Intre Prahove

ÎNTRE PRAHOVE
VA S I L E B R Â N D U Ș O I U
VA S IL E
BR ÂN D U Ș OI U
ÎNTRE
PRAHOVE
B R A Ș O V , 2 0 21
ISBN:
Doamnei Laura Ioana Pop,
fără îndemnul căreia această carte
n-ar fi fost scrisă...
ÎNTRE PRAHOVE
C opiii lui Ștefan Zangor nu-i semănau. El era înalt și

potolit, având în purtare și înfățișare ceva de neamț
serios, punctual și corect, așa cum se spune că ar fi toți nemții,
punctuali și serioși. Poate tocmai de asta dirigintele de șantier de
la Peleș, domnul Johannes Schulz, îl numise pe Ștefan Zangor
pădurar al Casei Regale și-l însărcinase să taie din pădurile
suveranului mii de trunchiuri, brazi, fagi și frasini, pe care să
le ducă în șiruri de căruțe la castelul care atunci se construia.
Iar Ștefan Zangor făcea cu hărnicie și pricepere treaba la care
fusese pus de către dirigintele de șantier, domnul Johannes
Schulz.
Dar copiii lui Ștefan Zangor nu-i semănau. Toți se arunca-
seră înspre partea neveste-sii, Suzana. Iar Suzana era o femeie
mică și iute ca argintul. Copiii semănau cu ea la înfățișare, dar
mai ales la firea ei săltăreață, uneori năbădăioasă.
În urmă cu mulți ani, când o cunoscuse pe Suzana, Ștefan
coborâse Valea până la Breaza, să cumpere de acolo două
butoiașe cu țuică. Pe vremea aia, Ștefan Zangor bea el și destul
vin, dar mai mult îi plăcea țuica; iar dintre țuici, cel mai mult
și mai mult iubea țuica de Breaza. Înainte să o dea pe gât, avea
obiceiul să plimbe sticla pe la nas și să afirme că țuica de Breaza
miroase ca Raiul.
7
VA SILE BR ÂNDUȘOIU
— Taci, măi!, îi spuse Suzana. Bea și taci, că poate te-aude

un popă...
Spunea ea așa, numai din buze... Dar, spunându-i să tacă, îi
turna țuică după țuică, îndemnându-l cu ochii ei de viezure să
bea, să fie mai îndrăzneț când o pupa în umbra porții, lăsându-i
mâinile aspre de pădurar să-i umble pe sub cămașă, și s-o ceară
de nevastă lui taică-său, Gheorghe Țicu din Comarnic. Ștefan
cădea în mreaja ochilor de viezure ai Suzanei. Și bea, și bea!...
Și bea!
Se gândea că, fiind păcătos, sigur n-o să ajungă în Rai. Măcar
să se bucure acum, cât trăiește, de această dulce pregustare a
Lui: sânii Suzanei și țuica de Breaza!...
Curând, Ștefan s-a hotărât și i-a cerut-o pe Suzana lui
Gheorghe Țicu din Comarnic. Gheorghe Țicu s-a învoit și
i-a dat-o de nevastă, cu zestre bună și câteva botoiașe de țuică.
Apoi Ștefan Zangor a adus-o pe Suzana în casa de piatră pe
care-o moștenise de la alt Gheorghe – ciobanul cu 500 de oi
–, primul Zangor așezat lângă hanul Căciula Mare, loc numit
Între Prahove.
Moțăind pe băncuța din crengi de mesteacăn, Ștefan ședea
în curtea casei. Ședea legănat de amintiri. Era după ploaie. O
Prahovă fumurie bolborosea peste trunchiuri dărâmate și bolo-
vani aduși de apă rostogol, iar aerul ud mirosea a cetină de te
usturau ochii. Ștefan sosise ostenit, după ce toată ziua străbă-
tuse pădurile și tudinele1 Soricăi, să le dea de lucru tăietorilor
săi.
Pe băncuță, Ștefan golise șipul cu țuică de Breaza, pe care-l
purta mereu în tașca de pădurar. Așteptând să-l cheme Suzana
1. Râpele
8
ÎNTRE PRAHOVE
la mămăligă cu brânză de burduf, Ștefan ațipi. Visă ceva frumos,

dar degeaba... Visul niciodată nu se transformă în realitate,
pentru că se topește imediat ce deschizi ochii. Ștefan încercă să
rămână în somn, să țină în el ceva din visarea bună ca o hrană
de suflet; se făcuse că toți copiii crescuseră, că fetele erau mări-
tate cum trebuie, iar băieții erau aranjați și în rând cu lumea.
Dar nu putu păstra această lumină sub pleoape și se trezi.
Cineva se afla în primejdie și striga după ajutor.
La început, lui Ștefan i se năzări că-i vreun tăietor de-al său,
prins sub un buștean doborât peste el, asta se mai întâmplase.
Apoi, c-ar fi lovit la merindele tăietorilor săi namila de urs
sălășuit pe Sorica; și asta se mai întâmplase, căci pe vremea aia
nu era cum e azi, când urșii vin ca pisicile, cerșind milogi să
le arunci prin parbriz o felie de pizza. Adică, pe atunci fiarele
se dădeau la om, cum e și normal. Femeile nu aveau buze și
țâțe de plastic, adică erau făcute dintr-o carne dulce și fragedă,
pentru care bărbații se omorau unii pe alții. Adică, bărbații
erau bărbați și urșii erau urși...
Dar acum nu lovise ursul! Nu! Acum era Bleboaia!
Asta-i Bleboaia, își dădu seama Ștefan, trezindu-se...
De pe băncuța lui de mesteacăn, vedea bine peste drum, drept
în curtea Bleboaiei.
Bleboaia băuse țuică de Breaza. Puțin, câte-un pic, băuse încă
de dimineață, de când plecase Ștefan pe Sorica. După ce se
înnegurase ziua și cețuri întunecoase căzuseră peste Prahovă,
stropii de ploaie o goniseră pe babă sub un adăpost cu streașină,
lângă cotețul de găini.
Lângă coteț, Bleboaia se înverșună să termine kilul.
9
E lucru știut, cel mai bine bei pe ploaie. De-aia, există la

români o vorbă înțeleaptă:
— Cum e afară? întreabă unul, ascultând cum stropii de apă
scâncesc pe streașină.
— Eh!..., i se răspunde. Vreme de cârciumă...
Pentru că ploaia seamănă într-un fel cu viața: și ea-i mai mult
tristă decât veselă, prea mult necaz, cu prea puțină bucurie,
adică, ce ți-e viață, ce ți-e ploaie, așa-i?... Lucru acesta-l știa
și Bleboaia. Odată cu stropii și lăsarea cețurilor întunecate, se
așezase pe butucul de crăpat lemne, cu sticla între picioare.
Către seară, aplecându-se să mai apuce o dată carafa, Bleboaia
se răsturnă pe-o parte, căzând lângă butuc, cu fața în piștelnița2
ploii. Acum lipăia din coate și se zvârcolea în bălăcăraie, cu
fustele și broboadele ude.
De pe băncuța lui, Ștefan îi zări pe nepoții Bleboaiei, două
așchii de 12 ani, încercând s-o ridice pe babă. Fiecare o trăgea
de-un braț. Nu izbuteau. Ca un copil care, când nu se lasă ridicat
și se împotrivește, este de două ori mai greu, nici Bleboaia nu
voia să fie ridicată din piștelniță. Nepoții ei icneau, hâțânând-o
în contrasens, ba într-o parte, ba în cealaltă.
—  Huuo, dracilor! Dați-mi drumul! răgnea Bleboaia.
Lăsați-mă, bre!... Huooo!
— Da’ scoal’te, babă, icneau copiii.
— Dați-mi drumul! Aici m-a trântit Dumnezeu, aici vreau
să mor.
— Scoal’te, baba dracului!, făcu ciudos cel mai sfrijit dintre
nepoți. Haida, babă: hâp, hâp!! Hâooop!, zmuceau micuții de
ea.
2. Mică mlaștină temporară, rămasă în urma ploii
10
ÎNTRE PRAHOVE
— Huuo, dracilor! Vreau să mor aici, unde m-a trântit

Dumnezeu!...
— Țuica de Breaza te-a trântit, babo! Nu Dumnezeu!,
observă sfrijitul. Dumnezeu ți-a pus mâna sub cap, când ai
căzut cu tâmpla lângă topor...
Suzana i-o născu lui Ștefan Zangor pe fiica cea mai mică
chiar în săptămâna în care fiica lor cea mai mare îi născu prima
nepoată. Suzana născuse fata acasă, Între Prahove, iar Maria
născuse la București, unde era ținută ca o prințesă de-un mare
ofițer neamț, îndrăgostit nebunește de ea. Ștefan Zangor avea
fete frumoase.
A doua zi, Suzana îl trimise pe Ștefan la Primărie, să treacă
fata în registru și să-i dea nume. De bucurie că era și tată, și
bunic, Ștefan băuse țuica de Breaza cu cana cea mare, o băuse
cu cănoiul. Beat încă nu era.
— Păi, cum zici s-o cheme pe fată, Suzano?
Țara era încă în război și-n capul fiecăruia stăruia gândul
victoriei. Tot așa simțea și Suzana.
— Victoria, Ștefane! Victoria vreau s-o cheme! hotărî ea.
— Bine, Victoria s-o cheme, răspunse Ștefan. Ce nume
frumos!
Și plecă Ștefan Zangor spre Primărie, cu victoria în suflet.
Purta la piept o sticluță de buzunar, din care trăgea la popasuri
câte-un damf de Breaza. Într-adevăr, mirosea ca Raiul.
— Bravo, felicitări!, îi spuse primarul. Am aflat că ești și tată,
și bunic, domnule Zangor. Cum vrei s-o cheme pe fiică-ta,
domnule? Întrebă primarul, fircălind printre hârtii.
— Virginia, domnule primar, răspunse Ștefan. Virginia s-o
cheme!
11
— Virginia? Ce frumos... Dar pe nepoată-ta cum o cheamă?

fu curios primarul.
— Emma. Emma, că taică-său e neamț...
În acea vară, ofițerul neamț o lăsase pe Maria să plece din
București, să rămână Între Prahove la aer curat, ca să mănânce
sănătos și să aibă un lapte bun pentru micuța Emma.
Și într-adevăr, Maria avu acolo, Între Prahove, un lapte
minunat.
Cu acest lapte, lehuza Maria le hrăni pe amândouă – pe
fiică-sa și pe soru-sa. La o țâță sugea Emma, iar la cealaltă țâță
sugea mătușa Emmei, Virginia – mai tânără ca Emma cu patru
zile.
Tot cam pe atunci, pe cea de-a doua fiică a lui Ștefan Zangor,
pe Eufrosina, o luase un avocat din București. Om cu avere, case
și restaurant în Cișmigiu, avocatul își petrecea verile la Sinaia.
Ziua sorbea soarele și aerul de munte. Noaptea, petrecea cu
șampanie la cazinou. Rar, când pierdea la cărți, avocatul cerea
cognac Napoleon și trabuc Monte Cristo, dar supărarea lui nu
ținea mult, pentru că era bogat și avea de unde pierde.
Tot așa, într-una din veri, avocatul fugise din București, să
caute răcoare. Între Prahove o întâlnise pe Frosi și pe loc fusese
răpit de frumusețea ei plăpândă și delicată, o frumusețe aproape
bolnăvicioasă, ca a Damei cu Camelii, de Dumas.
Peste puțin, avocatul i-o ceru pe Frosi de nevastă. Ștefan fu
de acord să i-o dea. Tot atunci, avocatul îi promise că, peste
câțiva ani, o va lua la București și pe mezină, adică pe Virginia,
ca să crească frumos cu ore de pian, de franceză și goblin. Mai
târziu își ținu promisiunea, dar nu pentru multă vreme.
12
ÎNTRE PRAHOVE
Căci după ce-o luară la ei pe Virginia, acum copilă de vreo 12

ani, plăpânda Frosi începuse să se topească, mistuită de-o boală
fără leac. Degeaba chemaseră zeci de doctori. Toți dădeau din
umeri și apoi plecau, învățând-o pe Virginia să-i dea soră-sii
injecții cu morfină și să-i picure picături Davilla.
Curând, Frosa muri.
Dar între timp, Virginia învățase la avocat să danseze în două
feluri dansul american Charleston și să cânte cu glas subțirel
cântecele și cupletele la modă, care se jucau pe Victoriei, la
Cărăbuș. Moștenise de la maică-sa un fel de vioiciune săltăreață
și o voce subțire și clară, pe care i-o asemuiau cu un clopoțel.
După ce cânta mai mult, i se punea în gât o usturime arzătoare,
ca atunci când mănânci miez de măcieș. Și se oprea puțin din
cântat, să tușească.
Asta se întâmplase Între Prahove, cu ani în urmă. Intrase
însetată în casă, să bea apă. Pe geam văzu o sticlă de bere. „Ce
bine, mai bună ca apa”, își zise, ca o Zangoriță...
Și bău, bău cu sete... În clipa următoare, Virginia căzu
sufocată. Apoi își vărsă mațele și burta plină de otravă. În sticlă
era sodă, Suzana și-o pregătise să spele rufe.
— Moare fata! Moare fata! Săriți, fraților! răsună toată valea
de groaza Suzanei...
Au sărit ai casei, s-au strâns vecinii, au sărit Turoaica,
Costoaia, Aglaia, Bleboaia cu Finel, nepotu-său. Au zgâlțâit-o
pe Virginia, au pălmuit-o, au ridicat-o cu picioarele-n sus, i-au
băgat în gât lapte și apă cu sare, au descântat-o și i-au vârât pe
gură doctorii băbești, aduse de Bleboaie.
— Turnați-i și țuică, bre, îi sfătui baba.
S-au temut că moare și-au chemat popa, care i-a citit la cap.
13
A zăcut atunci șase săptămâni, timp în care n-a putut scoate

un sunet. Se acoperise pe trup cu un fel de păr des, ca o pisică.
Paraschiva, soră-sa care avea o oarecare pregătire sanitară, nu
s-a mișcat de lângă ea, noapte-zi. După două luni, Virginia s-a
făcut bine.
Cânta acum tot așa de frumos, ca înainte. Doar că, din când
în când, o ustura locul prin care se strecura glasul limpede ca
un clopoțel, gingaș ca un fir de iarbă.
„Domnișori și domnișoare,
Cumpărați o mică floare,
De la mica florăreasă,
Care vinde flori în piață
Flori de Nu mă uita!...”
Locul de la Căciula Mare, numit și Între Prahove, căci acolo

se vărsa Azuga în cealaltă Prahovă, cea mare, nu mai era de
mult o pustietate, ca pe vremea lui Zangor, ciobanul cu 500 de
oi. La Glăjăria lui Aslan lucrau acum zeci de sticlari aduși de
Aslan tocmai din Bohemia și țigani salahori, aduși din Ploiești.
Erau ținuți cu leafă și culcați în baracă de lemn, lângă munții
de nisip și lutul pentru oale, cărat din Râșnov.
Odată cu venirea lui Carol, fabricile au crescut Între Prahove
ca bureții după ploaie. A lui Grunfeld, tot de sticlă, căci fabrica
lui Aslan murise în război. Urmară fabricile de salam, de
cașcaval, de cherestea, de șampanie, de postav, de ciment, de
var și șamotă.
14
ÎNTRE PRAHOVE
Iar deasupra tuturor, domnea regina dintotdeauna a fabricilor

de orice fel: fabrica de bere a maestrului berar din Brașov, a
domnului Grundt.
Astfel, domnul Grundt a făcut acolo timp de aproape jumă-
tate de secol, până la comuniști, cea mai bună bere din Europa,
pentru că prin fabrica domnului Grundt curgea cea mai bună
apă din lume: râul Azuga.
Lucrătorii domnului Grundt primeau o parte din plată și
în bere. Acest fapt le îngădui lucrătorilor săi să descopere noi
și noi desfătări ale vieții, cum ar fi să stingă dimineața beția
din țuică de Breaza cu bere proaspătă de Azuga. Acest lucru
îi făcea pe muncitori să-și iubească și mai mult patronul, să
lucreze pentru el cu mai mult spor și cu mai multă hărnicie.
Pe cea de-a treia fiică a lui Ștefan Zangor e chema Lenuța

și încă nu era măritată. Dar fata, la fel de frumoasă ca Frosi
și Maria, era totuși fată de măritiș. Lenuța se ducea mereu la
Turoaica, o văduvă tânără, bună și inimoasă, care trăia singură.
Casa Turoaicei se afla în apropierea Zangorilor. Deși văduvă,
Turoaica ținea gospodărie cu acareturi și avea cuptor, în care la
sărbători cocea pâine și cozonaci. Din când în când, Turoaica
aducea acasă câte un ofițer german, luat din gară. Ofițerul
rămânea la ea peste noapte, iar dimineața, la despărțire, neamțul
îi dăruia un parfum sau te miri ce...
Odată, unul i-a dat un pliculeț frumos, spunându-i că
înăuntru este fond de ten. Apoi, neamțul sărută Turoaica pe
gură și dus a fost. Când a desfăcut plicul, Turoaica observă că
în el nu se găsea fond de ten. Era praf de pureci. Dar ea nu
s-a supărat pe neamț. Turoaica rămase pe mai departe aceeași
femeie bună și încrezătoare cu oamenii.
15
— Tanti, îi zise odată Lenuța. Mi-e frică de mă iau sudori

reci. Și n-are cine mă asculta și apăra, tanti! N-are cine mă
sfătui!
Turoaica își făcu o cruce, apoi oftă dureros.
— Ucide-l-ar toaca de moroi și de pricolici! Scârnăvia
dracului, cu cine l-a făcut pe el și tot neamul lui! Ptiu!
Luându-se după Turoaică, Lenuța se scutură și ea înfiorată,
făcându-și cruce.
— Leanco! adăugă Turoaica. Stai colea, să-ți spun ce să faci.
— Ce, tanti? Simt că mor. Mă pândește seara, dar și ziua îmi
dă pocitania târcoale. Cum ies din casă, dacă-mi rotesc puțin
ochii, imediat îl zăresc pitit ba după un gard, după un trunchi,
după un pietroi. Dacă sunt singură, vine în urma mea și mă
cheamă cu glas gros, parcă-i un cerb bătrân. Mă ademenește
să fug cu el în pădure. „Hai, Leanco, și-om trăi amândoi!”,
mormăie huiduma...
— Ăsta-i Ucigan, Leanco! E Belzebut, bre! Scaraoțchi! se
cruci Turoaica. E Satan, Leanco! Mamona! E Benga, Procletul
și Faraonul dracului! Ptiu!
— Ieri am adunat din pădure câteva brațe de ferigă, urmă
Lenuța. Să i le dau maică-mii, ca să le pună pe tren – știi că
mama are contract cu o florărie din București. Și-mi iese în cale
ăsta, Ardene. Era cu securea la brâu și târa după el o crosnie3
de lemne. Până să clipesc, namila mă apucă de cozi și-și pune
mustățile pe gura mea, tanti! Ptiu!
— Ha-liuuu, se văită Turoaica, plesnind palmele.
3. Legătură, sarcină
16
ÎNTRE PRAHOVE
— Dar să știi, tanti: pe cât e Ardene ăsta de urât – dracu’ să-l

pieptene! – să știi că gura-i miroase frumos. A fragi, zmeură
și-a bureți de toamnă...
— Dracu’ să-l ia, Leanco! Ce ți-a mai făcut, păcatele mele? fu
curioasă Turoaica. Ți-a mai făcut ceva?
— Nu, tanti, nimic! o dezamăgi Lenuța. Doar atât mi-a mai
hârâit în ureche: „Leanco! De nu vii acum cu mine, te fur până
e iarăși lună...”. Acum mi-e frică și de umbra mea, nici n-o să
mai ies din casă.
— Să nu mai ieși, Leanco, întări Turoaica. Uite ce mi-a
povestit Costoaie. Știe de la nepotul Bleboaiei, de la Ghiți.
Ghiți doarme noaptea la ea, că ziua lucrează la pădure, cu
taică-tău.
— N-o să mai ies din casă, tanti. N-are cine mă apăra. Tata-i
bătrân, Tică-i fricos, iar Ion e slab. Nu mai zic că amândoi
mereu sunt beți...
— Deunăzi, continuă Turoaica, Ghiți a lucrat la pădure până
târziu și n-a mai coborât Sorica, a rămas peste noapte sub o
streașină deasă de cetină. Se puse să privească cerul, fumând...
Era o noapte de august, cu rouă. Răsări o lună așa de mare
și roșie, parcă fusese muiată în vin roșu. Atunci, Ghiți auzi
ridicându-se dintr-o tăietură de fag un fel de muget gros și
smucit, ca încercarea repetată a unui cerb ferecat să se smulgă
din lacăte. Ghiți a simțit gheață pe șira spinării...
A crezut că auzea boncănitul unui cerb, dar era prea devreme
pentru boncănit. S-a aplecat pe sub cetină, să vadă mai bine
în tăietură. Locul era bătut de lumina roșie a lunii. Ce-a văzut
acolo i-a înghețat sângele în vine, Leanco!...
— Ce-a văzut, tanti?
17
— O dihanie, bre! Ședea în patru labe, lăsându-și capul pe

spate. Arătarea asta slobozea o chemare omenească. Chema
așa: „Leancoooo!... Leancooo!”, uite-așa striga în lună. Și din
gură-i țâșneau aburi, bre!..
— Era Ardene, tanti? întrebă înfiorată Lenuța.
— Da, el era! Prefăcut în moroi. Că s-a ridicat în două labe,
Leanco! Avea brațele lungi, umerii lați și securea pe care nici-
odată n-o lasă! Era Ardene, bre!...
— Ce să fac, tanti? păru Lenuța deznădăjduită. Tata îmi face
Act de dotă, că vrea să mă dea după un notar din Basarabia.
Ăla-i om serios, cu stare și avere. Dacă mă fură Ardene? Dacă
mă ia în pădure?
— Să fugi ca de dracu’, Leanco! Și nu mai ieși din casă!
— Cum de s-a sălbăticit așa tare omul ăsta, tanti? întrebă
Lenuța.
Ea părea, dar parcă totuși nu părea chiar așa înspăimântată
de acel Ardene, căruia gura-i mirosea a fragi.
— Nimeni nu știe, Leancă... Demult, Ardene a lucrat o vreme
la pădure cu taică-tău. Dar apoi s-a ascuns undeva, e pustnic
prin munții Baiului, unde trăiește ca fiarele, fără foc iarna. Dar
nu-i ca sfinții din calendar. Din când în când, Ardene coboară
Între Prahove, după muieri. Acum, a pus ochii pe tine.
Unii zic că-i pricolici, adică moroi. Alții povestesc că se
împreunează cu fiarele. Pe brumă, când boncăluiesc cerbii,
Ardene pândește și dă deoparte o ciută, sau două ciute... Le
crăcănează apoi cu genunchiul și le împlântă pe la spate cu o
bărbăție tare, cum e cerbul în călduri. Alții, zic că se împreu-
nează și cu lupoaicele, care fată după aia alți moroi și alți prico-
lici cu față de om, care-i și seamănă...
18
ÎNTRE PRAHOVE
— Dracu’ să-l ieie, tanti!, îl blestemă Lenuța, destul de indi-

ferentă.
— Leanco! Stai de vorbă cu frate-tău. Cu Ion!... Cu Ion te
mai poți înțelege. Nu cu Tică, ăsta-i mereu beat! Zi-i să șadă
toată ziua pe lângă tine. Și la o adică, să te ascundă, bre!...
Cât a trăit cu neamțul, căruia între timp îi mai făcuse un

copil, băiat de data asta, Maria cunoscuse un fel de viață care
părea mai mult vis decât adevăr. Bucureștiul era pe atunci
asemuit cu Parisul, adăugându-i-se, din centru până-n maha-
lale, un anumit farmec bizar, pe care Parisul nu-l avea, un
farmec iubit și detestat, respingător și seducător amestec
între balcanist și levantin, ca parfumul dulceților de trandafiri
în fum de narghilea, de momițe și mititei puși pe.grătar, de
tuslama și ciorbă de burtă, pălării de ultima modă franceză și
stambe multicolore țigănești. Cum scrisese un călător despre
București: locul în care nimănui nu i-a fost vreodată rușine să
înmoaie trandafirul4 în cupa de cristal plină cu cea mai scumpă
șampanie franțuzească.
Maria locuise pe Podul Mogoșoaiei, într-o casă boierească,
închiriată scump de ofițerul german, Dumnezeu știe de
unde avusese neamțul atâta bănet. Trăiseră departe de uliţele
sărăcimii, înguste și mereu înglodate în nămoluri puturoase,
căci în mahalale rufele se spălau direct în Dâmboviţa, tot
unde se arunca și gunoiul. Nu scormoniseră niciodată în Valea
Plângerii, adică prin groapa de gunoi de lângă Bellu, după ceva
trebuincios. Maria ținea acasă servitoare unguroaică și ieșea pe
Victoriei în trăsura militară a neamțului, uneori cu automo-
4. Cârnați fără maț
19
bilul, când mergeau la Capșa sau la Cireșica, să-l asculte pe

Zavaidoc.
Iar neamțul, cât era el de înalt ofițer german, lua copiii sub
mantaua lui, pe Emma într-o parte, pe băiat în cealaltă, ca să
nu răcească când îi scotea la aer curat.
După ce neamțul fusese mobilizat de armata germană, dispă-
rând undeva în războiul din apus, toate cele dinainte ajunseră
doar niște amintiri poleite cu aur, nimic mai mult.
Maria l-a așteptat cât l-a așteptat pe ofițer și a plâns cât a
plâns. După ce-a văzut că neamțul nu se mai întoarce, a luat-o
de la capăt.
A fost nevoită să plece din casa boierească de pe Victoriei,
luând cu chirie o magherniță în Crângași, cu două mici odăi
pentru ea și copii. După o lună de opărit dușumelele și spălat
pereții de ploșnițe, Mariei i se făcu dor de un local cu lume
bună – ca altădată, la Capșa –, unde să poată lua prăjituri cu
ciocolată și lichior Grand Marnier Cordon Rouge.
Întâi a vrut să meargă la „La Leul și cârnatul”, unde un cârnat
costa fix un leu. Mai avea de ales între „Falcă de măgar”, „La
Marița borțoasa”, „Ochiul lui Dumnezeu” sau „Groapa dulce”, unde
cântau Buică și Ochi albi. Dar cine știe cum se întâmplă, că de
data asta Maria nimeri cârciuma „La Trei ochi sub plapumă”.
unde îl cunoscu pe domnul Nicu.
Mesele erau toate ocupate, Maria ședea singură la o masă și
domnul Nicu îi ceru voie să se așeze lângă ea.
— Madam! Lasă-mă să stau cu dumneata..., îi ceru voie, apoi
chemă băiatul, pocnind degetele.
— Băiete!... Aici!
20
ÎNTRE PRAHOVE
Băiatul – un bătrân gras, sprinten – îndată sosi aplecat de la

mijloc, să ia comanda.
— Ce să fie, domnu’ Nicu?
— Băiete! Uite ce... O litră de prună! Ciorbă de burtă,
patricieni și șpriț. Bine-i să trăiești, madam!, adăugă domnul
Nicu, privind-o pe Maria... Apoi o întrebă:
— Singură, madam? Eu sunt domnu’ Nicu, dă-mi voie să mă
prezint: Nicu, macagiu, acar la Gara de Nord!
— Singură, domnu’ Nicu, singură, recunoscu Maria. Sunt
doar cu copiii. Uite-i, ăia doi care se joacă pe maidan... Emil,
Emma! Fiți cuminți!
Băiatul reapăru cu ciorba domnului Nicu. Aburii miroseau
a usturoi cu ardei iuți puși în oțet și-a „Trei ochi sub plapumă”.
— Băiete! îi mai ceru domnul Nicu bătrânului chelner. Mai
vino cu un țoi și-o ciorbă, pentru madam!...
— Maria, văduvă, minți ea, lăcrimând. Maria, văduvă!
Pentru că ofițerul neamț n-o luase dintre Prahove pe Maria
cu tot ce trebuie: cu popă și cu acte la primărie. O ținuse la
București ca pe o prințesă, asta-i drept, dar ca pe o prințesă a
nimănui, bastardă fără blazon și fără hârtii doveditoare. Maria
fusese o țiitoare...
—  ... o ciorbă la madam Maria, băiete! Da’ cum de s-a prăpădit
bărbatul dumitale, madam Maria? Nevastă-mea, Dumnezeu
s-o ierte, femeie bună a fost, iubea păsărelele. M-a pus să le
cioplesc o cușculiță drept în vârful unui par, căzuse zăpadă și
nu mai găseau firmituri, sărmanele... Nicule, zice Dida, așa o
chema, Dida. Nicule, îmi zice Dida, fă-le o căsuță păsărui-
cilor, dragele... Și uite-așa ofta! Eu am furat de la depou placaj
și-un par lung cât streașina. Mă apucasem să cioplesc cușca în
21
magazie, mai beam un țoi, mai ciopleam, mai beam un țoi...

Îmi place țuica, madam Maria, atâta plăcere am. După leafă,
zăbovesc aici, la „La Marița borțoasa”, și-l ascult pe Ochi albi.
Domnul Nicu ciocni păhărelul cu Maria, apoi urmă:
— Dida, tot mai rău și rău și tot mai rău... A murit până
la Crăciun, de mică suferise de plămâni, asuda noaptea... Nici
n-a mai apucat să vadă parul și cușculița din vârf. Dida iubea
păsărelele, ce le mai iubea... He-hei, madam Maria, bine-i să
trăiești!
La o masă din apropiere, doi bărbați vorbeau între ei. Maria
ciuli urechile.
— Închide pianu’5, pehlivarez, spuse unul.
— Ce-i moftu’, oxi-mi-ai bulu’! păru celălalt nedumerit.
Erau de-o vârstă cu domnul Nicu și amândoi se uitau pe sub
sprâncene, așa cum se uită deținuții cărora le este interzis să-și
privească gardianul în ochi.
— Mulă a îngrășat întăritura6. Cu pontoarca7!..., explică
primul.
— ... trăiască Mulă, ca morcovu8’! Singur? se arătă nedumerit
al doilea.
— În terță9 cu Giulă.
— Care Giulă, Giulă-schiorul10?
5. Păstrează secretul
6. A furat casa de bani
7. Pilă folosită de hoți
8. Să moară, intre în pământ
9. Împreună cu...
10. Bețivul
22
ÎNTRE PRAHOVE
— Îhî... Jabracul11!
— Păi, olacul12 ăsta dă la jaguar13.
— Dă, dă, că-i pământ de flori... Caiafa14 bagă ciur la cabă15.
— Și?
— Păi, caidu16 n-a întors. A pus jos pagnosul’17. Și apoi, ăsta
dă la cap de bou18.
Auzindu-i pe cei doi, Mariei i se făcu dintr-odată frig. Se
scutură din tot corpul, i se făcu pielea de găină și-și trase pe
umeri șalul ei scump, roșu ca flacăra. Își chemă apoi copiii, care
rupseseră din gard două nuiele și acum se băteau, cum văzuseră
la cinema.
— Dumneata unde stai, madam Maria? o întrebă domnul
Nicu.
Maria lăcrimă din nou, dar de data asta o făcu sincer.
— Nu stau bine, domnu’ Nicu. Nu stau bine... Cât a trăit
iubitul meu soț – Dumnezeu să-l ierte și pe el, și pe Dida
dumitale!..., – am locuit în case mari, pe Podul Mogoșoaiei,
aveam servitoare unguroaică și trăsură militară la scară. Dar
acum, singură și fără bani, spune și dumneata!... Am luat două
odăi în Crângași, pline de șoareci și ploșnițe, unde m-am aciuit
să dorm cu copiii. La fiecare lună, 20 de lei îmi ia proprietă-
11. Hoț foarte periculos

12. Complice
13. Șeful pușcăriei
14. Hoț cu două fețe
15. Polițai de închisoare
16. Șeful hoților
17. Banii
18. Procuror
23
reasa, o jidancă zgârcită. Dar despre ce vorbesc oamenii ăștia

doi, domnule Nicu? Că mă ia frigul...
Între timp terminaseră ciorbele, acum mâncau patricienii,
înghițind la fiecare îmbucătură puțină zmeurică19 parfumată
și acrișoară.
— Ei, răspunse domnul Nicu. Îi cunosc, sunt băieți buni, dar
fără noroc. Îi știu din mahala, madam Maria, nu-ți fie teamă
de ei, n-ar face rău nimănui, mai fură, atât... Sunt șuți, jmenari,
manglitori, pungași, țepari, dar n-ar face rău. Au niște vorbe ale
lor, să nu-i priceapă gardienii în pușcărie. Uite, ăla încruntat e
Mongolu, îl cunosc...
În timpul ăsta, Mongolu îl zări pe domnul Nicu. Mongolu se
ridică și veni la masa lor, părând bucuros că-l vede pe domnul
Nicu.
— Să trăiești, nenea Nicule!
— Hai noroc, băieți! Bine-i să trăiești!
— Nene Nicule! Uite ce-i! Dă-mi 5 lei, știu c-ai luat leafa.
Sub formă de împrumut, nene, doar ți-i dau înapoi. Știi mata
că eu nu-s om de pagubă, nenea Nicu!
— Știu, mă, băieți! Ține de aici, mă, băieți! zise domnul Nicu,
scoțând din portofel 15 lei și punându-i în palma lui Mongolu.
Mongolu îl îmbrățișă, mulțumindu-i:
— Să trăiești, nenea Nicule! Că bine faci, bine găsești! Și să
fie de sufletul Didei matale, fie-i țărâna ușoară! Ți-i dau înapoi,
nene, ți-i dau mâine, poimâine. Dar dacă nu ți i-oi mai da,
nene, mata să nu te amărăști, nenea Nicule!
Și jmenarul plecă. Maria îi privise tăcută, înțelegând că pe
lumea asta există o mulțime de alte lumi, pe care încă nu le
19. Vin țărănesc, zis și streșinică
24
ÎNTRE PRAHOVE
cunoștea. Ea trăise doar Între Prahove, unde o crescuseră

Ștefan cu Suzana; apoi, trăise pe Podul Mogoșoaiei, unde o
crescuse ofițerul neamț. Atât!
— Domnule Nicu! Să vezi dumneata ce-au învățat copiii mei
aici, de când stăm în Crângași. Înainte, vorbeau germana, fran-
ceza, doar câte-o înjurătură ungurească mai aflau de la Roji,
servitoarea noastră. Acum însă umbla pantaraura20 pe stradă,
cu țiganii. Ieri numai o aud pe fiică-mea, pe Emma. Se certa
cu frate-său. Și-i zice așa: „Abrudiga-mi-ai buzbanghiu’!” Iar
frate-său o scuipă și-i zvârle în obraz: „Gruștuli-mi-ai harap-țâ-
țoiul!” Spune și dumneata, domnule Nicu...
— Madam Maria! Eu zic așa: hai și mută-te la mine! Am tot
două odăi, una pentru copii. Să vezi cum au să pună firmituri
de pâine și de mămăligă în cușculița păsărelelor. Vino, madam
Maria! Te iau de nevastă cinstit, te iau la primărie, așa cum te
afli dumneata: văduvă și cu doi copii. Am leafă bună, că sunt
acar. Fără mine nu pleacă trenul, madam Maria...
He-heei, bine-i să trăiești, madam! După ce șuier eu din
țignal și-i dau liber, îmi place să privesc cum trece trenul pe
lângă mine. Prinde goană către Constanța, ori către munți,
către locul Între Prahove, de unde zici dumneata că te tragi,
madam Maria... Stau oamenii la fereastra vagonului și fumează,
copiii își lipesc nasul de sticlă, unii-mi fac cu mâna. Locomo-
tiva șuieră... He-hei, îmi zic eu, bine-i să trăiești, nea Nicule!
Păi, nicăieri nu v-ați duce, dacă n-ar fi nenea Nicu, macagiul!...
După ce-o ceru de nevastă în acest fel romantic, domnul
Nicu chemă băiatul, ca să-i plătească țuica, ciorbele și patrici-
enii. Când băgă mâna sub haină după portofel, nu-l mai găsi.
Dar nu-i păru rău. Își aminti vorbele lui Mongolu: tu să nu te
20. Vagabondează
25
amărăști, nene Nicule!... Așa era domnul Nicu, blând, bun și nu

se supăra de pagubă.
Atunci, plăti Maria consumația, o plăti din banii ei puțini.
Iar băiatului cel gras îi lăsă un bacșiș gros, cum făcea ofițerul
german.
În aceeași lună, pentru prima oară în viața ei, Maria deveni
mireasă și soție cu acte în regulă. După aceea, se mută în Grant,
în maghernița macagiului Nicu.
Bătrânul Zangor simțea că n-o mai duce mult. Cu cât îl lăsau

puterile și sănătatea, privea tot mai des în trecut, unde se depă-
nase fosta lui tinerețe, fosta lui viață și privea înainte, la ce
urma să lase după el. Toți oamenii bătrâni sau bolnavi fac asta,
își adună în minte toate izbânzile vieții, tot adună și scad ca
niște contabili, care însă nu uită nici înfrângerile, cu datoriile
lor.
Ce rămâne după?..., scormonește în mintea fiecăruia gândul,
agățându-se, în van, de o nemurire părelnică. Ce rămâne?
Păi, rămâne casa cu un cat – puține se ridicaseră Între Prahove
așa frumoase –, apoi banii agonisiți din slujba de pădurar regal,
Rămân și cei patru boi de pus la car, când intri după trunchiuri
pe Sorica.
Dar, mai cu seamă, rămân copiii. Fetele sunt cuminți – Frosa
și Maria, deja la casa lor; pe Lenuța ar vrea să o dea unui notar
din Basarabia, mai trebuie doar să-i facă Act de dotă, Lenuței îi
va lăsa o fâneață pe Sorica. Apoi, mai rămân de aranjat Para-
schiva cu Virginia, o vedea cum o face și cu ele...
26
ÎNTRE PRAHOVE
— Lenuță! îi vorbi bătrânul. Vreau să te dau după un notar

din Basarabia. De ce, măi, Lenuță, să nu fii și tu cucoană, cum
e Frosa?
Dar Lenuța încă se codea, gândindu-se la Ardene. Era el
sălbăticiune și mutălău, dar mutălăul vădea atâta sănătate și
putere... Mai era mirosul pe care Lenuța apucase să-l guste, un
miros de mure și ciuperci de toamnă, un miros ademenitor, pe
care Lenuța l-ar fi vrut și în pat.
— Unde-i Basarabia, tată? E departe? îl întrebă ea pe
taică-său.
— Departe, departe... Dar acum sunt trenuri, Lenuță. Și
apoi, tot de-ai noștri trăiesc și pe-acolo, doar că-s împestrițați
cu bulgarii, cu muscalii, jidanii, grecii, cu găgăuții...
— Ce-s aceia, găgăuții, tată? râse Lenuța.
— Găgăuții21? Sunt niște turci botezați, răi și-ai dracului...
Dar nu te teme. Tu vezi ce viață am trăit eu aici? Am trăi greu,
Lenuță! Am iubit țuica de Breaza, am iubit-o pe Suzana și
v-am iubit pe voi.
L-am mai iubit pe Măria-sa, Carol, care mi-a dat pășunile. Și
pe domnul diriginte de șantier, Schultz, care mi-a dat leafă de
pădurar. În rest, muncă și muncă de rob... Tu, du-te după notar,
Lenuță, du-te și-i fi cucoană!
Așa-i vorbi bătrânul.
Băieții lui sunt răi. Bătăuși și cuțitari, băgaseră spaima în
lume. Se bat chiar și între ei. Tică începuse să bea de mic, după
ce o țigancă îi ghicise că are să moară treaz. De atunci, se stră-
duia să nu-l prindă moartea pe uscat și, ca să nu se întâmple
asta, Tică bea întruna, noapte-zi. După o vreme, Tică uită de
21. Găgăuzi
27
moarte, dar rămase cu năravul băuturii, căruia i se adăugă și un

soi de arțag iscat din te miri ce, care se termina întotdeauna cu
bătaia.
Frate-său, Ion, semăna leit cu Tică. Și ăsta bea mult, se bătea
și chiar dădea cu cuțitul. Dar în vreme ce lui Tică nici nu-i
păsa de sărăntoci, Ion nu putea să îndure împrejurările în care
vedea copii în suferință, văduve obidite, lume săracă și aflată
fără scăpare.
Lui Ion îi mărturisi Lenuța că Ardene umblă pe urmele ei.
Ca s-o fure și s-o ducă la el în pădure, în munții Baiului, unde
nimeni n-ar mai fi găsit-o.
Cădea o seară de toamnă rece și atât de udă, cum numai Între
Prahove se întâmplă. Ploua cernut, mititel. Vântul umbla ca un
stăpân prin păduri, brazii se văitau aplecați din șale, se scuturau
stropii din cetini și fâșiile învolburate de ceață chiorau de tot
cele două, trei felinare galbene de pe drum.
— E nebun, Ioane! îi vorbi Lenuța. Turoaica zice că acolo, în
pădure, se face pricolici, moroi, Proclet. Că pocitania noaptea
ia chip de lup, se pune în patru labe și urlă în lună: „Leancoo!...
Leancoo!”. Încremenește pădurea de groază. Apoi, moroiul
crăcănează ciutele cu genunchiul și se împreunează cu ele,
Ion... Ptiu!
— Crăcănează pe dracu’, Lenuță!, o liniști frate-său, Tu atâta
să faci, nu te mai îndepărta de casă. Nu te mai duce singură în
pădure, după ferigă. Dacă prind eu vârcolacul pe lângă tine, îi
fac buzunare în burtă. Cu briceagul, Lenuță!
Ion se înfierbântase, încercând să-și facă curaj. De fapt, și lui
îi era frică de Ardene.
28
ÎNTRE PRAHOVE
— Îi retez mătărânga22 cu securea, Lenuță! Îi zmulg juru-

beaua23 cu argeaua24, Lenuță!...
— Mă, Ioane, îl strânse Lenuța de braț. Nu mai râde! Iată-l,
chiar acum îl simt pitit în întunericul din urma noastră.
Miroase frumos, al dracului Ardene ăsta!, are un miros așa de
curat... Miroase a mure și a bureți de toamnă, Ioane. Îl simt
după miros, fir-ar al Bengăi să fie!
Lenuța se răsuci pe călcâie, iscodind cu teamă în poala
sălbatică a pădurii. Între Prahove, pădurea se prăbușește, ca
o vâltoare verde, de-a dreptul în drumul cu casele oamenilor.
Crengile arămite și arse de brumă tremurau ude și în umbra
fiecăreia se putea ascunde un moroi, un pricolici.
Inima Lenuței se opri. Într-un desiș negru, văzu cum o mână
uriașă de namilă dă de-o parte două, trei crengi stufoase și cum,
din ceața galbenă, se ivește o căciulă de urs. De sub ea, doi
ochi de râs tăiau întunericul, scrutând înspre ei – către ea și
frate-său, Ion.
— Ioane! Uite goiul, Ioane! abia putu Lenuța să mai
șoptească. Uite-l colo, sub crengi... Mi s-au tăiat picioarele!
Doamne, Iisuse Hristoase, să fugim! Ioane! Îl vezi?...
Ion privi încordat spre hățiș. Lui, ba i se părea că vede în
umbră niște ochi, ba că nu-s ochi, ci doar niște luciri de apă
legănate pe frunzele ude. Ba că-i o căciulă groasă de blană, ba
o cetină ruginită și încâlcită. Apoi, desluși limpede huiduma.
În cojoc, ieșea din pădure și se apropia agale de ei, cu securea
la brâu.
22. Penis
23. Idem
24. Clește
29
Ardene ăsta era una cu pădurea și vântul, cu ploaia și întu-

nericul, părea desprins din ele și totuși plămădit din amestecul
lor. Lui Ion îi trecu prin cap că într-adevăr Ardene crăcănează
ciutele cu genunchiul, că se împreunează nu doar cu sălbăticiu-
nile, ci și cu pădurea, cu Prahovele și cu vânturile iernii... Iar
acum, poftea la Lenuța!
Locul în care se aflau era aproape de casa Turoaicei. Priviră
ferestrele ei. Geamurile erau întunecate, numai într-o fereastră
aburea pe geam o lumină roșiatică slabă, ca de candelă.
— Haide, Ion! Să intrăm la tanti Turea, îl rugă Lenuța. Bate
tare în poartă, frate! Hai, bate mai repede! Bate cu securea,
lovește lemnul, Ioane, să ne deschidă!
Câinii Turoaicei prinseră să hămăie, zbătându-se în lanț.
Ion privi în urma lui. Ardene se desprinse din ceață, mare
cât un mal care se surpă pe ei. Se apropia mormăind, bălă-
bănind într-o mână securea, iar cu cealaltă făcându-le semn
să rămână pe loc, să-l aștepte, să se înțeleagă. „Stați pe loc!”
mormăia huiduma.
Ion simți gheață pe șira spinării. Își pipăi cuțitul de la brâu,
strânse mai tare coada toporului și înjură încetișor. Îi șopti
Lenuței:
— Să nu bătem în poartă, Lenuțo! Că Turoaica-i în pat cu
un ofițer neamț, am văzut-o eu de dimineață luându-l din gară.
Du-te și ascunde-te în cuptorul de pâine. Hai, Lenuță! Sari
iute gardul la Turoaică! Eu îl aștept uite-aici pe moroi. Și o
să-i retez mătărânga – ‘tu-l în bijboacă pe mă-sa! – ca să-l văd
atunci cum mai crăcănează el ciutele cu genunchiul!...
Lenuța nu mai stătu pe gânduri. Ca o veveriță speriată, țopăi
peste stâlpul porții Turoaicei și într-o clipă fu de partea cealaltă,
30
ÎNTRE PRAHOVE
lângă cuptorul zidit. Lenuța era zveltă ca un fir de ferigă. Aple-

cându-se, puse capul la gura cuptorului. Apoi zvâcni de două
ori din picioare și îndată se pierdu în întunericul dinăuntru,
care mirosea a pâine și a fum. Lenuța se bucură, căci încă era
cald acolo, în întuneric. Pentru că dimineața Turoaica aprin-
sese cuptorul, ca să-i facă ofițerului german plăcintă cu brânză
sărată.
În timpul ăsta, uriașul Ardene se prăvăli peste Ion.
— Unde-i? Unde-i? gemu Ardene, privind peste gardul
Turoaicei.
— Cine, mă? făcu Ion pe prostul. Ți s-a năzărit, goiule!...
— Leanca, Ioane. Unde-i? Unde s-a ascuns? Leancooo,
Leanco, boncălui Ardene furios. Unde-i, mă, Ioane? Spune, sau
te tai cu toporul!
— Cine să fie, mă?
— Am văzut-o sărind dincolo de gard...
— Ai năluci, namilă! îi zise Ion, privindu-l însă cu teamă.
De la traiul tău sălbatic, fără foc iarna, acum ai năluci. Te-ai
smintit, bre! Puți a bureți de toamnă, d-ăia nebuni! Umblă
vorba prin sat că te faci cerb și crăcănezi ciutele cu genunchiul.
Te-ai smintit! Leanca nu-i aici!, mai apucă să spună, sugrumat
de spaimă.
Atunci, Ardene își înfipse mâna groasă, cât un crăcan de
lemn, drept în gâtul lui Ion și începu să strângă, să strângă, tot
apăsându-i capul în stâlpul porții.
— Unde-i, mă? Sau de sugrum ca pe-o vrabie... Unde-i?
Ochii lui Ion începuseră să se umfle și să se înroșească.
Suflarea lui, gâtuită în mâna lui Ardene, abia se mai putea stre-
cura prin strânsoare. Picioarele i se înmuiaseră, dar judecată
31
Ion încă avea. Începu să caute pe sub haină, să apuce briceagul,

vrând să i-l împlânte celuilalt în burtă.
Dar Ardene pricepu ce voia Ion să facă cu briceagul. Într-o
izbucnire de turbare, ridică atunci securea, pregătindu-se să-l
lovească în țeastă. Ion văzu prin roșul ochilor săi cum toporul
lui Ardene se ridică. Era mare și greu, ca o soartă rea. Cu fiorul
morții în piept, Ion icni ș își zmulse gâtul din mâna lui Ardene,
chiar în clipa în care toporul cădea.
Tăișul securii nu-i mai nimeri capul. Securea căzu și izbi în
stâlpul de lemn al porții Turoaicei, de care Ion se agățase. Îi
prinse doar degetul mic. Și degetul însângerat al lui Ion căzu
în piștelnița ploii de toamnă...
Răcnetul lui de durere se adăugă urletelor dulăilor Turoaicei,
care erau gata-gata să-și rupă lanțurile. În cuptorul de pâine,
Lenuța tremura și spunea neîntrerupt Tatăl Nostru.
Într-una dintre odăile casei se aprinse o lanternă militară.
Ușa Turoaicei se deschise și în pragul ei se ivi ofițerul german.
Neamțul era doar în izmene, dar apucase să-și pună bocancii.
— Wer ist da25? strigă vocea ascuțită a neamțului, o voce obiș-
nuită să strige comenzi militare.
Pe același ton răstit ofițerul îi cerea Turoaicăi și să se dezbrace
și tot pe același ton o mințea că o iubește.
Dincolo de gard, Ardene îl apucase iarăși de gât pe Ion, în
timp ce acesta gemea, privindu-și mâna rămasă fără deget.
— Und was willst du26? mai întrebă vocea militară.
Turoaica ședea goală în spatele ofițerului. Era galbenă,
desculță și-și făcea cruce neîncetat.
25. Cine-i acolo?

26. Și ce vrei?
32
ÎNTRE PRAHOVE
— Komm ans Licht! Haende hoch, sonst schiesse ich27!

Dar neamțul nu așteptă să iasă cineva în lumină, cu mâinile
sus. Fusese o cacialma. Așa cum se afla, în bocanci și izmene,
puse mâna pe revolver și trase pe deasupra porții, unul după
altul, cinci focuri asurzitoare.
Turoaica își puse mâinile la urechi. Lenuța leșină în cuptor.
Dulăii turbară.
Ardene se înspăimântă. Cândva, în pădurile prin care sălă-
șuise, niște braconieri care îl luaseră drept urs trăseseră din
depărtare în el cu pușca. Îl răniseră în umăr. Rana i se umflase,
se făcuse vânătă, dar până la urmă scăpase cu viață. De atunci,
Ardene se temea de împușcături.
Ardene îi dădu drumul lui Ion. Din câteva sărituri lungi, ca
un cerb, se pierdu în verdele ud și întunecat al pădurii. Ion
plecă undeva și el, cocoșat peste brațul rămas fără deget, pășind
mânios și înfrânt, fără a se mai gândi la Lenuța din cuptor.
Între timp, Lenuța se trezise din leșin, dar acum îi era frică să
iasă de-acolo.
Către miezul nopții, o vulpe flămândă, nărăvită la găinile
Turoaicei, apăru amușinând pe lângă garduri. Vulpea era udă și
prăpădită și-și țâra țâțele fleșcăite prin piștelnița ploii. Fătase
șașe pui, care-o așteptau hămesiți în vizuină, iar ea nu avea
destul lapte.
Tot mirosind, vulpea dădu peste degetul însângerat, care
rămase plutind în piștelniță. Mai întâi, îl linse ușurel și cu oare-
care teamă, dându-și seama că așa ceva bun nu mai mâncase
niciodată.
27. Ieși în lumină cu mâinile sus, altfel te împușc!
33
Apoi, vulpea îl înșfăcă între dinți, pierzându-se cu degetul lui

Ion în pădure, către vizuina în care puii o așteptau. În acest fel
își dădu Ion Zangor obolul către viața tainică și fremătătoare
a pădurii, hrănindu-i din carnea sa pe cei șase pui hămesiți de
vulpe.
Domnul Nicu, macagiu în Gara de nord, era un om bun. Iar

omul bun este astfel, adică bun, fără vreo strădanie aparte, nu-l
vezi chinuindu-se și ostenindu-se să fie bun. Este așa în chip
normal, firesc și ușor ca respirația vântului, căci asta a fost la
început menirea omului pe lume, e drept, ratată mai apoi: să
fie bun!
Pe omul bun îl simt câinii, aleargă după el copiii, până și
creanga înflorită de vișin se apleacă spre el. Când domnul Nicu
se întorcea acasă băut, săreau în întâmpinarea lui copiii, câinii
străzii îl lătrau și-i lingeau mâinile, șuții de mahala îl cercetau
cu gândul să-l fure, dar cel mai des nu-i luau nimic, pentru că
acarul era un om bun. Doar îi ziceau „Să trăiești, ‘nea Nicule!”,
iar domnul Nicu le răspundea „Bine-i să trăiești, mă, băieți!...”
Chiar de la început, când o cunoscuse în cârciuma „La trei
ochi sub plapumă” domnul Nicu a simțit că Maria era altfel
decât el, că Maria avea ceva de cucoană și că îl urmează – pe
el, macagiul – de nevoie, nu din vreo dragoste înflăcărată. Era
atât de frumoasă, încât în primele nopți domnul Nicu nici nu
putuse dormi în pat cu Maria. Se vârâse lângă ea sub plapumă
cu grijă să n-o atingă și răsuflase acolo subțirel, cu capul dat
într-o parte, doar cât să nu se sufoce. Nici vorbă de sforăit, ca
înainte.
Maria l-a iubit însă din prima zi pe domnul Nicu. Nu era el
pomădat ca neamțul, nu mirosea a parfumuri și a alte șmacuri
34
ÎNTRE PRAHOVE
bărbătești, era țepos toată săptămâna, pentru că domnul Nicu

nu se bărbierea ca ofițerul neamț, în fiecare zi, ci doar sâmbăta,
iar uneori nici atunci.
Dar era un om bun. Iar Maria l-a cizelat și l-a șlefuit cum s-a
priceput ea mai bine. Să nu regurgiteze la masă, să mănânce
ținând coatele apropiate, să le zică femeilor pe stradă „bonjour”
ori „bonsoir, madame”! – după cum era zi, sau seară –, să nu se
uite-n batistă după ce-și suflă nasul, să facă baie mai des și să
nu mănânce ceapă sau usturoi în seara în care voia să se culce
cu ea.
Leafa lui de acar era bunicică și era plătit regulat la fiecare
început de lună. Nicu lua cam 2500 de lei, pe când kilul de
carne de vită (cat. I) costa 17,59. O pâine făcea 7,75, suta de
ouă costa 154,15, o găină făcea 40,90, cafeaua 88, măslinele
33,90 kilul, iar kilul de vin alb costa doar 19,50 lei. Chiria pe
maghernița lor nu era mare lucru.
Cu toate astea, Maria ținu morțiș să lucreze și ea. Își luă o
slujbă ușoară la poștă, unde îl cunoscuse mai demult pe conta-
bilul șef, pe domnul Ciupercea, încă de pe vremea în care trăise
cu neamțul.
După aia, banii în casa lor se înmulțiră. Bine-i să trăiești,
zicea mereu domnul Nicu... Bine-i să trăiești!
Peste vreun an, după ce primise leafa la un început de lună,
domnul Nicu s-a dus la cârciuma „La Falcă de măgar”. De data
asta, era singur. Când veni la masa lui băiatul, aplecându-se din
mijloc, să ia comanda, domnul Nicu a cerut ca de obicei țuică,
ciorbă de burtă, patricieni și zmeurică.
Era o seară senină și caldă de primăvară, când se zvârcolesc
grădinile noaptea a nesomn, țâșnind din ele ca din fântână o
35
verdeață crudă și plină de neliniște și de dorinți, așa cum cloco-

tesc ele și în omul tânăr.
În apropierea domnului Nicu, bea și mânca hoțul Mongolu.
Șuțul era mustit temeinic și părea să aibă bani mulți în acea
seară, pentru că la ureche îi cânta din vioară însuși Ochi albi,
iar pe genunchi îi gângureau două fetișcane, una bălaie, cealaltă,
o țigancă neagră.
— Să trăiești, nenea Nicu! Vino la masa mea, nene, că la
mine-i zmeurică mai bună! Mă auzi? îl chemă Mongolu.
Domnul Nicu se duse la masa lui și se așeză unde Mongolu
îi împinse cu piciorul un scaun. Apoi, le salută pe rând prosti-
tuatele care chicoteau:
— Bine-i să trăiești, mă, băieți! Bonjour, madam! făcu el spre
blondă, după cum îl învățase Maria. Bonjour, madam! îi zise și
țigăncii.
Mongolu îl privi cu chef. Șuțul începu să râdă lung și hohotit,
cum râde omul beat. Și deodată îi arse domnului Nicu o palmă
peste spinare, se aplecă și-l pupă pe chelie. Apoi, îl întrebă:
— Cum e, nenea Nicule? Care-i treaba? Ți-ai luat cucoană și
bine-i să trăiești, ai?
— Da! Mi-am luat și bine-i să trăiești, mă, băieți! Vă zic eu!
— Da’ face treabă acasă cucoana matale, nenea Nicule? Face
cucoana treabă?
— Face, mă, băieți!... Face și acasă, face și la poștă, face cu
domnul Ciupercea. Pe copii îi spală și-i calcă și-i îngrijește, dar
ăștia-s dracu’ gol, Să-ți spun numai ce-a făcut ieri băiatul, să fie
el sănătos, că mi-e drag... Și fata mi-e dragă. Maria întruna îi
ocărăște, dar eu îi zic mereu: „Lasă-i, madam, că-s copii! Lasă-
i!”. Mi-e drag de ei...
36
ÎNTRE PRAHOVE
— Dar ce zici că a făcut băiatul? fu Mongolu curios.

