ales, dezvoltând,
în baza unor valențe semiotice libere, relații cu sărbătorile din veci-
nătate. După câțiva ani, în care nici Valentin nu a reușit să-l elimine
pe Dragobete, în ciuda caracterului caricatural și, adesea, ridicul prin
neasumarea vreunei specificități, dar nici Dragobete nu a reușit să-l
elimine pe Valentin, în pofida programării sale în registru xenofob și
agresiv, sărbătoarea s-a echilibrat ca o dată aparte, clar marcată, între
Sfântul Valentin și 1 martie - mărțișor.
La circa un deceniu de la lansarea acestei perechi de zile,
Vintilă Mihăilescu atesta, printr-o tabletă intens ironică, solidaritatea
celor două sărbători „ale dragostei”. „Să-ţi spun drept, muică, din bă-
trâni ţinem Dragobetele dacă acuș a venit moda asta nouă cu Valen-
tinul şi e bine să ne dăm şi după vremuri că vântul bătea din răsărit,
acuș bate din apus şi săracuțul om e la mijloc, la răscruce de vânturi.
Eu zic că-i bine să le ţinem pe amândouă, nu io că-s femeie bătrână,
dar fetele tinere ele au nevoie. Dacă nu le ia Dragobetele, le ia Valen-
tinul şi tot se aleg cu ceva... Acest interviu adevărat imaginar şi cu po-
sitive thinking în el l-a inspirat pe nea Şerban, bardul de la MŢR, care
a rezumat cu populară înţelepciune sensul ultim al acestor zile de agi-
taţie comercial-identitar-amoroasă prin care a trecut naţia. Iată, spre
luare-aminte, balada înfruntării dintre Dragobete şi Valentin: – Dra-
gobete mă numesc / Şi-s din neam împărătesc, / Peste fete stăpânesc.
/ După vechile cutume / Din strămoşi şi de la mume / Sînt valah şi
românesc, / Indigen, aborigen, / Autohton şi băştinaş, / Fiu din munţi
şi din imaş. / Dar tu, câine venetic, / Cu obrazul de calic, / Cine eşti,
cum te numeşti / Şi ce cauţi în ţara noastră / Mândră ca o floare-n
glastră? / – Valentin eu mă numesc, / Sînt din neamul preoţesc, / În
Apus eu stăpânesc; / Mii de moluri mă slăvesc, / În McDonald’s mă
hrănesc, / Cu inimi mă-mpodobesc. / Dar tu, măi ţăran barbar, / Cu
opinci şi cu iţari, / Cum cutezi să mă înfrunţi? / – Valentine, măi stră-
ine, / Stai tu în Apus la tine, / Şi io-n Răsărit la mine, / Dacă vrei să-ţi
fie bine. / Dar decât să ne certăm, / Mai bine să ne-mpăcăm / Şi un
cântecel cântăm. / Valentin şi Dragobete / Împart turmele de fete /
Blonde, roşii şi brunete, / Jumătate tu, jumătate eu, / Jumătate eu, ju
mătate tu, /Să-nfrăţim şopul cu clopul / Şi să facem mol în codru”47.
Dragobete nu a produs, între timp, nicio practică proprie, însă
a preluat de la Sfântul Valentin diferitele sale rituri și obiecte sim-
bolice (sărutul, inimioarele, porumbeii, eventual cu asezonări în
tricolor). Totodată, pentru a-și consolida diferența, a împrumutat și
de la mărțișor ideea felicitării (deocamdată fără urare fermă, în po-
fida ascensiunii unui ironic Happy Dragobete!) și cadourile mărunte.
O formulă ritmată și asonantă „de Dragobete iubește românește!”
tinde să ocupe un loc central în această sărbătoare asumată plenar,
dar atât de pauperă în elemente particularizante. Discutând despre
tradiții și reinventarea acestora, Florin Dumitrescu observă, în linia
lui Vintilă Mihăilescu: „(...) restituirea pe cale cultă a unui obicei,
Dragobete, care nu numai că devine astfel o tradiție modernă, dar
este și supermarketizat tot mai mult, de la an la an”48.
Reinventarea lui Dragobete este, totodată, și un proces amplu și
mai ales extrem de haotic în care au fost implicate, în ultimele de-
