Magnatul muzicii mă primește îmbrăcat complet în negru, cu picioarele

goale pe un covor atât de alb, imaculat, încât pare un strat de zăpadă. Ne

îmbrățișăm. Ne așezăm în niște fotolii la fel de albe, imaculate. Asistentul
rămâne cu noi. Ne facem complimente. Râdem de toate câte puțin. Suntem
oameni de succes. Suntem foarte isteți. Suntem nemaipomeniți. Suntem
încântați să fim cine suntem. Asistentul este încântat că e asistent. Totul
este minunat. Totul este foarte fals și vulgar.
Magnatul îmi spune cât l-a costat acel conac și cât <; ele două automobile
pe care le are în garaj, cât câștigă lunar cu discurile și cu drepturile de
autor. Micșorat sub apăsarea obscenității acestor cifre, îl felicit, îi spun că e
mare, dar nu îi acord prea multă atenție, deoarece îi privesc picioarele, niște
picioare scurte și grăsuțe, deși nu ca acelea ale asistentului său.
Se ridică apoi, scoate un disc pe care îl introduce într-un echipament
magnific (despre care îmi spune, bineînțeles, și cât a costat) și îmi cere să
ascult cu atenție, pentru că e vorba despre noua sa descoperire, un cântăreț
care va face furori în muzica latino, zeul păgân pe care masele îl vor adora.
Muzica începe să se audă. Magnatul pune volumul la maximum. Ritmurile
sunt odioase, vocea e tânguitoare, textul e de prost-gust, totul sună
previzibil, repetat, în falset, prostesc.
— E o splendoare, strigă magnatul.
— Un succes sigur, îl secondează asistentul.
— Formidabil, mint eu.
Mă uit însă doar la picioarele magnatului și la cele ale asistentului său,
care își mișcă degetele grăsuțe cu obscenă veselie tropicală, după acordurile
acelor note muzicale pe care le-au încercat cu sete de câștig. Este o scenă
greu de uitat: biroul înțesat de premii, freamătul atroce pe care îl degajă
vorbitorii, degețelele optimiste ale picioarelor care se mișcă de parcă ar
dansa, veselia de nesuportat de a fi ceea ce suntem.
Când se termină melodia, magnatul îmi cere să iau un interviu acelui
cântăreț descoperit de el, care va fi, cu siguranță, noua stea a muzicii latino.
Îi spun că sunt încântat să fac acest lucru, că e o plăcere pentru mine.
— Nu vrei să-ți scoți ciorapii? mă întreabă el.
— Nu, mulțumesc, mă simt bine așa, îi răspund temându-mă că a
observat găurile din șosete.
— Nu ți-e cald? mă întreabă el.
— Nu, îi răspund. Mie totdeauna mi-e frig.
Pune apoi altă melodie la același volum asurzitor și îmi vine să o iau la
goană de acolo, dar mă abțin, sufăr, mă umplu de ranchiună, mint, îi laud
acea hărmălaie și îmi ofer colaborarea în măsura posibilităților.
Magnatul îmi dăruiește o copie a discului, spune că mă admiră, îmi
promite că mă va căuta cât de curând pentru a-mi oferi o plimbare cu iahtul
său. Eu spun că îl admir cu atât mai mult, că aștept să mă sune, că ar fi
minunat să navigăm împreună. Bineînțeles, totul e o minciună.
Asistentul iese din birou împreună cu mine. O recepționeră îmi înapoiază
pantofii, destul de scârbită. Asistentul mă întreabă:
 — Cât te-au costat?
Îi răspund, mândru:
— Douăzeci și nouă de dolari, la reduceri.
— Un artist ca tine nu poate umbla cu asemenea pantofi îmi spune el
bătându-mă pe umeri cu milă. Îți iac un cadou, adaugă și îmi dă niște
sandale la fel cu cele pe care le poartă.
— Mulțumesc, îi spun, simulând că sunt emoționat de gestul său.
Apoi vreau să-mi încalț pantofii, dar el îmi sugerează să-mi pun sandalele.
