Având în vedere că acesta este al patrulea manuscris al meu, am devenit, cumva, scriitor,

chiar dacă nimic din ceea ce am scris nu va fi publicat decât după moartea mea – dacă va fi
publicat vreodată.
Ca scriitor, știu că un cuvânt vulgar plasat într-un moment crucial poate să înlăture emoții
urâte și să elibereze tensiunea emoțională. Ca individ care a fost obligat să lupte ca să
supraviețuiască aproape tot atâta timp cât a trăit, mai știu și că niciun cuvânt – chiar un
cuvânt cu adevărat vulgar – nu poate să împiedice un obiect greu să-ți crape țeasta, dacă e
aruncat cu entuziasm și ia contact cu aceasta.
Deci, fiind pus în genunchi de a doua lovitură, cu țeasta zăngănind de parcă cocoșatul de
la Notre-Dame era în capul meu și trăgea nebunește de funiile clopotelor, am spus cuvântul
acela vulgar, dar în același timp m-am aruncat înainte cât de bine m-am priceput și l-am
apucat de glezne pe individul care mă ataca.
A treia lovitură își greși ținta, iar eu am suferit impactul pe spinare, ceea ce a fost mai bine
decât o izbitură în țeastă, dar nu la fel de bine ca vreun moment de masaj.
Cu fața în jos pe plajă, trăgând de gleznă, am încercat să-l răstorn pe puiul de târfă.
„Pui de târfă” nu era cuvântul vulgar pe care-l folosisem mai devreme. Acesta era altul, nu
la fel de vulgar ca primul.
Individul avea picioarele bine înfipte în pământ și era solid.
Nu știu dacă aveam ochii închiși sau deschiși, dar în fața lor vedeam spirale de lumini ce
clipeau, iar în minte îmi răsuna Somewhere over the Rainbow1. Asta mă făcu să cred că eram
aproape inconștient, în urma loviturilor, și că nu mai aveam puterea mea obișnuită.
Individul încercă să mă lovească din nou în cap, dar, în același timp, se străduia să rămână
în picioare, așa că reuși doar să mă lovească în umeri de trei, patru ori.
În timpul atacului, raza lanternei nu slăbise nicio clipă, ci spintecase în nenumărate rânduri
ceața, iar eu fusesem impresionat de standardele de durabilitate ale producătorului.
Cu toate că eram într-o încăierare serioasă, ucigătoare, nu m-am putut împiedica să nu văd
absurditatea momentului. Un bandit care se respectă ar fi trebuit să aibă un pistol sau măcar o
măciucă. Individul dădea în mine de parcă ar fi fost o cucoană de optzeci de ani cu umbrelă,
care răspundea unui crai octogenar care-i făcuse o propunere obscenă.
În cele din urmă, am reușit să-l dobor. Individul scăpă lanterna și căzu pe spate.
M-am cățărat pe el și l-am pocnit cu pumnul drept într-un anumit loc, de l-am făcut să
regrete că se născuse mascul.
Se pare că tipul încercă să spună un cuvânt obscen, unul cu adevărat vulgar, dar nu reuși să
scoată decât un chelălăit, cu expresia de consternare a unui șoarece din desene animate.
Lanterna zăcea la îndemână. În timp ce individul încerca să mă răstoarne, am înhățat arma
aceea formidabilă.
Nu-mi place violența. Nu vreau să fiu ținta violenței și detest s-o folosesc.
Cu toate acestea, am folosit un pic de violență pe plajă, în noaptea acea. L-am lovit pe
individ în cap cu lanterna de trei ori. Cu toate că nu mi-a plăcut să-l lovesc, nu am simțit
nevoia să mă predau poliției.
Individul încetă să opună rezistență, iar eu am încetat să-l lovesc. Mi-am dat seama, după
șuieratul ușor și lent al respirației sale, că era inconștient.
Când din mușchii lui dispăru orice încordare, m-am dat jos de pe el și m-am ridicat în
picioare, ca să-mi dovedesc că sunt în stare s-o fac.
Dorothy continua să cânte încet, iar eu îl auzeam pe Toto gâfâind. Luminile ce clipeau din
spatele pleoapelor mele începură să se rotească mai iute în spirală, ca și cum tornada era pe
cale să ne înhațe din Kansas și să ne ducă în Oz.