— S-a căcat în curte, să mă iertați, madam!, se scuză domnul
Nicu în fața celor două doamne. S-a căcat în curte. A făcut un
căcălău mare, de-l bâzâiau muștele și l-a făcut drept în mijlocul
curții. Apoi l-a acoperit c-un lighean și i-a zis soră-sii ” – Emo!
Am prins un porumbel. E sub lighean…”
Așa prindeau ei păsări, sub ligheanul sprijinit de-o surcea.
Când păsărica intra dedesubt, după boabe, ei trăgeau sforicica,
să cadă ligheanul pe ea. „ – Emo! Bagă mâna și scoate-l! Vezi
să nu-ți scape...”. Și fata băgă mâna sub lighean.
„— Vai, vai, Emil, dar ce moale este! Și ce pene moi!...,” îi
spunea lui frate-său, în vreme ce se mânjea până la cot de rahat,
să mă iertați, madam!...
Mongolu părea încântat.
— Și cucoana ce le-a făcut, nene Nicu?
— Nimic nu le-a făcut. De-o vreme, e abătută, îmi pare că e
cu gândul aiurea și întârzie mereu când trebuie să se întoarcă
de la poștă. Mă temeam de ceva rău, mă, băieți..., oftă domnul
Nicu.
— Da’ de ce să te temi, nene?
— Ce-o fi, ce n-o fi, îmi ziceam în sinea mea... Dacă-i o
boală rea, care-o mistuie și pe ea, ca pe soră-sa, pe Frosa? Poate
că, fără să știu eu, dumneaei se duce la vreun doctor, să se caute.
— Și până la urmă ce-a fost, nenea Nicule?
— Stai, că-ți spun, mă, băieți! Într-o după-amiază – venisem
mai devreme de la gară –, zic, hai să văd unde se duce dumneaei,
când iese de la poștă. Și mă pun pe-o bancă, sub un chioșc, în
fața poștei. Aștept acolo, aștept eu s-o văd când pleacă. Aștept,
aștept și aștept...
37
Văd că iese din poștă toată lumea, ies pe rând poștașii, casi-
erii, iese toată funcționărimea. Dar dumneaei, nu!
— Amor ghebos, nea Nicule..., exclamă țiganca. Gruș-
tuli-ți-aș harap țâțoiul, băi, nene, că prost ești! Amor cu gheabă
și două spinări, nene!
Mongolu pocni țiganca peste gură.
— Buza!, magraoanca bengăi! Taci și închide pianul! Mata zi
mai departe, nenea Nicu!...
Țiganca lovită fugi dincolo de gard și din dosul nuielelor îi
arătă mongolului pumnul:
— ...mardei, aduna-mi-ai noroiu’ pe șanțu’ curului, abrudi-
ga-ți-aș buzbanghiu’, mo!
— Las-o, mă, băieți! Las-o! Doar ce-a făcut fata? Că n-a
făcut nimic! Cheamă fata îndărăt, îl rugă domnul Nicu, căruia
nu-i plăceau supărările. Bine-i să trăiești, mă, băieți, ce naiba...
Cheamă fata!
— Lasă, nenea Nicule, lasă! Că la zmeurică și tuslama se-n-
toarce și singură. Spune mai departe! Și până la urmă a ieșit din
poștă cucoana?
— Da, mă, băieți, a ieșit! Stai să-ți zic. Stau eu și aștept, se
lăsase întunericul și de vreo două, trei ceasuri nimeni nu mai
ieșise din poștă. Tocmai mă pregătisem să plec și eu, când
deodată aud scârțâind poarta de fier. Și ce crezi că văd atunci,
mă, băieți?
— Ce să vezi, nenea Nicule? se arătă nerăbdător Mongolu.
Păi, spune, nu mă ține!
— Aștept și aștept, aștept eu și aștept și numai deodată se
deschide poarta de fier. Și pe cine văd eu, mă, băieți? Pe cine
38
ÎNTRE PRAHOVE
crezi că văd, mă, băieți? Cine crezi că iese din poștă, uite-așa,
braț la braț? Cine merge uite-așa, braț la braț?
— Cine? întrebă Mongolu, care acum nu mai râdea.
— Hai, cine era, nene? întrebă și fata bălaie, care până atunci
nu scosese un sunet.
— Cine? mai întrebă o dată Mongolu. Hai, cine?
Domnul Nicu goli paharul de zmeurică, se șterse cu palma la
gură și apoi le dezvălui:
— Dumnealui cu dumneaei!
Apoi domnul Nicu pocni din palme, ca de o surpriză la care
nu s-ar fi așteptat nimeni, nici chiar el. Repetă fericit, ca să fie
limpede pentru toată lumea:
— Dumnealui, cu dumneaei!
—  Care dumnealui, nea Nicule? păru Mongolu să nu priceapă.
— Dumnealui – domnul contabil Ciupercea!
— Ai lasă-mă! exclamă Mongolu.
— Braț la braț cu dumneaei, mă, băieți!
Mongolu rânji. Îi făcu semn țigăncii alungate, care pândea de
după gardul de nuiele, să se întoarcă.
— Vino înapoi, magraoancă! Haide, că-i așa cum zici. Din
poștă au ieșit la braț dumnealui cu dumneaei... Și mata ce le-ai
făcut, nenea Nicule?
—  Eu nici nu m-am arătat, mă, băieți... Căci începuse ploaia și
domnul Ciupercea o acoperise cu brațul, să n-o ude. Dumneaei
era veselă și chicotea ușurel sub umărul domnului Ciupercea.
Atunci mi s-a făcut așa o bucurie mare în suflet s-o văd iarăși
senină, încât am umblat în urma lor fericit, până când domnul
Ciupercea a adus-o acasă. În noaptea aia, parcă simțind cât
39
eram de bucuros, dumneaei a pus o cină tare bună, cu mastică

și mezel, cu icre, măsline și șampanie. Apoi, în pat, dumneaei
m-a pupat toată noaptea. Acum nici nu mai știu dacă vis a fost,
sau aievea...
Mongolu se ridică din scaun și îl sărută pe domnul Nicu drept
în creștetul capului, unde acestuia i se rotunjea un început de
chelie. Îl plesni de câteva ori cu palma drept în acel loc.
— He-heeei, nenea Nicule..., zise Mongolu. Uite, ți-a răsărit
luna aici, drept în moalele capului, nene!
Și pleosc! – Mongolu îl pocni încă o dată în răsăritul de lună.
— Nenea Nicule! Eu ți-am zis odată că matale să nu-ți pară
rău de banii pierduți. Ții minte?
— Țin, mă, băieți! Eram la cârciumă, la „Trei ochi sub
plapumă”.
— Așa-i! zise hoțul. Acolo eram. Dar nici de banii picați
pleașcă, nenea Nicule, mata să nu te bucuri prea tare, nene...
Prăpădește-i! Ține, ia de-aici niște parale, ține-le, ține de la
Mongolu!
Și când te întorci acasă, să fii galanton, nenea Nicule!
Cumpără-i cucoanei două sticle de șampanie. Beți-le la cină,
nene! Apoi, culcați-vă amândoi, cum făcurăți după cealaltă
șampanie. Și pupați-vă, nene, pupă-te cu cucoana, nenea
Nicule, pupă-te cu ea până n-ai mai știi dacă-i vis sau e aievea...
Ca data trecută.
Spunând asta, Mongolu îi îndesă în buzunar o mie de lei –
cam jumate din leafa de macagiu a domnului Nicu...
— Mie să-mi dai banii! Mie să-mi dai ce-i al meu! cerea Tică
în fața lui frate-său. Banii!
40
ÎNTRE PRAHOVE
Dar Ion tăcea și nu-i dădea nimic, poate că nici nu avea ce-i
da. Când începeau să se certe, aproape în fiecare zi, Suzana se
îndepărta cu teamă, își făcea de lucru la pădure, chipurile să
adune ferigă. Paraschiva pleca undeva și ea, știind că până la
urmă frații se înjură, uneori se încaieră, iar dacă încercau să-i
despartă, săreau la ea, chiar și la Suzana..
Bătrânul Zangor murise în urmă cu doi ani.
Fusese îngropat în cimitirul de pe deal, un deal înalt cât un
munte, de-l suiseră către mormânt, cărându-l cu calul, pe o
potecă șerpuită, să ocolească pieptișul abrupt. Până la groapă,
un popă gras aproape că își dăduse duhul el însuși. Ostenit și
sufocat, abia mai găsise popa în piept atâta suflu, cât să-i cânte
bătrânului Zangor „Veșnica lui pomenire!...”.
În casa de piatră dintre Prahove, pe lângă cei doi frați, mai
rămăseseră doar Suzana cu Paraschiva, două femei. Lenuța,
uitându-l pe Ardene, se măritase cu notarul și plecase după el,
în Basarabia. Celelalte fiice trăiau în București.
— Să-mi dai banii!, scrâșnea Tică.
Dar banii bătrânului – dacă banii ăia or fi fost cu adevărat,
sau numai închipuiți –, dispăruseră fără urmă. Se bănuiau unul
pe altul că i-ar fi furat, ba chiar o bănuiau pe Suzana, înțeleasă
cu Paraschiva.
Dintotdeauna, lui Tică i s-a părut că bătrânul îl iubise mai
mult pe Ion.
Cândva, bătrânul Zangor aranjase cu un maistru de la
fabrica de postav, ca acela să-i ia feciorii ucenici. Dar băieții
nu rămaseră prea mult la muncă. După două săptămâni, i-au
cerut maistrului banii și au fugit. Niciunul nu mai lucra nici la
pădure, nici la fabrica de bere, nici la cea de postav, la niciuna.
41
Dar Ion mereu avea bani – el știa de unde!... –, în timp ce Tică

mereu îi cerea bătrânului banii de băutură și țigări.
Pizma dintre frați creștea.
Într-o toamnă, se întâlniră în drum cu Aglaia, o văduva
bețivă, cu mulți copii. Trecea prin fața fraților Zangor, târând
cu spinarea o crosnie de lemne.
Ion se luă după ea, să o ajungă. Tică pândea în urma lor,
simțind că Ion îi va da văduvei bani...
— Ține banii ăștia, Aglaia! zise Ion. Să nu-i bei! Cumpără
copiilor...
Și îndesă în paltonul de căpătat al Aglaiei vreo 200 de lei.
Atunci Tică apăru lângă ei, pământ de furios. Era băut, dar
băuse prea puțin și nu se îmbătase. Iar când se găsea în această
stare de nesaturație, adică nici beat, nici treaz, îl ardeau sufletul
și burta, cerându-i încă un rachiu, rachiu și rachiu. Atunci, Tică
bea orice fel de băutură, oricât de proastă ar fi fost. Putea fi
și Bonjour, pământ!, care te trântea în șanț după doar câteva
înghițituri. Putea fi și Te-am zărit printre morminte, care te
făcea să-ți vezi morții; putea fi și rachiu din melasă de sfeclă,
spirt de frecție, orice!...
Iar acum, bani de băutură Tică nu avea.
Aglaia scormoni cu ghiara sub palton și înșfăcă banii întinși
de Ion. Ea zvârli dracului lemnele și fugi înfricoșată de arătarea
lui Tică. Și tot fugi așa cu banii în palmă, privind în urmă dacă
Tică n-o urmărește, să i-i ia. Se opri numai la cârciumă.
Dar Tică nu se luă după Aglaia, pentru că se luă la bătaie cu
Ion.
— Banii mei! Gâjâi furios...
42
ÎNTRE PRAHOVE
După o vreme, Tică se trezi singur, zăcând în șanțul din

margine. Ion nu mai era acolo.
— Banii..., mai suspină Tică.
Dar Tică se înșela, pentru că banii dați Aglaiei nu erau banii
lui.
În acea vară, vilegiaturiștii bucureșteni sosiseră mai mulți ca
niciodată. Veniseră și mulți străini, însetați să ia aer curat de
munte la Sinaia, la Bușteni, Între Prahove.
Ion îi lua în primire direct din tren. Purta pe mâna rămasă
fără deget o haină umflată, strecurându-se printre grăsanii de
pe culoar. Strecurându-se printre călători, ridica în aer cealaltă
mână, părând că-și face loc.
— Pardon, vă rog!
În timp ce-și cerea scuze pentru deranj, palma lui Ion (mai
suplă fără degetul care l-ar fi încurcat, căci s-ar fi agățat în
manșete) unduia hoinară prin buzunarele din București,
doldora de portofele. Hoinărea prin ele ușoară ca o adiere de
vânt, mlădie ca un gingaș fir de salcie.
— Pardon, pardon!..., le cerea Ion scuze domnilor, după ce le
fura banii.
Apoi, lui Ion îi plăcea să-i urmeze pe peron, oferindu-se să le
care geamantanele până la vila unde aceștia mergeau, închiriată
de ei pe vară.
Ion cunoștea unde era vila. Se băga la treaba asta numai dacă
locul era aproape, altfel, nu! Se cocoșa gâfâind sub bagaje și
pornea către locul aflat numai la doi pași, urmat de familia
veselă, cum sunt oamenii în vacanță. Doamnele și domnișoa-
rele îl priveau cu oarecare înduioșare, căci Ion era firav, pirpiriu.
43
Dar când să-i plătească lui Ion, ce să vezi? Domnul din

București se scormonea perplex prin buzunare, după portofelul
de negăsit.
Nu mai era! Cineva i-l șparlise pe tren, făcea domnul...
Puțin mirat, Ion îi lăsa în drum, cu bagaje cu tot. Pleca jignit
și înșelat, fără să-și primească banii. Le dădea a înțelege că nu-i
crede, prea era cusută cu ață albă. De fapt, bucureșteanul zgârcit
nu voia să-i dea plata, asta era treaba, pe el nu-l prosteau...
Dar mai mult de atât Ion nu se țigănea cu domnii din Bucu-
rești. Pleca dezgustat numai de atâta prefăcătorie.
—  Ce oameni, domnule!... bombănea, îndepărtându-se
întristat.
Apoi, întorcându-se pe peron, Ion se ducea la țâncii care
făceau pe lustragiii în gară, sau care se învârteau pe-acolo după
un mic câștig.
— Ține, mă, niște parale! Ia d-aici, mă, ia niște gologani! Na,
mă, ține niște franci! Ține, mă, ia de la mine niște firfirei, mă!,
le zicea Ion nepăsător, îndesându-le în căciulă hârtii mari de
bani.
Virginia de-o vreme trăia în casa avocatului cu avere și

restaurant în Cișmigiu care-o luase dintre Prahove și pe ea,
odată cu Frosa. Acolo, primea educație de pension cu pian, cu
ore de franceză și goblin. Dar cel mai mult îi plăceau serile
în care avocatul punea patefonul să-i cânte Frosei romanțe de
Fernic și alte cântece la modă. Virginia învățase de la lumea pe
care-o primea avocatul glume deocheate cu regele și duduia28,
28. Carol și Lupeasca
44
ÎNTRE PRAHOVE
despre Maria, Barbu Știrbei și John Dole29, învățase diferite

cuplete în vogă la Cărăbuș, să danseze dansuri americane, să
joace cărți și să facă pasiențe.
Era iubită și alintată, iar unii dintre invitați îi ziceau Shirley
Temple.
— Ce-i aia, Șorlei Tempăl? îi întreba Virginia.
— O fetiță care cântă și dansează ca tine, îi răspunse un
avocat gras și cu ochelari, ținând în mână trabucul și paharul
de whiskey.
Dar totul nu era decât o poleială, sub care se ascundea teama
de boala fără leac care o mistuia pe Frosa. Sub ochii lor, Frosa
murea câte puțin pe zi ce trece, încet, încet, dar fără cruțare.
Totul în jur nu era decât o amăgeală veselă, în care se ascun-
deau gândurile lor despre un viitor fără Frosa, poate unul în care
ocupau un loc amantele avocatului, cine putea ști... Nimeni.
Dar nu ceea ce li se spune înțeleg copiii cel mai bine; cel mai
bine înțeleg ce li se ascunde.
Deodată Virginiei i se făcea dor de casa dintre Prahove.
Atunci, pe Virginia o apucau durerile. Plângea cu sughițări,
se văita apăsându-și mâinile pe burtă și-l ruga pe avocat să-i
toarne și ei, din flacoanele Frosei, niște picături Davilla.
— Te doare burta, Virginia? o întrebau.
— Da...
— Vrei să-l chemăm pe doctorul Moiș?
— Nu... Au!
— Atunci, pe celălalt doctor, pe Baumann?
— Nu...
29. Amanții Mariei
45
— Nici pe Moritz?
— Nu! Au!
— Pe Fleissig?
— Nu... Vai!
— Dar ce vrei, Virginia?
— Să merg pe Grant, la Maria.
Și o lăsau să se ducă la soră-sa, care locuia cu domnul macagiu
Nicu și cu cei doi copii, pe Grant.
Tot așa o apucaseră niște dureri de burtă și într-un 10 mai
luminos și cald, de Ziua regelui. I-au dat voie să meargă la
Maria.
Dimineața fuseseră pe Kiseleff, să-l vadă în tribuna regală
pe Rege, un copil de 5 ani. O zăriseră și pe principesa Elena,
cu Patriarhul lângă ea. Când popa întorcea capul către regele-
copil, se legăna în vânt o barbă albă și lungă, tăiată pătrat.
— Care-i regele? întrebă Virginia.
— Ăla mic, ce șade lângă mă-sa.
— Cine-i popa cu barba pătrată?
— Patriarhul.
— Ce-i aia, patriarh?
— Regele popilor.
Virginiei, principesa i se păru o față ascuțită și tristă, măcinată
de-o suferință ascunsă, ca Frosa. Iar la copilul rege, Virginia nici
nu se uită. Era o gogoriță prefăcută treaba asta cu regele copil,
în fața căruia se ploconeau toți generalii ăștia în uniforme de
gală, cucoanele împopoțonate cu dantele și pălării, tot poporul.
Ca și cum rege ar fi fost nepotul Bleboaiei, ăla mic, Finel...
46
ÎNTRE PRAHOVE
Iar Bleboaia, regină, ar fi stat țeapănă alături de Finel, cum stă

acum principesa ascuțită și tristă lângă regele copil. Gogoriță!
Parada trecea prin fața tribunei regale. În frunte, un ofițer
parcă înmuiat în aur trântea pasul de caldarâm, lovea metronom
în pietre, pe muzica militară. Ținea în mâna cu mănușă albă o
sabie lucitoare, cu vârful îndreptat spre soare, de parcă împungea
soarele și-l purta în sabie, odată cu plutonul de gardă. Privirea
ofițerului scruta dârz către micul rege și către principesa Elena.
Aceștia îl priveau și ei, triști, pe ofițerul de gardă regală.
Deodată, inima Virginiei se opri. Unul dintre caii din margini
pocnise din copită în piștelnița ploii de noaptea trecută. O
fleașcă mare cât balega împroșcă fața ofițerului, scurgându-i-se
apoi din ochi până pe barbă.
Virginia crezu că în clipa aia toată parada va încremeni.
Crezu că regele-copil cu maică-sa se vor da jos din tribună, că
vor coborî alergând la ofițerul mânjit, ducându-i cârpe curate și
apă curată, să-i spele fața, și tresele și fireturile de aur.
Dar regele cu mamă-sa nu coborâră din tribună, rămaseră
acolo triști și absenți.
Iar ofițerul înmuiat în aur nici măcar nu clipi. Scrută prin
noroiul de pe față către Regele copil, cu aceeași privire dârză, de
granit, nepăsătoare la fleașca de noroi din obraz. El izbea mai
departe pasul de caldarâm, în timp ce fanfara cânta „Treceți
batalioane române Carpații”.
În acea zi, pulmonul orașului erau alămurile. Bulevardele
curgeau în șuvoaie muzicale, iar Virginiei i se păru că de Ziua
Regelui fiecare om trebuie să sufle în ceva, o tubă, într-un
flaut, trompetă, trombon, într-o piculină. Îi veni să cânte și ei.
Orașul întreg răsufla numai prin muzici militare. Un București
îmbuibat de banchete populare prin parcuri, molestat cu bătăi
47
de flori la Șosea și orbit, odată cu întunericul, în focuri de

artificii.
Când ajunse pe Grant, la Maria, cobora peste mahala o seară
caldă, înmiresmată cu aburi de mititei și damf de zmeurică.
Întregul cartier suna ca o cârciumă veselă: beau acarii, beau
șuții de mahala, beau damele de stradă...
Copiii uliței înjghebară din niște scânduri, lângă gard, o
estradă cum văzuseră puzderie prin parcuri și grădini. Țopăiau
lângă gard, făcând unul după altul diferite numere artistice.
Băiatul Mariei îi era nepot. Un nepot mai în vârstă decât
ea. Băiatul avea 14 ani și începuse să se uite după femei. Emil
se sui pe estradă și cântă un cântec. Băieții hohotiră, fluie-
rară, făcuseră semne porcoase, pe care Virginia nu le pricepu.
Un cântec despre doi amanți, banditul Terente, cu frumoasa
Titina: „Terente și Titina se plimbă cu mașina, mașina merge iute,
Terente vrea s-o...”.
Apoi, ei îi mânjiră mustăți cu un cărbune stins din grătarul pe
care, deunăzi, domnul Nicu fripsese momițe, mici și fudulii. Îi
traseră peste ochi pălăria domnului Nicu, apoi ea cântă, dansând
în țopăială de charleston, următorul cuplet de la Cărăbuș:
Un leu, o lămâie
Doi lei, o gutuie
Trei lei, fete câte vrei...
Așa va fi, în 2000
Femeia ne va cuceri:
Vom spăla la oale
Vom face și sarmale
Și vom face chiar copii!...
48
ÎNTRE PRAHOVE
Un domn de vreo 50 de ani, în costum și purtând pălărie

răsfrântă, cu bandă, o privea de-o vreme de pe partea cealaltă
a gardului. Omul ar fi trecut mai departe, dar talentul copilei,
plus un soi de interes profesional și de breaslă actoricească îl
opriră în loc.
Marele actor avea în acea seară sufletul plin de liniște și
bucurie. Ceva frumos și binecuvântat plutea peste înserarea
caldă de mai, odată cu somnoroșii cărăbuși care înotau în
parfumul teilor înfloriți. Costică fusese la amantă, pe Grant,
și acum se întorcea din patul ei, în acea stare măgulitoare a
bărbatului care pleacă de lângă o femeie frumoasă, pe care o
lasă prefăcută c-ar plânge după el.
— Cum te cheamă pe tine, mică dansatoare? o întrebă
Constantin Tănase, de pe cealaltă parte a gardului, când
Virginia termină de cântat.
— Virginia Zangor mă cheamă, îi răspunse ea, tușind.
Cântase prea tare și gâtul o ustura.
— Și unde stai mata, dansatoare mică?
— Stau la domnul avocat cutare, domnule...
— Dar părinți ai?
— Am, domnule! Dar ei nu-s aici. Au rămas acasă, Între
Prahove. Eu locuiesc la domnul avocat cutare, cu soră-mea,
Frosi.
— Ia spune-mi, mică dansatoare!... N-ai vrea tu să cânți pe o
scenă adevărată? Să cânți la un teatru adevărat? Cu orchestră,
cu dirijor și cu actori adevărați, care să cânte cu tine, dansând
în lumina reflectoarelor?
Ea nu-i putu răspunde.
49
Omul apărut la gard din senin, pesemne, era tot o gogoriță,

ca regele.
Undeva, în apropiere, niște bețivi cântau „Du-mă acasă, măi,
tramvai!”. De altundeva, se auzea „Adio, doamnă” iar de altun-
deva „Iubesc femeia!”.
— Să ajungi ca Mia Steriadi? Ca Lisette Verea, ca Lizica
Petrescu? Sau ca Maria Tănase? adăugă străinul.
Ea nu știu ce să-i răspundă. Se rușină și fugi la Maria.
— E la gard unul beat... Își bate joc de mine!
Domnul Nicu o mângâie râzând și o luă pe genunchi.
— Bine-i să trăiești, mă, băieți! Da’ tu nu te fâstâci așa, Virgi-
nică! Ce-a făcut omul? A băut... Tot poporul bea azi, bea azi, și
bea în toate zilele. Ia șezi mai bine pe genunchii mei și cântă-mi
„Tudorițo neichii dragă, de ce ești ‘naltă și slabă?...”.
A doua zi, marele actor sună la vila avocatului.
Îi deschise servitoarea, o unguroaică tânără și rumenă, cu
niște ochi verzi atât de bulbucați, încât fata semăna cu dama de
pe cărțile de joc, cu care se joacă jocul Hatvanhat30.
— Bună ziuă, dumnevostru? îl întrebă pe actor, fără să-l fi
recunoscut pe Constantin Tănase, deși lucrul ăsta părea de
neconceput în Bucureștiul de atunci. Ce doresc, te?
— Jó napot, kedves lány! se prosti actorul, care habar n-avea
maghiara. Vreau să vorbesc cu domnul avocat, măi, dragam
kedves lány! Beszélni akarok az ügyvéddel!!
Avocatul se culcă cu servitoarea – îi trecu prin capul acto-
rului. A lăsat-o gravidă și de-asta fata-i bulbucată. Cărnoasă,
30. Șaizecișișase
50
ÎNTRE PRAHOVE
Roji asta a mâncat toată viața numai kurtos kalacs. Și a băut

Cseresznye palinka!...
— Gyere velem, menjünk mindketten, uram la salon, șteptam,
șteptam avokat!
— Igen, igen, dragam! zise maestrul, urmând-o pe scări.
— Ia spune drept, tu, Roji!, mai întrebă el fata, ciupind-o de
obraz! N-ai mânca tu așa, niște murături? Igen? Ceva gogonele
acre, cu cimbru? Igen?
Fata chicoti veselă, întorcându-i ciupitul. Dar ea-l ciupi pe
maestru direct de fund.
— Nem Roji, a nevem Ibolya! Asta nem budosi olah la tine! Esti
barbat draga la tu!
În biroul avocatului, actorul fu primit cu un amestec
neprefăcut de admirație, respect, aproape venerație. Avocatul îl
servi cu cel mai scump coniac pe care-l avea în beci, un coniac
franțuzesc de vreo 40 de ani, rămas din pivnița generalului
Berthelot. Îl servi și cu o țigară scumpă de foi.
— Maestre! îi vorbi apoi, cu dibăcie avocățească. Dragă și
iubite maestre! Este pentru mine o onoare azi, să intrați în casa
mea, întrecută numai de venerația pe care dintotdeauna v-o
port, eu și familia mea. Nu mă așteptam la o asemenea uriașă
fericire! Iar Ziua regalității de anul ăsta va rămâne în memoria
mea eclipsată de vizita pe care ați avut bunăvoința să mi-o
faceți și pentru care nu am destule cuvinte să vă mulțumesc...,
vorbi emoționat avocatul, cu voce catifelată, de bariton.
— Bine, bine... Dar cum rămâne cu fata? O lăsați la teatru?
păru celălalt nerăbdător. Are atâta talent, un glas de înger,
domnule... E fâșneață și țopăie ca un cintezoi. Ieri, făcea pe
ofițerul de gardă, care luase de undeva o balegă în obraz.
51
Eu am râs de pe partea cealaltă a gardului, până m-a durut

burta. Și dacă nici eu nu mă pricep la treburile de comedie ,
atunci cine, domnule avocat? Cine?
După aia, fata l-a maimuțărit pe Rege. Îi zicea: „Stai cuminte
aici, mă! Stai lângă Bleboaie!”, cine-o fi Bleboaia...
— Vă rog, maestre... eschivă avocatul. Eu nu sunt decât
un tutore neînsemnat, care a luat-o pe fată odată cu soră-sa.
Părinții ei sunt oameni simpli, care trăiesc Între Prahove.
— Sunteți sigur că nu s-ar îndupleca s-o lase la teatru?
— Absolut! Niciodată nu vor consimți ca fiica lor să...
— Dar arta nu-i curvăsăraie, domnule! se enervă actorul.
Arta nu-i curvăsăraie! Dumneata, ca om educat, trebuie că știi
asta.
— Știu, maestre! Sigur că știu. Dar mai e ceva, maestre...
Așteptăm să se întâmple în familia noastră o tragedie. Știți,
boala implacabilă care o macină pe soția mea....
— Îmi pare rău, dar asta nu are legătură cu...
— Totuși, maestre! Prejudecățile, precum și un anumit mediu
social destul de îngust, de precar, ca să nu-l numesc și mai grav,
adică un mediu frizând un anumit grad de promiscuitate, toate
acestea la un loc mă fac să-mi exprim scepticismul, maestre,
neîncrederea în această privință, care văd că vă interesează atât
de mult. O fac cu tot regretul meu, să știți! Dați-mi voie să vă
asigur de acest lucru, maestre! Cu tot regretul...
— Dar ce-i taică-său, domnule?
— Pădurar, maestre...
— Păcat! exclamă marele actor, ridicându-se și lăsând în
paharul nebăut coniacul generalului Berthelot.
52
ÎNTRE PRAHOVE
Făcu doi pași către ieșire, dar se întoarse brusc către avocat:
— Știți ce pierde țara în clipa de acum?
— Nu! Ce pierde, maestre?
— Pierde o nouă Lisette Verea31. În locul unei Lisette Verea,
va trăi undeva – Între Prahove, sau aiurea – o talentată fiică de
pădurar, care îi va umple casa de copii și-i va fierbe toată viața
mămăligă și borș unui bărbat bețiv... Păcat!
Și Constantin Tănase ieși, trântind ușa.
Iată cum ajunse Tică să se aciuiască în acea poartă, veșnic

deschisă, prin care numai se intră, niciodată nu se pleacă. Prin
care și noi vom trece cândva, căci este poarta dintre două lumi:
lumea de aici, și cea de dincolo.
Adică, Tică ajunsese să trăiască undeva foarte aproape de cer:
în cimitirul de pe dealul Dintre Prahove!...
După moartea bătrânului pădurar, bătăile între frați se înte-
țiseră. De obicei le isca Tică, pentru că niciodată nu-i ajungeau
banii de băutură. Mereu ar mai fi băut, exact când bani nu mai
avea. Și ar fi băut întruna, deși niciodată nu avea cu ce. Atunci,
intrat într-un soi de sevraj, își amintea că taică-său îl iubise mai
mult pe celălalt frate și încolțea în mintea lui bănuiala că lui
Ion i-ar fi lăsat bătrânul toți banii, strânși de el într-o viață, ca
pădurar regal.
La asta se adăugă și faptul că, nu mult timp după moartea
bătrânului, apăruseră ginerii acestuia. Cumnații ăștia spilcuiți
le vorbiseră cu dibăcie de notar, respectiv, de avocat, că și lor li
se cuvine o parte din averea rămasă în urma pădurarului.
31. Actriță de cabaret, debutantă la 13 ani, la Majestic, emigrantă în America.
53
Succesiune se numește procedura legală, iar avocatul bucureș-

tean ținu să le prezinte o aritmetică cu multe fracții, din care
reieșea că și lui i se cuvine o parte din casa de piatră. Și nu doar
din casă, ci și din terenuri, fânețe, din tot ce aveau...
— Deci, să discutăm acum despre ce lasă „de cujus-ul”, le zise
avocatul, fumând trabuc.
— Cine lasă? îl întrebară.
— Is de cujus succesionis agitur, le răspunse, enervat. Nici asta
nu știți?
— Nu! Ce înseamnă, domnule avocat? întrebă Suzana.
— Testatorul, dragă...
— Și testatorul ăsta, cine-i? făcu Tică.
— E ăla care a murit, mă! Adică, taică-tău, mă! explică
avocatul, tot mai iritat.
— Da, acum înțelegem. Mulțumim! zise Suzana.
— Apoi, mai sunt terenurile primite de la Majestatea sa,
Carol. Fânețe, pădure și locuri de casă...
— Păi, Frosa noastră a murit, observă tot Suzana... Dacă a
murit, atunci dumneavoastră mai aveți drepturi?
— Nu contează că a murit, răspunse notarul din Basarabia,
care-i era îndatorat avocatului pentru ceva din trecut. Acesta-i
un fapt de care legea nu ține seama – că a murit. Dumnezeu
s-o ierte! Contează doar că a fost măritată cu acte, nu ca Maria,
o țiitoare. Este cota 1/16 din masa succesorală, dar acest 1/18
devine 3/18 prin neparticiparea la succesiune, sau la opțiune
succesorală, a ofițerului neamț, apoi 4/18, neexistând certifi-
catul de deces al acestuia, nici de căsătorie. Se adaugă traiul
în București al mezinei, precum și cursurile de franceză și de
goblin pe care aceasta le-a luat...
54
ÎNTRE PRAHOVE
Urmau multe alte fracții, pornind de la 1/18 și ajungând la

5/18 și 6/18. Apoi, alte vorbe neînțelese: uzucapiune, drept
cambial, succesoral, uzufruct, dobânzi, inflație și devalorizare.
Suzana, Paraschiva și Tică habar n-aveau fracțiile.
Iar Ion știa carte doar atât cât să nu se spună că nu știe. Însă
el, de la bun început, își dădu seama că are de-a face cu doi hoți
mai mari ca el.
Ion fura prin trenuri și apoi dădea unor nevoiași aproape tot
ce furase cu o zi înainte. Cumnații săi însă șparleau en gros,
mangleau cu acte în regulă: avocatul, cu vorba, iar notarul basa-
rabean, cu hârtiile.
Ion simți îndată că cei doi erau înțeleși. Pricepu limpede că
nici el, nici Tică, Suzana și Paraschiva nu-și vor putea apăra
moștenirea de lăcomia cumnaților, care puteau fura mari averi
folosind legea, tot așa de ușor cum Ion șterpelea portofelul
dintr-un buzunar, strecurând mâna fără deget.
Au fost nevoiți să vândă mai întâi boii bătrânului. Apoi, să
vândă casa. Avocatul cu notarul au luat tot ce li se cuvenea,
adică cel mai mult – în mod legal, nu altcumva –, apoi plecară
în treaba lor, unul în Basarabia, celălalt, la București. Acesta
din urmă le dăduse de înțeles că Virginia nu mai putea rămâne
la el.
Nu se știe ce-a făcut Ion cu partea lui de bani. Despre Tică se
știe însă că i-a băut. Iar Suzana, din puținii rămași, a cumpărat
o casă mică, lângă rampa de încărcare a vagoanelor. O prispă
îngustă, din care intrai în două odăi alăturate: una pentru ea,
Paraschiva și Virginia – care se întorsese Între Prahove; cealaltă,
pentru Tică și Ion.
Era o dimineață înghețată de februarie.
55
Cu o zi înainte, Tică le ceruse bani, dar degeaba, niciunul

nu-i dădu ceva. Totuși, mai târziu se întoarse mort de beat.
de la cârciuma Șoș32. Pesemne o bătuse pe Stanca să-i dea de
băutură și Stanca – proasta care-l iubea pe Tică! – îi dăduse tot
ce avea ea strâns.
Întors acasă, se iscă scandalul. Sparse un geam și un scaun,
apoi se bătu cu Ion până căzu lat. Nu mai avu putere să se suie
în pat. Ion nu-l mai urcă nici el, așa că Tică dormi pe dușumea.
Dimineața târziu, se trezi tremurând. Căută cu privirile sticla,
dar nu dădu de ea.
— Măi, Tică! îi vorbi Ion, intrând în odaie. Aseară ai sărit la
mine, că voiai bani. Mai vrei bani, mă?
— Vreau! Îmi trebuie ca aerul ce-l trag în piept!
— Ca să-i bei!
— Fără aer, mai pot rămâne. Dar fără băutură mă arde ca
smoala...
— Muncește-i, mă! Strânge-i, mă! Nu-i bea!
— Nici tu nu duci la ureche, Ioane! Caști gura și torni! Iar
de muncit... Tu, pe trenuri, prin buzunare. Vedea-te-aș în fiare!
— Azi dimineață vine Ghiță la mine.
— Care Ghiță, Bondoc?
— Îl îngroapă pe taică-său. „Sapă-i groapa, Ioane! Gropar nu
avem, eu sunt bolnav cu spinarea și nu pot izbi cu târnăcopul.
Pământu-i înghețat cremene. Vino, că-ți dau bani și țuică!...”.
— Și să merg eu? făcu Tică, iscodind.
— Dacă vrei parale și rachiu, du-te! Ia-ți sapa, lopata,
târnăcopul și suie dealul! Mortu-i acolo.
32. Transcrierea fonetică a numelui german, patronul renumitei cârciumi.
56
ÎNTRE PRAHOVE
— Dar unde-i groparul? De ce nu-i groparul?

— Că s-a țicnit! L-a îngropat viu pe unchiu-său, acum 7 ani.
Săptămâna trecută, când a deschis groapa, să vâre încă o rudă,
l-a găsit pe unchiu-său răsucit, cu ghiara înfiptă în țărână. De
atunci, s-a smintit și nu mai sapă gropi, zice lumea că-l duce
la nebuni.
— Merg eu! hotărî Tică. Meserie bănoasă. Din țărână ne-am
născut, în țărână ne întoarcem! Câți vin pe lume, tot atâția
intră în pământ. Ai vad bun, Ioane, la cimitir! Că mor tot mai
mulți... Beau ei cât beau la Șoș, apoi vin la mine să-i îngrop! E
vad bun cimitirul!...
Peste un ceas, Tică suia dealul cimitirului. Gerul năprasnic
îl pișca de nas și de urechi, dar mai tare-l ardea setea de țuică.
În cimitir dădu peste rudele mortului, mai erau câțiva
cerșetori și două bocitoare. Rudele mortului aduseseră colivă,
colaci împletiți, sticle de vin și țuica promisă groparului.
Mortul fusese urcat încă de ieri, dar nu avusese cine-i săpa
groapa. Așa că petrecuse noaptea de unul singur, în odaia
mortuară – un fel de Casă rece – căci biserica se afla la poalele
dealului. Era o rânduială instituită de vechiul gropar, care acum
se retrase din activitate pe caz de boală psihică. Un fel de șură
cu podul înalt, unde țineau fânul, era despărțită, printr-un
perete din scânduri, în două odăi mari De-o parte a peretelui
așteptaseră morții, să le fie săpată groapa; de cealaltă parte,
dormise vechiul gropar.
Până se lăsă întunericul, Tică făcu o groapă mai frumoasă
decât văzuseră vreodată. Adâncă de 1.80, cu pereții verticali
puși la poloboc și colțurile puse la vinclu, ca și cum ar fi fost
zidar. Greu! Când izbea cu târnăcopul, săreau așchiile ca din
granit, atât era pământul de înghețat. Dar nu se dădu bătut.
57
Din când în când, se odihnea un sfert de ceas lângă mort, dând

pe gât câteva guri de țuică.
— Până cade noaptea, ți-o termin, nenea Ilie! Dar te-or băga
numai mâine... Mai stai, și mata, afară o noapte!
Îl cunoscuse pe nenea Ilie. Fusese maistru la fabrica de postav.
În urmă cu mulți ani, când bătrânul Zangor îi dusese pe el și pe
Ion la muncă, meșterul îi pocnise pe amândoi, pentru că erau
leneși și obraznici. Acum, Tică nu-i mai păstra dușmănie.
— Până cade noaptea, ți-o termin, nenea Ilie!
Și într-adevăr, până căzu la poalele Caraimanului acea noapte
înghețată de februarie, Tică termină și groapa lui nenea Ilie, și
băutura ce i se cuvenea pentru munca lui. Îngroparea avea să
fie mâine. Rudele mortului plecaseră, urmând să se întoarcă cu
popa doar a doua zi dimineață.
Tică rămase doar cu Ilie.
În odaia groparului, Tică zări o sobă rotundă de tuci. Vârî
câteva vreascuri și aprinse focul. Flăcăruile pâlpâiră vesele prin
ușița godin-ului, lampa de gaz făcea o lumină gălbuie, ce-l
îndemna la somn. Ușa dintre cele două odăi rămăsese întredes-
chisă. Dincolo, la mort, lumânările ardeau pe sfârșite.
Tică înghițea bulgări mari de colivă și bea vin din sticlă. Era
beat. Când dai de căldură și bei, după tărie, ceva mai slab, cum
ar fi vin după țuică, te îmbeți imediat. Asta-i plăcea lui...
De unde stătea, Tică vedea fața lui nenea Ilie. Ochiul mort al
acestuia se deschisese puțin, pesemne din pricina căldurii.
— Măi, ‘nenea Ilie... îi vorbi Tică. Să trăiești!
Tică goli sticla dintr-un singur gâlg și imediat luă alta, plină.
Afară noaptea trosnea a ger de februarie. Groapa care-l aștepta
pe nenea Ilie lucea poleită de îngheț, în bătaia lunii pline.
58
ÎNTRE PRAHOVE
Rudele mortului afirmaseră a doua zi că fusese cea mai

frumoasă groapă văzută vreodată de ei, lucru care pe Tică îl
bucură. Hulitul Tică, spaima lor, temutul și disprețuitul Tică,
iată-i acum în fața lui plini de mulțumire și recunoștință.
— Să trăiești, nene Ilie! mai închină Tică o dată.
Mortul nu-i răspunse.
— Măi, nenea Ilie! Săpam azi, izbeam cu târnăcopul... Și
deodată vârful străpunge ceva tare ca sticla. Mă aplec de șale și
ce văd? Făcusem țăndări o hârcă, bre! O tigvă! Căpățâna mai
avea doar câțiva dinți, nene...
Tică privi spre Ilie, dar mortul nu se arătă tulburat de această
întâmplare. Totuși, ochiul acestuia se deschisese și mai mult.
— Mă uit în pământ, nene! Văd numai ciolane, oseminte,
mădulare, moaște, căpățâni... Și-mi zic: ale cui ați fost voi,
oaselor? Nimeni nu știe ale cui! Uită-te la mata! Nici n-ai
murit și lumea nu-ți mai zice nenea Ilie. Acum îți zice mortu’.
Acum ești mortu”, nene Ilie... Să spălăm mortu’! Să îmbrăcăm
mortu’! Să îngropăm mortu’! O hârcă vei fi și mata, nene! O
hârcă! Și frate-meu, care mi-a luat banii, tot hârcă o să fie!
Atunci, de ce-a mai furat?
Nenea Ilie tăcea, privindu-l doar cu-n ochi.
— O hârcă mata, o hârcă frate-meu! Eu, nu!
— Dar tu de ce nu? îl întrebă mortul.
— Mi-a ghicit țiganca, bre... Zice: „Tică, tu o să mori numai
când te-i trezi din beție!” Dar nu va veni ziua aia, să nu fiu beat!
— Măi, Tică! spuse mortul. Dar nici aici nu-i rău, măi, aici la
mine! De toate ai, pentru că nimic nu-ți trebuie!
— Nene, păi cineva tot trebuie să facă rânduială în cimitir.
Ca într-o magazie. O să iau locul vechiului gropar, care a lăsat
59
totul vraiște. Să sap gropi frumoase, lumea să mă laude. Iată,

Tică-i bețiv și una, două sare la bătaie. Dar gropi ca ale lui vezi
mai rar. Groparul celălalt? Nu pute pe lângă Tică...
Nenea Ilie tăcea, privind cu un ochi larg deschis.
— În partea asta, îmi fac o casă lipită de odaia matale, nenea
Ilie. Dincolo de peretele unde ești dumneata și alții care
așteaptă, cum aștepți acum dumneata. Aici o să stau eu, cu
Stanca. Nu mai rămân cu Ion, să mă fure. O aduc pe Stanca în
cimitir, aproape de cer.
Ilie tăcea.
— Toți cei care vin pe lume, toți intră în pământ. Toți! E o
meserie bună! Mereu ai morți, colivă și rachiu. Dar să nu înșeli
și să-mi pierd meseria, ca vechiul gropar Să nu faci pe mortul,
să te bag de viu și peste 7 ani să te găsesc cu unghia chircită,
scormonind țărâna. Dacă mori, mori, nene!
Tică căzu cu capul pe masă, lângă sticla goală. Adormi,
legănat în dogoarea sobiței godin. A doua zi, îl coborî pe Ilie
în groapă. Dar înainte îi închise ochiul care-l privise toată
noaptea. Îl lăsă pe Ilie la capătul frânghiilor într-o groapă atât
de frumoasă, încât toți cei de față se mirară de ea.
Între Prahove avea din nou un gropar.
Nicolae crezu că-i sfârșitul... Asta a fost viața!, își spuse.

Se culcă în iarbă, ciulind urechea. Vântul șoptea printre tulpi-
nile de trestie. Balta clipocea, făcând cercuri unde broaștele
săreau după muște. Niște nourași străvezii ca păpădia pluteau
pe cer. În rest, nimic! Doar inima – inima, bubuind de spaimă...
60
ÎNTRE PRAHOVE
Găgăuțul33 dispăruse fără urmă, înghițit într-o revărsare

încâlcită a Nistrului.
„Unde-o fi? Umblu după ăsta, pe care l-a înghițit balta, și vin
ceilalți în urma mea... M-am vârât în primejdie! Până aici a
fost viața! Mă omoară și-mi pare rău!...”
Acum era primăvară, iar răzmerița de la Tatar-Bunar34 fusese
înfrântă încă din toamna trecută. Încercuiți de soldații români,
Nenin35 cu Batișcev se ascunseseră într-un lan de porumb.
Acolo, după cum le șade bine unor căpetenii bolșevice, Batișcev
l-a îmbătat pe Nenin, i-a furat acestuia banii jefuiți din Tatar-
Bunar, apoi a fugit cu cei 200 000 de lei la el. După isprava
asta, Batișcev a fost prins de armată, iar Nenin, împușcat de un
jandarm român.
Deși răzmerița fusese înfrântă, lepădăturile și scursorile ei
hălăduiau încă în voie, băgând spaima în oameni. Se vorbea că
bandiții siluiau neveste și copile, că furau armele din posturile
de jandarmi, că-i ucideau pe popii români – deși, frați întru
credința ortodoxă.
Umblând călare în patrula lui obișnuită, Nicolae dădu peste
o vizuină care ascundea câțiva răzvrătiți ruși, bulgari și găgăuzi.
Găgăuzii aprinseseră foc sub un ceaun furat, să-și fiarbă, în
seu de oaie, pilaful. Când Nicolae, cu pușcă și călare pe o iapă
focoasă, le ieși înainte, bandiții făcură cerc în jurul său. Doar
în ultima clipă, el zări în coada ochiului cum se învârte, lucind,
cuțitul zvârlit de găgăuț.
Găgăuțul îl nimerise în umărul drept. Apoi, lașul găgăuț fugi
ca năluca spre mlaștină. Țintise gâtul lui Nicolae, dar, cum s-a
33. Găgăuzi, etnici turci botezați

34. Revoltă țărănească armată prosovietică, cerând unificarea cu RSS Ucraineană
35. Capi ai Răscoalei de la Tatar-Bunar
61
ferit, l-a înjunghiat în umăr. Nicolae își trecu iute pușca în

mâna stângă și trase orbește după fugar.
Nu-l nimerise. Găgăuțul se pierdu în păpurișul dintr-un cot
al Nistrului. Ceilalți bandiți rămaseră pe loc. Nicolae porni
călare după găgăuț și-l urmări până la marginea bălții. Simțind
că puterile îl părăsesc, descălecă și se întinse în iarbă, pândind
și așteptând.
Poate, fusese perindarea unor întâmplări trecute, care se
întorc când viața te părăsește. Când viața pleacă din tine, se
spune că o retrăiești, îndesată întreagă în câteva clipe.
Iarna... Ger cumplit și iată-l uneori mergând la școală desculț
prin zăpadă. Foame! Foame, frate! Mămăligă muiată în oțet,
să-i dea gust și gura să facă de la acreală destul scuipat, încât
să o poți înghiți. Mămăligă cu prune, mămăligă cu pierjă,
adeseori, mămăligă cu nimic.
Merele, ascunse de taică-său în pod. A mâncat în fiecare zi
câte unul, până când taică-său l-a prins umblând la ele. L-a
bătut de l-a smintit, apoi l-a gonit în bălți. De frică, a dormit
câteva zile învelit în stuf, hrănindu-se cu raci fierți. Era ca acum,
o primăvară caldă. Mai întâi primăvara înflorește în baltă, apoi
vine și pe alte meleaguri. Asta fusese pe Prut, unde s-a născut.
Școala de subofițeri, la Oradea Mare. Cătanele bătrâne, înrăite
în umilințe cazone, l-au pus să măsoare cazarma cu bățul de
chibrit. Să șteargă târâș, cu uniforma, buda pișată și căcată de
aceleași cătane, care trecuseră și ele prin aceleași umilințe, la
vremea lor. Îi rupeau nasturii seara, să și-i coasă noaptea, pe
întuneric, împungându-și degetele. L-au bătut și l-au înjurat.
Dar astea rămaseră în urmă și până la urmă a ieșit plutonier.
Avea doar 28 de ani când l-au numit șef de post într-o comună
din Basarabia. Tânăra administrație avea nevoie de jandarmi, să
62
ÎNTRE PRAHOVE
înțelenească legea în locurile din marginea Regatului, care erau

încă stăpânite de un duh al răzmeriței.
Și să moară, măi? Să moară acum, să moară tăiat de-un
găgăuț?
Nicolae ședea tolănit pe-o parte, cu mâna proptită în rana
din umăr, să oprească sângele. Văzu găgăuțul ieșind dintr-un
smârc de papură. În nădragi și gol de la brâu, se apropia de el
cu pași de lup, să încerce mai întâi cât de rănit era jandarmul.
Poate, chiar mort. Se târa pe coate și genunchi, gemând ca și
cum ar fi fost sleit de puteri. Din nădragi șiroia apă.
Se opri la zece pași.
— Bre, cavas! îi vorbi găgăuțul răstit, ca otomanii.
Când îi întâlni ochii mici, tăiați oblic, Nicolae simți că-l
ustură boașele și că-l doare osul de pe șira spinării. Bănui că
găgăuțul ascunde în nădragii lui uzi încă un cuțit.
— Stai unde ești și dă-te prins! îi porunci, cu voce gâtuită.
Banditul se făcu că n-aude. Tot târâș, se apropie până la trei
pași.
— Bre, cavas! se răsti din nou.
În clipa următoare, găgăuțul se desfăcu din pândă, iute ca
o pisică turbată. Din stând în patru labe, sări fulgerător spre
Nicolae, îndreptând spre el cuțitul smuls din nădragi. Răcni
ceva pe turcește, dar numai până la jumătate răcni...
Glonțul jandarmului îi curmă strigătul și găgăuțul căzu holbat
la doi pași de Nicolae. Apoi găgăuțul mai horcăi de două, trei
ori, împrăștiind în jurul lui un miros de baltă, de sudoare și
sânge.
Nicolae îi privi ochii holbați, pe care n-avea să-i mai uite
vreodată. „Le-am luat lumina. Nu vor mai vedea răsăritul lunii,
63
nu vor mai dezmierda cu privirea o muiere goală, nu vor mai

plânge... M-am pus o clipă în locul lui Dumnezeu și am stricat
lucrarea Lui! Nu-mi va fi niciodată iertat!”.
După ce găgăuțul muri, se mai auzi în jur doar balta clipo-
cind. Era semn că broaștele și peștii flămânzi săreau din apă
după muște. Pe cer pluteau niște nori albi, ca păpădia de stră-
vezii.
Astfel, trecu încă o primăvară basarabeană.
În toiul verii, două cucoane ședeau la umbră sub un nuc
rămuros, având pe masă apă rece și șerbet de fistic.
— Cine-i jandarmul ăla înalt și frumos? o întrebă Lenuța pe
Nadia, nevasta notarului din comuna vecină.
Lenuța îl uitase demult pe Ardene. De câțiva ani, trăia în
Basarabia ca o cucoană. Notarul basarabean care-o luase dintre
Prahove era bogat. După ce primise partea cuvenită la împăr-
țirea averii de cujus-ului36, adică a pădurarului Ștefan Zangor,
notarul se purta cu Lenuța și mai drăgăstos ca înainte.
Mâncau și beau bine. Făceau amor, făceau chefuri la ei acasă,
sau mergeau la chefuri chemați de alți notari din apropiere,
cunoșteau primari, preoți, șefi de post. De Sânziene, Lenuța în
cunoscuse pe Nicolae.
Nadia duse mâna la gură, ca pentru a-i spune un secret.
— I șăful di post din Valea Pierjăi! Îi ziși Nicalaii.
Nadia era moldoveancă, jumate rusoaică. Se lăuda că-i
cucoană umblată pi la Moscva șî Pietărburg, undi fusăsi la Bolșoi
Tiatrî să-l asculti pi Șăliapin37. Bausî șî puțînî vodcî, gustasi icri
36. Defunct, persoană decedată – termen juridic provenind din latină

37. Feodor Șaliapin, celebru bas rus
64
ÎNTRE PRAHOVE
niegri, adicî căviar. Șî mâncasi pi vapărașu’ di pi Nievă borș di

șiegî. Tari buni tăti șăsti!
— Astî primavarî, continuă Nadia, Nicalaii a tăiet de unul
singur o bandî di gagauț razvratiț. L-au junghiet pi Nicalaii, dar
nu l-au putât dabarî. Nicalaii i mai tarii ca doi găgăuț laolaltî.
Gagauțîî s-au dat prinși.
— Ce frumos e Nicolae! Ce înalt, Nadia... suspină Lenuța,
căreia o clipă-i miji amintirea lui Ardene. Dar e însurat omul
ăsta, Nadia? Sau o fi holtei?
— I holtăi! Șini știi cari muieri l-o înhața! I frumuos barbat!
— Cine pe cine să înhațe, Nadia? Bărbatul, muierea? Ori,
muierea pe bărbat? Pe mine, bărbatul m-a luat. Pe Frosa și
pe Maria, tot bărbații... Femeile din casa noastră n-au știut
să-i înhațe pe bărbați, s-au lăsat înhățate de ei. Poate aia mică,
Virginia, mai știi?
— Cum îi zișîț? Virjinie?
— Virginia! Maică-mea a vrut s-o cheme Victoria, că
a născut-o când s-a terminat războiul. Dar, în drum spre
primărie, tata s-a îmbătat. Lui îi plăcea mult țuica de Breaza.
Când primarul l-a întrebat cum s-o cheme pe soră-mea, s-a
încurcat și a spus Virginia, tot cu V. Așa a rămas, Virginia.
— Da’ câț ani ari fătucî?
— Anul ăsta merge pe 16 ani...
— Da’ uni șădi Virjinie acu?
— Acasă, trăiește Între Prahove. Singură, cu mama și Paras-
chiva, că frații mei nici nu mai dau pe-acolo.
— Di și frații tăi nu dau pi acolo?
65
— Tică e gropar și nu mai iese din cimitirul de pe deal. Nici

la cârciumă, la Șoș, nu mai merge, că are destulă băutură în
cimitir. Dacă nu-i un mort pe zi, într-o săptămână tot pică
unul. Are vad bun. Și-a făcut casa lipită de odaia în care se țin
morții. A luat-o la el pe Stanca și trăiesc amândoi perete în
perete cu casa rece. Stanca așteaptă un copil...
— Șî Ion, pungașu șiela, undi-i? întrebă Nadia, fără să-și
ascundă simpatia pentru Ion.
— Ei, unde-i... Fură pe tren!
— Furî? Doamni iartî șî păziești! Furî pi trien? întrebă Nadia,
chicotind încântată.
— Da, fură pe trenuri, fură din București până la Viena, tot
fură și fură... Îl cunosc șefii de gară, conductorii de tren, vameșii.
Fură de la bogați, apoi dă săracilor tot ce-a furat. Oamenii îl
iubesc pe Ion. Dar ciudat e că-l iubește și poliția. Nu-i face
nimic.
— Virjinie vra sa si mariti? Ari zăstri?
— Da, are zestre. Are zestre, că i-a lăsat taică-meu Act de
Dotă – o fâneață pe Sorica. Mă mir că fâneața asta a scăpat din
ghearele lui bărbatu-meu, care ar fi vrut și fâneața ei, s-o vândă.
Virgina a stat înainte la soră-mea, în București, trăind între
domni și cucoane. Cântă frumos, au vrut să o ia la teatrul
Cărăbuș, dar avocatul – bărbatul Frosei – n-a lăsat-o. Virginia
noastră ar fi ajuns ca Lisette Verea...
— Și sî-i fași! I pacatul așielui! regretă Nadia că avocatul n-o
lăsase pe Virginia la teatru.
— Virginia poate dansa charleston în două feluri, Nadia!
Uite! Zvârlind călcâiele în lături, ca un rățoi, iată-așa!
66
ÎNTRE PRAHOVE
Lenuța fredonă un dans și-i arătă primul fel în care Virginia

dansează charleston, apropiind și depărtându-și mâinile lipite
de genunchi.
Nadia era atentă să nu piardă ceva.
— Mai poate și așa: să țopăie, zvârlind câte un vârf de picior
sub celălalt genunchi, uite cum!...
Lenuța se opri, asudată.
— Săptămâna viitoare sosește aici, rămâne pe vară la noi.
Vine cu nepoții ei, care-s tot de seamă cu ea – toți au supt la
Maria. I-o place jandarmului de Virginia?
— Poate, i-a plași, nu zâc... Da’ sa ști mata, Lenuțî: Nicalaii
n-ari triabî cu ciarlistîn! Virjinie sa-i facî di mancari bucatili
buni. Sa-l spieli, sa-i facî copii! Asta vra Nicalaii, ca orși barbat
cumsăcadi șî cu scaun la căp. Nu ciarlistîn!
În aceeași toamnă, după ce ieșiră țuica nouă și vinul tulburel,
se făcu nuntă. Certificatul de căsătorie consemnă:
„Act de căsătorie din anul una mie nouă sute douăzeci și nouă
luna noiembrie ziua 10 orele 10 înainte de amează.
Domnul Nicolae Ciochină major necăsătorit în vârstă de trei zeci
de profesiune funcționar născut în comuna Berezeni jud. Fălciu
domiciliat în comuna Rânceni satul Rânceni fiu al Domnului Ioan
Ciochină de profesiune agricultor domiciliat în comuna Rânceni
satul Rânceni și al Doamnei Maria Ciochină, născută Luca, și
domnișoara Virginia Zangor minoră necăsătorită în vârstă de
șaisprezece de profesiune funcționară născută în comuna Azuga
fiică a Domnului Ștefan Zangor de profesiune funcționar domici-
liat în comuna Azuga jud. Prahova și a Doamnei Suzana Zangor,
născută Țicu, de profesiune casnică, domiciliată în comuna Azuga
jud. Prahova.
67
Soția însoțită fiind de una declarație consimțământul părinților

eliberat de Primăria Azuga sub nr. una mie trei zeci și șase 1929.
S-au înfățișat azi înaintea noastră spre a li se celebra căsătoria.
Văzând că s-au făcut în termen publicațiunile cerute de lege și că
nu s-a ivit opozițiune la această căsătorie. Având în vedere că
martorii mai jos arătați declară că viitorii soți nu sunt rude la grad
oprit de lege. Având în vedere că părțile la întrebările ce le-am
făcut ne-au declarat că s-a făcut Contract de căsătorie care se afă
la dosarul... (indescifrabil) cerut de lege și regulamente jandar-
merie la dosarul 1929... precum și art. 194, 195 și 196 codul civil
dela capitolul VII al titlului Despre căsătorie, drepturile și datoriile
respective ale soților.
Apoi am întrebat pe fiecare din viitorii soți unul după altul dacă
voesc a se lua în căsătorie și la întrebarea făcută fiecare din ei a
răspuns separat: Da.
În urma acestora am pronunțat în numele legii că părțile sunt
unite prin căsătorie.
Toate cele de mai sus s-au făcut în casa comunală în prezența
următorilor doi martori. Domnul Vasile C. Adam de ani două zeci
și opt de profesiune agricultor domiciliat în comuna Rânceni jud.
Fălciu și Domnul Ioan V. Narie de ani treizeci și doi de profe-
siune agricultor domiciliat în comuna Rânceni jud. Fălciu. Primul
martor din partea soțului iar cel de-al doilea din partea soției ce
am dat cetire în auzul celor de față. Mai l-am subscris împreună cu
aceștia contrasemnat și de noi Șefii Notarul comunei
Soți ss) Nicolae Ciochină ss) Virginia Zangor
Martori ss) Vasile C. Adam ss) Ioan V. Narie
Ofițeri ai stărei civile ss) T. Melinte
Notar ss) M. Zifi
România, Primăria comunei Berezeni”
68
ÎNTRE PRAHOVE
Paraschiva uitase, până și ea însăși uitase, că o cheamă Paras-

chiva. Acum era Fifi.
Suzana îi zicea Fifi și tot Fifi era și pentru cei de la infirmerie,
unde lucra în trei schimburi. Doar pentru câte un domn ofițer,
lustruit și galant, care cobora în gară și trăgea la Turoaica să
rămână la ea peste noapte, Paraschiva era dom’șoara Fifi. „Sărut
mâna, dom’șoara Fifi!” o salutau aceștia, pocnind călcâiele.
Iar pentru viitoarele ei nepoate, Paraschiva va fi tanti Fifi.
Ea va redeveni Paraschiva doar la sfârșit, pe crucea de pe
dealul cimitirului, când Tică o va coborî într-o groapă mai
frumoasă decât toate cele săpate de el până atunci. Dacă Fifi
ar mai fi putut vorbi în acea stare de tranziție în care se afla –
așteptând între două lumi – ar fi observat cât e de bine să ai
un gropar în familie, pentru că Fifi era o femeie și frumoasă, și
veselă, căreia-i plăcea să se bucure de viață și să râdă din orice
fleac.
Dar nimeni nu știe, și nici noi nu putem spune, de unde până
unde Fifi.
Poate, într-o împrejurare galantă, un domn de care se îndră-
gostise cândva o alintase pe Paraschiva cu acest nume francez
de cocotte, fin și vaporos nume, Fi-fi..., care-ți rămâne plutind în
ureche asemenea unui amoraș grăsun, înzestrat cu aripioare, cu
arc și săgeți care te împung în piept, a drăgosteală de-o noapte.
Atunci când Paraschiva se prezenta și-și spunea numele:
Fi-fi!... își mușca de două ori drăgălaș și ușor buza roșie – Fi-fi!
–, zâmbind cu strungăreața dintre dinții de sus, albi ca zăpada.
Poate, la cinematograf... Bucureștiul avea pe atunci vreo
40 de cinematografe. De fiecare dată când mergea la Maria,
Paraschiva vedea un film, chiar mai multe filme în aceeași zi.
69
Ca să nu meargă singură la cinema, îl lua la braț pe domnul

Nicu, soțul Mariei.
Macagiul atât aștepta, să-l cheme Fifi la film. O urma bucuros,
ca să-l vadă mahalaua și șuții de mahala, care-l țineau de prost
și-l luau peste picior, să-l vadă la braț cu o femeie frumoasă,
pentru că Paraschiva era la fel de frumoasă precum erau toate
surorile ei.
— Să trăiești, nenea Nicule! fluierau golanii după ei.
— Bine-i să trăiești, mă, băieți!
Apoi, mai intrau împreună și în toate bodegile din drum, să
ceară macagiul câte-o țuică.
În filmele franțuzești, cu Édith Piaf sau Maurice Chevalier,
uneori apărea și o frumoasă domnișoară, pe nume Fi-fi. Aceasta
purta pălărie cu voal, fuma din port-țigaret de chihlimbar și era
adorată de către toți domnii ofițeri ai filmului.
Pe Paraschiva acum o chema Fifi. Un anumit aer frivol-fe-
minist întârziat ajunsese și Între Prahove. Dacă Bucureștii erau
pe atunci Micul Paris, se poate spune că Între Prahove era un
Paris și mai mic decât Bucureștiul. Era Micuțul Paris. Adică un
Paris de provincie, cu pălăriile, bodegile, iubirile și boema lui
provincială.
Și după ce toată ziua spăla la fund bolnavii din infirmerie,
nimic n-o împiedica pe Fifi să-și pună o pălărie franțuzească
cu voal, dintre cele primite în dar de la Frosa. Apoi, ieșea la
distracția locală, pupându-se fără sfială în văzul lumii cu iubitul
ei, Grig. Intra de mână cu Grig în orice bodegă din drum, chiar
și la Șoș, unde era plin de bețivi.
70
ÎNTRE PRAHOVE
Grig era maistru la fabrica de bere, unde câștiga foarte bine.

