Comentariu asupra romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”

Ultima creaţie a lui Marin Preda, dar şi cea care i-a oferit succesul,” Cel mai iubit dintre
pământeni” este un roman complex, total, care reuneşte mai multe tipuri: de dragoste, politic,
social, jurnal, eseistic, psihologic, intelectual, senzaţional. Eugen Simion l-a catalogat drept un
roman total, "romanul unui destin care-şi asumă o istorie, romanul unei istorii care trăieşte printr-
un destin", pentru că include toate componentele posibile menţionate mai sus şi cuprinde ideea
morală: “mitul fericiri prin iubire sintetizat în fraza finală: dacă dragoste nu e, nimic nu e”.
Tema centrală a romanului este iluzia fericirii atinsă prin iubire, precum și imposibilitatea
evadării individului din contextul istoric în care se află. Ideea conturată este că o societate
construită pe abuz, minciună, asasinat politic, ateistă, care promovează bestiile la conducerea
societăţi nu poate exista mult timp şi se autodevorează. Evenimentele se petrec într-un oraş din
Transilvania, care nu este numit, dar se presupune Clujul, în perioada de după cel de-al doilea
război mondial, mai precis anii 50-60 ai comunismului.
Romanul pune accent pe istoria şi destinul personajului principal-narator Victor Petrini. El
este tipul intelectualului lucid, profesor de filozofie, care analizează existenţa şi crede că fericirea
poate fi obţinută prin iubire. Viaţa însă nu i-a împlinit dorinţele, eşuând acolo unde ţinea să
reuşească, dar nu şi-a pierdut niciodată credinţa.
Astfel, romanul poate fi socotit un roman intelectual pentru că meditaţia devine o formă a
epicului (un epic al intelectualului), noţiunile curente de fericire, iubire, existenţă, autoritate,
putere, familie trec prin mintea unor indivizi care exercită profesiuni intelectuale (filozofi,
scriitori, istorici, profesori) şi fac din speculaţie bucuria existenţei lor. Este şi un roman de
dragoste despre mitul fericirii prin iubire. Fraza finală sugerează că existenţa omului nu are sens
în afara acestui mit chiar daca mitul imprimă destinului un curs tragic. Ca roman sentimental e
cronica unei iubiri nefericite. Petrini o cunoaşte pe Matilda, femeie voluntară şi dificilă. Căsnicia
cuplului Nicolau este un infern. Poetul are o fire sucită şi bănuitoare. Căsătorită, este dominată
de tatăl sau, o persoană autoritară şi absurdă. Matilda nu e însă o inocentă, inventivitatea ei în rău
nu are măsură. Deşi avertizat, Petrini intră în viaţa acestui cuplu în destrămare şi trecând peste
prietenie încurajează un sentiment care îi va fi fatal. Matilda este primul caracter puternic al
cărţii. Greu de definit ca tip de sensibilitate feminină, e o fiinţă abisală, imprevizibilă, jucăria
unei forţe obscure. Faptul că are sânge răsăritean ar explica, printr-o prejudecată literară,
complicaţia sufletului, căderile şi înălţările ei. Îl iubise pe Victor Petrini doi ani, cât durase
despărţirea de Petrică Nicolau. Dar îl părăseşte şi pe Victor, căsătorindu-se cu Mircea, demnitar
în judeţ, apoi la Bucureşti. De fapt ea se supune puterii politice şi a banului, subjugând şi
biciuind fără milă puterea intelectuală cu toate că prin aceasta se purifica amoros.
 În continuare putem vorbi şi despre un roman politic, “cel mai substanţial şi cel mai curajos”
dar nota dominantă a cărţii nu e dată de manifestarea politicului în existenţa individului, tema
privilegiată nu e puterea. Preda scrie în esenţă istoria unui sentiment (iubirea) şi îi analizează
degradarea progresivă până ce iubirea coboară aproape de abjecţie. Destinele eroilor sunt luate
de valul unor pasiuni obscure, demenţiale , duse până la limita de jos a existenţei lor (limita
insuportabilului). Luciditatea lor măreşte forţa pasiunii, dar nu o apară de suferinţă şi cădere.
Marin Preda a descoperit că sentimentele nu sunt libere, că pasiunile cele mai înalte sunt
înlănţuite de circumstanţe. În acea epocă tragicul a dispărut şi a rămas doar tragedia. Elementele
senzaţionalului sunt moartea suspectă a Căprioarei, care relaţia cu ea îi creează eroului iluzia că
poate să domine existenţa şi că e un răsfăţat al ei, iar cel de moravuri e lupta pentru putere în
cercurile politice. Existenţa socială a lui Victor e afectată de instaurarea noului regim politic,
fiind închis pe o perioadă de trei ani pe baza unei scrisori considerată ca fiind periculoasă. În
închisoare ia act de treptele cele mai de jos ale abjecţiei umane. Aici ucide, pentru a nu fi ucis,
un gardian care îl supune unui regim de exterminare. După eliberare, ajunge din nou aici, după
ce îl ucide pe soţul lui Suzy, ce care se îndrăgosteşte, pentru că e exact opusul Matildei, îi oferă
dragoste, afecţiune, înţelegere, considerată paradisul interzis.
Deznodământul romanului este unul profund. În raporturile sale cu existenţa, fiinţa umană
nu se află doar sub puterea propriilor capricii, a unor forţe sufleteşti obscure sau a unor
determinări sociale aberante, ci şi a unei transcendenţe arbitrare. Prin „Cel mai iubit dintre
pământeni”, Marin Preda a realizat, aşa cum remarcă Eugen Simion „romanul unei mari
conştiinţe. Conştiinţa, întâi, a unui mare prozator care judecă fără părtinire, fără mistificaţie...o
istorie în care forţele se confruntă în chip dramatic; conştiinţa, apoi, a unui erou care crede în
puterea spiritului şi în mitul fericirii prin dragoste.”