Cap.

V - Unitatea de hard-disc
Unităţile de hard-discuri (HDD) sunt cele mai importante
unităţi de stocare permanentă a informaţiei. Performanţele
sistemelor de calcul, în special viteza de încărcare a
programelor (chiar şi încărcarea sistemului de operare)
depind semnificativ de viteza de lucru a acestei unităţi.
Prima unitate de hard disc a fost inventată de IBM în anul
1954, capacitatea sa a fost de 5 MB, folosea platane de 24
inch şi era utilizată în marile calculatoare. Abia în 1980,
Seagate a introdus primul hard-disc pentru PC, cu o
capacitate de 40 MB. Astăzi capacităţile acestor unităţi au
depaşit deja valoare de 1 TB iar diametrele platanelor au
ajuns să fie unităţi de inch. 1
 Prezentare generala (1)
În principiu, unitatea de hard disc
conţine două sau mai multe discuri
rotunde, rigide, realizate de regulă din
aluminiu (uneori poate fi un aliaj ce
conţine şi sticlă) numite platane sau
discuri. Pe ambele suprafeţe ale
discurilor există depus un strat de
material magnetic care este utilizat
pentru stocarea informaţiei. Spre
deosebire de dischetele folosite în
unităţile de floppy-disc, discurile Pachetul de discuri la HDD
utilizate în unităţile de hard-disc sunt
dure (de unde provine şi denumirea de
“hard”), forma lor neputând fi
modificată prin îndoire sau încovoiere. 2
 Prezentare generala (2)
Datele (informatia utila) sunt înregistrate în zone perfect delimitate pe
suprafaţa magnetică. Aceste zone formează aşa-numitele sectoare. Mai
multe sectoare formează o pistă. Pistele sunt concentrice şi se află
situate într-o coroană circulară, pe fiecare faţă a fiecărui platan ce
constituie pachetul de discuri. Zonele dinspre interiorul discurilor şi
cele dinspre exterior nu conţin piste. Pistele de pe fiecare faţă a unui
disc care au aceeaşi poziţie faţă de axul pachetului de discuri,
considerate împreună, formează un cilindru.
Platanele se află aşezate concentric şi se învârt solidar, cu o viteză de
rotaţie constantă, sub acţiunea unui motor electric. Pentru fiecare platan
ce conţine material magnetic dispus pe cele doua fete există câte o
pereche de capete de citire/scriere care, în timpul funcţionării, “plutesc”
deasupra suprafeţelor discurilor la o distanţă extrem de mică. Capetele
de citire/scriere sunt montate solidar pe un dispozitiv comun numit
cărucior (rack), care le deplasează pe o direcţie radială sau circulara în
3
cadrul pachetului de discuri.
Piste, sectoare, cilindrii

