Capitolul 1

Umbră pentru copiii noștri

Creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului
– Efeseni 6:4

Un vechi proverb chinezesc spune: „O generație plantează copacii, iar

alta capătă umbra”. Generația noastră trăiește la umbra multor copaci plan-
tați de strămoșii noștri.
În termeni spirituali, ne moștenim umbra de la standardele etice ale părin-
ților și bunicilor noștri [din Statele Unite ale Americii], de la înțelegerea lor
cu privire la bine și rău, de la sentimentul lor de datorie morală și, mai pre-
sus de toate, de la dedicarea lor spirituală. Idealurile lor au determinat felul
de civilizație pe care l-am moștenit de la ei, iar idealurile generației noastre
vor modela în același fel cultura de mâine pentru copiii noștri.
Nu există nicio îndoială că societatea în întregul ei se găsește într-o stare
gravă de declin moral și spiritual. Deci, întrebarea cu care se confruntă pă-
rinții creștini de azi este dacă putem planta câțiva copaci care să poată apăra
generațiile viitoare de arșița usturătoare a valorilor anti-creștine într-o lume
anti-creștină. Oare plantăm soiul potrivit de copaci pentru umbră, sau ne
lăsăm copiii total expuși?

Moartea societății moderne

Ar trebui să fie evident pentru oricine este cât de cât devotat adevărului
Scripturii că, în întregul ei, cultura noastră se dezintegrează rapid din punct
de vedere moral, etic și, mai presus ca orice, spiritual. Valorile îmbrățișate
acum de societate ca întreg sunt în dezacord total cu ordinea divină a lui
Dumnezeu.
De exemplu, sistemul legislativ american aprobă masacrul pe scară mare
a milioane de copii nenăscuți anual, dar un tribunal din Kansas City a con-
damnat recent o femeie la patru luni de închisoare pentru că a omorât câțiva
pui de pisică nedoriți.1 Un tribunal din Janesville, Wisconsin, a condamnat
un bărbat la doisprezece ani de închisoare pentru că a ucis cinci pisici „ca să
scape de stres”.2 Cazul a constituit într-adevăr un exemplu odios de cruzime
față de animale. Dar, la două zile după ce omul acela și-a început executarea
10 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
pedepsei de doisprezece ani de închisoare, un tribunal din Delaware a con-
damnat o femeie la doar treisprezece luni de închisoare pentru că și-a ucis
copilul abia născut. Femeia și-a aruncat bebelușul pe fereastră, de la etajul
trei al camerei de motel, direct într-o ladă de gunoi de pe alee, cu cordonul
ombilical încă netăiat. Probele au arătat că bebelușul era viu atunci când a
fost aruncat pe fereastră, dar a murit din cauza frigului, abandonului, și a
fracturilor craniene masive.3
E limpede că societatea noastră, la modul general, nu mai crede că oamenii
sunt făcuți după chipul lui Dumnezeu, într-un mod foarte diferit de animale.
De fapt, popularitatea crescândă a grupurilor care susțin drepturile ani-
malelor ilustrează perfect cât de mult s-a îndepărtat societatea noastră de prin-
cipiile biblice în care era ancorată cândva. Pe măsură ce această mișcare con-
tinuă să câștige o popularitate fără precedent, ea devine tot mai radicală, lup-
tând tot mai fățiș împotriva concepției biblice asupra umanității. Ingrid New-
kirk, întemeietoarea organizației Oameni pentru Tratamentul Etic al Anima-
lelor (PETA), spune: „Nu există nicio bază rațională pentru a afirma că o
ființă umană are drepturi speciale. Când este vorba de a avea sistem nervos
central și de capacitatea de a simți durerea, foamea și setea, un șobolan este
totuna cu un purcel, un câine sau un băiat”. 4 Newkirk nu vede nicio diferență
între atrocitățile din al doilea război mondial și omorârea animalelor pentru
hrană: „Șase milioane de evrei au murit în lagărele de concentrare, dar șase
miliarde de pui de găină vor muri anul acesta în măcelării”.5
Idei de felul acesta dobândesc o aprobare larg răspândită în cea mai mare
parte a societății. Unele dintre cele mai cunoscute și mai respectate cele-
brități ale culturii noastre repetă papagalicește gânduri similare, de obicei
sub masca compătimirii. Dar o astfel de concepție pervertită de „bunătate”
față de animale devine rapid o cruzime absurdă față de niște creaturi făcute
după chipul lui Dumnezeu. Impactul inevitabil pe care o astfel de gândire îl
va avea asupra moștenirii transmise următoarei generații de către părinții de
azi este sugerat într-o remarcă a lui Michael Fox, vicepreședintele organiza-
ției Humane Society din Statele Unite. El spune: „Vieții unei furnici și vieții
copilului meu ar trebui să li se acorde aceeași considerație”. 6 Ce fel de va-
lori va avea cultura în care vor trăi copiii noștri?
Societatea e plină de asemenea tendințe înfricoșătoare. Viitorul e de nei-
maginat pentru o societate lipsită de vreun standard moral prin care să deter-
mine binele și răul. Deja suntem gata să-i condamnăm pe oameni la închi-
soare pentru că ucid animale, în timp ce-i încurajăm pe susținătorii avortu-
