GEDEODEZIE GRAVIMETRICA

2.4. Câmpul gravific

Un punct material P situat pe suprafaţa Pământului este supus acţiunii unor forţe multiple:
 gravitaţia sau forţa de atracţie îndreptată spre centrul de masă ala Pământuui;
 forţa centrifugă provocată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi care este îndreptată către
exteriorul Pământului;
 forţele de atracţie exercitate de alte corpuri cereşti (dintre care forţele de atracţie ale Soarelui,
datorită masei sale şi, respectiv ale Lunii, datorită apropierii sale de Pământ, sunt cele mai
impotante). Se poate arăta că:

. (2.7)

Datorită acestei relaţii, punctele, obiectele şi persoanele îşi menţin poziţia pe Pământ. Asupra
punctului P acţionează, în principiu, toate planetele din Univers, dar pe măsură ce distanţa creşte, se
micşorează forţa de atracţie a acestora. De aceea, de regulă se iau în consideraţie doar:
f este forţa de atracţie a Soarelui;
f este forţa de atracţie a Lunii.
Suma tuturor forţelor care acţionează asupra punctului P se numeşte gravitate sau greutate:
+ +… . (2.8)
f f
Pământul este un corp elastic, care îşi modifică forma în timp, diametrul său (13000 km) are
variaţii, în zonele cele mai elastice, de maxim 30 cm. Abordarea acestei probleme fiind foarte dificilă,
în Geodezie Pământul se consideră un corp rigid.
Sensul gravităţii este sensul direcţiei firului cu plumb. Toate instrumentele (topografice,
geodezice etc.) sunt orientate în timpul măsurării după directia gravităţii, prin calare. Deoarece
Pământul are structură diferită, forţele şi nu sunt paralele pe suprafaţa Pământului. După un
calaj parfect, axa principală a instrumentului notată, de obicei, cu V – V este orientată după
(verticala locului sau a punctului de staţie).
Regiunea din spaţiu în care se extinde influenţa complexă a atracţiei gravitaţionale şi a rotaţiei
Pământului constituie câmpul gravităţii sau câmpul gravific (Constantinescu, 1964, Ghiţău, 1983).
Deoarece activitatea geodezică (cu toate ramurile sale – topografia, cadastrul ş.a.) se desfăşoară
în câmpul gravific, fiind influenţată efectiv de acesta, este necesară studierea (teoretică) a
componentelor sale. Din aceste studii vor rezulta însă concluzii deosebit de importante pentru geodezia
aplicativă.

29
 2.4.1. Forţa de atracţie (gravitaţia). Potrivit cu legea atracţiei universale a lui Newton forţa
de atracţie reciprocă dintre 2 mase punctiforme m1 şi m2, situate la distanţa d este dată de relaţia:

, (2.9)

unde : - d0 este versorul direcţiei care uneşte masele m1 şi m2;

- G este constanta atracţiei universale. Recomandările Asociaţiei Internaţionale de Geodezie
(AIG) din anul 1995 prevăd pentru această constantă valoarea:
G = (6672,59  0,30) · 10-14 m3s-2kg-1 (2.10)
în Sistemul Internaţional (SI).
Constanta atracţiei universale este numeric egală cu forţa cu care se atrag între ele două corpuri
cu masele egale cu unitatea, situate unul faţă de celalalt la o distanţă egală cu unitatea.
Aceste noţiuni indică faptul că dimensiunile, respectiv masa corpului considerat (de exemplu un
punct geodezic situat pe suprafaţa Pământului) sunt neglijabile faţă de dimensiunile, respectiv masa
sistemelor cu care acel corp este în interacţiune (Pământul în exemplul considerat).

f f
P0
S (x, y, z)

O (a,b,c,) ecuator

Fig. 2.5. Forţele care acţionează asupra punctelor (în ipoteza Pământ sferă).

Dacă se introduc următoarele aproximaţii:

 Pământul este un corp rigid;
 forma Pământului este sferică;
 Pământul este omogen de densitate fie constantă, fie cu o variaţie cunoscuta (spre centrul
Pămâtului),
30
se poate concluziona că masa Pământului poate fi concentrată în centrul sferei O (punct greu). Aceste
aproximaţii se pot scrie şi sub forma:
, (2.11)
de unde:

. (2.12)

Analog cu (2.9) se poate scrie:

(2.13)
fiind versorul forţei de atracţie . Semnul () în formula (2.13) este datorat sensului diferit al
forţei de atracţie în raport cu sensul axelor de coordonate.
Forţa de atracţie este descrisă complet prin proiecţiile sale:
.
(2.14)
Acestea se obţin cu relaţiile cunoscute din geometria analitică:

(2.15)
şi analog:

(2.16)

Mărimea GM este denumită constantă gravitaţională geocentrică, pentru care recomandările

AIG 1980 prevăd:
GM = (39860047  5)  107m3s-2 , (2.17)
în anul 1995:
GM = (398600441,8  0,8)  106m3s-2. (2.18)
Se pot deduce unele valori cu caracter de orientare generală:
 masa Pământului M:
M  5,97  1024 kg (2.19)
şi, în ipoteza formei sferice a Pământului cu
R  6378 ·103 m (pentru latitudinea B = 45); (2.20)

31
  densitatea medie a Pământului:
kgm-3. (2.21)
În ipoteza formei elipsoidale a Pământului rezultă densitatea medie:
kgm-3. (2.22)
Caracterul aproximativ al formulei (2.12) este generat de imprecizia cu care se cunosc sau se
pot determina elementele componente. Această remarcă este valabilă în mod deosebit pentru masa
Pământului, notată M, care depinde în primul rând de densitatea  a acestuia. La rândul său, densitatea
maselor este o funcţie de mai mulţi parametri, dintre care cel mai important este adâncimea faţă de
suprafaţa terestră.
Fără a intra în detaliile care interesează în mod deosebit geofizica se prezintă unele informaţii
privind variaţia în mărimea densităţii ce se pot urmări în figura următoare (Socolescu ş.a., 1975).
 = 2,7 g/cm3
 = 2,9 g/cm3 DISCONTINUITĂŢI

Scoarţa
0
30 km Mohorovičič
984 km
 = 4,64 g/cm3

Mantaua

2900 km  = 5,66 g/cm3 Gutenberg/

Oldham
Nucleul

4700 km  = 11,76 g/cm3

5150 km
 = 14 g/cm3

6378 km  = 16 g/cm3

Fig. 2.6. Variaţia densităţii către interiorul Pământului.