cenii, școlile49. Având avantajul de a transmite informații numeroase
și eterogene, școlile au lăsat să se creadă că Dragobete e o sărbătoare
importantă, națională, din păcate necunoscută de mulți tineri (dar ce
sărbători, oare, sunt cunoscute de tinerii de astăzi?), o sărbătoare care
trebuie documentată și mai ales actualizată anual.
Fantoșă festivă cu veleități de sărbătoare națională, Dragobete
pune pe gânduri. Numeroase persoane nu fac nimic aparte în aceas-
tă zi, întrucât nici nu există gesturi specializate, însă au sentimentul
difuz de vinovăție, ca și când s-ar priva, în felul acesta, de la copar-
ticiparea la un eveniment comunitar important. „A face Dragobete”
poate deveni, pentru mulți români, o implicare strict mentală într-o
adevărată liturghie politică in absentia în care se supraevaluează senti-
mentele naționale, cu un dezinteres sistematic pentru raportul dintre
intenția virtuală și realitate.
47
Vintilă Mihăilescu, „Dragotinul”, în Dilema veche, 2007, nr. 160 (martie).
48
Florin Dumitrescu, Tradiții la supraofertă, Între socoteala din agenție și cea de
la raft, Chișinău, Cartier, 2015, p. 22; v., în același sens, și Vintilă Mihăilescu,
Rânduială, obiceiuri și tradiții sau Despre ce vorbim de fapt când vorbim despre
tradiții, Muzeul Țăranului Român, Conferințele de la șosea, februarie 2009.
49
Pentru o discuţie detaliată despre Dragobete în școli v. articolul din acest vo-
lum al Szabo Zsolt.
În sfârșit, dar nu în cele din urmă, dacă acum aproape trei de-
cenii, când s-a declanșat acest proces de redescoperire și de rein-
ventare a sărbătorii, bibliografia era una relativ pauperă și, mai
ales, semnalând fie caracterul regional fie caracterul marginal sau
chiar rezidual al lui Dragobete, în prezent personajul ca și ziua sa
au dobândit pedigree. În vreme ce majoritatea comentatorilor in-
ternauți îl proclamă fără drept de apel de sorginte dacică, Ion
Ciubotaru vorbește de posibilele sale rădăcini celtice50, Sabina
Ispas îi subliniază componenta creștină51, majoritatea lingviștilor îi
pun în evidență numele de origine slavă52, iar Vintilă Mihăilescu îl
consideră o sărbătoare inventată și de factură marketizată53.
Aparent incoerent, punând în relație fapte foarte diferite, dar lă-
sând și foarte multe lacune semantice greu de complinit, Dragobete
își vădește identitatea paradoxală, din moment ce poate fi tratat în
atâtea registre, iar corpul său, altfel asemenea unui puzzle cu nume-
roase piese lipsă, rezistă, totuși, tuturor acestor analize și formatări.
Străvechi și scandalos de nou, discret dar și provocator, tradițional,
chiar uitat și, apoi, reinventat cu pasiune, Dragobete este mai ales
și un agregator semantic extrem de eficient, un nod cu numeroase
valențe libere care atrage ca un magnet de mare putere fapte și sim-
boluri de proveniențe și calibre foarte diferite.
50
Ion Ciubotaru, op. cit., p. 58: „Sub acest aspect, Valentin și Dragobete se
suprapun perfect. Este vorba despre una și aceeași credință, a cărei obârșie
celtică comună poate fi luată în considerare”.
51
Sabina Ispas, Cultură orală și informație culturală, ed. cit., p. 137.
52
Pentru o discuţie detaliată originii slave a cuvântului v. articolul din acest
volum al Rodicăi Zafiu.
53
V. supra, nota 48.
Fată și fecior în port de sărbătoare.
Viștea, județul Cluj, 1959, Nicolae Moraru
Bibliografie generală
Amzulescu, Al. I., Cântece bătrânești, Ediții critice de folclor. Genuri,

