Tema 1.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

A. Geto-Dacii
a). Caracteristici:
- Fac parte din marele neam al tracilor de origine indoeuropeană.
- Geto-Dacii reprezentau un singur popor, fiind numiți geți în izvoarele grecești și daci în
cele romane.
- Prima menționare a geților dateză din anul 514 î. Hr. și aparține lui Herodot. Acesta descrie
expediția regelui persan Darius I împotriva sciților din nordul Mării Negre. Herodot spune
că geții s-au opus armatelor persane dar au fost învinși. ( originea etnică a geților ,,cei mai
viteji și mai drepți dintre traci”).
- Unitatea de neam și limbă a geto-dacilor a fost confirmată de către Strabon care afirma că:
,,dacii și geții vorbesc aceeași limbă”.
- Geto-dacii erau organizați în triburi și uniuni de triburi, conduse de șefi militari (regi),
având drept centru câte o așezare întărită (cetate) numită dava (Buridava, Ziridava, etc.).
- Existau și centre care nu conțineau sufixul dava (Sarmizegetusa, Apulum, etc.).
- Civilizația înfloritoare a geto-dacilor este dovedită de numeroasele unelte și arme din fier,
de ceramică, descoperite în tot spațiul geto-dacic.
- Aveau o religie politeistă divinitatea supremă fiind reprezentată de Zamolxis.
b). Întemeierea Statului Dac
- Uniunea triburilor geto-dace a fost realizată de către Burebista (82-44 î. Hr).
- Centrul statului se afla în Munții Orăștiei.
- Granițele statului lui Burebista: la N–Carpații Păduroși
S-Munții Haemus (Balcani)
V-Dunărea Mijlocie
E-Litoralul Pontului Euxin.
- În anul 48 î.Hr., Burebista s-a amestecat în războiul civil de la Roma dintre Caesar și
Pompei (susține pe Pompei), victoria lui lui Caesar reprezintă un pericol pentru geți.
- Atacurile romanilor la nordul Dunării au început din a doua jumătate a secolului I î.Hr.
- după moartea lui Burebista statul său se împarte în mai multe regate mai mici, urmașii
acestuia fiind Deceneu, Comosicus, Scorillo, Duras, Diurpaneus (Decebal).

1
c). Dacia în timpul lui Decebal (87-106 d.Hr.).
- Romanii au cucerit Pannonia și Moesia și reprezentau un pericol pentru daci.
- în timpul împăraților romani Vespasian (69-79) și Domițian (81-96) dacii organizează
atacuri la sudul Dunării pentru a înlătura pericolul format.
- Dobrogea a fost cucerită de către romani în anul 28 î.Hr. și anexată provinciei Moesia în
anul 46 d.Hr.
- În fața pericolului roman Duras a renunțat la tron în favoarea lui Decebal.
- În anul 87 Decebal respinge armata romană condusă de Cornelius Fuscus, iar în 88 armata
romană condusă de Tetius Iulianus atacă Dacia, bătălia se încheie cu un rezultat nedecis.
- În anul 89 se încheie pacea între Decebal și Domițian (pace de compromis).
- Prevederi ale păcii: Decebal devine client al Imperiului Roman, primește bani, meșteri,
instructori militari etc.
- Decebal a reorganizar statul a consolidat sistemul de fortificații din Munții Orăștiei.
- Statul lui Decebal mai restrâns teritorial în comparație cu statul lui Burebista era mai
puternic militar și economic.
d). Războaiele daco-romane.
- Venirea împăratului Traian (98-117) la conducerea Imperiului Roman a însemnat
agravarea pericolului roman pentru daci.
- Primul război daco-roman a început la 25 martie 101 când împăratul a părăsit Roma.
- Armata romană pătrunde în Dacia pe la Lederata și Drobeta, joncțiunea se face la Tibiscus
și înaintează spre Țara Hațegului.
- În iarna anului 101-102 se desfășoară primele bătălii, cea mai grea fiind cea de la
Adamclisi (102).
- În anul 102 Decebal cere pace iar aceasta se încheie în condiții grele pentru daci: Decebal
trebuia să dărâme cetățile, să dezorganizeze armata, etc.
- Între 103-104 romanii ridică podul de la Drobeta cu ajutorul arhitectului Apollodor din
Damasc.
- Nerespectarea condițiilor păcii a dus la declanșarea celui de-al doilea război dintre Decebal
și Traian (105-106).
- Romanii trec Dunărea pe podul de la Drobeta și înaintează spre Țara Hațegului și
Sarmizegetusa capitala statului Dac.
- Dacii sunt înfrânții și supuși procesului de Romanizare.