4
 Prezentare generala (3)
Capetele de citire/scriere nu ating discurile pe durata funcţionării
normale a unităţii, dar “aterizează” pe discuri când acestea se opresc
din rotaţie şi “decolează” când acestea încep să se rotească. Susţinerea
capetelor la o distanţă foarte mică deasupra materialului magnetic de pe
suprafaţa discurilor este realizată de o pernă de aer formată datorită
vitezei relativ mari dintre cap şi platanul aflat în mişcare de rotaţie.
Fenomenul este asemănător decolării avioanelor. Pentru a menţine
capul la o distanţă mică de suprafaţa discului, forţei cu care perna de
aer îl împinge în sus i se opune forţa elastică a lamelei ce susţine capul.
Unitatea de hard-disc este închisă ermetic, asigurându-se un înalt
grad de puritate al aerului din interior. Discurile au pe suprafeţe
lubrifianţi speciali pentru ca materialul magnetic să poată rezista la
multiplele “decolări” şi “aterizări” ale capetelor. Totuşi, pentru evitarea
degradării materialului magnetic se prefera utilizarea unor programe
speciale de “parcare” a capetor, in zone lipsite de date. 5
Parametrii şi caracteristici:
- Capacitatea
- Densitatea de suprafaţă
- Parametrii de poziţionare
- Rata externă de transfer
- Memoria cache
- Viteza de rotatie
6
Capacitatea
O parte din spaţiul de pe disc este utilizată pentru înscrierea
informaţiilor privind organizarea datelor pe disc si nu reprezinta
informatie utila. De aceea, in literatura de specialitate şi în
specificatiile producătorilor întâlnim două tipuri de capacităţi:
- capacitatea unităţii neformatate;
- capacitatea unităţii formatate.
Evident, capacitatea unei unităţi neformatate este mai mare (uzual cu
până la 20%). De obicei unităţile de hard disc se livrează pre-formatate
şi capacitatea este indicată pentru unitatea formatată.
Capacitatea unei unităţi de hard disc se măsoară în milioane de octeţi
sau megaocteţi, iar notaţia consacrată este MB. Trebuie ţinut însă cont
că 1 MB = 1.048.567 octeţi şi nu 1 milion octeţi. Similar pentru 1 GB
(o unitate de hard disc de capacitate egală cu 30 GB înseamnă ca are
7
30 x 1.073 milioane de octeţi).
Densitatea de suprafaţă
Densitatea de suprafaţă a unei unităţi de hard-discuri indică
numărul de biţi ce se pot înregistra pe unitatea de suprafaţă a
platanelor unităţii şi este formată din două componente: densitatea
pistelor pe suprafaţa discului şi densitatea biţilor pe pistă.
Densitatea pistelor, măsurată în piste pe inch influenţează
timpii de acces, poziţionare şi transfer. Cu cât pistele sunt mai
apropiate cu atât aceşti timpi sunt mai reduşi. Densitatea biţilor se
măsoară în biţi pe inch şi se mai numeşte densitate liniară. Produsul
dintre densitatea pistelor şi densitatea biţilor determină densitatea de
suprafaţă care se măsoară în Mbiţi/inch2.
Acest parametru este practic o masura a tehnologiei utilizate la un
moment dat, valoarea sa crescand continuu. Astazi, acest parametru se
apropie de limita tehnologica fiind astfel necesara aparitia unor noi
metode de stocare (in volum sau utilizand suport organic). 8
Parametrii de poziţionare
- timpul mediu de căutare reprezintă media timpilor necesari
deplasării capetelor între două piste aleator alese;
- timpul mediu de sector reprezintă timpul mediu în care un sector
ajunge sub capul de scriere/citire, odată ce capul se afla pe pista
dorită (acest parametru depinde de viteza de rotaţie a discurilor)
- timpul mediu de acces reprezintă timpul mediu necesar capului să
ajungă la un sector, fiind suma timpilor medii de căutare şi de
sector;
- rata internă de transfer a datelor reprezintă rata cu care unitatea
citeşte datele de pe platane şi le transferă în memoria cache a
unităţii;
- viteza de rotaţie: viteza cu care se rotesc platanele.
9
Rata externă de transfer
Reprezintă viteza cu care datele sunt transferate între
memoria sistemului şi memoria cache a unităţii de hard-disc.
Acest parametru este dictat în principal de tipul interfeţei
utilizate. Astfel, pentru interfeţele IDE/ATA, rata teoretică de
transfer a crescut de-a lungul timpului de la 2MB/s la peste
8MB/s. Interfeţele EIDE/ATA au rate de transfer de 11-16
MB/s iar interfaţa Ultra ATA/66 atinge o rată de 66 MB/s.
Cele mai performante interfeţele paralele IDE au rate de
transfer de 100 şi 133 MB/s, iar cele SCSI ating valori de 160
MB/s, acestea din urma fiind insa mai rar intalnite datorita
unui cost ceva mai ridicat.
Astazi, cele mai rapide interfete utilizate pentru
interfatarea hard-discurilor sunt interfetele seriale SATA cu
rate de transfer de 300 MB/s. 10
Memoria cache
Această memorie este un buffer în care se păstrează o parte
dintre datele transferate recent între unitatea de hard-disc şi unitatea
centrală. Într-o unitate PC există de obicei două niveluri de memorie
cache care deservesc unitatea de hard-disc. Un prin nivel, nivelul
hardware se referă la memoria cache fizică, implementată pe placa
logică ce conţine controlerul de hard-disc şi în care se stochează datele
accesate recent (scrise sau citite).
Multe sisteme de operare dispun şi de un al doilea nivel de memorie
cache, nivelul software. Acest nivel foloseşte o parte a memoriei RAM
principale a sistemului şi este gestionat de programe specializate.
Astfel, când un program sau o aplicaţie face o cerere de citire de pe o unitate de hard
disc, programul de memorie cache o interceptează şi o trimite spre controler. Când
controlerul de hard-disc transmite informaţiile cerute, programul specializat păstrează
informaţiile trimise într-o memorie tampon pe de o parte şi le transmite programului
apelant pe de altă parte. La o nouă cerere de citire de pe unitatea de hard-disc,
programul de memorie cache interceptează din nou cererea şi verifică dacă 11
informaţiile cerute se găsesc sau nu în memoria tampon.
Viteza de rotatie
Viteza de rotaţie a avut pentru mulţi ani valoarea 3600
rot/min, astăzi viteza de rotaţie uzuala este de 5400 rot/min sau 7200
rot/min. Exista si hard-discurilor cu viteze de rotatie de peste 10.000
rot/min. Viteza de rotaţie a discurilor, împreună cu mecanismele
rapide de poziţionare a capetelor determină atât timpul de citire
(timpul de acces la datele memorate) cât şi timpul de scriere (timpul
de înregistrare).
Deşi viteza de rotatie pare uşor de mărit ca valoare (urmarind astfel
cresterea ratei de transfer), aceasta viteza nu poate creşte prea mult
datorită încălzirii puternice a hard-discurilor în timpul funcţionării
(discurile nu se rotesc in vid ci intr-o atmosfera foarte curata).
Această încălzire, proporţională cu viteza de rotaţie conduce la
degradarea radicală a performanţelor de scriere/citire datorită
dilatării discurilor peste limitele admise. 12
 Înregistrarea magnetică a informaţiei
Înscrierea şi citirea informaţiilor în cadrul unităţilor de hard-
disc se face pe baza principiilor electromagnetismului. Se ştie
că în jurul unui conductor străbătut de un curent electric apare
un câmp magnetic care poate polariza un material magnetic
aflat în raza de acţiune a liniilor sale de câmp. Polarizarea îşi
schimbă sensul la schimbarea sensului curentului electric prin
conductor. Acest principiul stă la baza scrierii (înregistrării)
informaţiilor pe materialul magnetic aflat pe suprafaţa
discurilor. Citirea informaţiilor de pe disc are la bază un efectul
invers al electromagnetismului - într-un conductor aflat într-un
câmp magnetic variabil se induce un curent electric al cărui
sens se schimbă odată cu schimbarea polarităţii câmpului
magnetic. 13
Atunci când controlerul unităţii de hard-disc comandă trecerea unui curent electric
prin spira conductoare, în miezul capului se induce un câmp magnetic. Dacă sensul
curentului prin spire se schimbă, polaritatea câmpului magnetic indus se va inversa.
Liniile câmpului magnetic apar de-a lungul întregului miez şi trec şi prin spaţiul gol
dintre braţele capului, curbându-se înspre exterior, aşa cum este sugerat şi în figura
5.1. Aceste linii de câmp magnetic magnetizeaza particulele magnetice de pe disc în
acelaşi sens cu liniile de câmp. În concluzie, polaritatea stratului magnetic de pe disc
va depinde de sensul curentului prin înfăşurarea capului.

