1.

Analiza situaţiei în domeniul de proiectare a sistemelor de

identificare
1.1. Situaţia în domeniul tehnologiei Bluetooth
Bluetooth este un set de specificații (un standard) pentru o rețea personală (PAN) fără
fir (wireless), bazată pe unde radio. Tehnologia Bluetooth a fost creată în 1994.
Tabelul 1.1 Clasificarea standardelor
Puterea maximă permisă Puterea maximă permisă
Clasă Raza (aproximativă)
(mW) (dBm)
Clasa 1 100 mW 20 dBm ~100 metri
Clasa 2 2,5 mW 4 dBm ~10 metri
Clasa 3 1 mW 0 dBm ~1 metru

Specificații şi trăsături
Specificația Bluetooth a fost formulată pentru prima dată de Sven Mattisson și Jaap
Haartsen, muncitori în orașul Lund, Suedia, la divizia de telefonie mobilă a companiei
Ericsson. La 20 mai 1998 a fost fondată gruparea Bluetooth Special Interest Group (SÂG),
care azi are rolul de a vinde firmelor tehnologia Bluetooth și de a urmări evoluția acestei
tehnologii.
Printr-o rețea Bluetooth se poate face schimb de informații între diverse aparate
precum telefoane mobile, laptop-uri, calculatoare personale, imprimante, camere foto și video
digitale sau console video printr-o unde radio criptate (sigure) și de rază mică, desigur numai
dacă aparatele respective sunt înzestrate și cu Bluetooth.
Aparatele care dispun de Bluetooth comunică între ele atunci când se află în aceeași
rază de acțiune. Ele folosesc un sistem de comunicații radio, așa că nu este nevoie să fie
poziționate față în față pentru a transmite; dacă transmisia este suficient de puternică, ele pot
fi chiar și în camere diferite.
Bluetooth 1.0 și 1.0B
Versiunile 1.0 și 1.0B au avut multe probleme tehnice.
Bluetooth 1.1
Multe din erorile găsite la versiunea 1.0B au fost reparate. Suport pentru canale
necriptate. A fost adăugat un indicator al puterii semnalului de transmisie.
Bluetooth 1.2
 Această versiune este compatibilă cu 1.1. Viteza practică a transmisiei de date a fost
mărită la 721 kbps, la fel ca la versiunea 1.1.
Bluetooth 2.0
Această versiune este compatibilă înapoi cu versiunile 1.X. Principala îmbunătățire
este introducerea unei viteze de transmisie mai mari numite Enhanced Data Rate, care
permite o viteză de 3,2 mbps. Îmbunătățirea a creat următoarele efecte:
· viteza de transmisie de 3 ori mai mare,
· consum de energie mai mic,
· rata erorilor de transmisie (BER - bit error rate) mai scăzută.
Bluetooth v3.0
Versiunea 3.0 a fost adoptată de către Bluetooth SÂG în data de 21 Aprilie 2009.
Bluetooth 3.0 îmbunătățește viteza de transfer teoretică până la 24 Mb/s. Saltul vitezei a fost
posibil datorită introducerii unei legături 802.11. Vitezele îmbunătățite nu pot fi prezente și în
cadrul unei conexiuni cu un standard mai vechi datorită lipsei legăturii 802.11 în dispozitivele
de generație mai veche.
Bluetooth v4.0
Versiunea Bluetooth v4.0 este mai bună decât versiunea Bluetooth v3.0. Aduce multe
noutăți care fac viața oamenilor mai ușoară prin simplă apăsare a butonului”
Închide/Deschide Bluetooth” pentru a partaja împreună cu cei dragi fotografiile și aplicațiile
dorite.
Bluetooth v5. 0
Din 2017 nu mai este o mirare pentru nimeni să vadă produse tehnologice compatibile
cu bluetooth 5 şi chiar boxe sau căşti de acest gen. O diferenţă ar fi viteza comparativă cu
versiunile anterioare.