Niciodată nu am știut să spun „nu”, așa că pentru a-i face plăcere, îmi bag
picioarele cu trei perechi de șosete în sandalele oribile. Mă simt atât de
caraghios, încât asistentul îmi spune:
— Trebuie să-ți scoți ciorapii.
— Asta chiar că nu pot să fac. Nu vreau să mor de pneumonie.
Asistentul mă privește consternat, neînțelegând lipsa mea de gust în ceea
ce privește încălțămintea, lini iau la revedere în grabă, urc în camionetă și,
în t i mp ce accelerez cu sandalele primite cadou, simt nevoia de a fugi de
această după-amiază falsă, de a fi altul, de a mă întoarce la Buenos Aires.
Poate de aceea mă opresc la o intersecție, îmi scot sandalele și le arunc în
stradă.

Ajung la studiourile de televiziune, într-un cartier din nordul orașului

Miami, și îl salut pe Guillermo, paznicul columbian în uniformă cafenie și
pălărie cu boruri largi. Cobor din camionetă, îi salut și pe paznicii
afroamericani, cu aceleași uniforme ca ale poliției călare, și trec prin salonul
VIP, unde au obiceiul să aștepte invitații programului. Încă nu a sosit
nimeni. Scot o banană și un baton de granola1. Deodată aud niște zgomote
ciudate, ca acelea pe care le face un animal care zgârie pereții sau care
umblă pe acoperiș. Mă gândesc. Probabil că sunt pisici care viețuiesc pe
acoperișuri ori rozătoare care sunt atrase de mâncare.
Mă duc la camera de machiaj. Mora, o cubaneză încântătoare, venită cu o
ambarcațiune improvizată și care fusese în închisoarea de la Guantánamo,
mă machiază cu grijă, foarte ușor. Este cea mai bună parte a unei apariții la
televizor – cineva îți mângâie obrazul cu delicatețe, cum nimeni nu o face în
viața de zi cu zi, în timp ce îți spune bârfe răutăcioase despre celebritățile pe
care le-a cunoscut ori afirmă că le-a cunoscut.
Puțin mai târziu sosește și invitata. Este o femeie frumoasă și faimoasă.
Cântăreață și actriță. O însoțește un alai de asistenți, coafori, publiciști și
responsabili pentru tot felul de fleacuri. Unul dintre ei duce mai multe rochii
de parcă ar duce o comoară neprețuită. Când va sosi momentul, diva va
alege pe care dintre ele și-o va pune în acea seară pentru programul meu.
Incertitudinea asta generează o tensiune care se simte în aer. Cineva ar
putea să se întrebe de ce nu a ales doamna rochia respectivă încă de acasă
ori din apartamentul de hotel. Răspunsul pare evident: «Iacă nu ar avea pe

1 Amestec de cereale, orez și miere (n. tr.).

cineva care să-i ducă rochiile cu un devotament atât de mișcător, poate că
nu ar fi o divă sau nu ar părea că este, ceea ce este la fel de important ca și
a fi într-adevăr una.
O salut pe frumoasa doamnă. Îi spun că o admir mult. Poate că e o
exagerare. Ea îmi spune același lucru. Bănuiesc că exagerează la rândul ei.
Asta e televiziunea. Totul e minciună. Însăși esența întâlnirii este de o
falsitate incontestabilă. Atât ea, cât și eu simulăm un interes considerabil
pentru viața celuilalt, dar adevăratul scop care susține întâlnirea este unul
foarte diferit de afecțiune sau de curiozitatea jurnalistică: al ei este să-și facă
reclamă, să o vadă cât mai multă lume, să i se vândă discul, iar al meu,
desigur, să primesc bani. Dacă nu am fi în fața camerelor, dacă nu aș fi
plătit pentru emisiune, ne-ar face oare plăcere să discutăm despre aceleași
lucruri într-o cafenea, singuri? Ne-am lauda atât de mult reciproc? Ne-am
promite o nouă întâlnire, convinși fiind că aceasta nu va avea niciodată loc?
Oricum, invitata e încântătoare, și astfel nu mai este nevoie să recurg la
ofilitele mele talente histrionice pentru a o face să creadă că îmi face plăcere
să lucrez cu ea. Poate că vreodată aș bea o cafea cu ea și aș râde fără să mă
prefac.