14
Componentele constructive ale unei unităţi de hard disc
sunt evidenţiate în figura 5.2.

15
Discurile magnetice sunt realizate sub forma unor platane şi sunt
montate pe acelaşi ax, fiind solidare între ele. Cele mai multe dintre
unităţile de hard-disc folosesc 2 sau 3 platane dar există şi unităţi cu
până la 12 platane.

16
Discurile sunt fabricate tradiţional dintr-un aliaj de aluminiu sau
dintr-un amestec de sticlă şi ceramică, materiale folosite ca suport
pentru materialele magnetice. Indiferent de suportul folosit, ambele
suprafeţe ale fiecărui disc ce formează pachetul de discuri sunt
acoperite cu un strat subţire de material magnetic, numit suport
magnetic sau mediu de înregistrare. Pe acest suport magnetic se
înregistrează informaţiile (datele).
Materialul magnetic poate fi realizat
în mai multe tehnologii: pe bază de
oxizi de fier, film subţire obtinut prin
metoda electrolizei sau film subţire
obtinut prin metoda metalizării.
Suportul pe bază de oxizi este o
tehnologie deja depăşită, substanţa Mediu de stocare a datelor pe
activă folosită fiind oxidul de fier bază de film subţire
aliat cu mai mulţi compuşi. 17
Suportul pe bază de film subţire poate fi obţinut cu o grosime foarte
mică şi foloseşte o tehnologie modernă. Mediul de înregistrare este
obţinut fie prin metoda electrolitică, fie prin metalizarea suportului
de Al. Prin metoda electrolitică, filmul se obţine printr-o acoperire
electrolitică rezultată în urma scufundării platanului în mai multe băi
chimice unde se acoperă cu mai multe straturi de film metalic.
Grosimea stratului magnetic obţinut este de 10 ori mai mică decât în
cazul stratului obţinut cu oxizi de fier.
Stratul magnetic obţinut prin metoda metalizării este creat
aplicând pe platan un strat de bază format dintr-un aliaj de Ni-P
(nichel-fosfor) peste care se aplică, prin depunere continuă în vid un
substrat de Cr (crom) si apoi materialul magnetic constituit dintr-un
aliaj de cobalt. În final, tot prin tehnica metalizării, se aplică un strat
protector de carbon pentru protecţie. Grosimea totală a stratului
obţinut prin metoda metalizării este comparabilă cu cea obţinută prin
metoda electrolizei. 18
Imaginea din stanga – aliaj magnetic pe suport de Al,
imaginea din dreapta - aliaj magnetic pe suport de sticla
19
Deasupra şi dedesubtul fiecărui platan al unităţii de hard-disc se află
câte un cap de citire/scriere. Fiecare cap este aşezat pe un braţ de
susţinere care îl deplasează deasupra discului şi îl susţine la distanţa
necesară.

20
Capetele de citie şi de scriere de pe cele două feţe ale unui platan
21
Tehnologiile de realizare a capetelor (1)
- Capetele de ferită au un miez din oxid de fier în formă de U, pe
braţele căruia sunt înfăşurate spire. Nu se mai folosesc!
- Capetele cu întrefier metalizat sunt o versiune îmbunătăţită a
capetelor cu ferită. În partea posterioară a întrefierului este depusă o
substanţă metalică prin procedeul de metalizare, pentru creşterea
sensibilitatii capului. Nu se mai folosesc!
-Capetele realizate în tehnologia filmului subţire sunt fabricate
asemănător cu cipurile semiconductoare, prin procedeul fotolitografic,
dar în loc de Si se foloseşte o combinaţie de aliaje de Fe şi Ni, aliaj ce
formează miezul capului de scriere/citire. Capul are dimensiuni foarte
mici şi asigură o înaltă calitate a scrierii/citirii. Întrefierul realizat prin
metoda fotolitografică este foarte îngust (zeci de microni) şi bine
conturat. Capetele obţinute prin acest procedeu sunt mici şi foarte
uşoare, putând pluti mult mai aproape de disc (0,05m).
22
Ilustrarea unui cap de ferită
23
Structura unui cap de
scriere realizat in
tehnologia filmului
subţire

24
Tehnologiile de realizare a capetelor (2)
- Tehnologia de obţinere a capetelor magneto-rezistive este cea mai
nouă tehnologie şi oferă cele mai înalte performanţe la citire. Aceste
capete funcţionează pe principiul modificării rezistenţei unui
conductor aflat în prezenţa unui câmp magnetic extern. Tranziţia de
flux este percepută de acest cap prin modificarea rezistenţei sale şi
deci a curentului ce trece prin el. Se foloseste aceeaşi tehnologie ca si
la capetele realizate in tehnologia cu film subţire, completata cu etape
suplimentare pentru obţinerea capului rezistiv şi a firelor de legătură.
Capete magneto-rezistiv trebuie ecranate fiind foarte sensibile la
câmpurile magnetice externe.
- Principiul magneto - rezistiv este folosit numai pentru obţinerea
capetelor de citire. Un cap complet de scriere/citire este format in
acest caz din 2 capete: unul obţinut prin tehnologia magneto-rezistivă
(pentru citire) şi unul obţinut prin tehnologia filmului subţire (folosit
pentru scriere). 25
Cap de citire magnetorezistiv; Cap de citire inductiv.
26
Mecanismele de poziţionare a capetelor
Sistemul de antrenare a capetelor foloseste un mecanism format
dintr-un magnet permanent şi o bobină, mecanism comandat prin
intermediul unei bucle de reacţie ce determină cu precizie poziţia
capetelor. Pentru oprirea ansamblului de capete în poziţia corectă,
un servomecanism urmăreşte în permanenţă poziţia lor deasupra
discurilor. Informaţiile privind plasarea exact deasupra unei piste a
capului, numite şi servoinformaţii sunt citite chiar de pe disc.
Există două tipuri de mecanisme de antrenare a capetelor ce
utilizează bobină şi magnet permanent: mecanisme cu mişcare
liniară a ansamblului de capete şi mecanisme cu mişcare rotativă a
ansamblului de capete. Acest din urma tip este folosit astazi cu
preponderenta si este prezentat in fig. 5.4.