Într-o primă zonare, de ordinul I, structura internă a Pământului este reprezentată de 3 geosfere:
scoarţa, mantaua şi nucleul. Limitele dintre aceste sfere se numesc discontinuităţi de ordinul I:

32
discontinuitatea Mohorovičič (denumită curent discontinuitatea Moho) şi respectiv discontinuitatea
Oldham ori Gutenberg. Se apreciază că discontinuitatea Moho se află la o distanţă medie de 33 km,
punctându-se, însă, şi variaţiile concave de 40-50 km, sub blocurile continentale, şi ondulaţiile convexe
de până la 5 km, sub zonele oceanice.
Scoarţa terestră este constituită din două strate: stratul bazaltic continuu şi stratul granitic
discontinuu, ambele de grosimi variabile. Deasupra acestor strate urmează depozitele stratului
sedimentar, care are, de asemenea, grosimi variabile.
Pentru stratul granitic se acceptă densitatea g = 2,7 g/cm3, iar pentru calcule mai precise 2,67
g/cm3.
În continuare pot fi mentionate şi subîmpărţiri, respectiv discontinuităţi de ordinul II, a căror
poziţionare pe verticală în raport cu scoarţa terestră nu este unanim acceptată în lucrările de
specialitate.
2.4.2. Forţa centrifugă. Datorită mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale, punctul P
este supus unei forţe centrifuge care este situată într-un plan paralel cu planul ecuatorului terestru al
punctului P.

P(x,y,z)
qy ||Y

rp
Y
O
P(x,y,z)
x qx
X
y
||X

Fig. 2.7. Forţa centrifugă.

Particularizând expresia cunoscută, din mecanică, pentru forţa centrifugă în cazul punctului P,
cu masa egală cu unitatea, în funcţie de viteza liniară pe traiectorie, v, se obţine:

. (2.23)

Folosind relaţia de legatură dintre viteza liniară şi viteza unghiulară :

v = rp , (2.24)
rezultă:
33
 , (2.25)
unde: - rp este raza paralelului;
- este versorul razei paralelului;
-  este viteza de rotaţie a Pământului.
Viteza unghiulară medie, în cazul Pământului, recomandată de AIG 1980 este:
 = 7292115  10-11 rad s-1. (2.26)
Din relaţia (2.26) se observă că forţa centrifugă este variabilă pe suprafaţa Pământului, având o
valoare maximă pentru punctele situate pe ecuator şi fiind nulă pentru poli, unde r = 0. Pentru a puncta
ordinul de mărime, se poate reţine raportul:

. (2.27)

Componentele forţei centrifuge vor fi:

(2.28)

2.4.3. Gravitatea (greutatea). Aşa cum s-a arătat anterior, gravitatea este componenta tuturor
forţelor care acţionează asupra punctului P (relaţia (2.8)). Dacă ne mărginim în aproximaţia primelor
două forţe (principale ca mărime) se poate scrie:
; (2.29)

(2.30)

2.4.4. Potenţialul gravităţii. Laplace (sec. XVIII) a introdus noţiunea de potenţial, ce poate
fi definit atât matematic cât şi prin semnificaţiile sale fizice.
Potentialul este o funcţie continuă şi derivabilă, ataşată unui câmp de forţe, ale cărei derivate,
după o direcţie oarecare (x, y, z, s) sunt egale cu componentele câmpului respectiv pe direcţia
considerată.
Deoarece am admis aproximaţia:
, (2.31)
se poate scrie: W = V + Q, (2.32)
unde: W = potenţialul gravităţii; V = potenţialul de atracţie (al forţei de atracţie); Q = potenţialul forţei
centrifuge.

34
 2.4.4.1. Potentialul de atracţie (newtonian). Potenţialul câmpului forţei de atracţie (al
gravitaţiei) numit şi potenţial de atracţie sau potenţialul newtonian, se notează cu V şi are expresia:

, (2.33)

în cazul aproximţiei formei sferice a Pământului.

Prin particularizare, în cazul punctului atras de masă egală cu unitatea, potenţialul de atracţie al
unui punct sursă de masă m, situat la distanţa , va fi:

. (2.34)

Pentru demonstrarea relaţiei (2.23) se exprimă raza R în raport de coordonatele punctelor P

(x, z, y) şi respectiv O (a, b, c) din Fig. 2.5:
. (2.35)
Derivata parţială în raport de x a funcţiei (2.33) este:

. (2.36)

Din (2.35) rezultă:

şi prin urmare:

(2.37)

astfel încât relaţia (2.36) devine:

(2.38)
şi analog

(2.39)

Ultimele trei relaţii reprezintă exprimarea matematică a definiţiei date pentru potenţialul de
atracţie.
Semnificaţia fizică a potenţialului. Elementul diferenţial dV al potenţialului de atracţie, în cazul
a două puncte infinit apropiate P(x,y,z) şi P(x + x, y + y, z + z) de mase egale cu unitatea, situate la
distanţa ds este:

, (2.40)

35
unde:

(2.41)

unde reprezintă o direcţie oarecare din spaţiul garafic.

Considerând relaţiile:

; ;

(2.42)
şi
, (2.43)
rezultă:
,
(2.44)
adică:
, (2.45)
sau mai prescurtat:
, (2.46)
unde reprezintă proiecţia gravitaţiei pe direcţia s oarecare.

Această relaţie scrisă sub forma: , (2.47)

reprezintă proprietatea fundamentală a scalarului potenţial (în general) şi anume: derivata potenţialului
după o anumită direcţie este egală cu proiecţia câmpului după acea direcţie. Relaţiile (2.42) sunt, prin
urmare, cazuri particulare ale formulei (2.48).
Din expresia (2.46) rezultă că elementul infinit mic de potenţial gravitational dV reprezintă
lucrul mecanic pe care îl efectuează forţa de atracţie pentru deplasarea punctului P, de masă egală
cu unitatea, în punctul R, situat la distanţa ds.
Observaţie. Pentru două puncte P (de masă egală cu unitatea) şi respectiv S (punct sursă, de
masa m), situate la o distanţă D oarecare, potenţialul câmpului de atracţie va fi reprezentat de lucrul
mecanic:

. (2.48)

36
 Presupunând că P   (D  ), atunci VP  0, conform cu Observţia de sub relaţia (2.34),
rezultă prin urmare : .
(2.49)
Potenţialul câmpului forţei de atracţie într-un punct este egal cu lucrul mecanic efectuat de forţa
de atracţie pentru deplasarea unităţii de masă de la infinit în punctul dat.
Această proprietate este specifică potenţialului gravitaţional, şi nu în general; în particular,
aceasta nu este valabilă nici pentru potenţialul campului gravităţii W.
2.4.4.2. Potenţialul forţei centrifuge. Potenţialul din care derivă forţa centrifugă este
reprezentat de următoarea funcţie:

. (2.50)

În adevăr, se observă că:

. (2.51)

2.4.4.3. Potenţialul gravităţii. În aproximaţia folosită:

W = V +Q, (2.52)

rezultă: (2.53)

Dacă se are în vedere potenţialul gravităţii W, formula (2.47) devine:

(2.54)

2.4.5. Gravitatea (greutatea) măsurată (g). Aşa cum s-a arătat anterior, gravitatea este
componenta tuturor forţelor care acţionează asupra punctului P. În acest manual, se vor lua în
consideraţie doar componentele principale menţionate anterior.