București, Minerva, 1974.
Blumer, H.G., „Collective behavior”, în J. B. Gittler (ed.), Review of Socio-
logy: Analysis of a Decade, New York, 1957.
Bogrea, Vasile, „C. Rădulescu-Codin, Muscelul nostru, I: Comuna Corbi și
locuitorii săi (Câmpulung, 1922)”, în Dacoromania, 3, p. 872-873.
Buhociu, Octavian, Le folklore roumain de printemps, Paris, 1957.
Burghele, Camelia, „Mai sărută Dragobetele fetele? E-mailul, e-căsătoria
și e-sărbătoarea noastră, a cetățenilor români europeni”, în Transilvania,
1/2015, p. 84-91.
Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române, trad. rom.,
Bucureşti, Saeculum I.O., 2001.
Ciubotaru, Ion H., Ciubotaru, Silvia, Vitralii, Pagini etnoculturale din pre-
sa anilor 1992 – 2012, Iași, Presa Bună, 2015.
Constantinescu, N.A., Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, Editura
Academiei R.P.R., 1963.
Dicţionarul limbii române (DLR), vol. I-XIX, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2010.
Dima, Eugenia (coord.), Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Chi-
şinău, Arc–Gunivas, 2007.
Dlujanschi, Oreste, „Vieaţa poporului român”, în Albina Carpaţilor, nr.18,
anul III, Sibiu, iunie, 1879.
Drogeanu, Paul, Practica fericirii, București, Eminescu, 1985.
Dumitrescu, Florin, Tradiții la supraofertă, Între socoteala din agenție și cea
de la raft, Chișinău, Cartier, 2015.
Fochi, Adrian, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu, București, 1976.
German, Traian, „Prognosticuri pentru un timp mai lung și mai depărtat”,
în Comoara Satelor, nr. 7-8, 1923.
Idem, Meteorologia populară, Observări, credințe și obiceiuri, Ed. a II-a, Bucu
rești, Paideia, 2002.
Ghinoiu, Ion, Vârstele timpului, București, Meridiane, 1988.
Idem, Obiceiuri populare de peste an, București, Fundația Culturală Română,
1997.
Idem, Panteonul românesc. Dicționar, București. Editura Enciclopedică,
2001.
Idem, Comoara satelor: calendar popular, Editura Academiei Române, 2005.
Idem, Sărbători și obiceiuri românești, București, 2008.
Golant, Natalia, Martovskaia staruha i martovskaia nit’, Legendî i obreadî
naceala marta u rumân, Sankt Peterburg, 2013.
Gorovei, Artur, Credinți și superstiții ale poporului român, București, Socec
– Sfetea, 1915.
Graur, Al., „Un suffixe singulatif en roumain”, în Bulletin linguistique, II
(1934), p. 246-249.
Hasdeu, B. P., Etymologicum magnum Romaniae. Dicționarul limbei istorice
și poporane a românilor, București, [1890].
Hedeșan, Otilia, Lecții despre calendar, Curs de folclor, Timișoara, Editura
Universității de Vest, 2005.
Hobsbawm, Eric , Rancer Terence (ed), The Invention of Tradition, Cam-
bridge University Press, 1983.
Iorga, Nicolae, Scrisori și inscripții ardelene și maramureșene, București, 1906.
Ispas, Sabina, Cultură orală și informație transculturală, București, Editura
Academiei Române, 2003.
Idem, Rosturi și moravuri de odinioară, București, Editura Etnologică, 2012.
Kapitány, Ágnes, Kapitány, Gábor, „Az ünnep, mint emlékezés és az emlé-
kezés, mint ünnep”, în Kommunikáció, Közvélemény, Média, 2012/1-4.
Kertzer, David I., Ritual, Politică şi Putere, Editura Univers, 2002.
Le Bon, Gustave, Psychologie des foules, Paris, Editura Quqdrige, 2003.
Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc şi Tâlcuirea numelor din 1649,
publicate cu studiu, note şi indicele cuvintelor româneşti de Grigore Cre-
ţu, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1900.
Marian, Simion Florea. Apel literar, în Familia, nr 26, 28 iunie (10 iulie)
1898.
Idem, Insectele în limba, credințele și obiceiurile românilor, Studiu folcloris-
tic, Edițiunea Academiei Române, Institutul de arte grafice Carol Göbl,
București, 1903.
Idem, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Ediţie îngrijită şi introducere
de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994
(și Ed. Grai și Suflet – Cultura Națională, 2001).
Marienescu, Atanasie, „Baba Dochia”, Transilvania, XXI, 1890, nr. 3,