lui să ucidă copii.
Încotro se îndreaptă cultura noastră? Ce fel de sistem de valori, ce fel de
morală, ce fel de lume pregătim oare pentru următoarea generație?
 Umbră pentru copiii noștri 11
Iar ca și creștini, plantăm noi oare copaci care să dea umbră copiilor noș-
tri? Sau îi lăsăm total în voia soartei?
Moartea familiei
S-ar putea să privim în această clipă cum moare celula de bază a întregii
civilizații, familia. Semnele decesului familiei sunt cât se poate de clare pes-
te tot în jurul nostru. Nenumărate fapte confirmă sumbra prognoză. Aproape
că nu mai e nevoie să cităm statistici. În ultimii patruzeci de ani și mai bine,
semnele colapsului familiei ne-au fost continuu prezentate: divorț, revoluție
sexuală, avort, sterilizare, delincvență, infidelitate, homosexualitate, femi-
nism radical, mișcarea pentru „drepturile copilului”, împreună cu normali-
zarea familiei cu un singur părinte, declinul nucleului familiei și alte semne
asemănătoare. Suntem martorii împletirii complexei frânghii care în cele din
urmă va strangula familia, ucigând-o.
Ca să fim cât se poate de sinceri, mulți oameni în zilele noastre ar fi feri-
ciți să cioplească piatra funerară pentru familie. În cartea lui din 1971, The
Death of the Family (Moartea familiei),7 psihiatrul britanic Dr. David Coo-
per a sugerat că e vremea să terminăm complet cu familia. O propunere si-
milară a fost făcută în manifestul feminist din 1970 al lui Kate Millet, Sexual
Politics (Politica sexuală).8 Ea susținea că familiile, împreună cu toate struc-
turile patriarhale, trebuie să dispară, pentru că nu sunt nimic altceva decât
instrumente pentru oprimarea și înrobirea femeilor.
Cei mai mulți dintre oamenii care promovează astfel de perspective sunt
agresivi, mânioși și hotărâți să-și impună restului societății propriile agende
de lucruri. Cel mai fertil teren pentru propagarea unor asemenea puncte de
vedere este campusul universitar. În consecință, promotorii ingineriei socia-
le anti-familie sunt activ implicați în reeducarea tinerilor care în curând vor
fi liderii principali ai societății și părinții unei generații care va fi probabil și
mai disfuncțională decât cea actuală.
Acest gen de îndoctrinare continuă de mulți ani, astfel încât unii dintre cei
mai influenți oameni care modelează deja societatea modernă la cele mai
înalte niveluri – de la lideri guvernamentali până la cei ce iau decizii cu
privire la programele transmise în rețelele de televiziune – sunt printre cei
mai periculoși inamici declarați ai familiei tradiționale.
Hillary Rodham Clinton [soția lui Bill Clinton, fost președinte al SUA],
de exemplu, ar dori să transfere guvernului federal unele dintre drepturile și
responsabilitățile ce însoțesc creșterea copiilor. Cartea doamnei Clinton, It
Takes a Village,9 a fost scrisă pentru a prezenta un program care va împinge
și mai mult America în direcția unei creșteri a copiilor de care să răspundă
statul. Deși recunoaște de formă importanța rolului părinților și bunicilor, ea
12 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
crede limpede că părinților nu ar trebui să li se permită să-și instruiască pro-
priii copii fără supravegherea guvernului secular. De asemenea, ea suge-
rează că noua normă ar trebui să fie o abordare mai socialistă a creșterii co-
piilor, incluzând aici centre de zi sponsorizate de stat și grădinițe cu program
prelungit pentru copii de la trei ani în sus. Se pare că „satul” imaginat de
doamna Clinton este o mlaștină de programe finanțate la nivel federal și des-
tinate să îndoctrineze copiii cu acele valori pe care statul le consideră accep-
tabile. Dacă a reieșit ceva cu claritate din ultima jumătate de secol, e faptul
că valorile biblice în mod clar nu sunt considerate acceptabile în America de
vreun program sponsorizat de guvern, deci fără îndoială că satul doamnei
Clinton i-ar îndoctrina în schimb pe copii cu un umanism secular.
Alte voci cheamă la măsuri și mai radicale împotriva familiei tradiționale.
Ti-Grace Atkinson, fostă președintă a filialei din New York a Organizației
Naționale a Femeilor, spune că i-ar plăcea să elimine tot ce ține de sex, căsă-
torie, maternitate și dragoste. „Căsătoria este sclavie legalizată”, spune ea,
„iar relațiile familiale sunt baza oricărei opresiuni umane”. 10
Gore Vidai, faimos autor și critic social, este de acord. El propune reorga-
nizarea societății pentru a elimina familia așa cum o cunoaștem în prezent. În
schimb, el ar dori să vadă o autoritate centrală cu puterea de-a ține sub
control populația umană, distribuirea hranei și utilizarea resurselor natu-
rale.11
Este oare prea târziu să mai salvăm familia?
Din fericire, vocile care cheamă la astfel de alternative orwelliene față de
familie sunt încă o minoritate. Chiar sociologii seculari, în cea mai mare
parte, privesc declinul familiei ca pe un dezastru absolut. Cei mai mulți sunt