P
r q

F g

Fig. 2.8. Greutatea (în ipoteza formei sferice a Pământului).

37
 (2.55)
Lucrându-se cu puncte de masă egală cu unitatea, gravitatea este numeric egală cu acceleraţia
sa. Unitatea de măsură în sistemul CGS este galul (1 gal = 1 cms-2), denumire adoptată în memoria
marelui învăţat italian Galileo Galilei. Deoarece la pol mărimea gravitaţiei este aprximativ egală cu
983 gal, iar la ecuator 978 gal ar rezulta o variaţie mult prea puţin semnificativă în această unitate de
masură. De aceea în geodezia fizică se lucrează în miligali (1 mgal = 10-3 gal), instrumentele de măsură
actuale având o precizie de ordinul a  0,01 mgal sau chiar şi mai bună.
Mărimile care formează obiectul determinărilor gravimetrice sunt:
- acceleraţia gravităţii g;
- variaţii ale acceleraţiei gravităţii g;
- derivate de ordinul 2 ale geopotenţialului Wyy – Wxx, Wxy – Wyz, Wzz.
Aşa cum s-a menţionat, acceleraţia gravităţii prezintă variaţii locale şi temporale, care depind
de o mutitudine de factori, dintre care cei mai importanţi sunt următorii:
 Forma Pământului. Considerându-se valorile normale ale acceleraţiei gravităţii (care va fi
definită ulterior, în acest capitol):
0 = 978032,7 mgal; 90 = 983218,66 mgal, (2.56)
se înregistrează o variaţie între ecuator şi pol de aproximativ + 5185,96 mgal.
 Distribuţia şi densitatea maselor în interiorul Pământului. Variaţiile de gravitate generate de
aceşti factori se pot constata prin măsurători gravimetrice efectuate pe apă şi apoi, în apropiere, pe
uscat, respectiv pe o vale şi pe dealul apropiat etc. Diferenţele dintre valorile măsurate şi reduse la
suprafaţa geoidului, notate g şi valorile normale  ale acceleraţiei gravităţii (considerate pe elipsoid) nu
sunt constante, diferenţele maxime g –  putând atinge valori de ordinul ± 200 mgal.
 Influenţele diverse exercitate de corpurile cereşti. Variaţiile temporale, înregistrate în puncte
staţionare, datorate în mod deosebit Lunii şi Soarelui, sunt mai mici de ± 0,3 mgal.
 Gradientul vertical al gravităţii. Variaţia gravităţii în funcţie de cota H este de aproximativ
0,0848 mgal/m.
 Modificări în potenţialul gravităţii. Acestea sunt datorate circuitului apei în atmosferă,
mişcărilor maselor în interiorul Pământului, deplasărilor polului mecanic ş.a., influenţa lor ajungând
pentru un punct dat, la mărimi de ordinul a ± 0,01 mgal pentru un deceniu.
După cum se vede, variaţiile gravităţii sunt caracterizate prin ordine de mărime cu totul diferite
şi, ca atare, aparatele şi metodele de măsurare trebuie să asigure o precizie corespunzătoare acestei
variaţii, în funcţie de scopul urmărit.

38
 În prezent determinările gravimetrice au atins parametri foarte înalţi de precizie:
- măsurătorile în puncte staţionare, în condiţii deosebite de lucru în laborator, destinate etalonărilor
sau determinărilor mareelor terestre au precizia situată sub limita ± 0,001 mgal;
- măsurătorile de teren sunt caracterizate, în general, de erori cuprinse între ± 0,01 mgal şi
± 0,05 mgal. În unele publicaţii se comunică şi pentru astfel de lucrări obţinerea unei precizii foarte
înalte, de circa ± 0,003 mgal, realizată cu aparate perfecţionate.
Determinările acceleraţiei gravităţii în puncte stationare (puncte de bază), efectuate
independent, se numesc determinări absolute, iar determinările de variaţii ale acceleraţiei gravităţii, în
raport de un punct de bază se numesc determinări relative. Măsurătorile de gravitate se bazează în
prezent, pe utilizarea fenomenelor de oscilaţie, de cădere liberă a corpurilor şi de modificare a
echilibrului unui sistem deformabil, existând următoarea clasificare uzuală:
Metoda dinamică, în care măsurarea gravităţii se realizează prin urmărirea în timp a unor
corpuri în mişcare. Aparatul clasic pentru acest grup de metode este pendulul. După măsurarea
perioadei de oscilaţie şi a altor parametri necesari, se calculează valoarea gravităţii în punctul de
observaţie.
În ultimele două decenii au fost perfecţionate şi metode de determinări absolute ale acceleraţiei
gravităţii, bazate pe legea miscării rectilinii uniform accelerate în căderea liberă a corpurilor.
Metoda statică, folosită la evaluarea variaţiei gravităţii din punct în punct sau în timp, pentru un
acelaşi loc, constă în examinarea stării de echilibru a unui sistem deformabil, asupra căruia acţionează
simultan gravitatea (ca forţă independentă sau într-un cuplu de forţe) şi un factor antagonist de natură
elastică (forţă sau cuplu de forţe). Instrumentul tipic pentru această metodă este gravimetrul static.
Determinarea unor derivate de ordinul 2 ale potenţialului se bazează, în principiu, pe utilizarea
unei metode statice, care constă în urmărirea stării de echilibru a unei pârghii suspendată de un fir de
torsiune. Acţiunea este reprezentată de un cuplu gravitaţional (în care intervin derivatele de ordinul 2
ale potenţialului), iar reacţiunea de cuplul de torsiune al firului de suspensie. Presupunând constant
coeficientul de torsiune al firului sau cunoscând legea sa de variaţie, modificarea stării de echilibru
dintr-un punct în altul este datorată, în primul rând, variaţiilor derivatelor de ordinul 2 ale potenţialului.
Acestea au dimensiunile unui gradient, de exemplu:

gradient orizontal, în direcţia x al gravităţii.