p. 72-79.
Micul dicţionar academic (MDA), vol. I-IV, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2001-2003.
Mihăescu, Doru, „Două regionalisme sudice asemănătoare ca proveniență,
dar diferite ca „destin”: arezan și dragobete”, în Fonetică și Dialectologie,
29, 2010.
Mihailescu, Vintilă, „Dragotinul”, în Dilema veche, 2007, nr. 160 (martie).
Idem, Rânduială, obiceiuri și tradiții sau Despre ce vorbim de fapt când vor-
bim despre tradiții, Muzeul Țăranului Român, Conferințele de la șosea,
februarie 2009.
Mușlea, Ion, Bîrlea, Ovidiu, Tipologia folclorului, Din răspunsurile la Chesti-
onarele lui B.P. Hasdeu, București, Minerva, 1970.
Nicolau, Irina, Ghidul sărbătorilor românești, București, Humanitas, 1998.
Niculiță-Voronca, Elena, Datinele și credințele poporului român adunate și
așezate în ordine mitologică, Ed. Victor Durnea, Iași, Polirom, 1998.
Obedeanu, C.V., Tudor Vladimirescu în istoria contimporană a României (cu
15 stampe), Craiova, 1929.
Oprea, Ioan, Pamfil, Carmen-Gabriela, Radu, Rodica, Zăstroiu, Victoria,
Noul dicţionar universal al limbii române, Bucureşti, Litera Internaţional,
2006.
Pamfile, Tudor, Cerul și podoabele lui după credințele poporului român, Ed.
Antoaneta Olteanu, București, Paideia, 2001.
Petrovici, Emil, „Folclor din Valea Almăjului”, în Anuarul Arhivei de Folklor,
III, 1935.
Răchișan, Delia-Anamaria „Plante de leac între sacru şi profan,” în DOI,
10.30816/ICONN4/2017880.
Rădulescu-Codin, C., Mihalache, D., Sărbătorile poporului, cu obiceiuri-
le, credințele și unele tradiții legate de ele. Culegere din părțile Muscelului,
București, 1909.
Schalk, Gyula, Naptártörténeti kislexikon, Fiesta-Saxum, Szekszárd, 1999.
Schott, Arthur și Albert, Basme valahe, Cu o introducere despre poporul
valah și o anexă destinată explicării basmelor, Traducere, prefață și note de
Viorica Nișcov, Polirom, 2003.
Şăineanu, Lazăr, Dicţionar universal al limbei române, Ed. a opta, Craiova,
Scrisul Românesc, 1930.
Idem, Studii folclorice, Cercetări în domeniul literaturei populare, Cuvânt
înainte de Dan Horia Mazilu, Studiu introductiv și ediție de Alexandru
Dobre, Acuratețea textelor, în original, în limbile greacă și latină, Mariana
Franga, București, Academia Română, 2003.
Ştiucă, Narcisa Alexandra, Spirala sărbătorilor. Rosturi, tâlcuri și deslușiri,
Editura Astra Museum, 2014.
Taloș, Ion, Gândirea magico-religioasă la români, Dicționar, București, Edi-
tura Enciclopedică, 2001.
Țibaian, T. V., Mnogolikii balkanskii Mart, în Martenița, Mărțișor, Marte,
Verore, materili kruglogo stola 25 marta 2008 goda, Moscova, 2009.
Țîrcomnicu, Emil, „Sărbători, obiceiuri și credințe la rumânii din satul
Krivelj, municipalitatea Bor (Nord-Estul Serbiei)”, în Anuarul Muzeului
Etnografic al Moldovei, 18/2018.
Udrescu, D., Glosar regional Argeş, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.,
1967.
Van Gennep, Arnold, Le folklore français, Du berceau à la tombe. Cycle de
carnaval – Carême et de Pâques, Paris, Robert Laffont, ed. 1998.
Volceanov, George, Dicţionar de argou al limbii române, Bucureşti,
Niculescu, 2006.
Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei
R.S.R., 1985.
Zafiu, Rodica, „Dragobete”, în România literară, nr. 7, 2004, p. 12.
Idem, „Dragobete bis”, în România literară, nr. 8, 2004, p. 15.
Idem, „Coclete”, în Dilema veche, nr. 829, 2020, p. 6.