Dumnezeu știe de unde învățase Grig și puțină franceză, astfel
încât știa s-o alinte pe Fifi cu mon amour, ca în filme.
— Fifi, mon amour..., îi șoptea ținând-o de umeri, în timp
ce-o ademenea să meargă la Turoaica.
Turoaica ținea două-trei odăi pitite în fundul curții, pe
care le închiria cu noaptea unor perechi mai altfel decât cele
care soseau dimineața, cu trenul de București. Perechile astea
apăreau numai pe înserat – doi câte doi amorezi, ținându-se de
mână. Iar dacă vreun bețiv, după ce-și lua banii de la fabrica de
postav, n-avea pe cine ține de mână, atunci bețivul ăsta intra
singur la Turoaica, știind că în una dintre odăile Turoaicei va
găsi pe întuneric o rotunjime caldă de femeie – burtă, fund,
sâni... – căreia îi va lăsa în ureche suflarea plină de dorință și
rachiu.
Nu vom știi niciodată dacă frumoasa Fifi se ducea, ori nu se
ducea, în camerele din dos ale Turoaicei...
Știm însă că la fabrica de bere era un cărucior pe șine, căruia
îi ziceau mașinuța. Cu mașinuța se căra borhotul din fabrică,
mașinuța ieșind pe poartă de câteva ori pe zi. Și oamenii o
așteptau în căruțe, ca să încarce, pentru animalele lor, borhotul
de malț și hamei.
Când Fifi își termina schimbul de lucru la infirmerie, trecea
și ea pe la mașinuță. Scotocea borhotul într-un anume loc
și găsea acolo, în mașinuță, câteva sticle reci, cu bere neagră
proaspătă. Fuseseră dosite de Grig, să se răcorească Fifi!
Iar când Fifi zărea la coadă vreun căruțaș sărac și însetat,
făcea și ea ca frate-său, ca Ion. Îi dădea omului o sticlă.
— Ia, nene! Ține o bere rece!
71
Amanții spilcuiți și prefăcuți, cum era Grig, se perindaseră

destui prin viața ei, ca vilegiaturiștii în gara dintre Prahove.
Asta, până într-o vară. Atunci, se aflase o întâmplare nemaipo-
menită, care-o făcu pe Fifi să se gândească la măritiș.
Fusese descoperit în pădure cadavrul unei femei tinere.
Murise sărmana în chinuiri, fusese batjocorită, decapitată, cu
sânii tăiați.
— Potolește-te, mamă, îi zise Suzana. Adună-te de pe
drumuri și nu mai umbla azi cu unul, mâine, cu altul... Vrei să
pățești ca biata fată, care zace tăiată-n pădure?
— Lasă, mamă, că nici moartea nu trebuie disprețuită chiar
atât, râse Fifi. Uneori, moartea e bună.
— Dar nu ți-e rușine, Fifi?
— Uită-te la Tică! Ce s-ar face el, Tică, fără moarte? Așa,
are rachiu și colivă și cozonac cât îi încape în burtă. Slavă
Domnului, are multe burți de umplut!... Când naște Stanca? Îi
mai face mulți copii?
Stanca născuse deja două fete, iar acum aștepta al treilea
copil, care avea să fie tot fată.
— Îi face, săraca! Dar duce o viață rea cu nebunul...
— O bate?
— Da! După ce se îmbată, o fugărește prin cimitir. „Unde-s
banii? Dă-mi banii!”, strigă Tică după ea, de parcă are fata
vreo vină. Când e beat, i se năzare că Stanca i-a furat banii.
Bani pe care niciodată nu i-a avut. Stanca își ia copiii și se urcă
cu ei în pod. Apoi, trage scara, să nu se suie nebunul după ei.
Rămas jos, el înjură pe gura podului „Dați-mi banii, că vă tai!”.
Urlă, până îl doboară băutura și adoarme pe dușumea. În acea
noapte, Stanca și fetele dorm sus în pod, Tică sforăie sub ele,
72
ÎNTRE PRAHOVE
iar dincolo de perete un mort așteaptă dimineața, să fie băgat

în groapă.
— Vezi, mamă? Stanca nu are nicio pălărie, niciun parfum,
ea niciodată n-a călcat în București, să vadă un film. N-are un
ban. Se crăcănează numai sub burta lui Tică, atât știe ea să facă,
și-i toarnă copii. Asta vrei să fie și viața mea?
— Nu! Femeia deșteaptă nu ia orice bărbat, Fifi! Își alege
bărbatul care-i vine ei bine, îl alege ca pe-o pălărie! O pălărie pe
sub care, după ce se vede luată, poate arunca ocheade oricâte îi
poftește inima. Vrea bătută? Să-l aleagă pe Tică. Vrea cinema?
Să-l ia pe Nae...
— Pe care, mamă? Nae Vulpoi?
Nae Vulpoi era un meseriaș modest și serios. Crescuse fără
tată și nu făcuse mai deloc școală, nu terminase nici școala de
meserii.
De copil, se aciuise prin atelierele de țesut ale fabricii de
postav Rheim, unde învățase meserie direct de la țesătoare.
Nae fugea de bărbați, îi era teamă de ei, pentru că ăștia făceau
glume porcoase și înjurau. Se simțea mai bine între țesătoare.
Iar femeile îl țineau pe Nae de eunuc, pentru că era fătălău, era
prost și cuminte și cu frica lui Dumnezeu. Duminica era văzut
mereu la biserică, unde îl ajuta pe dascăl, pe cantor, pe clopotar.
— Du-te, Nae, acolo! Fă asta, Nae! îl trimiteau muncitoarele.
Iar Nae se ducea acolo și făcea asta...
Primea mâncare de la cantina fabricii, apoi îi dădeau și lui
ceva bani, doar cât să-și cumpere un ștolverc38. Îi plăcea să fie
ciugulit și muștruluit de muncitoare, să fie răsfățatul lor.
38. Stollwerck (germană), acadea în formă de piramidă
73
În acei ani, petrecuți printre țesătoare, în Nae se sădise

adorația pentru femeie, precum și supunerea oarbă în fața ei.
Fifi n-o ascultă imediat pe Suzana și nu-i urmă sfatul chiar
atunci.
Mai trecură câțiva ani. Începuse războiul, iar fabrica de
postav Rheim primea comenzi din ce în ce mai mari. Patronii
nemți făceau postav și pentru uniformele germane, și pentru
cele românești. Era renumit postavul de Azuga.
Pe Nae Vulpoi nu l-au trimis pe front. De mic copil, acesta
suferea de-o miopie avansată, având grave probleme cu vederea.
L-au angajat muncitor, căci era mult de lucru și nu dovedeau
toate comenzile primite de la armată. Așa că Nae muncea ziua
la fabrică, între femei. Seara, se ducea la biserică.
Pe Fifi, Nae o cunoscuse ceva mai înainte. Îi sărise de la strung
un șpan încins drept în ochiul miop și fusese dus de urgență la
infirmerie. Se nimerise că Fifi îi îngrijise ochiul. Atunci, Nae
se intimidase în fața ei. Iar după aia se ferise de ea. Că era prea
iute, prea umblăreață și pătimașă pentru o fată așa tânără.
Apoi, pe Nae îl mai înspăimântau și frații ei bătăuși, bețivi și
cuțitari. Mai cu seamă, de Ion se temea. Odată, dăduse la gară
nas în nas cu Ion, care tocmai coborâse din tren. Întâi, l-a sfre-
delit cu privirea. Apoi, i-a îndesat în haină un pumn de hârtii
mototolite.
— Na, mă, Nae! Ține, mă, niște gologani!
Măcar pe celălalt, pe Tică, îl întâlnea rar. Ăsta se îngropase
în cimitir, de unde mai cobora doar când i se isprăvea băutura.
Lui Nae îi plăcuse Voichița, o fată smerită și bisericoasă, cum
era și el. Dar n-a avut curaj să-i spună Voichiței că o iubește. A
74
ÎNTRE PRAHOVE
suferit când aflase că fusese măritată undeva pe lângă Brașov,

la Turcheș.
Apoi, într-o duminică, Nae auzi lumea din biserică vorbind
un fapt neobișnuit: că se întorsese mezina lui Zangor.
Basarabia fusese cedată. Virginia cu bărbatu-său peregrina-
seră prin multe locuri – refugiați hăituiți și flămânzi – acum se
întorseseră Între Prahove.
Se spunea despre bărbatu-său că moldoveanul era un om cu
scaun la cap, trecut prin multe primejdii, care însă nu-l dobo-
râseră. Că fusese șef de post în Basarabia, de unde-l alungaseră
rușii, voind să-l omoare. Apoi, că fusese trimis în Trei Scaune,
de unde scăpase cu viață dintr-o încleștare cu ungurii răzbu-
nători.
Iar acum nu îndrăzneau să-i țină calea moldoveanului nici
chiar frații Zangor, fiindu-le frică de el.
Moldoveanul sosise de puțină vreme Între Prahove și făcuse
ordine în neamul lor. Adică Ion cu Tică nu mai aveau voie
să calce în casa Suzanei când erau beți și aveau sămânță de
scandal. Iar Fifi nu mai avea voie să umble nopțile creanga, cu
filfizonii ei pomădați.
Când îl văzu prima oară pe moldovean, Nae se uimi peste
măsură. Asta fusese la petrecerea anuală a cooperativei.
Moldoveanul era cel mai înalt din sală. Ridica fruntea și-i
privea de sus pe toți ceilalți, dar asta fără să vrea, căci altminteri
avea o vorbă moale și blândă. Ochii lui se uitau cald la tine, a
vorbă bună și de prietenie, nu ca săgețile scăpărate din privirea
vicleană a Zangorilor. Unul dintre ochii moldoveanului, în care
primise cândva un pat de armă, acum mijea doar pe jumătate,
75
astfel că moldoveanul privea puțin hâtru, se uita la tine puțin a

șagă moldovenească.
Lui Nae îi veni să stea toată seara numai pe lângă moldovean.
Ba, de câteva ori îi atinse mâna și-i zise timid:
— Bre, nenea Nicule!
După aia, începu dansul. Să jucară hore, dar și dansuri ameri-
cane, printre care, și charleston. Virginia dansă charleston
cu președintele. Moldoveanul făcu haz, zicând că dansatorii
parcă-s gâște crăcănate.
— Bre, nenea Nicule! îl linguși din nou Nae.
Apoi, Fifi îl luă pe Nae la tango și la valsuri. Îl strânse în brațe
și-l învârti amețitor, își culcă pieptul dezgolit peste mâna lui, îi
suflă șoaptă fierbinte drept în ureche. Îl atinse cu vârful limbii
pe gât și-i mângâie spinarea asudată cu palmele ei răsfirate.
Când se așezară pe bancă, Nae o privi...
Trecuse tinerețea peste ea, dar încă era tot frumoasă. Ceva
mai ofilită, mai potolită, dar tot frumoasă. Fifi îl cântări și ea.
Era holtei, avea o meserie bună și o leafă bună. Și-l mângâiase
atât de mult, pe cât i-ar fi făcut să gâfâie pe toți bărbații de
acolo...
Nae, nimic!
Dar nu a râs de el, ca altele. Iar Nae se simțise bine cu ea.
Peste o săptămână, Fifi s-a dus la slujbă. Nae era acolo. În
curtea bisericii, Fifi i-a spus:
— Mă, Nae!
— Ce-i, bre?
— Nae! Am vorbit acasă cu nenea Nicu, mă... Să vii să mă
ceri, Nae!
76
ÎNTRE PRAHOVE
— Vin, bre!
— După seara aia de la cooperativă, mă, Nae, când am dansat
noi doi... Păi, noi ne potrivim, mă! Tu ești ce-mi trebuie mie,
Nae! Iar eu sunt totul pentru tine! Adică, aș putea fi. Așa a zis
și nenea Nicu! Ia să vii, Nae, și să mă ceri! Ca să ne luăm, Nae!
— Bine, Fifi! O să vin, bre!
Nae auzise vocea femeii. Fusese dorința ei. Înviase porunca
din ucenicie. În inima lui, după Dumnezeu, era femeia.
În duminica următoare, Nae a cerut-o.
Apoi, s-au luat.
Trecuseră 11 ani de când Nicolae o dusese pe Virginia la

Valea Perjei. Într-o seară, după ce aceasta culcase copiii – în
acești ani, Virginia îi născuse jandarmului trei copii: un băiat și
două fete –, Nicolae îi vorbi:
— Verginico!
Părea întunecat de gânduri. De-o vreme nu avea somn,
noaptea nu dormea și asculta la radio ce se întâmplă prin lume.
Avea aparat Philips, cumpărat de la un evreu pe bani mulți.
Iar după ce jucau cărți până târziu în noapte, făcea politică
cu primarul, cu popa Berliba și cu învățătorul Stoicescu. Beau
toți trei din acel vin de culoare mov, un vin unic în lume, care
se coace numai pe Prut. Beau din vinul ăla mult, mult, direct cu
ulciorul cel mare de pământ. Se înfierbântau și se despărțeau
furioși, fără a putea spune a doua zi de ce se hârâiseră cu aluzii
și prevestiri ale unei primejdii încă necunoscută, dar pe care-o
simțeau pândindu-i dintr-un viitor cenușiu și nesigur.
— Ce-i, Nicule?,
77
— Spune-mi, Verginico! Spune, am trăit noi bine în acești 10

ani petrecuți aici? Am trăit, ori n-am trăit?
— Iote-te la el! Iote-te! Sigur c-am trăit!
Așa vorbea Virginia când auzea ceva neplăcut. Îndesa voca-
lele una într-alta, contopindu-le.
— Ia uită-te! Iote-te! Ce-ți veni, bre? se miră, făcând gropițe
în obraji, ca să-l îndulcească pe jandarm. Am trăit bine, Nicule,
sigur că am trăit! Ce-ți veni, bre? Iote-te...
Când șeful de post își adusese nevasta la Valea Perjei, în urmă
cu 11 ani, lumea fusese peste măsură de uimită. Nu erau niște
sălbatici oamenii din partea locului, uneori umblaseră și ei prin
orașele mari, dar copilă așa frumoasă și delicată ca Virginia nu
mai văzuseră.
Și încă, așchia de fată era chiar nevasta șefului de post – un
om cât muntele, trecut prin greutăți și primejdii, temut de
răzvrătiții care țineau mâna mai mult pe cuțit, decât pe cruce.
Și iată cum muntele ăsta de om se topește ca acadeaua înaintea
unei fărâme de copile, o fetică de-ai fi zis că încă se joacă cu
păpușile.
— Da’ și frumușâcî șî mititicî-i muierea lui Nicalaii..., exclamă
Nadia când o văzu prima oară pe Virginia.
Sosită în casa lui Nicolae, Virginia găsise o gospodărie
bogată, dar încropită de holtei în mare grabă, o casă aflată
într-o neorânduială ce arăta lipsa unei mâini de femeie.
Casa era prea mare. În față, la stradă – poate, mai potrivit
decât stradă, ar fi să-i zicem uliță – se găsea cancelaria, cu un
birou de nuc, pe care ședea călimara dublă din marmură neagră,
având suport metalic pentru condei. Acolo încheia Nicolae
procesele verbale și dările de seamă. Două alte odăi erau, una,
78
ÎNTRE PRAHOVE
a jandarmului de serviciu, alta, odaia de anchetă. Sub cea din

urmă, se găsea beciul pentru arest. În spate, locuința șefului de
post.
Bucătăria enormă indică felul deosebit în care moldo-
veanul, de atunci și dintotdeauna, prețuiește plăcerile burții. În
dormitor se lăfăia un pat înalt și întins cât două, trei paturi din
ziua de azi, când totul e cuantificat și standardizat la mic, ca să
nu-i producem planetei vreo risipă. Când întindea cuvertura,
Virginia se suia și umbla în genunchi prin acel pat de sultan,
netezindu-l cu două mâini. Camerele, care mai târziu aveau să
fie ale copiilor, serveau și ca dormitoare pentru musafirii din
București, care veneau vara în vacanță.
Iar Emma cu Emil soseau în fiecare vară. De cum coborau
din șaretă, porneau petrecerea, chemându-i și pe popă, pe
primar și pe învățător cu nevestele. Cântau, dansau charleston,
iar la despărțire se pupau cu o deosebită duioșie alcoolică și cu
viclene ocheade amețitoare. Cadetului îi plăcea orice femeie,
având obiceiul să declare la petreceri, mucalit și candriu, când
se afla numai între amici, că niciodată o femeie nu-i prea urâtă,
ci-i băutura prea puțină. Dar de fapt știa să-și aleagă iubitele,
toate frumoase coz. De data asta, o îmbătă pe preoteasa din
Valea Perjei, amețind-o cu poezii de Minulescu și romanțe de
Fernic, apoi chemă preoteasa afară, să rămână singuri în noapte.
La capătul dinspre dimineață al petrecerii, când în sat cântau
cocoșii, iar flirturile ajunseseră prea departe și pupăturile deve-
neau prea lungi, Nicolae se înălța tăcut din fotoliu, înalt și
spătos. Umbra lui, ca întunericul la eclipsa de soare, acoperea
încet întreagă încăperea. Nicolae ridica acul patefonului și
oprea placa. Apoi, în liniștea care se lăsa, îi anunța pe chefliii
năuciți și buimaci de atâta băutură:
79
— Gata, dragă! Om mai be șî om juca șî mâni... De-acu’ e

târziu!
Petrecăreții întâi se arătau nemulțumiți și plecau tăcând
botoși. Dar mai târziu, se auzeau cântând în uliță cântece
deocheate. Nimereau cărarea cu greu. Se târau beți din șanț
în șanț, uneori chiar cădeau, dar iubeau pe toată lumea. Deși
gâfâiau greu, îmbuibați cu vin mov și fripturi de curcan, ardei
copți, mujdeiuri – se spune că îmbuibarea e moartea spiritului
– aveau atunci suflet de vioară...
— Am trăit, Nicule! Copiii cresc sănătoși. Mai mult, eu una
nu mă rog lui Dumnezeu, decât să nu pățești tu ceva rău când
te trimite serviciul în vreo primejdie. Avem tot ce ne trebuie,
Nicule, ba chiar putem spune că avem mai mult decât atât,
bre...
Când Virginia îl născuse acasă pe primul lor copil – un băiat,
căruia-i ziseră tot Nicolae -, se întâmplă în aceea noapte să
fete și vaca doi viței, iapa să fete un mânz, iar scroafa să fete 12
purcei. Oamenii spuseseră că era semn de sănătate, de noroc și
belșug.
Într-adevăr, în anii ce urmară, musafirii care intrau la ei
priveau pizmași cum se adună în casa șefului de post obiectele
de preț. Pe perete, bătea ora un ceas Junghans, ceas cu pendulă
și gong. Maria Tănase cânta la radioul Philips și la patefonul
Columbia. Virginia fierbea apa de ceai în trei samovare ca
bijuteriile de frumoase, iar băiatul jandarmului avea acordeon
Paloma și bicicletă Continental, de care nu mai vedeai la nimeni
în Valea Perjei.
— Sănătoși sunt copiii, da..., oftă Nicolae. Dar cresc ei
cuminți, Verginico? Să nu iasă băiatul ca frate-tău, ca Ion...
— Dar Ion nu-i un om rău, Nicule! sări Virginia.
80
ÎNTRE PRAHOVE
Orice vorbă rea a lui Nicolae, sau a oricui, despre neamul ei o

mușca direct de inimă. Sărea arsă:
— Ion are sufletul ca pâinea caldă, Nicule! Fură, Nicule, da,
fură! E adevărat că fură!, spuse Virginia cu mândrie. Dar fură
ca să le dea săracilor, bre! Altfel, nici n-ar fura!..., încheie ea,
privind semeață.
— Ba, fură că-i hoț, Verginico! i-o trântea șeful de post.
Și n-o să se vindece de năravul ăsta... Ia-l apoi pe Emil! De
n-ar semăna băiatul nostru nici cu muieraticul de nepotu-tău,
Verginico!...
Deunăzi, Emil cadetul îl învățase pe băiat să mănânce prune
înainte de culcare. Dimineața, îl puse să facă un rahat proaspăt,
mare și lăbărțat drept în fundul curții, unde să-l acopere cu
ligheanul. Apoi, Nicușor le chemă și le îndemnă pe surorile
lui să scoată de sub lighean pasărea moale și caldă. Fetele se
mânjiră de rahat până în ochi. Începură să plângă, ștergându-se
pe haine. Râzând, băiatul fugi la gard, de unde le strigă, în timp
ce uda scândurile:
— Foaie verde și-o lalea, cine nu se pișă-l bea!
Fetele începură să urle. Virginia îl certă pe băiat, dar cu
asprime prefăcută.
— Nu ți-e rușine? Cine te-a învățat?
Din fereastră, Emil privea și râdea, fumând...
De curând, Emil mai făcuse o ispravă. Una galantă, pe care
Virginia – să nu uităm că era de aceeași vârstă cu nepotul – o
privise îngăduitoare. Nicolae, nu!
Emil, pe atunci cadet la Academia militară, o cunoscuse la
balul academiei pe domnișoara Madelaine, fiica unui mare
81
și bogat fabricant. Emil era frumușel, fâșneț și curtenitor, iar

îmbrăcat în uniformă tânărul sclipea ca soarele.
La bal, se prezentase lui Madelaine ca fiul mareșalului
Constantin Prezan39. Frumoasa Madelaine se înamoră fulge-
rător de Emil și îndată fugi cu acesta, umblând amândoi o
vreme prin Sinaia, ca într-o dulce lună de miere și de amor.
Însă, după ce banii curând li se terminaseră, Madelaine se trezi
dusă de fiul mareșalului Prezan drept în maghernița de pe Grant
a Mariei și a macagiului Nicu.
Acolo, pe Grant, amorul Madelainei s-a stins pe loc, a fâsâit
ca un muc de țigară zvârlit într-o căldare. În urma scandalului
iscat, tatăl Madelainei, fabricantul, nu a avut nicio pretenție,
nemaiavând de la cine să aibă..
Într-o dragoste de Zangor, Virginia îl apăra cu îndârjire
aprigă și pe Emil, după cum îi apăra pe hoțul de frate-său, sau
pe bețivul de gropar. Tot așa o apăra și pe iubeața Fifi...
În gâlceavă, moldoveanul se întuneca, iscându-se între el
și Virginia o furtună mare, dar scurtă. Până la urmă, simțind
plutind în aer ceva nelămurit, dar primejdios, ceva ce semăna
cu un cutremur sau un incendiu, Virginia găsea ceva de împă-
care și tot ea era cea care dădea înapoi. Nu înainte de-a mai
face o încercare.
— Bine ar fi să semene cu Emil, bre, Nicule...Că Emil e
deștept și frumos. A ieșit primul din Academie, înaintea copi-
ilor de generali, chiar înaintea odraslei mareșalului Prezan.
Mi-a spus-o chiar el! O să ajungă colonel și-au să-i dea două
ordonanțe, care să-i facă ghetele și să-i calce uniforma, Nicule...
Nicolae se înroși pe tâmplă:
39. Erou în Primul Război Mondial
82
ÎNTRE PRAHOVE
— Mănâncă... borș! Borș! Nepotu-tău mănâncă borș! Rahat

cu pierjă, Verginico! Auzi, mareșalul Prezan... Ptiu!
Când cineva vorbea prostii – ca să nu fie spurcat la gură și să
se exprime urât, cum fac azi unii dintre noi, cei care spun direct
că personajul mâncă căcat – Nicolae rămânea un domn și avea
obiceiul să spună elegant că acela mănâncă borș.
— Dar tu, de ce mă întrebi dacă am trăit? schimbă vorba
Virginia.
— Pentru că o să rămânem cu atât, Verginico! Dacă o vrea
Dumnezeu să nu pățim ceva și mai rău...
— Ce vorbă-i asta, Nicule? Îmi îngheață sângele în vine și
îmi stă inima, spuse Virginia, sperând totuși că nu era așa rău.
Doar până mai ieri, băuseră și chefuiseră și dansaseră char-
leston.
— Eu nu mă înspăimânt cu una, două, Verginico! Nu mă
tem decât de Dumnezeu. Dar când m-am ciocnit în drum cu
ăia trei...
— Care ăia trei, Nicule? De cine te-ai ciocnit?
În urmă cu o lună, de Izvorul Tămăduirii, veniseră la ei popa,
primarul, doctorul și învățătorul cu nevestele. Se îndopaseră
cu pască și miel, jucaseră Tabinet și băuseră vin mov până
dimineața, când se îmbătaseră toți. Mai puțin, Nicolae, care
băuse cât ceilalți patru la un loc. Dar pe el nu se vedea deloc
oboseala, nici acea vorbire tărăgănată de om băut.
Nevestele celorlalți ar fi ucis-o atunci pe Virginia. Invidia
arde ca otrava!... Pe drumul lor către casă, sprijinindu-și
bărbații de coate, să nu cadă în șanțurile din margini, priveau
în urmă. Nicolae, gol până la brâu, își turna în cap căldări de
apă rece ca sloiul. Le ridica una după alta din fântână apoi și le
83
arunca peste spinare. După aia scoase iapa din grajd, o încălecă
neînșeuată și pornind la drum peste dealurile cârne, poleite de
brumă. Uite-așa intră Nicolae în dimineața reavănă de primă-
vară... Proaspăt ca roua, tare ca trunchiul de carpen.
— Cu care ăia, Nicule? mai întrebă o dată Virginia. De cine
te-ai ciocnit, bre?
— Prostul, veneticul și curva satului, Verginico...
— Care-s ăștia, bre?
— Ăia care îmi pupau mâna la biserică, când le dădeam bani
mărunți. Îmi pupau mâna până mi se făcea rușine – doar nu-s
popă... –, și fugeam de ei, să mă ascund.
— Iote-te! Lasă-i în pace, că ei n-au nicio vină, dădu Virginia
din mână. Pe Neagu așa l-a lăsat Dumnezeu, cu minte puțină și
rătăcită. Iar femeia aia..., de foame se întinde, Nicule...
— Ba, nu de foame se lungește ea cu veneticii! De sete! Că
pentru o gură de vodcă, o tăvălesc și rușii, și bulgarii, și găgă-
uții...
— Lasă, bre, Nicule, că și ai noștri o purcelesc destui... observă
Virginia. Să fim drepți, că și ai noștri!
— În dimineața aia, de cum ies eu în stradă, și dau nas în nas
cu ăștia trei. Erau beți, veneau de la cârciumă. Neagu mergea
în frunte și fâlfâia cârpa roșie atârnată de-o creangă uscată, ei
ziceau că-i steag. Voiau să bată pasul de defilare, dar mai mult
dădeau în șanț. Când m-a văzut, Magda s-a bâlbâit: „Hai la
lupta cea mare, bă! Rob cu rob să ne unim, bă!”.
Eu i-am privit de sus, eram călare pe cal. Ochii mei s-au
întâlnit cu ochii lor. Și, dragă, Verginico!... Atâta ură nu mi-a
fost dat încă să văd într-un om. Atâta ură... Ce-i, oameni buni?
le vorbesc eu...
84
ÎNTRE PRAHOVE
„Să zici bogda proste de-ți scapă muierea, dom’ șăf !” îmi zvârle
Neagu, de jos din praf.
Dar ce ți-am făcut, m[, Neagule? îl întreb.
În locul lui, îmi răspunde femeia:
„Vine revoluția”, rânjește ea către mine. „N-ai unde fugi,
dom’ șăf !” „Până aici ți-a fost. Ștreangul! Ai ceas cu pendulă?
Ești dușmanul celor care n-au ceas cu pendulă! Ștreangul! Ai
samovar? Ștreangul!…”
Ăștia trei formau o celulă de partid, așa o numesc ei, celulă. Cel
de-al treilea membru al celulei, un găgăuț, o corectă pe femeie:
„Tovarășa Magda! Acum nu se mai omoară cu ștreang, tova-
rășă Magda, dumneata nu ți-ai însușit?!... Comitetul nostru
politic a consacrat execuția cu glonț. Cu glonț în ceafă, tova-
rășa Magda! Fă-ți autocritica, tovarășă! Acum îi dau cuvântul
lu’ tovarășu’ Neagu. Vorbește, tovarășe! Hai, vorbește! Nu te sfii,
tovarășe!”
— Ce-i aia celulă, Nicule? întrebă Virginia, care-l asculta
neîncrezătoare, așa cum asculta miercurea piesa de teatru la
radio, când nu pricepea toate vorbele. Ce-i aia celulă?
— Așa zic ei, celulă de partid. Adică două-trei secături, oameni
de nimic, oameni fără niciun căpătâi.
Eu parcă visam... Mi se părea că-s beat, că porcăria dinaintea
mea e nălucire. La picioarele calului meu, doi bețivi și-o curvă
își făceau ședința de partid. Întâi luă cuvântul idiotul, Neagu.
Ăsta rânjește către mine și-mi bagă steagul în ochi:
„Dom’ șăf, mata bei cu popa! Te-am pândit prin fereastră...
Lenin a zis: «Cine bea cu popa e dușmanul poporului! Religia
e opiul popoarelor».
85
Cum, mă, Neagule? l-am întrebat. Te-ai furișat la mine, mă,

să mă pândești Și ce-ai văzut? Dar idiotul nu mă aude, a spus
ca și cum n-aș fi fost acolo.
„Domnu’ șăf are samovar, ceas cu pendulă, are aparat de radio!
Clasa muncitoare…”
Care clasă muncitoare, mă? Tu și cu Magda, mă?
Așa stau lucrurile, Verginico, cineva le-a otrăvit mințile. Și
molima asta se întinde, o să ajungă la noi și-n toată țara, în
lumea întreagă...
Căci, vezi tu, peste tot e unul mai bogat ca altul mai sărac.
Săracului nu-i vine bine că celălalt e mai harnic și mai chibzuit
decât el. L-au învățat să spună despre unul mai înstărit, nu că-i
mai harnic, că-i exploatator și că din pricina lui o duc greu
săracii.
Hristos îl învață pe omul sărac să dea din puținul ce-l are
unuia și mai sărac decât el. Bolșevicii îl învață să-l fure pe
bogat, chiar să-l omoare. Pe cine o să creadă săracul? Dacă el
lasă slobodă ura, atunci toți oamenii se omoară cu toți oamenii.
Pentru că întotdeauna și peste tot va fi unul mai bogat sau mai
sărac.
Uite, din pricina asta mă sfădesc eu cu primarul și cu popa.
Dacă vinu-i bun, ăștia doi nu mai văd și nici nu mai aud. Le
spun: când vălmășagul de ură vine peste noi, trebuie să fugim,
fraților!
Dar unde să fugim, Verginico? E greu! O vreme, poate trebuie
chiar să ne despărțim...
Dis de dimineață, Nicolae plecă grabnic undeva, de unde se
întoarse abia după trei zile. Căzu, frânt de oboseală. Înghiți un
pui fript întreg, cu mămăligă și cu patruzeci de ardei copți, cu
86
ÎNTRE PRAHOVE
mujdei de usturoi sclipind peste ei ca bruma. Goli un ulcior de

vin mov40 și se prăvăli în pat, cu burta în sus. Virginia alungă
copiii, dându-le grijă să nu-l trezească. A dormit până a doua
zi seara.
Nu i-a spus Virginiei unde fusese, ce făcuse cât a lipsit.
Emma crescuse frumoasă, dar era prea săracă pentru frumu-

sețea ei, într-adevăr – trebuie s-o spunem – o frumusețe ieșită
din comun. Și după cum bine se știe, frumusețea unei femei
este cumplit de costisitoare. Dacă fata-i urâtă, atunci nu e mare
lucru de făcut, în acest caz, destul de trist – tată, soț sau amant,
orice ai fi – toată treaba te costă mai nimic.
Altfel stau lucrurile atunci când strălucirea femeii, dăruită
gratis acesteia de către Însuși Făcătorul ei, te silește să o împo-
dobești – de data asta, pe bani mulți – cu mâinile croitorilor, ale
modistelor, saloanelor de frumusețe, ale pălărierilor și bijutie-
rilor.
Așa că macagiul Nicu se uita la Emma ca la soare, dar o făcea
suspinând și oftând că banii nu-i ajungeau s-o îmbrace și să-i
ia fetei de încălțat, așa cum se cuvenea unei fete de-o frumusețe
cum rar vedeai pe Grant. Tot Grantul tânjea după ea.
Însă soția sa, Maria, fiind o mai bună cunoscătoare a vieții,
trecută prin ascunzișurile și tainicele ei unghere femeiești,
era mai încrezătoare. Maria își spunea că nu va trece mult
până când, orbiți de frumusețea copilei, bărbații vor roi prin
maghernița lor întunecoasă, așa cum o fac fluturii în lumina
40. Există vinuri albe, negre, roșii, roze. Moldova este singura podgorie de pe
mapamond care coace un vin unic, de culoare mov. Pentru binele și fericirea
omului, acesta ar trebui neapărat să fie omologat de către forurile oenologice
competente.
87
unui bec chior. Pe aceia care-i vor cere fata, Maria îi vedea
numai oameni împliniți și cu stare socială. Fie, mari ofițeri, ca
tatăl Emmei și al lui Emil; fie, colonei la academia militară,
unde învățase Emil; fie, comercianți bogați, cu fabrici și maga-
zine. Poate, chiar oameni politici, mari șefi de partide, cu averi
și moșii la țară. Așa îi vedea...
De aceea, Maria se clătină amar într-o bună zi, când Emma
îi spuse deodată că ea nu mai are ce aștepta acolo, în mahala,
trândăvind de dimineața până seara în casa acarului.
— Mamă? Spune-mi drept! Tu vrei să mă vezi ibovnica unui
șuț de tramvai? Țiitoarea unui șmen, să vând halbe de zmeurică
la Falcă de măgar? Să mă întind cu acarii, după ce beau cu ei la
Trei ochi sub plapumă? Asta vrei tu? îi zvârli maică-sii. Asta vrei
tu, mamă?
— Nu vreau..., recunoscu Maria. Sigur că nu! Dar tot eu îți
zic că trebuie să mai aștepți, Emma! Pentru că ești frumoasă.
Iar, femeia frumoasă, dacă are și puțin cap, atunci ea...
Emma trase din țigară, suflă fumul în tavan și n-o lăsă să
termine.
— ... atunci, femeia aia frumoasă, de care-mi vorbești, ajunge
ca tine, în casa unui acar din Grant și-n patul unui macagiu
care pute a bere și usturoi!, încheie în locul maică-sii. Nu mai
aștept nici o zi.
— Și ce-ai să faci? Adică, ce poți face? Nimic!
Emma slobozi către Maria, odată cu fumul din piept, ce va
face:
— O să lucrez la salon!
— Salon? se miră maică-sa. Aiurezi! În Grant, salon? Aici
n-ai decât frizerii care tund birjari nespălați – poate o să faci
88
ÎNTRE PRAHOVE
furuncule pe degete, Doamne ferește!... Iar damele de la noi

se boiesc acasă, lângă lampa cu gaz. Care salon, de unde salon,
Emma? Visezi! Frumos, dar visezi...
— Salonul de pe Victoriei, mamă... La Djabulov!
Maria luă și ea o țigară. Amândouă fumau mult.
Lângă Djabulov, magazinul de pe Victoriei, se deschisese
salon de cosmetică și coafură. I se dusese vestea, căci intra
lume bună, care lăsa parale bune. Trecând pe bulevard, prin
fața vitrinei, Maria văzu prețurile lipite în geam:
Netoyage 100 lei
Îndepărtarea punctelor negre 130
Massage facial 200
Masage în abonament 150, Epilațiune feții 60
— La Djabulov? Tu, la Djabulov? Te îmbeți cu apă rece...
— Ba nu, mamă! Ba nu...
Dar Maria n-o credea. Îmbătrânise mult și acum ofta des, iar
ridurile feței i se adânciseră uscate, ca într-o coajă cenușie de
copac.
Domnul Ciupercea, directorul poștei, o părăsise demult,
schimbând-o cu Judith – o evreică tânără și pistruiată, cu ochii
verzi ca iarba. Pe Judith o angajase la poștă, în locul Mariei,
care rămăsese acum doar cu dragostea acarului.
În acele zile, apăruse în viața Emmei doamna Mally.
Această doamnă Mally era o nemțoaică văduvă, care mergea
la salon pentru două treburi, la fel de importante pentru ea: să
bârfească și să-și scoată punctele negre de pe nas.
Doamna Mally nu cunoscuse în viața ei decât un singur
bărbat, pe bărbatu-său, mort de gripă spaniolă. Dar și cu acesta
89
doamna Mally nu împărțise patul doar o singură dată, și anume,

în noaptea în care-l făcuseră pe fiul lor, pe Eduard. Apoi, după
ce-i murise soțul, Doamna Mally îl crescuse singură pe Eduard,
lăsându-și pentru ea numai acele două plăceri, împletite între
ele, pentru că le trăia în același loc: la salon.
Dar între timp Eduard crescuse și doamnei Mally i se adăugă
în privința lui o nouă grijă, care o luă cam pe neașteptate.
Eduard învățase bine, urma să termine academia comercială,
dar viața lui de tânăr holtei semăna cu un deșert. Nici excursii,
nici fete, nici petreceri, nimic!... Eduard nu cunoscuse încă
femeile, nu se putea spune că fugea de ele, dar în prezența lor
se arăta molâu și galeș, ca să nu zicem prost.
Într-o zi, când la salon tocmai înflorea bârfa, intră, tot să-și
scoată punctele negre, și Anita. Anita era o domnișoară cam
trecută, pe care doamna Mally o cunoscuse mai demult, pentru
că Anita fusese amanta unui colonel bătrân, prieten cu soțul
doamnei Mally, mort ca și acesta, de gripă spaniolă. Apoi,
rămasă fără colonelul răpus de gripă spaniolă, care îi lăsase
totuși o garsonieră în Cotroceni, Anita se apucase să iubească
bărbați tineri, în general holtei aflați în pragul căsătoriei, ca și
cum aceștia ar fi avut nevoie absolută de acest stagiu adulterin,
înaintea pasului important ce-i aștepta în viață.
— Bonjur, madam Mally, ce mai face Eduard? o întrebă
Anita direct când intră, știind parcă ce-o frământă pe doamna
Mally. Ieri umbla la liceu și uite..., acum termină academia.
Nu-l însori, madam Mally? Zic fetele că o chemi acasă pe
ucenica cea nouă, pe Emma...
— O chem, Anita!... Să-mi facă părul, unghiile, să-mi taie
bătăturile. Mă ajută, învață repede și-i ascultătoare, curată și
cuviincioasă. Doar că fumează mult. Știi tu treptele alea de
90
ÎNTRE PRAHOVE
piatră, care coboară de la mine până în stradă? Alaltăieri, pe

un ger grozav, Emma a spălat toate scările alea, toate până jos,
frecate bine-bine cu peria... Am învățat-o să facă supă germană
dulce, de care îi place lui Eduard, supă de ardei umpluți, am
învățat-o să facă și Rote Grutze41.
— Dar Eduard se bucură că vine Emma la voi, madam Mally?
— Lui Eduard îi place ce-mi place mie, Anita... Așa l-am
crescut, așa îl am și acum, așa îl voi avea pe Eduard până închid
ochii. Căci, spune și tu, cine știe mai bine ca mama ce-i trebuie
unui copil? Anita, Eduard nu mi-a ieșit din vorbă niciodată, de
mic i-am zis Edy fă aia, Edy fă ailaltă, el m-a ascultat și bine
i-a fost, iată că acum termină Academia.
Când i-am adus-o prima oară pe Emma acasă, Edy al meu se
holba la părul ei ca un netot. Emma, despletită în fața oglinzii,
încerca, neizbutind, să-și strângă părul. Părul îi cade până la
călcâie, Anita, e greu părul ei, îi dă capul pe spate și ea adum-
brește ochii ăia verzi ai ei, răsfrângându-și buzele a sărut. Edy
al meu se uita la ea ca un netot.
Seara i-am spus așa: „Edy, nu părul lung contează, lasă
părul!... Tu uită-te, mă, uită-te cum spală, cum gătește, cât este
de ascultătoare. Că păr lung au și alte dame, iar unui bărbat
tânăr, licențiat și cu bani, cum vei fi tu peste puțină vreme, nu-i
șade bine doar cu nevasta. Pricepi? Îi mai trebuie o femeie,
trebuie să-și mai ia una, ca să-și facă la ea nevoile lui bărbătești,
așa cum a avut-o și taică-tău pe unguroaica lui, Dumnezeu să-i
ierte și pe el, și pe unguroaică. Pentru că taică-tău se întorcea
de la ea potolit, iar eu puteam dormi liniștită în pat cu el, liniș-
tită, ca să mă pot gândi la ce-i gătesc a doua zi”.
— Și Eduard ce-a zis, madam Mally? întrebă Anita.
41. Desert german cu fructe de pădure
91
— Ei, ce să mai zică... A zis ca mine, așa cum face mereu.

Doar că m-a întrebat: „Dar pe cine, mamă?”. Iar eu i-am
răspuns: „Uite, Eduard, domnișoara Anita, ți-o amintești? Să
știi că domnișoara Anita e foarte amabilă... Chiar deunăzi,
domnișoara Anita m-a și rugat, mi-a zis: «Te rog, madam
Mally, spune-i lui Eduard că, după numire, îl aștept să vie la
mine, în Cotroceni»...”.
În prima dimineață în care Emma se trezise femeie măritată,
când rămase singură puțină vreme, se duse la biroul lui Eduard
și trase sertarul. Luă de acolo o coală de hârtie pentru scrisori,
și rupse din ea o bucățică lunguiață, cât un răvaș de amor. Apoi,
cu stiloul elegant al lui Eduard, primit de el cadou la absolvire,
scrise cu litere mici și ordonate:
„Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu și Maică Preacurată a
Lumii! Te rog cu lacrimi în ochi să nu mi-l ia Anita pe Iedișor! Și
dacă vreodată va găsi curva de ea acest bilet, scris de mine acum, să
o trăsnească Dumnezeu!”.
Apoi, Emma înfășură biletul cu grijă și-l ascunse sub argintul
care fereca chipul Sfintei Fecioare din icoana primită în dar de
nuntă, de la Maria.
Peste o jumătate de veac, când a murit Emma, Anita a luat
pentru fiu-său cam tot ce era de preț în casa lui Eduard. Bătrân
și senil, lipsit de înțelegere și voință, Eduard nu mai pricepea ce
i se întâmplă. Ceasuri, covoare, porțelanuri, tablouri, goblin-uri
și argintării porniră către fiul Anitei, un copil făcut de ea cam
târziu, cu un bărbat necunoscut, pasager în viața ei ca atâția
alții.
Dar când Anita e dat jos din peretele dormitorului icoana
Maicii Domnului, a simțit o ușoară amețeală și un junghi
apăsat în mâna stângă, pe care-o ridicase, să apuce rama de
92
ÎNTRE PRAHOVE
lemn. Dând la o parte capacul micului chivot, găsi biletul scris

de Emma în urmă cu 50 de ani. Nu apucă să citească biletul
decât până la vorbele „... dacă vreodată va găsi curva de ea acest
bilet...”, și gura i se strâmbă, apoi fața i se schimonosi într-un
rânjet hidos. Căzu ca secerată, fără ca Eduard să audă ceva sau
să bage de seamă că amanta lui de-o viață tocmai murise de
apoplexie.
În încăperea alăturată, Eduard răsfoia un album vechi, din
care-i zâmbeau doamna Mally, taică-său cu unguroaica, îi
zâmbea Emma, cu părul despletit, lung până la călcâie, amintiri
vechi dintre Prahove și de peste Prut, cu Virginia, cu Emil...
Lumea petrecea și dansa, totuși, deși trăia în frenezia acestei

vieți de cancan, simțea cum roade neliniștea și amenințarea.
Era bine, dar nefiresc de bine, pentru că oamenii începuseră
să se întrebe nedumeriți de unde poate veni atât bine într-o
țară care clocotea ca un cazan, înconjurată de războaie și într-o
lume supusă ciopârțirilor după cum mutau creionul pe hartă
găunoșii șefi de atunci ai popoarelor, purtați de toanele lor
demente către nicăieri, nicăieri altundeva decât suferința celor
în slujba cărora ar fi trebuit să-și pună viața.
Intraseră dracii în ei, iar Hristos își întorsese fața de la
conducătorii națiilor. În loc să scoată dracii din aceștia și să-i
vâre în turmele de porci, pe care să-i azvârle apoi în mare, cum
a făcut în ținutul Gadarenilor, i-a lăsat pe mai departe îndrăciți,
adică să fie munciți de diavolii aciuiți în ei. Iar diavolii din
conducători nu s-au plictisit în acel deceniu blestemat.
Iar la noi, ca și oamenii noștri politici din ziua de azi, dracii
hoinăreau în voie prin toate partidele, trecând fără odihnă din
unul la altul. Lăsându-i pe țărăniști, intrau în liberali. Apoi îi
93
părăseau și pe aceștia, găsind o gazdă mai bună la legionari,

apoi, una și mai bună, la comuniști, apoi la carliști, la plugari,
la renascentiști și așa mai departe. În zece ani, se schimbaseră
25 de guverne efemere, unele dintre acestea trăind mai puțin
de două luni.
La 26 iunie 1940, creionul bont al lui Viaceslav Molotov izbi
harta României ca un ciocan42. Era o hartă întocmită la scara
1:800 000, astfel încât, prin hârșâire de hartă, grosimea vârfului
neascuțit (gros, bont, tocit – așa cum îi șade bine creionului
bolșevic) a acoperit întregul ținut Herța, separând astfel de țară
Basarabia și Bucovina.
Fumând trabucul, Regele tocmai îșî luase coniacul de dimi-
neață. Apoi, fricos și nehotărât – deși, în toată domnia lui
făcuse numai ce voise el – de data asta chemă Consiliul de
coroană, care oricum nu avea decât un rol consultativ. Seara,
regele convocă încă un consiliu, în care Iorga pledează pentru
lupta cu rușii, iar Argetoianu vrea primirea condițiilor sovie-
tice. Acesta câștigă majoritatea (nouăsprezece membri) de
partea lui, împotriva acceptării hăcuirii României rămânând
doar șase membri din consiliu. Acestora din urmă, Carol le
va ridica osanale în jurnalul său: „Consiliul are loc și am ieșit
din el amărât și dezgustat [...]. Numele celor care au votat pentru
rezistenţă merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnității
românești”. Iar altundeva, ca să întipărească eternității durerea
de care fuseseră sfâșiați în acea împrejurare istorică cumplită
majestatea sa, împreună cu amanta majestății sale, adică
Duduia, regele notă: „O zi a ruşinii naţionale. Restul nopţii, cu
Duduia, am plâns amarnic.”
42. Pseudonimul de revoluționar al lui Veaceslav Skriabin (nepot al

compozitorului rus) este Molotov, de la molotok – ciocan.
94
ÎNTRE PRAHOVE
Aceasta nu-i o carte de istorie, ci-i mai degrabă cronica

urmașilor bătrânului Zangor, ciobanul întemeietor al Azugii.
Prin urmare, noi nu știm dacă cei doi, adică regele cu duduia,
într-adevăr, au plâns, cel mult putem presupune că au făcut-o.
După cum ne pot trece prin cap și unele închipuiri senzuale,
ale felurilor în care bărbații stresați sau priapici, ca Regele,
își pot stinge arșița trupului în fântâna de răcoare din trupul
duduilor care-i alină.
După foarte puțin timp, rușii cer guvernului român evacu-
area din Basarabia, în numai patru zile, a administrației civile
și a armatei. În aceeași zi, armata anunță populația că fuseseră
acceptate condițiile rușilor, urmând retragerea românilor pe
malul drept al Prutului. În timp ce se dădeau aceste comuni-
cate, rușii, în cel mai pur stil rusesc, ocupaseră deja Cernăuți,
Chișinăul și Cetatea Albă.
La București, clopotele bat a doliu. În fața Palatului, cad
de-a valma în genunchi bărbați în costume la modă, femei cu ii
naționale și pălării franțuzești, cocote de stradă, militari, țărani,
puștani de liceu. Se uită degeaba la Palat, că de-acolo nu iese
nimeni, nimeni nu intră, nu se arată nimic, parcă e pustiu, ca și
cum grilajul de fier ar fi vorbit: „Acum, ce dracu’ vrei?... Nu vezi
că regele cu duduia plâng?...”.
Dacă lași fiara să smulgă o halcă din tine, ești pierdut. Se
simte mirosul de sânge, care adună la rana ta noi prădători, mai
flămânzi decât primii, și care, văzându-te doborât și însângerat,
prind și mai multă cruzime.
Domnul Joachim von Ribbentrop ia un creion, de data asta
unul german foarte bine ascuțit (ca să nu fie mai apoi discuții) și
trage pe hartă, cu vârful lui subțire, noua frontieră a României,
care pierde astfel, în folosul ungurilor, altă treime din teritoriu.
95
Nu doar Regele cu Duduia au plâns. Se spune că ministrul

nostru de externe, la vederea noii frontiere de stat a României,
a leșinat. Și că ministrul ungur s-a declarat și el „zdrobit sufle-
tește”, dar pentru un motiv contrar, căci domnia sa ar fi vrut să
smulgă din România mai mult.
Nicolae primi ordinul de retragere prin canale militare
oficiale, urmat imediat de un alt ordin, un ordin de mobilizare
într-un sat din Ardealul de Nord, unde erau așteptate samavol-
niciile ungurilor împotriva românilor alungați.
Când plecă din Valea Perjei, o chemă pe Virginia în cance-
larie, ca să fie singuri. Ea se cuibări în scaunul din fața biroului
de nuc, cât o vrabie de mică și speriată. El rămase în fața ei
drept, cu mâinile împreunate ca la rugăciune. Îi vorbi:
— Verginico! Moldova de până la Prut a fost vândută.
Patrule rusești omoară popii, pe notarii români, pe învățători.
I-au împușcat pe șefii de post pe care i-au prins. Magda, Neagu
și veneticul, ăia care altădată făceau demonstrație beți morți,
acum îi conduc pe ruși și le arată pe cine să omoare și de la cine
să fure. Au să-i aducă și la noi.
Virginia asculta încremenită, ca un soldat minuscul, dar dârz.
Soldatul se supune ordinului primit de la un superior, oricât
ar fi acela de aspru și sever. Numai gura Virginiei se descleșta
din când în când, ca și cum ar fi vrut să exclame „Iote-te, bre,
Nicule...”, dar vocea i se sugruma într-un oftat tăcut și speriat.
— Am fost chemat, Verginico! Sunt militar și dacă nu mă
prezint mă dau dezertor. Dacă rămân, rușii mă omoară în fața
voastră, apoi nici voi nu mai aveți scăpare, că vă omoară și pe
voi. Plec chiar acum dincolo de Prut, ca să umblu noaptea, pe
întuneric. În urma mea, are să vină un găgăuț spân și ghebos,
pe nume Garmon.
96
ÎNTRE PRAHOVE
— Trebuie să plecăm, Nicule?