Gradientul vertical al gravităţii Wzz nu este măsurabil, putând fi determinat doar indirect.
Unitatea de măsură pentru aceste derivate de ordinul 2 ale potenţialului este reprezentată de variaţia de
0,1 mgal pe distanţa de 1 km:

39
 ,

(2.57)
fiind numită Eötvös, în onoarea savantului maghiar care a realizat aparatul pentru măsurarea acestei
mărimi, numit balanţă de torsiune.
2.4.5.1. Determinări absolute de acceleraţie a gravităţii (g)
Pendulul matematic este reprezentat de un punct material suspendat într-un punct fix (prin
intermediul unui fir inextensibil de masă neglijabilă) care execută o mişcare de oscilaţie în planul
vertical al punctului de suspensie, exclusiv sub influenţa gravităţii (Fig. 2.9).
Conţinutul acestui capitol fiind relativ independent, în raport cu celelalte capitole, se vor folosi
notaţii care în restul manualului au altă semnificaţie, deoarece noţiunile respective nu sunt utilizate
simultan. Astfel, se vor folosi ca notaţii principale:


l

 d

ds dx
P(x,y) 
dy

x
g

Fig. 2.9. Pendulul matematic.

m – masa pendulului;
 – amplitudinea, respectiv unghiul care caracterizează poziţia extremă a pendului;
 – elongaţia, respectiv unghiul care caracterizează poziţia curentă, la un moment dat a
pendulului;
40
 T – perioada completă a oscilaţiei, respectiv timpul necesar pendulului pentru a trece dintr-o
poziţie extremă (– ) în cealaltă (+ ) şi înapoi;
l – lungimea pendului.
Se poate demonstra că perioada T a pendulului matematic poate fi exprimată în cadrul
amplitudinilor  mici, cu formula:

, (2.58)

unde  trebuie exprimat în radiani, iar T0 – perioada completă pentru amplitudini infinit mici (  0):

. (2.59)

Pendulul matematic este imposibil de realizat practic, având în definiţia sa ipoteze

simplificatoare, care nu au echivalent în realitate.
Pendulul fizic este reprezentat de un corp material, nedeformabil, care oscilează în vid, în jurul
unei axe fixe, orizontale, sub influenţa gravităţii. Condiţia de oscilaţie a pendulului fizic este ca axa de
suspensie să nu treacă prin centrul de greutate G (x G, yG) al corpului, ci să fie situată deasupra lui
(Fig. 2.10).

O
y

x
 r
a


dm G(xg, yg)
y

Fig. 2.10. Pendulul fizic.

Se notează cu Lr lungimea redusă a pendulului fizic:

, (2.60)

unde k este o valoare medie pentru distanţa r dintre un punct curent al elementului de masă dm şi
centrul de greutate G. Păstrând şi ipoteza amplitudinilor mici, se poate demonstra că perioada
pendulului fizic se exprimă analog cu (2.59):
41
 . (2.61)

Determinarea constantelor a şi k este dificilă şi puţin precisă, astfel încât expresiile de calcul ale
acceleraţiei gravităţii care le conţin nu asigură precizia necesară.
Perioada T0 se poate determina cu mai multă exactitate, astfel încât în ipoteza cunoaşterii
lungimii reduse Lr, se oferă posibiliatea principială pentru determinarea acceleraţiei gravităţii:

. (2.62)

Dificultăţile de ordin practic rezidă, în special, în determinarea cu o precizie convenabilă, a

lungimii reduse. Pentru rezolvarea acestei probleme se presupune că în acelaşi punct se efectuează
simultan şi în condiţii identice determinări gravimetrice cu un pendul cu lungimea redusă

cunoscută. Măsurând, cu precizia necesară, cele două perioade şi se pot calcula, în ipoteza
g = constant, lungimea redusă a primului pendul:

. (2.63)

Pendulul reversibil este un pendul care are două axe paralele de suspensie, respectiv de
oscilaţie, care sunt interşanjabile.
Perioada T a pendulului reversibil se determină cu relaţia:

, (2.64)

fiind dedusă în următoarele ipoteze, realizabile constructiv:

 perioadele T1 şi T2 corespondente celor două poziţii de oscilaţie, sunt mici, astfel încât
(T1 – T2)  0;
 centrele de oscilaţie sunt dispuse asimetric în raport cu centrul de greutate, astfel încât
diferenţa dintre distanţele corespondente a1 şi a2 este mare.

42
 După măsurarea perioadelor T1 şi T2, acceleraţia gravităţii g se poate calcula, cu relaţia
anterioară, dacă se cunoaşte distanţa (a1 + a2). Această distanţă se poate determina mult mai exact decât
distanţele individuale a1 şi a2, în raport cu centrul de greutate, a cărui poziţie este mult mai greu de
stabilit.
Căderea liberă în vid. Deoarece punctul iniţial, de unde începe căderea liberă, nu poate fi
determinat suficient de precis, atât ca poziţie, cât şi ca reper în timp, fenomenul este urmărit pentru
minimum trei poziţii x1, x2, x3, unde se determină cu mare exactitate timpii t1, t2, t3 (Fig 2.11).
Nivelul x1 nu trebuie să se afle în imediata apropiere a poziţiei iniţiale, deoarece pentru viteze
mici rezultatele nu sunt concludente.
Este cunoscută ecuaţia mişcării în cădere liberă în vid:

. (2.65)

Fig. 2.11. Lansarea pe verticală şi căderea liberă, în vid, a corpurilor.

Deoarece în ecuaţie intervin trei necunoscute x 0, v0, g, pentru o rezolvare matematică sunt
necesare trei determinări. Din acestea rezultă:

iar după eliminarea necunoscutei v0, se obţine valoarea acceleraţiei gravităţii în funcţie de elementele
cunoscute:

. (2.66)

43
 Deoarece în expresia de calcul intervin numai diferenţe de timp şi spaţiu, erorile de determinare
sunt micşorate. În practică se efectuează un număr n de determinări, prelucrarea rezultatelor realizându-
se prin metoda celor mai mici pătrate.
Procedeul de determinare efectiv este realizat în vid înaintat, pe o înălţimie de sub 1 m, când
măsurătorile au loc în laborator. Precizia anunţată este situată sub mgal (Groten 1980).
2.4.5.2. Măsurători relative de gravitate (g). Variaţiile acceleraţiei gravităţii sunt
determinate cu ajutorul aparatelor pendulare şi respectiv al gravimetrelor.
Determinări relative cu aparate pendulare. În punctele P1 (iniţial), unde acceleraţia gravităţii g1
este cunoscută şi în punctul P2, unde urmează să se determine g 2 se măsoară perioadele T1 şi respectiv
T2 cu un anumit pendul. Relaţia (2.61) pentru aceste două situaţii fiind:

, (2.67)

se obţine mărimea căutată: (2.68)

