UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

TEOLOGIE PASTORALĂ

Personalitatea Sfântului
Ioan Gură de Aur

STUDENT:
Tomescu Ioan Teodor

CLUJ-NAPOCA
2016
 Ioan Gură de Aur, un arhiereu cu abilități spirituale neobișnuite, forța
mentală imensă, era logic că el va fi distins ca personalitate în mulțimea marilor
Părinți care împodobesc întinderea Bisericii. Nimeni n-a fost asa iubit atat in
timpul vietii cat si dupa moarte,ca Gura de Aur. Acest lucru releva profilului unei
personalitati iesite din comun. El a depasit pe cai mai multi din contemporanii sai
printr-o prospetime, puritate si curezanta spirituala neobisnuita.
Sfantul Ioan Gura de Aur s-a realizat pe sine complet în preoție. Era
înzestrat cu atâtea daruri, încât ar fi putut fi orice altceva, dar pe niciun alt drum
n-ar fi realizat o misiune si o actiune asa uriasa ca in preotie. Preoţia este pentru
el o autoritate, dar ea este o autoritate a cuvântului şi a sfinţeniei, o autoritate
harismatică. El şi-a întemeiat pedagogia pe libertatea omului – ca icoană a lui
Dumnezeu.
Ioan Hrisostom aparținea unei societăți și unei lumi de conflicte, de
răsturnări de situații și de oameni. Pe fundalul acestor răutăți, oamenii își
continuă mersul lor distrugător. Acesta alcătuiește însăși istoria acestei perioade,
istorie în care „oamenii cred și se roagă, se iubesc sau se urăsc cu pasiune, se
entuziasmează și se ticăloșesc, se ridică și cad, se prigonesc, se trădează, se
răzbună, etc.”[1]
În această atmosferă de criză morală și de dezechilibru sufletesc își
desfășoară Sf. Ioan Hrisostom minunata sa operă de înnoire morală și spirituală,
de luptă împotriva păgânismului, care distrusese toate valorile morale.
El a făcut studii strălucite în renumite școli ale vremii - Cezareea,
Capadocia, Antiohia, Alexandria, Atena, Constantinopol, fiind vrednică de admirat
seriozitatea și gravitatea purtării lui din timpul studiilor. El poate fi numit cu
dreptate modelul studentului dornic de cunoaștere, care a avut înțelepciunea de a
îndepărta ceea ce-i nefolositor de ceea ce-i folositor, într-un cuvânt, „de a cerne
grâul de neghină”; era modelul studentului sârguincios și serios, care manifesta
respect atât față de dascăli, cât și față de colegii lui. Și ce poate fi mai înălțător
pentru vârsta de care se-nvrednicea acest mare dascăl, decât acea îndemânare
și înțelepciune de a alege din științe, nu ceea ce este mai plăcut și încântă auzul,
ci ceea ce este mai folositor, mai înălțător, având în acest sens marea mărturisire
a Sf. Grigorie de Nazianz, care afirma că, instrucția pentru tineri poate fi „un izvor
de zidire sau un început de ruină”.[2]