Acum ne aflăm în salonul VIP. Servim lucruri cu multă grăsime, în ciuda
faptului că s-a servit și multă mâncare japoneză, la cererea divei și a
reprezentanților ei, care par mai avizi de mâncare și băutură decât
protectoarea lor. În timp ce mestecăm cartofi prăjiți, diva și cu mine ne
spunem minciuni dulci, convenționale. În mod îngrijorător, persistă
zgomotul pe care l-ar putea produce doar un animal aproape tot atât de
flămând precum atașatele de presă ale divei. Puțin mai târziu, ea, frumoasa
doamnă la care ne referim, steaua serii, se află în fața hotărârii cruciale,
singura care pare să o preocupe cu adevărat: ce rochie să îmbrace, cu ce fel
de cercei să o asorteze, care va fi nuanța de ruj potrivită. Cei care roiesc în
jurul ei așteaptă momentul cu o emoție ușor de înțeles. Cu toate acestea,
ceva se interpune între ea și rochiile sale strălucitoare (și fără cea mai
neînsemnată cută).
Este un șobolan, care a ieșit din vizuina sa, de sub fotoliul vechi de piele,
și o privește țintă pe divă fără afecțiunea sau devoțiunea pe care i-o arătăm
noi. E un șobolan mare, gras, obraznic, sfidător. Poate că nici nu e un
șobolan, ci doar vreun specimen înrudit, vreo creatură perversă din familia
rozătoarelor.
Cum era de așteptat, diva scoate un urlet de spaimă și lasă să-i cadă o
bucată din mâncarea japoneză (avocado, brânză topită, creveți), îngrozită de
apariția impresionantului animal. Șobolanul chițăie, dar nu fuge. De bună
seamă flămând, se apropie de mâncare și o miroase. Asistenții strigă,
înspăimântați, și ies în fugă cu rochiile fâlfâind, poate, șifonându-le. Într-un
moment de furie, îmi pierd stăpânirea de sine și arunc cu o cutie de coca-
cola în intrus. Spre ghinionul meu, nu îl nimeresc. Văzându-se atacat,
șobolanul ne privește cum nu o mai făcuse niciodată un șobolan, adică
având un aer de superioritate fizică și chiar morală, și se hotărăște să ne
atace. Desigur, pentru că e un animal și pentru că urăște frumusețea, se
repede la divă, mușcând-o de glezna descoperită. Diva nu poate suporta
imaginea înfiorătoare a unui șobolan gras și păros înfigându-și dinții în
pielea atât de gingașă a picioarelor sale, de care ea a avut grijă cu atâta
minuțiozitate.
Apoi șobolanul fuge, iar diva leșină în fotoliul de piele uzat, în timp ce este
chemat urgent un medic.
Puțin mai târziu, când diva își recapătă cunoștința, suferința îi este alinată
de ajutoarele sale, iar delicatul alai de eunuci o întremează cu fluturări de
evantaie, ea pronunță câteva cuvinte seci și memorabile:
— Un șobolan de rahat n-o să-mi strice mie cariera. Aduceți-mi rochiile!

Pe când termin emisiunea, sună mobilul. Este un prieten argentinian. Mă

invită în casa unui cântăreț faimos, să mănânc o friptură. Îi spun că e
târziu, că unt încă machiat și în costum. Insistă să trec măcar puțin. Îi
promit că voi fi acolo în jumătate de oră.
Intru apoi într-o farmacie, cumpăr șervețele umede, mă demachiez în
camionetă (cel mai indicat, pentru a apărea la televiziune, este să îți pună
fond de ten și pudră pe față, un pic de ruj pe buze, puțin roșu în obraji și
creion pe sprâncene) și mă îndrept spre casa cântărețului.
Apăs pe butonul soneriei. Îmi spun numele. Sunt întrebat dacă sunt
așteptat. Spun că da. Mi se deschide. O cărare mărginită de arbori mă duce
spre casă, pe malul golfului. Am mai fost acolo în câteva seri și știu că va fi
greu să plec înainte de a se crăpa de ziuă, deoarece casa respectivă atrage
spirite neliniștite și favorizează petreceri de neuitat și confesiuni în zori.
