OMUL CU FLOAREA: Aşa, ce voiam să-ţi spun... Dumneata, va să zică, om paşnic...

Ai pierdut
trenul?
CLIENTUL: Ştii, pentru un singur minut! Ajung în gară şi-l văd cum îmi zboară prin faţa ochilor.
OMUL CU FLOAREA: Puteai să fugi după el.
CLIENTUL: Desigur — dacă nu erau nenorocitele de bagaje... Arătam mai ceva ca un măgar acoperit
de pachete! Ce prostie, nu? Dar, şti cum sunt femeile — comisioane, comisioane şi iar comisioane... nu
mai isprăvesc! Ştii cât mi-a luat să mă-ncarc înapoi cu toate bagajele după ce am coborât din trăsură?
Trei minute! Două pachete de fiecare deget!
OMUL CU FLOAREA: Trebuie să fi fost nostim! Ştii ce-aş fi făcut Eu? Le-aş fi lăsat în trăsură.
CLIENTUL: Şi nevastă-mea? Şi fiicele mele? Şi toate celelalte femei?
OMUL CU FLOAREA: Ar protesta! M-ar distra asta!
CLIENTUL: Se pare că dumneata nu ştii cum se poartă femeile când pleacă la ţară.
OMUL CU FLOAREA: Ştiu exact cum se poartă. (Pauză) Îţi spun că n-or să aibă nevoie de nimic, că
pot trăi din nimic.
CLIENTUL: Mai rău! Sunt în stare să pretindă că se duc din spirit de Economie. Ies întrunul din satele
acelea — cu cât mai urât şi murdar cu atât mai bine — şi apoi insistă să-şi poarte toate costumaţiile
pretenţioase. Femeile! Dar, presupun că e vocaţia lor.
"Scumpule, dacă te duci în oras, ai putea să-mi aduci cutare şi cutare - şi dacă nu te-ar încurca Prea
mult..." — auzi şi tu: dacă nu te-ar încurca Prea mult!
"Şi dacă tot o să fi aproape de..."
"Dar acum serios dragă, cum crezi că aş putea să fac toate acestea în 3 ore?"
"De ce nu? Poţi lua o trăsură..."
Şi nenorocirea este că — având nevoie să stau numai trei ore — nu mi-am luat cheile de la casa noastră
din oraş.
OMUL CU FLOAREA: O-ntreagă aventură! Şi atunci?
CLIENTUL: Am lăsat maldărul de pachete şi pacheţele în gară, la bagaje... m-am dus la un birt să
mănânc, şi pe urmă, ca să-mi omor necazul, la teatru. Mureai de căldură! La ieşire, îmi spun: "Şi-acum
ce? E trecut de douăsprezece noaptea; nu este tren înainte de patru... la hotel... da' pentru trei ceasuri de
somn, nu merită cheltuiala."
Şi-am venit aici. Cafeneaua asta nu închide, nu-i aşa?
OMUL CU FLOAREA: Nu închide, nu. (Pauză) Şi zi, ţi-ai lăsat pachetele în gară, la bagaje?
CLIENTUL: De ce mă întrebi? Nu crezi că sunt în siguranţă? Erau toate legate bine...
OMUL CU FLOAREA: A, ba da, ba da! (Pauză) Sunt Convins că sunt în siguranţă. Ştiu cu câtă
pricepere îşi împachetează lucrurile aceşti vânzători. Fac o întreagă artă din asta. (Pauză)
Le şi văd mâinile acum — şi ce mâini! Iau o bucată mare de hârtie: grosime dublă, culoare uşor
roşiatică, dungi vălurite pe ea — o plăcere numai să te uiţi la ea! — atât de netedă încât îţi vine să-ţi
lipeşti obrazul de ea ca să-i simţi mângâierea răcoroasă... O întind pe tejghea şi aşează în mijloc
materialul tău cu Atâta agilitate — bun material de asemenea, frumos împăturit. Prind cu dosul mâinii
capătul de dedesubt, cu cealaltă mână pe cel de deasupra şi le împreunează întrun tiv elegant — gest
gratuit, de amorul artei. Îndoiesc marginile în formă de triunghi, le ascund dedesubt — uite-aşa. Întind
mâna după ghemul cu sfoară, iau din ea exact cât trebuie — dar Exact cât trebuie — şi leagă pachetul
atât de repede încât nici n-ai timp să le admiri... virtuozitatea — sfoara e deja pregătită să o treci după
deget.
CLIENTUL: Oricine poate vedea că ai urmărit cu multă atenţie această chestiune.
OMUL CU FLOAREA: Eu? Domnule dragă, zile întregi nu fac decât asta. Sunt în stare să stau
nemişcat şi-un ceas şi să privesc întro prăvălie prin vitrină. Uit de mine. Am impresia că Sunt bucata
aceea de mătase, mi-ar Plăcea să fiu bucata aceea de mătase... sau de dril... panglica aceea — roşie sau
albastră — cu care vânzătoarele măsoară materialul — ai văzut ce fac cu ea înainte de a împacheta? O
înfăşoară în formă de opt pe degetul mare şi pe cel mic de la mâna stângă. (Pauză) Mă uit la clienţi cum
ies din prăvălie cu pachetul agăţat de deget — sau ţinându-l în mână — sau sub braţ. Îi văd cum trec. Îi
urmăresc cu privirea până îi pierd din ochi, închipuindu-mi... ah, câte lucruri nu-mi închipui! Nici nu-ţi
trece prin minte — cum ar putea să-ţi treacă? (Pauză. Apoi, Întunecat, ca pentru Sine.) Dar îmi
foloseşte. Asta îmi foloseşte.
CLIENTUL: Îţi foloseşte? Iartă-mă, la ce-ţi foloseşte?