În spatele marilor oameni au stat modele de adevărate mame, care prin

puterea exemplului și-au îndrumat copiii spre o educație completă, în care
valoarea adevărată nu o dă inteligența, nici sociabilitatea, nici competența sau
dezvoltarea personală, ci desăvârșirea. Termenul de dezvoltare este unul limitat,
cu ramificații și cu terminații, pe când cel de desăvârșire este unul continuu,
mereu orientat în sus, spre Înalt.
 Dacă cuvintele frumoase te impulsionează, exemplul virtuos te atrage, de
aceea primul mijloc de educație este bunul exemplu al mamei, care a înțeles și și-
a asumat faptul că, jertfa înseamnă și durere și bucurie, a înțeles, de fapt că
numai prin osteneală și îndurarea și transformarea suferinței va birui. Înțelegând
această mare taină și, mai ales, nelipsindu-l pe copil de dragostea și de
afecțiunea de care are nevoie pentru a se dezvolta armonios și pentru a putea
face față tuturor problemelor ivite în viață, luând seama la întreaga lui viață, la
tovărășiile, la cuvintele, la comportamentul lui, înconjurându-l cu povețe și cu
îndemnuri folositoare și de suflet, mama, ca un grădinar minunat va îndepărta
ceea ce este nefolositor și va adăuga ceea ce este de trebuință. Așa a fost
Antuza, vrednica sa mamă, intenționată spre bine, în care virtuțile dragostei,
înțelegerii, milei creștine lucrau atât de armonios în sufletul ei sensibil  și plin de
duioșie.
Sfântul Ioan a fost atras, mai ales de frumusețile naturale, îmbinând
armonios în cunoștințele sale aspecte ale vieții cu cele ale frumosului natural.
Ioan Hrisostom este admirat nu numai pentru aleasa lui oratorie și pentru
frumosul stil curgător, ci el este admirat, mai ales, pentru faptul că trăia deplin
ceea ce spunea, tocmai de aceea el recomandă stăruitor tuturor retorilor să nu se
lase înșelați de orgoliul frumoaselor cuvântări, devenind doar mânuitori ai formei,
ci să pătrundă la esență, să pună cât mai mult accent pe fond, ba mai mult, să
ajungă să stingă armonia dintre fond și formă, această armonie desăvârșită, care
nu numai că le va fi de folos lor înșile, ci și ascultătorilor lor, prezentându-le
frumosul în toată splendoarea lui adâncă. 

Ioan avea o mare dragoste față de om, însă această dragoste a lui de om
nu ținea seama de clasele sociale și nu făcea discriminări între oameni. El iubea
omul prin ceea ce este el ca om, iar nu datorită unor calități sau realizări ale sale:
„Fără dragoste, toate celelalte calități și creații ale omului n-au valoare, pentru că
nu promovează viața și fericirea. Dragostea este viață, este mers înainte, este
lumină, este zbor spre înălțimi, este biruință asupra întunericului și asupra morții.
Dragostea trebuie să înflorească în orice om și în orice situație, mai ales în
împrejurările grele. Trebuie să iubim pe orice om, indiferent dacă ne este prieten
sau dușman, cunoscut sau necunoscut, drept sau păcătos. Omul este cel mai
prețios lucru care există în lume, mai valoros decât întreaga lume. Să imităm pe
Dumnezeu care nu are dușmănie, ci numai dragoste față de om.”[3]
Punând în centrul preocupărilor sale omul, asupra căruia s-a aplecat cu
atâta dragoste și dăruire, Ioan Hrisostom era conștient și credea cu tărie în
puterea de îndreptare spre bine a acestuia, de perfecționare continuă. El însuși
mărturisea în cuvântările sale despre marea valoare pe care o are sufletul omului,
mai mare chiar decât întreaga lume. Ridicând condiția umană la această valoare
extraordinară, el îl cheamă pe om la misiune, la o responsabilitate unică în
această viață.
Ca o notă distinctă pentru veacul său este de remarcat faptul că, el nu era
un speculativ, ci era unul care urmărea transformarea profundă a omului,
orientarea lui deplină spre un mod de viață cu totul nou. Tocmai datorită acestui
aspect, omul hrisostomic „nu e un om schematic, abstract, construit cu imaginația
în cabinetul de lucru, ci un om adevărat, văzut în zbuciumul și lupta vieții, zugrăvit
pe toate treptele existenței”, mărturisea Profesorul I. G. Coman.[4] Centrat pe
simplitate, naturalețe, viață, stilul și limba Sf. Ioan împrumută aceste însușiri din
însăși personalitatea sa, acordând în același timp atâta armonie și atâta cântec
scrierilor și cuvântărilor sale, prin îmbinarea deosebit de atrăgătoare dintre fond și
formă.
Pentru realizarea acestei opere mărețe, de zidire morală și spirituală, care
începe din interior și se continuă în afară, este necesar ca, mai întâi, cel care a
primit darul și puterea de a-i învăța și de a-i orienta pe ceilalți, să lupte cu sine,
pentru a putea apoi lupta cu cei de lângă el, să fie el întâi modelul în această
minunată operă de sinergie între cuvânt și faptă. Ioan a înțeles aceste adevăruri,
iar prin exemplul vieții proprii, prin cultura lui înaltă, prin darul oratoric s-a făcut
părtaș la suferințele și frământările oamenilor timpului său, înțelegându-le și
având în continuare forța și puterea necesare de a le arăta adevărata față a
lucrurilor.