Îmi salut prietenii, pe cântăreț, pe prietena lui, pe prietenele acesteia, apoi
mă așez la masă, dar nimeni nu-mi dă nimic de mâncare, toți fumează și
beau bere, pentru că au mâncat deja. Deși mi-e foame, nu spun nimic,
cineva îmi dă o sticlă cu apă de la gheață, iar câțiva se supără că nu vreau
să fumez și să beau bere, așa că le spun că am îmbătrânit, că ziua
următoare am de lucru, dar nu vor să audă, mă consideră un laș, un
trădător, spun că trișez pentru că particip la petrecere, dar nu cu trup și
suflet, iar eu mă mulțumesc să zâmbesc și să le spun că au dreptate, apoi
înghit în sec cu speranța că uneia dintre fete i se va face milă de mine și îmi
va oferi o friptură.
Faimosul cântăreț, care este un cuceritor, un vrăjitor care farmecă din
priviri și seduce tot ce mișcă, spune deodată că se duce să picteze, iar noi să
facem ce ne trece prin minte. Apoi dispare imediat, fără să-și ia rămas-bun
de la cineva. Eu spun că e cazul să plecăm, că s-a dus deja la culcare, dar
nimeni nu-mi dă atenție și adevărul este că și cu alte ocazii amfitrionul a
făcut la fel, adică a dispărut în mod misterios câteva ceasuri, pentru a
reapărea încântat, zâmbitor, de parcă tocmai a tras un pui de somn ori a
făcut dragoste, ori a compus un cântec, ori a pictat un tablou. Prietenii mă
duc pe terasa ce dă spre golf, deschid alte sticle cu bere, aprind și trag în
piept orice se poate fuma, dau mai tare muzica odioasă, iar eu nu spun
nimic, nu le zic că mor de foame, că mă deranjează fumul pe care nu
încetează să-l scoată frumoasele lor guri cosmopolite, că muzica nu este
demnă de această noapte, de priveliștea splendidă a lunii pline care se
reflectă în apele calde ale golfului.
Deodată, o portoricană foarte frumoasă îmi spune că nu a mâncat nimic,
că este carne care mă așteaptă la bucătărie. „Dumnezeu să te
binecuvânteze”, îi zic, iar ea fuge să-mi aducă o tavă enormă, pe care se
amestecă bucăți arse de carne de vițel, de pui, de porc, de cârnați, care
împrăștie un miros îmbătător și-l deșteaptă din somnolența în care era
cufundat pe un cățeluș pufos, foarte cochet, de culoare albă, unul dintre
aceia pe care îi poartă în geantă fetele faimoase. Cățelușul se apropie dând
din coadă și se postează sub masă, privindu-mă cu lăcomie, în speranța că îi
voi arunca și lui câteva bucăți de carne.
Fără să mă gândesc la consecințe, fac un gest ce pare firesc, adică îi
arunc o bucată mare de cârnat, pe care cățelușul o înghite cu destulă
dificultate, dar fără întârziere. Prietenii continuă să vorbească despre femei,
dragoste, călătorii, afaceri, iar eu mănânc extaziat, carnea aceea cam rece,
apoi văd cățelușul, care mă imploră din priviri să-i mai dau un pic de
cârnat. Sărman nenorocit înfometat, mă gândesc eu și îi arunc o bucată
mare de cotlet, pe care el o rupe lacom cu dinții, deoarece se pare că nu îi
încape în gură. Are nevoie de ceva vreme și de destule eforturi, dar reușește
să o înghită pe toată în cele din urmă. Face apoi câțiva pași și se întinde pe
podea, s-ar spune satisfăcut, dar nu și recunoscător, pentru că nici nu se
uită la mine.