de acord că familia este o piatră foarte importantă din clădirea unei societăți
civilizate și nu se sfiesc să admită că dacă familia nu supraviețuiește – și nu
crește viguros – ca instituție, decesul societății în sine nu poate fi prea de-
parte.
Drept urmare, în aproape toate forumurile publice din aceste zile, începem
să auzim oameni bine informați care vorbesc despre nevoia sprijinirii familiei.
Sociologi, psihologi, analiști, așa-ziși experți în probleme matrimoniale și
familiale și alții se străduiesc să vină cu soluții pentru ceea ce face familia să
sufere. Vorbesc acum de voci seculare, necreștine, care își exprimă totuși
îngrijorarea față de numărul mare de familii care se destramă și față de ine-
vitabilul efect negativ pe care îl are acest lucru asupra societății. Ei observă
cu îngrijorare numărul crescând de copii lăsați pe stradă cu cheia atârnată la
gât – copii care se întorc zilnic în case nesupravegheate, fără părinți. Acești
specialiști își exprimă temerile în fața creșterii dramatice a numărului de cri-
 Umbră pentru copiii noștri 13
me grave comise de copii. Ne avertizează că permisivitatea părinților, stan-
dardele morale scăzute și alte influențe sociale îngăduitoare au avut deja ca
rezultat decesul multor familii și al unor întregi comunități. Și, dacă nu sunt
corectate, aceste probleme vor distruge societatea așa cum o cunoaștem.
Oricine poate vedea că cele mai multe dintre aceste probleme sunt legate
direct de prăbușirea valorilor cultivate cândva în familie. A devenit dureros
de evident că aceste rele nu sunt doar probleme sociale care cer soluții din
sectorul public, ci sunt, mai întâi de toate, probleme de familie, iar soluțio-
narea lor depinde de salvarea familiei ca instituție.
Necazul este că societatea în întregul ei a respins deja valorile biblice care
sunt necesare pentru restabilirea și conservarea familiei. Termenul „valori
familiale” este o expresie ridiculizată și mult ponegrită, luată în râs de unii
ca un instrument de propagandă, atacată de alții care luptă pentru valori ce
sunt absolut în detrimentul familiei.
Adevărul este însă că singurele valori reale care pot salva familia își au
rădăcinile în Scriptură – sunt valori biblice, nu doar valori familiale. De
aceea, viitorul familiei în societatea noastră atârnă de succesul celor care
sunt devotați adevărului Scripturii. Diverși experți seculari au propus de ani
de zile „soluții” umaniste pentru problemele societății, fără să aibă practic
niciun impact. Experții seculari nu vor descoperi niciodată în afara Scriptu-
rii vreo soluție care să vindece aceste răni, pentru că nu există o astfel de so-
luție.
Între timp, pe măsură ce relațiile omenești continuă să se deterioreze în
cadrul familiilor, însăși țesătura societății începe să se destrame. Dimpotri-
vă, dacă vrem ca societatea să se întărească, stânga-mprejur trebuie să încea-
pă în familiile noastre.
Din păcate, însăși societatea poate constitui cel mai mare obstacol în calea
reformei familiei. Să ne gândim la următoarele valori anti-familie pe care
societatea noastră le-a canonizat deja. Toate acestea sunt evoluții destul de
recente din ultima jumătate de secol:
 Toate tabu-urile sunt sistematic desființate și înlocuite cu un nou
tabu: Standardele morale absolute, instituite de Dumnezeu și revelate
în Biblie, ar trebui să guverneze orice comportament al oamenilor.
 Divorțul este disponibil la cerere pentru orice motiv, sau fără
niciun motiv.
 Din moment ce deosebirile între sexe trebuie minimalizate și
eliminate pe cât posibil, este de acum impropriu să vorbim despre
„capul” fami-liei ca fiind o responsabilitate masculină.
 Femeile căsătorite cu copii sunt încurajate să se angajeze.
14 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
 Divertismentul, în special televiziunea, domină viața familiei.
 Uciderea unui pui de focă pentru blană este un act criminal; totuși,
uci-derea fetușilor nenăscuți ai oamenilor pentru indiferent ce motiv e
apă-rată ca o chestiune de alegere liberă și personală.
 Pornografia de cel mai dezgustător tip este protejată în America prin
Pri-mul Amendament, în timp ce este interzisă învățarea copiilor din
șco-lile publice că promiscuitatea sexuală e imorală, lucrul acesta fiind
considerat o încălcare a Constituției.
Poate o societate devotată unor astfel de valori să-și salveze propriile
familii aflate pe cale de destrămare? Nu e nevoie de prea mult bun-simț pen-
tru a vedea că semințele distrugerii familiei sunt înglobate chiar în valorile
morale pe care le-a îmbrățișat cultura noastră în ultima generație. Ar trebui
să fie evident că dacă societatea nu este complet transformată prin felul de
trezire spirituală la nivel național pe care a trăit-o America în timpul Primei
Mari Treziri din secolul 18, viitorul familiei ca instituție în această cultură
este serios amenințat.