Prin viața și prin măiestria cuvântărilor și a scrierilor sale, Sfântul Ioan

Gură de Aur a fost  și rămâne de-a lungul timpului un model.

Pătrunzând cu sfială, și totodată, cu stângăcie în lumea acestui minunat

om al cuvântului și al faptei, gustând câte puțin, atât cât mi-a permis condiția de
om, din minunățiile acestui mare deschizător de drumuri, în continuarea reliefării
portretului său- atât de complet și de desăvârșit,- aș lăsa să vorbească cuvintele
mari ale unor oameni luminați și biografi de renume: „Având o inteligență vioaie,
un suflet înflăcărat și fraged, o sensibilitate vie, bun. Blând, generos, manifestând
față de săraci acea blândețe compătimitoare, care va constitui izvorul elocinței
sale, entuziasmându-se pentru ceea ce i se părea lui că este drept și adevărat,
însă fără amărăciune, fără mânie, incapabil de prefăcătorie sau lașitate, având un
caracter deschis ca și chipul său luminos, cu o statornicie neîntâlnită la tineri,
Ioan avea ceva hotărât, aproape marțial în hotărârile lui, ceea ce-l amintea pe
tatăl său”[5]. Un alt biograf scria- „Niciodată nu a rostit vreun cuvânt jignitor sau
nepoliticos. Înăbușea orice pornire de mânie justificată împotriva păcatelor și
răutăților, recunoscând că este o nebunie să osândești greșelile altora înainte să
ți le îndreptezi pe ale tale proprii. Cultiva tăcerea cu o abnegație de sine vrednică
de admirație, cunoscându-i-se darul vorbirii de care dispunea”[6].
Ioan, prin stilul armonios și prin cuvântările sale, prin care și-a câștigat
epitetul de „Gură de Aur”, datorită adâncimii cuvintelor sale, a realizat, într-o
frumoasă îmbinare acea minunată operă de dăruire și de eleganță, dusă până la
sacrificiu, cunoscut fiind faptul că, fiecare pagină din opera oratorică și
pedagogică a Sfântului Ioan Hrisostom cuprinde o continuă „ invitație la iubire”.
Sfântul Ioan Gurã de Aur, spirit practic si neobosit rugãtor (dovadã sunt
minunatele sale rugãciuni din Sfânta Liturghie ce îi poartã numele), se opreste si
asupra unor porniri omenesti, care însotesc cugetul crestinului, când el îsi
exprimã dorintele, prin rugãciune, în fata Tatãlui Ceresc. Nu trebuie sã amintim
nimic din cele care L-ar putea mânia pe Dumnezeu, nici sã ne ridicãm împotriva
dusmanilor. Cãci ce iertare putem nãdãjdui sã dobândim, dacã noi însine îi
acuzãm pe aceia. Când omul se apropie de Dumnezeu, trebuie sã se roage mai
întâi pentru iertarea propriilor lui pãcate. Sã nu cearã pedepsirea celorlalti, ci sã
se roage pentru pãcatele lor. Sã ne rugãm asadar si noi, dar nu pentru pierderea
dusmanilor, ci pentru îndreptarea lor. Vorbele sã nu acuze, iar mintea sã fie
treazã. Sã nu dormitãm în timpul rugãciunii, pentru ca sã nu ne fugã gândul în
altã parte. Rugându-ne pentru dusmani, sã fim treji, zãdãrnicind toate uneltirile
diavolului, „dusmanul nostru cel neîmpãcat”, împotriva cãruia sã chemãm în
ajutor pe Dumnezeu14. Acesta este sensul rugãciunii pentru semeni, în general
si pentru dusmani. Despre pocãintã a vorbit Sfântul Ioan Gurã de Aur mai ales în
cunoscutele sale predici. Dar el a reluat tema aceasta în cele mai multe cuvântãri