1.2. Sisteme informaţionale pentru monitorizarea transportului

Un sistem de informare prezintă un ansamblu de elemente (componente)
interdependente între care se stabileşte o interacţiune dinamică, pe baza unor reguli
prestabilite, cu scopul atingerii unui anumit obiectiv.
Sistemul informaţional cuprinde ansamblul informaţiilor interne şi externe utilizate în
cadrul organizaţiei precum şi datele care au stat la baza obţinerii lor, procedurile şi tehnicile
de obţinere a informaţiilor (plecând de la datele primare) şi de difuzare a informaţiilor,
precum şi personalul implicat în culegerea, transmiterea, stocarea şi prelucrarea datelor [1].
 Sistemul informaţional are două componente:
- componenta pentru stocarea (memorarea informaţiilor);
- componenta pentru prelucrarea informaţiilor.
Orice organizaţie interacţionează cu alte organizaţii externe ei primind informaţii din
exterior şi furnizând informaţii către lumea exterioară.
Funcţiile unui sistem informaţional sunt:
- să colecteze informaţii din sistemele operaţional şi decizional precum şi
informaţiile ce provin din mediul extern;
- să memoreze aceste informaţii precum şi informaţii rezultate din prelucrarea lor;
- să asigure accesul la memorie în vederea comunicării informaţiilor stocate;
- să prelucreze informaţiile la cererea sistemului operaţional şi a sistemului de
conducere.
Noţiunea de sistem informatic este legată de informatizarea activităţii organizaţiei,
deci folosirea echipamentelor hardware şi a produselor software pentru organizarea şi
administrarea informaţiilor. Utilizarea calculatoarelor în cadrul sistemului informaţional (ŞI)
al unei organizaţii conduce la definirea componentei Sistem Informaţional Automatizat (SIA)
– care cuprinde numai lucrările realizate cu ajutorul calculatoarelor.
Un sistem informatic este un sistem utilizator-calculator integrat, care furnizează
informaţii pentru a sprijini activităţile de la nivel operaţional şi activităţile de management
într-o organizaţie, utilizând echipamente hardware şi produse software, proceduri manuale, o
bază de date şi modele matematice pentru analiză, planificare, control şi luarea deciziilor [1].
Elaborarea sistemelor informatice impune modelarea sistemului informaţional cu
ajutorul unui formalism prin care să poată fi reprezentată cât mai sugestiv şi fidel realitatea
din cadrul sistemului informaţional.
Sistemele informatice complexe sunt descompuse în subsisteme, care la rândul lor pot
fi descompuse în aplicaţii destinate unor categorii de utilizatori, aplicaţii care la rândul lor pot
fi constituite din unul sau mai multe programe scrise în diverse limbaje de programare, etc.
Un sistem informatic este compus din:
- baza informaţională;
- baza tehnică;
- sistemul de programe;
- baza ştiinţifică şi metodologică;
- factorul uman (resursele umane);
- cadrul organizatoric.
 Baza informaţională cuprinde:
- datele supuse prelucrării;
- fluxurile informaţionale;
- sistemele şi nomenclatoarele de coduri.
Baza tehnică este constituită din totalitatea mijloacelor tehnice de culegere,
transmitere, stocare şi prelucrare a datelor, locul central revenind calculatoarelor electronice.
Sistemul de programe cuprinde totalitatea programelor utilizate pentru funcţionarea
sistemului informatic în concordanţă cu funcţiunile şi obiectivele stabilite. Sunt avute în
vedere atât programele de bază (software de bază) cât şi programele aplicative (software de
aplicaţie).
Baza ştiinţifică şi metodologică este constituită din [3]:
- algoritmi;
- formule;
- modele;
- tehnici de realizare a sistemelor informatice.
Resursele umane constau din:
- personalul de specialitate: analişti, programatori, ingineri de sistem, analişti-
programatori ajutori, operatori, etc.;
- beneficiarii sistemului.
Cadrul organizatoric este cel specificat în regulamentul de organizare şi funcţionare
(ROF) al unităţii în care va fi utilizat sistemul informatic.
Produse software:
Produse software de bază:
- Sisteme de operare pentru serverul de reţea (UNIX, Windows NT server, Windows
2000, Novell) şi pentru staţiile de lucru sau clienţi (Windows 95, Windows 98, Windows NT
work station, Windows 2000) [19];
- Sisteme de Gestiune a Bazelor de Date (ORACLE, SQL Server Microsoft, MySQL,
ACCESS, FoxPro etc.);

- Sisteme GIS (Geographical Information System) – utilizate pentru realizarea

aplicaţiilor din domeniul de poziţionare a obiectului sau persoanei care necesită servicii SOS
(stocarea şi prelucrarea datelor spaţiale);

- Limbaje (medii) de programare – utilizate pentru realizare software de aplicaţie.

 Produse software de aplicaţie – produse program ce constituie aplicaţiile şi
subsistemele sistemului informatic.

Plecând de la ideea că sistemul informatic este subordonat procesului decizional, al

cărui rol este de a asigura funcţionarea normală şi optimă a întregii activităţi şi de a reduce la
minimum pierderile în caz de funcţionare anormală, rezultă că obiectivul oricărui sistem
informatic trebuie să fie subordonat obiectivului propriu-zis al unităţii economico-sociale. În
acest context, obiectivul principal urmărit prin introducerea unui sistem informatic îl
constituie asigurarea conducerii cu informaţii reale şi în timp util, sau chiar timp real,
necesare fundamentării şi elaborării operative a deciziilor în situaţii de intervenţie rapidă sau
situaţii excepţionale [3].