Unde se află Biserica în toate acestea?

Desigur, nu vreau să sugerez că familia ar putea fi salvată printr-o refor-
mă morală într-o cultură seculară. Nu este un strigăt de chemare a creștinilor
ca să fie mai agresivi în urmărirea acțiunii politice. Mult prea multe eforturi
ale Bisericii în ultimii ani au fost irosite în încercarea de a se opune tendin-
țelor anti-familie, cum ar fi avortul și homosexualitatea, doar prin eforturi
legislative. Reforma nu este o soluție pentru o cultură ca a noastră. E nevoie
de răscumpărare, și aceasta are loc la nivelul individului, nu al societății.
Biserica trebuie să se întoarcă la însărcinarea reală la care suntem chemați;
să-i evanghelizăm pe cei pierduți. Doar atunci când mulțimi de indivizi din
societatea noastră se vor întoarce la Cristos, societatea însăși va experimen-
ta o transformare semnificativă.
Între timp, familiile creștine au obligația să planteze copaci pentru ca vii-
toarele generații de copii să fie la adăpost de arșița soarelui. Dar, sinceri să
fim, chiar și în Biserică, situația familiei pare destul de sumbră.
Nu putem spune că nu există semne pozitive. De aproape trei decenii
există o preocupare extraordinară între evanghelici generată de nevoia de
salvare a familiei. Librăriile creștine sunt bine aprovizionate cu cărți despre
căsătorie și familie. Posturile creștine de radio sunt ticsite de programe ori-
entate spre familie. De mai bine de douăzeci de ani, cea mai populara emi-
siune creștină (de departe) a fost Focus on the Family [a lui James Dobson –
 Umbră pentru copiii noștri 15
n. ed.]. Nu ducem lipsă de programe, seminarii și organizații creștine de-
votate familiei și creșterii copiilor.
În ciuda tuturor cărților și emisiunilor radiofonice dedicate subiectului
creșterii copiilor și familiei, statisticile arată totuși că, în general, familiile
creștine nu sunt într-o formă mai bună decât familiile vecinilor lor necrești-
ni. După unele sondaje, rata divorțurilor între evanghelici poate fi cu câteva
procente mai mare decât cea generală. Procentul familiilor cu un singur
părinte este deja mai mare în biserică decât în lume. Copiii din familii creș-
tine nu sunt imuni la tentațiile drogurilor, bandelor, relațiilor sexuale și
tuturor celorlalte rele care îi năpăstuiesc pe tinerii de azi. În general vorbind,
familiile creștine suferă de aceleași calamități ca și familiile necreștine.
În mod clar, ceva nu este în regulă.
O parte a problemei o constituie faptul că multe dintre programele de azi
pentru creșterea copiilor și pentru familie, deși etichetate „creștine”, nu sunt
cu adevărat creștine. Unele nu sunt nimic altceva decât behaviorism* secu-
lar îmbrăcat în haine religioase – un amalgam păgân de expresii cu rezonanță
biblică combinate cu psihologie umanistă. Chiar și unele dintre cele mai bu-
ne programe creștine pentru creșterea copiilor se concentrează mult prea
mult asupra unor chestiuni extrabiblice relativ nesemnificative și nu sufi-
cient asupra principiilor biblice esențiale. Am consultat o carte care consu-
ma capitol după capitol pentru subiecte de genul cum să faci o listă de sar-
cini pe care să o pui pe ușa frigiderului, cum să organizezi programul copilu-
lui pentru a limita timpul petrecut în fața televizorului, ce jocuri să joci în
mașină, și alte sfaturi asemănătoare. Poate că astfel de preocupări pragma-
tice își au locul lor, dar ele nu tratează esența problemelor cu care se con-
fruntă părinții creștini într-o societate ca a noastră. (Acea carte avea de fapt
prea puține elemente distinctiv creștine, în afară de prefața autorului).
Unele programe creștine pentru creșterea copiilor par să înceapă bine, dar
în scurt timp se îndepărtează de principiile biblice către alte lucruri. Accen-
tul pus pe acele alte lucruri este adesea mai mare decât cel pus pe chestiu-
nile vitale care sunt cu adevărat biblice. Părinții care se înrolează în astfel de
programe solicită programe detaliate, foarte bine organizate, sau sisteme „la
cheie”, care să funcționeze din prima încercare. Așa că aceasta încearcă ex-
perții să producă. Listele de reguli și sfaturi care rezultă din aceste încercări
elimină rapid principiile biblice vitale. Ademenirea în această direcție e sub-
tilă, dar puternică, și rareori se găsește câte un specialist în creșterea copiilor
care să o evite cu succes.
Avem nevoie disperată de o revenire la principiile biblice de creștere a
copiilor. Părinții creștini nu au nevoie de programe noi, ambalate în folie de
........................................
16 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
* Doctrină potrivit căreia singurele date valabile pentru psihologie sunt cele furnizate de
comportamentul observat; ea respinge conceptul de minte și conștiință – n.ed.
nylon, ci să aplice și să respecte cu consecvență acele câteva principii simple
care sunt prezentate clar pentru părinți în Cuvântul lui Dumnezeu, cum ar fi:
Învață-i neîncetat pe copiii tăi adevărul Cuvântului lui Dumnezeu (De-
uteronom 6:7), disciplinează-i atunci când greșesc (Proverbe 23:13-14) și
nu-i provoca la mânie (Coloseni 3:21). Aceste câteva principii selectate,
dacă sunt aplicate consecvent, ar avea un impact cu mult mai pozitiv pentru
părin-tele confruntat cu probleme decât ore de discuții pe teme de genul,
dacă ar trebui să li se dea suzete bebelușilor, sau de la ce vârstă ar trebui să li
se per-mită copiilor să-și aleagă singuri hainele, ori zeci de subiecte similare
care consumă atât de mult timp într-un program tipic de creștere a copiilor.
Pe tot parcursul acestei cărți vom examina îndeaproape aceste principii
biblice referitoare la creșterea copiilor, precum și altele. Începem cu patru
principii biblice adesea neglijate, care ar trebui să constituie temelia pentru
concepția părintelui creștin.