rostite, cãci pocãinta constituie o permanentã a vietii crestinilor. Pocãinta este
umilinta cugetului, iar nu o simplã însiruire de vorbe goale. Nu ne este suficientã
plângerea propriilor pãcate, dacã nu o însotim cu fapte mari. Nici postul nu este
suficient, chiar dacã îl tinem dupã rânduialã si purtând haine aspre, dacã omul
rãmâne stãpânit de iubirea argintilor, ori de mânie împotriva semenilor. Cãci
aceste pãcate îl pierd pe un astfel de om, care va ajunge sã lucreze doar o
„umbrã” a propriei sale pocãinte15. Pocãinta este unitã cu smerenia si rãbdarea
ofenselor, fãrã a ne mânia, plângând pãcatul celui care ne necinsteste, cerând
iertarea lui de la Stãpânul „Cel atât de blând”, care atât de mult ne-a iubit16. În
afarã de mucenicia de care s-au învrednicit primii crestini, existã si o altã
mucenicie, la care pot participa deopotrivã si contemporanii nostri. De fapt, timpul
muceniciei nu a lipsit niciodatã, ci „pururi stã înaintea ochilor nostri”. Mucenicie nu
înseamnã doar moartea pe cruce. ªi Iov a fost mucenic, chiar dacã nu a vãzut pe
cãlãu, nici nu i-au împuns coastele cu sulita, fiindcã el a pãtimit mai mult decât
multi dintre mucenici, în încercãrile peste care trecea cu atâta credintã. Iov a
suferit înainte de lege si de har, a suferit toate acele nenorociri deodatã si vreme
îndelungatã. Dintre ispitele la care a fost supus, omiliile se opresc la pierderea
averilor, pe care cei mai multi oameni nu o pot suporta. Cel care, pierzând
bunurile, are puterea sã multumeascã lui Dumnezeu, va câstiga mai mult, se va
arãta un altfel de mucenic17. Iov si-a pierdut fiii, dar a gãsit tãria sã multumeascã
„filantropului Dumnezeu”, nefiind mai prejos decât Avraam. Cãci „trebuie sã aibã
cineva un suflet tare ca diamantul, ca sã vadã pe unicul sãu fiu întins pe patul de
moarte si sã sufere cu liniste cele petrecute”, gândind cã Dumnezeul nostru este
Dumnezeul îndurãrilor si al mângâierilor18. Sfântul Ioan Gurã de Aur vorbeste în
omiliile sale si despre sensul slavei celei adevãrate, de care fiecare crestin este
chemat sã se împãrtãseascã. Cu adevãrat slãvit este nu acela care iubeste slava
lumii, ci tocmai acela care o dispretuieste, considerând-o trecãtoare, ca o
umbrã19. Cât despre adevãrata laudã, crestinii trebuie sã se laude numai cu cele
pe care le suferã pentru Hristos, „dar si cu acestea numai când trebuinta cere”20.
Slava desartã face pe omul care este stãpânit de ea mai rob decât toti ceilalti,
cãci printr-însa el încearcã sã se facã plãcut tuturor. De aceea, sã cãlcãm în
picioare slava desartã21. Atitudinea crestinului fatã de bogãtie este, în conceptia
Sfântului Ioan Gurã de Aur, una plinã de întelepciune, de echilibru, arãtând
întelegerea profundã a problematicii sociale a vremii sale. Bogãtia, spune el, nu
trebuie sã tinã de bunurile materiale, ci de sufletele crestinilor. Lãcomia este
aspru condamnatã. Pentru a întelege aceasta, suntem îndemnati sã ne
deschidem constiinta si sã trecem dincolo de dorinta dupã mâncãruri alese, care
slãbesc trupul, adunând asupra lui boli.