27
28
Dezavantajul principal al mecanismului rotativ de antrenare al
capetelor este datorat mişcării pe o traiectorie circulară a capetelor în
interiorul pachetului de discuri, fapt ce conduce la rotirea uşoară a
capetelor de scriere/citire faţă de tangenta la cilindrii de pe discuri.

Apare deci o variaţie a

azimutului - unghiul α dintre
tangenta şi axa capului de
scriere/citire, aşa cum este
prezentat în figura 5.5. Această
variaţie conduce la erori numite
erori de azimut. Pentru păstrarea
în limite acceptabile a acestor
erori, trebuie limitată zona
(coroana circulară) pe care sunt
situaţi cilindrii pe suprafaţa
discului. 29
 Servomecanismele
Servomecanismele permit poziţionarea rapidă a capului de
scriere/citire pe cilindrul dorit şi menţinerea acestuia deasupra
cilindrului chiar şi în condiţiile modificării condiţiilor de temperatură
la suprafaţa hard-discurilor, modificari ce provoacă dilatări sau
contractări ale discurilor şi, deci, deplasarea pistelor de la pozitiile
initiale.
Servomecanismele utilizează servoinformaţii înscrise chiar pe
hard-disc. Servoinformaţiile sunt de fapt date codate, reprezentand
uneori chiar poziţia fiecărei piste (sau chiar a fiecarui sector) faţă de o
poziţie de referinţă sau pot reprezenta doar o succesiuni de biti “0” si
“1’. Servoinformaţiile se înscriu pe discuri, de către producător, în
timpul fabricării lor şi nu se pot distruge la operarea discului.
Există trei tipuri de servomecanisme:
- servomecanisme cu servoinformaţii scrise pe un singur sector.
- servomecanisme cu servoinformaţii incluse (fig. 5.6);
- servomecanisme cu servoinformaţii dedicate (utilizeaza 30o fata
intreaga a HDD).
Servomecanismul cu informaţii incluse - servoinformaţiile
sunt aşezate înaintea fiecărui sector de date

31
 Organizarea şi codificarea datelor
Pista este spaţiul de înregistrare accesibil capului magnetic la
efectuarea unei rotaţii complete a discului.

32
Fiecărui bit ce trebuie înregistrat pe disc îi corespunde
o aşa-numită celulă-bit. Celula-bit este definită ca fiind
un cuvânt de cod cu două simboluri folosit pentru
înregistrarea datelor pe suportul magnetic. Primul
simbol corespunde informaţiei cu privire la semnalul
de ceas iar al doilea simbol reprezintă chiar informaţia
efectivă (data). Pe durata înregistrării, capul de scriere
induce în materialul magnetic o secvenţă de tranziţii de
flux în strictă concordanţă cu simbolurile din celulele-
bit. Cele două simboluri din celulele-bit sunt stabilite
pe baza biţilor informaţionali (datelor), respectându-se
o anumită metodă de codare.
33
 Metode de codificare a datelor
Codarea FM este prima apărută şi cea
mai puţin eficientă din punct de
vedere al optimizării spaţiului ocupat

Codificarea MFM este prima codare ce

diminuează numărul de tranziţii necesare

Codarea RLL asigură o reducere şi mai

mare a spaţiului de înregistrare necesar
pentru inscrierea unui bloc de date
printr-o reducere suplimentară a
numărului de tranziţii necesare
34
 X (ASCII) = 01011000

FM

T N T T T N T T T T T N T N T N

MFM

TNNTNNNTNTNNTNT

RLL
TNNTNNTNNNNNNTNN

Figura 6.2 Poziţia tranziţiilor pentru caracterul X în cele 3 moduri de codare

35
PRML (Partial Response Maximal Likelihood) este o metodă de
codare ce încearcă să rezolve problemele datorate interferenţei
inter-simboluri prin adoptarea unei noi tehnici de decodificare a
semnalului citit

36
Tabelul 5.1 Zona de la începutul fiecărei pistei:
Valoare Descriere
Nr.
octeţi
80 4EH Buffer la început de pistă
13 00H Octeţi pentru sincronizarea ceasului
1 A1H Informează controlerul că urmează date
1 FE Informează că urmează zona de identificare a
pistei
1 ** Numărul pistei (HEXA)
1 ** Numărul feţei (HEXA)
1 ** Numărul de sectoare pe pistă (HEXA)
1 ** Lungimea fiecărui sector
2 ** Octeţi pentru codul CRC detector de eroare