M-am întors de bunăvoie în genunchi, înainte să mă prăbușesc împotriva voinței mele.
După un moment, mi-am dat seama că gâfâitul era al meu, nu al câinelui lui Dorothy.
1
Undeva, dincolo de curcubeu, melodie cântată de Judy Garland în Vrăjitorul din Oz. (n.tr.).
 Din fericire, amețeala mea încetă înainte ca adversarul meu să-și recapete cunoștința. Cu
toate că lanterna mai funcționa, nu credeam că avea să reziste la încă o pedeapsă.
Lentilele crăpate aruncau o umbră subțire, deformată, pe fața individului. Dar în timp ce-i
ridicam o pleoapă, ca să fiu sigur că nu-i provocasem o comoție cerebrală, l-am văzut pe tip
suficient de bine ca să știu că nu-l mai zărisem până atunci și că aș fi preferat să nu-l mai văd
din nou.
Ochi de salamandră de apă. Păr ca lâna nedărăcită. Nas de turc și buze de tătar. O limbă
ce-i atârna, ca un file de șarpe de mlaștină. Nu era chiar urât, dar arăta ciudat, de parcă ar fi
fost invocat într-un cazan de ceata vrăjitoarelor din Macbeth.
Când tipul se prăbușise, din buzunarul cămășii îi ieși afară pe jumătate un telefon celular
subțire. Dacă individul era asociat cu trioul de pe chei, putuse să-i sune pe tipi când mă auzise
înotând spre mal.
După ce l-am rostogolit într-o parte, i-am luat portofelul din buzunarul de la spate.
Presupunând că solicitase ajutor cu câteva momente înainte să ajung la țărm, trebuia să mă
mișc iute și nu aveam timp să-i cercetez actele acolo, pe plajă. I-am lăsat banii împăturiți în
buzunarul cămășii, împreună cu telefonul celular, și i-am luat portofelul.
I-am proptit lanterna pe piept. Din cauză că avea capul ridicat pe o movilă de nisip, raza de
lumină îl scălda de la bărbie până la păr.
Dacă o făptură precum Godzilla s-ar fi trezit în abisul Pacificului și ar fi decis să vină la
țărm, ca să turtească pitoreasca noastră comunitate, fața individului ar fi convins făptura să se
potolească, iar fiara solzoasă s-ar fi întors speriată în pacea adâncurilor.
Având drept ghid luminile spălăcite de ceață ale orașului, m-am împleticit de-a curmezișul
plajei late.
Nu m-am îndreptat direct spre est. Poate că individul cu lanterna spusese echipei de pe
chei că era pe mal, la vest de un anumit semn, după care putea fi găsit. Dacă indivizii veneau
aici, voiam să-i ocolesc la mare distanță.
 OPT

În timp ce mă îndreptam spre nord-est, peste plajă, nisipul moale îmi sugea pantofii și-mi
făcea un chin fiecare pas.
Să umbli îmbrăcat cu blugi și tricou pe coasta centrală, într-o noapte de ianuarie, însemna
să-ți pui la încercare bărbăția. Dar cu cinci săptămâni în urmă fusesem în Sierra, în viscol.
Vremea de aici era blândă, prin comparație.
Voiam un flacon cu aspirine și o pungă cu gheață. Când mi-am atins partea stângă a
capului, care pulsa, m-am întrebat dacă aveam nevoie de copci. Îmi simțeam părul lipicios
din cauza sângelui. Am găsit un cucui de mărimea unei jumătăți de prună.
Când am părăsit plaja, eram la capătul dinspre nord al zonei comerciale de pe mal, unde
Jacaranda Avenue se sfârșea într-o fundătură. De acolo, pe doi kilometri se înșirau până în
port case cu vedere spre ocean, de-a lungul promenadei de beton.
Pe lungimea ei de zece cvartale, Jacaranda Avenue – care se întinde la est de promenadă –
era mărginită de podocarpuși2 străvechi. Copacii alcătuiau un umbrar care răcorea strada toată
ziua și umbrea lămpile stradale noaptea. Nicio jacaranda3 nu creștea de-a lungul arterei care-i
purta numele. Pe Wisteria Lane4 nu creștea nicio glicină. Pe Palm Drive 5 se găseau stejari și
ficuși. Sterling Heights6 era cartierul cel mai sărac, iar dintre toate străzile din oraș, Ocean
Avenue era cea mai îndepărtată de ocean.