— Da, trebuie! Găgăuțului să-i dai carne și lapte, că el vine
după un drum greu și-i flămând. Tu ascultă-l pe găgăuț și fă
întocmai ce spune el! Are să vă scoată la liman, de cealaltă
parte a Prutului. Dacă o vrea Dumnezeu, o să ne găsim toți la
Vetrișoaia.
— Unde ne-om duce, bre, Nicule?
— O să plecați în două căruțe, la fiecare am pus doi cai. În
prima căruță să vă suiți tu și copiii, cu haine, pleduri și cu de-ale
gurii. Luați și câinele, pe Bobic...
— Lăsăm totul aici, Nicule? Pornim la drum ca țiganii, aciuiți
sub coviltir, doar cu ceaunul spânzurat la ciochină?
— În a doua căruță, o să pun totuși samovarul, aparatul de
radio, ceasul cu pendulă, acordeonul și bicicleta lui Nicușor.
Și icoana. Actele, banii și hârtiile de preț să le ții lângă tine,
Verginico, legate bine într-o boccea. Vitele și caii le-or mâna
către Prut niște oameni tocmiți de găgăuț și le-or trece cumva
dincolo. Poate oi putea pune pe trenuri și ceva din mobile,
fotoliile, scrinurile și patul cel mare. Casa și restul rămân aici,
Verginico, unde a început viața noastră. De-acu’, or sta în ele
muscalii și-or face aici sediu de partid, ca să aibă birou Magda
cu Neagu, Verginico... Eu am presimțit, de asta mă luam la
ceartă cu popa și învățătorul, nu de la vin. Lumea se răstoarnă
cu susu-n jos, Verginico...
Acestea fuseră ultimele cuvinte pe care Virginia le auzise
atunci de la el. Căci după amiaza, fără să-i mai spună ceva,
Nicolae își făcu de lucru primprejur și dispăru. Ea nu băgă de
seamă, decât după o vreme, că dispăruse odată cu iapa lui, care
nu fusese înhămată la niciuna dintre căruțe.
97
Coborî după aia peste lume apusul, frumos ca o uriașă aripă

mov. Amurgul învălui totul într-o lumină tristă, care prevestea
parcă bejenie, disperare și moarte. Înserarea de vară clipi către
moldovean din primele ei stele gălbui, care licăriră stins peste
Valea Perjei, în timp ce el, ascuns pe deal, pitit după o tufă de
cacadâri43, urmărea cu binoclul militar locul pe care vremelnic
tocmai îl părăsise, fără a ști totuși dacă nu o făcuse pentru
totdeauna: lăsa în urmă ce iubea mai mult.
Virginia ieși de câteva ori și, punând mâna streașină la ochi,
privi în toate părțile. Copiii nu se mai zbenguiau, băiatul începu
să plângă. După un timp, moldoveanul îl ghici prin binoclu pe
ghebosul Garmon. Găgăuzul descălecă în fața porții și intră
în casă, deodată cu Virginia. Garmon avea mersul crăcănat și
chelia lui asudată lucea puțin în bătaia lunii.
Nicolae trecuse Prutul peste podul Albița, agățându-se de un

convoi militar, care se retrăgea în dezordine. În tabloul surpării
și al eșecului României Mari, se dovedeau cele scrise de Arge-
toianu, în urmă cu doi ani: „Între cele patru graniţe ale ţării,
şi până sus, totul e numai corupţie. Singurul lucru organizat în
România Mare e jaful şi şperţul”.
Trupa, dar și mulți ofițeri degradați în batjocură de către
tot soiul de bande civile, alcătuite din derbedei declasați și
ariviști bolșevici, acești ofițeri scuipați și dezarmați la marginea
drumului, rupți și desculți, erau parcă resturile unei armate
învinse, aflată în retragere. Chiar mai rău, totul părea un fel
de scapă cine poate cu fuga. Ofițerul român se golise total de
onoare, acum se îngrijea, ca un negustor, doar să-și mai salveze
43. Măceș
98
ÎNTRE PRAHOVE
și să treacă pe celălalt mal mica lui boccea cu obiecte personale,

dând dracului materialele militare avute în grijă.
În primul război, bănuit pe nedrept că furase, căpitanul
Tomuț44 scoate pistolul și-i spune respectuos comandantului
său, care vrea să-l scotocească prin uniformă:
— Domnule comandant! Un ofițer al armatei române nu
poate fi percheziționat, ca un borfaș. Dacă mă atingeți, îmi
zbor creierii în fața dumneavoastră...
Retragerea umilitoare din 40, nu mai era așa. Ofițerimea se
golise de onoare.
Nicolae și oamenii lui, dintre care o parte se răzlețiseră pe
drum, ajunseră în Ardeal arătând mai mult ca o bandă de răufă-
cători, decât ca pluton de jandarmi. Dormiseră prin lanuri de
porumb, sau ascunși cu teamă de români prin podurile șurilor
înalte, cum sunt șurile în Ardeal. Peste tot le ieșiseră înainte
pâlcuri de secui înfierbântați cu ură și îmbibați cu palincă tare,
din aia fiartă de două ori. Secuii îi amenințau pe ungurește, ori
prin semne murdare, că le taie gâtul cu coasa și apoi le bagă
boașele în gură.
Coborâră cu teamă Oituzul. Când ajunseră în Brețcu găsiră
o așezare fantomatică, învăluită în fum. Dar nu un fum plăcut,
ca fumul care afumă slănina și cârnații – fum de vatră așezată
și tihnită –, ci un fum acru și înțepător, cu miros de smoală
și groază, cum este fumul de incendiu. Casele spoite albăstrui
păreau arse și oarbe, iar dacă ar fi fost cineva să-i pândească pe
din dosul ferestrelor mici, acela n-avea curaj să li se arate.
Acolo unde ar fi trebuit să fie postul de jandarmi, Nicolae găsi
tot o casă spartă și batjocorită, care avea la poartă un tricolor
44. Personaj în Cap de Bour, de V. Voiculescu
99
făcut ferfeniță. Cineva mânjise steagul cu rahat scos din budă și

apoi îl spânzurase de poartă cu vârful în jos, a doliu.
Nicolae mai avea cu el doar doi oameni, ceilalți dezerta-
seră imediat după ce porniseră la drum. Cu scârbă și înjurând
pe cine făcuse treaba asta murdară, ei coborâră de pe poartă
steagul murdar de rahat. Să-l arunce în budă le-a fost nu știu
cum, n-au putut... Până la urmă, îl îngropară în grădină, ca pe
un mort.
A doua zi dimineață, era încă întuneric, doi români se furișa-
seră prin grădinile din spatele casei, până ajunseră la ei. Oste-
niți și speriați, păreau a fi un tată cu fiul său. Nicolae dormita
iepurește, vârât într-o gireadă de strujeni. Luceafărul dimineții
sticlea într-o spuză de stele din ce în ce mai stinsă, vestind
dimineața. Era timpul din noapte când coboară roua. Nicolae,
între somn și veghe, se visa copil în Vetrișoaia: secera noaptea,
sub lună, strujenii cu tulpinile frăgezite de roua proaspăt căzută.
Rămâneau în urma secerii șiruri lungi de ciocleji45 ascuțiți
pieziș, ca țepușele. Apoi, cineva s-a împiedicat și-a căzut cu
burta într-un cioclej și a țipat tare. Acela s-a spart în cioclej,
vai!...
„Văleu! Văleleu, văleu-văleu de mine!”
Nicolae a tresărit și i-a simțit pe cei care se apropiau tiptil.
— Stai! Cine-i? îi somă destul de tare ca să fie auzit de cei
doi.
— Domnule, vorbi șoptit cel în vârstă, parcă grăbindu-se să
termine ce avea de spus și apoi să fugă. Domnule, ne omoară!...
Honvezii au intrat în Brețcu, au spart casele, i-au împușcat pe
oameni. Cine încă n-a fugit în Regat, șade ascuns după ferestre
45. Ciotul rămas în urma retezării cu secera
100
ÎNTRE PRAHOVE
și mănâncă fum și bea lacrimi, că altceva nu i-au mai lăsat

boanghenii ăștia, decât să rabde și să plângă. Honvezii ne-au
luat tot, cică pentru armată. Au trecut pe aici înaintea voastră
și mulți alți oameni tare prăpădiți... Ăștia erau și mai sărmani
ca noi, săracii de ei povesteau numai grozăvii...
— Ce fel de oameni au trecut? Erau militari? De unde vin și
unde se duc? întrebă Nicolae.
Tânărul, mai nestăvilit ca taică-său, slobozi un șir de înjură-
turi:
—  Cristosu’ mamii lor de boangheni!... Ne-au mâncat bozgorii,
ne-au mâncat, frate, cu țară cu tot ne-au mâncat! Nu-s militari,
domnule, sunt niște civili prăpădiți, așa ca noi. Păi, de peste
tot fug românii... Fug și din Ardeal, dar luna trecută au trecut
pe aici și mulți moldoveni, alungați de rusnacii și muscalii
bolciovici, fute-i-ar pe ei să-i fută Iuda Iscarioteanul, domnule!
Doamne, să vezi cum se văitau moldovenii și ce mai grozăvii
povesteau și ei, în groaza lor... Moldovenii ăștia nu zic ca noi,
vai! Ei se jelesc cu văleleu, așa se vaită moldovenii, domnule:
văleu și văleleu, așa se văitau sărmanii!..., încheie oftând tânărul
ardelean.
— Măi, băietan, îl întrebă atunci Nicolae, cu gândul la
Virginia. Ai întâlnit și dintr-aceia care trecuseră Prutul?.
— Au fost, sărmanii, au fost și dintr-aceia, domnule, răspunse
taică-său. Au fost mulți... Care au izbutit să treacă râul, pentru
că unii s-au înecat. Un moșneag povestea că, în îmbulzeala de
pe pod, o căruță cu o femeie și trei copii s-a răsturnat în Prut,
chiar sub ochii lui. Nimeni n-a sărit după ei. Apa i-a înghițit
într-o clipită, măcar că nu s-au chinuit sărmanii. Și apoi, n-o fi
mai bine să mori așa, într-o clipită, decât să duci viața de pripas
101
care ne așteaptă pe noi? Vorba aia: decât la toamnă, mai bine

să mor acum!...
După ce Virginia cu chelbosul Garmon intrară în cuhnie46,

Virginia puse înaintea găgăuțului puiul fript și ulcica de lapte
acru cu mămăligă rece. Garmon era flămând, ostenit și murdar.
Chelia și obrazul lui ciupit de vărsat erau brăzdate în cruciș de
multe tăieturi roșii, dar omul avea o privire albastră și limpede,
care ei îi topi teama. „Iote-te, își zise, poate-i om bun”.
— Tanti Virjinie, vorbi găgăuzul printre îmbucături rare și
temeinice. După ce mănânc o să mă hodinesc o leacă, așa, v’o
două ceasuri, tanti... Apoi, pornim la drum, după cum a zis
domnu’ șăf!
Pe ea o podidiră lacrimile. I se păruseră triste și dulci acele
moldovenisme, domnu’ șăf și hodinesc oleacă, toată fericirea trăită
acolo ca tânără nevastă de moldovean se adunase în cuvintele
găgăuțului, ca să i se mai arate acum o ultimă oară doar așa, ca
o amintire de rămas bun. Găgăuzul, un om de vreo 40 de ani, îi
spunea ei tanti. Ea avea atunci 25.
Îi veni și ei să-i zică nene.
— Auzi, da’ mata’ de unde vii, nene? N-ai fi vreun om rău, să
ne prăpădești în bejenie pe mine, femeie singură, cu trei copii
după mine? Ia, și mănâncă, nene, uite că ți-am fript un pui.
Și-ți torn vin. Jură-te pe Dumnezeu că nu mă dai groazei, că
mă duci... nu știu unde să mă duci, numai să scăpăm de urgia
ce-i pe noi, să scăpăm teferi...
Găgăuzul mestecași înghițea rar, ca un cal obosit. Virginia
apucă și ea un boț de mămăligă:
46. Bucătărie de vară
102
ÎNTRE PRAHOVE
— Uite, nene! Mănânc și eu o bucățică, să nu crezi mata’ că

ți-am băgat ceva în mâncare Uită-te! Iote-te! spuse, îndesând
cocoloșul în gură.
Pentru prima oară, vrând să înghită bucata de mămăligă,
Virginia simți o arsură pe gât. Ca atunci, Între Prahove, când
copilă fiind, se otrăvise cu sodă caustică. Nu mai putu înghiți
dumicatul, i se înțepenise în locul aflat sub înghițitoare. Se
sperie, holbă ochii ca înecată și, numai într-un târziu, împinse
cu mâna boțul de mămăligă către stomac, apăsându-se pe
deasupra gâtului. Teama o părăsi repede.
— Am ceva la gât, nene! M-am otrăvit când eram mică. Uite,
acum mi-a trecut. Iote-te!..., și-și drese glasul.
— Mata’ să nu te temi de mine, tanti Virjinie! îi vorbi
Garmon, cu o voce caldă și groasă de popă.
— Nu mă tem, nene... zise ea, cu oarecare îndoială. Da’ de
unde vii mata’, bre? Mi-a spus Nicu c-ai să vii.
După ce luă ultima îmbucătură, Garmon se înclină cu fața
spre răsărit, unde Virginia ținea icoana Sfântului Nicolae. Își
făcu o cruce largă, în timp ce mormăia ceva pe limba lui, ceva
ca o mantră:
— Ce spui acolo mata’, bre ? se miră Virginia.
— Iaca, făcu Garmon, așa se tâlcuiește pe limba matale ce
spun eu acum: „Du-te în pădure, în piatră, unde păsările nu
zboară, unde popa nu merge, unde florile nu înfloresc!...”.
— Da’ ce vrăji faci acolo mata’, bre?
— Tanti Virjinie, acum ne pândesc primejdii și necazuri. Pe
acestea eu le trimit înapoi, cu vorbe din bătrâni. Vorbele astea
m-au apărat pe mine...
— Cum te-au apărat, bre? Iote-te la el!...
103
— Fugeam din Cioc-Maidan cu Varvara în brațe, mai mult

moartă decât vie. N-aveam altă vină, decât c-am iubit femeia
altuia, un nogai bătrân. Eram vesel, cânt la acordeon – d-aia
îmi zice mie Garmon – iar femeia m-a plăcut și ea. Voia să fugă
de la nogai. Pentru că era neputincios, putregaiul o bătea cu
vergeaua. Varvara ieșea noaptea din aul și venea la mine plânsă,
dar așa frumoasă, ca roua... Au prins-o și-au legat-o goală de
parul din mijloc, cu picioarele crăcănate și poalele prinse după
cap, ca s-o scuipe lumea și copiii.
Eu m-am furișat. Am desfăcut-o de par și am fugit amândoi,
cu cioc-maidanii dracului în urma noastră. Fugeam și ziceam,
ziceam gâfâind: „Du-te în pădure, în piatră, unde păsările nu
zboară, unde popa nu merge, unde florile nu înfloresc!”.
— Și v-au ajuns cioc-maidanii, bre?
— Da, ne-au ajuns. Și m-au crestat în țeastă și pe obraz. Ei
m-au însemnat așa, ca pe o vită. Dar chiar atunci ne-a ieșit
înainte domnu’ șăf, era călare pe iapă... Parcă știa. Pe cioc-mai-
dani i-a oprit cu pușca, iar eu și femeia ne-am putut duce în
satul meu, la Fira Poteanca. Acolo trăim noi acum, la Fira
Poteanca.
— Da’ cum de s-a nimerit el să fie tocmai acolo, bre? întrebă
Virginia.
— Păi, mata să știi, coană Virjinie... Dom’ șăf a mai avut
de-a face cu cioc-maidanii ăia răi. Unii omoară, ceilalți fură.
Domnu’ șăf nu mi-a spus de ce o face, dar trece deseori prin
Cioc-maidan și îi ajută cu una-alta pe ăia necăjiți, pe oamenii
la locul lor, că nu sunt toți bandiți. Îi ajută, ca și cum ar vrea
să îndrepte o greșeală. Vorbesc unii c-ar fi împușcat cândva un
răsculat din Cioc-Maidan, dar eu nu știu...
Virginia căzu pe gânduri, ea știa.
104
ÎNTRE PRAHOVE
— După ce ne-a scăpat de cioc-maidani, Varvara s-a ploconit

înaintea lui și i-a mulțumit cu vorbele astea. „Domnu’ șăf !”, a
spus ea. „Matale pe mine să nu mă judeci. Popa zice că-i păcat
să mă duc după Garmon, că-s măritată. Ba, păcat e c-am lăsat
nogaiul cel putred și stricat să se spârcâie pe mine în toate
chipurile murdare și diavolești care-i treceau lui prin mintea
scârnavă, că de făcut ca omul sănătos el nu poate. Că nici dobi-
toacele nu fac în gură și-n găoaza cea cu altă menire trupească,
așa să știi, dom’ șăf !...”.
Între timp, în cuhnie intră Bulai, argatul. Virginia îi întinse și
lui cana de pământ, plină cu vin mov.
— Am pornit, coană..., spuse Bulai. Oamenii sunt tocmiți
până pe malul celălalt, apoi om vedea. De-acu’, ei se află pe
drum, mână caii și vitele către Prut, vorbi Bulai, dând peste cap
vinul din cană.
Dar după ce goli cana, el privi în pământ, ca Iuda.
— Bagă de seamă, Bulai! vorbi Garmon. Haidăii tocmiți de
tine... să fie oameni de cinste, Bulai! Că în ziua de azi umblă în
tot locul numai lepădăduri și doar ticăloși...
— De cinste, întări Bulai.
Bulai era argatul lor cel mai de nădejde, pus de Nicolae să-i
treacă peste Prut vacile și caii, măcar să nu le rămână rușilor.
Iar Bulai se înțelesese dinainte cu câțiva haidamaci. Dar se
înțelesese nu să facă treaba la care fusese pus, adică să ducă
vitele înspre Prut, ci să le fure imediat ce stăpânul va fi plecat
de-acolo, să le mâne spre Nistru și apoi în pustă, unde să le
vândă.
105
După ce argatul plecă, întărind că toți oamenii lui sunt

oameni de cinste și de ispravă, care nu-i ies din vorbă, Garmon
continuă:
— După ce Varvara i-a mulțumit atunci lui domnu’ șăf, i-am
vorbit și eu. „Domnu’ șăf ! Găgăuzul una știe: dacă un om te
scapă de moarte, apoi tu împarte-ți viața rămasă cu acela de
te-a scăpat.”
După aia, ne-am despărțit... Nu l-am mai văzut pe dom’ șăf
până acu’ câteva zile, știi mata’, tanti, când ți-a lipsit de acasă.
A sosit la Fira Poteanca în miezul nopții, era ostenit și negru
pământ de furie, că se țin după el niște bande de bolciovici
criminali. Vor să-l omoare, că-i jandarm regal. A rămas ascuns
la mine vreo trei zile. Ne-am sfătuit și ne-am tot sfătuit... Apoi
a plecat ceva mai împăcat și mai liniștit cu sufletul, dar tot greu
îi era.
— Coană Virjinie! O să vă păzesc ca pe copiii mei și o să vă
trec dincolo...
După cum am mai spus, de multă vreme Tică Zangor,

groparul, trăia sus, undeva foarte aproape de Cer. Una la mână,
pentru că cimitirul se afla pe un deal cât un munte de înalt,
unde suiau morții atârnați de catâri buni pentru urcat potecile
abrupte; doi la mână, pentru că Tică locuia între două lumi,
adică între lumea noastră și cea de dincolo, atât de firav și de
vremelnic despărțite una de alta.
Trăia acolo cu Stanca, soția sa, și cu cele trei fete pe care
aceasta i le dăruise lui Tică, în lipsă de altceva. Stanca nu
avusese bani să-i facă alte cadouri, nici de băutură să-i cumpere,
așa că îi făcuse, în locul cadourilor, trei fete una mai frumoasă
ca alta, cum erau, de altfel, toate femeile din neamul Zangor.
106
ÎNTRE PRAHOVE
Cea mai mare dintre ele era Aurica, o fată harnică și curajoasă,
care lucra din greu în schimburi, la fabrica de postav.
Casa groparului avea două încăperi, despărțite printr-un
perete de ceea ce s-ar fi putut numi casa rece, adică o odaie în
care așteptau morții până a doua zi, ca să fie culcați în groapa
construită de Tică. Să nu mire cuvântul groapă construită. L-am
ales pentru că Tică, în felul lui, era tot un constructor, construia
tot pe verticală, atâta doar că el construia în jos.
Într-una dintre încăperi dormeau Stanca și fetele, iar Tică,
în cealaltă. Ba mai mult, ca să nu facă ocol când voia să intre
la mort, groparul tăiase o ușiță în acel perete despărțitor, care,
deseori în timpul nopții, rămânea întredeschisă.
Era iarnă și gerul pișca năprasnic. Tică sta posac în încă-
perea lui, ar mai fi băut și nu mai avea ce, pentru că de câteva
zile prahovenii nu mai urcaseră pe deal niciun mort. Îl apucau
dracii când se găsea în această stare intermediară, nici beat, nici
treaz, d-asta chiar Stanca se îngrijea să-i dosească câte un kil
și să i-l dea nebunului când îl apuca. Dar acum nu avea nici ea.
Întâi, Tică se apucă să-i înjure pe cei de jos, că nu mai murise
niciunul și-l lăsaseră pe gerul ăsta fără vin, țuică și colivă. Măcar
un ban să-i fi dat, să-l prăpădească la Șoș, dar lor, sănătoși-voi-
nici, nu le păsa că groparul n-are de lucru.
Ei trăiau...
Apoi, Tică sparse blidele din casă, apoi crăpă cu toporul masa
din încăperea alăturată, unde se țineau morții și care acum era
goală. Lui Tică masa morților i se păru săracă și deprimantă, ca
orice masă goală, fără nimic pe ea. În sfârșit, o lovi pe Stanca
peste spinare, cu coada toporului.
— Banii lui Tică, mă, că vă tai!...
107
Stanca, în spaimă de moarte, le chemă pe cele două fete mai

mici, care abia suflau. Aurica era la fabrică.
— Didino! Leanco! E rău, fetele mele, păcatele mele! Sfântă
Născătoare de Dumnezeu...
Se înțeleseră din priviri. Nu era prima oară. Într-o clipită
puseră scara la gura podului și apoi, iute ca niște veverițe fugă-
rite, se mistuiră în fânul de sus. După aia, traseră scara în pod
după ele.
Rămas jos, Tică țipă și înjură până obosi. Apoi, se apucă
să umble printre cruci, zicând câte ceva celor pe care tot el îi
coborâse în groapă.
— Aglaia, curvă bătrână! Te-am așezat acolo pe nimic, nu
rachiu, nu măcar un kil de vin...
Înainte să fie îngropată, Aglaia rămase o noapte pe masa din
camera cu ușiță către odaia lui Tică. La Tică ardea focul. De la
căldură, moartei i se ridică puțin pleoapa dreaptă, pe sub care îl
privea pe Tică chiorâș. Aglaia purta două vânătăi mov, una pe
stânga feței, cealaltă, în dreapta.
Tică găsise o sticlă de „Bonjour pământ!”, dosită undeva de
Stanca, și-o bău pe toată. Apoi, stătu de vorbă cu Aglaia până
când se iviră zorii.
— Aglaia, tu i-ai iubit pe toți și nimeni nu te jelește. Te-au
bătut, pe tâmpla stângă te-a lovit bețivul ăla, în dreapta te-ai
lovit tu de-o piatră în șanț, când ai căzut beată. Nimeni nu
plânge după tine, Aglaia, nici măcar copiii, nimeni n-a dat
groparului un ban, măcar un kil de vin. Dar eu ți-am făcut o
groapă frumoasă, mai frumoasă de cum o să le sap lor...
— Am trăit, bre, Tică, răspunse crucea Aglaiei... Ce, mă, tu
ești ușa bisericii?
108
ÎNTRE PRAHOVE
— Eu nu fur, bre, ca Ion...

— Lui i se iartă, mă, făcu Aglaia. Că el dă săracilor ce-a furat.
Asta-i faptă bună!
— Că a furat și banii mei, asta tot o faptă bună e? se rățoi
Tică la crucea Aglaiei.
— Nu, mă, Tică! Ion nu ți-a furat niciun ban. Așa zice și
Suzana, așa zice și Fifi. Când doi zic că ești beat, atunci du-te
și te culcă, mă! Ți i-au furat cumnații tăi, mă! Avocatul din
București, cu notarul din Basarabia. Și Ion va fi iertat, mă, Ion
se va mântui!
— Așa o fi, Aglaia... Popii zic așa – îi aud eu, la slujbele de
morți – că oricât de târziu, chiar odată cu ultima ta suflare, și
tot mai poți fi iertat. Ei cântă despre tâlhari pe cruce, despre
Maria din Egipt, care a fost tot o stricată ca tine, Aglaia, dar a
sfârșit plutind în aer de curată și ușoară ce s-a făcut, căindu-se.
Și i-a iertat pe toți! Pe tine te iartă, Aglaia? Dar pe mine?
— Nu știu, Tică, îi răspunse crucea. O să mori și-ai să vezi...
— Eu nu mor, Aglaia! Beat, moartea nu se atinge de mine.
Numai treaz mă poate înhăța moartea, dar nu mă prinde ea pe
mine treaz...
Aurica ieșise de la schimbul doi, căci la fabrica de postav
se lucra în schimburi. Erau multe comenzi, pentru uniformele
armatei, pentru că fusese război și avea să mai fie. Când termină
Aurica schimbul, afară demult era întuneric.
La plecare, Nae Vulpoi îi dădu grijă:
— Aurica, dar nu ți-e urât pe drum? E noapte, bre, să fii cu
băgare de seamă...
109
— Păi, de ce să-mi fie urât, nenea Nae? Eu fac drumul ăsta de

două ori pe zi, o dată pe lumină și-o dată pe întuneric. Pentru
mine-i tot aia, legată la ochi, și tot îl găsesc.
Aurica îl iubea pe Nae Vulpoi, după cum toate femeile din
fabrică îl iubeau pe Nae, pentru că era prost și bun și nu ieșea
din vorba lor. Între timp, Nae ajunsese maistru, dar dacă-l
întrebai ce face la fabrica de postav, habar n-avea să spună ce:
— Să vezi, bre! Uite, bre! Acolo, se decălește, bre! Se învârte,
bre, se ridică, se umflă!
Aurica îi zâmbi lui Nae. Știa că tanti Fifi, mătușă-sa, îl ține
de prost și Auricăi îi părea rău.
— Nu mi-e teamă, nenea Nae!
— E iarnă, bre, și-au coborât lupii Între Prahove!...
Cimitirul era cocoțat pe un deal, tocmai la ieșirea către
Bușteni, astfel că fata avea de făcut un drum lung și pustiu.
Zăpada scârțâia sub pașii ei iuți, încălțați cu bocancii lui Tică,
prea mari pentru ea. Stelele păreau înghețate, nicio licărire,
doar o lumină rece și moartă cerneau pe drum, iar liniștea
pocnea numai uneori, când un trunchi înghețat crăpa de ger.
Un fir subțire de lună, mort și el, parcă era cusut pe cer și-și
ținea coarnele către Bucegi.
Aurica lăsă în urmă și ultima casă dintre Prahove, când îi
auzi. Lupii chelălăiau prelung, chinuiți și hămesiți. Ea grăbi
pasul. Când se desprinse de drum, ca să apuce poteca ce suia
dealul, le zări printre buturugi fosforul ochilor. Parcă erau stele
verzui, numai că astea se mișcau din loc în loc, apăreau undeva,
dispăreau și se iveau iarăși.
— Să fiți ai dracului, mă! Mie nu mi-e frică de taică-meu
când se îmbată!... Și să mor acum, mâncată de voi, mă?
110
ÎNTRE PRAHOVE
Aurica mări pasul și mai vârtos. Văzu că nu mai avea mult

până acasă, doar două coturi șerpuite pe sub o streașină grea
de molizi negri. De departe, îl auzi pe Tică. Beat, clătinând în
mână sticla goală de „Te-am zărit printre morminte!”, taică-său
umbla ținându-se de cruci, blestemând și înjurând.
Când Aurica ajunse în cimitir, Tică se puse sub gura podului
prin care fugiseră Stanca și fetele.
— Banii, banii lui Tică! Dați-mi banii! Dați-vă jos, că vă tai!
Vă dau foc!
În pod, Stanca și fetele abia mai suflau, moarte de frică.
Aurica se aruncă înaintea lui taică-său și-l scuipă în ochi. Ca
o pisică sălbatică îi băgă ghiarele în ceafă și-n păr, apoi îl apucă
de gât, cum faci cu un pui de câine. Se înfierbântase, teama de
lupi se distilase în Aurica și acum ieșea din ea sub forma cura-
jului nebunesc și a unei indignări pline de rușine. Trăia drama
multor copii ai lumii: își iubea tatăl și-l ura că era bețiv.
— Mișcă-n casă, bețivan bătrân și stricat! mai strigă, înecân-
du-se cu rușinea ce-i clocotea în piept. Nu mi-e frică nici de
tine, mă, cu toate că ești mai rău ca lupii! Hai, mișcă-te, porcule!
scuipă fata, gâfâind îmbujorată și plină de rușine.
Apoi, îi dădu brânci lui Tică în odaia groparului, în cea care
se găsea vis-a-vis de casa rece. Tică adormi pe loc.
Stanca îi zise:
— Dacă nu veneai, să știi că ne dădea foc...
Dar Aurica nu mai spuse nimic. Numai oftă adânc și se
descălță de bocancii lui taică-său, prea mari pentru ea, și se
culcă nemâncată.
A doua zi, Tică se sculă mahmur, cu creierul încă inundat de
alcool. Mâinile lui, care altădată izbeau cu târnăcopul, acum îi
111
tremurau chiar numai dacă își turna o cană cu apă. El se hotărî

să coboare Între Prahove și să meargă direct la Șoș.
Își aminti că Franz, măcelarul, îi era dator pentru un ajutor
dat cândva și se gândi că acum îi putea cere bani, să-i bea. Tică
își luă bocancii de sub patul în care Aurica încă dormea, căci
schimbul ei la fabrica de postav începea mai târziu.
— Du-te cu pantofii tăi, fato! Gerul s-a mai înmuiat, îi spuse
fetei.
Gerul nu se înmuiase deloc. Tică își puse paltonul de căpătat
– de la pomana unuia de statura și măsura sa – și o luă prin
pădure. Cobora ușurel, cu sticla goală în mână. Din loc în loc,
se vedeau pe zăpadă urme proaspete de lup. Când ajunse Între
Prahove, o luă pe lângă spital, unde era Fifi infirmieră, apoi
trecu pe lângă dugheana lui Mala Gheorghiadis, băcanul grec
care vindea măsline. La acea oră, începură să deschidă bodegile,
aproape la fel de multe și ele, pe cât erau casele.
La frații Marinescu deja era lume. Cârciuma de la Șoș
trimitea în stradă acel damf de tejghea udă, care bețivului îi
este mai drag decât orice pe lume. Și pentru care, atunci când îl
adulmecă, bețivul lasă orice: lasă iubită care-l așteaptă înamo-
rată, lasă copil bolnav, care-l așteaptă cu leacuri, lasă orice...
Când Tică trecu pe lângă frizeria lui Olaru, din prag îl salu-
tară câțiva, destul de mirați să-l vadă acolo treaz și atât de
devreme..
— Să trăiești, Tică!
— Hai noroc, le răspundea în silă.
În sfârșit, ajunse la măcelăria lui Franz. Nu era nimeni în
prăvălie. Auzind clopoțelul de la intrare, domnul Franz se ivi
din spatele măcelăriei, unde spărgea oasele cu satârul. Miop,
112
ÎNTRE PRAHOVE
gras și roșu, acesta nu putea vorbi fără să învârtă cuțitul, uneori

rotindu-l foarte aproape de gâtul și capul preopinentului –
ferească Dumnezeu să-l contrazici pe domnul Franz.
— Tumneata ești, tomnule Țankor, tumneata..., zise domnul
Franz, rotind satârul. Ce bine, tomnule! Așteaptă numai!
Tică își dădu seama că neamțul era plouat. Parcă băuse încă
de dimineață, deși era abia marți. Foarte bine, îi fulgeră lui
Tică, o să mai bem.
Domnul Franz nu era bețiv, dumnealui bea doar duminica și
la ocazii – ocazii de bucurie sau de supărare. Duminica, până
la prânz, dumnealui bea numai tărie, de obicei țuică de Breaza.
Iar după amiază, bea cam două kile de bere neagră. Dar în
timpul săptămâni, nimic! Decât doar la ocazii. Iar acum era o
ocazie, și anume, o ocazie de necaz.
— Walter, își strigă domnul Franz ucenicul. „Walter, komm
her und vertritt mich derweil, ich gehe nun zum Herrn Zangor
– wir haben was zu besprechen. Sollst schön sauber das Kotelett
putzen!” 47
„Iar a fugit Jeana de acasă, gândi Tică. De asta-i băut
neamțul!...”.
Domnul Franz avea o fiică, pe care o crescuse singur. Greu i-a
fost, cu temeri și nepriceperi de tată părăsit de nevastă, mai ales
i-a fost greu după ce Jeana intră la pubertate.
Prima oară a prins-o în pat cu un soldat. Fata avea pe atunci
14 ani, buzele groase și răsfrânte, sânii ca pepenii. După ce
a mai crescut, Jeana s-a făcut frumoasă foc. Curând, măce-
larul a înțeles: Jeana lui era rea de muscă sau, cum se zice în
47. Walter, vino! Rămâi aici și vinde tu, eu am de vorbit cu domnul Zangor. Și
curăță bine cotletele...
113
ziua de azi, Jeana era nimfomană. O vreme, Jeana adusese pe

ascuns bărbații, adunați din drum. Și-i ținea la ea până dimi-
neața, când îi slobozea pe fereastră, secătuiți și fără niciun pic
de snagă. Domnul Franz l-a prins pe unul chiar când se lăsa
peste prichiciul ferestrei doar în chiloți, și numai Dumnezeu a
vrut ca acela să scape teafăr, iar domnul Franz să nu-l taie cu
satârul de cotlet, ori de garf, și astfel domnul Franz să ajungă
un criminal.
După această întâmplare, dezamăgită de taică-său, care nu o
înțelegea, Jeana pleca ea însăși acolo unde o îndemna inima. De
pildă, la postul de militari, sau la gară. Sau direct la Turoaica,
în odăile din dos, adică oriunde erau paturi și bărbați. Domnul
Franz o bătea și o păzea cu toporul, dar tot o pierdea din când
în când.
Așa că din nou era acum pentru domnul Franz o ocazie de
băut în timpul săptămânii, anume, o ocazie de supărare: Jeana
fugise în timpul nopții, cu doi scamatori de la bâlci.
Peste puțin, Tică și domnul Franz intrară la Șoș, ținându-se
de braț. După ce se așezară, măcelarul ceru comanda: măsline,
brânză și rachiu. Până seara au băut mult, dar de mâncat luară
numai câteva măsline. Se îmbătară cam pe la amiază, iar la
căderea întunericului amândoi păreau comatoși.
— Tomnule Țangor, mai rău ca o cățea! Și-am bătut-o, și-am
legat-o de piciorul mesei, tomnule! Am blestemat-o... Cățea,
jagardea!
— Așa e, domnule Franz! Câte nu facem pentru copii, cât
chin până îi creștem și lor nu le pasă de noi!...
— Să fugă Jeana cu lepădăturile de actori, fata mea, tomnule
Țangor! Mai bine o înecam în latrină, întâi pe ea, apoi pe mine,
o înecam ca pe un pui de mâță, tomnule...
114
ÎNTRE PRAHOVE
— Dar mie, știi mie ce mi-a făcut fata, domnule Franz? Fata
mea, Aurica... După ce-am crescut-o spălând morții și izbind
cu târnăcopul atâta pământ înghețat...
— Ce ți-a făcut, tomnule? fu curios măcelarul, în timp ce
lacrimile i se scurgeau în pahar.
Dar groparul nu mai putu să răspundă. Capul îi căzu pe masă,
apoi trupul, înfofolit în palton, alunecă sub scaunul de la Șoș.
Nicolae nu-și putea alunga din minte vorbele ardeleanului

din Brețcu. Se întorceau orbitor în gândurile lui, ca dintr-o
oglindă:
— Decât la toamnă, mai bine mor acum!
„De ce-i rău să trăiești încă o lună? Pentru că-i tot moarte”,
își spuse. „Mai repede, mai bine. Întâi scot oamenii din unghia
secuilor, după aia, răbdare... După aia, ce? După aia, mai bine
acum decât la toamnă...”.
Ședeau ascunși într-o viroagă năpădită de bozie, hrean și
urzici. Deasupra plutea un cer mohorât, ca o piază rea. Alături
de Nicolae și de cei doi moldoveni care-i rămăseseră alături,
se pripășiseră încă niște fugari, printre care un popă și câțiva
militari rătăciți. Dintre toți, popa părea cel mai nenorocit, căci
scăpase cu fuga după ce fusese bătut și batjocorit în fața copi-
ilor și-a preotesei. Ungurii îl legaseră de mâini, îi mânjiră barba
de catran și-i dădură foc. Acum, popa sta chircit între urzici,
scrâșnind înfundat: „Cristosu’ vostru de boangheni!”.
Erau prinși din trei părți, ca la vânătoarea cu hăitași. Honvezii,
în spate, iar pe laturi umblau pâlcuri de secui beți, înarmați cu
paloș și coasă. Ăștia era chiar mai răi decât primii.
115
Românii din Brețcu îi spuseseră lui Nicolae c-ar fi putut

scăpa printr-un vad secat, dar asta, dacă nu plouă. Însă acum
vremea era a ploaie. Să fugă apoi către Kokos48, iar de acolo, prin
Luca Câlnicului, la Tartlau49 și la Brașov.
Oamenii vorbeau șoptit, plini de ură și spaimă.
— Cristosu’ vostru de boangheni!... icnea dintre urzici
preotul.
— Părinte! Dă-o dracului! Păi, dumneata înjuri?...
— Înjurați, mă, înjurați!..., îi îndemna popa. Înjurați! Tot
aia! Ducă-se dracului și bunătatea Lui, și puterea Lui. Una din
două, mă... Ori Dumnezeu e mai rău ca boanghenii, ori nu face
două parale! Cristosu’ vostru de boangheni!
— Vorbești murdar..., observă un student militar. Rușine!
Teodiceea50, părinte! Citește Cartea lui Iov, lămurește-te!
— Nu mai huliți, mă, oameni!, strigă un țăran.
Nicolae n-auzea. El murise deja, pentru că se înecase în Prut,
cu Virginia. O părere înșelătoare de viață – răsuflarea, atât!...
– îl mai ținea lângă refugiații ăștia disperați, care însă credeau
că-i viu și că-i va scoate la liman. „Mai bine acum, decât la
toamnă. Numai să-i scap din secuimea asta otrăvită de ură...”.
Ciudat, ceilalți vedeau în el un fel de căpetenie. Chiar și
ardelenii îi vorbeau cu dom’ șăf, cum auziseră că fac moldovenii.
Pentru că era cel mai înalt și mai tăcut. Mai demn.
Nicolae desfăcu o hartă militară, primită pe drum de la un
căpitan român. Avură noroc, ploile căzură bogate mai târziu,
48. Chichiș
49. Prejmer
50. Pune sub semnul întrebării puterea și bunătatea lui Dumnezeu. Dacă-i bun,
de ce permite răul, nu-l poate opri?
116
ÎNTRE PRAHOVE
numai peste trei zile. Căutând pe hartă, Nicolae găsi vadul de

care-i vorbiseră românii din Brețcu. Era secat și prăpăstios, prin
vad se putea trece și, la nevoie, în valea lui se puteau ascunde.
Pâlcuri înarmate de secui pândeau pârâul de pe malurile înalte,
răsfirați într-o parte și-n alta a povârnișului.
Așa că refugiații se târâră o vreme în aval, tot pe burtă și
în tăcere, până prundișul fundului de râu ieși la lumină într-o
vâlcea năpădită de lăstăriș des.
Dădură acolo peste o șatră poposită în vâlcea, sosită în urmă
cu două zile. Dar țiganii fugeau invers. Urmăriți și alungați
din Regat de bandele legionare înfierbântate – care n-aveau pe
cine-și vărsa ura pricinuită de pierderea Basarabiei și-i găsiseră
pe ei – țiganii își căutau acum scăparea către răsărit. O țigancă
bătrână, care putea citi viitorul în globul de cristal, cărți de
tarot, monede, boabe și ghioc, le spuse că la anul Antonescu
are să-i ducă pe toți – mânați cu armata – până la Nistru și
dincolo de Nistru, la Bug. Așa că bulibașa găsi că-i mai bine
să fugă într-acolo chiar acum, să nu mai aștepte recensământul
țiganilor și apoi prigoana de stat.
Se făcuse seară. Către apus, Steaua ciobanului ședea înfiptă
în cer ca o așchie de scânteie și țigăncile coceau porumb la
lumina ei. Țiganii pufăiau tutun din lulele de pământ, puradeii
scânceau sub coviltire.
Deodată, șatra dădu cu ochii de refugiați.
— Nu vă temeți, mă... le strigă Nicolae. Nu vă temeți!
Oameni suntem! Nu vă temeți, mă!
Țiganca bătrână, care putea vedea viitorul, vorbi și ea:
— Nu ne temem, dom’ șăf ! De ce să ne temem? Decât la
toamnă, tot mai bine-i să murim acum...
117
Nicolae încuviință din cap. „Dar cum de știe țiganca asta?

Era unul la Oradea Mare, care zicea că țiganii pot citi gândurile
omului...”.
Șatra își văzu de ale ei. Pălării negre, mustăți încârligate, voci
hârâite, lulele lungi, zornăit de parale, fum, lanțuri, câini, fuste
nerușinate cu țâțe goale care se ițeau și dispăreau prin întune-
ricul albăstrui al nopții.
Nicolae nu băgă de seamă că țiganca-i vorbise cu dom’ șăf,
ca-n Valea Perjei. Se gândea la ziua de mâine, când avea să-i
lase în plata Domnului – dacă or avea zile, or scăpa. Nu-i poate
duce mai departe, căci are și el o viață: mai bine acum, decât la
toamnă! Țiganca sta pe lângă el, ghicind că-i căpetenia celorlalți
și crezând că el ține banii lor.
Refugiații se uscară, apoi își amăgiră foamea. Popa scoase din
traistă palinca. După ce bău, zise Cristosu’ vostru de boangheni
și dădu sticla mai departe. Dar nimeni nu bău. Adormiră sub
luceafăr, risipiți printre țigani.
Dimineața înflori deasupra lor, suavă și înrourată ca un tran-
dafir albastru. Țiganii o luară spre Oituz, iar refugiații, prin
vâlcele și lanuri doldora de rouă, către Brașov.
În halta Tartlau, Nicolae se opri și spuse:
— Oameni buni! Stați oleacă! Opriți-vă!
— Ce-i, dom’ șăf ? întrebară nedumeriți.
— De aici, mergeți cu Dumnezeu, fraților! Eu mă opresc.
Dumneata, tinere! Dumneata, care ești militar! Ține harta!
Nicolae îi dădu harta subofițerului tânăr, cel cu Teodiceea.
— Dacă nu vă puteți sui în tren la Brașov, să porniți cu
piciorul. Să urmați vechea potecă de graniță, dintre Ardeal și
Regat, continuă Nicolae. De la Babarunca, să urcați prin Pasul
Bratocea. De acolo, o să prindeți șirul momâilor rotunde din
118
ÎNTRE PRAHOVE
piatră – arată din loc în loc unde a fost granița... Treceți pe

lângă Lacul Găvan și ocoliți muntele Baiului. Dacă vă ajută
Dumnezeu, o să ajungeți Între Prahove. Acolo, sunteți scăpați.
Mergeți cu Dumnezeu! încheie Nicolae...
Apoi, o luă singur pe un drum mai într-o parte. Nu știa unde
duce, dar își zise că e bine oriunde. Lanuri de porumb, câmpuri
de levănțică, rapiță, cartofi. Un iaz. Clipoceau broaștele ca la
Stuhuleț. Simți că-l roade foamea. Foame? Ha, ha...
Își aminti primul Rai, copilăria... Taică-său îl bătuse cu biciul,
că mâncase merele ascunse în pod. Holtei, în cămăși albe pe cai
neînșeuați, înșfăcau fetele din galop, să le ducă în bălțile Prutului
și să le iubească sub lună. I se perindară prin dosul frunții
cazarma din Oradea Mare, sadismul cătanelor pline de cruzime.
Banda lui Nenin, hârca holbată a găgăuțului pe care-l împușcase
la Nistru. Virginia...
Se descălță de cizma dreaptă. Desfășură îndemânatic de pe
picior obiala lui albă ca nuferii. Dumnezeu știe cum făcea mold-
oveanul, dar mereu – fie război, fie refugiat, fie hăituit ca acum
– purta ciorapi sau obiele mai curate ca o rufărie de fată mare.
Luă pușca, cum ședea întins, și vru să pună pe trăgaciul ei
degetul mare de la picior. Încercă, pipăind cu grijă, dacă țeava
îi ajunge sub barbă. Nu ajungea, era înalt și trebuia să se chir-
cească. Așa se împușcase unul la Oradea Mare, care nu a mai
putut îndura corvoada și bătăile primite de la cătane: a apăsat
trăgaciul armei cu degetul de la picior. Glonțul îi intrase în cerul
gurii și-i ieșise prin ceafă.
Dar omul ăla fusese scund și pipernicit, jumate din cât era
Nicolae. „Eu trebuie să apăs cu mâna”, își zise... Întinse brațul și
încercă așa, cu mâna. Da, așa putea.
Ciuli urechea. Prin iarba rămasă necosită, simți că alunecă
niște pași moi. Vru să-și tragă la loc cizma, dar nu izbuti. Atunci,
119
țâșni doar într-un picior, ca un cocostârc. Dintre stufuri, apăru

țiganca. Nicolae se simți caraghios, își zise se face de râs în fața
țigăncii, care dracu’ știe cât și cum citise din gândurile care-l
frământau pe el, poate chiar ghicise că voise să pună degetul
piciorului la trăgaci.
Baba se iți înaintea lui uimitor de ușoară și neauzită, ca un
duh – un duh înfoiat cu stambe pestrițe în mii de culori. Duhul
pufăia dintr-o lulea cu capac, înghițind un fum ce mirosea a
scorțișoară. Se puse pe vine lângă Nicolae, care-și trăgea cizma,
și-i arătă acestuia cerul.
Berzele se pregăteau să plece spre Egipt. Stolurile se roteau
în aer într-un vârtej larg și învolburat, ca un fum alb, care se
subția și se sfârșea nevăzut de sus, într-o dungă cu un capăt către
miază-zi.
— Viața curge ca untdelemnul, dom’ șăf, oftă țiganca.
— Mergi în treaba ta, femeie..., făcu Nicolae, trăgându-și
cizma. Vrei un ban? Ține-l!, îi întinse țigăncii teancul de hârtii,
pe care uitase să-l dea militarului.
Nicolae simți că lumea se clatină. În locul cerului, se afla iazul
prin care înotau norii, lângă pești și broaște. Simți o cădere în sus
și se lungi la pământ.
Mâna sbârcită a țigăncii, plină de ghiuluri de aramă, se făcu
ghiară și înhăță banii.
— Dă-i aici, mânca-ți-aș ochii! Hai să-ți ghicesc, că m-am
uitat noaptea la tine. Te arde-n piept și mori...
— Mergi, femeie! Du-te în treaba ta! Te-a alungat șatra și
acum te ții de mine?...
— Nu m-a alungat. Am venit să-ți ghicesc, mânca-ți-aș! Eu
vin de departe. Mie – rege și pungaș, criminal și fată mare și
popă smintit din dragoste – mi-au dat rana să le-o oblojesc.
120
ÎNTRE PRAHOVE
I-am înviat pe toți, cum a făcut Hristos cu Lazăr. Sub lună,

ăilalți dormeau, tu erai mort. O înflorire și-o ofilire e viața! Vezi
cocorii?
Nicolae ședea pe spate, cu ochii tulburi. Nu vedea niciun
cocor, în locul cerului era lacul. Apoi, apa de sus începu să curgă
năvalnic, ca primăvara, când Prutul vine mare și duce cu el
nămoluri, trunchiuri smulse din maluri, vite moarte și umflate
de apă. Căruțele cu refugiați, sparte țăndări, pluteau rotite în
vârtejul puhoiului – ici o oiște, ici o roată de car, ici o scândură
de pod – apucate de brațele înecaților care, în groaza morții, își
căutau scăparea.
În timpul ăsta, țiganca rostogolea niște vorbe care ajungeau la
el nepăsătoare ca vântul când trece prin iarbă. Groaza, foamea,
osteneala lunilor din urmă... Puțin înainte să leșine, lui Nicolae
îi trecu prin cap că poți muri și așa, fără să miști un deget, fără să
miști nici măcar degetul de la picior. Voința i se înglodă într-o
smoală fără sclipire și gând.
— Uneori, nici nu-i nevoie să le cunoști graiul, dom’ șăf! cânta
țiganca. E de ajuns să-i auzi cum se tânguiesc. Cum se văita
poeta cea tânără. De urâtă ce era, fata aia voia să se omoare. Oh,
of, viața asta curge ca untdelemnul, dom’ șăf !...
Areu, areu,
lortul mai mild, mai setău.
Alna mai hagără-n laie,
veltul mai lil se-mbilaie.
Stramă acustrul corund.
Veltul mai liluie rund.
Areu, areu,
lortul nu mai e setău...51
51. Bocet, limba spargă, N. Cassian
121
Nicolae se trezi numai peste trei zile, internat într-un salon al

spitalului militar din Brașov. Fusese cărat acolo, pe targă, de un
pichet de grăniceri, care patrulaseră pe noile frontiere.
În acel salon, rezervat ofițerilor și subofițerilor, dădu peste un
maior palavragiu, căruia îi plăcea să povestească și să se laude.
Înainte să fie internat, maiorul petrecuse o săptămână Între
Prahove. Avea acolo o amantă lacomă, care-l înșfăca încă din
gară, îl ducea la ea și-l ținea în odăile din spate ca pe un pașă:
cu amor ghebos, cu țuică de Breaza, cu vinuri grele de Alba și
păstrăvi proaspeți, scoși din Azuga.
Dar în câteva seri, maiorul scăpase totuși din brațele Turo-
aicei și se dusese drept la Șoș, ca să bea.
„La Șoș era lume multă, ca în fiecare seară”, povestea maiorul
celor din salonul de spital, „și acolo toți vorbeau numai despre
refugiați…”
După ce făcu o scurtă pauză, bucuros că bolnavii ceilalți îl
ascultau, maiorul continuă să le povestească ce auzise la Șoș:
„Văd că intră în cârciumă un măcelar, pe care-l cheamă Franz.
«Bună seara, mamzel Fifi!» spuse măcelarul Franz unei femei
frumoase, care bea șampanie la masă cu iubitul ei, unul Grig.
Măcelarul era beat, căci fiică-sa iară fugise de acasă. De data
asta, Jeana se înhăitase cu niște zodieri din Moldova.
«Bonsoir, nene Franz», răspunse domnișoara Fifi.
«Virginia știe ceva de bărbatu-său, tragă Fifi?», o întrebă
Franz.
«Nu, încă nu știe nimic, nene Franz. Moldoveanul a dispărut
fără urmă, nene Franz. Virginia plânge de nu mai are lacrimi»,
oftă domnișoara Fifi.
122
ÎNTRE PRAHOVE
«Virginia stă acum cu noi, în casa de lângă gară, e cu mama

și copiii. Avem loc, încăpem. Că frate-meu Ion e plecat mai
mereu – știi că Ion umblă pe trenuri cât e țara de mare, ba
chiar uneori până dincolo, trece din Ungaria până în Austria. Îl
cunosc toți vameșii. Iar Tică nu mai coboară de la cimitir, stă
numai lângă morți, cu Stanca și fetele».
Fumul din cârciumă plutea greu, chelnerii ducând tăvi și
băuturi abia nimereau mesele unde să le servească. Lângă masa
domnișoarei Fifi își traseră scaunele încă vreo doi, trei bărbați.
Se așezară Mala Ghiorghiadis, băcanul grec, frații Marinescu –
băcanul și cârciumarul –, apoi frizerul Olaru.
«Virginia, fata mică a Suzanei... Vitează, domnule, vitează
ca un bărbat!», spuse o voce plânsă, cu duioșie de cârciumă.
«A fugit din Moldova și-a venit până aici – femeie tânără și
singură, cu trei copii după ea. Vitează, domnule...»
«Da, nene», întări domnișoara Fifi. «De-ai ști câte mi-a
povestit...»
«Greu, greu», oftă frizerul Olaru.
«Cuminte, tomnule, nu ca fata mea», se jelui Franz. «A mea
se întinde cu toți bărbații, alta mai bun de făcut n-are Jeana»,
izbucni el să plângă...
«Cum a fost?» întrebă cineva.
«Greu, lăcrimă Fifi. A reușit, săraca, să pună mobilele într-un
vagon de tren spre România, dar vagonul a fost bombardat și au
ajuns aici doar câteva. Patul imens, pe care se suie în genunchi
să-l netezească dimineața, cu servanta și masa din lemn
sculptat. Restul, s-a dus. Garmon, un găgăuț căruia Nicolae îi
făcuse cândva mult bine, a fost om de cuvânt. I-a ascuns de ruși
pe Virginia și pe copii, apoi i-a trecut pe malul celălalt, unde
123
îi aștepta socru-său, tatăl lui Nicolae. Găgăuțul a fost om. Nu

ca românul Bulai, argatul, care le-a furat cireada și herghelia.
Dar au scăpat samovarul, ceasul cu pendulă și gong, călimara
de marmură. A fost greu. De s-ar întoarce și bărbatu-său...»”.
De pe patul de spital, Nicolae îl asculta și el pe maior. După o
vreme nu mai răbdă și se răsuci dureros către povestaș. Atunci
i se păru că dă la o parte piatra unui mormânt, că se opintește
peste puterile lui să clintească o lespede cât un munte. Sudori
reci îl năpădiră pe Nicolae și abia mai găsi puțin aer, cât să-l
întrebe pe maior, gâfâind sufocat. Simți că într-o clipă leșină,
ca atunci, lângă țigancă.
— Cum o cheamă pe femeie, domnule maior? O cheamă
Virginia? întrebă Nicolae.
Maiorul lăudăros și palavragiu se întoarse către el și iarăși
se arătă bucuros că oameni îl ascultau și că se putea lăuda cu
amanta lui dintre Prahove. Astfel, putea pălăvrăgi mai departe,
ziua de spital așa îi trecea mai ușor. Nicolae își trase peste cap
pătura cazonă, o pătură aspră de spital militar, grea cît un capac
de coșciug. Așteptă sub pătură, cu ochii strânși.
— Da, domnule, așa o cheamă, Virginia. De asta am și ținut
minte cum o cheamă, Virginia. Pentru că este un nume atât
de frumos, este și numele unui stat american, este un nume de
vestală, domnule, este un nume de virgină, domnule! Ce nume
frumos e ăsta, Virginia, domnul meu, ce frumos..., pălăvrăgea
maiorul.
Deși comunismul se năpustise și mușcase deja o bucată din

noi, dincolo de Prahove era ca înainte de cutremur, adică nimic
nu prevestea că o lume se va stinge, ca să-i ia locul alta, o lume
mai rea. Ca înaintea sosirii valurilor uriașe, numite tzunami,
124
ÎNTRE PRAHOVE
care, mânate din străfundurile Iadului, înghit țărmuri întregi...