Puțin mai târziu sosesc prietenele, logodnica și mângâie cățelușul, dar
acesta pare năucit, absent. Le întreb cum se numește, iar ele îmi spun că
este cățea, că se numește Paquita. Le întreb ce mănâncă Paquita, iar ele îmi
răspund că nu mănâncă decât biluțe. Le întreb „biluțe din ce, pentru că e
extrem de slabă” și îmi răspund că „biluțe din alimente bine stabilite,
deoarece câinii fini nu mănâncă decât alimente bine echilibrate”. Mă
gândesc: Noroc că nu m-au văzut stricându-i dieta cu un cârnat, un cotlet
de porc și jumătate de grătar de vacă bine fript.
Cum greșelile se plătesc, Paquita suferă atunci consecințele ghiftuirii sale.
Încă întinsă pe podea, începe să tușească, ca și cum ar fi vrut să elimine
ceva. Fetele se alarmează, una dintre ele se apleacă spre ea și o întreabă
„Paquita, frumoaso, ce e cu tine?”, iar Paquita, în loc de răspuns, începe să
vomite bucăți din groaznicul cârnat pe care l-a înfulecat. Atunci fetele se
agită, prietenii întreabă ce se întâmplă; una dintre fete spune „Paquita a
mâncat carne. Cine i-a dat carne?” Se lasă o tăcere cât o eternitate, precum
arta ce se păstrează în muzica faimosului cântăreț care ne-a părăsit, iar
Paquita întrerupe liniștea cu spasmele, vomitările și convulsiile sale. Eu
spun că mi-a căzut un cârnat pe podea și Paquita s-a repezit la el. Fetele mă
privesc de parcă aș fi fost o bestie, un ignorant, iar una dintre ele, cea mai
îndurerată, îmi spune „la naiba cum ți-a trecut prin cap așa ceva, când
Paquita nu mănâncă decât biluțe!”
Atunci este luată în brațe, în timp ce ea vomită, luptându-se să elimine
bucățile de carne pe care stomacul ei nu le poate digera. Aud apoi cum este
chemat cu strigăte șoferul, deoarece Paquita trebuie dusă de urgență la
Mount Sinai pentru a i se salva viața. Este transportată acolo fără întârziere,
pe brațe, sfârșită, lăsându-și viața în urmă într-o dâră de vomă și rahat cu
care stropește cărarea mărginită de arbori a conacului cântărețului, cel care
nici nu știe de toată agonia pentru că pictează în acest timp. Prietenii râd,
sunt niște scumpi, li se pare genial că am ucis-o pe Paquita cu o supradoză
de cârnați, dar eu nu mă amuz, eu știu că este ultima noapte petrecută în
casa faimosului cântăreț dacă Paquita este adusă moartă de la spital. De
aceea mă plimb pe marginea piscinei, mă opresc pentru a contempla luna
plină, apele liniștite, iahtul pe care nu voi mai urca, apoi mint că trebuie să
merg la baie, că revin imediat, însă, îngrozit de gândul că va veni cântărețul
și va afla că i-am omorât-o pe Paquita, cea care nu mânca decât bilu țe, mă
îndepărtez pe cărarea străjuită de arbori, știind că plec și că nu mă voi mai
întoarce vreodată.

Nu ar fi trebuit să-mi dau adresa de e-mail în timpul emisiunii de

televiziune. Am făcut-o pentru că doream ca publicul să poată merge la
studiouri pentru a o vedea în direct. Spaniola a citit mesajul, mi-a scris și
mi-a spus că stăm pe aceeași stradă, că îmi citise cărțile, că mă vedea
mergând seara spre sala de gimnastică și că dorea să mă cunoască. Mi-a zis
numărul casei în care locuia și m-a invitat la un ceai. Nu am răspuns. În
acea după-amiază însă, în drum spre sala de gimnastică, am trecut prin fața
clădirii sale, aflată doar la vreo cincizeci de metri de a mea, și am aruncat o
privire. Avea două etaje, un aspect decadent și combina cu o anumită
temeritate nuanțe opace de roșu și albastru. Ferestrele erau deschise și briza
iernii mișca perdelele transparente. M-a surprins că erau atâtea mașini în
garaj, cinci, toate sport, decapotabile și viu colorate. Locul avea ceva straniu.
La prima vedere, era o discordanță între aspectul vetust, neîngrijit al casei și
cel modern al mașinilor.