În relaţia (2.68) nu intervine lungimea redusă L r, ceea ce determină simplificări remarcabile în

măsurătorile absolute.
Principiile de construcţie a gravimetrelor. Gravimetrele moderne sunt gravimetre mecanice, al
căror sistem de funcţionare se bazează pe posibilitatea de constatare a unor modificări în starea de
echilibru a unui sistem deformabil (resorturi, sisteme de resorturi sau sisteme de torsiune), în funcţie de
variaţiile acceleraţiei gravităţii.
Variaţia deformării sistemului elastic (deci implicit variaţia acceleraţiei gravităţii) este pusă în
evidenţă de un sistem indicator. Exigenţele de determinare cu un gravimetru sunt reflectate de erori de
măsurare de ordinul a  0,01 mgal sau şi mai mici (erori relative mai mici de 1  10-8). Această precizie
de măsurare deosebită este însoţită şi de alte calităţi remarcabile: construcţie robustă, greutate mică,
uşurinţă de manipulare chiar în puncte greu accesibile şi în condiţii dificile de exploatare.
Una dintre clasificările uzuale ale gravimetrelor este următoarea:
 gravimetre neastatizate, care conţin sisteme deformabile a căror variaţie de la poziţia de
echilibru este direct proporţională cu variaţia gravităţii;
 gravimetre astatizate, care sunt astfel realizate încât să conţină un element suplimentar
(denumit labilizator) care intervine la modificarea stării de echilibru, adăugând acţiunea sa
la acţiunea gravităţii.

44
 Sisteme neastatizate. Cel mai simplu sistem neastatizat (Fig. 2.12) este reprezentat de o masă
suspendată de un resort, caracterizat prin constanta sa de elasticitate S. Masa activă a sistemului
deformabil, formată din masa suspendată şi dintr-o parte din masa resortului va fi notată cu m.

Fig. 2.12. Sistem neastatizat.

Într-un punct în care se presupune un resort sprijinit de un suport acţioneaza următoarele forţe:
 acţiunea, reprezentată de greutatea sistemului: G = mg;
 reacţiunea, reprezentată de forţa elastică a resortului, proporţională cu deformarea sa x:
F = Sx.
Condiţia de echilibru, într-un punct dat, va fi prin urmare:
(2.69)
Din relaţia anterioară rezultă modalitatea de funcţionare a unui gravimetru construit pe sistemul
descris:

, (2.70)

unde x = x2 – x1, valoare determinată pe o riglă gradată odată cu trecerea din punctul P1 în punctul P2.
Pentru a se obţine precizia de determinare este necesar ca eroarea în
determinrea citirilor x să nu depăşească valoarea:
. (2.71)

Daca m, rezultă mm, condiţie care este extrem de difícil de realizat în

condiţii de teren.
Sisteme astatizate. Pe langă amplificări exterioare există şi posibilităţi de mărire a sensibilităţii
gravimetrelor pe cale interioară, prin aşa-numitul proces de astatizare, în care intervine un element
care are rolul de a accentua deformarea.
Se menţionează aici încă un criteriu de clasificare uzuală a gravimetrelor şi anume:
 gravimetre cu mişcare de translaţie;

45
  gravimetre cu deformare de rotaţie.
Expunerea principiilor de funcţionare a unor asemenea sisteme gravimetrice depăşeşte cadrul
manualului. Este de menţionat că sistemele astatizate sunt caracterizate de erori absolute situate
sub  0,001mgal, fiind cele mai perfecţionate sisteme gravimetrice de teren.
2.4.5.3. Retele gravimetrice
Punctul fundamental în reţeaua gravimetrică. Reţeaua gravimetrică a ţării noastre are ca reper
fundamental staţia de pendul Surlari, din cadrul Observatorului geomagnetic al Academiei Române,
punctul gravimetric fiind cunoscut fie sub numele de Surlari, fie sub numele de Căldăruşani.
Determinările au fost efectuate în anii 1947 şi 1948 cu un aparat tetrapendular Askania, de catre M.
Socolescu obţinându-se valoarea 980542,90 mgl în sistemul vechi Potsdam (Kühnen-Furtwängler)
bazat pe măsurători cu aparate pendulare, efectuate între anii 1898-1906.
În gravimetrie este de remarcat, mult mai pregnant decât în cazul triangulaţiei sau
nivelmentului, definirea unui sistem internaţional de referinţă, la care urmează să se racordeze reţelele
naţionale.
De menţionat că la nivel internaţional au intervenit modificări importante în intervalul de timp
scurs.
= 981260 mgal. (2.72)
Astfel, la a XV-a Adunare generală a UIGG din anul 1971, desfăşurată la Moscova, s-a hotărât
adoptarea unui sistem internaţional de referinţă a cărui denumire în limba engleză este International
Gravity Standardization Net 1971 (IGSN71). Acest nou sistem de referinţă, la care ar trebui racordate
reţelele gravimetrice naţionale, înlocuieşte sistemul Potsdam, fiind reprezentat de 1854 staţii
gravimetrice. Sistemul este caracterizat printr-o precizie de ordinul  0,1 mgal, chiar de 
0,01 mgal.
Reţelele gravimetrice pot fi clasificate în:
 reţele gravimetrice de sprijin;
 reţele gravimetrice de prospecţiuni.
Dintre reţelele gravimetrice de sprijin trebuie menţionată în primul rând reţeaua gravimetrică
internaţională la care se racordează reţelele naţionale gravimetrice, sistemul internaţional astfel creat
având o importanţă deosebită în studierea formei şi dimensiunilor Pământului.
Liniile şi bazele gravimetrice etalon au fost create de către Uniunea Internaţională de Geodezie
şi Geofizică pentru asigurarea unei bune racordări a lucrărilor gravimetrice internaţionale. Acestea au
fost determinate cu cea mai mare precizie posibilă şi la ele se racordează lucrările gravimetrice
naţionale.

46
 Pentru scopuri naţionale, fiecare ţară are un numar oarecare de baze gravimetrice etalon, pe care
se verifică şi se calibrează periodic aparatura existentă în exploatare. La noi în ţară se foloseşte baza
gravimetrică din Poiana Braşov, constituită din trei puncte (A1, A2, A3) pentru care s-au determinat
diferenţele de gravitate avute la dispoziţie (GAK, Nörgaard, Worden ş.a.) rezultând:
mgal; mgal.
(2.73)
2.4.6. Gravitatea normală (). Pentru numeroase scopuri, geodezia foloseşte, de foarte mult
timp şi noţiunea de gravitate normală care se obţine prin calcul, cu un efort infinit mai mic decât
gravitatea măsurată. Formulele de calcul sunt recomandate de AIG la diferite intervale de timp. Astfel,
în 1980 se recomandă:
1980 = 978032,7(1+0,0053024 sin2B – 0,00000058 sin22B), (2.74)
unde B este latitudinea punctului.
Variaţia gravităţii normale deasupra elipsoidului depinde de densitatea maselor existente între
elipsoid şi suprafaţa fizică.

