TEMA 3 APLICȚIE PRACTICĂ ÎN IDENTIFICAREA SUBPERSONALITĂȚILOR

CONFORM MODELULUI LUI ROBERTO ASSAGIOLI

În definirea conceptului de subpersonalitate, Roberto Assagioli pornește de la distincția între

supraconștient și Sine. Autorul pornește de la analogia funcționării unui sistem electric dintr-
un oraș mare și manifestarea Sinelui în personalitatea individului. El afirmă că Sinele își
trimite energiile prin Superconștient în personalitate. Identificarea subpersonalității se face
printr-o trecere dinspre Sine spre EU ca centru al conștientizării și voinței. Parcursul
individual presupune identificarea sentimentelor, gândurilor, dorințelor, impulsurilor,
senzațiilor conturate în conținuturile conștiinței personale. Această operațiune constituie baza
psihosintezei personale.

Subpersonalitatea activată conștient și conștientizată ca atare, făra rezerve sau complexe,

conferă persoanei accesul la SINE și implicit asumarea diverselor roluri personale, sociale,
culturale. Roberto Assagioli conturează conceptul de subpersonalitate ca sumă a
personalităților în mini actualizate printr-un sistem de posturi gesturi, sentimente acțiuni,
cuvinte, obiceiuri și opinii generate de diverse contexte punctuale. În psihoterapie, abordarea
subpersonalităților este forma prin care se produce realizarea, acceptarea și transformarea
diferitelor părți ale personalității și astfel devine posibilă dezvăluirea realistă a potențialului
personal. Subpersonalitatea se exprimă prin corpul, emoțiile și modelele de gândire.

Am afirmat anterior că subpersonalitățile acționează ca niște roluri. Voi exemplifica ideea cu

rolurile unei femei. Pornesc de la premiza că este o femeie din urbanul mare, are studii
superioare, lucrează într-o multinațională, este căsătorită, are doi copii, locuiește cu socrii
într-o casă particulară. Rolurile identificate aici sunt funcționară, soție, mamă, noră. În mod
direct subpersonalitățile activate sunt subalterna conștiincioasă, punctuală și politicoasă,
grijulie în raport cu soțul și copii, adulta care își educă copii, copilul care se joacă cu copii,
copilul în fața propriilor părinți. Toate aceste roluri sunt integrate unui con comportamental
banal astfel încât rolurile jucate concomitent sau separat sunt resimțite ca sumă a atitudinilor
banale. Ele nu sunt supuse unei interogări a psihologiei transpersonale.

Situația se schimbă în contextul unui conflict din familie. Pe grupul de părinți din clasa
copilului mai mare circulă mesajul că învățîtoarea nu este profesionistă și trebuie schimbată.
Mama își aude ,,vocea interioară" interogativă Cine sunteți voi să judecați ipocriților? Își
surprinde atitudinea critică fără să o verbalizeze. Apoi aude vocea împăciuitor-religioasă Nu
judeca ca sa nu fi judecat. Îi spune soțului despre tema mesajului. Soțul este de acord cu
propunerea din mesaj. Soția îi amintește că nu o cunoaște pe învățătoare. Soțul îi răspunde că
este bărbat și el comandă, replică pe care intră soacra în cameră. Ea întărește spusele
fiului/soț cu exemple din arsenalul religios. Își privește nora cu ură disprețuitoare și își spune
Mai bine ai pleca de aici. Soția/nora aude vocea victimei disperate Unde să mă duc cu copiii
de aici? Vreau să fiu bărbat să decid totul. După plecare mamei/soacrei lucrurile par să intre
în normalitate. Tatăl vorbește cu băiatul despre învățătoare. Băiatul este încântat de ea. Soțul
își spune Nu trebuia să mă bag în discuția asta. Mi-am spus mereu să nu mai spun că
bărbatul decide.