16 4EH Spaţiu de separaţie între octeţii de identificare

a pistei şi sectoare de date 37
Tabelul 5.2 Zona de sector
Valoare Descriere
Nr. octeţi
13 00H Octeţi pentru sincronizarea ceasului
1 A1H Informează controlerul că urmează date
1 FE Informează că urmează un sector normal de date
FB Informează că urmează un sector special de date
2 ** Numărul cilindrului (HEXA)
1 ** Numărul capului de scriere/citire (HEXA)
1 ** Numărul sectorului (HEXA)
2 ** Octeţi pentru codul CRC detectori de eroare
3 00H Spaţiu de separaţie între zona de identificare şi zona de date
13 00H Octeţi pentru sincronizarea ceasului
1 A1H Informează controlerul că urmează date
1 F8H Informează că urmează date utilizator
512 ** Date
2 ** Octeţi pentru codul CRC detector de eroare
3 00H Spaţiu de separaţie a datelor
15 00H Buffer pentru variaţia vitezei de rotaţie a discului 38
Înregistrarea zonată (multi-zone recording) (1)
Densitatea maximă de înregistrare pe hard-disc este limitată de
tehnologie şi se determină pe baza dimensiunii minime a celulei-bit şi a
pistei de diametru minim. La unităţile mai vechi, numărul de celule-
bit/pistă era constant, dimensiunea fizică a celulei-bit crescând de la
interiorul discului spre exteriorul său. Datorită rotaţiei cu viteză
constantă a hard-discului, timpul de citire a celulelor-bit este acelaşi,
indiferent pe care pistă sunt situate. Dacă spaţiul fizic ocupat de celula-
bit ar rămâne constant pe suprafaţa discului (egal cu cel corespunzător
pistei de diametru minim), densitatea de înregistrare pe pista ar creşte
progresiv odată ce ne apropiem de exteriorul discului. Astăzi, suprafata
de înregistrare a discului se împarte în zone (coroane circulare)
succesive în care numărul de celule-bit/pistă (şi implicit de sectoare)
creşte progresiv, odată ce zona se află situată mai spre exteriorul
discului. Metoda se numeşte “Multiple Zone Recording” iar numărul de
zone în care se împarte de obicei pachetul de hard-discuri este 10.
39
Înregistrarea zonată
40
Înregistrarea zonată (multi-zone recording) (2)
O consecinţă a acestei metode de zonare este modificarea vitezelor de
transfer dintre unitatea de hard-disc şi sistem, deoarece viteza de
rotaţie a discului este constantă. Viteza de transfer creşte cu atât mai
mult cu cât capetele se află în zonele dinspre exterior si ajunge să fie
aproximativ dublă comparativ cu cea corespunzătoare zonei celei mai
interioare.
Unitatea centrală este proiectată pentru a trata un număr constant de
sectoare pe pistă. Controlerului de hard disc are rolul de a „traduce”
noua organizare a pistelor pentru a putea fi înţelese de unitatea
centrală. Acesta foloseşte metoda translării sectoarelor prin care
adresele fizice ale sectoarelor sunt translate în adrese logice (pe baza
unei tabele de translare). De fapt unitatea centrală “vede” mai mulţi
cilindrii decât pot fi făcuţi fizic pe disc, fiecare cu un număr constant
de sectoare pe pistă. Prin intermediul acestei metode, capacitatea hard
discurilor creşte cu 20  50%. 41
Tehnologia RAID (1)
Pentru îmbunătăţirea vitezei de transfer şi a performanţelor
unităţilor de hard-disc în general, pe lângă memoria cache se pot folosi
şi ansambluri de discuri. Există multe situaţii când în locul unei unităţi
de mare capacitate se foloseşte un ansamblu de discuri de capacităţi
mai mici. Acest lucru asigură posibilitatea accesării în paralel a mai
multor fişiere dacă discurile sunt utilizate în mod individual sau a unui
fişier împărţit pe mai multe discuri.
Conceptul RAID - Redundant Array of Inexpensive Disks (sau, mai
nou, Redundant Array of Independent Disks) – apărut în anul 1988 a
demonstrat că folosirea unui set de astfel de unităţi de hard-discuri de
mică capacitate, interconectate într-un mod inteligent poate conduce la
o creştere a accesibilităţii datelor şi la o reducere a costurilor, în special
în sistemele unde pierderea informaţiei datorită defectării ar reprezenta
o catastrofă. 42
Tehnologia RAID (2)
Folosirea mai multor discuri aduce avantaje reale privind organizarea
informaţiei şi creşterea vitezei de lucru. Există însă un incovenient -
scăderea timpului mediu de bună funcţionare a ansamblului de discuri,
proporţional cu numărul de discuri utilizate. Acest fapt se datorează
creşterii probabilităţii de defectare a ansamblului de discuri care devine
egală cu suma probabilităţilor de defectare a discurilor constituiente.
Deoarece este foarte importantă asigurarea integrităţii acestui sistem de
stocare, în practică se introduc discuri suplimentare pentru informaţii
redundante în scopul păstrării integrităţii datelor utile. Acest lucru este
asigurat de către tehnologia RAID care propune utilizarea unei rezerve
pentru refacerea datelor pierdute la un moment dat datorita defectarii
unui hard-disc. Refacerea se face cu ajutorul acestei rezerve dar şi a
datelor de pe discurile rămase valide. Există mai multe modalităţi prin
care se poate asigura această rezervă, fiind propuse şapte nivele RAID
ce nu sunt ierarhizate ci doar diferite între ele. 43
Nivelul RAID 0 - asigură distribuirea informaţiilor pe mai multe
discuri dar nu asigură nici o redundanţă.

Nivelul RAID 1 - asigură o rezervă egală cu capacitatea utilă de

stocare. Pentru fiecare disc există un disc oglindă pe care se află
aceleaşi date.

Nivelul RAID 2 - este inspirat din codarea Hamming (care

adăuga la cuvântul util biţi redundanţi). Dacă dorim să protejăm
informaţia utilă aflată pe m discuri, trebuie folosite k discuri
suplimentare astfel încât să se respecte relaţia: 2k  k+ m + 1.

Nivelul RAID 3 - este inspirat din codarea cuvintelor de date cu

bit de paritate. Astfel datele sunt distribuite la nivel de bit pe
discurile de date iar un disc este folosit pentru stocarea bitului de
paritate.
44
Nivelul RAID 4 - este asemănător cu nivelul RAID 3 cu
deosebirea că distribuirea datelor pe discuri se face în blocuri şi nu
la nivel de bit.

Nivelul RAID 5 - provine din nivelul RAID 3 si asigură o mai

bună accesabilitate a informaţiei prin distribuirea bitului de
paritate pe mai multe discuri, nemaiexistând astfel un disc dedicat
parităţii.

Nivelul RAID 6 - corespunde utilizării unei matrici de discuri

sau chiar dispunerii lor pe trei dimensiuni. Pe fiecare dimensiune
se poate creea un bit de paritate ce poate fi stocat pe un disc
dedicat sau poate fi distribuit pe discurile din dimensiunea
respectivă.