Dracu’ să le ia, tzunami, noi nu suntem japonezi!...
O minte sănătoasă nu se teme de ceea ce nu-și poate imagina.
Cum, adică, ăla care-i prost și bețiv să ajungă primar, ha? Iar
cine-i gospodar chibzuit și înstărit, să fie băgat la beci? Prostii!
Cum să nu te cununi la biserică și să nu-ți îngropi morții în
cimitirul din deal, la Tică groparul, să nu-i îngropi cu popă, cu
slujbă, vin și colivă? Aiurea! Prostii! Cum să-ți ia cineva cartofii,
grâul, merele din pătul? Cum să-ți ia casa? Cum să-ți ia țuica?
Țuica, mă?... Țuica, mă? Prostii! Cică, în China, comuniștii
flămânzi de acolo își mănâncă morții, morți tot de foame, și
înghit pe nemestecate pruncii lepădați de gravidele socotite
dușmance ale poporului, care-s bătute și chinuite în pușcăriile
lor – prostii și grozăvii de minți bolnave.
Refugiat de două ori, prima oară scăpat cu fuga de condam-
nare la moarte cu un glonț în ceafă – cum fuseseră instruiți
comisarii bolșevici, de către tovarășul Lavrenti Beria, să-i
execute pe dușmanii poporului –, apoi să fie tăiat sub paloșul
secuilor șovini – care nu se puteau despărți de această armă
medievală, paloșul –, Nicolae s-a întors în Regat.
După ce ieșise din spital, fusese numit tot șef de post, mai
întâi la Aricești, Prahova.
Așa că moldoveanul a pus pe un tren de marfă cele câteva
mobile salvate din Basarabia. Pe drum, a suit-o pe Virginia
și pe copii într-o trăsură cu arcuri și coviltir, dându-i fiecă-
ruia ceva de ținut în brațe: acordeonul Paloma, aparatul de
radio Philips, ceasul cu pendulă și gong Junghans, călimara de
marmură (căreia, vrând s-o ascundă la percheziție, Garmon
îi ciobise colțul din dreapta), samovarul și icoana Sfântului
Nicolae.
125
Dar numai după câteva luni, pe Nicolae l-au mutat la Hulu-

bești. S-au dus și acolo. A fost bine peste tot, pentru că moldo-
veanul era acum cu Virginia, iar Virginia era nelipsită de lângă
el, și așa cum zice poetul: „iubita e mai aproape de tine, decât
tine”.
Virginiei i se săpase între timp o adâncitură între sprâncene.
Albise puțin și gâtul o ustura mai des ca înainte, mai cu seamă
când mânca ceva ce alunecă greu pe gât, cum e ficatul de porc
la grătar. Altfel, n-ai fi zis că trecuse Prutul, cu copiii după
ea... Că îndurase foame, spaime, că dormise prin gări ticsite de
fugari, în căruțe ascunse prin lanuri, ferindu-se de hoți, cerșind
lapte pentru copii. Plătise călăuze s-o scoată la liman și dăduse
peste escroci care-o lăsară fără o lețcaie. Dar până la urmă
izbutise, ajungând teafără Între Prahove, teafără și ea, și copiii.
Apoi i s-a întors moldoveanul. Și după ce el s-a întors,
Virginia prinse din nou să glumească și să râdă din orice fleac,
să cânte la fel de frumos ca înainte cupletele de la Cărăbuș.
Domnișori și domnișoare
Cumpărați o mică floare
De la mica florăreasă
Care vinde flori în piață
Flori de Nu mă uita...
Băiatul lor era deja elev de liceu. Îl dădură la liceul din Găești,
unde-l avea profesor pe însuși Vladimir Streinu52, profesor cu
un doctorat la Paris, cu o teză despre Rimbaud.
52. Vladimir Streinu (1902- 1970) scriitor, critic literar, deputat.
126
ÎNTRE PRAHOVE
După primul an, renumitul profesor îl lăudă pe băiat, zicând

Virginiei că fiu-său are talent cu carul.
— Dar de unde moștenește băiatul dumneavoastră atâta
frenezie cuceritoare și atâta exuberanță artistică, doamnă
Virginia?, îi vorbi profesorul. Băiatul dumitale cântă așa de
frumos...
— Noi ne-am refugiat din Basarabia, domnule profesor,
explică Virginia. Păi, băiatul meu a luat lecții de muzică tocmai
la Chișinău, domnule profesor, a fost chiar la clasa de muzică a
doamnei profesoare Lipcovski, așa să știți...
— Da? se miră profesorul. La doamna profesoară Lipcovski?
Se vede, doamnă... Și băiatul recită tare frumos. Când băiatul
recită poezie, îți dau lacrimile, nu alta...
— Știu, domnule profesor, zâmbi ea, fără modestie.
— E și tare frumușel, ceea ce la vârsta asta nu-i folosește la
nimic. Trebuie să învețe mult și, să știi, doamnă Virginia, îți
spun cu regret: băiatul pare cam neserios, e flușturatic, zban-
ghiu. Deunăzi, pedagogul l-a prins încercând să vâre o muiere
în internat. Iar profesoarele îl plac, tot ele mărturisind, prea
indulgente și concesive după părerea mea, că băiatul se uită la
ele și le zâmbește cam nu știu cum...
— Eu știu de unde o fi moștenit talentul, domnule profesor?...
Are un unchi la București, un colonel, poate de la acela a
moștenit talentul artistic, zâmbi Virginia candid, poate de la
Emil...
Fetele lor erau la școala primară. Pe atunci, școala primară era
un fel de academie de țară, unde se toarnă temelia cunoașterii
– citire, aritmetică, religie, istorie –, ca să știi cine ești și care-i
rostul tău pe lume. Ai părinți și bunici. Deci trăiești în țara
127
tatălui tău, care se cheamă patrie, după cum îl numeau romanii

pe tată, pater. Vorbești limba mamei tale, pe care o înveți odată
cu suptul la sân și care se cheamă maternă, după mamă – mater.
Iar deasupra noastră este Dumnezeu, care vede și de tine.
Înflorise o dimineață minunată de primăvară, căreia unui
poet simbolist i-ar fi veni să-i spună vivaldiană sau vivaldică.
Lumea suna a fericire, dacă se poate spune așa, adică fiecare
murmur, foșnet și fir de aer prelins pe tâmplă îți umplea
sufletul cu împăcare, așa cum simt viața isihaștii, în rugăciunea
lor neîntreruptă. Rândunica țesea zbor frânt printre cireșii în
floare, atârnau ciorchini grei de liliac, gemeau salcâmii doldora
de bondari.
Copilele lui Nicolae erau și ele părticică din Raiul pe care
uneori Dumnezeu îl îngăduie chiar aici, pe pământ. Virginia
împodobea dimineața copilele în culorile curcubeului, iar în
păr le punea două funde albe, ca doi fluturi gata să zboare. Fata
mică aduna în șorțuleț din cuibare ouăle de prepeliță; soră-sa
băga mâna în stupi, scoțând degetele năclăite de miere. Iar
albinele roiau cunună în jurul fundelor albe din păr, fără să le
facă vreun rău, așa ca în acele biblii păgâne cu poze, în care se
iubesc și se mângâie mielul cu leul.
Atunci, la poarta raiului bătu comunismul. Dintr-un nor de
praf, țâșni pe poartă un automobil marca GAZ 69 – un fel de
jeep sovietic. Din mașină se dădu jos o echipă încruntată. Un
om pirpiriu, cu șapcă și un loden verzui jerpelit, și doi soldați,
aflați sub comanda acestuia. Era tovarășul Pielică Ion, urmat
de doi militari cu centiron și diagonală, înarmați cu pistoale.
Miroseau a benzină și a rachiu.
De puțin timp, tovarășul Pielică fusese numit secretar de
partid. Aceasta însemna că, peste noapte, acesta devenise șeful
128
ÎNTRE PRAHOVE
comunei. Oamenii se miraseră aflând că acum Pielică e cel

mai mare din sat și că de el, adică de tovarășul Pielică, trebuie
să asculte toată lumea. Partidul era acum cel mai mare, prin
urmare tot așa era și Pielică. De Pielică trebuiau să asculte și
învățătorul, și doctorul, și popa, de Pielică trebuia să asculte
chiar și șeful de post, domnul Nicolae.
— Tovarășu’ Nicolae! răgni Pielică, coborând din GAZ-ul 69,
îndreptându-se către intrarea în clădire.
În urma lui Pielică, cei doi soldați bine băuți păreau gata să
tragă cu pistolul, neștiind încă în cine s-o facă.
— Tovarășu’ Nicolae!... țâfnea întruna tovarășul Pielică.
Oamenii îl știau dintotdeauna pe Pielică de prost și rău.
Taică-său fusese puturos și bețiv. Ăsta nu făcuse în viața lui
vreo treabă, alta decât să bea și să o smintească pe nevastă-sa în
bătăi. Fiind bețiv și puturos, bineînțeles că fusese și sărac lipit.
Iar fiindcă fusese taică-său sărac, Pielică-fiul avea acum ceea ce
comuniștii numeau origine sănătoasă. Originea sănătoasă era
ca o diplomă.
Așa că, având origine sănătoasă, Pielică ajunsese una-două
secretar de partid. Pielică-fiul moștenise de la taică-său și
sărăcia, dar și năravurile acestuia. Totuși, exista și o deosebire.
Cu toate că și el o bătea zdravăn pe nevastă-sa, Pielică-fiul nu
ținea deloc la băutură, așa încât putea fi văzut, destul de des,
beat mort.
În urmă cu două luni – încă acesta nu fusese numit secretar
de partid –, Nicolae îl ținuse pe Pielică o zi în arest, l-a ținut
până s-a trezit din beție. Beat, își umpluse nevasta de sânge,
apoi voise să dea foc coșmeliei în care stăteau. Ar fi ars tot satul.
129
— Tovarășu’ Nicolae!, gâfâi Pielică în nasul lui Nicolae un

damf greu de rachiu.
Secretarul de partid mirosea ca tejgheaua de cârciumă, udă
de spirt.
Nicolae le ieși în întâmpinare. Mergea liniștit, cu mâinile
la spate, ca un boier de viță veche. Înalt și spătos, îi privi cu
un ochi pe jumate închis. Părea un moldovean voinic, blând și
hâtru.
— Ce-i, mă, Pielică? Ce-i, mă? întrebă Nicolae, privind de
sus moțoțoiul erect din mijlocul băștii lui Pielică.
De ce toate băștile au la mijloc un fel de puță, un limbric pus
acolo fără niciun rost? De ce toți comuniștii poartă bască? Sau
își pun șapcă? se întrebă Nicolae. Parcă au uniforme: bască și
loden, salopetă și șapcă, așa umblă ei... Ăia, care-s ceva mai șefi,
poartă haine de piele. De ce?
În fața intrării, Nicolae meșterise un foișor cu băncuțe, masă
și umbrar, să-i amintească serile din Valea Perjei. În Basarabia
zăboveau vara până dincolo de crucea nopții, răcorindu-se cu
șerbet de zmeură și cu vin rece de Cotnari, scos de la beci adânc.
Între timp, Pielică se puse la masa de sub foișor. Trase din
buzunarul loden-ului de căpătat un carnețel liniat, pe care scria
Carnețelul activistului de partid. Din celălalt buzunar, scoase
creionul chimic. Muie în gură capătul cu mină chimică, să-l
ude cu scuipat, și apoi se apucă să scrie ceva în carnețelul
activistului. Carnetul și buzele lui se mânjiră într-o culoare
mov-albăstrui. Pielică ținea carnetul activistului invers, scria în
el cu susul în jos.
În casă, Virginia ștergea praful și dăduse drumul la radio. Pe
geamul deschis, răzbătea dinăuntru un cântec de brigadier.
130
ÎNTRE PRAHOVE
Hei, rup... hei, rup, cad stânci de fier!...

Virginia închise radioul și înjură încetișor. Trânti geamul.
Sub foișor, Pielică începu să vorbească. Dădea din mâna
dreaptă în sus și-n jos, cum văzuse că fac agitatorii comuniști.
Din când în când se oprea, plescăind cu limba învinețită de la
creion:
— Tovarășu’ Nicolae, declar ședința deschisă. Cine-i de
acord? Se apține cineva? E cineva împotrivă? Nu-i nimeni?
Bun!...
Apoi își roti ochii spre sala de ședință, cum văzuse că fac
secretarii cei mari de la oraș. În sala de ședință, adică sub foișor,
erau soldații, aflați acum sub comanda partidului, adică a lui
Pielică. Și mai era acolo tovarășul Nicolae, care însă umbla ca
boierii prin grădină.
Soldații se aciuiră pe bancă, într-un petec de umbră. Nicolae
rămase în picioare, spătos și gros, ținând mâinile la spate. Privea
cu un ochi închis pe jumate, amintindu-și prima celulă de
partid cu care avusese de-a face la Valea Perjei. Neagu prostul,
veneticul și prostituata Magda. El știa mai bine decât toți ce
va urma acum.
După ce Pielică supuse la vot deschiderea ședinței, aprobată
în unanimitate – se știe, comuniștii lucrau numai cu unanimi-
tăți –, se trecu la punctul unu de pe ordinea de zi.
— Tovarăși! începu Pielică. Așa după cum a spus și antivor-
bitorul meu...
Înaintea lui Pielică nimeni nu spusese nimic. Soldații
moțăiau. Singurul atent era Nicolae, dar era atent nu la Pielică.
El se gândea că avea să rămână fără serviciu, că va fi degradat
și că vor fi epurări – auzise aceste cuvinte la un post de radio
131
străin, rostite de unii care-i așteptau pe americani. Nicolae nu

credea că vor veni americanii. Rușii, da, ei erau deja aici.
Pielică se blocă. După antivorbitorul meu, nu mai știu ce să
spună. Scoase din loden o foaie de ziar mototolită și citi câteva
propoziții. Dar le citi cu pauze și poticneli, ca și cum pauzele ar
fi fost voite – nu că era analfabet! –, ca să le sublinieze impor-
tanța.
— Tovarășe Nicolae!
— Mănânci borș!, mormăi Nicolae vorba lui obișnuită, când
avea înainte o secătură. Mănânci borș!
— Așa după cum este cunoscut de toate cadrele noastre,
tovarășul nostru drag, tovarășul Lucrețiu... se poticni Pielică.
Apoi se urni din nou.
— Legea cadrului disponibil. Legea 594 din 24 noiembrie,
tovarăși, precum și legea 433/46, reducerea efectivelor de
subofițeri și scoaterea lor la pensie, tovarăși. Adică, cine a supt
sângele și sudoarea poporului frate sovietic, tovarășe Nicolae?
Să spună tovarășul Nicolae, cine!?... Cine a supt sângele, tova-
rășe?!...
Ședeau tolăniți, numai Nicolae umbla cu mâinile la spate.
Pielică era beat. Din gură îi picau stropi de scuipat mov, peste
carnețelul activistului de partid și peste foaia mototolită de
ziar. Unul dintre soldați se jenă. Acesta îi șopti lui Nicolae,
făcându-i loc:
— Domnu’ șăf ! Să ședeți aici pe bancă, stați lângă noi!
Nicolae dădu din mână:
— Lasă, măi, băiete...
Astfel, comunicate de către tovarășul Pielică, sub această
formă încâlcită, ajunseră la postul de jandarmi din Hulubești
132
ÎNTRE PRAHOVE
directivele NKVD pentru țările înfrânte. Undeva, scria negru

pe alb: „... se va căuta ca acei care lucrează în diferite funcții, indi-
ferent cât de mici, să fie schimbați și înlocuiți de muncitori cu cea
mai slabă pregătire profesională, necalificați”.
După câteva zile, printr-o decizie a Comandamentului
Jandarmeriei Prahova, Nicolae era informat că se află pe lista
cadrelor propuse pentru epurare și că va fi scos la pensie înce-
pând cu data de...
Prin legea 433/1946, a fost scos la pensie. Dar legea a rămas
în vigoare doar un an. Apoi pensia i-a fost sistată.
Nicolae s-a trezit încă o dată pe drumuri. Nu mai avea
serviciu, nici locuință. Banii se terminaseră și nu mai primea
niciun venit pentru el și familia lui. Iar copiii aveau nevoie de
mâncare și haine, de bani pentru mers la școli.
S-au refugiat Între Prahove. Casa mică de lângă gară i-a

primit de nevoie, și bucuroasă, dar și înghesuită ca o sticlă de
șampanie, gata-gata să spargă dopul și să dea pe-afară. Deja
locuiau acolo Suzana, Fifi și cu frate-său, cu Ion. Acel Ion,
despre care Virginia susținea că fură de la bogați ca să dea
săracilor, iar Nicolae susținea că fură pur și simplu pentru că-i
hoț. Și se certau...
Ion se întorcea uneori seara acasă, alteori lipsea cu zilele,
numai el știa pe unde umblă și pe care tren fură.
Curând, așa cum am schițat cu anticipație, Fifi avea să se
mărite cu Nae Vulpoi, pe care-l va aduce tot acolo, ca pe o
mascotă, ca pe un breloc, sau un port bonheur. Iar Nae Vulpoi
va dormi în acea casă chiar mai mult decât nevastă-sa, care
133
adeseori lipsea noaptea, fiind de serviciu la spital, la Turoaica,

cine știe unde altundeva.
La sosirea refugiaților, se întâmplă ca Ion să fie încă în pat,
lenevea. În acea dimineață se deșteptase bucuros, căci portofelul
tras din buzunarul unui grăsan pe la Câmpina fusese doldora
de hârtii mari. „Ce dracu’ face umflatul ăsta cu atâta bănet?” se
întrebă Ion. „De ce umblă pe tren cu atâți bani la el, nu știe că
pe tren se fură? Sunt tot felul de oameni pe lumea asta... Așa-i
trebuie! Umflatul! Borțanul! Pântec de prostovan!”.
După ce-i manglise obezului portofelul, Ion o luă agale pe
culoar, spre partea dinapoi a trenului. Dintr-acolo se apropia
controlorul, care ieșea și intra pe rând în compartimente:
— Tichetele la control, vă rog... Urmează Sinaia!
Călătorii, unii dintre ei aveau tichete. Alții nu aveau și vârau
fără jenă banii nașului direct în buzunarul uniformei, își dădeau
cam jumate bani din cât face un bilet. În felul ăsta, câștigau toți.
— Să trăiești, nenea Ion! spuse controlorul de tren, dând cu
ochii de Ion.
Nu afirmăm că pe Ion îl cunoștea ministrul transporturilor
din acea vreme, deși lucrul ăsta nu ne-ar mira deloc. Dar știm
bine că pe Ion îl cunoșteau controlorii, mecanicii de loco-
motivă, acarii, poliția (care tocmai se transformase în Miliția
TF53), vameșii – căci Ion ieșea adeseori chiar și peste hotare –,
plus și muncitorimea de la depouri.
— Să trăiți, domnu’ boactăr54! îi răspunse Ion ardelenește.
În acea zi controlorul avea chef de vorbă. Era vesel, pentru
că-și simțea deja buzunarul plin. Și încă nici nu ajunseseră la
53. Transporturi feroviare

54. Agent, paznic, om în uniformă (lb. germană)
134
ÎNTRE PRAHOVE
Sinaia. Acolo, avea să se mai suie multă lume până la Predeal,

sau la Brașov, adică destui șmecheri fără tichet, care-i vor băga
nașului bănuții fix în buzunar.
— Domnu’ boactăr, îl iscodi Ion, străluminat, ca și cum îi
venise un gând vesel.
— Ce-i, nenea Ion?
— Domnu’ boactăr. n-ai să-mi dai câțiva poli? Nu de pomană,
ci cu împrumut. Doar știi că ți-i dau înapoi, doar mă cunoști...
Conductorul, un bucureștean palavragiu din Grant, se bucură
că-l întâlnise pe Ion în tren. Așa avea cu cine glumi.
— Ia zi, nene Ion... Vrei de la mine câțiva poli, așa-i?
— Da, vreau! Cinci poli mi-ajung, domnule boactăr...
— Atunci, ia să-mi spui mata, nene! Dacă-mi răspunzi
bine, ți-i dau. Știi mata ce-a strigat după tren Hans sverige țug
boactăr?
— Nu știu, domnu’ boactăr! Ce-i aia sverige țug boactăr?
— Păi, credeam că vorbești germană, nene Ion. Înseamnă
Hans, acarul suedez... Asta înseamnă.
— Nu, domnule boactăr, eu știu numai engleză, franceză,
rusă și italiană, domnule boactăr..., îi explică Ion. Văd o fran-
țuzoaică, ea coboară la Sinaia, plină de bagaje. Imediat, mă
reped, „s’il vous plait, mademoiselle!”, uite-așa îi zic, s’il vous
plait, mademoiselle... Și apoi îi duc valiza și-i iau polul, domnule
boactăr! Dacă fata-i englezoaică, îi zic: „this way, please!”, uite
așa, uite-așa!...
— Lasă franțuzoaica, nene Ion... Ia mai bine spune-mi ce-a
strigat în urma trenului Hans sverige țug boactăr, după ce trenul
i-a tăiat picioarele. Aud? Ce i-a strigat?
135
— Nu știu, domnule, se dădu Ion bătut.

— A strigat uite-așa, nene: „Da’ o sulă n-ai vrea?”
Ion făcu ochi mari.
— Da’ o sulă n-ai vrea? Așa a strigat, nene! Hă, hă, hă...
Conductorul se enervă că Ion nu pricepuse care-i treaba cu
trenul, cu picioarele și sula și că Ion nu râdea.
— Nu pricepi, măi, omule?
— Nu! Adică, să-i taie mătărânga, domnu’ boactăr? Adică,
Hans prostul întreabă trenul, după ce-i taie picioarele, dacă nu
mai vrea trenul să-i taie și mătărânga?
— Păi, vezi, măi? Păi, vezi, nene? Băi, nene Ion! Greu!...
Prost mai e găzarul55 ăsta de Ion, gândi controlorul.
În clipa aia, trenul trecu peste o schimbare de macaz.
Zdruncinătura îi izbi de pereții culoarului. Ca un făcut, tocmai
atunci trenul intră în tunel. Se făcu întuneric, ca la cinemato-
graf. Primul care își regăsi echilibrul fu controlorul, mai voinic
și mai obișnuit cu trenul. Ion încă se bălăngănea cu mâinile
întinse, ținându-se de ce putea apuca prin întuneric, ca să nu
cadă.
— Fire-ați ai dracului cu șinele voastre, izbucni el, când
trenul ieși la lumină. Dumnezeul mă-tii de CFR! Auzi, domnu
boactăr?
— Ce-i, nene Ion? Te-ai speriat, era să cazi?...
— Să repare ăștia traversele, domnule... Dumnezeul mă-tii
de CFR! Să bage pietriș pe sub ele, cu smoală și beton. Beton
armat, domnule! Să schimbe dracului șinele, că ăștia te omoară!
— Eh, se lucrează, nu vezi? Numai o zi, două...
55. Poreclă dată de către bucureșteni celor din Prahova
136
ÎNTRE PRAHOVE
— Ba, văd, cum să nu! Văd că era să cad sub roți, Dumnezeii
mă-tii de CFReu!... Ptiu! Hai, că te las, domnule boactăr. Uite-
acuși vine stația de la noi și trebuie să mă dau jos.
— Bine, coboară atunci, nene... Să trăiești, nene Ion! Și nu
mai fii supărat pe CFR, că n-ai căzut sub roți. Nu ți-a tăiat
picioarele, ca lui Hans sverige țug boactăr..., râse controlorul
în urma lui Ion.
Și Ion coborî nervos, înjurând CFR-ul.
După ce trenul trecu de stația Între Prahove, controlorul duse
întâmplător mâna la buzunarul în care i se îndesaseră ciubu-
curile (mită, șpagă, peșcheș, ciubuc – avem o limbă bogată în
turcisme). Buzunarul părea prea subțirel, prea lipit de haină.
Râsul controlorului se opri.
— Băi, nenea Ion, oftă controlorul de tren...
Dar nu se necăji prea tare, căci nu era rău de pagubă. „Călă-
torul a dat, călătorul a luat”, își spuse tot el.
La zdruncinătură, mâna lui Ion – cea rămasă fără degetul
mic, vă amintiți? – umblase hoinară prin toate cutele, pliurile
și căptușelile uniformei CFR. Dacă Ardene i-ar fi retezat nu
degetul mic, ci pe cel mare, odată cu degetul mare – opozabil!...
– ar fi retezat și cariera unui mare hoț feroviar internațional.
Suavă și blândă, ușoară ca puful păpădiei, mlădioasă ca un fir
de iarbă, mâna lui Ion numără ciubucul controlorului din acea
zi. Totuși, la un moment dat, controlorul simțise că-i umblă
ceva pe sub haină. Dar fusese ceva atât de firesc și de ușor, încât
crezu că-i propria sa mâna.
Ion văzu, cu ajutorul celor patru degete, care hârtie era mai
nouă, care mai uzată, și le filă ca un jucător de poker. Le aspiră
pe toate. La monede nici nu se uită. Mai dădu prin buzunare
137
peste o batistă murdară, de pe care-și trase mâna cu silă. Mai

văzu în celălalt buzunar o scrisoare mototolită. Niște chei, un
pachet de țigări, o iconiță – cam asta. La ieșirea trenului din
tunel, Ion știa uniforma controlorului ca și cum ar fi fost a lui.
În drum către casă, făcu un mic ocol. Dincolo de Prahovă,
trăiau văduva Agafia și copilul ei din flori, Florinel, care
locuiau într-o cocioabă povârnită. Până să-l boteze, Agafia nu
se gândise la un nume. Așa că popa o luă pe nepregătite.
— Agafia, cum să-l cheme pe băiat, bre?
— Nu știu, părinte! Cum vrea Dumnezeu...
— Păi, Florin, așa vrea Dumnezeu să-l cheme. Din flori l-ai
făcut, Florinel să-l cheme, bre!...
Și așa a rămas, Florinel. Agafia era bolnavă, oamenii credeau
că mult nu mai are de trăit, iar copilul ei, nemâncat și străveziu.
Ion dădu la o parte ușa prăpădeniei de casă. Dintr-un ungher,
apăru femeia învelită în broboade.
— Agafia! Ține paralele astea și cumpără-i băiatului de
mâncare...
Îi întinse Agafiei banii furați controlorului. Iar pe cei furați
grăsanului la Câmpina, mai puțini la număr, Ion și-i păstră
pentru el.
Deci Ion lenevea, când se auzi oprind la poartă un camion.
Cu ultimii bani, Nicolae tocmise un șofer de camion militar,
marca Molotov, ca să-i ducă mobilele Între Prahove. Masa
sculptată, fotoliul, patul imens, pe care, voind să-i pună cuver-
tura, Virginia trebuia să umble în genunchi. Dacă bodogănea
că-i prea mare, Nicolae îi răspundea:
— Lasă, Verginico, lasă... Oasele mele l-au făcut, oasele mele
să se hodinească întrânsul!
138
ÎNTRE PRAHOVE
Dar mai cu seamă, erau ceasul cu pendulă și gong, acor-

deonul, samovarul, călimara de marmură. Comuniștii aveau
șapcă. Nicolae iubea călimara.
Sosiră Între Prahove pribegii, refugiații, alungații.
Greu, în numai două odăi... Înghesuiră mobilele prin maga-
ziile din spate, iar ei și copiii lor s-au aciuit cum au putut pe
lângă ceilalți.
Seara luaseră prima cină împreună. Ca în orice casă
românească din acea vreme, unde mănâncă doi, mănâncă și al
treilea. Așa ceva în ziua de azi n-ar mai fi posibil – confortul,
înțelegeți?...
Suzana puse pe masă țuică de Breaza, brânză de burduf,
mămăligă cu lapte.
După ce terminară de mâncat, Ion îi făcu un semn neob-
servat și-o chemă pe Fifi deoparte.
Ieșiră în curte. Ea își aprinse țigara, căci fuma mult. Peste
acoperișul gării se vedeau amurgind Bucegii și niște norișori
sidefii plutind ceva mai jos de cer. Din prispa lor, Vârful Omul
era un nas de om zdravăn, care ședea pe spate și privea visător
cum o lună grea se bălăbănea înspre Furnica.
— Fifi, îi șopti Ion... Fifi, îmi trebuie parale. Repede!
— Păi, îți dau eu, Ion! Am bani, că ne-au plătit la spital.
— Nu vreau de la tine, Fifi..., rânji Ion. Vreau de la el!
— De la cine vrei, mă? Om sucit ești tu...
— Vreau de la moldovean!, sticliră ochii hoțului. Ăsta
are parale, ascultă-mă pe mine. A fost jandarm, boactăr –
Dumnezeul mă-tii de moldovean! Cere-i bani, Fifi, spune-i și
tu ceva acolo, spune-i că-ți trebuie banii la doctor.
139
— Care doctor, Ion?

— Zi-i că ești bolnavă, Fifi...
— Ion..., se clătină Fifi. Prăpădiții, iată-i cum abia de s-au
adunat și ei din nevoi, nu-i de-ajuns prin câte au trecut? Tu
nu-i vezi, dar ce inimă de frate ai tu, mă, Ion? Acum vrei să-i
mai furăm și noi... Refugiați de câteva ori... Uită-te la Virginia,
că se usucă! Ia mai bine banii mei și lasă-l în pace pe mold-
ovean! E un om drept, să știi!
— Drept, pe dracu’, Fifi! Dar din ce și-a luat mobilele, poți
să-mi spui? N-ai văzut că are radio? Și acordeon? Dumnezeul
mă-tii de moldovean! Tu du-te și cere-i! Ăsta a adunat la viața
lui un furcoi de bani... Cere-i, Fifi, că vă tai pe toți!
— Ion, Ion...
— Să taci și să m-asculți! Noi, adică tu, cu mine și Tică, și
alții ca noi, Fifi... Spune-mi, noi ce vină avem? Ce vină are
Florinel?
— Care Florinel, Ion?
— Băiatul Agafiei, văduva bolnavă... N-am cerut nimănui
nici să venim pe lume, nici să nu venim pe lume. Și iată că am
venit. Iată-ne aici, unde ne-am trezit numai și numai între hoți.
Crezi că taică-tău n-a furat, Fifi? A furat bătrânul, ho-hooo, a
furat până n-a mai putut. L-a furat și pe rege, și pe dirigintele
de șantier, alți doi mari hoți și ăștia...
Apoi, ia-i și pe cumnații tăi, din pricina cărora am rămas noi
fără casă, de mă înjură Tică până în ziua de azi că i-am furat
eu banii.
Notarul basarabean, bărbatul Lenuței, cu avocatul din Bucu-
rești, bărbatul Frosei. Ăștia ne-au furat casa de piatră, de-am
ajuns să stăm în maghernița asta. Dar ăștia, notarul cu avocatul,
140
ÎNTRE PRAHOVE
ăștia nu-ți bagă mâna în buzunar, Fifi... Ăștia fură cu dosare, cu

acte, cu legi și înscrisuri. Așa ne-au furat și casa, și fânețele de
pe Sorica. Parcă văd că până la urmă ne fură și prăpădenia asta
de casă, în care stăm acum.
În jur, numai și numai hoți... Vrei să dai cu bățul într-un
câine, dar nimerești într-un hoț. Are dreptate Tică când urlă ca
un câine după banii lui furați.
Nu am cerut nimănui să venim pe lume. Dar dacă totuși
am venit și ne-am trezit într-una plină de hoți, nu ne rămâne
altceva mai bun decât să furăm și noi, Fifi. Are dreptate și acel
bandit, pe nume Cosma. Cosma zice că avem o singură datorie
pe lumea asta: să furăm, să mâncăm bine, să bem bine și să
pârțâim bine! Iar eu adaug ceva: cine dă peste un prost, și nu-l
fură, își încarcă sufletul cu un mare, mare păcat.
Ion o apucă de mână și-o zgâlțâi:
— Spun învățații că nu putem trăi fără aer. Prostii! Prostii!
Prostii! Nu-i adevărat! Ține minte, Fifi: Nu putem fără bani!...
Când termină, Ion răsuflă adânc și scuipă scârbit.
El fusese până atunci șeful casei. După mutarea lui Tică
în cimitir, toanele lui erau lege. Toți tremurau în fața lui Ion.
Și iată că acum simțea – odată cu sosirea moldoveanului cel
liniștit, cu privire și vorbă blândă, care trecuse prin multe – că
furiile lui nu vor mai speria pe nimeni.
Ion nu era prost. Fusese tiran, dictator, numai ce voia el cerea
să se facă, era bătăuș, dar nu era prost. Iar acum simțea că, dacă
rămâne cu ei în casă, va trebui să se facă om la locul lui și în
rând cu lumea. El, să fie deopotrivă cu Nae Vulpoi. Ori, asta
nu se va putea.
141
— Fifi! Spune-i moldoveanului că ești gravidă. Te-a lăsat

gravidă Grig și acum nu mai vrea să te ia de nevastă. Îți trebuie
bani pentru felcer, să lepezi...
— Ai înnebunit?
— Bine, nu pentru felcer. Atunci, pentru un doctor de femei,
ăștia cer mai mult...
— Ion!...
— Te-a lăsat Nae și nu mai vrea să te ia...
— Ion!...
— Vă tai, mă, vă tai pe toți! Dumnezeul mă-tii de moldovean!
Spune-i că ai furat la spital banii din casa de bani, ai furat
lefurile doctorilor. Te-au prins și acum trebuie să duci banii.
Dacă nu-i duci, te închide...
— Ion...
În timpul ăsta, Nicolae deretica pe la magazii. I se păruse
că-l aude pe Ion înjurând. Făcuse loc în vraiștea de acolo, ca
să rânduiască mobilele și să nu le plouă prin crăpăturile din
acoperiș. Casa și magaziile erau prăpădite, se vădea lipsa unei
mâini de bărbat gospodar.
Ieșind să caute o tablă, ca să acopere cu ea spărtura din
acoperiș, Nicolae mai auzi o dată, de data asta cât se poate de
limpede.
— Dumnezeul mă-tii de moldovean!
Atunci, el puse uneltele deoparte. Se îndreptă de spate cât era
de mare și căută cu privirea să vadă de unde veneau înjurăturile.
Cu capul dat pe spate, mare și tăcut, semăna cu Vârful Omul.
Ochiul bolnav i se închise pe jumate, iar pe tâmplă îi înflori
acea pată stacojie, semn de primejdie.
142
ÎNTRE PRAHOVE
Fifi se făcuse nevăzută.

Nicolae se apropie de Ion și îl privi cumva din înalt. Se uită
la el și cu mânie, dar și cu mirare. Să fie atât de ticălos? Câteva
clipe se uită la Ion și-i păru că vede un lup încolțit, gata să
muște.
Ion nu era mai mare ca Virginia. Era o așchie de om iute,
muncit de draci. Se spune că fiecare dintre noi are un înger
păzitor. Ion însă avea un drac păzitor. Un drac care nu se
dezlipea de el. Cumva, semăna cu Virginia, însă în locul privirii
Virginiei, mereu deschisă și veselă, sticleau niște ochi de jivină
flămândă.
Nicolae își aminti puiul de lup. Într-o iarnă cu ger și multă
zăpadă, după o vânătoare în pădurile din Valea Perjei, popa
Berliba și învățătorul Stoicescu prinseseră un cățelandru de
lup. Și i-l aduseseră lui, într-o cușcă de sârmă, cadou de Sfântul
Nicolae. Dar Nicolae n-a vrut să-l țină, că i se făcuse milă de
pui. I-a pus pe vânători să-l ducă, să-i dea drumul în pădure.
Iar cățelandrul din cușcă parcă pricepuse, că se uita numai în
ochii lui, mușcând sârma și scrijelind cu dinții oțelul.
Ion avea aceeași privire...
După ce-l mai privi o vreme tăcut, Nicolae puse o mână pe
umărul lui Ion. Se ridică deasupra lui încet, încet, încet cum se
umple un zăgaz gata să se rupă și să sloboadă viitura:
— Ce-ai zis, mă?
— Nimic! susură Ion. Nu eu...
— Dar cine, mă?
— Nu știu... Nimeni!
143
Domnul Nicu, acarul, își păstră obiceiul să intre, când lua

leafa, fie în cârciuma „La Falcă de Măgar”, fie „La Trei Ochi
sub Plapumă”. Oamenii tot pe numele lor le ziceau, deși acum
se numeau altfel. „Falcă de Măgar” devenise „Cantina Prole-
tară”, iar ‘Trei Ochi sub Plapumă” devenise „Zori Sovietici”.
Firma cârciumii „La Cantina Proletară” înfățișa un cazan, în
care fierbeau niște capete albastre de pește, adică, înfățișa o
ciorbă. O femeie cu chipiu militar ținea într-o mână pistolul
automat, iar cu cealaltă mână împărțea ciorbă cu polonicul
unui șir de muncitori în salopetă, care așteptau la coadă. Firma
la „Zori Sovietici” reprezenta un tanc care trece cu șenilele
peste ruinele unui stabiliment cu felinar roșu, despre care unii
vorbeau că ar fi fost chiar „Crucea de Piatră”56.
Domnul Nicu intra și cerea, la fel ca totdeauna, patricieni cu
zmeurică.
Dar acum nici cârnații nu mai erau buni, nici vinul. Parcă
ceva din sufletul oamenilor trecuse și-n gustul de cârnați, se
acriseră și ei, precum noii chelneri, care acum se numeau tova-
răși și cărora nu le mai pocneai din degete: „Băiete, o ciorbă de
burtă!”... Nu, acum le cereai mititeii cu tovarășe. Iar mititeii se
miciseră cumva, erau prea mici, ajungând să semene cu acti-
viștii de partid – niște omuleți mici și ai dracului, îmbrăcați în
haină neagră de piele. Muștarul se subțiase, devenind apos și
transparent. Chiflele se bolovăniseră.
Într-o zi, domnul Nicu se întâlni la cârciumă cu Mongolu.
Acesta intră la „Zori Sovietici”, purtând salopetă, bască și
creion chimic la ureche.
— Să trăiești, nenea Nicu! zise Mongolu. Ia să stau și eu
puțin la masă cu dumneata, că-s în pauză.
56. Celebru bordel interbelic
144
ÎNTRE PRAHOVE
Apoi, Mongolu strigă la chelner, același grăsan dintotdeauna:

— Tovarășe, patru mici!
Chelnerul nici nu se sinchisi.
Mongolu băgă atunci două degete în gură și fluieră lung,
lung, ca la stână.
— Tovarășu’ chelner! Patru mici aici, la tovarășu’! Vrei o
reclamație? Adu-mi condica de reclamații!
Grasul se sperie și dădu din cap că a înțeles. Pe cine n-ar
fi speriat condica de reclamații? – această formă primară a
denunțului.
— Bine-i să trăiești, mă, băieți!, răspunse domnul Nicu.
Sigur, ia loc! Dar unde lucrezi acum? fu curios domnul Nicu,
știind că Mongolu, când nu se afla în pușcărie, făcea pe liber
profesionistul liberal, adică tot un hoț, tot un șuț de cartier.
— Bre, nenea Nicu! Gestiune, bre! Lucrez în gestiune. Ăia
de la cooperativă, tu-le muma-n cur, fură, bre! Când nu fură la
cântar, fură la preț. Când nu fură nici la preț, nici la cântar, fură
la socoteală și la rest. Când nu fură nici la preț, nici la cântar,
nici la socoteală și nici la rest, fură direct din magazie, nene...
Pe mine, pentru că am origine sănătoasă, partidul m-a pus aici
mai mare peste toți, ca să nu mai fure.
— Da’ ce origine sănătoasă zici că ai, mă, băieți?
— Am pușcărie, nenea Nicu...
— Și te-au pus șef ?
— Îhî!
— Și acum nu se mai fură aici?
— Sub mine, nu mai fură niciunul! Numai dacă văd un
prăpădit flămând, îi dau eu, altfel, nu! Dar ăia, care-s mai sus
145
de mine, fură toți, nenea Nicule... Fură în terță cu președintele

și secretarul. Da’ matale închide pianu, nene!
Chelnerul le aduse mititeii și halbele cu zmeurică. Domnul
Nicu aștepta să cânte Ochi Albi. Altădată, când intra Ochi
Albi, își scotea din cutie vioara, dădea pe arcuș cu sacâz și-și
punea batista sub barbă. Întâi ciupea de câteva ori strunele, să
le acordeze. Apoi, cânta dumnezeiește din vioară romanțele lui
Ionel Fernic.
— Plânge vioara sub gușa lui, mă, băieți!..., îi plăcea domnului
Nicu să-l laude pe Ochi Albi.
Dar de data asta, Ochi Albi nu mai veni cu vioara. Aduse în
locul ei o mandolină. O ținea sub cotul drept și gâdila cu pana
o coardă subțire – țiling, țiling, țiling... Era cântecul preferat al
tovarășului Stalin: cântecul Sulico.
Din când în când, Ochi Albi privea în sus, spre perete. Acolo
zăcea agățată într-un cui următoarea lozincă: „Să urmăm exem-
plul tovarășului Alexei Stahanov57 și să dăm țării de 14 ori mai
multă zmeurică!”.
— Ce cântec e ăsta, mă, băieți..., oftă domnul Nicu. Parcă
nu-i de crâșmă, parcă-i prohodul.
— Ăsta-i Sulico, nenea Nicu, e un cântec de amor!, îi explică
Mongolu. Vezi mata femeia aia despuiată din poză, nene?
Uită-te sus, pe peretele celălalt, nu unde-i lozinca. Vezi mata
cum îi atârnă țâțel pe tejghea? Vezi, nenea Nicu?
— Văd, mă, băieți!
— Acolo a fost până nu demult tabloul tovarășului părinte
al popoarelor, tovarășul Stalin. Și a stat agățat acolo o vreme,
bine-mersi! Ochi Albi cânta Zaraza și noi beam sub nasul lui
57. Miner sovietic din Donbas, care și-a depășit de 14 ori norma.
146
ÎNTRE PRAHOVE
Koba58 – așa-i ziceau lui Stalin în pușcărie: tovarășul Koba.

Eu știu cum e în pușcărie, că și eu am trecut pe-acolo, zise
Mongolu, pușcăriașii au porecle.
Până a venit aici un culturnic afemeiat, să bea cu o damă
zmeurică. Un politruc în haină de piele. «Tovarăși!» zice cultur-
nicul... «Păi, asta merită tovarășul Iosif de la noi, să ne vadă aici
cum bem ca porcii și apoi să-l doară sufletul că are niște tova-
răși ca noi? Spuneți voi, asta merită? Spuneți voi, tovarăși, dacă
asta merită. Nu, tovarăși! Mai bine să punem în perete o curvă
de la Crucea de Piatră, că pe una ca asta n-o doare nimic!».
Domnul Nicu râse, dar cu măsură, pentru că nu-i plăcuse că
Mongolu îl făcuse pe activist afemeiat. El credea că activiștii
sunt buni. Domnul Nicu totdeauna fusese supus în fața șefilor,
niciodată nu cârtise în vreun fel și credea sincer că un om care-i
șef este mai bun decât ceilalți, care nu sunt șefi.
—  Dar dumneata ce mai faci, nenea Nicule? întrebă Mongolu.
Cucoana Maria e sănătoasă? Ia spune-mi, mai beți amândoi
seara șampanie?
— E bine, mă, băieți, viața-i frumoasă. Maria e sănătoasă.
Doar că acum mă ocărăște și plânge. Înainte mă ocăra că întâr-
ziam la cârciumă. Acum, că întârzii la sindicat.
Domnul Nicu fusese ales președintele sindicatului acarilor.
În baraca de lângă depou era sindicatul, unde își avea tovarășul
Nicu biroul de președinte. Deseori rămânea acolo până după
miezul nopții, pentru că era un președinte conștiincios. Seara
făceau ședință și tovarășul Nicu îi asculta pe acari. La ședință
spunea fiecare ce nevoi și ce nemulțumiri are. Apoi, după ce
sindicaliștii plecau la băut, el rămânea cu adjunctullui, un țigan
bețiv, să încheie procesul verbal. Domnul Nicu scria poticnit,
58. Porecla de revoluționar a lui I. Stalin
147
obosea repede și, când termina de scris, se apuca de băut cu

țiganul, beau amândoi ca după o treabă grea.
Într-o noapte, după ce băuseră două, trei kile de vin, bătu la
ușă un locotenent major. Era un militar tânăr și zelos. Acesta
intră și spuse:
— Tovarășe Nicu! Uite, am de vorbit cu dumneata niște
probleme de sindicat, dar trebuie să le discutăm între patru
ochi. Așa că tovarășul țigan să plece. Ești liber, tovarășe...
Țiganul plecă bucuros, cam pe două cărări. O locomotivă cu
aburi șuieră lung în noapte, de câteva ori. Plutea în aer miros de
locomotivă cu aburi, fum de cărbune și depou murdar.
Domnul Nici se simți mândru că problemele cu adevărat
importante se discutau doar cu el, nu și de față cu alții. Era
obosit și puțin afumat.
— Bine, mă, băieți...
— Ia spune, tovarășe Nicu... începu locotenentul. Dar mai
bine ia dumneata de acolo o foaie de hârtie și scrie ce-ți spun.
— Bine... Dar mă doare umărul, iar să scriu, mă, băieți? Până
adineauri am tot scris. Nu mai bine să zic doar așa, prin vorbe?...
— Nu, tovarășe! Avem înainte toată noaptea. Hai, scrie
încetișor...
— Ce să scriu? întrebă domnul Nicu, luând supus tocul și o
foaie albă.
— Păi, scrie ce-ți zic eu.
Domnul Nicu era tot mai obosit, i se închideau ochii. Îl auzea
pe locotenent ca la școală. Nu avea multe clase domnul Nicu,
dar la școală, spre deosebire de școala din ziua de azi, pe el îl
învățaseră să scrie corect după dictare.
148
ÎNTRE PRAHOVE
— Scrie așa: „Sursa informează că...” Ai terminat?

— Da! Uite, am scris: „informează sursa că…”
— Nu, domnule, nu! Invers trebuie! „Sursa informează că…”
Vrei o foaie cu pătrățele, ți-e mai ușor să scrii pe una cu pătră-
țele? Nu? Apoi ia mai scrie așa: „... când m-am dus acasă la
bărbatul fiică-mii, la tovarășul H., care lucrează la ministerul
cutare, în funcția cutare...”
—  Dar eu nu mă duc niciodată la ei acasă, tovarășe locotenent!
observă domnul Nicu. Ei vin ei la noi, în Grant, ca s-o vadă
Emma pe maică-sa. Și, de obicei, vine doar ea singură...
— Dar el, bărbatu-său, n-a venit niciodată?
— Nu mai știu..., fu sincer acarul.
— Dar când a venit și el, nu a zis ceva rău de tovarășa Ana,
sau de tovarășul Lucrețiu Pătrășcanu, de Gheorghiu Dej?
— Nu mai țin minte...
— Atunci, scrie așa: „... tovarășul H. a fost la mine acasă,
unde a afirmat că România are numai conducători penali.
Pe Chișinevschi, Apostol, Bodnăraș, că ăștia toți au făcut
pușcărie...” A zis așa, ori nu a zis?
— Nu mai știu, nu țin minte, tovarășe!...
— Păi, vezi?
— Ce să văd?
— Că a zis!
Domnul Nicu nu putea crede că un om în uniformă vorbește
prostii.
— Bine, hotărî locotenentul major. Acum semnează nota
asta, tovarășe! Se numește notă informativă, ca să știi... Dar nu
149
semna cu numele dumitale, că nu-i voie... Alege-ți o poreclă,

pe care vrei.
— De ce nu-i voie? îl trecu pe domnul Nicu un fior de curi-
ozitate.
— Pentru că așa lucrăm noi, tovule!, tăie locotenentul un gest
prin aer...
Era tânăr, ambițios și știa că dacă găsește și poate prosti cât
mai mulți domnul Nicu, însemna pentru el avansare la excep-
țional.
— De exemplu, semnează-te cu Petrică, tovarășe... Sau cu
Ionică, dacă-ți place mai mult.
— Nu Petrică, că nu-mi place, schiță domnul Nicu o împo-
trivire. Nici Ionică. Vreau „Acarul”, hotărî cinstit.
— Bine, fie! Semnează Acarul.
Și așa semnă domnul Nicu prima și singura notă informativă
pe care avea să o scrie în toată viața lui de acar. Semnă: Acarul!
Sincer și adevărat.
București, strada Miletin.
O casă nici mică, nici mare, cu verdeață la stradă și câteva odăi
luminoase, primind lumină prin vitralii colorate verde. Acolo
locuia familia H., adică Emma și Eduard, fără copii, pentru că
unul dintre ei – nu știm care și nici nu are importanță acest
lucru – nu putea avea copii. O casă parcă din La țigăncile lui
Eliade, de pe strada Popa Nan.
Domnul H. și Emma trăiau acolo liniștiți, ca boiernașii de
țară ai lui Gogol. Aveau trei feluri la masă, prăjitură și vin-șpriț
nemțesc, primind sifon de la sifoneria din colț. Emma, pregă-
tită temeinic și nemțește de către doamna Mally, făcea gospo-
150
ÎNTRE PRAHOVE
dărie la nivel înalt, un menaj de performanță – cum s-ar spune

în ziua de azi.
— Iedișor, mamă! îl îmbia Emma pe Eduard la masă. Să-ți
pun supă... Vrei puțin, Iedule? Iedu meu drag...
— Bine, Emma! făcea Eduard, supus.
Mărul lui Adam – Eduard îl avea mare, ca al adolescenților
– se mișca pofticios în sus și-n jos. Eduard avea o față curată,
învelită într-o piele fină și tânără, ca omul care toată viața trăise
bine. Funcția de la minister îi adusese, pe lângă o leafă bună, și
grămezi de peșcheșuri și ciubucuri, de care niciodată n-a dus
lipsă funcționărimea noastră ministerială. Cum e și azi și cum
va fi la noi totdeauna.
De exemplu, la Sfintele Paști. Ministăresele nu mai pridideau
să belească mieii primiți de soții lor – miniștri și funcționari –
miei aduși din provincie, ca să facă ele drob, friptură și borș. Tot
așa făcea și Emma. Dar acum, părea că vremurile se schimbă.
Emma umplu farfuria lui Eduard cu o supă germană dulce, în
care pluteau roșii cu morcovi, peste care el își turnă suplimentar
două linguri de zahăr, pline cu vârf. Apoi, Emma rândui lângă
farfurie șapte, opt pastile colorate pentru digestie, plus cafeaua
și pachetul ei de țigări. Iedișor nu fuma.
Era încă frumoasă. Nu mai avea părul lung până la călcâie,
și-l tăiase potrivit, pentru că lung îi atârnase prea greu pe spate
și începuse să aibă dureri de ceafă. Tunsă, se mișca mai ușor.
Începuse să facă crețuri pe față, ca Maria, riduri peste riduri.
Fuma țigară de la țigară, ca Maria și ca mătușă-sa, Fifi.
— Să-ți mai torn, Iedișorule! Hai, mamă, o lingură...
Eduard mai luă o lingură. Apoi, întrebă:
151
— Emma... Când mergi ziua la maică-ta, ai grijă despre ce

vorbiți acolo. Nimeni nu spune pe față, dar de la niște vorbe
aruncate, te miri unde le scapi, ți se face dosar politic și ajungi
pe drumuri, Emma... Sau mai rău, la canal sau la stuf ! Doamne
Ferește!
— Iedișor! Păi, noi vorbim de toate, Iedule...
— De exemplu, ieri despre ce-ați vorbit?
— Păi, de când s-a întors Virginia, vorbim numai de ea. O să
trimită fata la școală aici, o să stea la mama. Nu știu ce vor face
cu băiatul. Pe Nicolae, bărbatu-său, știi că l-au epurat, adică
l-au dat afară...
— Știu ce-i aia epurat, Emma...
— Despre asta vorbim, Iedule... Noi nu facem politică,
vorbim de ale noastre. Ei n-au bani, își mai vând din lucruri și
abia găsesc din ce să trăiască. E greu!... Asta vorbim.
— Bine, Emma, se liniști Eduard, turnând în supă încă o
lingură de zahăr.
A doua zi, avea să fie mutat din funcția înaltă pe care o avusese
în minister – director adjunct al direcției generale pentru inves-
tiții străine – pe care o ocupase curând după ce-și luase licența.
Mutat, fără explicații.
În acei ani, te scobea în piept o ghiară de frică și nu întrebai
de ce aia, de ce ailaltă... Pentru că Eduard era inteligent și
fricos, pricepuse îndată cum merge treaba. Te duceai supus
unde te dădeau și-ți ziceai, mulțumit: „Bine că n-au venit cu
Volga neagră, să mă ducă la canal. Sau la stuf !”.
Eduard H. găsise înștiințarea în acea dimineață, la birou, în
teancul de corespondență. Nu era un preaviz, cine o scrisese
nu se sinchisise de o aparență legală. O mână cam neobișnuită
152
ÎNTRE PRAHOVE
cu stiloul scrisese cu majuscule, pe o hârtie smulsă dintr-un

carnețel. Era mai mult un bilet, decât o hârtie oficială.
Domnul H. citi următoarele propoziții:
„TOVARĂȘE H.! ÎN CURSUL ZILEI DE AZI SĂ PĂRĂ-
SEȘTI BIROUL. DE MÂINE EȘTI ARHIVAR-DAC-
TILOGRAF ȘI OM DE SERVICIU LA DIRECȚIA DE
SALUBRITATE-PARCURI, LACURI ȘI CIȘMELE.
ONOARE MUNCII! CINSTE MUNCII!”
A doua zi, Eduard își luă obiectele din sertare și coborî la
biroul personal, ca să ia cunoștință de mutarea sa în serviciul
salubritate-parcuri, lacuri și cișmea. Apoi, semnă noile sale
obligații și noile sarcini de serviciu. Printre altele, trebuia să
măture și să golească coșurile de gunoi. Semnă angajamentul
ca pe un lucru firesc, ascunzând de ceilalți funcționari – până
atunci subalterni – orice nemulțumire.
La difuzorul ministerului, o orchestră de mandoline cânta
Sulico...
Prima slujbă pe care o obținuse Nicolae, reîntors Între

Prahove (șomer după degradare și destituire) a fost cea de
paznic la conductele de gaz.
Banii primiți erau puțini, iar munca pe care-o făcea acolo era
inutilă.
Căci pe vremea aia încă nu se fura tot ce se putea fura, așa
cum se fură azi țevile, trotuarele, bordurile, gurile de canal,
sârmele împreună cu stâlpii lor de înaltă tensiune. Dar comu-
niștii erau obsedați de sabotaje. Ce-i drept, după naționalizare
muncitorii au înțeles repede că fabricile deveniseră ale celor
153
care, cu încetul, le duceau acasă. Din acest punct de vedere, se

poate spune că esența comunismului e vigilența.
Paznic la conducte...
Acolo l-a cunoscut pe domnul Marinescu. Pe atunci, domnul
Marinescu era contabil șef la gaz metan. Acesta lucra cu bani
mulți și se lăuda că, dintr-o singură privire, el poate deosebi un
om cinstit de-un hoț.
„Moldoveanul acela refugiat, care-i paznic la țevi, ăla-i om
cinstit”, le spuse Marinescu într-o zi celor de la partid. Aceia
tocmai căutau un om cinstit, ca să-l facă șeful economatului
dintre Prahove. Căutau un om cinstit printre comuniști, dar
căutau degeaba, pentru că dădeau numai peste bețivi și hoți.
„Pe mine puteți să mă credeți! Moldoveanul ăla nu-ți fură nici
măcar un ac!...”, repetă la o ședință domnul Marinescu.
— Domnule Nicolae, îi vorbi Marinescu lui Nicolae, când îl
întâlni. Mă uit la dumneata și-mi pari un om destoinic. M-am
pus chezaș pentru cinstea dumitale, să nu mă faci de râs. Fă
cere să intri la comuniști.
— Nu fac, domnule...
Nicolae era necăjit. Era așa din pricina băiatului, care-n
ultima vreme îl supăra tot mai des. Pe măsură ce trecea timpul,
se dovedea că băiatul semăna tot mai mult cu Zangorii – iuți,
năbădăioși și nestatornici. Nimic nu moștenise băiatul din firea
temeinică și așezată a moldoveanului.
Cum acesta nu putuse termina liceul din Găiești, s-au gândit
să-l dea la școala de ofițeri din Ploiești, să ajungă colonel, ca
Emil. Într-o dimineață, Virginia strecură în poșetă hârtiile
necesare și cererea de înscriere la armată, apoi se sui cu băiatul
în tren.
154
ÎNTRE PRAHOVE
Au ajuns la cazarma din Ploiești, unde i-au lăsat să intre

într-un fel de vorbitor, păzit de un soldat cu armă. Apoi a venit
la ei colonelul și i-a întrebat ce vor.
Virginia îi zâmbi colonelului și-i spuse că are și ea un nepot
cu academia militară – Emil îl cheamă, poate că domnul colonel
îl cunoaște pe Emil Zangor – și că dorește să urmeze și fiul ei
cariera armelor, s-o urmeze strălucit, tot așa ca Emil. Apoi îi
zâmbi colonelului așa cum știau femeile Zangor să zâmbească,
adică fermecător...
Colonelul o plăcu așa de mult pe Virginia, încât se intimidă.
Ditamai colonelul uită să fie vigilent și s-o întrebe de origine
socială, de bube în cap, dacă Emil nu-i cumva colonel făcut în
celălalt regim... N-o mai întrebă nimic.
— Foarte bine, doamnă!, îi zise colonelul doamnă, nu tova-
rășă.
— Foarte bine, doamnă! spuse. Dacă băiatul dumneavoastră
vrea să urmeze exemplu unchiului său, bine... Succes, atunci,
tinere! Să mergi acum cu tovarășul sergent la cazarmament,
apoi să iei gustarea la popotă-elevi59 și apoi la dormitor.
— Am înțeles, să trăiți! strigă băiatul, făcând stânga-mprejur.
Colonelului îi plăcu purtarea lui marțială. Apoi fiul Virginiei
plecă la cazarmament, în urma sergentului.
Dar din prag, băiatul mai întoarse o dată capul către Virginia.
O privi lung, ca pentru ultima oară, și-i făcu din ochii lui
căprui, frumoși și înlăcrimați un ultim semn dureros de adio.
Adio, mamă!... Adio, iubită mamă!
Ea simți că i se rupe inima...
59. Într-o unitate de învățământ militar, există două cantine. În limbaj cazon:
popotă-cadre, resp. popotă-elevi.
155
După această despărțise dureroasă, Virginia plecă la gară

tristă, dar mulțumită că-și aranjase băiatul. Luă trenul de
întoarcere spre casă. Pe drum, avu înaintea ochilor numai scena
despărțirii de băiat și plânse tot drumul, hohotind cu ochii în
batistă.
Deodată, Virginia simți că trenul se oprește, că ajunsese în
gara Dintre Prahove. Vagoanele se ciocniră și se opriră cu un
scârțâit dureros, care iarăși o făcură să plângă. Apoi Virginia
mai oftă de câteva ori, își luă poșeta sub braț, își șterse lacrimile
cu batista și se dădu jos din tren, cu sufletul greu, ca în urma
unei despărțiri pentru totdeauna.
Și în timp ce ea cobora din primul vagon, băiatul se dădea
jos din ultimul vagon al aceluiași tren. Tânărul dezertor fluiera
vesel și ușurat, pentru că tocmai scăpase de-o treabă scârboasă:
milităria.
Nicolae fusese pus șeful cooperativei de consum. Făcuse
cerere, îl primiseră în partid și acum era președintele coopera-
tivei de consum Dintre Prahove.
Nu avusese de ales. Pe fata cea mare o dăduseră la școală la
București, unde stătea la Maria. Deseori se culcau amândouă
flămânde, căci acarul murise de ciroză, lăsând-o pe Maria cu
o biată pensie de urmaș. Nicolae nu știa încă ce vor face cu
băiatul, nici cu mezina, dar oricum, pentru ei avea nevoie de
bani. Iar la cooperativă câștiga mai mult.
Era greu, se trăia pe puncte și se fura la liber. Pentru cine nu
știe ce înseamnă pe puncte, asta înseamnă, pe scurt: marfa –
stofe, pantofii, alimente – convertită într-un punctaj (repartizat
unei familii după numărul de persoane), scris cu ștampilă pe o
bucățică de carton. Tu mergi să-ți iei o pereche de pantofi, iar
șeful bifează pe cartonaș că ți-ai luat pantofii.
156
ÎNTRE PRAHOVE
Într-adevăr, Nicolae nu a furat acolo nici măcar un ac.