Copiii ar trebui priviți ca o binecuvântare, nu ca o năpastă

Mai întâi, Scriptura ne învață clar că copiii sunt daruri binecuvântate din
partea Domnului. Dumnezeu i-a desemnat să fie o binecuvântare. Ei trebuie
să fie o bucurie. Sunt o binecuvântare de la Domnul care să ne împodobească
viața cu împlinire, sens, fericire și satisfacție. Faptul de a fi părinte este darul
lui Dumnezeu pentru noi.
Acest lucru e adevărat chiar și într-o lume decăzută, infectată de bleste-
mul păcatului. În mijlocul a tot ce e rău, copiii sunt indicii ale bunătății și
iubirii lui Dumnezeu. Sunt dovada vie că îndurarea lui Dumnezeu se extinde
și asupra făpturilor căzute, păcătoase.
Să ne amintim că Adam și Eva au mâncat fructul oprit înainte de a fi avut
vreun urmaș. Și totuși, Dumnezeu nu i-a distrus pur și simplu ca să înceapă
din nou cu o nouă rasă. În loc de aceasta, El le-a permis lui Adam și Evei să
împlinească porunca dată înainte de Cădere: Fiți roditori și înmulțiți-vă (Ge-
neza 1:28). Și El a pus în mișcare un plan de răscumpărare care în cele din
urmă va cuprinde un număr nespus de mare de urmași ai lui Adam (Apo-
calipsa 7:9-10). Astfel, copiii pe care i-a născut Eva au întruchipat speranța
că păcătoșii căzuți puteau fi răscumpărați.
Iar atunci când Dumnezeu a blestemat pământul din cauza păcatului lui
Adam, El a multiplicat durerea din procesul nașterii (Geneza 3:16), dar nu
a anulat binecuvântarea cuprinsă în nașterea copiilor.
 Umbră pentru copiii noștri 17
Eva a recunoscut acest lucru. Geneza 4:1 spune: „Adam s-a împreunat cu
nevastă-sa Eva; ea a rămas însărcinată și l-a născut pe Cain. Și a zis: Am că-
pătat un om cu ajutorul Domnului!” Ea a recunoscut limpede că de la Dom-
nul venea acel copil. Ea l-a privit ca pe un dar din mâna Celui împotriva că-
ruia păcătuise și s-a bucurat nespus de mult de el. În ciuda durerii de la naș-
tere, și fără să țină seama de faptul că însuși copilul era o făptură căzută, ea
a știut că acel copil era o emblemă a favorii lui Dumnezeu față de ea.
În versetul 25 citim: „Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, ea a născut un
fiu și i-a pus numele Set, căci, a zis ea, Dumnezeu mi-a dat o altă sămânță”.
Copiii sunt daruri binecuvântate din partea lui Dumnezeu, și Eva știa acest
lucru.
Cum rămâne cu copiii necredincioșilor? Și ei reprezintă binecuvântări
divine. În Geneza 17:20, Dumnezeu a promis să-l binecuvânteze pe Ismael
[Ișmael]. Cum îl va binecuvânta? Înmulțindu-i copiii și urmașii. Dumnezeu
i-a spus lui Abraham [Avraam]: „Dar și cu privire la Ismael te-am ascultat.
Iată, îl voi binecuvânta, îl voi face să crească și îl voi înmulți nespus de
mult”.
În întreaga Scriptură găsim o temă neîntreruptă care îi scoate în relief pe
copii ca binecuvântări din mâna unui Dumnezeu iubitor și îndurător. Avem o
dovadă, de exemplu, în competiția dintre Leea și Rahela pentru dragostea lui
Iacob. Geneza 29:31-33 spune: „Domnul a văzut că Leea nu era iubită și a
făcut-o să aibă copii, pe când Rahela era stearpă. Lea a rămas însărcinată și
a născut un fiu, căruia i-a pus numele Ruben, căci, a zis ea: ,Domnul a văzut
mâhnirea mea, și acum bărbatul meu are să mă iubească negreșit‘. A rămas
iarăși însărcinată și a născut un fiu; și a zis: ,Domnul a auzit că nu eram iubită
și mi l-a dat și pe acesta‘”.
Să observăm că mila Domnului față de Leea s-a manifestat prin faptul că
a făcut-o în stare să aibă copii. Domnul este Cel ce i-a deschis pântecele, și
Leea a recunoscut acest lucru.
Între timp, deși Iacob o iubea mai mult pe Rahela, Rahela a simțit că ste-
rilitatea ei implica într-un fel ideea că era mai puțin privilegiată. Scriptura
spune: Rahela a invidiat-o pe sora ei și i-a zis lui Iacob: Dă-mi copii, sau
mor! (Geneza 30:1).
Scriptura spune: „Iacob s-a mâniat pe Rahela și a zis: Sunt eu oare în locul
lui Dumnezeu, care te-a oprit să ai copii?” (v.2). Și el a recunoscut că numai
Dumnezeu poate dărui copii.
Rahela a fost atât de hotărâtă să aibă copii, încât a urzit un plan pervers prin
care să poată avea copii-substitut prin servitoarea ei, Bilha (v.3), agravând
astfel încurcătura provocată de relația poligamă care constituia de fapt sursa
certei ei cu Leea. În cele din urmă, Dumnezeu a binecuvântat-o și pe Rahela
18 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
cu copii, și ea L-a lăudat pentru bunătatea Lui față de ea: „Ea a rămas însăr-
cinată și a născut un fiu; și a zis: Mi-a luat Dumnezeu ocara!” (v.23). Rahela
a murit dând naștere lui Beniamin, iar moașa a mângâiat-o înainte de moarte
prin cuvintele: „Nu te teme, căci mai ai un fiu!” (35:17).
În toată această istorie a părinților care au dat naștere diferitelor triburi
[seminții] ale poporului ales al lui Dumnezeu, un lucru e clar: toți au înțeles
că copiii făceau cunoscut binecuvântările Domnului.
Prin planul binevoitor al lui Dumnezeu, copiii sunt dați pentru a aduce
părinților bucurie, fericire, mulțumire, satisfacție și dragoste. Psalmul 127:
3-5 spune atât de expresiv [în versiunea engleză]:
Iată, copiii sunt un dar al Domnului,
Rodul pântecelui este o răsplată.
Ca săgețile în mâna unui războinic,
Așa sunt copiii tinereții cuiva.
Ce binecuvântat este omul a cărui tolbă e plină de ei;
Ei nu vor rămâne de rușine
Când vor vorbi cu dușmanii lor la poartă.
În mod clar, în planul lui Dumnezeu, copiii sunt meniți să fie o binecu-
vântare, nu o năpastă. Și, de obicei, ei sunt o binecuvântare atunci când so-
sesc. Dar, dacă sunt lăsați în voia lumii, fără „umbra” unei protecții potri-
vite, ei îți vor frânge într-adevăr inima.
Aceasta ne conduce la al doilea principiu de bază.

Creșterea copiilor trebuie să fie o bucurie, nu o povară

Sarcina părintelui nu este un jug ce trebuie purtat, ci un privilegiu de care
trebuie să se bucure. Dacă scopul lui Dumnezeu atunci când ne dă copii este
să ne binecuvânteze, sarcina la care ne cheamă ca părinți nu e nimic altceva
decât o extindere și o amplificare a acelei binecuvântări.
Creșterea copiilor e dificilă doar în măsura în care părinții o fac dificilă
atunci când nu respectă principiile simple date de Dumnezeu. A-ți neglija
înaintea lui Dumnezeu sarcina de părinte înseamnă a pierde binecuvântarea
proprie acelei sarcini, iar cei ce fac așa își iau asupra lor o povară pe care
Dumnezeu nu a intenționat-o pentru părinți.
Un mod sigur de a-ți umple viața cu suferință este să abdici în fața respon-
sabilității pe care ți-a dat-o Dumnezeu ca părinte și responsabil moral față
de copilul pe care ți l-a pus în mâini. Și viceversa, niciun lucru din viața ta
nu va genera mai multă bucurie și încântare decât să-ți crești copiii în mus-
trarea și învățătura Domnului.
 Umbră pentru copiii noștri 19
Nu există și aspecte dezagreabile inerente în creșterea copiilor? Desigur,
niciunuia dintre noi nu ne place să ne disciplinăm copiii. Am învățat în scurt
timp ca părinte că ce mi-au spus părinții mei dintotdeauna despre disciplină
era adevărat: De obicei îl doare mai tare pe părinte decât pe copil. Dar chiar
și procesul disciplinării produce în cele din urmă bucurie când suntem fideli
instrucțiunilor lui Dumnezeu. Proverbe 29:17 spune: „Pedepsește-ți [Corec-
tează-ți] fiul, și el îți va da odihnă; și îți va aduce desfătare sufletului”.
Există în creșterea copiilor făcută în mod pios o bogăție de bucurie învio-
rătoare și înveselitoare, care nu poate fi obținută prin alte metode. Dumne-
zeu, în îndurarea Lui, a hărăzit în procesul creșterii copiilor un izvor al plă-
cerii, dacă rămânem fideli principiilor Sale.
Ne garantează oare Scriptura că vom avea succes în creșterea copiilor
noștri dacă urmăm planul lui Dumnezeu? Să privim al treilea principiu fun-
damental.