45
 Înregistrarea magnetică perpendiculară (PMR –
Perpedicular Magnetic Recording)
PMR este o tehnologie de înregistrare a datelor pe hard-disc-uri ,
implementată recent, pentru care se estimează că densitatea de stocare
poate fi de 3 ori mai mare decât în cazul înregistrării magnetice
longitudinale.
Tehnologiile actuale de înregistrare magnetică longitudinală
estimează o limită de 200 gigabiţi/ inch², datorita aparitiei efectului super-
paramagnetic cu atat mai important cu cat densitatea de inregistrare creste.
Se anticipează ca înregistrarea magnetică perpendiculară va permite
densităţi de informaţie de până la 1Tbit/inch² (1000Gbiti/inch²).
Una dintre principalele provocări cu care se confruntă industria
hard-disc-urilor constă în depăşirea constrângerilor impuse de efectul
super-paramagnetic, care apare atunci când cristalele magnetice
microscopice de pe disc devin atât de mici încât temperatura mediului
ambient poate inversă orientările lor magnetice. Ca rezultat, bitul este şters
şi, astfel, datele sunt pierdute. 46
Înregistrarea magnetică perpendiculară a datelor pe disc
47
 Tehnologia GMR ( Giant Magneto-Resistive )
Această tehnologie este o dezvoltare a tehnologiei magneto-rezistive
si se bazează pe faptul că într-un aliaj magnetic special, electronii se
mişcă mai uşor dacă acel aliaj se află într-un câmp magnetic cu
liniile de câmp având acelaşi sens cu sensul lor de mişcare şi mai
puţin liber dacă sensul câmpului magnetic se opune sensului lor liber
de mişcare (când creşte numărul de ciocniri electron-atom).
O mişcare mai liberă a electronilor Strat din Co cu magnetizare fixă
se traduce printr-o opoziţie mai
mică a materialului la deplasarea
Strat
electronilor, adică printr-o scădere din Cu
a rezistivităţii sale pe când o
mişcare mai puţin liberă a Strat cu Ni-Fe cu magnetizare liberă
electronilor se traduce printr-o
opoziţie mai puternică, adică o Figura 5.10. Structura senzorului GMR
creştere a rezistivităţii sale. 48
Câmpul magnetic ce corespunde informaţiei înregistrate magnetic va
orienta magnetizarea stratului liber de Ni-Fe în acelaşi sens cu sensul
liniilor de câmp din suportul magnetic. Pot exista astfel două situaţii:
- orientarea liniilor de câmp din stratul liber de Ni-Fe are aceeaşi
orientare cu cea a stratului fix de Co, caz în care electronii se
deplasează cu uşurinţă între cele două strate magnetice şi întreaga
structură are o rezistenţă minimă;
- orientarea liniilor de câmp din stratul liber de Ni-Fe are orientare
opusă faţă de cea a stratului fix de Co, caz în care electronii se
deplasează cu greutate între cele două strate magnetice şi întreaga
structură are o rezistentă maximă.
Prin aplicarea unei diferenţe de potenţial asupra structurii din fig.5.10
se poate face diferenţa între cele două stări de rezistivitate diferită.
Diferenţa între valorile celor doi curenţi este mult mai mare decât în
cazul magneto-rezistiv clasic.
49
 Structura unui cap de scriere/citire ce foloseşte tehnologia GMR
este prezentată în figura 5.11. Ansamblul cuprinde un cap de citire
GMR cu structura din figura 5.10 şi un cap de scriere ce este realizat
în tehnologia filmului subţire.

Fig.5.11 Cap de citire-scriere inductiv; Cap de citire GMR 50

 Tehnologia GMR (3)

Capul de citire se află plasat între două ecrane (scuturi)

magnetice care îl ecranează de câmpurile magnetice ale
celulelor-bit adiacente celei ce este citită. Al 2-lea ecran face
parte chiar din capul de scriere.
Trebuie remarcat faptul ca tehnologia GMR introduce o
schimbare de nuanţă - nu se mai citesc tranziţii de flux ci chiar
fluxuri magnetice. Acest fapt face ca dimensiunea celulei bit să
poată fi restrânsă fără ca citirea semnalului înregistrat să sufere
datorită interferenţei inter-simboluri. Senzorii GMR pot să
opereze la o densitate de bit mult mai mare.

51
 Tehnologia Optically Assisted Winchester (1)
Operaţia de citire se bazează pe faptul că lumina îşi modifică
planul de polarizare atunci când este reflectată de o suprafaţă
magnetizată (efectul Kerr). Noul plan de polarizare depinde de
orientarea liniilor de câmp magnetic în materialul magnetic pe care
lumina se reflectă. Folosind polarizoare adecvate (filtre ce lasă să
treacă lumina având un anumit plan de polarizare), pe baza intensităţii
luminii rezultate la ieşirea lor se vor putea decela datele înscrise.
Materialul magnetic folosit este diferit: nu poate fi magnetizat
la temperatura camerei, necesitand o incalzire puternica pentru a
putea fi magnetizat. Astfel, la scriere se foloseşte un fascicol LASER
de intensitate mai mare, care încălzeşte suprafaţa materialului
magnetic peste punctul Curie, situatie in care orientarea liniilor de
câmp magnetic ale materialului magnetic poate fi realizată uşor cu
ajutorul unei bobine magnetice, similar ca la tehnologia electro-
magnetică clasică. 52
 Tehnologia Optically Assisted Winchester (2)

