PLACENTA

PLACENTA
Denumirea de placentă a fost utilizată pentru prima dată
în literatura de specialitate de către Realdus Columbus în
anul 1559 .
Este un organ tranzitoriu în cursul gestaţiei având o
relaţie intimă cu cele două organisme: mama şi
embrionul/ embrionii, apoi fătul/ feţii . Placenta umană
este o placentă de tip hemocorial, deoarece între
structurile fetale şi materne există un contact intim,
corionul în contact direct cu sângele matern, fără
interpoziţia altor structuri histologice.
 PLACENTA
Ea este constituită din două segmente distincte:
placenta maternă, reprezentată de mucoasa uterină
modificată şi placenta fetală, care cuprinde porţiunea
viloasă a corionului. Deoarece embrionul uman
reprezintă pentru organismul matern o holoalogrefă,
interpunerea placentei între aceste două organisme
are un rol important în inhibarea reacţiilor de reject.
Placenta se formează şi se maturează odată cu
produsul de concepţie, ea având pe parcursul gestaţiei
caracteristici corespunzătoare vârstei gestaţionale,
constituirea ei încheindu-se la sfărşitul lunii a IV-a de
gestaţie (20 de săptămâni) .
PLACENTA
PLACENTA
 PLACENTA
MORFOGENEZA PLACENTEI. În cadrul morfogenezei placentare se
descriu două faze importante, fiecare din ele cuprinzând două perioade:
Faza previloasă între ziua a 6-a şi a 13-a de la fecundare. Ea cuprinde:
 perioada prelacunară între zilele a 6-a şi a 9-a ; implantarea oului uman în
endometrul matern se realizează în jurul zilei a 7-a; după această zi,
trofoblastul vine în contact direct cu endometrul, proliferează şi pătrunde
printre celulele endometriale; la nivelul zonei de contact dintre deciduă şi
trofoblast apar numeroase modificări morfologice şi biochimice ce
facilitează grefarea oului fecundat la nivel endometrial ;
 perioada lacunară între zilele a 10-a şi a 13-a ; sinciţiotrofo-blastul
proliferează şi invadează decidua bazală, generând numeroase prelungiri
ce delimitează o serie de spaţii (lacune); are loc astfel diferenţierea celor
trei caduci: caduca bazală (situată între vezicula embrionară şi miometru),
caduca reflectată (între lumenul cavităţii uterine şi vezicula embrionară) şi
caduca parietală (endometrul transformat decidual ce nu vine în contact
cu oul) .
 PLACENTA
Faza viloasă se întinde din ziua a 13-a şi până la termen şi cuprinde două
perioade:
 perioada de elaborare între ziua a 13-a şi sfârşitul celei de-a 20-a
săptămâni de gestaţie ; din ziua a 15-a sinciţiotrofoblastul erodează
arteriolele spiralate şi venele din deciduă, provocând inundarea
lacunelor; în continuare se vor forma vilozităţile de ordinul I, II şi III,
vilozităţile libere şi vilozităţile crampon; toate aceste modificări duc, în
final, la constituirea structurilor placentei definitive ;
 perioada de stare de la sfârşitul celei de-a 20-a săptămâni de gestaţie şi
până la termen ; în această perioadă au loc o serie de modificări ale
placentei descriindu-se evolutiv trei subperioade diferite: subperioada
de modificări, între 20-28 săptămâni de gestaţie, subperioada de
maturitate, între 28 şi 40 de săptămâni de gestaţie şi subperioada de
senescenţă, ce corespunde ultimelor 3 săptămâni de gestaţie .
 PLACENTA
MORFOLOGIA MACROSCOPICĂ. Forma este discoidală, diametrul
variază între 20 şi 25 de cm, grosimea la mijloc între 3 şi 5 cm (grosimea
placentei atinge valoarea maximă între 20 şi 32 de săptămâni), la periferie
este de 1-1,5 cm . Greutatea placentei este în raport cu vârsta sarcinii, la 8
săptămâni fiind de 50 gr. Creşte cu câte 50 gr la fiecare 4 săptămâni. La
termen, placenta cântăreşte între 500 şi 600 de grame . În general, ea
reprezintă o şesime din greutatea fătului. Placenta atinge greutatea maximă la
36 de săptămâni de gestaţie. În condiţiile unor greutăţi egale ale feţilor la
naştere, placentele multiparelor sunt mai grele decât cele ale primiparelor, iar
placentele feţilor de sex masculin sunt mai uşoare decât placentele feţilor de
sex feminin . De-a lungul perioadei gestaţionale, raportul dintre greutatea
placentei şi cea a embrionului (indicele placentar) se modifică mult, la
început el este supraunitar, scade permanent pe parcursul gestaţiei, iar la
termen este subunitar .
 Suprafaţa discului placentar, la sfârşitul evoluţiei sarcinii este de 300
cmp. Suprafaţa tuturor vilozităţilor este de 7 mp .
 Consistenţa placentei este moale, cărnoasă.
 PLACENTA
 Placenta prezintă o faţă externă (maternă), o faţă internă (fetală) şi o
margine .
 Faţa externă este în raport cu muşchiul uterin. Această faţă este
brăzdată de o serie de septuri intercotiledonare care împart masa cărnoasă a
placentei în mai multe porţiuni (15-20), care au fost denumite cotiledoane .
Este important ca, după delivrenţă, integritatea faţei materne placentare să fie
cercetată atent, pentru a preveni eventualele hemoragii postpartum,
determinate de resturile placentare din cavitatea uterină. Faţa internă este
mai lucioasă şi mai netedă, fiind acoperită de amnios. Pe această faţă se
inseră cordonul ombilical, inserţie care este de cele mai multe ori centrală,
mai rar marginală .
 Vasele cordonului se ramifică pe faţa internă a placentei.
 Marginea placentei este aproape circulară, regulată, de la acest nivel
placenta se continuă pe partea parietală a celor trei membrane . Pe marginea
placentei, între vilozităţile choriale, se găseşte un canal sanguin care
înconjură placenta pe toată circumferinţa sau numai parţial. Acest canal
formează aşa numitul sinus marginal care este în legătură cu sângele din
lacul sanguin matern .
PLACENTA
 PLACENTA
 Cotiledonul placentar. Cunoscut în literatura de specialitate sub
denumirea de sistemul tambur al lui Wilkin, el este alcătuit din ansamblul
structurilor situate între miometru şi placa corială . Originea plăcii coriale
este ovulară. De la nivelul ei se desprind între 15 şi 30 de trunchiuri
vilozitare de prim ordin, ce dau ramificaţii oblice (trunchiuri vilozitare de
ordinul II), care dau alte ramificaţii (vilozităţile de ordinul III), cu
dispoziţie perpendiculară pe placa bazală. De la nivelul vilozităţilor de
ordinul II şi III pleacă numeroase vilozităţi libere ce plutesc în camera
interviloasă şi vilozităţi crampon, cu traiect scurt, ce se inseră cu
extremitatea distală pe placa bazală şi se curbează spre spaţiul intervilos.
 Vilozitatea corială este într-o continuă transformare în perioada
gestaţională. Ea este alcătuită de la exterior spre interior din
sincitiotrofoblast, ax conjuctivo-vascular, citotrofoblast.
Sincitiotrofoblastul este alcătuit dintr-o masă protoplasmatică în care se
găsesc numeroşi nuclei fără limite celulare . Axul conjuctivo-vascular este
format dintr-un ţesut reticular lax ce conţine o arteriolă şi o venulă unite
printr-o bogată reţea de capilare, celule Hofbauer (celule rotund-ovoidale
ce conţin numeroase vacuole şi au capacitatea de a fagocita meconiu şi
hemosiderină) şi elemente stelate.
 PLACENTA
MORFOLOGIA ECOGRAFICĂ A PLACENTEI
 Placenta poate fi vizualizată ecografic între săptămânile 10-
12 de gestaţie. Ea apare ca o structură omogenă, cu granulaţii
fine. Între săptămânile 12-14 de gestaţie se pot observa
grosimea, întinderea şi locul de inserţie ale placentei. Fluxul
vascular placentar poate fi evidenţiat foarte bine prin ecografie
Doppler . Tot ecografic, se poate stabili gradul de maturitate
placentară.
PLACENTA
PLACENTA
 PLACENTA
STRUCTURA PLACENTEI. Placenta este formată din porţiunea bazală a
celor trei membrane şi din lacul sanguin matern.
 Arterele ombilicale, de pe faţa internă a placentei se divid în 15-20
trunchiuri principale . Aceste trunchiuri merg, în grosimea placentei, până
la deciduă unde se ramifică, fiecare ram făcând un cot pentru a urca apoi
paralel cu trunchiul principal (întocmai ca ramurile unui candelabru) .
 Ramificaţiile terminale merg în interiorul vilozităţilor care plutesc în
lacul sanguin.
 În modul acesta, în jurul fiecărui trunchi principal, se formează un
cotiledon.
 PLACENTA
VASCULARIZAŢIA PLACENTEI NORMALE
 Circulaţia venoasă se realizează prin intermediul
venei ombilicale şi urmează îndeaproape circulaţia
arterială .
PLACENTA
PLACENTA
PLACENTA
PLACENTA
 PLACENTA
Circulaţia placentară – asigură schimburile dintre sângele fetal şi cel matern şi
are ca particularitate punerea în contact a circulaţiei fetale, care este de origine
corială, cu circulaţia maternă de origine viloasă.
 Circulaţia placentară fetală
 Sângele ajunge în placentă prin cele două artere ale cordonului ombilical
ce se ramifică în placa corială până la nivelul fiecărui trunchi vilozitar de prim
ordin, în interiorul cărora dau naştere la o reţea de vase capilare. La termen
debitul circulaţiei fetale este între 150 şi 165 ml/min.
 Circulaţia placentară maternă
 Rezultă iniţial din deschiderea arterelor spiralate ale endometrului în a 14-a
şi a 15-a zi de gestaţie . Acestea iau denumirea de artere utero-placentare şi
sunt înglobate în placa bazală. Astfel, sângele matern ajunge în camera
interviloasă formând un jet care scaldă vilozităţile coriale. Presiunea sanguină
la acest nivel este de 70 mmHg . De aici, sângele se îndreaptă către placa
bazală, unde este preluat de venele uterine. Presiunea în venele uterine este mai
scazută cu aproximativ 10 mmHg decât în camera intraviloasă, fapt ce
facilitează efectuarea schimburilor feto-materne .

 PLACENTA
 Structura patului placentar

Placa corială

Vilozitate corială
Spaţiu intervilos

Vase fetale
Sept placentar
 Cordonul ombilical
Structura cordonului ombilical :
 Amniosul ce acoperă cordonul ombilical se deosebeşte de restul amniosului prin
prezenţa unui epiteliu pavimentos stratificat fără cheratinizare . În interior,
cordonul prezintă un manşon conjunctiv mucoid – gelatina lui Wharton , fibre
conjunctive şi celule fuziforme mari care sunt legate prin punţi desmozomice. În
partea centrală a cordonului fibrele conjunctive se condensează sub forma unor
bride rezistente. Vasele cordonului sunt reprezentate de două artere ombilicale şi o
venă. Se pot întâlni şi cazuri în care la nivelul cordonului ombilical este prezentă
doar o singură arteră. Arterele transportă sângele neoxigenat, au calibrul mic, pereţi
groşi, se înfăşoară în spirală în jurul venei şi prezintă în lungul lor dilataţii şi
strâmtorări. Vena transportă sângele oxigenat, este voluminoasă, de calibru aproape
uniform şi prezintă valve incomplete. În aproximativ 80% din cazuri arterele
ombilicale se anastomozează în Y (anastomoza Hyrtl, prezentă întotdeauna în
primul trimestru de sarcină), anastomoză ce intervine în echilibrarea presiunii
sanguine dintre cele două artere. Cordonul ombilical nu conţine vase limfatice, dar
în jurul arterelor ombilicale au fost identificate structuri nervoase. În grosimea
cordonului ombilical pot persista vestigii ale canalului alantoidian (uraca), la
extremitatea fetală a cordonului ombilical sau ale canalului vitelin (canalul omfalo-
mezenteric, care leagă vezicula vitelină de tubul digestiv fetal). După naşterea
fătului arterele ombilicale se contractă şi astfel circulaţia sângelui către placentă se
opreşte, fapt ce se produce în momentul în care cantitatea de oxigen din sângele
fetal creşte, deci după ce fătul respiră.
Cordonul ombilical
Cordonul ombilical
Cordonul ombilical
Cordonul ombilical
Lichidul amniotic
ANOMALII ALE CANTITĂŢII DE LICHID AMNIOTIC
 Hidramniosul – reprezintă un exces de lichid amniotic (peste 2000
ml). Creşterea volumului de lichid amniotic poate surveni treptat
(hidramnios cronic) sau brusc (hidramnios acut). Compoziţia şi
aspectul lichidului amniotic sunt normale [5]. Se asociază frecvent
cu malformaţii fetale, fiind prezent în aproape toate cazurile de
atrezie esofagiană şi în jumătate din cazurile de anencefalie.
Frecvenţa sa este crescută în: diabet zaharat, incompatibilităţi
sanguine materno-fetale, sarcina gemelară .
 Oligoamniosul – reprezintă un deficit de lichid amniotic (sub 250
ml) în condiţiile integrităţii corionului şi amniosului . Mecanismul
principal al producerii este oliguria sau anuria fetală . Aprecierea
cantităţii se face echografic după metodele lui Chamberlain (sub
2cm) sau Phelan (indexul de lichid amniotic sub .
BIBLIOGRAFIE
Checiu, I., – Embriologie curs, Editura
Mirton, Timişoara, 2003

Elev:Asavei Daniela- AMG BIII