În fiecare seară după ce mă întorceam acasă, destul de târziu, mă așezam
să citesc poșta electronică și găseam invariabil un mesaj de la spaniolă, în
care îmi spunea ce anume îi plăcuse și nu îi plăcuse din emisiunea mea,
care invitați i se păruseră încântători, plictisitori sau respingători. Erau
texte scurte, bine scrise, presărate cu observații ironice, cu tonul violent și
nemilos pe care cineva și-l poate permite atunci când este un critic anonim.
În general, eram de acord cu ea. Personajele pe care spaniola le găsea
odioase, mincinoase ori lașe mi se păreau la fel și mie, deși eu, evident, nu
puteam să spun asta la televiziune. Niciuna dintre femeile care apăreau în
programul meu nu îi era pe plac. Îmi cerea să fiu nemilos cu ele. Era
cumplită. „Sunt foarte afurisită”, mi-a spus într-una dintre scrisori. „De
aceea îmi placi, pentru că ești tot așa de afurisit ca mine.”
Aveam obiceiul de a-i răspunde într-o manieră concisă și afectuoasă, în
două sau trei rânduri, de exemplu „mulțumesc, m-ai făcut să râd, ești
drăguță”, ori „ești nebună, ești genială, să-mi scrii în continuare”, ori „sunt
absolut de acord cu tine, îmi place că ești atât de afurisită”, asemenea
lucruri, pe care le scriam doar pentru a o măguli.
Într-o seară mi-a trimis o fotografie și mi-a cerut să-i spun dacă o găseam
atrăgătoare. „Știu că ai un iubit.” „Dar știu și că ți-au plăcut câteva femei, iar
eu vreau să știu dacă aș putea să-ți plac.” Am privit fotografia. Era foarte
frumoasă, tânără, surprinzător de tânără, de vreo treizeci de ani și de o
frumusețe oarecum gitană, cu părul negru și lung, ochii visători, migdalați,
obrazul înfiorat de o melancolie ciudată, care nu se putea ghici din scrisorile
ei atât de categorice. I-am scris de îndată: „Ești foarte frumoasă. Am crezut
că ești mult mai în vârstă. Nu pari afurisită. Știi să pozezi.” Ea a răspuns:
„Sunt căsătorită și îmi iubesc soțul. Știu că ai un iubit argentinian, te-am
văzut cu el, dar într-o zi aș dori să încalc regulile și să mă joc cu tine.” Am
replicat imediat: „Totdeauna mi-a plăcut să încalc regulile.” în mod ciudat,
ea a încetat să-mi scrie câteva zile. M-am gândit că s-o fi speriat, că nu voia
decât să flirteze, iar în fața iminenței unei întâlniri se repliase, temătoare
pentru că, la urma urmelor, era o femeie căsătorită și trebuia să dea dovadă
de prudență.
Curând, spaniola a revenit brusc în viața mea. Dimineața am găsit un
mesaj de la ea: „Trebuie să mărturisesc că am trișat. Fotografia pe care ți-am
trimis-o a fost făcută acum douăzeci de ani. Mă ierți? Tot mai dorești să mă
cunoști?” Nu i-am răspuns. Nu mi-a plăcut că m-a mințit. M-am gândit că
nu ar trebui să-i mai scriu, că era o nebună periculoasă.
Supărată că nu îi răspundeam, a continuat să-mi trimită în fiecare seară
scrisorile ei afurisite. Nu mă mai distrau. Era, în mod evident, plină de
resentimente și ura oricare altă femeie mai tânără sau mai frumoasă decât
ea. Spaniola era o femeie bogată, nebună, nefericită în căsnicie, cu o
grămadă de timp liber și de frustrări, la fel ca multe dintre vecinele mele.