Dragobete 20

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dragobete 20

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihaela Bucin, Otilia Hedeșan, Tudor Sălăgean,

SzabÓ Zsolt, Rodica Zafiu

Editor: Marilena Brânda

Fotografiile fac parte din arhiva Muzeului Etnografic al Transilvaniei

© 2020 Editura Universităţii de Vest pentru prezenta ediţie

Editura Universităţii de Vest

Editura Universității de Vest

tuturor celor care se simțeau diferiți a generat un răspuns din partea

origine slavă”. Mențiunea mehedințeană devine astfel, până la proba

Numele lui Dragobete

mențio­nate la bulgari sau la sârbi de tradițiile românești. În plus, după

O sărbătoare cu mai multe date?

obișnuiește”11. Datarea 3 martie apare în Sărbătorile poporului a lui

Când a fost desprins Dragobetele de Mărțișor?

Prima descoperire a Dragobetelui

într-o „poemă epică națională” intitulată Traianida, apărută la Bucu-

La două decenii după publicarea epopeii lui Bolintineanu,

merge bine și vor fi îndrăgiți șl iubiți de toată lumea în cursul acelui

Valentine, Dragobete și împerecherea păsărilor

Sfântul Dragobete, oferindu-ne astfel primul indiciu din cultura

Cine este Dragobete?

crede Ion Ghinoiu, un zeu al unui străvechi panteon22. Imaginea pe

unor contribuții mai consistente pe această temă. Este posibil ca, în

Dragobete: construcția discursivă

D upă 1989, în paralel cu preluarea comercială a „Zilei Îndră­

iubiţi-vă româneşte!”, VIP 8, 2003, p. 16-174). Mitologizarea patrio-

Mai puţin entuziasm mitologic găsim în cercetările vechi de fol­

şi chiar substantiv comun, desemnând o insectă, cunoscută şi sub

(MDA, DLR), care înregistrează la cuvântul-titlu dragobete variantele

(cu derivatul dragavaică), drăicuşi. S-ar putea presupune o legătură

(„bătăuş”; „persoană necomunicativă”35), gorobete („persoană credulă,

„Aşa spuńe c-o plecat dragobiećili la pădure, la munći, şî i-o-ngheţat

Cele mai riscante sunt explicaţiile etimologice: de la sugestia

Datorită evoluţiei limbii de-a lungul secolelor, aceste două cuvinte

se face de Ziua Dragobetelui” (ibidem). Lipsa de consistenţă a perso­

Dragobete: deschideri culturale

L a începutul lui februarie 2019, am primit un proiect de in-

Judecând după hainele persoanelor din fotografie, e vorba de un in-

Februarie, „cenușăreasa” calendarului

sărbătoririi, dar ajunge fixat, până la urmă, în aceeaşi zi cu sărbătoarea

Stănescu, apare o informaţie despre un post vacant de „administratoru

Sfântul soare-o iarnă toată

Mândr-ai fost tu, primăvară,

Observăm că poetul aşază în ordine calendaristică tradiţii popu­

Dragobetele din perspectivă entomologică

un exemplar din aceste insecte ca, spre cunoaşcerea tuturora, să le pot

Dragobetele din perspectivă fitologică

(ei înşişi culegători de folclor), năvalnicul şi odoleanul sunt plante

Șoapta nopții se aude suspinând încetișor;

Notă de subsol: Fetele de la țară își fac scăldătoare de năvalnic

Iată şi o creaţie din perioada interbelică, publicată de Horia

Şi, dacă descântecul de dragoste în care era nevoie de gândacul

Valentin, Dragobete și nunta păsărilor.

pe internet numeroasele modele de mesaje îmbietoare, gata redactate

timp de aproape 160 de ani. În spectacolul Hamlet există o scenă

prezintă aventurile a patru iubiți din Atena și a unui grup de actori

Dragobete: o deschidere didactică

D upă 1990, în mass-media din România a început să fie pro­

Istoricii britanici Terence Ranger şi Eric Hobsbawm au publicat

Odată această imagine de presă fiind realizată, Dragobetele a de­

declara unei publicaţii locale următoarele: ,,ziua de Dragobete este

în număr cât mai mare: ,,Sala de conferinţe de la Muzeul Satului

Inspectoratul Școlar Județean Vrancea a organizat în 2018 etapa

menționate la bulgari sau la sârbi de tradițiile românești. În plus, după

D upă 1989, în paralel cu preluarea comercială a „Zilei Îndră

Mai puţin entuziasm mitologic găsim în cercetările vechi de fol

se face de Ziua Dragobetelui” (ibidem). Lipsa de consistenţă a perso

Observăm că poetul aşază în ordine calendaristică tradiţii popu

D upă 1990, în mass-media din România a început să fie pro

Odată această imagine de presă fiind realizată, Dragobetele a de

și a iubirii în grai românesc!”32. Pe site-ul Consiliului Judeţean Mara