Ca să fie o leafă în plus în casa Suzanei, și-a pus obrazul și-a
angajat-o la cooperativă și pe Fifi.
Dar curând i-a părut rău. Pentru că acolo era lumea în care
se simțea bine tânăra lui cumnată: unul intra și altul ieșea!...
Nicolae stătea toată ziua cu ochii pe Fifi, dar degeaba; tânăra
lui cumnată mereu dispărea la brațul vreunui pomădat, fumând
elegantă sub o pălărie franțuzească cu voal. În timpul ăsta,
bărbatu-său era la biserică.
— Ptiu!..., făcea moldoveanul.
Mai mult decât atât, din când în când venea la Fifi, la
economat, și hoțul de Ion. Atunci Nicolae dădea ordin să se
încuie casieriile.
Văzând că nu-i plăcuse milităria și că dezertase din armată
înainte să o înceapă, Nicolae s-a gândit să-l înscrie pe fiu-său
la o școală tehnică. Să se facă electrician.
— Ascultă-mă, îi vorbise băiatului... Școală, școală și iar
școală – tu atât trebuie să ai în cap, școală! Electrician, e o
meserie bună și acum e timpul de învățătură, băiete, nu de
prostii.
Așa că băiatul s-a înscris la școala de electricieni.
O vreme a urmat cursurile conștiincios, învățând cu ușurință
și plăcându-i teoria. Practica, nu!
Mai avea puțin până să termine școala și să primească
diploma. Dar la o oră de atelier, l-au pus să schimbe un bec.
Băiatul s-a suit pe masă, să ajungă la lampă. N-a fost atent și
s-a curentat.
157
În aceeași zi, electrocutatul s-a întors cu trenul Între Prahove,

povestindu-le prin ce primejdie trecuse și arătându-se mai
rănit decât era cazul...
— Nu-i de mine meseria asta, mamă, îi mărturisi Virginiei,
care părea mai dispusă să-l înțeleagă, decât fusese Nicolae.
Și astfel băiatul nu s-a făcut nici electrician, după cum nu se
făcuse nici colonel.
Seceta a fost în ‘46, iar în ‘47 a venit foametea.
Mureau culturile, apoi vitele, apoi mureau oamenii. Moldo-
venii își aduceau copiii și-i părăseau pe la casele oamenilor din
Ardeal, căci Ardealul fusese ceva mai ferit de stihie; mai bine
să moară ei, de inimă rea, își spuneau, decât să vadă cum copiii
lor își dau ultima suflare, cu burțile umflate și zbierând ca vitele
după o îmbucătură.
Sărăcie mare era și Între Prahove... Virginia a luat din casă
două covoare, lungi de două ori cât era ea, și s-a suit cu ele în
tren. Plăpândă ca un ghiocel, s-a înghiontit cu samsarii, s-a
împins cu hoții, a dormit între vagoane, pe covoarele făcute
sul, și în final a ajuns la cumnatele ei de la țară, la surorile lui
Nicolae.
Nici ele n-aveau ce-i da, căci sărăcia acolo era și mai mare.
Dar măcar au învățat-o ce să facă cu covoarele. Pentru un
săculeț de mălai și altul de grâu, Virginia le-a dat unui morar
speculant. La întoarcere acasă, a coborât cu greu în gara Dintre
Prahove, umblând cocoșată sub greutatea celor doi saci. În gară
a fost văzută de tovarășul Târtiță.
Cei Dintre Prahove nu știau ce hram poartă, nici de unde
sosise tovarășul Târtiță, un venetic adus de partit. Tovarășul
Târtiță lucra tot la economat, unde voia să-i ia locul lui Nicolae.
158
ÎNTRE PRAHOVE
La următoarea ședință, tovarășul Târtiță a cerut cuvântul și

a spus așa:
— Tovarăși!... Tovarășul Nicolae este tovarăș de-al nostru
numai cu numele, dragi tovarăși... Pentru că de fapt el este
chiabur și dușman al poporului. Pentru că a supt sângele fraților
noștri tovarăși sovietici, din sudoarea cărora și-a luat samovar,
ceas cu pendulă, radio și acordeon. Iar soția lui face speculă,
tovarăși! Face negoț cu făină albă de grâu. Am văzut-o chiar eu
coborând din tren, abia își căra sacii, tovarăși... Așadar, propun,
tovarăși, să-l excludem pe tovarășul Nicolae din rândurile orga-
nizației noastre! Cine este pentru? Cine-i împotrivă? Se abține
cineva? Nu? Onoare muncii!
— Mănânci borș! i-a spus atunci Nicolae, în plină ședință.
Și a fost dat afară. Dar în tot răul e și-un bine, sau cum se spune,
în viață ți se închide o ușă, dar se deschide alta. Marinescu l-a
dus pe Nicolae în altă slujba, una și mai râvnită. Acum l-a făcut
casier la gaz metan. Bani mulți!... Dar contabilul avea încredere
în Nicolae, pentru că Marinescu putea deosebi dintr-o singură
privire un hoț de un om cinstit.
Între Prahove nu voia să moară.

Oamenilor li se băgau pe gât ședințe, marșuri și salopete, în
timp ce ei doreau muzică bună, petreceri, dame pe tocuri înalte,
cu voaluri și pălării franțuzești. Așa că îi invitară să le cânte pe
renumiții frați Bobescu, adică să urce și să țină un concert pe
scena din sala Micuțului Paris dintre Prahove, care acum era
ocupat de comuniști.
Frații Bobescu erau o familie de renumiți dirijori, instru-
mentiști și compozitori – la rândul lor, refugiați din Basarabia.
Frații aveau faimă și erau iubiți în marile săli de concert, dar în
159
acele zile lipsurile nu ocoleau pe nimeni, nici pe ei, iar banii din
teșchereaua fraților Bobescu erau pe sfârșite. Oricât ar fi omul
cu ștaif, când vin vremuri zguduite de draci, acesta mai coboară
ceva din blazonul de artist, fiind nevoit să facă altfel de muncă,
altădată nedemnă de el. Totuși, nu părăsește domeniul care-l
consacrase.
De exemplu, pictorii de biserici se apucă de caricaturi în
reviste umoristice; profesorii de franceză încep să predea rusa;
vidanjorii și prostituatele intră în politică, adică vor lucra tot cu
rahat și curvăsărie, dar o vor face la alt nivel.
— Dar pe cine mai luăm să cânte cu noi? îl întrebă Aurel
Bobescu pe Jean, fratele lui mai mic. Cu cine să cântăm?
întrebă, uitându-se prin jur ca și cum ar fi căutat niște muzi-
canți amatori de o șușanea60.
Băiatul Virginiei fugise întâi de armată, apoi o dăduse
dracului de electricitate.
În schimb, tânărul cânta foarte frumos. Moștenise talentul
maică-sii, plus un fel boem și frivol de-a fi, care-i ședea bine și
de care se înamoraseră toate femeile de pe Valea Prahovei, de la
văduvă tânără, la fată mare și proastă. Băiatul știa acordeonul,
cânta la saxofon, la tobe, cânta din gură și dansa bine. Era
chemat la toate nunțile, deși nu apuca să se ducă la toate și pe
unele le refuza.
Cum să-i refuzi pe Bobești? Aceștia îl chemaseră în orchestra
lor.
Concertul fraților Bobescu era sâmbătă, iar băiatul mai avea
angajament să cânte la o nuntă din Breaza tocmai duminica,
deci putea merge la amândouă.
60. Spectacol improvizat, de slabă calitate
160
ÎNTRE PRAHOVE
După ce se termină meciul de fotbal, toată suflarea s-a dus

la concert. La început: ceva instrumental, melodii cunoscute,
romanțe.
Apoi a intrat pe scenă fiul Virginiei, cu un cântec american
iute, un fel de twist. Tânărul era frumos, elegant și avea ochi
vrăjitori, coborâți parcă dintr-un film de amor. Atunci a fost
pentru prim oară când, la un concert Între Prahove, s-au auzit
fluierături și țipete; dar nu țipete de huiduială... Ci urlete de
admirație și de fervoare extatică, așa ca la Elvis... Femeile ar fi
vrut să rupă o bucățică din fiul Virginiei și s-o mănânce.
Era primăvară târzie, era după Postul Paștelui, atunci s-a
făcut nunta de la Breaza. Comuniștii nu putuseră omorî bise-
rica. Un prieten de-al meu, plecat în Germania, susține că
de-aia n-au omorât-o, pentru că biserica a colaborat cu ei. Asta
nu-i adevărat, dar îl înțeleg, că pentru el tot ce-a găsit unde s-a
dus e bun, iar tot ce-a lăsat în urmă e rău...
În Breaza, pocneau mugurii. În pruni înflorea țuica și aerul
mirosea a dragoste, care-i minunea fiecărei primăveri, e
binecuvântarea naturii, aerul plutea îmbălsămat de chemările
dragostei.
După cum se știe din literatura romantică, natura participă la
destinul personajelor – citiți-i numai pe Alecsandri, Negruzzi,
pe Eminescu. La acea nuntă primăvăratecă din Breaza, fiul
Virginiei s-a culcat în aceeași noapte și cu mireasa, și cu nașa...
Mai întâi cu nașa.
De cum a văzut-o pe nașă, o femeiușcă frumoasă coz, încinsă
ca o sirenă într-o rochie sclipitoare de lamè, tânărului i se păru
că femeia îi vorbește și că-i zice așa:
161
„ Tinere! Tu nu te uita că-s măritată cu colonelul ăla în

uniformă”, grăia nașa...
Bărbatu-său, adică nașul, era un colonel de pompieri care
umbla țanțoș printre toți și vorbea de sus cu toată lumea.
„Deși sunt măritată cu tântălăul ăsta, mie îmi place să trăiesc
și de asta l-am înșelat pe mototolul ăsta de soț al meu, l-am
înșelat cu toți pompierii din unitatea lui. Ba chiar, l-am înșelat
și cu popa din Breaza. M-am dus de Paști să mă spovedesc.
Când popa a auzit cu câți pompieri m-am culcat, a vrut și el să
știe cum e în pat cu o femeie așa frumoasă, cum sunt eu. Așa
că m-am culcat și cu el. Pentru că, pe de-o parte, vedeam cât
de mult își dorește popa să facă treaba asta, adică să se culce cu
mine; pe de altă parte, pentru mine nu însemna mare lucru s-o
fac, o nimic toată...”.
După sarmale, s-a strigat darul. Cântăreții au făcut și ei o
pauză de șpriț. Crainicul și cu fiul Virginiei treceau în lungul
meselor, strigând cât dă fiecare nuntaș.
— Din partea nașului mare: 2000 de lei, plus un dulap, plus
șase fețe noi de pernă, anunță crainicul.
De undeva, o voce ofticată strigă:
— Putea să dea mai mult! Că l-au făcut comandant!... Și
acum are leafă de ștab.
Fiul Virginiei întindea talgerul tobelor (cinelul) sub nasul
fiecăruia, adăugând respectuos:
— Și pentru orchestră, vă rog! Nu uitați nici orchestra, vă
rog!...
Iar mâinile băute și vesele goleau paharele, lăsându-le goale,
se întindeau deasupra cinelului și talgerul se acoperea, pentru
162
ÎNTRE PRAHOVE
orchestră, cu hârtii mari de câte 10 lei, chiar hârtii de 100 de

lei, asta după cât era omul de beat.
La întoarcere din capătul mesei, când trecu prin dreptul
scaunului din care nașa-l sorbea cu privirea, tânărul îi șopti:
— Doamnă, am băut cam mult și eu nu-s obișnuit. Trebuie
să mă întind un ceas...
— Oh, sigur că da, cum să nu..., fu nașa de acord. Vino numai
cu mine!
El o mințise pe nașă, cu privire la faptul că nu era obișnuit să
bea. Pentru că deja avea o deosebită simpatie pentru băuturile
bune și țigările bune, și deja știa să bea temeinic, fără să i se
facă rău.
Cortul și nunta fremătau în curte. Nașa, fiind chiar mătușa
miresei, cunoștea cu ochii închiși și casa, și toate cămăruțele ei
dosnice. Tânărul s-a dus orbește după ea și deodată s-a trezit
undeva îmbrâncit pe un pat.
În acea odăiță, rochia de lamè se suflecă parcă singură, se
ridică până mai sus de brâul nașei. Nașa se prăvăli peste el, udă
și iute ca o ploaie de vară. Dar se pare că nașei nu-i fusese de
ajuns acel prim amor, căci după aia îl încuie pe tânăr în odaie,
răsuci cheia, zicându-i din ușă:
— Odihnește-te, frumosul meu, că mă întorc!...
Rămas singur, lui îi veni să urineze. Băuse bere și n-avea unde
face pipi, că era încuiat. Roti ochii prin cameră, ținându-se cu
mâna, și dădu peste o vază de flori rămasă fără apă, doar cu flori
uscate de câmp.
Când se întorse nașa, îl găsi supărat, ținând în brațe vaza
plină. N-au mai făcut dragoste și a doua oară.
163
S-au întors amândoi sub cortul din curte, se întorseseră chiar

când se furase mireasa. Niște holtei beți roiau într-un colț și se
îmbrânceau în jurul miresei, gâlcevindu-se unde să o ascundă,
câți bani să ceară pe ea și care dintre ei să anunțe la microfon
că a fost furată.
Fiul Virginiei le spuse:
— Băieți, știți ce zic eu, măi?
— Nu! Ce zici? întrebară holteii.
— Pe voi au să vă găsească una-două, măi, că pe voi ăștia vă
cunosc... Lăsați mireasa cu mine. Duceți-vă mai bine la beci,
unde-s și țuica, și vinul. Adică, să le deschidem o pistă falsă, să
facem o diversiune ca-n filme... Spuneți și voi, nu-i mai bine
așa?
Holteii au fost de acord că era mai bine să facă o diversiune.
Mireasa, o fată romantică, tocmai terminase liceul și citise
romane de dragoste. În acea zi, care trebuise să fie cea mai
frumoasă zi din viața ei, ea era tristă... Trăia și ea drama atâtor
alte domnișoare romantice, care-n ziua nunții își dau seama că
tocmai s-au măritat cu un pompier curvar și bețiv, sau cu unul
aidoma nașului ei, adică țanțoș și mototol. Mirele pompier se
îmbătase încă de dimineață.
Aplecându-se deasupra ei cu adâncă înțelegere, fiul Virginiei
o luă ușor pe după umeri, întrebând-o galant:
— Și unde voiești tu să ne ascundem, fragedă făptură?
Fata-i răspunse cu vers din Eminescu, chit că fiul Virginiei
purta părul tuns scurt, bărbătește:
— „Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură!...”, făcu
mireasa, ridicându-și voalul.
Apoi își încolăci brațul pe gâtul lui:
164
ÎNTRE PRAHOVE
— Să sărim gardul, iubite! Dincolo de gard ne așteaptă

cimitirul, acoperit de covorul cald al ierbii de primăvară. Morții
care tac în morminte ne-or veghea sărutările dulci, ne-om
desfăta în cântec de mierlă și-o ploua peste noi lumină din
candelabrul stelelor....
Auzind voia ei, fiul Virginiei o servi.
Sări după ea gardul înalt al cimitirului. Printre cruci, îi suflecă
rochia albă până mai sus de brâu și o întinse pe covorul cald
al ierbii primăvăratice. O sărută lung, vegheat de morții care
tăceau în morminte și o dezmierdă cu dulci cuvinte de amor.
Într-o tufă de liliac se hârjoneau două privighetori, candelabrul
cerului veghea această păgână noapte a nunții...
Întors Între Prahove, a dat o parte din bani unui cerșetor

alcoolic. Bețivul tremura în drum și se chinuia așa de tare, încât
tânărul n-a putut trece nepăsător.
— Ține niște parale, bătrâne! Bea, hai, bea și nu te mai chinui!
Fiul Virginiei semăna cu Ion. Când vedea oameni săraci,
bolnavi, suferinzi, le dădea bani. Numai că ai lui nu erau bani
de furat, ci erau câștigați din cântări pe la nunți.
Restul de bani l-a dat acasă. Nicolae era casier la gaz metan.
Nae câștiga binișor la fabrica postav, Fifi lucra la economat.
Totuși, banii niciodată nu ajung, toată lumea știe...
Intrând în casă, fiul Virginiei zări sub cuier servieta lui
Nicolae. Era burdușită cu bani, pentru că la sfârșit de lună casi-
erul trebuia să ducă banii la casieria centrală din Brașov.
După ce toți s-au culcat – se culcau devreme, căci a doua zi
Nicolae urma să plece dis de dimineață – fiul Virginiei înșfăcă
165
pe furiș servieta plină cu bani. Apoi, s-a suit cu ea în trenul de

Sinaia, ducând-o sub braț ca un mare funcționar.
Comuniștii nu putuseră omorî nici Cazinoul din Sinaia.
Acolo încă se juca semi-clandestin, adică se mai duceau după
câștiguri de noapte tot soiul de aventurieri, de oameni scăpă-
tați, de trișori, sau un fel de comuniști parveniți, care voiau să
pară oameni de lume, aidoma celor pe care-i băgaseră tot ei în
pușcării.
Fiul Virginiei auzise că la cazinou se câștigau bani grei, cine-
va-l învățase că totul e să mizezi mult, că dacă mizezi pe sume
mari, câștigul e de câteva ori miza.
— Dar de unde miză, de unde capital? se întrebase acela.
— Știu eu de unde..., răspunse fiul Virginiei, cu gândul la
servieta lui taică-său.
Inocent, nepriceput, înșelat de marii trișori profesioniști pe
care-i găsise acolo, tânărul pierdu jumate din bani la ruletă și
cealaltă jumătate la cărți. Nu observase decât în zori, la plecare,
că servieta lui Nicolae mai avea încă un buzunar mai mic, tăiat
lateral. Cotrobăi acolo și mai găsi niște bani. Cu banii ăștia, el
cumpără toate florile de la țigăncile din gara Sinaia, lăsându-le
cu gălețile goale.
Între Prahove îl așteptau nedormiți, palizi și speriați.
Nicolae încremenise din clipa în care nu mai văzuse servieta.
Ședea tăcut în mijlocul odăii, țeapăn ca un stâlp mort, numai
tâmpla-i bătea stacojie. Fifi și Virginia plângeau. Nae se rugase
toată noaptea la candelă, apoi căzu în genunchi înaintea icoanei
Sfântului Nicolae. Ion nu era acasă, el fura pe tren.
166
ÎNTRE PRAHOVE
Deodată, auziră portița dinspre stradă. Tânărul intră în curte

vesel și elegant, pitit în dosul unui munte de flori, un munte de
garoafe, trandafiri și lalele.
— Bonjour, papa! îl salută vesel pe Nicolae. Sărut mâna,
mamă!, o îmbrățișă pe Virginia.
Apoi îi oferi galant maică-sii imensul buchet.
Un timp, nimeni nu vorbi. Apoi, veni furtuna. Nicolae tună:
— Mă! Mă! Mă!...
Iarăși, tăcere...
— Mă!...
Liniștea dinaintea furtunii...
— Mai bine mă împușcau rușii! Mai bine mă tăiau secuii!
Mai bine mă împușcam eu! Muream de glonț, sau muream
de cuțit... Nu de rușine, ca acum! Omul ăla și-a pus obrazul
pentru mine, că-s om cinstit... M-ai ucis, mă!
Apoi a rupt scaunul pe spinarea tânărului.
Plin de rușine și umilit, a doua zi, Nicolae i-a explicat
domnului Marinescu ce rușine-i făcuse fiu-său. Apoi s-a
împrumutat de bani chiar de la Marinescu, a mai vândut din
lucruri, s-a împrumutat și de la alți oameni, care încă mai aveau
încredere în el. Până la urmă, a dus banii la casieria centrală.
Dar după acea zi, între el și băiat ceva s-a frânt pentru
totdeauna.
Fiu-său, până la urmă, s-a făcut șofer de camion greu. În felul
ăsta își găsise un fel de libertate, care în comunism era din ce în
ce mai interzisă. Boem, fără șef și fără program, el râdea de cei
care se îngrămădeau dimineața la fabrică ca oile, după ce urla
sirena, ca să-și ciocănească la automat fișa de prezență.
167
Șoferul avea pe atunci o leafă mare, care însă de multe ori

era întrecută de ciubucuri. Câștiga banii ușor și la fel de ușor
îi cheltuia, ceea ce o îngrijora pe Virginia, de teamă să nu aibă
de-a face și băiatul cu legea, ca Ion.
Nu-i plăcea munca fizică, pe care o disprețuia. Ținea în cabină
o fașă, un bandaj. Când făcea o pană de cauciuc – pe vremea aia
drumurile erau proaste și penele de cauciuc se întâmplau des
– el lua fașa din cabină și se bandaja din umăr până la palmă.
Apoi oprea prima mașină care sosea din urmă:
— Domnule! îi spunea șoferului. Domnule, dragă! Uite
care-i treaba, mi-am rupt la ski umărul și mâna – știi ce rău?
eu sunt din Moeciu și pe-acolo ne dăm mult cu schiurile, știi
dumneata cum e... Uite, acum am făcut pană de cauciuc și eu
nu pot cu mâna asta ruptă... Te rog, schimbă-mi cauciucul și
n-o fi degeaba, că eu nu-s om de pagubă...
După ce șoferul îi schimba cauciucul, primea ca răsplată un
teanc de bani așa de gros, că omului i se făcea rușine și nu mai
voia să-i ia.
— Te rog, insist, zicea fiul Virginiei, băgându-i în buzunar
sulul de hârtii.
Avea ceva de domn, am putea zice că fiul Virginiei avea ceva
de aristocrat, de nobil proscris și scăpătat. Pocnea din degete
chelnerii, lăsându-le bacșișuri ce le tăia respirația; după chef,
punea șoferul taxiului să scoată roata mașinii, ca să șadă într-o
rână și să-i fie amețeala mai plăcută; dădea bani mulți feme-
ilor frumoase, dar și cerșetorilor murdari, alcoolici sau ologi.
L-au iubit toți cei care l-au cunoscut. A fost fericit și a suferit
greu. La bătrânețe, a trecut printr-o criză de misticism. Citea
dintr-o mică Biblie cu coperți de vinilin, zăbovea dimineața în
fața icoanelor, rugându-se cu cruci adânci și pline de evlavie.
168
ÎNTRE PRAHOVE
Însă dacă în clipa următoare nu-și găsea țigările, înjura de

Dumnezeu...
După o vreme Nicolae a plecat dintre Prahove și s-a mutat

în Brașov, să fie mai aproape de locul unde-și avea serviciul.
După cereri și multă umblătură, a ajuns să locuiască într-o vilă
naționalizată, laolaltă cu alți chiriași.
Domnul H., patronul fabricii de șamotă și materiale refrac-
tare, se gândise să-și facă încă o casă, dar o casă la marginea
orașului, să respire aer curat. A căutat și a găsit un loc minunat,
aflat în capul unei văi străjuită de munți. În capătul de sus al
văii, unde se întâlneau munții, un pădurar își făcuse păstrăvărie,
și tot pădurarul mai ținea și o cârciumă.
Domnul H. gândise o casă bogată, după punga domniei
sale. La subsol, camere pentru doi ingineri stagiari, mâna lui
dreaptă. La parter, salonul pentru cafea și trabuc, o sufragerie
largă, bucătăria mare cu ferestruică pentru servirea direct în
sufragerie. Iar la etaj erau dormitoarele, cu balcoane mari și
terase largi, care vedeau munții.
Dar până să se mute dumnealui în casa cea nouă, au venit
comuniștii. Aceștia au naționalizat și fabrica domnului H.,
i-a naționalizat și casa, iar pe dumnealui l-au băgat direct în
pușcărie.
Apoi, comisia de la spațiu locativ a trimis în casa domnului
H. nu mai puțin de cinci familii care n-aveau unde sta, adică
le-a trimis să locuiască la comun – să locuiască cu acces, cum se
numea atunci chestia asta. Citiți Bulgakov sau Pasternak, vă
veți lămuri care-i chestia cu locuitul cu acces.
169
La etaj, stăteau madam Tereza cu soțul și băiatul lor. Apoi,

bătrânii sași Henzel, care creșteau doi nepoți, pe Crista și
Seppi (părinții acestora fuseseră deportați în Ural, la minele
de cupru). În sfârșit, mai locuia acolo și domnul Căpățână, un
procesoman reclamagiu, cu o nevastă la fel de rea. Pentru toți,
un WC drept baie și o chicinetă drept bucătărie.
Nicolae primise în acea casă aproape tot parterul. Acolo se
îngrămădea cu Virginia, fiicele și fiul lor, care le adusese și o
noră. Se mai aciuise într-o odăiță de lângă ei și un bărbat singur
și cuminte, care-ți stârnea mila. Virginia uneori îl chema la
masă; iar dacă omul o refuza, îi ducea ea mâncarea, în odăița
lui. La subsol, mai erau o văduvă cu fiul ei și nu ne mai amintim
cine...
Și foarte bine s-a brodit că domnul H. nu a apucat să locuiască
în acel loc. N-avea ce căuta acolo un patron, ar fi fost păcat
să se amestece cu ceilalți – cu oamenii nevoiași, dar curați și
săritori... Vorba fratelui de la Rohia: la un necaz, avea cine-ți
da o pâine și-o vorbă bună.
Iar locul acela dintre munți nu era ce-ar fi zis un afacerist că
este: un teren, atât, un teren!... Nu! La poalele acelui munte
trăia un maidan plin de farmec, de taine și povești pe care
copiii le respirau odată cu aerul Văii.
Spiritul dintre munți se dezvăluie din poveștile unui exeget
al Văii Răcădăului, pe care unii dintre noi au fost binecuvântați
să-l cunoască și să-l asculte. Omul acela, colosal geniu epic și
uriaș talent de orator, a fost totodată un mare iubitor al pădurii.
L-am iubit și l-am ascultat de nenumărate ori.
Iată câteva dintre povestirile sale:
170
ÎNTRE PRAHOVE
Povestea lui Gyula
Gyula era înapoiat mintal. Cine știe câți ani să fi avut, puteau
fi vreo 30, dar la fel de bine ar fi putut avea 15 ani, sau 40 de ani
– cum e cazul unor oameni ciudați, care nu vorbesc, nu zâmbesc și
despre care nu ai cum afla mare lucru. Gyula trăia cu maică-sa, cu
Ecaterina, căreia oamenii îi ziceau Coti.
Coti și bărbatu-său, Piști, fuseseră zilieri la fabrica de ciment.
Spărgeau piatră în carieră, împingând cu spinarea vagoneții cu
var nestins. Dormeau într-o odăiță la subsol, un bordei, al cărui
geamlâc vedea lumina la o palmă deasupra pământului. După ce
Coti îi făcuse doi gemeni – pe Mihăiță și Gyula – Piști a orbit din
cauza băuturilor tari, distilate din te miri ce... Ani de zile își disti-
lase spirturile din borhoturi furate în fabrică – carbid, var, vopsele,
diluant, vată industrială și multe alte drăcovenii. După ce orbise,
Piști a murit, iar Coti rămase singură cu copiii.
Mihăiță avea hernie genitală, care-l făcea să semene cu o curiozi-
tate de bâlci. Golanii se aplecau în genunchi, la geamlâc, rugându-l:
— Băi, Mi’ăiță! Hai, bă, ne arăți coaiele? Că-ți dăm semințe...
Mihăiță își dezvelea burta costelivă și le arăta umflăturile ce-i
atârnau până la genunchi. I se zvârleau apoi prin geamlâc câteva
semințe de dovleac, golanii râdeau de el și asta lui Mihăiță îi făcea
plăcere. Alături de Mihăiță, Gyula ședea încruntat și absent.
După Pișta, a murit Mihăiță.
La moartea lui Mihăiță, Coti a primit de la fabrica de ciment
niște bani de înmormântare, ca ajutor social, un fel de reparație
materială. Dar ea puse banii deoparte și lăsă primăria să se ocupe
de înhumarea lui, adică municipalitatea, salubritatea. „Doar nu
171
lase la el putrezește în strade...” îi șopti lui Gyula, care însă nu

pricepu.
Cu banii primiți de la fabrica de ciment, Coti își însăilă la
marginea pădurii un fel de adăpost, cu o singură odaie, unde
dormea în același pat cu Gyula. Alături de bordei, din cartoane și
placaje aruncate de oameni la gunoi, Coti mai încropise un grajd
pentru vaca pe care-o cumpărase cu restul de bani.
Gyula crescuse într-un fel bizar. Contopise într-o singură fază
toate etapele creșterii normale a omului, adică pubertatea și care-or
mai fi... Peste noapte, Coti se trezise lângă ea cu Gyula adult,
aproape bătrân.
Craniu neanderthaloid, frunte teșită, buze groase și răsfrânte,
nări late, ca ale aborigenilor. Aplecând brațele, palmele îi ajungeau
mai jos de genunchi.
Când Coti trecea Curmătura, ca să cumpere trei saci de cartofi
pentru iarnă, îl lua pe Gyula. Gyula apuca un sac sub brațul stâng,
altul, sub cotul drept, iar pe al treilea îl mușca în dinți, de acolo de
unde se leagă sacul. Ducea trei saci fără să gâfâie, purta pe umeri
un trunchi gros, putea ridica în brațe un cal. Când i se dădea să taie
o găină, Gyula o mușca de cap, să nu se chinuie. Mânca și oasele,
care-i pocneau între măsele ca niște crenguțe.
Dar Gyula nu crescuse și la minte. Era înapoiat mintal. Oamenii
spuneau că rămăsese cu minte de copil. Ceea ce nu era cu totul
adevărat, întrucât și copiii pot fi cruzi între ei, otrăvindu-se cu tot
soiul de răutăți, la fel cum o fac și oamenii mari. Nu minte de copil
avea Gyula, ci minte și suflet de câine. Pentru noi, s-ar fi aruncat
în foc. Nu se temea de nimic, decât de Ștef, care era vânător și avea
pușcă. Dar nu de pușcă îi era frică, ci de bubuitura ei, care-i rănea
auzul fin, de sălbăticiune.
172
ÎNTRE PRAHOVE
La Ștef, eram șapte copii... Dimineața ne dădeau să mâncăm

afară, pe răcoare, sub noi iarba mustea doldora de rouă. Ștef era
brigadier silvic, având în grijă pădurile, captarea de apă, izvoa-
rele. Mai îngrijea o păstrăvărie și grădina de zarzavat. Dar vestit
era pentru mica lui cârciumă. Un loc de basm – cum azi nu mai
există nicăieri –, unde băutura și țigara nu erau viciu, ca acum, ci
virtuți: romantism, aventură, amor și cutezanță. Închideți ochii, o
clipă, vă rog: doi amorezi lunatici, câțiva bețivi blânzi și-un țigan
care le scâncește din vioară...
În fiecare dimineață, ni se puneau șapte păstrăvi fierți, șapte
castroane cu salată verde, șapte căni cu miere neagră, de molid,
șapte căni cu lapte crud, muls chiar atunci.
— Ăstuia dați-i și-o bucată de slănină, spunea Ștef, arătân-
du-mă pe mine...
Eram slab și gălbejit.
— Băi, sulă lată! continua. Știi tu cum ești, cum arăți tu, băi,
sulă lată?
Eu habar n-aveam pe atunci ce-i aia sulă lată. Nici acum nu
știu...
— Cum arăt, Ștef ? îl întrebam.
— Băi, sulă lată! Arăți ca vaca lui Coti...
Coti n-avea ce-i da vacii de mâncare. Îi arunca din când în când
câțiva coceni, prea puțini. Așa că vaca abia ieșea din iarnă, era
numai piele întinsă pe coaste, cu ugerul sleit și țurțuri de balegă
uscată pe picioare. Pășea legănat, lovind între ele ciolanele genun-
chilor. Oamenii le ziceau copiilor slabi: „Băi! Parcă ești vaca lui
Coti!”.
173
Povestea hoților de prune
Gyula se ivea în fiecare dimineață. Vară-iarnă, umbla cu panta-

loni de doc, haină de vatelină, rămasă de la Piști, cizme de cauciuc.
Îi dădeau o franzelă și un kil de cacao cu lapte, apoi îl trimiteau în
Șaua Tâmpei, la cosit.
Nu-i ajungea franzela. După ce-o înghițea, căuta ouăle din
cuibare. Dacă găsea un ou, îl lua, îl înțepa cu unghia și, prin gaura
mică, îi sugea miezul. Dacă nu găsea ouă, prindea găina și-o scobea
în fund cu degetul, până pasărea dădea oul afară, în palma lui –
un ou fără coajă. Îl apuca cu limba din palmă, lingându-l ca pe
magiun.
Într-un anume loc de pe Calea cu Iarba, Gyula se tupilă ca o
șopârlă – n-ai fi zis că, așa de mare, putea fi și atât de iute. Trase de
la ureche un ghilț, făcut dintr-un fir smuls din coadă de cal. Se puse
la pândă. Peste puțin, smuci ghilțul, în lațul căruia acum se zbătea
o găinușă de pădure. Gyula ținu găinușa de gât și o mușcă de cap,
să nu se chinuie.
— Hai să luăm prune, zise unul.
— De unde, prune? întrebă altul... Sunt doar căpșuni
— Să furăm livada fraților Cămilă, lămuri primul.
După amiază soarele dogorește ca plita. Și-au coborât burțile
pline de căpșuni jos, jos la găvan. În primăvară tăiaseră cu hârlețul
glie de iarbă, clădiseră dig, zăgăzuiseră pârâul. Apa se adunase și se
adâncise, încât puteau sări în cap, de pe o buturugă.
— Băi! Srácok, ugorjunk a fejünkbe61! strigă un unguraș de 6
ani, chilug și-n chiloții negri fleorcăind pe el uzi.
61. Băieți, să sărim în cap
174
ÎNTRE PRAHOVE
Gyula se scufundă în apă cu un sac găurit, un fel de năvod. De

câteva ori nu scoase mimic, decât nămol. Izbuti să prindă câțiva
raci, mormoloci și chiar vreo doi pești mici.
— Băi, fraților!, strigă unul cu mirare. Gyula mănâncă de viu
un zborâș!...
— Nu-i zborâș, făcu altul. E nisipariță. Ce-i ăla, Gyula? Ce
mesteci?
Gyula scoase din gură codița zimțată a unui pește și le-o arătă. Se
vedea bine că era codiță de zborâș.
— Ți-am zis că-i zborâș? se făli primul. E zborâș...
Gyula băgă codița înapoi în gură.
Văzură amurgul cum se înroșește, cum se face mov și apoi se stinge.
Pe înserat, poposiră în cimitir. Crucile povârnite ședeau înfipte
strâmb în movilițe ovale de pământ. Groparii nu se osteniseră cu
săpatul, ci mai mult lucraseră la astupatul gropilor. Erau niște
gropi în sus.
Căzură deodată răcoarea, roua și întunericul. Ședeau zgribuliți
între fire de ceapă sălbatică, bozie și hrean. Stelele se aprindeau câte
una...
— E adevărat că sufletele ies din groapă?
— E adevărat, uneori ies. Dar n-ai cum să știi când ies...
— Dacă ies, îți fac ceva?
— Depinde! După cât au avut ele viața de grea și câte au îndurat
de la oameni...
— Psst! Ați auzit?
— Am auzit. E ciufu’ de noapte. A prins un șobolan sau o broască.
Așa cântă ciufu’...
— Aici e îngropată o femeie.
175
— Ce viață a avut, băi? O viață grea?

— Grea!... A murit de mâna lui bărbatu-său, gâtuită. A prins-o
în pat cu altul...
— Aia n-a fost o viață grea, dacă femeia a avut un iubit..., zise
puștiul de 12 ani – unul care bea, fuma și susținea că a fost la femei.
Livada fraților Cămilă nu era livadă; mai degrabă, o îngră-
ditură din sârmă ghimpată și câțiva pruni cleioși, păziți de câini
blestemați. Ca să-i înrăiască, frații îi ținuseră legați în pomi, spri-
jiniți pe-o scândură. Prunele erau verzi.
— Ai adus? întrebă unul.
— Da, iată-l! răspunse acela, arătându-i un fierăstrău de
tâmplărie, fierăstrău cu coardă.
Întâi desfăcură pe câțiva metri sârma ghimpată, făcând o deschi-
zătură cât o poartă. Câini prinseră să hămăie răgușiți și sfârșiți.
Cei cu fierăstrăul începură să hârșâie trunchiul jos, la pământ. Nu
dură mult până prunul pârâi și se lăsă pe-o parte. Apucară fiecare
de-o cracă și-l scoaseră prin deschizătură. Frații Cămilă sloboziră
câinii.
— Hă, îi asmuțeau, pă ei, mă!... Mâncați-le mațele! Hă, pă, ei!...
— Gyulaaa... strigară hoții. Vino, Gyula!
Pământul se zgudui. Gyula ieși de undeva din beznă, strivind
și izbind. Nimeni nu a fost mușcat. Peste puțin, leșul prunului
se pierdu în întuneric, tremurând. Pitiți printre ramurile sale,
hoții smulgeau și molfăiau prunele crude, acre, strepezite. Stelele
se învârtiseră pe cer, carul ședea acum cu oiștea spre ei, se făcuse
târziu...
176
ÎNTRE PRAHOVE
Povestea lui Puică Neagră
La o masă, beau cuțitarul Puică Neagră cu iubita lui, frumoasa

Angela. Alături, beau Ștef, împreună cu un pădurar voinic.
Pădurarul voinic ieși afară, să-și facă nevoile. Întuneric, fiind
bine băut, pădurarul nimeri să facă pe oblonul aflat dinaintea
geamurilor.
Puică Neagră văzu. Țâșni afară, după pădurar.
— Mă, porc bătrân!, strigă Puică Neagră.
— Ce-i? se întoarse acesta, încă descheiat la șliț.
Era de două ori mai înalt decât Puică Neagră.
— Mă, porc bătrân! Te-ai chișat pă lod62, mă?!, scuipă scârbit
Puică Neagră, apropiindu-se de pădurar.
Când ajunse destul de aproape de el, pădurarul ridică palma și-l
izbi pe Puică Neagră drept în falca dreaptă.
— Da, mă! M-am chișat pă lod! Și ce?
Puică Neagră se clătină sub lovitură. Îl privi uimit pe pădurar:
— Da? Te-ai chișat pă lod, mă, porc bătrân?
— Da, mă!, întări pădurarul... M-am chișat pă lod!
— Da? Atunci, hai! Ia mai chișă una și aici, mă, porc bătrân!, îl
invită din nou Puică Neagră, arătându-i cu degetul cealaltă falcă.
Hai, mă, porc bătrân, ia să te văd: mai chișă una și aici, mă!
Pădurarul îl servi și-a doua oară, dar în falca cealaltă.
62. Pe oblon
177
Atunci, pe Puică Neagră îl podidiră lacrimile. Se întoarse în

cârciumă, de unde Angela văzuse totul pe geam. După ce se așeză
lângă ea, fata îl întrebă în șoaptă:
— Dar tu de ce n-ai dat, Puică? Numa’ ai întins obrazul, ca-n
Biblie...
— N-am dat, Angela... N-am dat, că mi-am amintit de tătuța,
oftă Puică Neagră...
Puică Neagră mai ceru țuică, ca să-i povestească Angelei cum se
revăzuse cu taică-său, după o lungă despărțire.
— Vezi, Angela... Eu am fost pe mare. La despărțire, tătuța m-a
îmbrățișat și m-a binecuvântat: „Puică! Să mergi sănătos! Iar
când te întorci, să-mi aduci conserve americane!” Ne-am pupat cu
lacrimi în ochi, apoi m-am dus la Constanța și m-am îmbarcat pe
Bricul Mircea. Am ridicat ancora de Sfânta Maria Mare și nu am
mai văzut pământul decât la Valparaiso.
La Valparaiso, marinarii s-au dus la bordel. Dar eu am rămas pe
bric, cu gândul la tătuța. N-am coborât decât o singură dată, ca să-i
cumpăr conserve americane.
După o lună, sus ancora! Am prins vânt la pupa, am ridicat
randa, focul și genovezul63 și m-am pus la timonă. Am ancorat
tocmai la Hamburg...
— Cum e la Hamburg, Puică? întrebă curioasă Angela.
— E apă, apă, apă! Numai apă, Angela, unde te uiți, apă... Dar
deodată: Hept! Hept! îndreptă Puică Neagră degetul spre tavan.
Hept!...
Angela fu nedumerită:
— Cum adică, Puică, cum adică, hept?
63. Denumirile unor pânze marinărești
178
ÎNTRE PRAHOVE
— Hept, Angela! Hept în sus, țâșnesc munții... Hept în sus! Am

coborât în port, unde erau numai minunății.
Mateloții s-au dus iarăși la bordel, iar eu iarăși am cumpărat
conserve americane. La Constanța ne-am întors numai de Sfântul
Nicolae. De Crăciun, eram aici, în cârciumă.
— La ce masă ai stat atunci, Puică? fu curioasă Angela.
— Chiar la masa asta ședeam, Angela... Iar tătuța ședea unde stă
acum pădurarul. Și tătuța se uita la mine și eu mă uitam la tătuța.
Îmi crescuse barbă și fumam lulea, ca marinarii. Și tătuța se uita la
mine și eu mă uitam la tătuța...
— Nu te vedea? întrebă Angela.
— Ba mă vedea. Numai că i se părea și nu i se părea că eram eu...
Atunci, eu deodată am scos cuțitul. L-am înfipt în masă. Uite, încă
se vede urma, uite-aici... Au încremenit toți. M-am ridicat de pe
scaun și am răgnit tare: Tătuțăăăă!...
— Nici atunci nu te-a recunoscut? mai întrebă Angela.
— Ba da, atunci m-a recunoscut, că a răgnit și tătuța: Puicăăă!...
Și m-am aruncat în brațele lui. L-am pupat și-am mai răgnit o
dată:
— Tătuță!
— Puicăăă!...
— Tătuțăăăă!...
— Puică!
— Tătuță! Am adus conserve americane!...
179
Povestea căsarului
Mulțimea gâfâia întărâtată de un vorbitor cu chipiu, care-și tot

ițea căpățâna prin geamlâcul de la etaj. Amugeanul striga prin
geamlâc, striga tare cât putea:
— Frațilooor!... Fraților!
— Uraaaaaa!... fremătau cei de jos. Uraaaaa!...
— Fraților!... Stați așa, fraților!
Era ziua când se primea leafa și oamenii așteptau să fie chemați
sus, la casierie. În alte dăți, primiseră banii mai repede și la acea oră
erau deja în cârciumi, afumați și mustiți. Acum banii nu veniseră
și încă amugeanul, cu capul ițit prin geamlâc, le vorbea despre bani
și ce-or face cu ei.
— Fraților! Încă o țâră și vine căsarul64. Vine căsarul cu banii...
Stați așa, fraților, cp acum vine căsarul... Vine căsarul, fraților!
— Păi, sigur că vine, strigă cineva... Să vie odată, loi-l-ar
cataroiu-n capu’ lui de căsar!
— Vine, fraților...
— Uraaaa... Căsaru’! Căsaru’! Căsaru’! se apucă un grup să
scandeze căsaru, crezând că, dacă scandează ca la demonstrație,
casierul o să vină mai repede cu banii.
— Păi, să vie odată!... Haide, mă, loi-te-ar Hantătar de căsar!
În acest punct, amugeanul din geamlâc făcu o digresiune:
— Fraților! De acum, aici la noi au să se puie comuniștii la
putere...
— Uraaa!... strigară unii.
64. Casierul
180
ÎNTRE PRAHOVE
— Și, ce? făcură batjocoritor alții. Dacă se pun ăștia la putere, ce?
— Lasă-l să zică, mă! Dă-l în hanevoi, că-i beat ca joagăru’! Zi,
mă, zi, mă, de comuniști!...
— Nu-i beat, loi-l-ar vaca a neagră!
— Fraților! ceru liniște amugeanul. Stați, fraților, să vă spun...
Se făcu liniște.
— Fraților! Când au să vie comuniștii, știți voi ce-a să hie?
Când au să vie...
— Loi-i-ar Hantătar de comuniști!, strigă un trocar. Mai bine
să vie căsarul, mă...
— Lasă-l să zică!..., cerură alții. Zi, ce-au să facă comuniștii?
— Dă-i în Hantătar! se supără primul trocar.
— Când au să vie la putere comuniștii, urmă amugeanul, au să
facă un tunel pe sub Dealul Melcilor.
— I-auzi, se mirară câțiva. Un tunel, mă?
— Da, fraților, un tunel. Și în tunel, de-a stânga și de-a dreapta,
la fiecare metăr, are să fie o cârciumă.
— Uraaaaa! strigară niște vlăjgani.
Cei mai mulți nu strigară, ei ascultară cu neîncredere, căci mai
fuseseră mințiți. Dar măcar făcuseră liniște. Tinerii, însă, uitaseră
de casier. Acum vedeau numai cârciumi înșirate în tunel, în stânga
și-n dreapta, la fiecare metru.
Amugeanul plusă, ca la poker:
— Și în fiecare cârciumă, are să se dea jinarsu cu vedăra!...
Asta, adică să se dea vinarsul cu vadra, le plăcuse tuturor.
— Uraaaaaa!...
— Și cârnațu’ o să se dea cu metăru, fraților!...
181
— Uraaaaaaaa!... Uraaaa!...
— Și o să le luăm la pruncii noștri ghetuțe cu țug65...
— Uraaaa!...
La această promisiune pe care le-o făcuse amugeanul – fiind vorba
de copiii lor –, trocarii fuseseră cuprinși de un delir aproape mistic.
Părea că nimic nu putea sui mai vârtos în sufletele lor, decât această
imagine a pruncilor încălțați cu ghetuțe noi, ghetuțe cu șiret. Și
totuși, urmă ceva care prăbuși zăgazul de tot.
— Și o să mai luăm la pruncii noștri...
— Ce? Ce o să le mai luăm? nu rezistară câțiva...
— O să le mai luăm...
— Ce? Spune, mă, loi-te-ar Hantătar! Ce?
Amugeanul trase aer în piept și slobozi ceva ca o jerbă de artificii:
— O să le luăm izmănuțe cu ainjaț66...
Trocarii, ca toți oamenii normali, cel mai mult și mai mult își
iubesc copiii. Prin copiii lor, ei se agață de nemurire. Așa cum fara-
onii și-au ridicat piramide, voievozii au durat ctitorii, cărturarii
scriu incunabule..., tot așa trocarii fac copii. Acestora le lasă numele
și averea, apoi copiii le fac nepoți și tot așa..., s-ar zice astfel că prin
copiii lor trocarii devin nemuritori.
Auzind că le vor putea cumpăra copiilor izmănuțe cu ainjaț,
vulcanul luă foc.
— Uraaaa!... Uraaaa!... Izmănuțeee!...
— Izmănuțe! Izmănuțe! Izmănuțe!... se scandă îndelung.
65. Cu șiret
66. Dantelă
182
ÎNTRE PRAHOVE
În timpul ăsta, amugeanul din geamlâc dădea din mâini ca o

moară de vânt. Părea că ar fi vrut disperat să mai spună ceva, dar
ce vorbea el se auzea ca o șoaptă când tună. Nu se înțelegea.
Cei aflați ceva mai aproape văzură cum ochii amugeanului se
bulbucaseră albi ca la pești, dar, de auzit, nici ei nu-l auzeau.
Totuși, din aproape în aproape, se ceru liniște.
Într-un târziu, se făcu liniște.
— Fraților! izbucni amugeanul, cu un glas supărat, de parcă-i
certa pe cei de jos.
— Ce-i, mă? se auziră câteva voci, nemulțumite că amugeanul
le curmase reveria care-i îmbătase chiar așa, fără să pună rachiu
în gură.
— Ce-i, mă?
— Fraților!...
— Ce-i, mă? Zi, loi-te-ar cataroiu’!
— Fraților!...
— Ce-i, mă?
— Frațiloooor! O fugit căsaru’!
— ?? !!!... !!... ?? !!!!!!
— Fraților! O fugit căsarul cu banii!
— Huuuuuo!... Huoooooo!... Loi-l-ar vaca a neagră!
— Huo, dă-l în hanevoi!
— Huuuuuooo, loi-l-ar Hantătar!...
183
Povestea lui Pepene
Vânătorul Pepene își luă rămas bun, apoi ieși din cârciumă. Se
însera și dinspre munți bătea un vânt cu ace de zăpadă.
— No, sara bună, le spuse Pepene, cu regret, celor care rămâneau
înăuntru, la căldură.
Iubea mirosul de cârciumă – fum de țigară, aburi de alcool peste
fripturi, tăvi și pahare, glasuri gâjâite și tărăgănate – și-i părea
rău că le lasă în urmă. Vânătorul Pepene porni la drum, căci până
acasă avea de mers cam o oră.
În acea dimineață, se trezise morocănos, pentru că toată noaptea
îl visase pe Noe. După aia, își dădu seama cu ușurință că în acea
zi avea chef de băut. Așa că se încălțase în grabă, pe întuneric,
trăgându-și un ciorap verde și altul roșu, apoi porni către cârciumă.
Făcuse până la cârciumă exact o oră. Toată ziua băuse, iar acum,
la întoarcere acasă, drumul i-ar fi luat mai mult, căci zăpada cres-
cuse, iar vânătorului Pepene i se înmuiaseră picioarele de la atâta
rachiu.
Zăpada scârțâia dulce sub pasul său, numai vântul înghețat îl
mușca de pe unde-i putea prinde o bucățică de piele: pe frunte, pe
obraz, între mănușă și mânecă. Pentru că nu era lună, stelele scân-
teiau pe cer așa de tare, încât, când vânătorul Pepene se uita în sus,
îl usturau ochii.
Mersese spre casă o jumătate de ceas și vânătorul Pepene se opri,
ca să-și aprindă o țigară. Scăpără chibritul, dar vântul din față i-l
stinse. Mai aprinse unul și se stinse și acela. Mai aprinse unul, tot
degeaba. Atunci, vânătorul Pepene se întoarse cu spatele la vânt,
ca să-i facă flăcăruii puțin adăpost. De data asta izbuti și țigara
184
ÎNTRE PRAHOVE
se aprinse. Apoi, o porni la drum, uitând că se întorsese cu spatele

către unde avea de mers.
După o jumătate de ceas, vânătorul Pepene se trezi din nou în
fața cârciumii, de care tocmai se despărțise. Cârciuma era ninsă
și frumoasă ca un pom de Crăciun, iar pe geamul crăpat ieșea și-l
chema înăuntru un damf plăcut de rachiu, care parcă îl aștepta.
Vânătorul Pepene intră și fu primit cu portocală și scorțișoară în
vin fiert. Dar el ceru mai bine țuică.
În cârciumă, Ștef le povestea cum înghițise o broască.
— Dă-o dracului, exclamă celălalt pădurar... O broască?
— Da, da, întări Ștef. O broască, nu te mira...
— Păi, cum?
— Știți voi stâncăria de pe Calea cu Iarba? Grohotiș mărunt, și
din loc în loc, câte o stâncă bătută de soare... O știți?
— Pe Calea cu Iarbă, zici?
— Nu, măi, se enervă Ștef.
Mereu se enerva când cineva pocea numele Căii cu Iarba,
numind-o Calea cu Iarbă.
— Pe Calea cu Iarba!... Cu Iarba! Cu A, nu ă! Calea cu Iarbă
nu-i totuna cu Calea cu Iarba!
— O știu eu, făcu vânătorul Pepene.
— Acolo, pe Calea cu Iarba, fulgeră peste pietre șopârlele și gușterii
verzi. Dar tot pe-acolo țopăie și un soi de broaște mici, numai cât
degetul mic. Sunt verzui pe spinare, gălbui pe burtă și la ochi...
— Le știu eu, afirmă vânătorul Pepene, încălzindu-se de la
țuică. Mai sunt acolo niște păianjeni subțiri, ca firul, precum și
mulți lilieci de peșteră...
Ștef continuă:
185
— Țopăise o broască, una mică și curată, sărise chiar pe lângă

noi. Eu eram cu un prieten. Și ăstuia, văd că i se făcu scârbă de ea.
Auzi, să-i fie scârbă!... Cum, scârbă? Era așa curată și delicată!...
M-am enervat și am pus pariu cu el că o înghit.
— Pe ce-ai pus pariu, nene Ștef ? întrebă Puică Neagră.
— Prietenul ăsta al meu are casă la Alba Iulia. Știți că pe acolo
se face un vin limpede și tare – te îmbeți numai dacă îl miroși, îi
scoți dopul și ți se pare că ești în vie... Bun vin! Am pus pariu pe o
damigeană de Jidvei. Am câștigat.
— Ai înghițit-o?
— Da! Am luat ușor broasca în palmă, cu capul înainte. La
început mi-a fost nu știu cum, că se uita țintă la mine și-avea niște
ochi frumoși, care parcă-mi vorbeau. „Nu mă înghiți, Ștef!”, mă
rugau ochii ei... „Te rog, Ștef, nu mă înghiți!”.
Eu am așezat-o pe fundul limbii, cu capul înainte. Apoi am luat
două, trei guri cu apă de izvor și: ngâlg, ngâlg!, am simțit-o direct
în stomac. Acolo, în stomac, biata de ea a mai zvâcnit doar de câteva
ori. Uite-așa zvâcni: zvânc, zvânc, zvânc!
Apoi, nimic... Pentru că sucurile gastrice din stomac au zăpăcit-o.
Au zăpăcit-o, fraților! Peste o clipă, biata n-a mai mișcat deloc.
Vânătorul Pepene lăcrimă. Dar el lăcrimă nu de broască, ci pentru
că și-l amintise din nou pe Noe. Mai bău puțină țuică și se trase
mai aproape de ceilalți, ca și cum ar fi vrut să le spună și el ceva.
Căldura îl îmbujorase, iar acum părea cu părul și mai alb, la fel de
alb ca iarna de afară.
— Am mâncat carne de câine, le destăinui el.
Ceilalți nu se mirară cine știe ce. Celălalt pădurar, ca să nu-l scape
udul câtă vreme vânătorul Pepene le spune cum mâncase carne de
câine și să fie nevoit să iasă când era mai interesant, goli iute țoiul
și se ridică de pe scaun. „Mai bine-i să mă ușurez acum”, gândi...
186
ÎNTRE PRAHOVE
Pădurarul porni către ușă, descheindu-se din mers la prohab.

Afară, vântul suise zăpada în rotocoale albe și o troienise până sus,
la oblon.
Puică Neagră strigă în urma lui:
— Ai grijă, mă! Dacă iar te chiși pă lod, nu știu ce...
Dar celălalt pădurar nu se sinchisi și nici măcar nu întoarse capul.
Vânătorul Pepene își șterse lacrimile cu mâneca.
— Noe dormea sub patul meu. Simțea porcul chiar de acolo, de
sub pat.
Pădurarul se întoarse de afară nins în cap, încheindu-se la șliț. Îi
aruncă o privire semeață lui Puică Neagră, ca și cum i-ar fi zis: mă
chiș unde vreau, chiar și pă lod!... Apoi se așeză lângă Ștef.
— Păi, noaptea tu nu dormeai? îl întrebă Angela pe vânătorul
Pepene.
— Ba da, dormeam, Angela, dormeam... Dar mă trezea Noe.
După felul în care chițăia și țâfnea Noe acolo sub pat, eu știam dacă
simțise un mistreț, sau un jder, sau un lup. Ba chiar, îmi dădeam
seama dacă mistrețul era vier, sau scroafă...
Era ianuarie... Pocneau trunchiurile, pădurea murise de ger.
Într-o zăcătoare de pe Calea cu Iarba, se pusese o scroafă mare cât
un cerb. Ședea scroafa pe-o parte, ședea gata să fete, cu țâțele în
zăpadă. Noe s-a aruncat pe ea și-a mușcat-o de țâțe. Scroafa s-a
răsucit cu colțul și l-a spintecat pe Noe de la gât la coadă, cât era de
lung.
Of, of!... I-a vărsat mațele pe cetină și scroafa dusă a fost... Nici
n-am apucat să trag după ea.
Dar eu mereu aveam în raniță un ac de cusut și niște ață din aia
tare, pescărească – în pădure, niciodată nu știi la ce-ți trebuie. Noe
abia mai sufla. I-am vârât mațele în burtă și i-am cusut pielea.
187
Dar tot scăpam acul, sau împungeam ața pe lângă gaură, că-mi
degeraseră degetele. Până la urmă, l-am cusut pe Noe ca pe un sac.
Degeaba, își pierduse săracul tot sângele... Pe când îi strângeam
și ultimul nod, a murit!
Pe Noe îl fătase o vulpe. Vulpea aia pesemne că se corcise tot cu
un câine, probabil cu un șoricar lung – nemții îi zic Teckel. Și după
ce-am împușcat vulpea, i-am găsit puii roșii, fătați în vizuină.
Dintre toți puii, numai Noe a trăit. L-am luat eu.
Avea Noe al meu o blană așa frumoasă, roșie, roșie și deasă ca
peria. Și n-am vrut să o îngrop odată cu el.
L-am legat cu picioarele din spate de-o cracă, ca la măcelărie.
Apoi l-am belit frumos, frumos ca pe mieii de Paști.
Beleam blana, beleam cu grijă blana lui Noe și iată că deodată
ajung la coaste...
Fraților! Vă rog să mă credeți! Când am ajuns la coaste, să mă
bată Dumnezeu dacă vă mint!... Așa un cotlet frumos avea Noe,
așa cotlet frumos, cum n-am mai văzut în viața mea... O culoare
frumoasă, era roz, cu nițică grăsime pe margini și cu un os subțire,
delicat... Deh, carne proaspătă.
Atunci am luat o mână de cetină uscată și am aprins focul.
Începuse să ningă ușor, dar gerul parcă se mai înmuiase. Pădurea
prinse să miroasă a grătar de câine. Am scos sticluța de tablă, aia
cu dob înșurubat, în care îmi iau coniacul când plec la vânătoare.
Priveam așa, priveam în jurul meu... În pădure, mereu e frumos.
Fulgii rari și pufoși dansau veseli în aer, apoi se lăsau să moară
în flăcări, unde piereau tăcuți și triști. Uite-așa, mă gândeam...
Uite-așa pier și ei, după cum pier toate pe lumea asta și după cum
om pieri cândva și noi – om, câine, fulg de zăpadă...
188
ÎNTRE PRAHOVE
Mai trecuseră câțiva ani...