B. Romanizarea.

2
- Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizația romană pătrunde
în toate compartimentele vieții unei provincii, întrucât duce la înlocuirea limbii populației
supuse cu limba latină (obiceiuri, religie, etc.).
- Condiții de realizare: -ocuparea teritoriului poporului cucerit de către romani
-integrarea acestui teritoriu în Statul Roman pentru câteva generații
-asigurarea de către Statul Roman a evoluției pașnice în toate
domeniile vieții materiale și spirituale.
- Ritmul romanizării este diferit la poparele europene în funcție de gradul de dezvoltare al
fiecărui popor, de concepțiile lor religioase, tradiții locale, caracterul pașnic sau războinic.
-Romanizarea Daciei are două etape fundamentale: 1-prin colonizare; 2-schimbarea
mantalității și a ființei etnice.
- Stă la baza formării și apariției poporului român.
- Etapele Romanizării: a). etapa preliminară (sec. I î.Hr.-106 d.Hr.)
b). etapa romanizării propriu-zise (106 d.Hr.-271-275 d.Hr.)
c). desăvârșirea procesului de romanizare în perioada marilor
migrații (275-602 d.Hr. Dobrogea rămâne sub administrație romană până în anul 602).
- Factorii romanizării:
a). administrația –Provincia Dacia formată în 106 cuprinde vestul Olteniei, Banatul și cea
mai mare parte a Transilvaniei. Teritorii precum Crișana, Maramureș, nordul și centrul
Moldovei au fost locuite de dacii liberi (carpii, costobocii).
- Dacia era o provincie de rang consular condusă de un legatus augusti propraetore.
- Capitala Statului Dac se afla la Ulpia Traina Augusta Dacica Sarmizegetusa.
- Administrația folosea limba latină oficială
- În timpul Împăratului Hadrian (117-138) prov. Dacia a fost reorganizată în Dacia Superior
și Dacia Inferior.
- O nouă reorganizare se produce în timpul lui Marcus Aurelius (161-180): Dacia Apulensis,
Porolisensis, Malvensis.
b). armata –Dacia a fost cucerită și pentru resursele ei, iar pentru a proteja această regiune
de furturi romanii au menținut o serie de legiuni și trupe auxiliare staționate în castre.
- Legiuni staționate în Dacia: Legiunea a XIII-a Gemina la Apulum; Legiunea a V-a
Macedonica la Potaissa; Legiunea a IV-a Flavia Felix în Banat. (în armată se folosea limba
latină).

3
c). veteranii –erau latinofoni ieșiți din armată primeau funcții în administrație, primeau
pământ din ager publicus (pâmântul statului), întemeiau villa rustica (ferme agricole),
locuiau pașnic cu autohtonii.
d). coloniștii –au fost aduși după cum afirma istoricul Eutropius din toată lumea romană
pentru cultivarea ogoarelor, popularea orașelor, exploatarea resurselor.
e). urbanizarea –reprezintă o trăsătură a modului superior de organizare a societății din
modelul administrativ roman. În Dacia civilizația orașelor apare după cucerire. Orașele se
împart în municipii (Napoca, Drobeta, Romula) și colonii (Ulpia Traiana Sarmizegetusa,
Apulum).
- A fost construit Forul și Amfiteatrul de la Ulpia Traina, apeducte, terme, rețea de drumuri.
f). religia –ilustrează combinarea spiritualității daco-romane. Se menține sistemul de
incinerație, dar se manifestă sincretismul religios și interpretatio romana (contopirea unor
zeități dacice cu cele romane).
g). dreptul roman –impunerea legilor romane. În 212 în timpul împăratului Caracalla s-a
acordat cetățenia romană tuturor locuitorilor Imperiului.
Astfel după 170 de ani de romanizare intensă s-a realizat sinteza daco-romană.
A. Etnogeneza românească.
1. Romanitatea fără imperiu.
- Între 271-275 împăratul Aurelian retrage din Dacia armata și administrația, din cauza
atacurilor migratorilor, mai ales a triburilor germanice.
Părăsirea provinciei Dacia de către armată și administrație a atras după sine:
- stingerea rapidă a vieții urbane (ruralizarea) și implicit declinul activităților economice
(revenirea la economia naturală).
- retragerea populației în așezările rurale.
- Astfel după retragerea aureliană s-a perpetuat o romanitate fără imperiu prin populația
romanizată care rămâne în Dacia.
- Legăturile cu Imperiul Roman aflat la sud de Dunăre nu au fost întrerupte, deoarece
împărați precum Dioclețian, Constantin cel Mare, Iustinian au continuat să aibă grijă de
cetățile de apărare de pe malul stâng al Dunării.
- Împăratul Dioclețian (284-305), chiar a reorganizat provincia Dobrogea ca provincie
aparte sub numele de Scythia Minor, aceasta rămânând sub stăpânire romană până în anul
602. Romanizarea va continua astfel și după anul 271 prin intermediul negustorilor și al
misionarilor creștini. Distrugerea limesului (graniță) de nord, a Provinciei a permis dacilor
liberi să pătrundă pe teritoriul romanizat și astfel vor fi supuși procesului de romanizare.