P(H)

elipsoidul
de referinţă
P0()

Fig. 2.13. Variaţia gravităţii normale deasupra elipsoidului.

În geofizică şi în geodezie se consideră de multe ori că între suprafaţa elipsoidului şi suprafaţa

fizică este aer liber iar oamenii de ştiinţă au determinat o formulă de calcul a gravităţii normale la
nivelul terenului.
În această ipoteză gravitatea normală la nivelul terenului se determină cu relaţia:

, (2.75)

unde:

 turtirea elipsoidului (geometrică); (2.76)

47
  turtirea gravimetrică. (2.77)

La lucrările practice se vor folosi: a=6378137,000mm; f=1:298,3; m=0,003449786

Cu s-a notat o valoare aproximativă pentru altitudine, exprimată în metri.
În numeroase cazuri este suficientă şi aproximaţia:
. (2.78)
Se notează şi celebra legătură dintre turtirea geometrică şi turtirea gravimetrică (teorema
Clairaut, 1738):

m. (2.79)

2.5. Suprafeţe echipotenţiale

2.5.1. Suprafeţe de nivel, geoidul, linii de forţă. Relaţia cunoscută:

, (2.55)

unde s este o direcţie oarecare poate fi particularizată şi pentru axele de coordonate, rezultând:

; ; . (2.80)

Dacă se consideră o direcţie oarecare, astfel îmcât să se respecte următoarea ecuaţie:

, (2.81)
adică, dacă se are în vedere o direcţie perpendiculară pe direcţia gravităţii g, rezultă:
dW = 0 (2.82)
sau
W (x, y, z) = constant = c. (2.83)
Această expresie reprezintă ecuaţia unor suprafeţe echipotenţiale, denumite de către Laplace,
suparafeţe de nivel. Rezultă că suprafeţele de nivel sunt perpendiculare, în oricare din punctele lor, pe
direcţia gravităţii. Datorită structurii interne a Pământului aceste suprafeţe sunt foarte complexe, cu
multe ondulaţii, fără muchii sau vârfuri.
Schimbându-se valoarea constantei c din relaţia (2.83) se obţin diverse suprafeţe de nivel.
Dintre suprafeţele de nivel posibile, pentru geodezie o importanţă deosebită o are suprafaţa de nivel
zero, denumită geoid, noţiune introdusă de către Listing în anul 1873. Această suprafaţă echipotenţială
a fost propusă de către Gauss ca figură matematică a Pământului:
W (x, y, z) = W0 = constant. (2.84)
AIG recomandă în anul 1980:

48
W0 = (6263686  3)  10 m2s-2 (2.85)
Fiind în permanenţă perpendicular pe direcţia gravităţii, geoidul are o configuraţie foarte
complexă. Modificările de densitate din interiorul Pământului conduc la schimbarea geometriei
suprafeţelor de nivel (inclusiv a geoidului) deoarece curbura acestora depinde de densitatea . Din
acest motiv este imposibilă o formulare analitic-matematică a acestei suprafeţe complexe, dependentă
în permanenţă de distribuţia şi densitatea maselor în interiorul Pământului.
Geoidul este definit uzual ca suprafaţa medie a mărilor liniştite prelungită pe sub continente.
H. Bruns a formulat scopul principal al geodeziei fizice ca fiind determinarea suprafeţelor de
nivel ale câmpului gravităţii, ceea ce echivalează cu determinarea funcţiei potential W(x, y, z). În
adevăr, cunoscând expresia potenţialului unui corp, se pot face estimări privind forma suprafeţei sale.
Deoarece suprafeţele de nivel sunt suprafeţe echipotenţiale, diferenţa de potenţial dintre două
suprafeţe de nivel este o mărime constantă. Rezultă că creşterea de potential (deci de lucru mecanic) nu
depinde de drumul parcurs, pentru trecerea unui punct de pe o suprafaţă de nivel pe alta (traseul 1 sau
traseul 2 în Fig. 2.14).

W + dW

W
2
1

Fig. 2.14. Secţiune prin suprafaţa de nivel.

Prin urmare, suma creşterilor de potenţial pe un contur închis, indiferent de sensul de

parcurgere, este zero:
. (2.86)
O alta direcţie importantă pentru geodezie este directia h, paralelă cu direcţia gravităţii, adică
perpendiculară la suprafaţa de nivel:
. (2.87)
Pentru depărtarea dintre suprafeţele de nivel se alege sensul crescător spre exteriorul suprafeţei
Pământului (sensul invers forţei ) şi ca urmare din relaţia (2.87) se va lua semnul minus. Cu aceasta,
se obţine din relaţia de bază (2.55):

, (2.88)
49
sau:

, (2.89)

unde dh reprezintă distanţa dintre suprafeţele de nivel caracterizate prin potenţialele W şi respectiv
W + dW.
Relaţiile (2.88) şi (2.89) reprezintă un exemplu de legătură dintre aspectul geometric h şi cel
dinamic W în cadrul problematicii abordate în geodezia fizică.
Deoarece gec < gpol, rezultă că distanţa dintre două suprafeţe de nivel se micşorează de la ecuator
spre pol, deci suprafeţele de nivel nu sunt paralele între ele.
Din relaţia (2.88) se mai poate deduce o proprietate remarcabilă a suprafeţelor de nivel.
Deoarece între două suprafeţe de nivel g nu poate lua niciodată valoarea infinit, rezultă că distanţa dh,
dintre aceste suprafeţe nu poate fi niciodată zero. Aceasta înseamnă că suprafeţele de nivel nu se ating
şi nu se întretaie niciodată.
Se poate demonstra că suprafeţele de nivel sunt suprafeţe continue, închise, fără muchii sau
vârfuri. Rezultă că liniile care intersectează suprafeţele de nivel sub unghiuri drepte, vor avea o
anumită curbură. Ele se numesc linii de forţă. Tangenta la linia de forţă într-un punct P dă direcţia
gravităţii , care poate fi materializată prin directia firului cu plumb. O imagine aproximativă,
intuitivă, a suprafeţelor de nivel şi liniilor de forţă este reprezentată în Fig. 2.15.
Segmentul de linie de forţă cuprins între poziţia punctului pe suprafaţă fizică a Pământului P şi
proiecţia sa pe geoid P0 se numeşte altitudinea ortometrică .
linie de forţă

H or
P
g
P0
geoid W = W0 suprafaţa de nivel
W = WP

Fig. 2.15. Suprafaţa de nivel, linii de forţă.

2.5.2. Consecinţele neparalelismului suprafeţelor de nivel. Pentru a urmări unele dintre

consecinţele neparalelismului suprafeţelor de nivel pentru lucrările geodezice, ne vom referi la sistemul
50
de altitudini ortometrice, în care geoidul este suprafaţa de referinţă iar altitudinea ortometrică este
segmentul de linie de forţă cuprins între poziţia punctului, pe suprafaţa terestră, şi respectiv pe geoid.
Din figura 2.16-a se observă că suma diferenţelor de nivel elementare, măsurate pe traseul cuprins între

punctele A şi B, notată nu este egală cu diferenţa altitudinilor ortometrice ale punctelor

A şi B, notate şi .
Cu această remarcă se pune în evidenţă faptul că rezultatul obţinut direct prin lucrările de

nivelment geometric este dependent de traseul parcurs.

Generalizând (Fig. 2.16-b), rezultă că sumele diferenţelor de nivel elementare, măsurate pe

traseele 1 şi 2, nu vor fi egale între ele, nici chiar în cazul ideal al observaţiilor geodezice perfecte, fără
erori de masurare. În consecinţă, în poligonul format, va rezulta o neînchidere, care se mai numeşte şi
eroare de principiu a nivelmentului geometric geodezic.

B
1 B

A
H or
B A
or
H A 2
geoid
A0 B0

a b

Fig. 2.16. Consecinţele neparalelismului suprafeţelor de nivel asupra determinărilor

nivelitice pe linii şi poligoane de mari dimensiuni.

Pentru a obţine un control corect în lucrările de nivelment geometric de ordin superior este
necesar ca în paralel să se efectueze şi determinari gravimetrice, pentru calculul diferenţelor de
potenţial:

, (2.90)

sau, într-o aproximaţie impusă de posibilităţile practice:

. (2.91)

51
 Pe un contur închis:
. (2.92)
Nivelmentul geometric superior fără determinări gravimetrice este lipsit de rigoarea necesară
unor astfel de lucrări, controlul efectuat prin calcularea neînchiderilor în poligoane fiind afectat de
erorile de principiu menţionat anterior:
. (2.93)
Pentru liniile şi poligoanele de nivelment de mari dimensiuni, specifice reţelelor de nivelment
geodezic de stat, simpla însumare a diferenţelor de nivel măsurate nu este suficientă pentru
transmiterea altitudinilor. Este necesar să se lucreze cu mărimi derivate, corectate, în funcţie de
sistemul de altitudine adoptat.
pentru geodezie ; (2.94)
pentru topografie (când se presupune g = constant);
(2.95)

2.6. Sisteme de altitudini

Există un număr relativ mare de sisteme de altitudini, dintre care se vor menţiona în continuare
cele mai cunoscute.
La un sistem de altitudini, trebuiesc definite:
 suprafaţa de referinţă;
 definiţia cotei (altitudinii) în sistemul respectiv;
 transformarea diferenţei de nivel măsurate prin nivelment geometric (care este unică) în
sistemul de altitudini considerat.
2.6.1. Numere geopotenţiale. Notăm cu 0 punctul iniţial (fundamental) în reţeaua de nivelment
de la care porneşte o linie de nivelment spre punctul P în lungul căreia s-au măsurat atât diferenţe de
nivel cât şi acceleraţiile gravităţii. Din formula fundamentală se obţine:

. (2.96)

Diferenţa CP între potenţialul geoidului W0 şi potenţialul suprafeţei de nivel WP a punctului P

este denumită numărul geopotenţial al punctului P, noţiune introdusă în anul 1955 în cadrul AIG.

Concluzii:
 Numărul geopotenţial caracterizează, în mod natural, o suprafaţă de nivel, fiind acelaşi
pentru toate punctele situate pe aceeaşi suprafaţă.
52
 . (2.97)

 Numărul geopotential se poate determina prin efectuarea celor două tipuri de lucrări:
 lucrări gravimetrice (g);
 lucrări de nivelment geometric (h).
2.6.2. Altitudinea dinamică. Noţiunea de altitudine dinamica a fost introdusă de Helmert în
anul 1873. Dacă ne referim însă la numărul geopotential C P, altitudinea dinamică notată Hd se obţine
prin împărţirea numărului geopotenţial cu o valoare constantă şi anume cu valoarea gravităţii normale,
la altitudinea de 45, raportată la alipsoidul de referinţă:

. (2.98)

Din punct de vedere dimensional altitudinile dinamice sunt exprimate în metri, însă ele nu au o
semnificaţie geometrică. Astfel, altitudinea dinamică a unui punct nu poate fi reprezentată ca o distanţă
de la o anumită suprafaţă la punctul considerat. Aceste altitudini păstrează, în continuare, semnificaţia
fizică generată de împărţirea numerelor geopotenţiale cu o constantă aleasă în mod convenţional.
Sistemul de altitudini dinamice este caracterizat printr-o proprietate deosebită şi anume:
punctele situate pe o anumită suprafaţă de nivel au aceeasi altitudine dinamică.
Referitor la nota de la începutul paragrafului se menţionează:
 suprafaţa de referinţă este geoidul cu potenţialul (cunoscut) W0;
 altitudinea dinamică a punctului P ( ) este definită cu relaţia (2.89), unde: 45 este

gravitatea normală la nivelul elipsoidului la latitudinea B = 45; 45 = 980617,6 mgali.

 Corecţia dinamică:
Pentru două puncte A şi B diferenţa de altitudini dinamice poate fi scrisă sub forma:

; (2.99)

. (2.100)

Se poate transforma această relaţie în continuare:

, (2.101)

astfel încât:
, (2.102)
unde: diferenţa de nivel măsurată:
53
 . (2.103)

Mărimea este corecţia dinamică pe traseul AB:

. (2.104)

Sistemul de cote dinamice a stat la baza creării reţelei de nivelment din Europa de Vest (Réseau
Européen Unifié de Nivelment, prescurtat REUN).
2.6.3. Altitudinea ortometrică. Definiţia altitudinii ortometrice este:

(2.105)

unde reprezintă media valorilor gravităţii în lungul liniei de forţă P0P atunci când se are în vedere un
număr infinit de segmente.
Deoarece mărimea este imposibil de determinat practic, sistemul de altitudini ortometrice
este un sistem de altitudini ideal, de referinţă.
Diferenţa de nivel în sistemul de altitudini ortometrice se calculează cu relaţia:
, (2.106)

unde reprezintă corecţia ortometrică pe traseul AB:

. (2.107)