Moartea, să nu uităm de ea, secerase harnică, lovise și din
rândul Zangorilor. Dar în rândul lor o făcuse oarecum cu
omenie, adică pe aceștia îi luă oarecum în ordinea în care veni-
seră pe lume, nu la grămadă... Mai întâi, bătrânii, cum e bine
să fie într-o familie.
Tică îi săpă maică-sii o groapă frumoasă și adâncă, cu margi-
nile puse la vinclu. Apoi o coborî pe Suzana cu grijă, lângă
bătrânul ei Ștefan.
În București, murise de ciroză domnul Nicu, macagiul; apoi,
sleită de atâta singurătate și urât de viață, plecă după el și Maria.
Dar trist și nedrept însă a fost că, la puțin timp, Tică trebui
să-i sape și groapa soră-sii, Fifi.
Încă tânără, Fifi ar mai fi putut trăi; dar o scobise pe dină-
untru o boală, Dumnezeu știe ce fel de boală... Unii ziceau că
ar fi fost o boală de plămâni, făcută de la atâta fumat; alții, că o
boală mai așa, de care nu-i bine să vorbești o moartă... Oricum,
buna și vesela Fifi murise și-l lăsase pe Nae singur. Așa că,
în casa de lângă gară, acum mai locuiau doar Tică și cu Nae,
fiecare în odaia lui.
În acest timp, Nicolae lucrase la casieria centrală, unde-i
uimise pe toți cât de punctual și exact fusese, ca un contabil din
celălalt regim, căruia trebuia să-i iasă bilanțul la leu și la bănuț.
Amintirea banilor jucați de fiu-său la cazinou rămăsese în
urmă, ca un coșmar. După ce Nicolae lucrase așa câțiva ani
buni, sosiseră anii de pensie. O pensie mică, dar pe deplin
meritată.
189
Într-o după amiază tihnită, de pensionari, ușa lor niciodată

încuiată, nici măcar noaptea, se deschise singură și intră
poștașul, care aducea pensia.
— Vino, mă, Gheorghe! Hai, șezi aici!, îi arătară scaunul.
Poștașul desfăcu de pe burtă o tașcă de piele, cum au toți
poștașii. În timp ce Gheorghe începuse să numere banii,
Virginia îi puse înainte farfuria cu bucăți mari de plăcintă caldă.
— Ia, Gheorghe! E cu brânză de la Nae, cumnatu-meu dintre
Prahove, brânză sărată. Îți torn un păhărel de țuică? Țuică de
Breaza, Gheorghe...
— Nu, doamna Virginia, acum nu beau, că-i prea cald și
mă dor picioarele... Șapte sute, opt sute patruzeci și opt și...,
numără, punând hârtiile teanc pe masă. Trebuie să iasă la leu,
la leuț!... La bănuț!
Virginia luă 20 lei din teancul de bani și-i dădu lui Gheorghe.
Era largă la mână, ea dădea bacșișuri groase, ca fiu-său. Nicolae
era mai chibzuit.
— Ține-i, Gheorghe, mulțumesc și umblă sănătos! zise
Virginia.
— Sărumâna! mulțumi poștașul. Stai așa, că ți-am adus și o
scrisoare, madam Virginia...
— I-auzi, bre! Iote-te! De la București?...
Nu, scrisoarea era de la Ion.
După ce poștașul plecă, Virginia desfăcu plicul și-i citi lui
Nicolae cu glas nesigur, presimțind că Nicolae se va înfuria,
cum se întâmpla de fiecare dată când venea vorba de Ion.
— Auzi, Nicule, i-auzi!... Iote-te:
190
ÎNTRE PRAHOVE
„Dragă surioară, eu sunt bine sănătos, care sănătate ți-o doresc

și dumitale precum și dumisale, iubit soțul dumitale – nenea Nicu.
Eu am greșit iară, iară am greșit și am luat 8 luni pușcărie la
Popa Șapcă din Timișoara. O femeie șvabă a venit la mine la
vorbitor, mi-a adus pachete cu țigări și cozonac și a zis: «Ion, Ion,
nu mai fura, bre! Că iară ajungi la mititica». Eu am zis: «N-o să
mai fur, bre!» Și am cerut-o de nevastă și a zis că mă ia de bărbat,
dacă nu mai fur pe tren. Nici pe tramvai, că la Timișoara pleacă
multe tramvaie din gară.
Așa că să trimiteți lui Ion 700 de lei ca să-și facă și el un costum
de mire, precum și cele de nuntă, adică verighete, inel, popă și lumâ-
nări. Acum eu stau la șvăboaică, ea mă ține numai cu prăjitură și
lichior, până ajung aici banii de la voi. N-o să mai fur nici pe tren,
nici pe tramvai, bre!...
Să-mi trimiteți banii la adresa de mai jos, cu dragoste caldă de
frate și de cumnat, al vostru, Ion”
Până să termine Virginia de citit, Nicolae se enervă. Virginia
îl privi frântă printre lacrimi, dar el izbucni:
— E un hoț și-un bandit, Verginico... Și mai e și escroc pe
deasupra! Decât să-i dai ăstuia bani, mai bine-i arunci la closet.
Minte fără pic de rușine! Nici n-a scris el scrisoarea. Numai
înșală și fură, ăsta-i frate-tău!...
— Dar Ion a scris--o, Nicule, iote-te! încercă Virginia...
— Tu nu vezi ce slovă frumoasă și rotundă e acolo? Și ce
vorbe mieroase..., auzi la el: iubit cumnatul meu, nenea Nicu!...
Ptiu! Mănâncă borș! Și-s bani mulți, Verginico...
Dar era prea târziu. Virginia hotărâse să-i trimită banii lui
Ion.
191
— Hai, mă, Nicule... Fă și tu un bine, tu pe unde-ai fost

numai bine ai făcut, de aia toată lumea te iubește. Dacă s-a
hotărât și Ion să fie în rând cu lumea, Nicule? Dacă vrea și el
să nu mai fure, bre, să se așeze la casa lui, cu nevastă și cu un
rost?... ce zici? Și să nu mai fure, bre! Hai, mă, Nicule, fă și tu
un bine!... Bine faci, bine găsești! Că Ion n-a furat pentru el,
Nicule, a furat ca să dea la săraci, bre!
— A furat că-i hoț, Verginico!
Nicolae mai dădu o dată din mână a lehamite și gata. Apoi
numărară împreună 700 de lei, să-i trimită lui Ion. A doua zi,
Virginia s-a dus la poștă și i-a trimis banii la Timișoara, pe
adresa șvăboaicei.
Între Prahove...
Cam după o lună, două, într-o duminică dimineața scânci
portița de la stradă. Ion o împinse și intră în curte, înjurând...
Era jigărit și flămând, era singur și fără nicio șvăboaică după el,
adică așa cum îl știa lumea dintotdeauna: celibatar. În schimb,
era bine băut.
Nae plecase la biserică. De vreun an, Nae ieșise la pensie de
la fabrica de postav, având acum o pensie măricică. Dar fiind
văduv, Nae nu prea avea pe ce s-o cheltuie.
Îi plăcea însă să se ducă la morți – fie la priveghi, fie la
parastas. Afla de toți morții de pe Valea Prahovei, începând de
la Predeal, până la Breaza. Uneori, lua autobuzul chiar până ala
Câmpina. Acolo, Nae intra trist și se așeza îndurerat la capul
mortului, laolaltă cu bocitoarele și cu rudele. După un timp,
bea tăcut un pahar, două, gustând puțină colivă.
Așa cum e obiceiul, cineva exclama ritual „Ce să-i faci!”, adică
omul a murit și asta e, ce să-i faci!... A murit. Altcineva era de
192
ÎNTRE PRAHOVE
acord că asta e treaba, că omul a murit, răspunzându-i că n-ai

ce-i face.
— Ce să-i faci..., ofta unul.
Nae răspundea:
— N-ai ce-i face!...
— Ce să-i faci!
— N-ai ce-i face!...
Alteori, Nae se punea la patru ace, își trăgea pe cap filè de păr,
lua cămașa în carouri, vestuța și cravata cu ac.
Apoi pleca în excursie prin țară, cu pensionarii. Cel mai mult
îi plăcea la plecare, când vădanele grase nu se puteau sui pe
scara înaltă de autocar și începeau să geamă Săritor și fără
vreun gând nepermis, Nae le lua la rând și le împingea de fund,
glumind cu ele:
— Hai, sus! Sus, părinte, sus cu tava de colivă! Haida!
Fusese astfel în câteva locuri frumoase, despre care-i plăcea
apoi să povestească:
— Bre, bre, Verginico!...
— Ce-i, Nae?
— Bre, Verginico! Să vezi, bre, să vezi dumneata ce cârnă-
ciori erau la Timișoara în galantar, bre! Uite-așa, bre, uite-așa
ședeau...
— Cine ședea așa, Nae?
— Cârnăciorii, bre!
Și Nae își împletea trei degete, să vadă și Virginia cum ședeau
la Timișoara cărnăciorii în galantar.
193
Dacă pe Nae nu-l găseai acasă, era la Șoș. Nu bea mult, o

bere-două, după care adormea cu picioarele încrucișate sub
masă. Când se scula, uita să și le desfacă și cădea mototol.
— Bre, mi-au adormit picioarele..., zicea tot el.
Iar la Șoș făcea politică.
— Bre, Verginico...
— Ce-i, Nae?
— Auzi, bre, auzi dumneata ce zice lumea la Șoș...
— Ce zice, bre?
— Că a fost Ceaușescu la regina Angliei, bre! Și regina l-a dus
în caleașcă. Să vezi dumneata, Verginico, ce i-a zis Ceaușescu...
— Cui să-i zică, Nae?
— Reginei, bre, cui să-i zică... Sigur că reginei! Că au fost
numai ei amândoi sus în caleașcă, numai ei amândoi... Ceau-
șescu și dumneaei, regina, bre!
— Și ce i-a zis, Nae?
— I-a zis așa: «Ce-mi dai, bre?»
— Și regina ce-a zis?
— I-a zis: «Și eu ce să-ți dau, bre?»
— Nae... Ești prost!
La bătrânețe Nae și Ion ajunseseră să trăiască împreună,
fiecare într-o cameră. Trăiau într-un fel de „l’amour detest”,
ceea ce ar însemna o dragoste nesuferită, ori un dispreț plin
de dragoste. Să nu căutați în dicționar expresia“l’amour detest”,
n-o veți găsi. Poate că nici nu există, întrucât ea a fost inventată
de doamna Laura Pop, martor al bizarului menaj dintre Nae și
Ion. Noi o redăm pentru originalitatea ei, pentru frumusețea și
puterea ei de sugestie, l’amour detest...
194
ÎNTRE PRAHOVE
Camera lui Nae era curată, împopoțonată cu iconițe și poze

aduse din excursii; în camera lui Ion scârțâia doar un pat de
campanie rupt și plin de șoareci. Șoarecii treceau însă și în
camera lui Nae, pentru că Nae ținea mâncare în dulap, ceea
ce Ion nu avea niciodată. Amândouă camerele erau ferecate
pe dinafară cu câte un lacăt, pentru că încuietori n-avuseseră
niciodată.
Așa că în acea dimineață, când Nae se întoarse de la biserică,
dădu peste Ion. Ion înjura, pentru că nu găsea cheia lacătului
odăii sale. Și înjura...
Seara, Nae trecu pe la Șoș, să bea o bere. Apoi se duse la
poștă, ca să dea telefon la Brașov.
Ceru telefonistei să-i facă legătura. Pentru că, de curând,
Virginia avea telefon. Puțini oameni aveau telefon. Fiul Virgi-
niei, folosindu-se de niște ștabi, prietenii lui de pahar, izbutise
să pună acasă telefon. Era un aparat din plastic bej, cu un fir în
spirală care se întindea.
Reclamagiul și procesomanul de Căpățână murea de invidie,
crezând că Nicolae era un securist mai mare ca el, care nu era
decât informator de rând și încă nu avea telefon.
— Verginico? Tu ești, bre? strigă Nae în aparat, de la poșta
Dintre Prahove.
— Alo, Nae? Tu ești, Nae?...
Virginia purta aparat auditiv, primit din Germania, tot
fiu-său i-l adusese. Dar nici cu aparatul nu auzea bine. În plus,
slăbise mult, pentru că mâncatul era un chin pentru ea, din
pricina gâtului bolnav. Deseori trebuia să împingă cu mâna
dumicatul pe gât.
— Verginico, tu ești, bre?
195
— Da, Nae, eu sunt. Dar ce-i, Nae, ce s-a întâmplat?

— S-a întors Ion, bre...
— Da? A adus-o, a venit cu șvăboaica?
— Cu ce să vie, bre?
— Cu mireasa, Nae! Cu nevastă-sa, bre!...
— Nu, Verginico! A venit doar cu o boccea...
— Cu ce? Cu o boarfă?
— Nu boarfă, bocceluță...
— Și ce ți-a zis, Nae?
— Mi-a zis: „Nae! Du-te și adu-mi toporul!”
— Dar ce să facă el cu toporul, Nae?
— Să spargă ușa, bre! Că n-a găsit cheia.
— Și tu i l-ai dus, mă, Nae?
— Da! I l-am dus, bre...
— Și Ion a spart ușa?
— A spart-o, bre...
— Nae!
— Ce-i, bre?
— Nae! Ești prost!...
O lungă și tihnită după-amiază de vară...

Peste drum de casă, pe maidan vacile pasc vlăguite, printre
ele și vaca lui Coti, care s-a întremat. O găină țipă deodată că
a făcut ou, gâștele scurmă în praful din șanț, lenea doboară pe
oricine. Nepoții Virginiei zac la soare, tolăniți pe scările din
fața casei. Nora Virginiei spală rufele pe zolitor. Ca să le poată
zoli mai bine, femeia și-a scos verigheta și a pus-o bine, pe
196
ÎNTRE PRAHOVE
aparatul de radio. Apoi, iese cu ligheanul și întinde rufele pe

frânghie, la soare.
Ceasul cu gong bătu tihnit de 4 ori. Nicolae s-a întors. A
mâncat doar o ciorbă, i-a spus Virginiei că nu-i mai trebuie
felul doi și s-a urcat în camera de la etaj (între timp, mai
primise o cameră), să se odihnească. Se prăbuși oftând în patul
adus din Basarabia.
— Oasele mele l-au făcut, oasele mele să se hodinească
întrânsul! Numai o jumătate de ceas mă hodinesc, cât să se
mistuie mâncarea..., îi spuse Virginiei.
Era obosit. Pe vară lucra două luni, sezonier, să mai câștige
ceva bani. Rupea biletele de intrare la grădina zoologică, la
ștrand sau la debarcader. Acestea erau undeva la marginea
orașului și Nicolae nu lua autobuzul, mergea acolo pe jos.
Acasă le spunea că vrea să slăbească și că mersul pe jos îi face
bine la picioare. De fapt, picioarele îl dureau de la reumatismul
căpătat din cauza frigurilor îndurate în viața lui; dar un drum
cu autobuzul costa 50 de bani, iar la zece drumuri se adunau 5
lei buni – ori asta făcea exact două franzele...
Un omuleț ponosit, palid și zâmbitor se strecură printre copiii
tolăniți pe scări, întrebându-i:
— Bunica-i acasă, mă, copii?
— Da, e în bucătărie, îi răspunseră.
— Și bunicu’ unde-i?
— Păi, el doarme sus...
Apoi îl văzură pe omuleț cum intră fără să șovăie în bucătărie.
Zăbovi înăuntru nu mai mult de un sfert de ceas, apoi ieși din
bucătărie împins de la spate de Virginia, care părea grăbită să
scape de el.
197
Trecând printre copii, ei mai auziră:

— N-am mai mult, crede-mă! Ține-i pe ăștia 25 și gata!
Pensia vine doar săptămâna viitoare. Acum du-te! Că Nicu-i
sus și uite-acuși se scoală, bre...
— Bine, bre, bine, mormăi omulețul, băgând banii în buzunar
— Hai, umblă sănătos, Ioane!..., mai zise Virginia la despăr-
țire de frate-său.
Se întoarse în bucătărie și căzu pe scaun. La radio cânta un
cântec trist și ei îi veni să plângă. Nu-i dăduse lui Ion decât o
hârtie de 25, n-a avut mai mult, nu i-a dat nici să mănânce, l-a
lăsat să plece ca dintr-o casă străină, nu ca de la o soră.
Dar a putut face altfel? Nu! Nicu a oprit-o să-l mai primească
în casă. De când l-a bătut cu scaunul Între Prahove, când a
venit beat și a făcut scandal, nu mai vrea să știe de Ion. Atunci
se făcuse stacojiu pe tâmplă și a tunat:
— Verginico! Tu mă auzi? Sau nu mă auzi!... Din clipa asta,
să nu mai avem de-a face cu borfașul! Să nu-l mai prind la noi!
Atunci n-a mai avut curaj să-i spună că Ion fură de la bogați,
ca să dea la săraci. N-a avut curaj și de atunci așa a rămas: să
nu-i mai intre frate-său în casă.
Acum ședea pe scaun, cu inima strânsă și gândurile aiurea.
Nicolae încerca să prindă la radio Vocea Americii, să vadă dacă
intră rușii în Cehoslovacia și dacă va fi război. Dar nu putea
prinde postul, din aparat ieșeau doar niște țiuituri lungi. Un
copil intră în bucătărie să bea apă, bău o cană și ieși trântind
ușa. Nora umbla de colo-colo, drăcuind și întrebându-l ceva pe
Nicolae. Virginia bău și ea puțină apă. Imediat tuși, simțind
arsura care-o chinuia pe gât.
Deodată, suflarea Virginiei stătu. O auzi pe noră:
198
ÎNTRE PRAHOVE
— Tată! Jur că aici am pus-o...

— Nu-i aici, măi, fetico, nu-i aici..., răspunse Nicolae. Eu am
ochi și mă uit. Aici nu era nimic. Am învârtit doar butonul ăsta
la radio.
— Unde dracu’ atunci poate fi? drăcui nora.
— Nu-i, fetico, nu-i nicio verighetă!
Palidă, Virginia se ridică de pe scaun și opri radioul. După
aia le vorbi ca un condamnat la moarte, care recunoaște tot ce-a
făcut:
— A fost Ion aici!... M-am trezit cu el în ușă, eu spălam
vasele. Mi-a spus că-i flămând și să-i dau o sută de lei...
— Și tu i-ai dat, așa-i? o bănui Nicolae.
— Nu, Nicule!, schiță ea o umbră de îndârjire. I-am dat doar
25, cât am avut. Știi și tu că pensia vine săptămâna viitoare.
Așa se termină vizita lui Ion în acea după amiază.
Peste vreo două săptămâni, Virginia luă trenul și plecă Între
Prahove, să-l certe pe Ion. Intră în odaia plină de împopoțo-
nări, perdeluțe și icoane a lui Nae, dar acesta era la biserică.
Apoi, împinse ușa cu lacătul spart de la odaia lui Ion. Câțiva
șoareci țopăiră speriați, apoi se lăsă liniștea, doar muștele mai
bâzâiră gros.
În clipa aia, scârțâi portița de la stradă. Se întorcea Ion, venea
de la gară, unde tocmai scotocise prin buzunarul unui grăsan
din București.
Virginia puse în fața lui și-l luă tare de la bun început:
— Păi, bine, mă, Ioane!... Ce mi-ai făcut, bre?
— Ce ți-am făcut, am făcut, și gata! făcu Ion.
199
— Păi, bine, mă... Să mă faci de râs, mă, în fața lui Nicu.

Pentru a câta oară mă faci de râs, și furi, și ești hoț, mă! Eu mă
cert și mă bat pentru tine și tu mă faci de rușine acum și în fața
noră-mii, și în fața copiilor, și în fața nepoților mei, crezi că ei
nu aud vorbe, mă? Că ai furat verigheta noră-mii, că ești hoț și
pungaș! Mă, mă, mă Ioane, mă... Dar să vii și să furi din casă,
mă? Să furi din casa mea, mă, Ioane, mă? De la mine, mă?...
— Ei, bre..., oftă Ion.
— Înțeleg, mă, Ion, înțeleg să furi pe tren. Hai să zic că asta
mai înțeleg, pentru că știu cum le dai la săraci. Asta, hai să mai
zic, mă... Dar să furi din casă, mă? Din casa mea?
— Ei, bre, Verginico...
— Mă, Ioane! Și nu din orice casă, mă... Să furi din casa
surorii tale, mă! Sânge din sângele tău, mă, să furi din casa
surorii care te iubește și care se roagă pentru tine, mă?
— Bre, Verginico...
— De ce-ai furat, mă? Spune-mi acum: de ce, mă? De ce?
— Bine, îți spun!
— Hai, spune! De ce, Ioane? De ce?
— Da, am furat! mărturisi Ion, cu ochii-n pământ. Dar știi
de ce?
— Nu! De ce?
— Am furat, pentru ca după aia să mi se facă așa o mare
rușine, încât să nu mai vin la voi niciodată și să nu vă mai fur
niciodată! De asta am furat, bre!
Auzind această motivație oarecum psihologică, Virginia se
înduioșă dintr-odată și-i păru rău că-l certase așa tare. Ochii-i
200
ÎNTRE PRAHOVE
lăcrimară topiți de dragoste și încercă să dea tot ea înapoi, căci

dragostea de Zangor trăiește pe vecie, niciodată nu se clatină.
— Ioane... Of, măi, Ioane! Știi tu ce-mi doresc eu cel mai
mult și mai mult? Să fii și tu în rând cu lumea, mă! Să-ți faci și
tu un rost, să nu mai umble miliția după tine, bre...
— O să-mi fac, Verginico, o să-mi fac! Uite, chiar deunăzi
m-am întâlnit cu primarul, primarul dintre Prahove. Știi ce-mi
zice?
— Nu, Ioane... Ce?
— Îmi zice: „Mă, Ioane! Vrei, mă, să-ți dau un servici? Să-ți
dau un servici bun, mă, să nu faci nimic și iei 300 de lei în
mână... Vrei, mă?” uite așa mă tot ademenește, să-mi dea servici.
— I-auzi, se miră Virginia. Și tu nu l-ai întrebat ce servici
vrea să-ți deie, mă? fu curioasă.
— Ba da, l-am întrebat. „Dar ce servici vrei să-mi dai, domnu’
primar? El zice: «Servici mare, mă, Ioane, te fac șef, auzi? Paznic,
Ioane, te fac paznic!»... „Unde mă faci paznic, domnu’ primar?”
l-am întrebat. «Te fac paznicul lui Bebe, Ioane! C-am văzut
că-l stăpânești, când te aude pe tine se liniștește și-i blând»,
uite-așa așa mi-a spus primarul...
Că au ei la primărie un taur smintit, Bebe îl cheamă și-l țin
de prăsilă, aduc la el vacile din Valea Prahovei.. Nu știu cum
au fost așa de proști, că într-o zi au scăpat taurul în drum.
Proștii!... Bebe a luat-o turbat la goană pe străzi, scurmând și
fornăind cu coarnele-n pământ. Uite-așa a căpiat atunci Bebe
ăsta, că a izbit în burtă cu coarnele o vacă și-a omorât-o pe loc,
apoi a omorât un cal și era să-i mai omoare pe toți oamenii din
drum.
201
Eu veneam de la gară. Am auzit strigăte, am văzut lumea

fugind și strigând după ajutor, de parcă Între Prahove era
război... Dar mie nu mi-a frică de taur, că la mine țin și copiii,
țin și dobitoacele. Numai ce i-am vorbit malacului: „Haide,
Bebe, hai, tăticule, hai cuminte cu mine, bre!”, că s-a și potolit.
După aia a venit după mine ca un cățel și l-am băgat în țarcul
lui, de la primărie...
Primarul a fost de față, de aia vrea acum să mă pună paznic.
— Paznic la taurul comunal? Te pune paznic? se dumiri
Virginia, știind că asta i se potrivea lui Ion, pentru că Ion avea
suflet bun.
— Iote-te!...
— Da, bre, paznic la Bebe...
Altă după amiază de vară... În casă, un soi de frenezie neobiș-

nuită, o stare pe care cei mici n-o cunoșteau, nerăbdare plină de
bucurie și emoție și pasiune ca în urmă cu o jumătate de veac,
când trăiau la Valea Perjei și-i așteptau în vacanțe pe bucureș-
teni.
De atunci, mulți ani urâți și cenușii trecuseră, dar acum ieșea
soarele și se ridica din nou pe cer curcubeul: venea Emma.
Aducându-l și pe Eduard. Acesta putea fi semn de bucurie, dar
și unul de întristare, cu un tâlc ascuns, adică venirea lor să fie
ultima – o vizită așadar de rămas bun, un adio...
În așteptarea Emmei, Virginia făcuse o curățenie ca de Paști
și Crăciun la un loc. Scoase mobilele și covoarele în curte, frecă
parchetul, curăță colțurile de păianjeni, muncise de dimineața
până seara și a doua zi o luase de la capăt... Totul fusese mișcat
din loc, scos în curte la soare și curățat, apoi pus la loc, într-un
202
ÎNTRE PRAHOVE
cuvânt, exact ca atunci când te muți dintr-o casă în altă casă.

Vorba domnului Teodoreanu: zilele alea semănaseră cu o
mutare pe loc.
Ultima oară o văzuse pe Emma în urmă cu patru ani, când
se dusese ea la București, cu nepoată-sa cea mai mică, să vadă
și fata capitala.
O găsise ostenită și zbârcită, cu riduri adânci până la os, dar
cu inima tânără și pusă pe râs din te miri ce...
Bucuroasă de musafiri, cu o vorbă-l alinta pe Iedișor, tot mai
senil și mai mofluz, iar cu altă vorbă povestea despre nepo-
tu-său, ce copil urât era:
— Ptiu, fir-ai al dracului de țigan! Ești urât ca o maimuță,
mă!, – uite-așa-i ziceam lui Emiluș, Verginico, uite așa-i ziceam
când era mic. Da’ să știi că nu te mint! Era urât al dracului, un
copil urât ca o maimuță, tu! Negru și slab ca un drac! Ptiu,
ziceam, fugi de-aici, țiganu’ dracului, fugi, mă, d-aici! Iar el mă
înjura și fugea...
Apoi, Emma scosese serviciul scump, cadou de la doamna
Mally. La început le dăduse supă dulce de roșii, de care-i plăcea
lui Iedu. Pe șervețelul de lângă el, Emma rânduise o grămă-
joară de pastile colorate, primite prin Crucea Roșie, ajutor de
la rudele lui din Germania.
— Asta-i de fiere... Pastila roșie-i de nervi, iar asta verde, de
intestine... Adică-i face bine lui Iedișor la mațe, Verginico, îi
dă drumul afară, pentru că Ieduțu-i constipat și iese greu, îi
explică Virginiei.
Apoi, Emma umplu farfuria lui Iedu, iar Iedu mai turnă în
supă încă două linguri de zahăr.
203
Deodată intră pe ușă, strecurându-se tiptil, ca o iscoadă, cine

credeți?
Ei, bine, pe ușă intră chiar vecina lor, madam Dănciuleaca.
Virginiei îi mai povestiseră despre ea, deci se putea spune că
o cunoștea pe Dănciuleacă destul de bine: aceasta era făloasă,
snoabă și zgârcită.
De ce zgârcită? Uite de ce, de pildă, Dănciuleaca nu dăduse
la parastasul soră-sii nici măcar puțin lebăr... Pusese pe platou
doar un mezelaș subțire, un mezeluț, un mizilic răsfirat rar pe
farfurie, ca să pară mai mult. Dar și alte lucruri mai vechi le
arătaseră cine-i madam Dănciuleaca, încât acum o știau bine...
Virginiei i se aprinse firea de Zangor. În acea după-amiază,
i-a arătat Dănciuleacăi ce înseamnă gospodină – chestie pe care
Dănciuleaca, de bună seamă, că n-o știa. Virginia s-a suflecat,
și-a pus șorțul și le-a făcut găluști cu prune, plăcintă cu brânză
sărată ca pe vremuri, Între Prahove.
Iar când a terminat cu toate, a privit-o pe Dănciuleacă cam
de sus. De acolo, văzu o Dănciuleacă mică și invidioasă – cu
toate că avea bărbat și ginere mari artiști și compozitori, două
ifose de București.
De obicei, Emma și Eduard beau în fiecare dimineață câte
o cafea proastă; iar după-amiaza, își făceau încă o fiertură din
același zaț de nechezol67 fiert dimineața, cât să aibă Emma la
ce fuma două țigări Carpați fără filtru.
Dar în acea după-amiază, ca să o mai înjunghie odată invidia
pe Dănciuleacă, Virginia a pus la ibric patru cafele parfumate,
din boabe proaspete, râșnite chiar sub ochii Dănciuleacăi – lui
Iedu îi dăduse mașina de râșnit și-l puse să învârtă de mani-
67. Cafea amestecată cu mâncare de cal – popular, nechezol...
204
ÎNTRE PRAHOVE
velă. Ca să-i pună capac, Virginia mai scoase din bagaje, sub
nasul Dănciuleacăi, pasta de anșoa și mastica Bauträger, care
era preferata Emmei – Dumnezeu știe de unde le luase...
Acum o aștepta ea pe Emma. Terminase curățenia și se
gândea aia am, aia am, aia n-am... Nicolae se odihnea sus.
Virginia își chemă nepotul mare, care se afla în treabă pe acolo.
Ăsta, un tânăr fără nimic în cap, credea că-i buricul pământului
pentru că era student. Și, ca s-o zicem pe aia dreaptă, aflați că
tânărul era de-a dreptul un prost, așa cum erau de altfel, pe
vremea aia, cam toți studenții la TCM – un fel de școală de
maiștri. Deși, scriitorului îi sunt interzise astfel de afirmații
directe, de exemplu, că tânărul acela era un prost; dacă-i prost,
lasă-l pe cititor să vadă că-i prost, nu te băga tu!...
— Du-te, mamă, la bufetul lui de Costea..., îl rugă Virginia.
— Bine, bunico, mă duc... De ce?
— Ține aici 25 de franci. Ia plasa și cumpără două sticle de
vin. Mă, dar or fi de ajuns două? Să nu iau patru? Mai bine nu
iau, că la Costea-i vinul prost, o spălătură de butoaie. Cumpără
numai două sticle!
Imediat ce spuse treaba asta – să cumpere doar două sticle –
ochii Virginiei se umplură de lacrimi. Poate lăcrima din pricina
oboselii ultimelor zile; sau poate, sau de emoția sosirii Emmei...
— Dar de ce plângi? întrebă nervos tânărul. De ce să plângi?,
întrebă studentul, care nu putea suferi bătrânii plângând.
Ea arătă cu degetul în sus, unde se odihnea Nicolae.
— Păi, să-i fi spus cineva lui Nicu, mă!... Să-i fi spus ce-am
ajuns!
— Ce să-i fi spus? întrebă studentul.
205
„Bătrânilor le place să plângă”, gândi el. „Pe noi ne enervează,

dar lor le face bine să plângă... Las-o în pace!”, își zise din nou
studentul la TCM.
„Ce să-i faci, n-ai ce-i face”, TCM – cimitirul minții...
— Ce să-i fi spus cineva lui bunicu’? repetă, mai mult să nu
tacă.
— Să-i fi spus cineva lui Nicu..., sughiță Virginia, cu un nod
de plâns în gât.
— Dar ce să-i fi spus, domnule? Ce? Pentru Dumnezeu,
vorbește și nu mai plânge: ce să-i fi spus? se enervă și mai tare
studentul la TCM.
Ce să-i faci, TCM – amurgul gândirii...
— Că o să meargă la prăvălie, ca să ceară două sticle de vin!
De asta plâng, mă! Două sticle... Doamne, Dumnezeule, ce-am
ajuns!
Dar nepotu-său nu pricepu.
Inteligentă și pătrunzătoare, Virginia simți că unui student
la TCM – ce să-i faci, n-ai ce-i face, noaptea inteligenței – îi
era cu totul blocat simțul vieții, că nepotu-său era tot așa de
îndoctrinat și prost, precum fusese acel Neagu, prostul satului
din Valea Perjei.
Cumva, era de înțeles! Nepotu-său fusese pionier și utecist
și locuise numai la bloc. Pentru că băiatul citise puțin, avea un
orizont istoric apropiat și strâmt, cam cât gaura cheii. Tânărul
credea că intelectual înseamnă să știi diagrama fier-carbon și că
o viață împlinită este să te faci inginer. Virginia nici nu încercă
să-i explice cât era totul de mincinos și umilitor, că toată treaba
mirosea a sărăcie, așa cum îi miroase ei tocana de cartofi sau
supa de cartofi, căreia-i zicea în batjocură compot de cartofi.
206
ÎNTRE PRAHOVE
— Plătești și-ți iei ce-ai nevoie, se oțărî studentul la TCM.

Nu văd nimic bizar. Așa s-a și inventat banul. Mă duc frumos
la autoservire, acolo îmi pun în coș o cutie de creveți vietna-
mezi și apoi o plătesc la casă... Ce mai vrei?
— Așa faci, mă? întrebă Virginia, ștergându-se la ochi.
— Da! Așa fac!, zise mândru. Acasă îi pun în tigaie și-i
prăjesc în ulei, pe aragaz... După un minut, creveții se umflă
cercuri-cercuri gălbui, cât niște monede de 3 lei.
— Dacă i-ar fi spus cineva lui Nicu, l-ar fi scuipat în ochi,
mă: „Mănânci borș!” Cămările, beciurile noastre gemeau, mă!
Budane cu vinuri, burdufuri de brânză, sute de magiunuri,
dulcețuri, jeleuri. Mamă-ta scobea cu degetul, mă, ca să scoată
din borcane pruna gata decojită, deodată cu miezul de nucă.
Curci, pichere, găini, rațe, gâște, hulubi... Crapi, raci, somni și
știuci vinete, mă, care plesneau din coadă și te mușcau de deget
când le curățai.
Virginia se opri, să tușească, apoi dădu din mână a lehamite:
— Iar tu-mi vorbești mie de creveți? De creveți vietnamezi,
mă?
A doua zi, fiul bășcălios al Virginiei îl chemă pe student:
— Vino, băi!
— Unde? De ce?
— Îmi trebuie un inginer, mă!...
— La ce-ți trebuie un inginer?
— Să-mi care sacoșa.
Întâi l-a dus în piață. Peste tot erau cozi lungi, îmbârligate,
cum le stă bine cozilor din comunism. Lumea se înghesuia și
se certa. Numai la taraba unei babe, scorpia semăna cu moartea,
207
nu era nimeni. Hoașca avea marfă frumoasă, dar vindea așa

scump, că în jurul ei se făcuse pustiu.
— N-ai clienți, așa-i, bunico? întrebă fiul Virginiei.
— N-am, domnule, n-am!..., recunoscu viclean baba.
— Uite, am venit eu, o liniști. Dă-mi d-aia, și d-aia, și d-aia!...
După aia, unchiul cu mâinile la spate l-a purtat – lacheu cu
plase pe coate și pepeni în brațe – l-a dus prin câteva restau-
rante, să ia pe sub mână aperitivele de la șefii de sală: icre de
Manciuria, babicuri, ghiudemuri.
Ieșind în stradă, aristocratul făcu semn după mașină. Două
taxiuri se ciocniră bot în bot, grăbite să-i ducă. Șoferii strigară
slugarnici:
— Să trăiești, nenea Nicu! Un’ te duc?
— Acasă, băieți, le spuse contele, fără să spună unde e acasă.
Știau șoferii unde stă.
Intrară în tutungerie, să-și ia țigări. Studentul cu pepeni în
brațe intră după el. Sub tejgheaua de sticlă văzu ceva ce-i tăie
respirația, gata-gata să scape pepenii. Îi șopti lui unchiu-său:
— Uite-acolo!...
— Ce-i, mă? Unde-acolo?
— Uite-acolo, sub sticlă! Uită-te!...
— Ce-i acolo, mă? Ce-ai, mă?
— Uite: Prezervative! Protex!...
Prezervative nu găseai, era marfă interzisă. Totuși, prin cine
știe ce minune, apăreau unde te așteptai mai puțin: le găseai
uneori în gară, la metalo-chimice, la Curtea de fier, sau la tutun-
gerie... Pentru că statul, pe toate femeile până-n 40 de ani, le
voia gravide. Se și inventase pentru aceste femei un nume de
208
ÎNTRE PRAHOVE
șeptel, un nume tehnic, împrumutat din zootehnie. Femeile

până-n 40 de ani se numeau lotul fertil...
— Ce-i, mă? Și vrei să-ți iau din alea? Zi, mă, vrei?
— Ntz!, mi-e rușine, aude vânzătoarea...
— Ia dă-mi, doamnă, dă-mi vreo 20 de prezervative! Ba
nu, dă-mi 50. Sau o sută. Dar cum se vând astea, doamnă, la
număr? Se vând la kil?
— N-am atâtea, domnule..., zâmbi femeia.
— Hai, mai caută, te rog! Că nu-s pentru mine, doamnă, eu
sunt om bătrân și mie nu-mi mai trebuie. Sunt pentru nepo-
tu-meu, uite-l, ăsta de aici. Lui i-e rușine să-ți ceară, doamnă,
că-i prost!... Hai, ia dă-i te rog o sută de bucăți! Ia-le, mă!
Când ajunseră acasă, sosiseră musafirii.
În acea după-amiază, a fost o petrecerea iute ca o ploaie
de vară. În câteva ore, au mâncat, au băut și-au cântat. Seara
gâfâiau roșii ca rodia, ghiftuiți lângă platourile și castroanele
înșirate dintr-un cap în altul al mesei. Un ospăț bizantin.
Nae ațipise, cu picioarele încrucișate sub masă, ca la Șoș. Când
încercă să se ridice, ca să meargă la WC, căzu lângă scaun.
— Mi-au adormit picioarele, bre!
Eduard își turnă zahăr în ciorba moldovenească, acrită cu
borș. Emma fuma, sorbind cafea după cafea. După ultima
ceașcă, simți dorința unui gust de vară și luă o felie de castra-
vete. Virginia sări, lovindu-și palmele:
— Stai!
— Ce-i? întrebă Emma.
209
— Iemo, Iemo, Iemo!... Ți-am spus de atâtea ori să nu

mănânci castravete! Castravetele e moarte la ficat, Iemo! De
câte ori să-ți spun? E moarte la ficat!.
Și se înecă, tușind. Nu-i trecu decât după ce împinse cu mâna
pe gât o bucățică de prăjitură.
Nicolae ceru o țigară. Nu fumase de ani de zile, dar în acea
seară se simțea ușor și vesel ca în tinerețe, la chef cu popa și
învățătorul. Nu fusese mare fumător, mai mult pufăia. Nae se
întoarse de la WC. Când să se așeze, îi traseră scaunul. L-au
prins la podea. Hohote, ca la teatru. Virginia începu să cânte
„Domnișori și domnișoare, cumpărați o mică floare”, dar se
opri. O ustura gâtul.
— Ia spune, Nae! îl întrebară pe Nae. Ia spune, ce i-a zis
Ceaușescu lui Nixon, bre?
— Ia zis: „Ce-mi dai, bre, Nixon? Și eu ce să-ți dau ție, bre?”
— Și Nixon ce-a zis?
— Nimic, acum se gândește. Mai bine cântă, bre, un vals
nemțesc!
Fiul Virginiei umflă burduful acordeonului.
— Nae!... Păi, nu toate valsurile sunt nemțești? observă
cineva.
— Nae, ești prost! zise Virginia, cu drag.
Pe nesimțite, căzu noaptea. Odată cu întunericul, se strecură
în încăpere un gând despre moarte.
— Ce dacă-i moarte la ficat? Păi, te întreb eu așa: spune tu,
n-o să murim și fără castravete? O să murim...
Întâi o luară în râs. Dă-o dracului de moarte, când ne-o fi
mai rău, așa să ne fie!... Apoi se lăsă o tăcere asemănătoare
210
ÎNTRE PRAHOVE
întunericului din cameră, gluma se stinse și un timp lung nu

se mai auzi decât ceasul cu pendulă. Gongul bătea din sfert în
sfert.
— S-a mai dus un sfert de ceas...
Virginia își aminti ca în vis, la București, era copilă... Au
dus-o la teatru. Se cuibărise în fotoliul de catifea, ca o vrabie
și abia răsufla. Hamlet, sau Othello, nu mai știa... Unul dintre
ăștia zbierase pe scenă și ea s-a speriat, cum se speria când
tună: „A mai trecut un ceas, în drumul nostru către moarte!...”,
strigase actorul, iar lumea-l aplaudase lung.
— Aprindeți lumina... Ce naiba, stăm pe întuneric ca la
bombardament? încercară să alunge tăcerea.
O cuprinse din nou sentimentul de la teatru, pe care atunci
nu-l pricepuse. Dar simțise atunci, așa cum doar copiii pot
pătrunde un lucru aflat dincolo de cuvinte, că era vorba de
moarte și de suferință și de ceva care încearcă în zadar să le
învingă și că, până la urmă, asta-i viața omului, lupta cu ele....
Vorbele lui Nicolae îi sunară ca într-un soi de testament.
— Am trăit noi? Spune tu, am trăit?...
— Am trăit, Nicule... Când am trecut cu trenul printre
Prahove, a plâns inima-n mine. Priveam din fereastra vago-
nului, mă uitam înspre Sorica. Enescu și Burt iar ne-au mai
mâncat o felie de fâneață. Și-au făcut case, exact acolo unde-i
locul cel mai bun, adică jos la drum. Parcă-i pământul lor.
— Le-a dat voie primăria să-și facă... Dacă acum au acte pe
teren, înseamnă că-i al lor.
— Primărie comunistă, primărie de tâlhari! Cum să fie
pământul lor, bre, că-i fâneața mea, fâneața mea de la tata, bre?
A lor? Iote-te! A lui Burt și-a lui Enescu? Iote-te la ei!... Când
211
regele i-a dat lui tata pământul de pe Sorica, i l-a dat de la

drum în sus, cum altfel? Și ăștia s-au așezat la drum, iar nouă
ne-au lăsat viroaga și râpa din deal... Iote-te! Tâlhari la drumul
mare! Măcar să plătim noi impozitul, Nicule, ca să se vadă că-i
al nostru.
— Pământul acum e al statului, Verginico, l-a furat statul și
nu mai ai ce plăti. Dacă te judeci, te face chiabur și te bagă-n
pușcărie.
Gongul bătu de 11 ori. Sunetul moale mai zăbovi o vreme
prin ungherele casei, apoi pieri și el, cum pier toate.
— Spune, am trăit? întrebă din nou Nicolae. Am trăit? Refu-
giați de trei ori... Am trăit, ori n-am trăit?
— Am trăit, Nicule!...
— Alungați de ruși, apoi de secui, apoi și de ai noștri... Am
trăit?
După ce cumpăni răspunsul, spuse ca și cum atunci răscum-
păra toate umilințele din cazarma Oradea Mare, lovitura de
armă primită în ochi, moartea lui când crezu că Virginia-i
moartă, degradarea, alungarea lui pe drumuri.
— Da, am trăit!
De o vreme, Tică se simțea rău. Slăbise mult, îi ieșeau umerii

prin haină, numai burta mai era de el. Burta i se umflase nefi-
resc de rotundă și, la apăsare cu mâna, clipocea și gâlgâia ca un
burduf plin cu vin. Nu mai avea în trupul lui pirpiriu, altădată
vânjos, niciun pic de vlagă.
Izbea de două ori cu târnăcopul și apoi trebuia să se oprească
pe marginea gropii, golit de puteri... Nemaiputând Tică săpa
gropile, morții începuseră să se adune buluc pe masa din casa
212
ÎNTRE PRAHOVE
rece, în așteptarea lăsării lor în groapă, fiind lucru bine știut că

aceștia nu pot aștepta la nesfârșit. Ceva trebuia făcut...
Stanca murise în urmă cu ani, iar fetele lor plecaseră în
lume, așa că Tică o vreme a trăit singur în cimitir – a trăit
cu morții. Fiindu-i din ce în ce mai greu, a căutat să-și ia un
ajutor. A întrebat în stânga și-n dreapta, la nimereală, dacă nu
vrea cineva să se facă gropar. Nimeni nu voia. Numai când își
pierduse nădejdea să aibă un ajutor, s-a trezit în cimitir cu un
lungan al nimănui, un slăbănog de vreo 40 de ani, care-i spuse
că-l cheamă Irinel și că vrea să fie ajutorul, ucenicul și calfa lui
Tică; iar Tică să-i fie lui magistru, adică maestru-gropar.
După aia, Tică se împăcase bine cu Irinel. Ucenicul era ascul-
tător și harnic, deși Tică nu-l putea deloc înțelege: Irinel ăsta
nu punea în gură nici măcar o picătură de rachiu, nu bea nimic,
nimic, nimic!... Ce gropar e ăsta?
Era murdar, brațele-i atârnau până la genunchi și toată ziua
ronțăia mere, morcovi sau țelină. În general, toată făptura slabă
și murdară a lui Irinel mirosea a țelină și a castravete, semănând
cu un morcov murdar, chiar atunci scos din pământ.
Oamenii, văzând cât era Tică de bolnav, l-au luat din cimitir
cu targa. L-au învelit într-o pătură și l-au dus cu căruța la
spitalul orășenesc dintre Prahove. Acolo, după ce l-au pipăit,
doctorii n-au stat prea mult pe gânduri. Imediat ce l-au apăsat
pe burtă și-au auzit cum clipocește și gâlgâie, i-au și scos lui
Tică dinăuntru, cu seringa, o căldare de apă.
Când au terminat, i-au spus în față:
— Domnu’ Tică! Dacă mai bei o singură picătură de rachiu,
o să mori pe loc.
213
Reîntors acasă – adică în cimitir – fără burta care-l trăgea în

jos și-i clipocea plină de apă, lui Tică i-a fost ceva mai bine.
Așa că a încercat să mai golească un păhărel de Te-am zărit
printre morminte. Imediat i s-a făcut rău. A încercat apoi un
pahar de Adio, mamă!, apoi unul de Bonjour, pământ!, dar și cu
acestea a pățit la fel, mursecat de o arsură îngrozitoare în partea
dreaptă, sub coaste.
Atunci și-a zis că doctorii de la spital avuseseră dreptate, nu
degeaba au ăștia atâta școală. Adică, gândi Tică, sosise ceasul
despărțirii sale de băutură și că, odată cu această despărțire de
rachiu, sosise și ceasul despărțirii sale de lume și de viață.
Nu și de cimitir...
Se știe că oamenii sfinți își presimt sfârșitul, putând spune
chiar și ceasul la care sufletul lor se va desprinde de trup,
apucând să urce către vămilor cerului.
Irinel-ucenicul, trăind atâta vreme între morți, popi, pomeni
și îngropăciuni, dobândise o oarecare cultură teologică –
dogmă, cult și rit – care-l predispunea la reflecție și meditație.
Însă Tică, cu toate că trăise și mai mult decât Irinel între morți,
popi, pomeni și îngropăciuni, Tică nu știa mai nimic de toate
astea.
Câtă vreme Tică fusese în spital, în locul lui săpase gropile
ucenicul Irinel. Așa că morții coborâseră nerăbdători în fundul
gropilor, iar camera rece fusese eliberată. Tică o găsi goală.
În acea seară, după ce-i ceru lui Irinel puțină colivă, Tică
se duse și se lungi pe masa rece, cu mâinile pe piept și cu o
lumânare aprinsă între degete.
De data asta, era invers. În camera lui Tică, ședea acum Irinel,
care clefăia o grămăjoară de morcovi. Prin deschizătura dintre
214
ÎNTRE PRAHOVE
odăi, îl privea pe Tică, tot așa cum altădată Tică se uita la morți
și uneori vorbea cu ei.
Afară moinea a iarnă târzie și se lăsase peste Prahove întu-
nericul.
— Irinel, tată..., gemu sfârșit Tică, lungit pe masa morților.
Nu aprinseseră lampa cu gaz, ședeau pe întuneric. Prin crăpă-
tura ușii, Irinel zărea mică flăcăruie din capul lumânării, care
tremura odată cu degetele lui Tică.
— Ce-i, nene Tică? întrebă Irinel, oprindu-se din mestecat.
„Se chinuie fără băutură, să-i dau să bea?”, gândi...
— Te arde la burtă, nene? Nu vrei să-ți ud buzele cu puțin
rachiu?
— Mă arde, tată! Dar nu-mi da rachiu, că de acum nu mai
am trebuință de niciun rachiu, pentru că mor...
— Nu mori, nene, vezi-ți de treabă! Ești verde, bre!, spuse
Irinel, știind de fapt că groparu-i pe ducă...
Că așa-i tot omul!... Nu-i poate spune cuiva că moare, tot
ocolește adevărul și-l minte în față. Cei doi încercară să se
privească ochi în ochi, dar era prea întuneric. Irinel știa că Tică
nu-l crede, după cum Tică știa că nici Irinel nu credea c-ar fi
fost crezut. De cele mai multe ori, dansul ăsta al prefăcătoriei
ascunde și teamă, și rușine. Teamă, să nu iei în suflet ceva din
durerea lui, astfel încât treaba asta să te doară și pe tine. Rușine,
pentru că, fără să fii cu nimic mai breaz decât el, tu o să trăiești,
iar el o să moară. Și ai vrea să treacă neobservată această cădere
a sorții tocmai pe capul lui, ca și cum te-ai teme că, dacă soarta
ar face o alegere mai dreaptă, ai putea fi tu în locul acelui muri-
bund, adică să mori tu și să trăiască el.
215
Așa că, dă-i înainte, omule viu! Prefă-te!... El e în stadiu

terminal și curând moare, dar tu învață-l să bea apă cu lămâie,
să facă exerciții de respirație, meditație Zen, să mănânce natu-
rist...
— Irinel, tată! Până dimineață, mor...
— Nu ți-e frică, nene? uită Irinel să-l mai mintă. Nu ți-e
frică să dai ochii cu Dumnezeu?
— Nu, tată, nu mi-e frică. Dumnezeu mi-a pus de atâtea
ori mâna sub cap... Pe atunci eram tânăr, beam și mă trezeam,
beam și mă trezeam. Nu umblam tot timpul beat, ca acum, mă
mai și trezeam din beție. Tânăr, coboram prundișul Prahovei,
plouase și dârdâiam ud până la piele. Țiganca m-a primit sub
fustele ei, niște fuste largi cât cerul curcubeului, mă, Irinel...
Țiganca era frumoasă. Cu o mână-mi turna pe gât afion –
dracu’ știe ce fel de rachiu blestemat e ăsta, afion – cu altă mână
mă îndesa în ea. Era așa lacomă și nesătulă, că mă îndesa de
parcă voia să mă vâre în ea cu totul, tată! Până la gură, la nas și
la urechi... După ce mi s-au potolit zvâcnirile, iată numai ce-mi
zice: „Hai la baba, mă! Hai să-ți ghicească baba!”.
Dar nu era babă, Irinel... Ci o fetișcană de 15 ani, cu ochi
adânci ca o fântână noaptea, în care se poate oglindi doar o
singură stea – te scăldai în privirea ei, Irinel... „Tică, dă-mi
palma, bre!” zice magraoanca... „Linia asta, care umblă dintr-o
parte-n alta, ești tu, umbli beat... Către capăt, linia se îndreaptă.
Dar după ce se îndreaptă, intră-n pământ. Ești tot tu, Tică,
dar aici ești treaz. Înseamnă c-ai să mori când te trezești din
beție...”
— Bine, nene, fu Irinel de acord. Hai să zicem că așa o fi,
cum ți-a ghicit fata, deși eu nu cred nici în vrăji, nici în ghicit,
216
ÎNTRE PRAHOVE
adăugă Irinel. Cred numai în Mântuitorul nostru... Zici că nu

ți-e frică de Mântuitor, nene?
— Nu, Irinel... Când se împiedică, copilului și bețivului le
pune Dumnezeu mâna sub cap.
— Sufletul, nene – dacă o fi cum zici matale, că-n noaptea
asta te părăsește – iese din mata și o apucă pe calea cerului,
nene... Merge și se duce, merge, și se tot duce, nene, merge
către răsărit...
— De unde știi tu? fu Tică neîncrezător. Vorbe de popă,
Irinel... Sufletul e un abur, este ca ceața și se duce acolo unde-l
bate vântul. L-am văzut de atâtea ori cum umblă printre
morminte... Se proțăpește în vârful câte unei cruci și șade acolo
sus, în vârf, unde zici „În numele tatălui...”, șade acolo și-i ușor
și alb ca lumina lunii. Apoi e luat și dus cu ea de prima adiere
ce vine de pe Caraiman. Dimineață, să te uiți în vârful crucii,
Irinel, și-o să mă vezi...
— Știu de la sfinți, c-au lăsat mărturie..., nu se lăsă Irinel.
Sufletul matale, nene, o să meargă spre răsărit, înconjurat într-o
veselie de îngerii buni, chiuind și jucând hora, ca la nuntă.
Dar deodată, stai așa, nene! Hop-hopa! Te oprești ca trăznit!
Vrei să faci un pas mai departe și nu mai poți. Că acolo dai
peste prima vamă!...
Stai! Stop! E ca o barieră, nene, ca o haltă de tren.
Acolo te așteaptă duhurile rele, ieșite din Iad ca să te vadă
tocmai pe mata. Duhurile rele ies și-i dau în lături pe îngerii
buni, îi pun pe fugă și se pun în locul lor, dracii. Apoi dracii te
iau la înjurat și la beștelit, de n-ai treabă... Nu-i poți minți, să
nu-ți treacă prin cap, nene! Ăștia pot citi în sufletul omului, că
de aia-s draci, nene...
217
— I-auzi, Irinel..., se miră Tică.

— Știi ce fac ăștia, la prima vamă, nene?
— Nu știu, Irinel..., de unde să știu? abia se auzi Tică.
— Trag din magazia Iadului un fel de cumpănă, nene, un
flântar68. Și apoi se-apucă dracii, nene, să grămădească într-o
parte a flântarului vorba deșartă, înjurătura de lucruri sfinte,
batjocura, flecăreala, vorba deocheată și porcoasă ce-ai zvârlit
mata, la viața matale, din gură...
Ai spus mata atâta vorbă de lauda lui Dumnezeu, încât să
coboare flântarul în partea cealaltă? N-ai spus, nene...
Degetele lui Tică tremurau tot mai tare, gata-gată să stingă
lumânarea înțepenită între ele. Nu tremurau de la ceara fier-
binte care le picura, pe asta Tică n-o mai simțea, ci pentru că
se oprise din băutură.
— Vorbă spurcată, batjocură și flecăreală, eu nu am zis!
suspină Tică. Dar la viața mea, să știi că am înjurat vârtos,
mă, Irinel!... De câte ori mi-a venit să plâng, am înjurat. L-am
înjurat pe Ion, că mi-a furat banii. Am înjurat-o și-a bătut-o pe
Stanca, le-am înjurat pe fete. Și i-am înjurat pe morți. Nu știu
cum e la alții, dar mie înjurătura mi-a făcut bine, Irinel, că mi-a
răcorit sufletul și m-a făcut un om mai bun...
— Dacă scapi din prima haltă, dracii te înhață la cea de-a
doua, nene... Aici te întreabă dacă ai mințit.
— Dar câte la număr sunt toate vămile astea, bre? Câte vămi
ale văzduhului sunt cu toatele?, întrebă aproape auzit Tică. Mai
sunt multe?
— Douăzeci!
68. Balanță
218
ÎNTRE PRAHOVE
— Ce multe..., i se păru ucenicului că aude cum își ia zborul

un fel de oftat lung, lung, ca dintr-un adânc...
„Ăsta fost sufletul... A murit înspăimântat”, își zise Irinel.
Apoi, lăsă morcovii și se uită atent prin deschizătura dintre
uși. Lumânarea dintre degetele lui Tică acum nu mai tremura.
Flăcăruia ardea liniștit, suind subțire spre cer.
La înmormântarea lui Tică a urcat pe deal puțină lume.
Pomana lui a fost sărăcăcioasă, doar câțiva colaci, puțină colivă
și un strop vin. Însă groapa pe care i-a săpat-o Irinel a fost una
dintre cele mai frumoase construită vreodată pe dealul Dintre
Prahove – adâncă, având marginile drepte și colțurile puse la
vinclu, o adevărată construcție în jos – așa cum se cuvine gropii
de veci a unui maestru gropar..
Lumea nu-i dreaptă. Terenurile de tenis poartă numele unor
sportivi legendari ca Suzanne Lenglen, sau Philippe Chatrier;
terenurile de fotbal, pe ale unor fotbaliști ca Ion Oblemenco...
E adevărat, aceștia ne încântă privirea cu frumusețea trupului,
cu armonia și măiestria mișcărilor din teren, dar în urma lor nu
rămâne decât fum, gol, sau ceea ce azi se cheamă, cu un termen
modern, entertainment. Dar ia gândiți-vă o clipă cum ar arăta
lumea, rămasă cu morții neîngropați...
Ar fi trebuit ca acest cimitir cocoțat în vârful muntelui, aflat
atât de aproape de cer, să poarte numele groparului care și-a
închinat viața slujirii morților, acelui gropar care l-a iubit, l-a
săpat și l-a îngrijit ca pe un ghiveci cu flori: cimitirul Tică
Zangor.
Primăria Dintre Prahove ținea un taur de montă, sălbatic și

fioros.
219
Îl aduseseră de undeva din Bărăgan, unde, după ce taurul

omorâse o vacă și-i rănise grav pe îngrijitor și pe medicul
veterinar, voiseră să-l ducă la abator. Printr-o întâmplare, află
de treaba asta primarul Dintre Prahove, căruia îi trebuia la
gospodăria comunală un taur de prăsilă, taur harnic la fecundări
și unul de soi bun. Din punctul ăsta de vedere Bebe se dovedise
a fi fost foarte bun, căci însămânțase vacile din Bărăgan cu
niște viței mari și sănătoși.
Problema era alta...
Primarul se duse la cooperativa din Bărăgan, să-l aducă pe
Bebe. Deși luase cu el cinci oameni puternici și pricepuți la
mânatul vitelor, adusul lui Bebe fusese o treabă cât se poate
de grea. Iar unii dintre văcari se aleseseră cu răni cumplite în
burtă, date de coarnele și copitele lui Bebe.
După ce-l împinseră cu țepușe pe Bebe, să-l bage în țarcul
gospodăriei – un țarc din gratii groase, ca la grădina zoologică
– nimeni nu s-a mai putut apropia de el.
Bietul țăran venise cu vaca – venise tocmai din Comarnic,
trăgând vaca de sfoară – să o monteze cu Bebe. Iar acum, nu
era chip să facă treaba pentru care venise, căci Bebe își pierduse
mințile. Fusese înfășurat pe după gât cu un lanț de căruță,
având capătul celălalt legat de un drug de fier; iar drugul de fier,
legat de un trunchi de stejar, care zăcea acolo cine știe de când.
De cum a simțit lângă el vaca în călduri, Bebe a smucit drugul
și-a rupt lanțul. Mugea cu coarnele în jos, scurmând din copite,
și înconjurând țarcul în alergare, ca la corrida. Fugind, Bebe își
izbea boașele69 cu genunchii din spate, boașele-i atârnau bălăn-
gănite și umflate, ca două vinete mari, iar asta-l înfuria și mai
69. Testicule
220
ÎNTRE PRAHOVE
tare. Pesemne că îl durea – ca și pe om, de altfel – pentru că-l

întărâta tot mai abitir și era tot mai furios.
Tocmai atunci se ivi lângă țarc Ion. Sosise mulțumit de la
gară, cu portofelul plin. S-a oprit și el în fața țarcului, lângă alți
gură-cască, aprinzându-și o țigară. După ce s-a dumirit de ce
se întâmpla acolo, Ion a spus:
— Intru eu, măi, fraților... Ce stați proțăpiți, măi, ca momâile
și vă uitați ca proștii? Deschide, bre, să intru cu vaca la Bebe!
— Nu te băga acolo, nene Ion! Te omoară, bre!, se văitară
oamenii. Nu vezi ce ochi roșii are dalacul70 dracului? Ăsta-i
turbat!
— Turbat, pe dracu’! Vrea vaca, mă, aia vrea! Vrea să se suie-n
cârca ei, mă... Aia vrea! Cum umblați și voi, mă! Cum umblați
și voi, mă, cum gâfâiți și voi după... după aia! Ia dă-mi vaca,
bre!, ceru Ion țăranului funia.
Fără a mai sta pe gânduri, a intrat la Bebe, cu vaca după el.
Oamenii rămași afară au împietriseră.
În țarc, întâi taurul s-a apropiat încet de Ion.
Câteva femei strigară speriate: „Îl omoară!...”. Una dintre ele
a leșinat. Copiii își puseseră mâinile la ochi. Florinel începuse
să plângă. Primarul strigă pe deasupra tuturor:
— Stai, Ioane! Stai, nene Ion!
Lumea îl iubea pe Ion. Se spunea despre el – fie Ion ăsta hoț,
fie nehoț – că nu găseai Între Prahove om necăjit sau copil
orfan, pe care să nu-l fi ajutat cândva ori cu bani de furat, ori
de nefurat, asta era treaba lui, ce treabă avem noi?...
De vreun an, Ion îl luase de suflet pe copilul orfan al Agafiei,
pe Florinel. Când maică-sa a murit, tot Ion a îngropat-o,
70. Boală a vitelor, antrax
221
plătind el popa, coșciugul și pomana. Iar pe copilul de 11 ani

l-a luat să stea cu el, în camera de lângă Nae. Din acea zi, lui
Florinel nu i-a mai lipsit nimic. Iar dacă vreodată se întâmpla
să rămână fără zahăr sau salam, le găsea alături, în dulapul lui
Nae.
Numai ceva îi rupea inima lui Ion. Copilul îl iubea așa de
tare, încât atunci când Ion pleca undeva și rămânea mai mult
timp, ocupat cu vreun furtișag, pe Florinel îl prindea groaza,
ca atunci când murise mamă-sa și se trezise singur pe lume.
Atunci copilul se îmbolnăvea la gândul că-l pierde și pe Ion și
că iar va rămâne singur.
Bebe s-a apropiat fornăind și a mirosit palmele lui Ion. Apoi
s-a lăsat scărpinat după urechi.
— Hai, Bebe! Hai, că ți-am adus nevastă, bre! zise Ion.
După ce Ion l-a scărpinat, Bebe s-a dus la vacă. Întâi i-a
dat târcol și a mirosit-o în jurul cozii. Apoi, cu mare grabă,
a înghesuit-o cu coarnele într-un unghi îngust al țarcului, de
unde vaca nu mai putea da înapoi. În lumea de azi, asta s-ar
numi intimidare, hărțuire, chiar viol. Dintr-un salt, Bebe fu în
spinarea ei, iar vaca se cocoșă, crăcănată sub sutele de kile ale lui
Bebe. Taurul se învârtoșă. Suflând greu ca buhaiul, încercă să o
împlânte. Dar nu nimeri, căci împingea pe lângă locul cuvenit.
— Nu acolo, Bebe! Nu acolo, bre, zise Ion. Tu nu vezi, mă?
Vrei ca spurcații de pederaști? Nu acolo, bre!
Plin de înțelegere, Ion îl apucă pe Bebe de mătărângă, pe care
i-o îndreptă cu vârful către locul potrivit. În final Bebe nimeri
unde trebuie, iar vaca păru mulțumită, căci mugi ușor, cu capul
sucit către el.
222
ÎNTRE PRAHOVE
După ce se încredință că Bebe era pe drumul cel bun, Ion îi

trase una cu palma peste fund, încurajându-l:
— Așa, tată! Dă-i înainte, Bebe! Așa, bre! Dă-i! Trage-i!
După acestă întâmplare, încercară și alții să facă isprava lui
Ion. Dar se aleseseră și cu vaca împunsă în burtă, și cu taurul
scăpat din țarc.
Văcarii se salvaseră cu fuga, cocoțați pe garduri.
Taurul, mugind înfricoșător, o apucă pe străzile Dintre
Prahove, băgând groaza în lume. Prăvăliile traseră obloanele,
copiii fugiseră să se ascundă în dosul gardurilor, într-o clipă
în tot orășelul se răspândise vestea că Bebe scăpase, și acum
părea un loc pustiu. Se trăseseră obloanele până și la cârciuma
Șoș, unde nu fusese închis niciodată, nici chiar când americanii
bombardaseră orașul Ploiești.
Florinel, auzind și el spaimă și țipete, se ascunsese în casă.
Tremura de unul singur, pentru că Nae era în excursie cu pensi-
onarii. Ion încă nu se întorsese de la gară.
Ion nu mai era ce-a fost... Hoț internațional, cunoscut și
respectat de vameși, conductori de tren, chiar și de polițai. Nu
mai fura din București până la Viena – pe vremuri, se urcase
de câteva ori chiar și-n Orient Expres... – pentru că și pe Ion îl
lovise comunismul, după cum îi lovise pe toți întreprinzătorii.
Acum, Ion făcea numai ruta Brașov – Câmpina, suindu-se
de obicei la Brașov. La Câmpina, cobora să mănânce ceva pe
peron și să bea apă de la cișmeaua publică a CFR-ului, apoi lua
trenul înapoi. Se dădea jos Între Prahove, destul de mulțumit.
Întorcându-se, Ion află în gară că scăpase Bebe.
— Și unde-i acum taurul, bre? îi întrebă pe oameni.
223
— S-a tot izbit în gardul fabricii de bere, până l-a dărâmat!