Încălzirea suprafeţei şi orientarea câmpului magnetic se fac

într-un singur pas. Pentru aceasta se foloseşte o oglindă micro-
comandată şi micro-lentile care asigură o dimensiune foarte redusă
a ariei de înregistrare, fasciculul laser putând controla o arie mult
mai mică decât capul de scriere în cadrul tehnologiei electro-
magnetice clasice. De aici rezulta si densitatile de scriere mai mari.
Mediul de înregistrare este de data aceasta un aliaj amorf
(format din pământuri rare şi alte elemente) care nu are o structură
granulară precum mediile magnetice clasice (ce limiteaza
dimensiunea celulei-bit). Raza laser este transmisă spre capul de
scriere/citire folosindu-se fibra optică. Acest lucru asigură
dimensiuni foarte reduse pentru cap, patină şi sistemul port-cap.
53
54
 Hard-discuri holografice
În holografia tradiţională, pentru diferite unghiuri de vizualizare se obţin
diferite aspecte ale unui aceluiaşi obiect. În cazul tehnologiei folosite pentru
stocarea informaţiei digitale, la diferite unghiuri de vizualizare se vor
înregistra şi citi diferite pagini de informaţie.
Tehnologia holografică utilizată pentru stocarea datelor foloseşte pentru
scriere două fascicule laser, unul numit de referinţă şi unul purtător al
informaţiei de înregistrat (modulat de datele de înregistrat). Aceste două raze
se intersectează în volumul materialului folosit pentru înregistrare şi formează
un anumit model de interferenţă care determină o schimbare chimică sau fizică
stabilă la nivelul atomilor acelui material, schimbare care rămâne stocată şi
după întreruperea razelor laser.
Pentru citire se foloseşte doar raza laser de referinţă care, împreună cu
interferenţa stocată în mediul de înregistrare recrează raza modulată de
informaţia de date ce a fost stocată. Această rază modulata si reflectata este
apoi citită de un detector special care o decodifică pentru extragerea
informaţiei originare.
Mediul de stocare poate fi un disc rotativ ce conţine pe suprafeţe un 55
polimer sau poate fi un cristal sensibil optic.
 Interfaţa IDE/ATA

Această interfaţă este încă cea mai raspândită interfaţă

pentru conectarea unităţilor de hard-disc la unitatea centrală. Atât
denumirea IDE cât şi ATA sunt folosite, însă IDE (Integrated
Drive Electronics) este mai populară. De-a lungul timpului au
apărut o serie mare de variaţii ale acestei denumiri, fiecare dintre
ele aducând o îmbunătăţire. Astfel au apărut: ATA/ATAPI, EIDE,
ATA-2, Fast ATA, ATA-3, Ultra ATA, Ultra DMA, etc. Practic,
această interfaţă defineşte legătura dintre unitatea centrală şi o
unitate de hard-disc cu controler incorporat.
Standardul curent IDE este o interfaţă paralelă ce
utilizează un cablu cu 40 de fire. Configuraţia pinilor şi semnalele
vehiculate sunt prezentate în tabelul 5.6

56
Interfaţa IDE/ATA - tabelul 5.6

57
1) - pinul 28 - la instalare poate fi aleasă una din două opţiuni: Spindle
Synchronization signal (SPSYNC) sau Cable Select (CSEL). Prima opţiune,
SPSYNC este folosită când există două echipamente conectate pe acelaşi
cablu (master şi slave), pentru sincronizarea semnalelor de index (începutul
pistei). Cu ajutorul semnalului CSEL, unitatea centrală poate stabili care
echipament să fie master şi care slave, fără a se mai apela la jumperi.
2) – pinul 31 – prin semnalul -IOCS16 perifericul informează unitatea
centrală că poate comunica folosind cuvinte de 16 biţi;
3) – pinii 33, 35, 36 - semnalele de adresă prin care unitatea centrală poate
adresa un registru sau un port de date al perifericului;
4) – pinul 34 – semnalul PDIAG este folosit când două periferice sunt
conectate la acelaşi cablu, indicându-se celui de-al doilea periferic că primul
a terminat diagnosticarea funcţionării (atunci când este cerută de către
unitatea centrală);
5) – pinii 37, 38 – semnalele CS1FX şi CS3FX, împreună cu DA0, DA1,
DA3, IOR, IOW adresează regiştri sau porturi ale perifericului;
6) – pinul 39 – semnalul –DA/SP este un semnal multiplexat ce indică fie că
perifericul este activ fie că primul periferic este prezent (în cazul conectării
a două periferice la acelasi cablu. 58
 Interfaţa SCSI (1)
Interfaţa SCSI (Small Computer Systems Interface) este o interfaţă
la nivelul sistemelor. Această interfaţă are ca element principal o
magistrală pe care se pot conecta până la 8 echipamente periferice
diferite. Legătura cu sistemul de calcul se face întotdeauna prin
intermediul unui adaptor pentru sistemul gazdă (host adapter) care
funcţionează ca un circuit de trecere (punte) între magistrala SCSI
şi magistrala sistemului de calcul. La fiecare din celelalte 7 posibile
capete pot exista diferite echipamente periferice: unităţi de hard
disc, unităţi de floppy-disc, unităţi de bandă magnetică, unităţi
CD/DVD, imprimante, scanere, etc. La intrarea fiecărui astfel de
echipament periferic trebuie să existe câte un controler SCSI, care
face legătura echipament periferic – magistrală SCSI şi prin care se
transfera toate informaţiile. Magistrala SCSI nu comunică direct cu
perifericele conectate ci cu controlerul SCSI din acestea. 59
 Interfaţa SCSI (2)
Majoritatea interfeţelor SCSI actuale pot accepta până la patru
adaptoare SCSI ce se pot conecta la magistrala SCSI principală.
Fiecare dintre aceste noi adaptoare pot accepta la rândul lor până la
alte 7 echipamente periferice, ceea ce face ca numărul maxim de
echipamente periferice posibil de conectat la un sistem de calcul să
fie 31 (4 x 7 + 3). Unitatea de hard disc care lucrează pe magistrala
SCSI se numeşte unitate cu adaptor SCSI incorporat.
Dacă la începutul utilizării acestei interfeţe au existat foarte multe
specificaţii de producător, incompatibile între ele, astăzi, sistemele
IBM sunt standardizate pentru a putea funcţiona cu echipamente
SCSI. Adaptorul SCSI al sistemului gazdă este fie livrat pe o placă
independentă ce se poate instala într-un conector de extensie de pe
placa de bază (de obicei PCI), fie este chiar incorporat în unele plăci
de bază. Conectorul necesar interconexiunilor cu echipamentele
periferice se livrează separat. 60
 Interfaţa SCSI (3)
Evoluţia standardelor SCSI şi performanţele principale ale fiecăruia
dintre ele sunt prezentate succind în tabelul 5.7.