4
Descoperirile arheologice atestă folosirea limbii latine și după 271, Donariul de la
Biertan, cu inscripția Ego Zenovius votum posui (Eu Zenovius am pus darul, sec.
IV.)(dovezi că după retragerea aureliană se menține pop. romanizată în Dacia)
2. Creștinarea daco-romanilor.
- Creștinismul a pătruns în Dacia și în Moesia din timpul stăpânirii romane. În anul 313
împăratul Constantin cel Mare prin Edictul de la Milano, acordă libertate creștinismului.
Misionarii au răspândit creștinismul la nordul Dunării. Apare prima dată în zona Dobrogei
prin apostolii Andrei și Filip. Tot din această zonă provin și alți teologici importanți precum:
Teotim I episcop de Tomis, sf. Ioan Cassian organizatorul vieții monahale, Dionisie cel Mic
inițiatorul cronologiei creștine.
- Au fost descoperite o serie de obiecte creștine precum: opaițe cu semnul crucii, Basilici
cum sunt cele de la Sucidava (Celei), din sec. VI, Tomis sec. IV-VI. Progresele
creștinismului la Dunărea de Jos a dus la apariția unor episcopate în această regiune
(Justiniana Prima, Tomis,etc.) (originea latină a creștinismului românesc).
- Originea latină a creștinismului românesc este dovedită și de faptul că termenii creștini de
bază provin din limba latină: Dumnezeu (Domine Deus), cruce (crux), înger (angellus), etc.
3. Raporturile daco-romanilor cu migratorii.
- Din secolul al III-lea începe epoca marilor migrații. Popoarele migratoare nu au avut o
influență majoră asupra autohtonilor.
- Populații migratoare: goții (sec. III-IV), hunii (sec. IV-V), gepizii (sec. V-VI), avarii (
sec.VI-VII). Au avut o influență efemeră. Singurul popor migrator care a avut o
influență mai mare a fost cel slav. Au pătruns în secolul al VI-lea în Muntenia și Moldova
și în secolul al VII-lea în Transilvania. Au contribuit la formartea lb. Române (ex. cuvinte:
voievod, cneaz, Zlatna, Dan, Radu, etc.), dar și la accentuarea ruralizării în regiune. Au
conviețuit pașnic cu autohtonii fiind asimilați de către aceștia. După anul 602 marea masă
a slavilor s-a retras la sudul Dunării marcând separarea romanității nord dunărene de cea
sud dunăreană.
4. Sinteza românească.
- Etnoneneza românească reprezintă un proces istoric, cultural și lingvistic complex prin
care s-a format poporul și limba română.
- Acest proces are la bază o dublă sinteză (asimilare):
- romanizarea autohtonilor (geto-daci) cuceriți de către romani (prima sinteză)
- asimilarea migratorilor de către populația romanizată (a doua sinteză).

