Astăzi efectul activității umane asupra mediului este remarcabil.

Poluarea este extrem de evidentă în

fiecare spațiu la îndemâna noastră. Râurile, mările, lagunele și munții sunt afectați, poluăm chiar și
aerul.

Majoritatea deșeurilor toxice produse de companiile producătoare de materiale textile poluează grav
râurile. Aceste reziduuri, atunci când se golesc în mări, răspândesc daunele, afectând speciile habitatului
și, în cele din urmă, ființele umane.

Industria petrolieră este o altă mare sursă de poluare constantă. Nu numai în timpul extragerii țițeiului,
sunt adesea comise la sol defecțiuni grave. Substratul marin este de obicei foarte afectat în proces.
Alături de el, flora și fauna marină, al căror echilibru este foarte delicat.

Transformarea ulterioară a țițeiului pentru a obține derivații săi este un alt aspect delicat de luat în
considerare. Această parte a ciclului pentru a realiza rafinarea combustibililor fosili dăunează
considerabil aerului. Gazele generate afectează stratul de ozon și îl slăbesc.

Nicolae Dabija povesteşte cu har despre copilăria petrecută la ţară în primii ani de dominaţie a regimului
sovietic în Moldova de peste Prut, despre legătura sa specială cu literatura română într-o perioadă de
interdicţie şi excluderea de la Ziaristică, precum şi despre renaşterea de eliberare naţională de la
Chişinău şi speranţa sa în reîntregirea neamului românesc.

Un mare admirator al lui Eminescu, scriitorul Nicolae Dabija şi-a dăruit viaţa creaţiei literare şi menţinerii
spiritului românesc. Acuzat de activitate proromânească şi antisovietică, a fost exmatriculat de la
Ziaristică spre sfârşitul anilor ’60 ai secolului trecut, alături de alţi colegi care au devenit scriitori
importanţi în stânga Prutului: Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc şi Ion Vicol. Reabilitat la Filologie, a
devenit redactor-şef la „Literatura şi Arta“, rămasă în istorie pentru rolul avut în mişcarea de eliberare
naţională de la Chişinău pe vremea lui Gorbaciov. La trei decenii de la Revoluţia Română şi dispariţia
URSS, este convins că Unirea va avea loc într-o bună zi. Despre toate astea, dar şi alte întâmplări istorice,
vorbeşte într-un interviu acordat pentru „Weekend Adevărul“ la Chişinău.

„Weekend Adevărul“: Domnule Dabija, v-aţi născut în satul Codreni din raionul Cimişlia. Ce vă amintiţi
din copilărie?

Nicolae Dabija: Copilăria mea a fost frumoasă pentru că am trăit-o într-un sat înconjurat de păduri. O
pădure, un râu, câteva lacuri pot face oricui copilăria frumoasă.

Totuşi, politicile comuniste au afectat puternic viaţa la ţară.

Într-adevăr, ne confruntam cu foarte multe lipsuri. Un lucru aş remarca: în colhoz (n.r. - formă de muncă
agricolă colectivă în URSS), oamenii îşi primeau banii o dată pe an, la sfârşit. Îmi aduc aminte că în
magazinul din satul meu erau nişte cărţi - „Tartuffe“, de Molière, „Căpitan la 15 ani“, de Jules Verne - şi
nimeni nu le cumpăra pentru că oamenii nu aveau bani. Eu însă mă uitam mereu cu jind la ele. Şi, într-o
zi, tata mi-a spus: „La sfârşitul anului, în decembrie, când o să am bani, o să îţi dau“. Mi-a dat bani, iar eu
m-am dus şi am cumpărat toate cărţile alea. Altfel, pur şi simplu, nu puteai să îţi cumperi o carte.

Frumoasă - și mai ales în această iarnă - a fost moșia Baturyn. Stâlpi de piatră ai intrării în curte, o curte
cu zahăr înzăpezit, tăiată prin zăpadă de alergători, liniște, soare, în aerul ascuțit geros mirosul dulce al
fumului din bucătării, ceva confortabil, familiar în urmele făcute din bucătarul. la casă, de la om la gătit,
grajdurile și alte servicii care înconjoară curtea... Tăcere și strălucire, albul acoperișurilor groase de
zăpadă, iarna-jos, scufundat în zăpadă, înnegrire roșiatică cu ramuri goale, vizibile din ambele părți în
spatele casei, prețuitul nostru molid de o sută de ani, ridicându-și vârful ascuțit negru-verde în albastru
cer luminos din spatele acoperișului casei, din cauza pantei sale abrupte, ca un vârf de munte înzăpezit,
între două coșuri de fum liniștite și înalte... Pe frontoanele pridvorului încălzite de soare stau călugărițele
copace, se ghemuiesc plăcut, de obicei vorbărete, dar acum foarte linistit; prietenos, strâmbând din ochi
de la lumina orbitoare, veselă, de la jocul semiprețios de gheață pe zăpadă, ferestre vechi cu pătrate
mici de rame arată... timp, o ușă de stejar, treci prin holuri lungi și întunecate...

<A părut o figură foarte vie a mişcării noastre literare, un temperament original, amestec de boem şi
dandi, purtător de steag al tendinţelor de înnoire în lirica românească, după Macedonski, Ştefan Petică
şi Iuliu Săvescu, înaintaşii cărora le-a adus uneori omagiul său. Nimeni din câţi l-au cunoscut, l-au auzit
citindu-şi versurile pe scenele pe care apărea cu plăcere sau numai l-au văzut trecând înfăşurat în marile
lui şaluri colorate, nu va putea uita pe artistul independent în persoana căruia s-au concentrat timp de
aproape patru decenii lozincile modernismului literar; monologul lui exploziv făcut din vervă paradoxală
şi cinică va lipsi de aici înainte acelora care se obişnuiseră să vadă în el un camarad sau un înaintaş.
Formula lui literară şi umană era aproape în întregime constituită curând după 1900 când, în urma celor
câţiva ani petrecuţi la Paris, gustul său fusese definitiv cucerit de poeţii simbolişti şi de acei versificatori
în acelaşi timp rafinaţi şi populari, de tipul lui Aristide Briand, care, în fiecare seară, risipeau spiritul lor
scânteietor în renumitele taverne literare ale Metropolei, la „Chat Noir sau la „Noctambule".>>