Cele mai moderne interfeţe SCSI sunt astăzi Ultra160 SCSI ce poate
transmite datele cu o viteză de vârf de pâna la 160 MBps şi Ultra320
61
SCSI cu viteze de pâna la 320 MBps.
 Interfaţa SCSI (4)
Modul în care se transmit informaţiile pe magistrala SCSI este
definit de aşa-numita metodă de semnalizare. Conexiunea fizică se
poate realiza utilizând un singur fir pentru fiecare semnal si un fir
comun de masa sau două fire distincte pentru fiecare semnal.
În primul caz, metoda de semnalizare se mai numeşte şi Single
Ended (SE) şi se foloseşte uzual un cablu cu 50 de fire la care se pot
conecta până la 8 echipamente (inclusiv sistemul gazdă). În cel de-al
doilea caz, metoda se numeşte diferenţială (utilă pentru lungimi mari
ale cablului de interconectare). Transmisia diferenţială foloseşte două
metode de semnalizare: High-voltage differential (HVD) şi Low-
voltage differential (LVD). În cazul transmisiei diferenţiale se
folosesc două fire pe care există două nivele diferite de tensiune.
Diferenţa între cele două nivele poate fi pozitivă sau negativă în
corespondenţă cu bitul informaţional (0 sau 1 logic) ce se transmite.
Dacă se folosesc nivele de 5V atunci are loc o transmisie HVD, iar
62
dacă nivelele sunt de 3V are lor o transmisie LVD.
 Serial ATA (SATA)
Interfetele IDE si SCSI sunt interfete paralele, care transmit
simultan mai multi biti (pana la 16). La viteze mari de transmisie
(100-320 MBps) apare atenuarea pronuntata a semnalelor pe cablurile
de transmisie, reflexii nedorite si interferenta intersimboluri (inter –
fire). De aceea trebuie luate masuri de protectie asupra acestor efecte:
micsorarea lungimii cablului, folosirea unor cabluri speciale si
ecranate, introducerea CRC, codari speciale, transmisii diferentiale
etc. O alternativa la toate acestea o reprezinta insa utilizarea modului
de transmisie serial, caz in care doar un singur bit se transmite la un
moment dat pe un sens de transmisie. Astfel a aparut SATA.
Desi ne gandim ca la o astfel de transmisie seriala viteza ar trebui
sa scada cu un factor egal cu 16 (sau macar 8), in realitate, datorita
simplitatii comunicatiei seriale si a lipsei unor semnale de sincronizare
dedicate transmisiilor paralele, viteza interfetei SATA este chiar mai
mare decat cea a oricarei interfete paralele de tip IDE sau SCSI.63
 SATA (2)
Interfata SATA asigura o conexiune punct-la-punct intre un
periferic si placa de baza, transmisia bazandu-se pe un protocol
specific transmisiei de tip serial. Interfata foloseste un cablu subtire
cu doua perechi de fire (cate o pereche pentru fiecare sens de
transmisie a datelor - in total sunt 7 fire), de lungime rezonabila
(maxim 1m). Transmisia de date este de tip diferential, folosind
nivele joase de tensiune, similar ca transmisia LVD de la interfata
SCSI.
Utilizarea unei astfel de transmisii elimina cablul de tip ribon, se
asigura o flexibilitate sporita pentru dispunerea perifericelor in PC, se
elimina neajunsurile protocoalelor de tip master-slave si necesitatea
setarii jumperilor perifericelor.
Semnalele de control se transmit pe aceleasi fire, sub forma unor
secvente de biti predefiniti, in pachete sau sub forma de semnale ON-
OFF (similar ca la codarea MORSE). 64
 SATA (3)
In cazul interfetei paralele Ultra ATA se pot transmite 2 octeti
(16 biti) pe fiecare interval de clock. In cazul SATA se transmite doar
un bit pe interval de clock si deci trebuie utilizata o frecventa de clock
mult mai mare. Mai mult, pentru protectia impotriva erorilor, SATA
foloseste o codare de tip 8/10 care adauga astfel 2 biti redundanti la
fiecare 8 biti utili de date. Pentru o transmisie echivalenta de
150MBps este necesara o frecventa de clock de 1,5GHz (fata de
maxim 75 MHz cat se foloseste in transmisiile paralele) . Astfel un
interval de bit devine 0,667 ns fata de 13,3 ns la Ultra ATA si a fost
posibil prin cresterea complexitatii controlerului SATA.
La transmisia paralela nu se puteau folosi frecvente de clock atat
de mari deoarece se utilizeaza o transmisie sincrona (ceas si date
transmise simultan pe fire diferite) caz in care apar reflexii si atenuari
diferite (exista 18 fire implicate intr-o transmisie) ce devin critice cu
cresterea frecventei. Astfel de neajunsuri nu exista la SATA. 65
 SATA (4)
In momentul de fata, pe piata exista periferice care se pot conecta
prin urmatoarele tipuri de interfete SATA:
- interfata SATA1, asigura o viteza de transfer de 150MB/sec =
1,2Gb/sec (maxim 1,5Gb/sec)
- interfata SATA2, asigura o viteza de transfer de 300MB/sec =
2,4Gb/sec (maxim 3Gb/sec)
- interfata SATA3, asigura o viteza de transfer de pana la 600
MB/sec = 4,8 Gb/sec (maxim 6Gb/sec)

66