Ca majoritatea politicienilor, și cei din Magic Beach păreau că trăiesc într-un univers
alternativ, altul decât cel în care existau oamenii reali.
Ud, ciufulit, cu pantofii și blugii plini de nisip, sângerând și, fără îndoială, cu privirea
rătăcită, eram recunoscător că podocarpușii filtrau lumina becurilor. În înțelegere cu ceața,
am mers prin întuneric, pe Jacaranda Avenue și am cotit pe Pepper Tree Way7.
Nu mă întrebați de ce strada se numea așa. Trei indivizi mă hăituiau. Magic Beach, cu o
populație de cincisprezece mii de locuitori, nu numai că era doar un loc mai lat pe șosea, ci
era și unul care nu oferea o mare de oameni în care să pot înota fără să fiu băgat în seamă.
Mai mult, dacă un polițist atent mă vedea în starea în care mă aflam, ar fi fost înclinat să se
oprească și să stea de vorbă cu mine. Ar fi bănuit că fusesem ținta sau autorul unui act de
violență – sau ambele.
Nu am încredere în abilitatea mea de a convinge un polițist că mi-am dat singur cu un
ciomag în cap ca pedeapsă pentru deciziile greșite pe care le luasem.
Nu voiam să întocmesc o declarație în legătură cu pistolarii de pe chei și cu atacul de pe
plajă. Asta ar fi durat ore în șir.
Cei trei derbedei încercau deja să descopere cine sunt, mă descriau oamenilor care lucrau
în zona comercială de lângă chei.
Poate că nu aveau să găsească niciun indiciu. Eram în oraș de mai puțin de-o lună și mă
ținusem de-o parte, încercând să descopăr de ce fusesem atras acolo. Ca atare, rămăsesem un
străin pentru aproape întreaga populație a localității.
Chiar și o descriere detaliată a mea n-ar fi folosit prea mult. Sunt de înălțime medie, de
greutate medie. Nu am cicatrice, semne din naștere, tatuaje, alunițe, negi sau modificări

2
Un soi de conifere (n.tr.).
3
Jacaranda e numele în spaniolă al palisandrului. (n.tr.).
4
Wisteria Lane – Stradela Glicinei (n.tr.).
5
Palm Drive – Aleea Palmierului (n.tr.).
6
Sterling Heights – Dealurile Bunei Calități (n.tr.).
7
Pepper Tree Way – Calea Arborilor de Piper (n.tr.).
faciale distinctive. Nu am bărbuță sau ochii galbeni. Dinții mei nu se dizolvă din cauza
dependenței de droguri, dar nici nu fac lumea să se întoarcă după mine, cum face, de
exemplu, Tom Cruise.
Cu excepția darurilor paranormale cu care am fost împovărat, am fost născut să fiu bucătar
de minuturi. Vânzător de anvelope. Funcționar într-un magazin de încălțăminte. Tipul care
pune anunțuri sub ștergătoare în parcarea magazinelor.
Dați-mi o descriere corectă și amănunțită acel puțin unuia dintre mulții bucătari de
minuturi care v-au pregătit în decursul anilor micul dejun într-un local sau într-o cafenea, a
unui vânzător de anvelope sau a unui funcționar dintr-un magazin de încălțăminte care v-a
servit. Știu ce-o să vă vină în minte: nada8.
Nu vă simțiți stânjeniți. Majoritatea bucătarilor de minuturi, a vânzătorilor de anvelope și a
celor din magazinele de încălțăminte nu doresc niciodată să fie celebri sau recunoscuți de
multă lume. Noi vrem doar să fim lăsați în pace. Vrem să trăim liniștiți, să evităm să facem
rău cuiva, să evităm să ne facă rău cineva, să avem grijă de noi înșine și de cei pe care-i
iubim, și să ne distrăm un pic între timp. Noi facem economia să zumzăie, luptăm în războaie
când trebuie s-o facem, creștem copii dacă avem ocazia, dar nu

8
„Nimic” (în lb. sp., în orig.).