Relatia dintre teologie si pedeapsa corporalã din copilãrie

...în viziunea lui Aldous Huxley...

fragment din romanul INSULA de Aldous Huxley

Sadism pur?... Nu, sadism aplicat. Sadism premeditat, sadism în serviciul unui

ideal, ca expresie a unei convingeri religioase. Iar acesta este un subiect, adăugă el
întorcându-se spre Will, pe care cineva ar trebui să-l transforme într-un studiu
istoric – relaţia dintre teologie şi pedeapsa corporală din copilărie. Am o teorie
conform căreia, ori de câte ori băieţii şi fetiţele sunt sistematic biciuiţi, victimele
cresc ajungând să-l considere pe Dumnezeu Preaînaltul ca pe un Dumnezeu „Cel
Prea Un Altul” – oare nu acesta este jargonul la modă în partea ta de lume? Din
contră, ori de câte ori copiii cresc fără să fie supuşi violenţei fizice, Dumnezeu este
imanent. Teologia unui popor reflectă starea fundurilor copiilor săi. Uitaţi-vă la
evrei, nişte bătăuşi de copii, plini de entuziasm. Şi la fel erau şi creştinii în Evul
Mediu. De aici rezultă Iehova, de aici păcatul originar şi infinit ofensatul părinte al
religiei catolice şi protestante. În vreme ce printre budişti şi hinduşi educaţia a fost
întotdeauna lipsită de violenţă. N-a existat flagelare a micilor funduleţe, prin
urmare a apărut tat tvam asi, tu eşti Acela, cuget nedespărţit de Cuget. Uite-i pe
quakeri. Au fost destul de eretici încât să creadă în Lumina Lăuntrică şi ce s-a
întâmplat? Au renunţat să-şi mai bată copiii şi au fost prima fracţiune creştină care
a protestat împotriva sclaviei.
- Însă bătaia copiilor, obiectă Will, s-a demodat de tot în zilele noastre. Şi totuşi,
chiar în acest moment e la modă să te declari adept înfocat al Celui Prea Un Altul.
Doctorul MacPhail făcu un gest ca pentru a respinge obiecţiunea.
- E un caz de reacţie în urma acestei acţiuni. Până la jumătatea secolului al
nouăsprezecelea, umanitarismul liber-cugetător devenise într-atât de puternic, încât
până şi creştinii buni au fost influenţaţi de el şi au încetat să-şi mai bată copiii. N-
au mai existat atentate asupra posteriorului tinerei generaţii; în consecinţă, nu s-a
mai crezut în Dumnezeu ca Cel Prea Un Altul si s-a trecut la inventarea unei
gîndiri, unităţi, a unei ştiinţei creştine noi: toate ereziile semi-orientale prin care
Dumnezeu este Cel Prea Identic. Mişcarea era în plină desfăşurare în vremea lui
William James şi s-a tot amplificat de atunci înainte. Dar teza atrage întotdeauna
după sine antiteza si, la timpul potrivit, ereziile au dat naştere neo-ortodoxiei. Jos
cu Cel Prea Identic şi înapoi la Cel Prea Un Altul! înapoi la Augustin, înapoi la
Martin Luther — înapoi, de fapt, la cele mai implacabil flagelate funduri din toată
istoria gîndirii creştine. Citeşte Confesiunile, citeşte Discursurile divine. Augustin
a fost bătut de profesorul său şi luat în rîs de către părinţi atunci cînd se plîngea.
Luther era sistematic altoit nu numai de profesori şi de tatăl său, dar chiar şi de
către iubitoarea sa mamă. De atunci încoace, lumea tot plăteşte pentru cicatricile de
pe fundul lui. Prusianismul şi al Treilea Reich, aceste monstruozităţi n-ar fi putut
niciodată lua naştere fără Luther şi fără a sa teologie a flagerării. Sau gîndiţi-vă la
teologia flagelării a lui Augustin, aşa cum a fost condusă la concluziile ei logice de
către Calvin şi înghiţită cu totul de oameni pioşi precum James MacPhail şi Janet
Cameron. Premisa majoră: Dumnezeu este Cel Prea Un Altul. Premisa minoră:
omul e complet depravat. Concluzie : Trataţi fundurile copiilor voştri aşa cum au
fost tratate şi ale voastre, aşa precum Tatăl Ceresc a tratat fundul colectiv al
umanităţii de la Cădere încoace: bice, bice, bice!

Se aşternu tăcerea. Will Farnaby privi din nou desenul înfăţişînd personajul de
granit pe aleea pe care angajaţii răsuceau sfoara şi se gîndi la toate fanteziile
groteşti şi urîte, promovate la rangul de fapte supranaturale, la toate cruzimile
obscene inspirate de acele fantezii, la toată durerea provocată şi la nenorocirile
îndurate din cauza lor. Şi atunci cînd nu era Augustin cu „asprimea lui benignă",
era Robespierre, era Stalin; atunci cînd nu era Luther care să-i îndemne pe prinţi
să-i ucidă pe ţărani, era genialul Mao care-i reducea la sclavie.

- Nu disperaţi cîteodată ? întrebă el.

Doctorul MacPhail clătină din cap.

- Noi nu disperăm, spuse el, pentru că ştim ca lucrurile nu trebuie neapărat să fie la

fel de rele pe cît au fost dintotdeauna.

 - Ştim că pot să fie mult mai bune, adăugă Susila. O ştim pentru că deja sînt mult
mai bune, aici şi acum, pe această insuliţă absurdă.

 - Dar dacă vom fi în stare sau nu să vă convingem pe voi, oameni buni, să ne

urmaţi exemplul, sau dacă vom fi măcar în stare să ne păstrăm mica oază de
umanitate în mijlocul sălbăticiei voastre pline de maimuţe, mare cît lumea întreagă
- asta, vai!  spuse doctorul MacPhail, este o altă problemă. Eşti îndreptăţit să te
simţi extrem de pesimist în privinţa situaţiei actuale. Dar disperării, disperării
radicale - nu, nu-i văd nici o justificare.

 - Nici măcar atunci cînd studiezi istoria ?

 - Nici măcar atunci cînd studiez istoria.

 - Vă invidiez. Cum reuşiţi să faceţi asta?

 - Amintindu-ne ce anume este istoria - înşiruirea a ceea ce fiinţele umane au fost

împinse să facă de propria ignoranţă şi îngîmfare enormă, care-i fac să-şi
canonizeze ignoranţa trecînd-o drept dogmă politică şi religioasă.

Sursa: un fragment din volumul:

Aldous Huxley, Insula, pag. 176-178, Editura POLIROM