2.6.4. Altitudinea Helmert. Valoarea medie , din relaţia (2.105), prin care se defineşte
altitudinea ortometrică în funcţie de numărul geopotenţial, nu poate fi determinată practic, în mod
riguros. De aceea, în locul acestei mărimi s-au introdus alte valori, în funcţie de anumite ipoteze,
rezultând diverse sisteme de altitudini.
Gradientul gravitaţii în interiorul Pământului este o mărime de extrem de variabilă, practice din

punct în punct. Ca o mărime medie se poate considera . Rezultă că graviatatea medie,

notată , între valoarea în punctual de măsurare P(g) şi în punctul redes pegeoid P(g0) se poate
determina cu formula:
, (2.78)
Altitudinea Helmert poate fi scrisă sub forma:

. (2.108)

Această relaţie a fost dedusă de Helmert în anul 1890 şi de aceea altitudinile corespondente
poartă numele său.
54
 2.6.5. Altitudinea ortometrică sferoidică. Sistemul de altitudini sferoidice a fost unul dintre
cele mai folosite sisteme în etapa de dezvoltare a geodeziei în oricare ţară, când nu se dispunea de
măsurători gravimetrice. Dacă în relaţia (2.107) se introduce g  , se obţine expresia corecţiei
ortometrice sferoidice:

. (2.109)

Formula de calcul practic a corecţiei ortometrice sferoidice, folosită şi în tara noastra în trecut,
precum şi în multe alte ţări din Europa s-a dedus prin considerarea neparalelismului normal al
suprafeţelor de nivel (şi în care caz este valabilă aproximaţia menţionată g  ). Astfel, pentru trasee de
nivelment care merg dinspre sud spre nord, rezultă din (2.105):

. (2.110)

Pentru calculul practic în ţara noastră s-au considerat tronsoane în lungime de 1 km (ceea ce
corespunde, aproximativ, pentru B = ) obţinându-se:
, (2.111)
unde:

. (2.112)

Acest coeficient poate fi extras şi din tabelele publicate de prof. M. Botez (1969), pg. 164
(pentru f* s-a considerat valoarea 0,0053) în funcţie de latitudinea medie Bm.

2.9.6. Altitudini normale. În ţara noastră este folosit, în prezent, ca sistem oficial de
altitudini, sistemul de altitudini normale, fondat teoretic de M.S. Molodenski în anul 1945.
Plecând de la dificultăţile reale pe care le prezintă utilizarea altitudinilor ortometrice, dintre care
cunoaşterea gravităţii medii în lungul liniei de forţă reprezintă impedimentul principal, Molodenski
propune ca în locul câmpului gravităţii să se utilizeze campul gravităţii normale.
Acceptând această ipoteză, formulele de calcul se pot determina prin utilizarea formulelor
corespondente de la sistemul de altitudini ortometrice. Astfel, definiţia altitudinii normale a punctului
P, notată , este:

, (2.113)

unde valoarea medie a acceleraţiei normale a gravităţii în lungul normalei la elipsoid se calculează
riguros cu relaţia:

55
 . (2.114)

Corecţia în sistemul de altitudini normale se determină cu:

, (2.115)

sau

. (2.116)

Comparând relaţiile (2.109) şi (2.116) rezultă:

. (2.117)

H or
P H nP
P0
geoid  cvasigeoid
cvasigeoid
NP P0
P geoid

P0 P0
elipsoid

Fig. 2.17. Sistemele de altitudini ortometrice şi normale.

Această relaţie exprimă legătura care există între corecţiile normale şi corecţiile ortometrice
sferoidice, punând în evidenţă posibilitatea de trecere de la un sistem la altul, în cazul în care se cunosc
anomaliile gravităţii pe traseul considerat. Corecţia normală apare astfel ca formată din doi termeni
principali:

 corecţia datorată anomaliilor gravităţii;

 corecţia datorată neparalelismului suprafeţelor de nivel (în concepţia ortometrică sferoidică).

Introducerea noţiunii de sistem normal a condus şi la necesitatea schimbării suprafeţei de
referinţă, în speţă a geoidului, folosit în sistemul ortometric.

56
 Pentru a înţelege mai usor caracterul suprafeţei de referinţă în cazul sistemului normal, ne
bazăm pe altitudinile elipsoidice He, definite în raport de elipsod, în cele două sisteme de altitudini
avute în vedere (Fig. 2.17):
; . (2.118)
Cu N se notează ondulaţiile geoidului, care sunt specifice utilizării sistemului de altitudini
ortometrice, iar cu  perturbaţiile sau anomaliile altitudinilor.
Se presupune o suprafaţă astfel construită (Fig. 2.17), încât segmentul de normală la elipsoid sa
fie egal cu  în orice punct în care se cunoaşte această cantitate. M.S. Molodenski a denumit această
suprafaţă cvasigeoid. Pe suprafeţe acvatice întinse (mari, oceane) cvasigeoidul coincide cu geoidul, sub
continente existând diferenţe care depind de structura internă a Pământului.
Pentru reperi de nivelment apropiaţi, situaţi la 1 – 3 km, pe un traseu de la sud spre nord, se
poate aplica şi următoarea formulă:

, (2.119)

unde: hAB este diferenţa de nivel măsurată;

m – valoarea acceleraţiei gravităţii normale, calculată pentru media latitudinilor B med şi la cota
medie Hmed a celor doi reperi;
(g – )m – valoarea medie a anomaliilor acceleraţiei greutăţii, corespunzatoare celor doi reperi.

Lucrarea nr. 1
Determinarea diferenţelor de altitudini în diferite sisteme
Date iniţiale:
Pentru n=
•Latitudinea punctului 1: B1= =
•Latitudinea punctului geodezic 2: B2= =
•Altitudinea aproximativă a punctului 1: H*1 = 325,75 m+ n (cm)=
•Gravitatea în punctul 1: g1 = 980 650,62 mgal + (0,1n) mgal =
•Gravitatea în punctul 2: g2 = 980 753,10 mgal + (0,15 n )mgal =
•Diferenta de nivel măsurată: Δhº12=16,7534 m + n (mm) =

57
 şi γ45º = 980 617,6 mgal
Se cer :
• Diferenta de altitudini în sistemele: - dinamic
- ortometric normal (ortometric sferoidic)
- normal (Molodenski)

Rezolvare
• Gravitatea normală pe elipsoid a punctelor 1 şi 2
= 978 032,7(1 + 0,00527904 sin2B1) =
= 978 032,7(1 + 0,00527904 sin2B2) =

• Gravitatea normală la nivelul terenului

= -0,3086 =
= -0,3086 =

• Diferenţa de altitudine în sistemul dinamic

[m]

[m]

• Diferenţa de altitudine în sistemul ortometric normal

[m]

[m] ;

• Diferenţa de altitudine în sistemul normal

[m] ;
[m] .

58