Succesul în creșterea copiilor se măsoară prin ce fac

părinții, nu prin ce face copilul
Dacă ne măsurăm succesul ca părinți doar prin ceea ce devin copiii noștri,
nu există în Scriptură nicio garanție sacră că vom avea un succes absolut în
aceste condiții. Uneori, copiii crescuți în familii creștine minunate ajung ca
la maturitate să-și abandoneze credința. Pe de altă parte, Domnul răs-
cumpără în îndurarea Lui mulți copii ai căror părinți sunt ratați total. Dacă
luăm în considerare doar ceea ce ajunge copilul, nu avem un indicator sigur
privind succesul părinților.
Totuși, adevărata măsură de succes în cazul părinților creștini este carac-
terul lor. În măsura în care am urmat planul lui Dumnezeu pentru creșterea
copiilor, am reușit ca părinți înaintea lui Dumnezeu.
Fără excepție, părinții întreabă în legătură cu Proverbe 22:6: „Învață pe
copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și când va îmbătrâni nu se va abate de
la ea”. Nu e oare aceasta o promisiune biblică, și anume că dacă ne creștem
copiii în mod corect, putem garanta că ei vor umbla fidel cu Domnul?
Această concepție se bazează pe o înțelegere greșită a naturii cărții Pro-
verbelor. Avem aici maxime și truisme [adevăruri evidente] pline de înțelep-
ciune – nu neapărat reguli inviolabile. De exemplu, două versete mai devre-
me citim: „Răsplata smereniei, a fricii de Domnul este bogăția, slava și via-
ța” (v.4). Cu siguranță, aceasta nu e o promisiune generală că oricine este
umil și se teme de Domnul va fi totdeauna bogat și va primi onoruri. Mult
prea multe alte versete ne învață că cei drepți, adică cei care trăiesc la înăl-
20 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
țimea standardului divin, vor fi persecutați în mod inevitabil (2Timotei 3:12)
și adesea vor fi săraci (Iacob 2:5).
Mai mult, Proverbe 10:27 spune: „Frica de Domnul lungește zilele, dar
anii celui rău sunt scurtați”. Știm că acest principiu nu este adevărat în fie-
care caz. Nu poate fi revendicat ca o promisiune obligatorie din partea lui
Dumnezeu pentru toți cei ce se tem de Domnul.
În același fel, Proverbe 22:6 este un principiu care în general e adevărat.
Același principiu ar fi adevărat dacă s-ar aplica soldaților, tâmplarilor, învă-
țătorilor sau oricărei alte forme de instruire. Felul în care este instruit cine-
va determină ce va deveni. În cuvintele lui Iesus*: Oricine, după ce a fost in-
struit pe deplin, va fi ca învățătorul lui (Luca 6:40). Același principiu se
aplică și copiilor, care sunt și ei, normal, produse ale instruirii lor. Avem ast-
fel un truism axiomatic sau evident.
Dar Proverbe 22:6 nu este o promisiune pe care părinții creștini s-o reven-
dice și care să garanteze că copiii lor nu se vor îndepărta niciodată de calea
adevărului. Marele comentator puritan Matthew Henry a făcut aceste re-
marci în legătură cu truismul din Proverbe 22:6: „Când vor crește, când vor
îmbătrâni, așa se speră, nu se vor îndepărta de ea. Înrâurirea bună de care au
avut parte va rămâne cu ei în toate zilele vieții lor. De obicei, vasul păstrează
aroma primului său conținut. Mulți într-adevăr s-au depărtat de la calea cea
bună în care au fost crescuți; chiar și Solomon a făcut așa. Dar instruirea din
primii ani de viață poate fi mijlocul recuperării lor, așa cum se presupune că
s-a întâmplat în cazul lui Solomon. Cel puțin părinții vor avea mângâierea că
și-au făcut datoria și s-au folosit de mijloacele de care au dispus”. 12
Ca regulă generală, părinții care urmează principiile biblice în creșterea
copiilor lor vor vedea un efect pozitiv asupra caracterului copiilor lor. Din
punct de vedere pur statistic, copiii care cresc în familii care Îl onorează pe
Cristos au mai multe șanse să rămână fideli lui Cristos la maturitate decât
copiii care cresc în familii unde părinții nu-L onorează pe Domnul. Truismul
din Proverbe 22:6 este într-adevăr valabil. Cu siguranță, nu trebuie să cre-
dem că suveranitatea lui Dumnezeu în salvare [mântuire] înseamnă că modul
în care ne creștem copiii nu are nicio importanță. Dumnezeu folosește ade-
sea părinții credincioși ca instrumente în salvarea copiilor.
Totuși, în definitiv, salvarea copiilor tăi este o chestiune ce trebuie rezol-
vată între ei și Dumnezeu. Nimic din ceea ce poți face nu va garanta sal-
varea copiilor tăi. În acest scop, trebuie să te rogi neîncetat lui Dumnezeu și
să-ți înveți copilul – folosindu-te de toate mijloacele disponibile, pentru a
imprima neîncetat adevărurile Evangheliei în inima lui. Dar, în final, sănăta-
tea spirituală a unui copil ajuns la maturitate nu este în mod necesar un indi-
cator sigur al succesului părinților.
Acestea fiind spuse, aș vrea să subliniez că uneori – ar trebui să spun ade-
 Umbră pentru copiii noștri 21
* Iesus este transliterarea corectă în limba română a grecescului Irțoouț, care la rândul lui e
transliterarea lui Ieșua, numele evreiesc al Fiului lui Dumnezeu, însemnând „Dumnezeu
[Iehova] salvează”. Formele incorecte Iisus și Isus sunt doar tradiționale. Părinții ar face bine
să explice copiilor lor lucrul acesta -- n.ed.
sea – părinții au o parte de vină pentru răzvrătirea copiilor lor neascultători.
Așa cum am observat de-a lungul anilor, părinții poartă în general mai multă
vină pentru neascultarea copiilor decât societatea, anturajul sau orice alte in-
fluențe pe care părinții obișnuiesc să arunce vina. Întâlnesc ocazional părinți
care au încălcat aproape fiecare principiu biblic privind creșterea copiilor și
care totuși vin la pastor căutând un fel de iertare pentru responsabilitatea pri-
vind atitudinea sfidătoare a copiilor lor. Ei doresc asigurarea verbală că nu
sunt în niciun fel de vină, altcineva e.
Cu toate acestea, Însuși Dumnezeu a dat părinților responsabilitatea pen-
tru creșterea copiilor – nu învățătorilor, prietenilor, lucrătorilor sociali sau
altor oameni din afara familiei – și prin urmare e greșit ca părinții să încerce
să se descarce de această responsabilitate sau să arunce vina pe alții atunci
când lucrurile nu merg bine. Acesta este al patrulea principiu fundamental.