A trebuit să-mi schimb ruta spre sala de gimnastică. Am fost însă prost și
m-am lăsat prins într-o ambuscadă. Într-o după-amiază am trecut prin fața
casei sale, iar ea a ieșit în fugă, a traversat strada, s-a proțăpit în fața mea și
mi-a spus că trăiește zile cumplite din cauza mea. Am întrebat-o de ce mă
învinuiește de nenorocirea ei. Mi-a spus: „Pentru că nu mi-ai scris de când
ți-am spus că acea fotografie fusese făcută cu douăzeci de ani în urmă.” în
timp ce rostea aceste cuvinte, eu mă gândeam că fotografia ar fi putut să
dateze la fel de bine de acum treizeci de ani și nu de acum douăzeci,
deoarece spaniola avea o față distrusă de operațiile inutile de chirurgie
estetică, care o transformaseră într-o figură cu grimase, încordată, într-o
copie imperfectă a ceea ce fusese, în caricatura desfigurată a fotografiei în
care încă mai avea un chip adevărat și nu masca de acum. „Îmi pare rău, nu
am avut timp să-ți scriu.” „M-ai făcut să sufăr mult”, mi-a reproșat ea. „Ești
un om rău. Așa ceva nu se face unei doamne.” M-am gândit: Pentru că nici
nu ești o doamnă. Dar n-am rostit-o. Mi-am luat o înfățișare serioasă și am
spus cu o voce tăioasă: „Nu am timp de așa ceva. Sunt grăbit.” Și mi-am
continuat drumul spre sala de gimnastică.
La sfârșitul după-amiezii, m-am întins să-mi fac siesta. M-am trezit
speriat. Cineva bătea la poarta dinspre stradă. M-am ridicat în picioare și m-
am apropiat de scară. Nu o puteam vedea, dar o auzeam strigându-mă pe
nume. Era vecina spaniolă. M-am întors în pat și m-am gândit că se va
sătura să tot bată. Am greșit. Deodată, poarta s-a deschis și i-am auzit vocea
în casă, strigându-mă. Nu am înțeles cum a putut intra. Probabil că nu
încuiasem. Spaniola continua să strige în propria-mi casă, iar eu mă
ascundeam în întunericul etajului al doilea. „Nu te ascunde, știu că ești sus,
nu mă obliga să urc.” Un fior de teamă m-a străbătut din cap până în
picioare. M-am gândit că a venit să mă omoare sau, mai rău, să mă violeze.
Atunci mi-a sărit țandăra, ceea ce m-a făcut să aprind lumina de pe scară și
să strig: „Ce faci în casa mea, băbătia dracului? Șterge-o imediat, că de nu,
chem poliția.” Ea a apărut pe scară și, spre surprinderea mea, mi-a arătat
niște cărți pe care le avea în mână și mi-a spus printre lacrimi: „Voiam doar
să-mi dai un autograf pe ele.” Nu mi-a inspirat milă. „Nu am chef să-ți dau
nimic, pentru că nu ai dreptul să intri astfel în casa mea.” A rămas țintuită,
cu o față de victimă. „Nu-ți plac?”, m-a întrebat cu o voce spartă,
înăbușindu-și plânsul. „Nu, deloc.” Dintr-odată și-a recăpătat aerul seniorial,
s-a uitat urât la mine și a spus sentențios: „Știi de ce nu îți plac? Pentru că
nu îți plac femeile. Tu ești homosexual. Eu nu cred povestea ta că ai fi
bisexual. Tu ești homosexual și îți place calea dosnică.” Acum spaniola striga
și mă privea cu o ranchiună veche parcă de secole. Apoi mi-a trântit cărțile
pe podea și a strigat: „Și cărțile astea sunt un mare rahat.” Și a plecat în
păcănitul tocurilor, lăsând ușa deschisă, știind că poliția nu va veni
niciodată și nici eu nu mă voi duce să o denunț.

Martín se află în Buenos Aires pentru că sora lui, Candy, este foarte
bolnavă. Spune că-mi simte lipsa. Nu m-a mai văzut demult. Nu știe când
mă va revedea. Pentru că îmi duce dorul, îmi scrie numele pe Google și
citește lucrurile care s-au publicat despre mine (mai mult insinuări decât
elogii). Intră apoi pe YouTube și iarăși îmi scrie numele și pierde timpul
uitându-se la înregistrări video ale programelor pe care le fac la Miami și
Lima.