Apoi s-a dus direct la groapa de borhot, parcă a știut unde să
scurme cu copita... A tot rumegat din borhotul ăla cu drojdie,
până s-a umflat. Acum e beat turtă și face prăpăd...
Ion s-a îndreptat și el către fabrica de bere. A intrat în curtea
fabricii prin spărtura făcută de Bebe și, într-adevăr, l-a găsit pe
Bebe beat mort, rumegând borhotul alcoolizat.
Fără teamă, Ion a rupt din pom o nuielușă.
— Hai, Bebe! Să mergem, bre!
Taurul s-a răsucit fulgerător, cu coarnele îndreptate spre el.
Se proptise pe picioarele dinapoi, gata să se izbească cu sutele
lui de kile în omulețul slab, scund, știrb, care-l certa cu nuiaua...
— Hai, Bebiță, haide tată!
Dar cum auzi vocea lui blândă, Bebe se înmuie ca mielul,
lăsându-se tolănit pe-o parte în borhot, ca și cum ar fi vrut să
tragă un pui de somn.
După vreun ceas, Ion îl trezi.
— Scoală, Bebică, scoală! și-l purtă ușurel, cu nuielușa de la
spate, până înapoi în țarcul gospodăriei.
A doua zi, Ion a fost angajat la primărie, pe funcția de îngri-
jitor animale, cu o leafă fixă de 300 de lei pe lună.
De bucurie, în acea seară, a băut cu niște oameni din Vale. Dar
nu au băut la Șoș, ca de obicei, ci în partea cealaltă a satului. Au
băut până către miezul nopții, apoi și-au luat rămas bun și Ion
s-a întors prin celălalt capăt a străzii.
Florinel se speriase și de data asta. Mereu când Ion întârzia,
i se părea că rămâne fără el. Atunci plângea și înjura îngrijorat,
fumând nervos țigară de la țigară. Și de data asta îl aștepta în
224
ÎNTRE PRAHOVE
fața porții, privind către capătul străzii, către capătul din care
se venea de la cârciuma Șoș.
Ion, nicăieri... Într-un târziu, copilul auzi pașii lui, pe care-i
cunoștea bine, pentru că-i așteptase înfrigurat de atâtea și
atâtea ori. Se întorcea Ion. Dar acum venea din celălalt capăt al
străzii, nu dinspre Șoș.
Când se apropie de copil, Ion auzi:
— Pizda mă-tii, Ioane!...
— Ce-ai, bre? se miră Ion. Ce te umfli așa la mine, bre?
— Păi, cum, mă? îl certă copilul, că Ion nu pricepea.
— Ce-ai, bre? făcea Ion pe prostul, deși ochii începuseră să i
se ude cu lacrimi.
— Păi, eu te aștept pă colo, mă?
— Da, mă! Și?...
— Și tu vii pă dincolo, mă? se îneca copilul a plâns...
— Lasă, bre, nu te mai necăji...
— Păi, cum, mă? Eu te aștept pă colo, și tu vii pă dincolo,
mă?!... Pizda mă-tii, Ioane!
— Lasă, mă... Hai să intrăm, bre! Am adus o bucată de salam
și-o sticlă de lapte. Luăm de la Nae mălai, facem mămăligă și
mâncăm, Florinel!
— Păi, cum, mă? Eu te aștept pă colo, și tu vii pă dincolo,
mă?!..., sughița copilul...
Ion a murit în picioare și cu ochii deschiși. A furat cinstit,
harnic și neobosit până în ultima lui clipă. Într-o seară, au dat
peste el în tunelul gării. Ședea în fund, sprijinit de perete și cu
mâna la inimă.
— Ioane, ți-e rău, nene? întrebă unul.
225
Ion zâmbea. Se întorsese de la Câmpina mulțumit și cu

portofelul plin. Când s-a dat jos din tren, o durere în piept,
atât...
— Dumnezeule, e mort! țipă o femeie. Nu vezi că zâmbește,
dar nu mai suflă? zise femeia. Dar nu mai suflă? E mort! Ion e
mort! Vai!...
La înmormântarea lui Ion a fost toată suflarea Dintre
Prahove. Au bătut clopotele îndelung, ca la sinistru. Celor care
treceau cu trenul, auzind din tren cum se trăgeau clopotele în
dungă, li se păru că era incendiu sau inundație. Coborâse în
oraș o tristețe sfâșietoare, ca la înmormântările regizate ale
șefilor comuniști, când oamenii sunt obligați să plângă.
Dar acum nu-i obligase nimeni. Umblau cerniți, fanfara
cânta de moarte, iar taurul Bebe în acea zi nu s-a mai atins de
mâncare.
Un munte de jerbe funerare nu încăpuse peste mormântul lui
Ion, revărsându-se și peste mormintele alăturate.
Din familie, la înmormântarea lui Ion fuseseră doar Virginia,
cu fiul ei și cu Nae. Fiicele Virginiei nu s-au dus la înmormân-
tare, sub motive adevărate, sau mințite, Dumnezeu știe! Noi
credem că mințite... Una, că trebuia să meargă la un botez; alta,
că la o nuntă – chestii cusute! Cum să fie ele văzute că plâng un
hoț... Virginia și fiul ei l-au plâns.
Deodată, în vârful muntelui de coroane de pe mormânt, apăru
o imensă coroană de garoafe albe, cea mai mare dintre toate.
Mâna care o așezase, însă, se făcuse nevăzută, iar pe panglica
mortuară nu scria din partea cui era, cine își exprima durerea
pentru moartea lui Ion. Scria doar ceva foarte misterios și de
neînțeles: „Timpul tău s-a făcut eternitate. Rămâi cu bine, prieten
drag!”
226
ÎNTRE PRAHOVE
— Verginico! șopti Nae.

— Ce-i, Nae?
— Vezi coroana aia albă, aia din vârf ?
— O văd, bre... Ce-i cu ea?
— E de la Mafie, bre! Ascultă-mă pe mine, e de la Mafie. Păi,
unde crezi dumneata că pleca Ion și rămânea acolo cu zilele?
La Mafie, Verginico! Dacă-l întrebam unde, el tăcea, cu ochii
în jos. E de la Mafie, bre!
— Taci, Nae! Să auzim slujba... Veșnica pomenire! Nae, taci!
Iote-te!
— E de la Mafie, bre! De unde crezi dumneata că avea Ion
atâtea parale? Avea banii de la Mafie, bre!
În timpul ăsta, preoții turnau vinul pe colivă și stropeau
groapa săpată lui Ion de către Irinel, noul gropar.
— De unde crezi dumneata că avea atâtea parale, bre?
— Nae...
— Ce-i, bre?
— Nae!
— Ce-i, bre?
— Ești prost!
Sunt oameni care n-ar trebui să moară. Dar ei mor, pentru că

moartea are prea multă libertate. Pe cei mai mulți, moartea îi ia
la grămadă, secerându-i cu coasa, de asta se și spune că aceștia
cad secerați. Dar, pentru caracterele nobile are instrumente
psihice, adică sufletești, cele mai ucigătoare dintre acestea fiind
neobrăzarea și aroganța. Așa l-a doborât și pe Nicolae. Ce n-au
227
putut găgăuzii, nici secuii, nici comuniștii noștri, au izbutit să

facă îngâmfarea și nerușinarea.
Se spune că prea multă libertate strică. În societate, prea
multă libertate strică, pentru că libertatea fără nicio fărâmă de
constrângere înseamnă doar mici, bere, manele și alte plăceri
asemănătoare scărpinatului când ai mâncărimi, care-i știut că
omoară mintea și usucă sufletul. Libertatea devine astfel un
contrariu al ei, un fel de democrație ca la noi. Chiar Saint-Ex.
o zice: fără constrângere, nu există libertate.
Apoi, moartea nu-i nici om, nu-i nici societate. De fapt, nici
nu știm ce este, doar bănuim... O fi clipă, trecere, despărțire, o
fi un început? Prăbușire în nimic?
Ce știm bine, însă, e că-i un blestem care ne umple de groază.
Ca și munca, aia lăudată de Marx – alt blestem... Omul ispitit
a greșit și a mușcat mărul, găsind-o. După ce-a dat de moarte,
bunul Dumnezeu n-a vrut să-i pună morții ceva mai multă
frână, s-o tempereze, adică să-i facă un fel de cod penal, un
regulament, să-i pună ceva opreliști și nu s-o lase de capul ei să
izbească în stânga și-n dreapta, la nimereală.
Înadins n-a vrut Dumnezeu s-o potolească, pentru că, în
desele întâlniri cu moartea, ale altora, să ne gândim și noi, cei
rămași – nemuritori de-o clipă! – că poate ne înșelăm și ne-om
ciocni cu ea te miri când, te miri cum...
La câteva zile după plecarea Emmei, lui Nicolae i s-a făcut
rău. O slăbiciune de moarte i-a cuprins tot corpul, pe față i se
puse o paloare de mort, ca o mască, iar amețeala îi învârtea toți
pereții casei, încât abia mai putea să se ridice de pe scaun. Pe
vremea aia nu sunai la 112, ca azi, să vină ambulanța să te ia,
încă nu existau chestiile astea moderne. Trebuia să te descurci
228
ÎNTRE PRAHOVE
altfel. Fiul lui Nicolae a luat din gară un taxiu și l-a dus pe
taică-său la spital.
La urgențe, țipenie de om. Nici acolo nu era ca azi, adică să
aștepte oamenii în picioare, împingându-se și certându-se la
coadă, și numai după ce așteptau un ceas, sau chiar o zi, două
zile, să intre la doctor – triați și chemați înăuntru pe coduri de
urgență.
La urgențe nu era nimeni, doar un bețiv care dormea într-un
colț. O soră grasă ședea crăcănată pe patul de consultații, cu
pachetul de țigări în poală. Sora fuma țigări Snagov și, din când
în când, mușca între fumuri dintr-un sandviș cu salam de Sibiu.
Doctorul de urgențe era sus în spital, se nimerise atunci să
fie de gradă chiar șeful secției chirurgie, un om important. Dar
la ora aia șeful secției chirurgie dormea, iar sora care fuma
Snagov știa că șeful secției chirurgie se supără dacă-l chemi
pentru prostii.
De obicei, când era de gardă, șeful dormea chiar acasă la el,
dormea în patul lui. În spital lăsa numai lumina aprinsă în
cabinetul său – cum făcea pe vremuri Lenin, la Kremlin – ca să
creadă toată lumea că-i acolo, în cabinet, și că lucrează.
Omul avea nevoie de bani. Leafa lui era bunicică; gărzile erau
plătite binișor; dar grosul câștigului – fără de care, după cum
zicea el însuși, mai în glumă, mai în serios, ar fi murit de foame
– era ciubucul, adică plicul cu bani îndesat în buzunarul său
căscat, să încapă plicul cu ușurință, de către rudele disperate ale
bolnavilor care așteptau să fie operați de urgență.
Vorba lui Ion Zangor, hoțul internațional: „Nu fără aer nu
poți trăi. Nu poți trăi fără bani!”.
229
Dacă bolnavul scăpa cu viață, toată lumea era mulțumită,

rudele îl luau acasă, doctorul își lua banii. Dacă însă acesta
murea, chirurgul se enerva cumplit, pentru că în acest caz
nedorit trebuia să recurgă la un gest moral, iar asta îi cerea
un efort peste puterile sale. Îi dădea înapoi văduvei jumătatea
banilor din plic, ca să aibă femeia bani de înmormântare – adică,
făcea cu ea exact Fifty-fifty! – părându-i-se cinstit să păstreze
cealaltă jumătate pentru el, doar nu degeaba făcuse șase ani de
facultate și încă șase de rezidențiat, ca să plece acasă, ditamai
doctorul după operație, să plece acasă cu nimic...
Fiul Virginiei începu să arunce cu banii chiar din acea seară.
Întâi îi dădu 50 de lei portarului. Apoi, sorei care fuma
Snagov îi băgă în buzunar un plic umflat, ca și cum sora ar fi
fost doctoriță, îi sărută galant mâna și-o rugă să-l cheme pe
doctor. Ea se înroși de plăcere, își luă inima-n dinți și sună la
cabinetul șefului de secție.
Dormind acasă, ca de obicei când era de gardă, șeful secției
chirurgie lăsase în cabinetul său un stagiar, să păzească tele-
fonul.
Ajunși aici, trebuie să facem câteva observații, care, după cum
veți vedea mai departe, sunt destul de importante și-și au rostul
lor.
Nu se știe de ce, la doctori nu-i ca la toată lumea. Cu ei, totul
e altfel. Stagiarii lor nu se numesc stagiari, ca la ingineri, notari
sau avocații începători... Nu! Ăstora le zice rezidenți.
Apoi, doctorii au atâtea și atâtea alte obiceiuri, expresii, ticuri
și mimici, foarte greu de înțeles pentru un om obișnuit... Toate
aceste chestii pe ei, pe doctori, îi ridică undeva unde tu – care,
pe deasupra, mai ești prăpădit, bolnav și speriat –, trebuie să
230
ÎNTRE PRAHOVE
privești foarte sus, trebuie să te uiți atât de sus, încât nici nu

poți să ajungi acolo cu privirea.
Odată la câteva zile, dimineața pe la ora 10, în saloanele
adormite se instituie câteva momente de groază. Totul poate fi
asemuit cu un cutremur, unul mic, să zicem unul cam de gradul
5 pe scara Richter.
Deodată, ușile se izbesc de perete, geamurile tremură, infir-
mierele urlă la bolnavi. Infirmierele îi somează să se bage în
pat, cu pătura trasă până sub bărbie – unii dintre ei se sperie
așa de tare, încât, dacă n-au plosca sub fund, se scapă pe ei –, iar
apoi le auzi din off pe asistentele panicate, țipând ca la teatru:
— Vizita mare! Vizita mare! Vizita mare!
E bizar faptul că niciodată asistentele nu anunță o vizită
mică. De ce nu există și niște vizite mici? Puteți să-mi spuneți?
Ele anunță numai și numai vizite mari, toate vizitele din spital
sunt numai și numai vizite mari, curios lucru... Iar asta creează
un anumit dezechilibru, un fel de monotonie spitalicească, care
face simțită nevoia unui break, înțelegeți? – a unui break, ca să
vorbim ca-n ziua de azi, a unui break... Se simte, deci, și nevoia
unei vizite mici. Sânta Maria Mare- Sânta Maria Mică, alb-
negru, dulce-amar, treaba mare-treaba mică, vizita mare-vizita
mică... Se simte nevoia unor vizite mici.
E un biet spital de oraș. Dar lor le place să intre cu mare
pompă, ca la marile amfiteatre ale marilor universități de medi-
cină ale lumii...
Întâi intră șeful, făcând pe profesorul, deși el nu-i niciun fel
de profesor, ci-i un simplu doctor de spital orășenesc. Intră
țanțoș, urmat de doi-trei doctorei mai mici, adică rezidenții.
Profesorul șade cu spatele la bolnav, zornăind grăbit un inel
cu niște chei (ca să se observe de toată lumea că profesorul e
231
presat de timp) în vreme ce rezidenții îi explică, pe rând, boala

celui din pat – acum mort de frică, nu de boală – precum și
tratamentul ei.
Deodată, intră grăbită asistenta șefă. Pare supărată și capri-
cioasă. Ea îl anunță pe profesor că-i chemat la telefon.
— Cine-i, dragă? întreabă profesorul, nemulțumit că i se
întrerupe vizita mare.
— Vă caută soția, spune asistenta, cu un ton care arată că știe
ea cine îl caută.
Îl caută amanta, iar asistenta e geloasă. Profesorul lasă cheile
și ridică telefonul.
— Iartă-mă, dragă, se scuză cu voce caldă, baritonală, voce
de șef de secție. Sunt obosit, dragă! Chiar acum am ieșit din
plagă...
Apoi își aprinde o țigară străină.
Omul a ieșit din plagă... Adică, chiar acum a ieșit din operație,
a ieșit din plagă, înțelegeți?... Înțelegeți voi? Din plagă!
Probabil, toate acestea sunt spre folosul pacientului și pentru
gloria medicinei românești. De pildă, o respectabilă și frumoasă
doctoriță îmi povestea ceva ce domnia sa consideră extraor-
dinar de important. Poate că doctorița despre care vă vorbesc
mai uitase câte ceva dintre lucrurile învățate în facultate... Dar
domniei sale îi rămăsese pe vecie întipărit în minte și-i deve-
nise un crez ceea ce le-a spus, în anul șase, profesorul de medi-
cină socială
— Să vă intre bine în cap! strigase la ei profesorul de medicină
socială. Să țineți minte! Doctorul, dacă-i doctor adevărat,
trebuie să aibă casă, mașină și să fie bine înțolit. Adică, să aibă
bani să-i întoarcă cu furca... În fața bolnavului, doctorul trebuie
să fumeze numai țigări străine, țigări scumpe. Iar dacă vreun
232
ÎNTRE PRAHOVE
amărât de bolnav îndrăznește să-l întrebe pe doctor ceva pe

stradă, să-l întrebe ceva legat de boala care-l chinuie, doctorul
să-i poruncească aceluia cu scârbă și dispreț: «Dezbracă-te, mă!
Dezbracă-te, mă, chiar aici, în stradă, mă, să te consult!...». În
felul ăsta, pricepe și nesimțitul de bolnav că, dacă te întâlnești
cu un doctor, nu te tragi cu el de nădragi!
Rezidentul a coborât de undeva din spital, cu ochii lipiți de
somn. Fiul Virginiei îi îndesă și lui câteva pachete de Kent.
Tânărul se trezi imediat din amorțeală, ca stropit cu apă rece.
Rezidentul începu să-l privească mai atent pe Nicolae. Se
pare că l-a izbit înfățișarea frumoasă a acestuia, care părea leit
un Sadoveanu bătrân, frumos și curat...
Deși aflat la capătul puterilor, palid și sfârșit de boală, ceva
din ființa bătrânului părea nobil și semeț. Rezidentului îi trecu
prin cap – citise de curând un roman cu boieri – că în viața
lui trecută, bolnavul ăsta frumos fusese un boier bogat, care
avusese multe femei frumoase și grajduri cu cai arabi scumpi,
cai de curse, că boierul ținuse la conac slugi credincioase, lângă
o șatră de țigani robi. Și-l imagină pe Nicolae tânăr, frumos
și desfrânat, făcând chefuri cu țigănci goale, care-i dansau
geamparale pe masa plină cu icre negre. Îl văzu apoi pe boier
agitând sticla de șampanie și, după ce dopul pocnea ca pușca
de vânătoare, stropindu-le din cap până-n picioare pe țigăncile
despuiate, cu cea mai scumpă șampanie franțuzească.
Tot în noaptea aia, nu se știe cum izbuti, fiul Virginiei îl
aduse de acasă pe șeful secției. Mai apoi, nepotu-său – student
la TCM pur71 – îl întrebă cum de reușise treaba asta, tocmai
pe șef.
71. Exista facultatea TCM, cu mai multe secții. Una dintre ele, tot TCM.
Studentul la TCM, secția TCM, vorbea cu mândrie că-i student la TCM
pur. Ca despre un metal nobil, ca despre Sfânta Fecioară...
233
— Cum de-ai ajuns la el? Că ăsta-i om mare... Nu s-a supărat?

Și apoi, ăsta nici nu-i bețiv, să zici că-l prinzi prin cârciumi...
— Nu-i bețiv. Dar e afemeiat!... Am întrebat în stânga și-n
dreapta și iată omul: când o cheamă pe asistenta șefă, aia știe de
ce o cheamă și se duce la el în cabinet direct fără chiloți.
Tot în acea noapte, șeful de secție ordonă ca Nicolae să fie
dus într-un salon și, a doua zi, să i se facă niște analize. Deși,
sublinie șeful, rezultatele lor vor fi cu totul nerelevante pentru
că el, ca șef de secție... El știe de pe acum despre ce-i vorba și
singurul lucru care rămâne de făcut este operația pe stomac!
— Melenă, dragă, adăugă, ca pe un lucru de nimic. Melenă!
Spune, moșule, nu-i așa c-ai făcut sânge la budă? îl întrebă pe
Nicolae, fără să-l privească și zornăind grăbit cheile.
Sfârșit și cu o paloare de mort, aproape inconștient, Nicolae
n-a înțeles ce fusese întrebat.
— Moșule! Dar când te-ai șters la cur, n-ai văzut sânge pe
hârtie? se enervă profesorul. Când te-ai căcat...
Nicolae acum pricepuse. La atâta mitocănie și neobrăzare nu
mai vru să răspundă. Încercă cu greu să le întoarcă spatele. Icni,
dar nu reuși să se întoarcă și se mulțumi să tacă, cu ochii închiși.
O clipă, rezidentului i se năzări că șeful de secție se sfătuiește
cu el, așa, ca între colegi, că îi cere părerea. Astfel, rezidentul se
simți, pentru o clipă, doctor și el. Așa că îndrăzni să spună că,
ținând seama de vârsta bolnavului, poate ar fi de luat în seamă
și un tratament cu medicamente coagulante, în locul operației
și anesteziilor traumatizante și periculoase.
Mirat, profesorul se uită ca la un gândac de pe dușumea. I se
păru că cineva-i vorbește de undeva de pe jos. Căută, privind
234
ÎNTRE PRAHOVE
un timp pe podea, dar negăsind acolo nimic, profesorul plecă,

întorcându-le spatele.
În sala de operație, până să adoarmă, Nicolae îl auzi pe
rezident. Acesta vorbea cu asistenta.
— Bătrânul ăsta... Mare om, mare boier a fost ăsta la viața
lui. Știi tu cum trăiau ăștia pe vremuri, tu? o întrebă pe fată, o
tânără abia ieșită de pe băncile liceului sanitar.
— Nu știu, dom’ doctor..., fu fata sinceră. Cum trăiau?
— Ăștia luau femeia de lângă tine, tu... Habar n-ai ce făceau.
La chefuri, suiau damele pe mese, să joace geamparaua. Le
stropeau cu sifonul pe țâțe și beau șampanie din papucii lor,
tu... Așa trăiau boierii pe vremuri...
Nicolae ținea ochii închiși, dar îl auzea. Se gândi: „Băiete! Eu
am trecut prin ce-ai trecut tu. Dar tu n-ai trecut prin ce-am
trecut eu, mă!... Mănânci borș!”
— Așa ai trăit, moșule? Chefuri, trabucuri, șampanie și
țigănci, ai? Așa?... întrebă rezidentul, crezându-l adormit.
Dar tâmpla palidă mai adună din trupul vlăguit puțin sânge,
înroșindu-se ca în tinerețe, în semn dea mânie. Nicolae deschise
puțin ochii și-i răspunse:
— Da, măi, băiete... Așa am trăit!
Peste câteva clipe, muri pe masa de operație. Tăcut și demn,
ca un cneaz uzurpat, în jurul căruia se învârtesc trepădușii.
Rezidentul o dăduse în bară cu țigăncile care-i dansaseră
goale lui Nicolae, pe masa plină cu icre negre. Dar cum zice o
vorbă românească – prost să fii, noroc să ai! – o nimerise când
se gândise la Nicolae ca la un aristocrat. Într-adevăr, după cum
o dovedește chiar numele moldoveanului, pe masa de operație
se stinsese urmașul unui dregător domnesc, un îndepărtat stră-
235
nepot al lui Mamalac Ciochină – păhărnicel domnesc, la curtea

lui Bogdan al III-lea cel Chior72.
Odată cu sfârșitul lui Nicolae, începu să moară Virginia. De

atunci Virginia murea în fiecare clipă, moartea întruna îi răpea
câte ceva din puterile firave, lăsând tot mai puțin vieții care mai
pâlpâia stins în ea...
Totuși, doamna care cosește viețile oamenilor s-a luptat mai
mult cu Virginia, și mai greu, pentru că a dat peste o tulpină
tare și pentru că femeile sunt mai puternice. Ba chiar, uneori
moartea părea că dă înapoi, părea că se dă bătută în lupta cu
fărâma de femeie trecută și călită prin suișuri și coborâșuri, feri-
ciri și deznădejdi, ca într-un film indian, numai că ale Virginiei
fuseseră toate aievea.
Virginia nu mai mânca de-o vreme aproape deloc. Înghițea
cu greu, și numai dimineața, iar atunci, doar puțină pâine
muiată în lapte, uneori cu o lingură de miere. Încerca să înghită
cu grijă, ca să nu se sufoce, dar mereu se îneca și tușea lipsită
de aer, cu ochii căutând în jur, parcă cerând ajutorul cuiva. În
acele clipe, era greu să o privești și numai doi oameni puteau
face asta: fiul Virginiei și cu Nae, care au îngrijit-o până la
sfârșit, când Virginia n-a mai avut nevoie nici să mănânce, nici
să răsufle. Ceilalți nu puteau s-o vadă chinuindu-se în așa hal
și-și întorceau capul!
Era greu să o privești, pentru că te îngrozea o suferință atât
de cruntă și de neajutorată, să vezi moartea atât de aproape de
tine, în odaia ta, s-o vezi respirând din aerul tău și luându-ți
bunica de sub ochii tăi. Ți se făcea frică, ți se tăia respirația în
72. Domnitor al Moldovei între 1504-1517
236
ÎNTRE PRAHOVE
acele momente suspendate între viață și moarte, și atunci nu

mai puteai respira nici tu.
Doar tăceai vinovat și priveai în altă parte, prefăcându-te că
nu fusese nimic periculos în asfixia Virginiei, care ar fi putut
s-o omoare pe loc. O tuse, și ce, te-ai înecat? Și ce-i cu asta?
Rahat cu pierjă, cum zicea Nicolae, rahat cu prune!...
— Ai tușit, gata cu tusea, viața-i frumoasă!
Pentru că îmbucătura Virginiei se înțepenea în gâtul ei
otrăvit cu sodă, se înțepenea în esofagul rănit cu otravă demult,
Între Prahove, pe când era copil. Dumicatul îi rămânea acolo
neclintit, ca un dop de lemn. Dopul ăsta o durea, parcă avea
așchii ascuțite și nu mai voia să-i alunece în burtă, nici chiar
dacă-l împingea cu mâna pe dinafara gâtului, cum mâncase
chinuită atâta amar de vreme, cu dureri și sufocându-se fără
aer.
Numai doi oameni puteau s-o privească și s-o aline pe
Virginia: fiul ei și cumnatul Nae. Ceilalți întorceau capul. Fiul
ei încerca să-i ascundă că moare, o mințea și el, așa cum făceau
ceilalți; dar degeaba o mințeau toți proștii, pentru că ea nu-l
credea pe niciunul.
Singurul care nu-i ascundea că o să moară era Nae. Iar Nae
era singurul pe care îl credea când îi spunea că moare.
Virginia îl făcea prost tot la a doua vorbă, dar îl iubea. Acum
îl credea, pentru că se obișnuise cu moartea. De când îi luase
în doar câțiva ani – Maria, Suzana, Fifi, Ion, Tică, Emma – și
de când însuși Nicolae fusese doborât, Virginiei nu-i mai era
frică de moarte. O simțea ca pe o prezență care bântuia nevă-
zută prin apropiere. Ăla a întâlnit-o? Da! Celălalt s-a ciocnit
cu ea, altul a văzut-o și el, ăla a murit... Da? Păi, până și Nicu,
237
nemuritor, și totuși s-a dus... Cum să rămâi tu, bre? Iote-te! Are
dreptate Nae, o să mori...
Slăbise și se uscase ca o frunză toamna, pe brumă. Abia mai
umbla prin casă, tremura sfârșită pe picioare gata-gata să cadă.
Totuși, când îi intra cineva pe ușă, Virginia întreba imediat:
— Vrei, mamă, să-ți fac două ochiuri?
Pentru că femeile ne hrănesc până mor. Probabil că, prima
oară când alăptează, femeia tânără trăiește o fericire așa de
intensă și de binecuvântată, încât, după aia, toată viața nu mai
poate opri dragostea care izvorăște din ea, o dragoste tumultu-
oasă și izbucnind nesecată, ca în Ecleziast.
Femeia moare, hrănindu-ne… Hrănindu-ne cu pâine, cu
vorbă bună, mângâiere, alint. De aceea, păcat e să facem, din
femeie, bărbat, pentru că rămânem flămânzi noi, bărbații. Cum
vor să facă azi unii reformatori. Din tată, vor să facă un fel de
părinte cu sâni, așa-numitul părinte numărul 1; iar din mamă,
să obțină un fel de mutant părinte cu barbă, așa-numitul părinte
numărul 2, adică o făptură destituită din rostul ei dintotdeauna
fecund și de suflet hrănitor. Ăștia pun la cale uzurparea lui
Mamă! – al doilea cuvânt rostit, după cel prin care Dumnezeu
a făcut Lumea. În sfârșit, treaba lor...
De exemplu, pe Virginia o vizita nepotul cel mare, fostul
student la TCM pur, acum un inginer pur, adică, tot un prost...
Acesta o vizita, prefăcându-se că ar fi vrut să o ajute, întrebând-o
dacă avea nevoie de ceva, știind dinainte că n-avea nevoie de
nimic, altfel nici n-ar fi întrebat-o. Și chiar dacă Virginia ar fi
avut nevoie de ceva, discretă și modestă, cum erau bătrânii pe
vremuri – pensionarii de azi țipă după gratuități și compensate,
că ei au muncit! unde-i pensia lor? de ce-i așa mică? – Virginia
nu ar fi spus niciodată da, îmi trebuie aia, sau îmi trebuie aia.
238
ÎNTRE PRAHOVE
Ea își respira tăcută și mândră singurătatea, laolaltă cu nepu-

tințele bolii și pe cele ale bătrâneții. Iote-te la ea!...
Dar nepotul nu era la fel de grijuliu să nu-i facă vreun rău,
în starea atât de bolnavă în care se afla, să n-o obosească. El se
lăsa ușor înduplecat să mănânce două ouă, ca și cum i-ar făcut
tot ei un hatâr:
— Da, sigur că vreau! Bine, fă-mi!, spunea, chiar dacă nu-i
era foame, așa, numai să umple tăcerea.
Era mai bine s-o vadă trebăluind, decât să-l țină pe el de
vorbă. Inginer...
Și peste puțin timp, cât să nu aștepte inginerul prea mult și să
se enerveze, Virginia scotea sprintenă din tigaia neagră de tuci
două ouă prăjite. Ouăle zâmbeau din farfurie, cu gălbenușurile
lor bombate întregi, frumoase și portocalii... Nu terciuite și
mânjind farfuria cu o mâzgă cenușie, cum arată ochiurile făcute
azi de nevestele noastre. Nevestele noastre nu mai pot prăji ouă
ca lumea, pentru că ele au o carieră care le ocupă tot timpul.
De pildă, au făcut facultatea și sunt managere de bancă sau
de firmă supranațională. Iar dacă, totuși, le mai rămâne puțin
timp, în acest timp, sever drămuit, ele practică sexul liber și
avortul liber; sau trag vârtos de haltere la sala de fitness, sau își
pun nădragii de piele cu scurta țintată din piele neagră, ca să se
dea cu motocicleta Harley-Davidson. Copii, ziceți? Copii de
crescut? Să fim serioși!
În timp ce nepotul fuma, așteptând ouăle, Virginia întindea
fața de masă din Damasc, o față de masă albă ca varul și
apretată scoarță, călcată cu fierul de călcat. Tacâmurile și vesela
ei sclipeau, pentru că Virginia avea trei cârpe de vase: cu prima
le spăla în câteva ape, cu a doua le clătea și le ștergea, cu ultima
le lustruia până se subțiau de atâta frecat...
239
Nevestele licențiate de azi, în locul feței scrobite și apretate

din Damasc, aruncă pe masă un oval colorat din plastic. Peste
ovalul colorat din plastic, aceste doamne de carieră trântesc
grăbite – trebuie să ajungă la firmă, sau la sală, sau la bancă –
trântesc, deci, două cutii de carton. Adică, cerealele și iaurtul,
ca să-și facă din ele bărbatul de azi, pentru micul dejun, un
terci gustos. În acest fel, nu mai e nevoie nici de tacâmuri, nici
de veselă – care ar însemna pentru femeile de azi două mari
pierderi de timp.
— Nae..., îi spunea Virginia, când rămâneau singuri și-i
țiuiau pereții de plictiseală și de urât.
Din când în când, bubuia explozia la cariera de piatră din
deal. Atunci, casa se zguduia din temelii, ziceai că se prăbu-
șește. Înainte, cât fusese sănătoasă, Virginia răbufnea: „Huo,
huo, fir-ați ai dracului să fiți, că ne dărâmați cu casă cu tot!” Acum,
părea că nici nu aude explozia. Făcea doar un semn din mână,
treacă de la ea...
— Nae, cred că mor...
Fiul Virginiei era mereu plecat ba la Timișoara, ba la Caran-
sebeș, de unde se întorcea după o săptămână. Noră-sa lucra
la dispensar, nepoții mergeau la școală și Virginia rămânea
acasă cu Nae. După ce se îmbolnăvise, Nae se mutase la ea, să
o îngrijească. Lăsase Între Prahove o casă goală și tristă, care
se părăginea.
— Ce-i, Verginico? întrebă Nae, pentru că niciodată nu auzea
din prima și trebuia să i se mai spună o dată. Ce-i, bre?
— Cred că mor, Nae! repetă Virginia.
— Așa-i, bre!, încuviință Nae. Și eu cred!
240
ÎNTRE PRAHOVE
— Da? făcu mirată Virginia. Cum așa, mă, Nae? întrebă ea,
cerând parcă un semn de îndoială și de speranță. Așa zici tu,
mă, Nae? Așa zici tu, mă, că o să mor?
— Da, bre!...
— Păi, cum, mă? păru ea să se împotrivească. Păi, cum, mă?
Iote-te la el! Mă, Nae, mă...
— Păi, o să mori, bre! Pentru că nu mai poți înghiți și ai
slăbit mai tare ca vaca lu’ Coti. O să mori, bre..., constată Nae,
fără urmă de îndoială.
— Și atunci ce să fac eu, mă, Nae?
Nae tăcu. La cariera de piatră bubui încă o explozie și pereții
se zguduiră. Virginia dădu din mână a lehamite – ăștia, fabrica
de ciment, până la urmă ne dărâmă!...
Nae se gândi la ceva. După o vreme, spuse:
— Auzi dumneata, bre?
— Ce, Nae? întrebă moale, cu capul întors în pernă. Mă
doare, bre……
— Verginico! Ia dă-mi dumneata cămașa dumitale!
— Ce să-ți dau, bre? făcu Virginia ochii mari.
— Cămașa dumitale, bre... Cămașa de noapte.
— Ce să faci cu ea, Nae? La ce-ți trebuie? Iote-te la el!
— O duc Între Prahove, bre! La popă...
— Ce să facă popa, bre?
— Să o stropească cu Aghiasma Mare. Să atingă Mineiul73de
ea. Să pună Apostolul pe cămașă. Să citească deasupra cămășii
din Molitfele Sfântului Vasile, uite-așa, Verginico, să citească
aplecat, cu barba înfiptă în cămașă, bre, și să se sfințească...
73. Carte liturgică de rit bizantin
241
După aia, ți-o aduc înapoi. Dumneata să o iei pe pielea goală,

Verginico! Să n-o mai dai jos de pe dumneata. Auzi, bre? Ții
cămașa pe dumneata noapte și zi, zi și noapte! Să o ții pe
dumneata, până te faci bine...
— Nae..., șopti ea sfârșită.
— Ce-i, bre? Ce-i?
— Ești prost!...
A doua zi, Nae coborî grăbit în gara Dintre Prahove. Ducea
înfășurată la piept, ca pe un odor, cămașa de noapte a Virgi-
niei. Nici nu mai trecu să vadă ce mai e pe la casa părăsită,
ci se duse drept la biserică. Preotul, care tocmai terminase de
spovedit o femeie, luă din mâna lui Nae cămașa Virginiei și
făcu întocmai cum îi ceru acesta. Atinse Mineiul de cămașă,
apoi citi Molitfele de aproape, fluturând barba pe deasupra ei.
Pe la amiază, Nae fu înapoi. Gâfâind asudat, căci era o zi fier-
binte, se repezi glonț în camera Virginiei, fluturând pijamaua
ca pe un prapur.
— Azi ai înghițit ceva, bre? o întrebă, de cum intră pe ușă.
Virginia părea puțin mai odihnită și avea ceva mai multă
culoare în obraz.
— Da, Nae! O farfurie de supă până la dungă, cu un covrig
înmuiat în zeamă. De mult n-am mai putut mânca așa...
— Vezi? De cum a deschis popa cartea, a lucrat duhul cu
harul, bre... Darmite acum, când iei pijamaua pe dumneata. Să
vezi dumneata! Așa a fost o femeie la noi, Între Prahove, nu
putea umbla, bre... Beteagă de șale, sărmana, nu se putea ridica
din pat și pace, femeia nu putea umbla. I-au dus și ei cămașa
la popă, tot așa cum am dus-o și eu pe-a dumitale. S-o vezi
acum pe femeia asta beteagă, s-o vezi numai cum urcă pieptiș
242
ÎNTRE PRAHOVE
pe Sorica și cară de acolo lemnele cu spinarea... Îmbracă pija-

maua, bre!
Virginia a îmbrăcat-o mai mult de dragul lui Nae, decât c-ar
fi așteptat de la cămașa de noapte cine știe ce mare brânză.
După aia, începând chiar de-a doua zi, Virginiei i-a fost tot
mai rău și mai rău. N-a mai putut înghiți nimic, nici măcar apă.
Au dus-o imediat la spitalul unde erau de dus cei cu boala ei.
Trebuie să spunem aici că Dante n-ar fi trebuit să treacă prin
atâtea spaime și atâtea rătăciri prin pădurea cu lupi, leoaice și
pantere, până când, condus de Virgiliu, să găsească Iadul. Era
de ajuns să intre într-un spital de canceroși, precum era cel
în care fusese dusă Virginia. Însă Dante a nimerit-o perfect
atunci când a zis: „Lăsați orice speranță, voi, cei care intrați!”.
Acolo, în spitalul de care vorbim, moartea se lăfăia peste
tot. În fiecare salon, în fiecare pat de spital, în orice cotlon
sau ungher ascuns o puteai simți după mirosul ei de puroi
(căci mirosul natural al morții e puroiul) și o puteai auzi prin
geamătul disperat, lipsit de orice speranță, al celui pe care-l
înhăța.
De fapt, acel om era deja mort, iar el o știa...
La spital, doctorii au hotărât să-i facă Virginiei singurul
lucru care mai era de făcut: stomă esofagiană. Adică, să-i despice
o tăietură în gât, cu bisturiul. Un fel de a doua gură, care să se
deschidă mult mai jos, o gură direct în piept, aflată sub locul în
care i se înțepenea mâncarea.
Prin acea gură lipsită de zâmbet, o gură fără suflet, fără glas
și fără gust, i-au băgat furtunul. La capătul din afară, au legat
o pungă din plastic, în care i se turna mâncarea sub formă de
terci. Un terci moale.
243
Apoi au trimis-o acasă, urându-i multă sănătate...

După câteva zile, ajunsese slabă și albă ca peretele, încât părea
moartă. Un fir nevăzut de respirație mai puteai simți tremu-
rând în ea, doar dacă-i puneai urechea la piept.
Nae îi pregătise masa: terci din supă de pui, morcov, cartofi cu
miez de nucă tocat. Apoi goli castronașul câte un pic, câte un
pic, în tubul care cobora în gura din gâtul Virginiei. Se aplecă
cu urechea la buzele ei, încercând s-o audă. Credea că moare.
— Verginico, șopti Nae... Mă auzi, bre?
Niciun răspuns... Doar respirația ei parcă se ridică din cearșaf
ceva mai clară, mai a om încă viu, dar totuși, un muribund.
Un om aflat între două lumi; cea de aici și cea de dincolo. Nae
se aplecă mai mult deasupra ei, încercând curios să arunce o
privire în lumea de dincolo, care o aștepta pe Virginia. Credea
că moare chiar atunci.
— Mă auzi, bre?
— Da, Nae..., șuieră dintre perne glasul stins al Virginiei. Te
aud, bre!
— Spune-mi, Verginico, vezi acolo o lumină? Ce vezi
dumneata acolo? E Maica Domnului, bre?
Virginia întoarse capul. Ridică o clipă pleoapele de pe ochii
sleiți și-l privi pe Nae, în timp ce umbra unui zâmbet isteț trecu
peste paloarea chipului de mort.
— Da, Nae... Văd!
Nae prinse curaj. Încercă să-i ridice puțin perna și să i-o
așeze mai bine. Inima lui începu să bată repede, apoi să-i
bubuie în tâmple cu putere, cum simțea de emoție în biserică,
la Heruvic74, când se cântă imnul heruvimilor. Atunci, îi auzea
74. Parte a Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur
244
ÎNTRE PRAHOVE
aievea pe heruvimi, îngerii cântau atât de frumos și de îmbietor,

încât Nae credea că a murit. I se lua astfel o teamă din suflet,
pentru că, în loc să se trezească în Iad, iată că fusese primit în
Cer, lângă heruvimi, lângă îngeri și arhangheli.
Așa ceva Nae aștepta și acum, să-i vină de Dincolo, prin
vocea Virginiei, o lumină, o nădejde și-un cântec.
— Spune dumneata, Verginico, spune-mi, cine-i acolo? Tică?
Este și Fifi, bre? Este nenea Nicu?
Virginia încercă să-i răspundă. Întorse cu greu capul spre el,
șoptind cu o voce slabă numai din buze, nu și din piept:
— Am trăit, Nae! Cum spunea mereu Nicu, am trăit, bre...
Nae crezu că ascultă ultimele ei cuvinte. Se zice că ultimele
cuvinte ale unui om ce moare adună în ele întreaga viață a
celui care pleacă și că ele sunt totodată un îndemn, o dorință,
o înțelepciune și-o nădejde pe care, aflat între viață și moarte,
acel om, de acum eliberat de patimi și dorinți, le lasă senin și
împăcat celor ce rămân în urma lui.
Nae își aplecă urechea la buzele ei. Se pregăti să asculte ulti-
mele cuvinte ale Virginiei și să le țină minte, ca să le spună apoi
celor Dintre Prahove, să le povestească cum a murit cumna-
tă-sa, nevasta lui nenea Nicu, pe care el a îngrijit-o până la
sfârșit.
— Da, Verginico! Spune-mi, Verginico...
— Nae..., se auzi stins o șoaptă ușoară ca zborul unui puf de
păpădie.
— Da, Verginico! Aici sunt. Vezi îngerii, bre? Auzi heru-
vimii?
245
— Nae..., veni către Nae dintre perne încă o șoaptă înde-

părtată, atât de îndepărtată, încât parcă sosea din lumea de
Dincolo.
— Verginico, îi apucă mâna, tremurând... Verginico!
— Nae! Mă, Nae..., i se șoptea din ce în ce mai îndepărtat și
mai stins.
— Da, Verginico... Ce-i?
El așteptă cu suflarea oprită o mărturie, acel semn divin plin
de înțelepciune, care să rămână în eternitate ca o moștenire de
neprețuit. Gura lui se uscase și mâna îi tremura, numai inima-i
zvâcnea ca nebună în tâmplă. Într-un târziu, Virginia trase cu
greu puțintel aer în piept și, plină de dragoste, îi dărui cuvintele
pe care le așteptase înfrigurat.
— Nae, ești prost!...
Virginia nu a murit atunci. A trăit încă vreo două luni, hrănită
prin gura pe care i-au tăiat-o chirurgii în gât. Asta însă nu era
viață, era prefăcătorie, și ea știa.
Iar Virginia nu putea să se prefacă. Ce-i în gușă, și-n căpușă.
Nu-i viață, e înșelătorie... A trecut prin suferințe mari, asta-i
drept! Nu te uita că-i așa mică, de fiecare dată s-a zbătut, s-a
luptat și a scos-o la capăt.
Și dintr-odată n-a mai vrut. Pentru că în jur i s-a făcut pustiu.
Erau în jur numai ochi plânși, care se temeau că moare. Erau în
jur numai șoapte speriate, care credeau că a murit.
Pustiu, bre! Iote-te la ei! Pustiu!
În fiecare an, la 12 octombrie, fanfara liceului cânta la

mormântul lui Andrei Mureșanu. Liceul avea fanfară, căci un
profesor de muzică, romantic și inimos, reînviase obiceiul de
246
ÎNTRE PRAHOVE
pe vremea lui Porumbescu. Strădania profesorului de atunci

azi ne sună bizar, e învechit și caraghios să le cânți morților.
Când e plin calendarul de serbări și sărbători, când în fiecare
zi e o sărbătoare, ca de exemplu Ziua Împotriva Fumatului,
Ziua Pământului și așa mai departe, până la Ziua Mediului
Înconjurător și la sfânta zi, atât de iubită de tineri, ziua
Valentine’s Day..., tu să vii cu fanfara la morminte și să le cânți
morților?... Prostii!
Comemorarea lui Mureșanu e o haină veche și roasă de molii,
uitată într-un dulap părăsit. Morții cu morții, viii cu viii!...
Strănepotul Virginiei, pe atunci elev în a noua la liceu, cânta
în fanfară – dintr-un punct de vedere, se poate spune că era cel
mai important din orchestră, pentru că el bătea toba.
I se spusese că vor cânta la mormântul lui Mureșanu, tipul
care a scris versurile imnului. O fi, își zise băiatul!...
Mai știa de la bunică-sa că, pe aleea cealaltă, în cimitir, îi
erau îngropați străbunicii, Nicolae cu Virginia. Dar bunică-sa
îi povestise ceva așa de încâlcit și de năucitor, încât băiatul nu
pricepuse mare lucru, decât că i se înșiraseră prea multe locuri,
cu prea mulți oameni și cu niște întâmplări de necrezut, parcă
fuseseră mințite...
Ce nume de râs aveau!... Locuri ciudate, oameni nebuni,
ce nume caraghioase, încât nici nu-ți dai seama ce înseamnă.
Găgăuții? Cioc Maidanii, Valea Perjei, Fira Poteanca?... Ha!
Băiatul avea 15 ani.
247

Intre Prahove

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Intre Prahove

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ÎNTRE PRAHOVE

C opiii lui Ștefan Zangor nu-i semănau. El era înalt și

— Taci, măi!, îi spuse Suzana. Bea și taci, că poate te-aude

la mămăligă cu brânză de burduf, Ștefan ațipi. Visă ceva frumos,

E lucru știut, cel mai bine bei pe ploaie. De-aia, există la

2. Mică mlaștină temporară, rămasă în urma ploii

— Huuo, dracilor! Vreau să mor aici, unde m-a trântit

— Virginia? Ce frumos... Dar pe nepoată-ta cum o cheamă?

Căci după ce-o luară la ei pe Virginia, acum copilă de vreo 12

A zăcut atunci șase săptămâni, timp în care n-a putut scoate

Locul de la Căciula Mare, numit și Între Prahove, căci acolo

Iar deasupra tuturor, domnea regina dintotdeauna a fabricilor

Pe cea de-a treia fiică a lui Ștefan Zangor e chema Lenuța

— Tanti, îi zise odată Lenuța. Mi-e frică de mă iau sudori

— Dar să știi, tanti: pe cât e Ardene ăsta de urât – dracu’ să-l

— O dihanie, bre! Ședea în patru labe, lăsându-și capul pe

— Dracu’ să-l ieie, tanti!, îl blestemă Lenuța, destul de indi-

Cât a trăit cu neamțul, căruia între timp îi mai făcuse un

4. Cârnați fără maț

bilul, când mergeau la Capșa sau la Cireșica, să-l asculte pe

Băiatul – un bătrân gras, sprinten – îndată sosi aplecat de la

magazie, mai beam un țoi, mai ciopleam, mai beam un țoi...

11. Hoț foarte periculos

reasa, o jidancă zgârcită. Dar despre ce vorbesc oamenii ăștia

cunoștea. Ea trăise doar Între Prahove, unde o crescuseră

amărăști, nene Nicule!... Așa era domnul Nicu, blând, bun și nu

Bătrânul Zangor simțea că n-o mai duce mult. Cu cât îl lăsau

— Lenuță! îi vorbi bătrânul. Vreau să te dau după un notar

moarte, dar rămase cu năravul băuturii, căruia i se adăugă și un

— Îi retez mătărânga22 cu securea, Lenuță! Îi zmulg juru-

Ardene ăsta era una cu pădurea și vântul, cu ploaia și întu-

lângă cuptorul zidit. Lenuța era zveltă ca un fir de ferigă. Aple-

Ion încă avea. Începu să caute pe sub haină, să apuce briceagul,

25. Cine-i acolo?

— Komm ans Licht! Haende hoch, sonst schiesse ich27!

27. Ieși în lumină cu mâinile sus, altfel te împușc!

Apoi, vulpea îl înșfăcă între dinți, pierzându-se cu degetul lui

Domnul Nicu, macagiu în Gara de nord, era un om bun. Iar

bărbătești, era țepos toată săptămâna, pentru că domnul Nicu

verdeață crudă și plină de neliniște și de dorinți, așa cum cloco-

— Dar ce zici că a făcut băiatul? fu Mongolu curios.

eram de bucuros, dumneaei a pus o cină tare bună, cu mastică

Dar Ion mereu avea bani – el știa de unde!... –, în timp ce Tică

După o vreme, Tică se trezi singur, zăcând în șanțul din

Dar când să-i plătească lui Ion, ce să vezi? Domnul din

Virginia de-o vreme trăia în casa avocatului cu avere și

28. Carol și Lupeasca

despre Maria, Barbu Știrbei și John Dole29, învățase diferite

29. Amanții Mariei

Iar Bleboaia, regină, ar fi stat țeapănă alături de Finel, cum stă

de flori la Șosea și orbit, odată cu întunericul, în focuri de

Un domn de vreo 50 de ani, în costum și purtând pălărie

Omul apărut la gard din senin, pesemne, era tot o gogoriță,

Roji asta a mâncat toată viața numai kurtos kalacs. Și a băut

Eu am râs de pe partea cealaltă a gardului, până m-a durut

Iată cum ajunse Tică să se aciuiască în acea poartă, veșnic

31. Actriță de cabaret, debutantă la 13 ani, la Majestic, emigrantă în America.

Succesiune se numește procedura legală, iar avocatul bucureș-

Urmau multe alte fracții, pornind de la 1/18 și ajungând la

Cu o zi înainte, Tică le ceruse bani, dar degeaba, niciunul

32. Transcrierea fonetică a numelui german, patronul renumitei cârciumi.

— Dar unde-i groparul? De ce nu-i groparul?

Din când în când, se odihnea un sfert de ceas lângă mort, dând

Rudele mortului afirmaseră a doua zi că fusese cea mai

— Taci, măi!, îi spuse Suzana. Bea și taci, că poate te-aude

— Huuo, dracilor! Vreau să mor aici, unde m-a trântit

— Virginia? Ce frumos... Dar pe nepoată-ta cum o cheamă?

— Tanti, îi zise odată Lenuța. Mi-e frică de mă iau sudori

— Dar să știi, tanti: pe cât e Ardene ăsta de urât – dracu’ să-l

— O dihanie, bre! Ședea în patru labe, lăsându-și capul pe

— Dracu’ să-l ieie, tanti!, îl blestemă Lenuța, destul de indi-

— Lenuță! îi vorbi bătrânul. Vreau să te dau după un notar

— Îi retez mătărânga22 cu securea, Lenuță! Îi zmulg juru-

— Komm ans Licht! Haende hoch, sonst schiesse ich27!

— Dar ce zici că a făcut băiatul? fu Mongolu curios.

— Dar unde-i groparul? De ce nu-i groparul?

— Tică e gropar și nu mai iese din cimitirul de pe deal. Nici

— Spune-mi, Verginico! Spune, am trăit noi bine în acești 10

— Gata, dragă! Om mai be șî om juca șî mâni... De-acu’ e

— Mănâncă... borș! Borș! Nepotu-tău mănâncă borș! Rahat

— Ei, ce să mai zică... A zis ca mine, așa cum face mereu.

— Trebuie să plecăm, Nicule?

— Uite, nene! Mănânc și eu o bucățică, să nu crezi mata’ că

— Fugeam din Cioc-Maidan cu Varvara în brațe, mai mult

— După ce ne-a scăpat de cioc-maidani, Varvara s-a ploconit

— Eu nu fur, bre, ca Ion...

— Păi, de ce să-mi fie urât, nenea Nae? Eu fac drumul ăsta de