Copilul e influențat cel mai mult de părinți, nu de prieteni

Dumnezeu i-a însărcinat în mod solemn pe părinți cu îndatorirea creșterii
copiilor lor în mustrarea și învățătura Domnului. Nu este dreptul exclusiv al
părinților să-i împuternicească pe alții pentru îndeplinirea acestei îndatoriri.
Părinții trebuie să se implice suficient de mult în viața propriilor copii pen-
tru a se asigura că nicio altă influență nu va avea precădere. Răspunsul meu
inevitabil pentru părinții care se plâng că eșecurile copiilor lor se datorează
prietenilor acestora este că, în final, tot părinții sunt de vină, pentru că au
permis acelor prieteni să aibă o mai mare influență în viața copiilor lor decât
au avut ei înșiși.
Fără îndoială, unii părinți vor riposta cu cinism, insistând că e nerealist în
aceste zile și vremuri să ne mai așteptăm ca părinții să-și influențeze copiii
mai mult decât prietenii, cultura, televiziunea, învățătorii, profesorii și toți
ceilalți factori care se iau la întrecere ca să pună stăpânire pe interesul din
viața unui copil tipic.
Un cinism asemănător este exprimat într-o carte recent publicată, The
Nurture Assumption: Why Children Turn Out the Way They Do (Premisa
educației: De ce copiii devin ceea ce devin) 13 de Judith Rich Harris, o bunică
din New Jersey și autoare a mai multor manuale de psihologie. Ea susține că
practic nimic din ce pot face părinții nu va influența într-un mod semnifica-
tiv temperamentul, personalitatea sau caracterul copilului lor. „Părinților li
22 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
s-a acordat o importanță exagerată”, spune ea. „Ai fost făcut să crezi că ai o
mai mare influență asupra personalității copilului tău decât ai de fapt”. 14 Po-
trivit lui Harris, cetele de prieteni ai copiilor noștri, nu părinții lor, determină
ce fel de oameni vor fi atunci când vor crește. Ea vine cu o mulțime de do-
vezi, de la date tehnice rezultate din cercetare până la mărturii anecdotice,
toate argumentând convingător că așa stau lucrurile.
La prima vedere, ideea că părinții au prea puțină influență asupra carac-
terului copiilor lor pare contrară a tot ce credem noi despre creșterea copi-
ilor. Dar cei ce citesc cartea lui Harris vor descoperi că teoria ei este mai
mult decât plauzibilă, e chiar convingătoare.
Totuși, un moment de reflecție ne va dezvălui de ce părinții din cultura
noastră au mai puțină influență asupra copiilor lor decât cetele de prieteni ai
acestora: Cei mai mulți părinți pur și simplu au abdicat de la rolul de părinte
și și-au încredințat copiii în mâinile prietenilor acestora. Au investit mai
puțin timp în învățarea copiilor lor decât intervalul de timp în care au permis
acestora să stea în fața televizorului. Au permis ca toată instruirea spirituală,
morală și etică a copiilor lor să vină de la TV, filme, muzică și alți copii.
Chiar în cele mai bune cazuri, părinții se bazează prea mult pe învățătorii și
profesorii de la școală, pe învățătorii de școală duminicală și pe liderii de
tineret – toți aceștia fiind în afara sferei familiei. Părinții trebuie să-și dea
seama că, atunci când este vorba de caracter, acesta nu e nici influențat ge-
netic, nici preluat prin osmoză. Copiii sunt învățați să fie ceea ce devin. Dacă
devin altceva decât au sperat părinții, este de obicei din cauză că pur și sim-
plu au învățat de la cei ce au fost disponibili să-i învețe în absența părinților.
Cu alte cuvinte, părinții, nu copiii – nici măcar prietenii acestora – poartă
de fapt vina pentru influența tot mai mică a părinților în cultura noastră. Ori
de câte ori influențe exterioare modelează caracterul unui copil mai mult
decât părinții, aceștia au eșuat în achitarea de îndatoririle lor. Nu se poate
mai simplu.
Părinții creștini din ziua de azi au o nevoie disperată să-și însușească acest
principiu simplu. Noi va trebui să răspundem înaintea tronului lui Dumne-
zeu dacă ne-am lăsat copiii în seama altor influențe care le modelează carac-
terul într-un mod păcătos. Dumnezeu ne-a încredințat responsabilitatea creș-
terii copiilor noștri în mustrarea și învățătura Domnului, și vom da socoteală
înaintea lui Dumnezeu pentru modul în care ne-am achitat de administrarea
acestui mare dar. Dacă alții au o influență mai mare asupra copiilor noștri
decât avem noi, suntem vinovați, nu avem nicio scuză, pe baza celor arătate
mai sus.
Dumnezeu a făcut din creșterea copiilor o responsabilitate neîntreruptă.
Nu există „pauze de cafea” în care să scăpăm de îndatoririle noastre părin-
 Umbră pentru copiii noștri 23
tești. Acest principiu a fost înglobat chiar și în Legea de pe Sinai. Dumnezeu
a prefațat instrucțiunile date israeliților cu această însărcinare solemnă: „Și
poruncile acestea, pe care ți le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipărești
în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în
călătorie, când te vei culca și când te vei scula” (Deuteronom 6:6-7).
Așa definește Dumnezeu sarcina părinților. Înseamnă o misiune neîntre-
ruptă în fiecare sens al acestei expresii. Nicio fază a vieții nu este scutită.
Nicio oră din zi nu este exclusă. Nu există pauze de odihnă pentru părintele
care vrea să fie fidel acestei chemări.
Unii părinți cred că pot compartimenta viața copilului lor, fixează un nu-
măr de ore pe săptămână pentru educare și apoi își îndeplinesc îndatoririle de
părinte asigurându-se că acele ore rezervate acestei sarcini reprezintă un
„timp de calitate”. Această întreagă filozofie este contrară spiritului din De-
uteronom 6:7 și e o metodă sigură de a garanta că influențele exterioare vor
avea un impact mai mare decât părinții în modelarea caracterului copilului.
Istoria Israelului din Vechiul Testament este o lecție practică despre peri-
colele neglijării acestui principiu vital. Israelul a falimentat mizerabil când a
fost vorba să-și îndeplinească datoria de a-i învăța pe copii despre standar-
dul lui Dumnezeu. Gândește-te la acest verset elocvent despre generația de
israeliți care a intrat în Țara Promisă. Observă că era vorba de generația ime-
diat următoare celei căreia Dumnezeu i-a dat pentru prima oară Legea de pe
Sinai: „Poporal a slujit Domnului în tot timpul vieții lui Iosua, și în tot tim-
pul vieții bătrânilor care au trăit după Iosua și care văzuseră toate lucrurile
mari pe care le făcuse Domnul pentru Israel... Tot neamul acela de oameni a
fost adăugat la părinții lui, și s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care
nu cunoștea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel” (Judecători 2:7,10).
Cu alte cuvinte, acea întreagă generație de israeliți nu s-a achitat de res-
ponsabilitatea pe care o avea. Au neglijat să-și învețe copiii despre lucrurile
pe care le-a făcut Dumnezeu pentru Israel. Drept consecință, următoarea ge-
nerație s-a îndepărtat în masă de Domnul: „Copiii lui Israel au făcut atunci
ce nu plăcea Domnului și au slujit Baalilor. Au părăsit pe Domnul, Dumne-
zeul părinților lor, care-i scosese din țara Egiptului, și au mers după alți
dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor care-i înconjurau; s-au închinat îna-
intea lor și au mâniat pe Domnul. Au părăsit pe Domnul și au slujit lui Baal
și Astarteelor” (v.11-13).
Copiii s-au îndreptat către zeii canaaniților. Mediul în care trăiau i-a influ-
ențat mai mult decât au făcut-o părinții lor, pentru că părinții au abdicat de
la rolul lor părintesc. Rezultatul a fost idolatrie, haos, și distrugere. „Fiecare
făcea ce-i plăcea” (21:25).
24 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Același tipar s-a repetat mereu și mereu în toată istoria Israelului. Ori de
câte ori o generație de părinți a neglijat să planteze semințele care puteau asi-
gura copaci de umbră pentru generațiile următoare, copiii au suferit de inevi-
tabila foame spirituală care a urmat.
Același lucru se întâmplă și în zilele noastre. Chiar acum perspectiva pen-
tru următoarea generație este mai sumbră decât a fost vreodată. Și lucrurile
nu se vor îmbunătăți până când această generație de părinți creștini nu revine
la activitatea neîntreruptă de plantare a copacilor pentru umbra spirituală.
Pentru mulți părinți, primul pas pentru revenirea pe cale trebuie să fie o
nouă dedicare personală pentru lucrurile lui Dumnezeu. Dacă propriile noas-
tre priorități în viață sunt deformate, nu putem spera să-i învățăm pe copiii
noștri ce trebuie să învețe.
Iubite cititor, dacă ești părinte, fă-ți inventarul inimii. Însetezi oare după
Dumnezeu, așa cum însetează cerbul după apă? Sau viața ta transmite copi-
ilor tăi un mesaj de ipocrizie și indiferență spirituală? Este oare devotamen-
tul tău față de Cristos așa cum speri să-l vezi în viața copiilor tăi? Este ascul-
tarea ta de Cuvântul Lui același fel de supunere pe care tânjești să-l vezi în
copiii tăi? Acestea sunt întrebări cruciale cu care trebuie să se confrunte fie-
care părinte dacă vrea cu adevărat să fim părinte de succes și model de viață
pentru copiii lui. Părinții care sunt neglijenți în aceste domenii pot fi siguri
că fiii și fiicele lor vor deraia din punct de vedere spiritual. Când părinții sunt
superficiali în viața lor spirituală, este ca și cum ar tăia toți copacii de umbră
pentru următoarea generație din familia lor.
În capitolele care urmează vom examina în mai mare detaliu poruncile bi-
blice pentru părinți, pentru soți, pentru soții și pentru copii. Principiile divi-
ne pentru o educație creștină de succes vor ieși la iveală cu mare claritate.
Cu toate acestea, înainte să citești mai departe, te îndemn să-ți examinezi
inima înaintea lui Dumnezeu și să faci un inventar spiritual complet al nive-
lului la care te găsești, nu doar ca părinte, ci și ca un copil al lui Dumnezeu.