5
- Se consideră că etnogeneza românească ca și la celelalte popoare romanice s-a încheiat în
secolul al VIII-lea. Componentele limbii române sunt: stratul traco-dacic (substratul limbii
române 10 %), stratul latin principal (60 %), adstratul slav (20 %), influențe din alte limbi (10
%). Limba română este o limbă neolatină. Teritoriul de formare al limbii române este spațiul
Daciei, răsăritul Moesiei Superior, Moesia Inferior și Tracia de Nord-Vest. Datorită faptului că
limba română s-a format pe un teritoriu atât de vast au apărut și dialectele: aromân, istroromân,
meglenoromân.
D. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini.
1. Context.
- Prin romanitatea românilor se înțelege în primul rând ideea desspre descendența romană a
românilor (continuitatea romană după retragerea aureliană, latinitatea limbii române, esența
romană a unor obiceiuri, etc.).
2. Românii văzuți de orientali.
- Din anul 980 datează prima atestare documentară a românilor într-o scrisoare a împăratului
bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, unde românii sunt pomeniți sub numele de vlahi. În
1020 într-un alt document al aceluiași împărat apare mențiunea despre români.
- Pentru romani vlah = trib celt (volcae), la germani = roman și gal romanizat, apoi sub termenul
de walcher sunt denumiți locuitorii din Peninsula Italică.
- Slavii au preluat termenul de vlah, apostolul lor Metodie afirmând că ,,vlah înseamnă un
străin care nu este slav, de limbă romanică”.
- Împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul vorbește despre slavi și contactele lor cu
lumea românească străveche, numindu-i pe români cu numele de romani iar pe bizantini cu cel
de romei.
- Geograful persan Gardizi în lucrarea ,,Podoaba Istoriilor” oferă o serie de informații despre
originea poporului român.
- Ioan Kynnamos, secretarul împăratului Manuel Comnenul descrie o campanie militară a
bizantinilor împotriva ungurilor în secolul XI, unde spune despre vlahi: ,,se zice că sunt coloni
veniți de demult din Italia”.
- Așadar în toate documentele medievale românii apar menționați sub numele de: vlah (bizantini
și slavii sudici), volohi (slavii răsăriteni), valachus (în lumea latino-catolică), blachi apoi olahi
(la unguri).

3. Românii văzuți de occidentali.

6
-În corespondența dintre Papa Inocențiu al III-lea și Ioniță cel Frumos , ideea romanității
românilor este un adevărat leit-motiv. Cele puternice afirmări ale originii romane a românilor
au venit din partea cronicarilor maghiari Anonymus și Simon de Kéza (sec. IX-XI). În aceste
cronici nu se identifică un ton ostilitate față de români deoarece statul maghiar nu suprimase
încă formațiunile locale românești.
- După constituirea statelor medievale românești se vorbește mai mult despre români și
raporturile lor cu puterile vecine, în aceleși timp apărând și pericolul otoman, românii fiind
implicați în politica de cruciadă împotriva otomanilor.
- În secolul al XV-lea ideea romanității este preluată și de către scriitorii umaniști deoarece
erau interesați de vestigiile antichității precum și de popoarele străvechi (umaniștii studiau
urmele antichității clasice fie vestigii materiale, fie crâmpeie vii, populații și limbi de origine
antică). Primul umanist care susține ideea romanității românilor este Poggio Bracciolinii
(1380-1459), acesta confirmă originea romană a poporului român, susține continuitatea romană
și după retragerea aureliană, prin latinitatea limbii române. Flavio Biondo susține aceeași idee.
- Enea Silvio Piccolomini care între 1458-1464 a fost Papă sub numele de Pius al II-lea, este
cel mai cunoscut umanist care a contribuit la răspândirea ideii că românii au o origine romană
(a cules informații prin intermediul misionarilor dominicani și franciscani).
- Scrieri despre români apar și la greci precum Demetri Chalcocondil și Laonic Chalcocondil
în preajma cuceririi Constantinopolului (1453).
- Antonio Bonfini (1486-1502) care a tăit ultimii ani din viață la curtea maghiară preciza că:
,,românii sunt urmașii coloniei și a legiunilor romane din Dacia, acest lucru fiind dovedit prin
limba lor”.
4. Politizarea ideii romanității românilor. (adică folosirea istoriei ca o armă politică,
românii își susțin romanitatea lucru care implică automat și drepturi politice și religioase, iar
maghiarii neagă acest lucru dovedind pe o serie de argumente contrariul și susțin că acest
pământ li se cuvine)
- Victoriile lui Mihai Viteazul împotriva otomanilor i-au făcut pe români cunoscuți în toată
Europa (occidentalii vorbesc mai mult despre români deoarece erau interesați de colaborarea
pentru stăvilirea otomanilor).
- Însă după unirea Transilvaniei nobilii maghiari se revoltă (deoarece nu mai au privilegii), iar
cronicarii maghiari folosec cuvinte dușmănoase la adresa românilor.
- În contextul confruntărilor ruso-otomane din 1666 apare cronica lui Ioan Lucius. Acesta a
urmărit istoria Croației și Dalmației dar a făcut considerații și asupra vecinilor, astfel în ultimul
capitol vorbește despre originea romană a poporului român. Cronicarul nu a negat continuitatea