1.3. Exemplu de prototip de sistem de informaţional pentru identificarea

unităţilor de transport
Cel mai răspândit sistem pentru monitorizare în timp real poate fi considerat sistemul
SCADA.
SCADA este prescurtarea pentru Monitorizare, Control şi Achiziţii de Date
(Supervisory Control And Data Acquisition). Termenul se referă la un sistem amplu de
măsură şi control. Automatizările SCADA sunt folosite pentru monitorizarea sau controlul
proceselor chimice, fizice sau de transport [4].
Termenul SCADA se referă de obicei la un centru de comandă care monitorizează şi
controlează un întreg spaţiu de producţie. Cea mai mare parte a operaţiunilor se execută
automat de către RTU - Unităţi Terminale Comandate la Distanţă sau de către PLC- Unităţi
Logice de Control Programabile. Funcţiile de control ale centrului de comandă sunt de cele
mai multe ori restrânse la funcţii decizionale sau funcţii de administrare generală.
Un sistem SCADA tipic implementează o bază de date distribuită care conţine
elemente denumite puncte. Un punct reprezintă o singură valoare de intrare sau ieşire
monitorizată sau controlată de către sistem. Punctele pot fi fie hard, fie soft. Un punct hard
este reprezentarea unei intrări sau ieşiri conectată la sistem, iar un punct soft reprezintă
rezultatul unor operaţii matematice şi logice aplicate altor puncte hard şi soft. Valorile
punctelor sunt stocate de obicei împreună cu momentul de timp când au fost înregistrate sau
calculate. Seria de puncte + timp reprezintă istoricul acelui punct.
Achiziţionarea unui sistem SCADA (denumit şi DCS - Sistem de control distribuit
Distributed Control System) poate fi făcută de la un singur producător sau utilizatorul poate
asambla un sistem SCADA din subcomponente.
 RTU - Unităţile Terminale Comandate la Distanţă [13].
RTU realizează conexiunea cu echipamentele supravegheate, citesc starea acestora
(cum ar fi poziţia deschis/închis a unui releu sau valve), citesc mărimile măsurate cum ar fi
presiunea, debitul, nivelul, tensiunea sau curentul. RTU pot controla echipamentele trimiţând
semnale, cum ar fi cel de închidere a unui releu sau valve sau setarea vitezei unei pompe.
RTU pot citi stări logice digitale sau măsurători analogice, şi pot trimite comenzi
digitale sau setări de valori analogice de referinţă.
PLC - Controllere logice programabile.
Un PLC, este un mic computer cu un microprocesor sau microcontroler folosit pentru
automatizarea proceselor cum ar fi controlul unui utilaj într-o linie de asamblare. Programul
unui PLC poate adesea controla secvenţe complexe şi de cele mai multe ori este scris de către
un inginer. Programul este apoi salvat în memoria EEPROM.
Ceea ce diferenţiază un PLC de alte computere este faptul că este prevăzut cu
intrări/ieşiri către senzori şi relee. PLC-urile citesc starea comutatoarelor, a indicatoarelor de
temperatură/nivel/debit, de poziţie ş.a. PLC-urile comandă motoare electrice, pneumatice sau
hidraulice, relee magnetice. Intrările/ieşirile pot fi externe prin module I/O sau interne.
PLC-urile au fost inventate ca o alternativă mai puţin costisitoare la vechile sisteme
care foloseau zeci sau sute de relee şi timere. Adesea un PLC poate fi programat să
înlocuiască sute de relee. PLC au fost iniţial folosite de industria constructoare de maşini.
Funcţionalitatea unui PLC s-a dezvoltat de-a lungul anilor pentru a include controlul
releelor, controlul muscarii, control de proces, Sisteme de Control Distribuit şi reţele
complexe.
La primele PLC-uri funcţiile decizionale erau implementate cu ajutorul unor simple
diagrame ladder (Ladder Diagram) inspirate de diagramele electrice ale conexiunilor. Astfel
electricienilor le era uşor să depaneze problemele de circuit având diagramele schematizate
cu logica ladder.
În prezent, linia ce delimitează un computer programabil de un PLC este tot mai
subţire. PLC-urile s-au dovedit a fi mai robuste, în timp ce computerele au încă deficienţe.
Folosind standardul IEC 61131-3 acum este posibilă programarea PLC folosind limbaje de
programare structurată şi operaţii logice elementare. La unele PLC este disponibilă
programarea grafică denumită bazată pe Grafcet.
HMI - Interfaţa om-maşină.