Într-unul dintre aceste filmulețe din programul pe care îl fac la Miami,
anunț că, pentru a sparge rutina, nu voi lua interviu nimănui, întrucât mă
voi supune tirului de întrebări al publicului care, într-un număr nu mai
mare de cincizeci de persoane, a venit la studiouri. Ceea ce nu spun (iar
acest lucru îl știe Martín) este că în seara respectivă am rămas, în ultimul
moment, fără invitat și de aceea m-am resemnat să fiu eu intervievat de
spectatori, conștient de faptul că întrebările vor fi periculoase și vor atinge
subiectul vieții mele amoroase și al sexualității mele.
Așezat în fața calculatorului din apartamentul său aflat în San Isidro,
Martín contemplă surprins scena care s-a consumat cu puțin timp în urmă
la televiziunea din Miami: o femeie înaltă, obeză, cu un pronunțat accent
venezuelean, a cărei față nu se poate distinge pentru că este filmată prudent
din spate, se ridică în picioare și mă întreabă:
— Care a fost relația ce te-a marcat cel mai mult în viață?
Răspund, aparent fără să am îndoieli:
— Marea iubire a vieții mele a fost și este Sofía, mama fiicelor mele. Nu
mai trăiesc cu ea, dar o iubesc și acum și o voi iubi totdeauna.
Femeia venezueleană refuză să lase microfonul și să se așeze pe scaunul
de metal care îi provoacă dureri de fese. Întrucât a adus o sticlă de vin alb și
un jambon pe care ea însăși l-a pregătit pentru mine, se simte îndreptățită
să continue:
— Ți-ar plăcea să te întorci la ea?
Răspund, aparent fără să am îndoieli (pentru că nu am obiceiul să ezit
atunci când vorbesc la televiziune sau, cel puțin, reușesc să dau această
impresie):
— Niciodată să nu spui niciodată. Sofía este marea iubire a vieții mele și
așa va rămâne mereu.
Publicul, format din doamne cubaneze și venezuelene de o anumită
vârstă, aplaudă emoționat.
Martín însă se simte trădat. Fără să stea pe gânduri, pune mâna pe
telefon și, furios, mă sună la Miami și îmi spune:
— Așadar, Sofía este marea iubire a vieții tale? întoarce-te atunci la ea,
dacă o iubești atât, tâmpitule. Nu vreau să te mai văd. Ești un mincinos și
un laș. Nu ai curaj să spui public că ești o târfă masculină și că ai un iubit.
Faci pe masculul ca să te aplaude cubaneze bătrâne. Ești patetic.
Martín întrerupe convorbirea, aprinde o țigară cu marijuana și izbucnește
în plâns pentru că mă iubește și mă consideră un mincinos și un laș.
Eu nu înțeleg nimic, pentru că nu știu că Martín tocmai a vizionat acest
filmuleț pe YouTube (nici măcar nu știu că scena se poate vedea pe
YouTube) și pentru că am uitat deja acea seară în care m-am supus
întrebărilor publicului și am spus acele lucruri despre Sofía. Pentru că apar
la televizor în fiecare seară și, cum o fac doar pentru bani, am obiceiul să uit
cu o ușurință foarte convenabilă lucrurile pe care le spun în emisiunile mele.
Aproape în același timp în care Martín vede filmul, se supără și se
întristează, Sofía – care se află pe aeroportul din Miami așteptând un zbor
spre New York – intră într-o librărie și din curiozitate, pentru a face timpul
să treacă mai ușor, citește un titlu dintr-o revistă de scandal, care sună
astfel:, Jaime Baylys, sex-simbol gay.” Sofía face atunci ceea ce știe că nu ar
trebui: deschide revista, caută articolul care pomenește de mine și citește,
iritată, lucrurile scrise acolo, din care nu-l recunoaște nici măcar vag pe
bărbatul pe care l-a iubit cu ani în urmă. Reporterul revistei de scandal mă
întreabă:
— Ești îndrăgostit?
Răspund, aparent fără să am îndoieli:
— Da. Îl iubesc pe Martín, prietenul meu argentinian. Suntem împreună
de mulți ani.
Reporterul insistă, deoarece pentru asta este plătit: