Asavei Daniela

AMG BIII
CLONAREA UMANĂ

Anunţul din februarie 1997 potrivit căruia s-a reuşit clonarea unei oi (“Dolly”), prin folosirea
unei celule non-embrionare a unei oi adulte, a reprezentat cel mai edificator exemplu a
modului în care o descoperire ştiinţifică devine o problemă publică. Atunci
diferiţi comentatori, oameni de ştiinţă, teologi, medici, avocaţi, crainici radio-TV, ziarişti au
răspuns la această noutate, majoritatea lor condamnând posibilitatea clonării umane,
considerând-o inacceptabila şi neetică.
Clonarea este procesul de creare a unei copii identice şi se referă la copii ale fragmentelor
de ADN (clonare moleculară), ale celulelor (clonare celulară) sau ale organismelor.
Astăzi, îngrijorările legate de clonarea umana se bazează pe evaluări legate de influenţa
genetică şi de natura individului, care ar putea fi produs prin clonare. Există temerea
potrivit căreia clona nu este un “individ”, ci o “copie la indigo” a cuiva. În realitate, o clonă nu
este o “copie la indigo”, ci mai degrabă un frate geamăn de vârstă mai mică. Aşa o clonă va
fi o persoană distinctă de geamănul ei non-contemporan.
În încercarea de a explica de ce oamenii au “o oroare instinctivă” de perspectiva
clonării, James Wilson scria: “Există un sentiment natural ce este ofensat de imaginea
mentală a copiilor identici produşi într-o fabrică biologică”. Jean Elshtain citează un scenariu
de coşmar, ce imaginează un viitor populat de “o veritabilă armată a lui Hitler,
fundamentalişti nemiloşi ce se autoreproduc până când vor termina ceea ce Hitler nu a reuşit:
să ne anihileze.”
Problemele etice au o importanţă imensă în dezbaterile legate de clonare, ele nu iau în
calcul o posibilă eşuare a tehnologiei clonării, ci mai ales consecinţele ei dacă ar avea
succes.
Oponenţii clonării cred că astfel de indivizi ar fi o greşeală din punct de vedere moral.
Această incorectitudine morală include refuzul a ceea ce Joel Feinberg a numit “dreptul la
un viitor deschis”.
Un copil poate fi constant comparat cu adultul de la care s-a prelevat celula de clonare şi,
astfel, ar fi stresat cu aşteptări exagerate, opresive. Chiar şi mai rău, “părinţii” ar putea
limita oportunităţile copilului în creştere şi dezvoltare: unui copil clonat după un jucător
de baschet i-ar putea fi refuzate oportunităţile de educaţie, care nu ar corespunde unei
cariere baschetbalistice. În cele din urmă, privind conduita sau atitudinea, un copil ar putea
fi stresat de gândul că el este o copie şi nu un “original”. Sentimentul copilului de
autoapreciere, individualitate sau demnitate va fi astfel greu de susţinut. Individul –
clonă trebuie să ştie mult mai multe despre ceea ce va deveni. Deoarece cunoştinţele
noastre legate de efectele mediului asupra dezvoltării individului sunt incomplete, clona va
avea sigur unele surprize de-a lungul vieţii.
Adepţii clonării o văd ca parte a tehnologii de vârf, o altă cale de a furniza unui cuplu un
copil biologic (natural) pe care altfel nu l-ar fi putut avea. Cum alte tehnologii cu acest scop
sunt acceptate, ar trebuie să fie acceptată şi clonarea. În raportul comisiei
ELSI către Preşedintele SUA,  au fost prezentate câteva situaţii în care persoana ar putea
apela la clonare.
În unul dintre scenarii, un soţ  şi o soţie, care doresc să aibe un copil, poartă ambii gene
recesive letale. Decât un risc de 25% de a concepe un copil, care ar putea avea o viaţă scurtă
şi dureroasă, cuplul poate lua în consideraţie următoarele alternative: să renunţe la creşterea
unui copil; să adopte un copil; să folosească diagnosticul prenatal  şi avortul selectiv; să
folosească un donor de gameţi fără trăsături recesive; să folosească celulele unuia dintre
parteneri în încercarea de a clona un copil. Pentru a evita donorii de gameţi şi avortul selectiv,
şi pentru a menţine totuşi o legătură genetică cu copilul, ei ar putea opta pentru clonare.
În alt scenariu, părinţii unui copil bolnav în stadiu terminal sunt informaţi că doar un
transplant medular osos ar putea salva viaţa copilului lor. Fără un alt donor disponibil,
părinţii ar putea încerca să cloneze o fiinţă umană din celulele copilului aflat pe moarte. Dacă
acest lucru este posibil, copilul rezultat va fi un donator perfect pentru transplantul medular
osos şi va putea fi folosit ca donator fără riscuri sau disconforturi semnificative. Rezultatul
final va fi existenţa a doi copii sănătoşi, iubiţi de părinţii lor, care se întâmplă să fie gemeni de
vârste diferite.
Cei mai mulţi critici spun că potenţialii beneficiari ai acestei tehnologii sunt oamenii, care-şi
vor privi proprii copii nu ca pe nişte fiinţe originale, ci ca pe nişte “produse”, ei recurgând la
clonare din dorinţa de a-şi exercita influenţa asupra “tipului” de copil pe care îl vor produce.
Să luăm în considerare un argument central, care a fost adus împotriva clonării, şi anume
acela că subminează structura familiei prin realizarea unor identităţi şi genealogii neclare.
Relaţia dintre un adult şi copilul-clonă poate fi descrisă ca şi cea dintre un părinte şi
progenitura lui. Clona, din acest punct de vedere, are un singur părinte biologic. Din punct
de vedere al geneticienilor, clona este un geamăn, deci clona este mai degrabă un frate
geamăn întârziat. Clona, din acest punct de vedere, are aceiaşi părinţi ca şi persoana după
care a fost clonată. Este atunci clona o progenitură sau un frate geamăn? Are clona unul sau
doi părinţi biologici?
Semnificaţia morală a acestor ambiguităţi rezultă din faptul că în multe societăţi originea
(genealogia) impune responsabilităţi. În mod normal părintele, şi nu fratele geamăn, este
responsabil pentru copil. Dacă niciunul nu este părinte cu certitudine, cine este responsabil de
clonă? Atât timp cât identitatea socială este bazată pe legăturile biologice, această identitate
va fi neclară sau confuza. Nu pare plauzibil ca o persoană, care s-a clonat, să-şi ducă copilul
la părinţii ei şi să le spună: “Aveţi grijă de el! Este copilul vostru.  Pentru unii această diferenţă
nu pare foarte importantă. Ei spun că, dacă tehnologia clonării umane va fi sigură şi
accesibilă, se vor elabora norme acceptabile. Semnalul de alarmă este legat de îngrijorarea
asupra posibilelor daune psihologice, care ar putea leza clona. Este exprimată şi
preocuparea pentru apărarea valorii umane promovată de politicile reproductive.
Împotrivirea faţă de tehnicile de clonare se bazează pe o serie de argumente pertinente,
care nu trebuie eludate sau minimalizate. Clonarea reprezintă o problemă morală în
aceeaşi măsură ca şi o problemă tehnică.
Obiecţiile faţă de clonare sunt:
1. Clonarea poate reduce variabilitatea genetică; producând multe clone, poate
apare riscul creării unei populaţii, care este în mare parte la fel; ea este susceptibilă la
aceleaşi boli şi contactarea uneia dintre acestea ar însemna distrugerea majorităţii
populaţiei; de exemplu, dacă un număr mare din bovinele unei ţări sunt clone identice,
un virus, cum ar fi cel ce determină sindromul vacii nebune, ar putea eradica întreaga
populaţie de bovine cu rezultate devastatoare pentru industria alimentară a acelei ţări;
2. Clonarea ar putea determina oamenii să aleagă pentru clonare cele mai bune
exemplare animale, nemaipermiţând astfel speciilor să se perfecţioneze prin evoluţie
naturală;
3. Clonarea este un procedeu scump, necesitând o sumă mare de bani şi un grad
mare de instruire biologică; are o rată de succes de 2-13 %;
4. Clonarea este periculoasă deoarece clona ar prelua toate genele fiinţei clonate,
unele putând să determine şi apariţia unor boli;
5. Orice cercetare, privind clonarea umană, necesită şi testarea pe oameni;
6. Clonarea oamenilor poate duce la posibile malformaţii genetice la urmaşi;
7. Deoarece clona derivă dintr-o celulă a unui adult ea are gene îmbătrânite; ar
putea asta determina o reducere a longevităţii clonei?
8. Clonarea poate fi folosită pentru a crea “oameni perfecţi” sau supra-dotaţi sau cu
inteligenţă sub normal, rezultând astfel supra şi subclase genetice;
9. Clonarea poate înlătura comportamentul sexual normal ca mod de reproducere;
10. Clonarea ar putea duce la apariţia unor persoane fără drepturi sociale (“robi” ai
persoanei clonate) sau chiar a unor armate de mercenari supuse ordinului unui tiran;
11. Clonarea ar putea produce clone fără cap (ferme de organe) sau chiar numai
organul necesar transplantului.
În concluzie, clonarea este o problema mult discutată a cărei implicaţii etice, legale şi
sociale nu au fost complet descoperite. Clonarea este un afront faţă de conceptele
religioase; cercetătorii se “joacă” de-a Dumnezeu şi intervin în procesele naturale. Clonarea
poate fi o puternică forţă, care aşa cum ne arata istoria omenirii, va fi folosită în producerea
unor rezultate groaznice, inimaginabile.
P.S.1: Dacă până acum s-au putut clona plante şi animale (ovine, bovine si maimuţe), asta nu
înseamnă că nu poate fi aplicată şi la oameni (s-a realizat prin clonare un embrion uman
viabil care în stadiul de gastrulă a fost oprit din evoluţie).

P.S.2: Multe subiecte apărute în presă sunt astazi realizabile. Ar fi posibil să recuperăm
destulă informaţie genetică, care să ne permită să reînviem specii dispărute, iar în cazul
recentelor distrugeri de specii ar putea fi posibilă o renaştere. Tehnologia tranferului
embrionar (mama purtătoare a embrionului să facă parte din altă specie) a permis naşterea
în grădina zoologică din Cincinnati a rarelor antilope Bongos, iar într-alta, din Londra, a
bizonului indian Guar.

Webografie: dr-vasile-astarastoae-clonarea-umana/