Industria de HMI/SCADA a apărut din nevoia unui terminal prietenos pentru
utilizator într-un sistem alcătuit cu unităţi PLC.
 Un PLC este programat să controleze automat un proces, însa faptul că unităţile PLC
sunt distribuite într-un sistem amplu, colectarea manuală a datelor procesate de PLC este
dificilă. De asemenea informaţiile din PLC sunt de obicei stocate într-o formă brută,
neprietenoasă.
HMI/SCADA are rolul de a aduna, combină şi structura informaţiile din PLC printr-o
formă de comunicaţie. Încă din anii 1990 rolul sistemelor SCADA în sistemele inginereşti
civile s-a schimbat, necesitând o mai mare cantitate de operaţiuni executate automat. Un HMI
elaborat, poate fi de asemenea conectat la o bază de date pentru realizarea de grafice în timp
real, analiza datelor, proceduri de întreţinere planificate, scheme detaliate pentru un anumit
senzor sau utilaj, precum şi metode de depănare a sistemului. Din 1998, majoritatea
producătorilor de PLC oferă sisteme HMI/SCADA integrate, cele mai multe folosind sisteme
de comunicaţie şi protocoale deschise, neproprietare. Majoritatea sistemelor HMI/SCADA
oferă compatibilitate cu PLC-urile.
Sistemele SCADA folosesc combinate conexiuni radio, seriale sau conexiuni modem
în funcţie de necesităţi. Pentru amplasamente mari cum ar fi căi ferate sau staţii de alimentare
sunt folosite de asemenea conexiuni Ethernet şi IP/Sonet.
Protocoalele SCADA sunt concepute foarte compacte şi multe sunt concepute ca să
poată trimite informaţii staţiei master chiar şi când staţia master interoghează RTU.
Protocoalele iniţiale SCADA de bază sunt Modbus, RP-570 şi Conitel. Aceste protocoale
sunt dependente de producător. Protocoalele standard sunt IEC 60870-5-101 sau 104,
Profibus şi DNP3. Acestea sunt protocoale standardizate şi recunoscute de majoritatea
producătorilor SCADA. Multe din aceste protocoale conţin acum extensii pentru operarea pe
TCP/IP, cu toate acestea securitatea cerută în practică sugerează evitarea conexiunii la
Internet pentru a reduce riscurile unor atacuri [19].
Modbus este un protocol de comunicaţie situat pe nivelul 7 în Referinţa OSI, nivelul
cel mai apropiat de utilizator, la fel ca Telnet, File Transfer Protocol (FTP), şi Simple Mail
Transfer Protocol (SMTP).
Modbus este bazat pe o arhitectură master/slave sau client/server. Protocolul este
conceput de Modicon pentru a fi folosit la PLC-urile proprii. A devenit un standard de
comunicaţie în industrie şi este în prezent cel mai folosit la conectarea tuturor dispozitivelor
industriale. Motivele cele mai importante pentru utilizarea acestuia atât de răspândită sunt:
· este un protocol deschis, cu documentaţie disponibilă;
· poate fi implementat într-un timp scurt (zile nu luni);
 · lucrează cu biţi sau octeţi şi în acest fel nu impune cerinţe deosebite
producătorilor.
Modbus permite administrarea unei reţele de dispozitive, spre exemplu un sisteme
care măsoară temperatura şi umiditatea pe care le comunica unui computer. Modbus este
deseori folosit pentru a conecta un computer de supervizare cu un RTU dintr-un sistem de
monitorizare şi achiziţie de date SCADA. Exista versiuni ale protocolului MODBUS atât
pentru portul serial cât şi pentru Ethernet.
MODBUS există în 2 variante pentru comunicarea serială [15]:
· Modbus RTU - datele sunt reprezentate binar într-o formă compactă.
· Modbus ASCII - datele sunt reprezentate ASCII într-o formă uşor
interpretabila direct.
· Varianta RTU foloseşte ca sumă de control pentru mesaje CRC, iar varianta
ASCII foloseşte LRC.
Versiunea pentru Ethernet, Modbus/TCP este similară cu Modbus RTU, dar datele
sunt transmise în pachete TCP/IP.
Există şi o versiune extinsă, Modbus Plus dar este proprietara Modicon. Necesită un
co-procesor dedicat rapid. Foloseşte perechi torsadate la 1Mbit/s şi are specificaţii similare cu
EIA/RS-485, totuşi nu este EIA/RS-485.
Orice dispozitiv care comunică folosind Modbus are o adresă unică.
Orice dispozitiv poate trimite comenzi dar de obicei doar dispozitivul-master o face.
O comandă Modbus conţine adresa dispozitivului căruia îi este adresată. Doar
dispozitivul apelat va răspunde la această comandă, chiar dacă comandă este primită şi de alte
dispozitive.