Exemplul dat aduce în prim plan subpersonalitatea criticului ușor înțelegător,

subpersonalitate existentă latent și manifestată în situații de criză. Un alt tip de
subpersonalitate este cea a dublei victime din contextul familial. Această subpersonalitate nu
există în Sine. Ea este actualizată într-un contextul unei familii unde distribuirea rolurilor este
branșată la o serie de prejudecăți aferente genului. Vocea victimei apare în momentul în care
eroul civilizator și ordonator asociat mamei justițiar circumscrie codul regulilor în familie.
Vocea victimei se transformă astfel într-o formă de apărare și conservare a sinelui. Citirea
exemplului din punctul de vedere al sentimentelor aduce în prim plan soția/noră însingurată,
tristă și neputincioasă și soacra/mamă răzbunătoare și agresi bucuroasă. Sentimentele
mamei/soacră sunt o componentă constantă a personalității ei. Cele două exemple pun în
paralel subpersonalitatea înăscută și subpersonalitatea contextuală. Soțul trăiește conflistul
personalitate/ subpersonalitate. Eroul civilizator și ordonator- personalitate intră în conflict
cu subpersonalitatea împăciuitoare a celui care regretă. Important de notat este faptul că
aceastei subpersonalități nu i se permite ieșirea la suprafață. O concluzie care s-ar putea trage
de aici este că soțul se simte confortabil în cercul prejudecăților care îl transformă în
conducător.

Al patrulea exemplu ia în discuție adolescentul de 17 ani, acneic, cu o inteligență logico-

matematică de excepție, cu talente înnăscute la sporturile de echipă. Face baschet de la 10
ani. Stă sigur în bancă și poartă masca la fel ca toți colegii lui. În dreapta lui stă eleva cea mai
bună din clasă. În timpul orei o privește și zâmbește sub mască. Își vorbește sieși. Astazi o
conduc acasă. E foarte frumoasă deși nu este blondă cu ochii albaștrii și părul lung. Să nu
uit să îi dau o floare. Trecem pe lângă florărie și cumpăr. Parcă seamănă cu mama. Poate de
aceea îmi place de ea. Ora se termină. Toți colegii ies din clasă. El rămâne singur. Planurile
pe care le-a făcut sunt gradate și logic ordonate, aspect care ține de eul exterior, activat în
relațiile cu ceilalți. Ceea ce își spune însă aduce în prim plan două aspecte ale
subpersonalității sale. Este vorba despre timiditate dusă la extrem și de o gândire dominată de
tipare prestabilite. Gesturile plănuite aparțin unei persoane politicoase, grijulii, îndrăgostite.
Prejudecățile/interogațiile aparțin unei persoane nesigure pe ea. Tiparul/modelul îi conferă
siguranța.

Al cincelea exempul are în prim plan cinci persoane. Mama/regizoare/fiică, fiul bunicul și doi
actori. Repetițiile pentru piesă se fac acasa. Tema scenei care se repetă este despre educația
sexuală în școli. Mama/personaj este pro, tatăl/personaj este contra. Băiatul și bunicul sunt
spectatori. Bunicul zâmbește ironic spre mamă Ce educație sexuală ți-aș face! Lasă că te
încerc la sfârșit. Tatăl/ personaj își rostește replica: Cine ți-a făcut ție educație sexuală și văd
că te descurci foarte bine. Și avem băiat. Poate să facă câți copii vrea cu cine vrea.Își spune
în gând Ce replică idioată. Asta ca să fie bărbații retrograzi și femeile progresiste.
Egalitate!? A uita replica. Citește Vrei să își schimbe sexul? Mama /personaj Să își schimbe
genul dacă vrea. (râde). Își spune în gând: Ce bine e aici. Nu vreau în scandalul de acasă.
Replicile continuă. Tatăl/ personaj acceptă să participe băiatul la orele de educație sexuală.
Repetiția se termină. Regizoarea: Fiți convingători și prin mimică nu doar prin tonul ridicat.
Își rostește în gând propriul slogan Acceptă-i cum sunt chiar în postura de actori. Băiatul
privește actorii și își spune: Dacă ajung actor conving publicul. Ăștia doi sunt
nesemnificativi. Tatăl/personaj îi întrabă pe cei doi spectatori dacă le-a plăcut. Cei doi
răspund afirmativ. Bunicul adaugă că este o temă foarte interesantă.
Analizând reacțiile interioare ale celor cinci se observă în primul rând subpersonalitatea
ipocrită (tatăl/ personaj, bunicul și băiatul). Subpersonalitatea perfecționistă este prezentă la
regizoare și în formare la băiatul ei. Subpersonalitatea vulgară, dublată de stereotipii este
adânc înrădăcinată la bunic.Talăl/personaj este și el dominat de stereotipii de gen.
Subpersonalitatea mamei/personaj este cea a victimei care își găsește refugii și care nu se
plânge.