7
romană (după 271), dar susține faptul că bulgarii au provocat o imigrare de populație
romanizată de la sud la nordul Dunării. (adică românii ar fi originari de la sudul Dunării).
- I. Chr. Engel lansează în sec. al XVIII-lea această teorie în tipare noi, dându-i o nouă
interpretare (pentru a lupta împotriva mișcării naționale de eliberare a românilor din
Transilvania). Astfel acesta lansează teoria ,,exilaților și a răufăcătorilor”.
- Ofițerul austriac Fr. Sulzer în lucrarea ,,Istoria Daciei Trans-Alpine” lansează teoria
imigraționistă conform căreia românii s-au format ca popor la sudul Dunării.
- Ideea este continuată în sec. al XIX-lea, de către Robert Roesler în lucrarea ,,Studii
Românești”, prin care susținea că:
- întreaga populație a părăsit provincia odată cu retragerea aureliană
- dacii ar fi fost exterminați în urma războaielor cu romanii
- romanizarea nu s-a putut realiza în 165 de ani
- românii sunt un popor de nomazi.
- A. D. Xenopol combate ideile acestuia în lucrarea ,,Studii asupra stuinței românilor în Dacia
Traiană”, susținând că:
- elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român
- peste această bază se suprapune elementul roman
- proveniența din limba latină a cuvintelor religioase.
- Teoria imigraționistă a fost combătută și de cei din ,,Școala Ardeleană” (Gh. Șincai,
Ioan Piuariu Molnar, Samuil Micu etc.), dar și de autori străini precum E. Gibbon, Th.
Momsen, etc.
E. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din spațiul românesc.
1. Cronicari medievali
- Umanistul Nicolaus Olahus (1493-1568 aparține umaniștilor din sec. XVI), a fost primul
care a susținut romanitatea românilor prin unitatea lor, limbă, obiceiuri. Acesta a avut demnități
religioase și laice în Regatul Ungar.
- În sec. al XVII-lea, odată cu desprinderea culturii românești de cea bizantină apar și cei mai
cunoscuți umaniști români:
- Grigore Ureche (1590-1647), afirmă și demonstrează latinitatea poporului român după ce a
studiat limba latină în Polonia.
- Miron Costin (1633-1691), considera că istoria românilor începe cu cea a dacilor, apoi aceștia
sunt cuceriți de către romani. Susținea că după retragerea aureliană nu toți romanii ar fi părăsit
Dacia. Susținea romanitatea românilor și prin latinitatea limbii române, dar și prin urmele

8
arheologice lăsate în Dacia. Lucrarea sa ,,De neamul Moldovenilor”, reprezintă primul tratat
din istoria literaturii române despre originea neamului.
- Dimitrie Cantemir (1673-1723) scrie ,,Hronicul romano-moldo-vlahilor”, care avea 343 de
foi manuscris în varianta originală. Acesta susținea descendența pur romană a poporului
român, extirparea totală a dacilor și colonizarea cu cetățeni romani romani, susținea cu tărie
continuitatea romană și după retragerea aureliană.
- În Țara Românească Constantin Cantacuzino (1640-1716) scrie ,,Istoria Țării Românești”,
prin care susținea că ,,românii sunt conștienți de originea lor romană și se mândresc cu această
descendență glorioasă”.
2. Cronicari sași din Transilvania.
- În sec. XVII- sașii din Transilvania susțineau originea lor dacă, însă aceștia îi confundau pe
daci cu goții. Pentru a susține acest lucru ei aveau punct de plecare romanitatea românilor.
Această teorie a fost însă distrusă de comitele sașilor Valentin Frank von Frankenstein (1643-
1697), dar cu toate acestea conicarii sași au continuat să susțină ideea romanității românilor.
Brașoveanul Martin Schmeitzel (1679-1747), a susținut latinitatea românilor, chiar a predat un
curs despre Istoria Transilvaniei la universitatea din Halle.
3. Ideea romanității românilor în epoca modernă și contemporană.
- În epoca modernă (sec. XVIII-XIX), ideea romanității va fi folosită ca armă politică pentru
revendicările naționale (eliberarea de sub Imp. Habsburgic a Românilor din Transilvania,
drepturi politice, libertatea ortodoxiei, școli în limba română).
- Episcopul greco-catolic Inochentie Micu Klein este unul dintre cei mai importanți oameni
care au luptat pentru drepturile românilor. Acesta redacteză documentul numit ,,Supplex
Libellus”, prin care cerea drepturi pentru românii din Transilvania, prin argumente istorice
(romanitatea poporului român).
- Urmașii acestuia sunt cei din Școala Ardeleană, care susțin romanitatea românilor, acceptând
doar descendența pur romană. Cei din Școala Ardeleană foloseau ideea romanității ca pe o armă
pentru a se elibera de sub elita conducătoare maghiară. (au redactat în anul 1791 documentul
numit ,,Supplex Libellus Valachorum” cereau drepturi pt. români, utilizarea toponimiei
românești, renunțarea la denumirile jignitoare de tolerați utilizate pentru români).
- De remarcat este însă faptul că în aceeași perioadă istoriografia din Principate odată cu
domniile fanariote abordează ca un fenomen natural fuziunea daco-romană. Grecii Daniel
Philipide, Dionisie Fotino, dar și români precum Ienăchiță Văcărescu și Constantin
Râmniceanu. Cu toate acestea istoriografia sec. al XIX- lea, a evoluat pe coordonatele trasate
de Școala Ardeleană.

9
- Acest curent latinist se extinde și în principate cu ajutorul lui August Treboniu Laurian care
considera că ,,istoria românilor începe odată cu fundarea Romei”. Acesta urmărea să purifice
limba română pentru a o apropia din ce în ce mai mult de latina originală. În 1871-1876 acesta
a lansat ,,Dicționarul limbii române”, care a constituit apogeul acestei tendințe, a întocmit un
sistem ortografic și etimologic care numai semăna decât vag cu limba română.
- Reprezentanții romantismului nu au insistat asupra dacilor ca element fondator al poporului
român, dar au evidențiat curajul și devotamentul acestora în fața romanilor. Mihail
Kogălniceanu într-un discurs din anul 1843 a făcut un elogiu lui Decebal ,,cel mai însemnat
rigă barbar care a fost vreodată”.
- După Unirea Principatelor din 24 ian. 1859, teza originii pur latine a poporului român a început
să fie considerată o eroare. Începutul la contituit studiul lui B.P. Hașdeu din 1860, intitulat
,,Pierit-au dacii?”. Acesta susținea că Școala Ardeleană a făcut o interpretare forțată a
izvoarelor antice ,,împuținarea bărbaților”, dacii nu au pierit, colonizarea nu s-a făcut doar cu
romani puri, elementul dacic reprezintă baza poporului român. Pe această linie s-a situat și
Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul, A. D. Xenopol și N. Iorga.
- Arheologul Vasile Pârvan este primul care a reușit să fixeze sinteza daco-romană, într-un
echilibru perfect, demonstrând că românii sunt în cel mai înalt grad și daci și romani.
- În 1935 C. C. Giurescu susținea că majoritatea locuitorilor Daciei Romane au constituito
dacii iar că romanismul a biruit în Dacia fiindcă el i-a câștigat pe autohtoni.
- Alți autori au exagerat rolul dacilor ca populație înaintea cuceririi romane. Astfel N.
Densușianu în lucrarea apărută postum în anul 1913 ,,Dacia preistorică”, de 1200 de pagini
susține că dacii s-au întins pe o mare suprafașă a globului, dintre Dunăre și Carpați s-a revărsat
civilizația supra celorlalte părți ale lumii.
- În perioada prosovietică (comunismul), Mihai Roller a exagerat importanța slavă, susținând
importanța deosebită statului Kievean în formarea statelor medievale românești.
- După 1989 se stabilește un echilbru în istoriografia românească cu privire la romanitatea
românilor.
- Istoricul Lucian Boia are o analiză extrem de onestă în lucrarea ,,Istorie și mit în conștiința
românească”, prin care afirmă că ,,singura raportare la origini este limba, esența romanică a
limbii române înclină balanța spre romani.”

10