OMUL CU FLOAREA: Să mă agăţ aşa — vreau să spun cu închipuirea — de viaţă. Ca o zorea de
zăbrelele unui grilaj. (Pauză)
Ah, să nu las o clipă închipuirea să se odihnească: să particip, să particip prin ea la viaţa altora... dar nu
la a celor pe care-i cunosc. Nu, nu. La a lor n-aş putea! Dacă ai ştii ce silă îmi este, ce greaţă!
La viaţa străinilor, cu care închipuirea mea poate lucra în voie, nu la întâmplare, ci ţinând seama de
cele mai neînsemnate aparenţe descoperite într-una sau într-alta — dacă ai ştii cât şi cum lucrează! —
până când reuşesc să pătrund în adâncul ei! Văd casa unuia sau a altuia, trăiesc în ea; ajung să simt
până şi mirosul acela deosebit care există în fiecare casă, şi în a dumitale...
Dar în casa noastră noi nu-l mai simţim, pentru că îl acoperă mirosul propriei noastre vieţi, înţelegi?
Văd că mă aprobi...
CLIENTUL: Da, fiindcă trebuie să fie mare plăcerea asta pe care o încerci dumneata închipuindu-ţi
atâtea lucruri...
OMUL CU FLOAREA: (Plictisit, după ce s-a gândit puţin) Crezi că încerc plăcere? Eu?
CLIENTUL: Da, aşa cred...
OMUL CU FLOAREA: Ce plăcere? Ia spune-mi, te rog! Ai fost vreodată să consulţi un doctor cu
renume?
CLIENTUL: Eu, nu, de ce? Doar nu sunt bolnav!
OMUL CU FLOAREA: Nu te alarma. Te-am întrebat numai ca să ştiu dacă ai văzut vreodată în
locuinţa unui asemenea doctor cu renume sala în care clienţii îşi aşteaptă rândul la consultaţie.
CLIENTUL: Ah, da! Mi s-a întâmplat o dată să mă duc cu o fată a mea care suferea de nervi.
OMUL CU FLOAREA: Bine. Nu e nevoie să-mi spui. Sălile acelea, ziceam... (Pauză) Te-ai uitat cu
băgare de seamă la ele? Canapelele de modă veche, îmbrăcate în stofă de culoare închisă, scaunele
acelea tapisate, de multe ori desperechiate... fotoliile acelea mici... Lucruri cumpărate de ocazie, puse
acolo pentru clienţi; nu aparţin casei. Domnul doctor are pentru el, pentru soţia sa şi pentru prieteni, un
salon cu totul altfel, frumos, bogat. Cine ştie cât de nelalocul lui ar părea un scaun sau un fotoliu din
salonul acela adus în sala de aşteptare, pentru care e foarte bun mobilierul aşa cum e: fără pretenţii,
sobru, decent. Aş vrea să ştiu dacă atunci când te-ai dus cu fata dumitale, te-ai uitat cu băgare de seamă
la fotoliul sau la scaunul pe care ai aşteptat.
CLIENTUL: Nu, nu m-am uitat...
OMUL CU FLOAREA: Se înţelege, fiindcă nu erai bolnav. (Pauză)
Dar adesea nici măcar bolnavii nu observă. Sunt prea obsedaţi de propria boală.(Pauză)
Şi totuşi, de câte ori unii din ei nu-şi privesc cu atenţie degetul care bate toba fără sens pe braţul lustruit
al scaunului în care stau! Se gândesc şi nu văd. (Pauză)
Dar ce impresie îţi face pe urmă, când ieşi de la consultaţie şi treci din nou prin sală, revederea
scaunului pe care stătuseşi cu puţin înainte, în aşteptarea sentinţei privitoare la răul tău încă necunoscut.
Îl regăseşti ocupat, e un alt client, şi el cu răul lui secret; sau gol, indiferent, aşteptând să fie ocupat de
altul. (Pauză)
Dar ce spuneam? Ah, da...
Plăcerea de a-ţi imagina. Cine ştie de ce m-oi fi gândit la unul din scaunele acestor anticamere de
doctori, în care clienţii aşteaptă să fie consultaţi!
CLIENTUL: Da... într-adevăr...
OMUL CU FLOAREA: Nu înţelegi? Nici eu. (Pauză)
Ne amintim o imagine, apoi alta, n-au legatură între ele şi totuşi — Au legatură — pentru tine. Da, da!
Există o logică care derivă din însăşi experienţa Ta. Desigur, trebuie să pretinzi că nu. Când vorbeşti
trebuie s-o uiţi. De cele mai multe ori par atât de ilogice aceste... analogii. (Pauză)
O legătură ar putea fi totuşi. Ascultă: Crezi oare că acele scaune încearcă vreo plăcere închipuindu-şi ce
pacient va sta pe ele în continuare? Ce boală îl macină? Unde se va duce, ce va face după acea vizită?
Desigur că nu.
Şi la fel se-ntâmpla şi în cazul meu! Nu încerc nici o placere. Există o asemănare între bietele scaune ce
asteaptă să fie ocupate şi mine. ELE îşi deschid braţele spre pacienţii doctorului iar EU îmi deschid
braţele spre... o persoană sau alta. Tu spre exemplu.
Şi nu încerc nici o plăcere — Absolut nici o plăcere — din faptul că tu ai pierdut trenul, că familia te
aşteaptă la ţară, că ai probabil şi alte griji mărunte...
CLIENTUL: Of, ştii? Am o mulţime...
OMUL CU FLOAREA: Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că sunt mărunte. (Pauză) Unii oameni au
probleme mari, domnule dragă. (Pauză)
Eu trebuie să mă agăţ cu ... închipuirea de viaţa altora, dar aşa, fără plăcere. Nici măcar nu mă
interesează. Dimpotrivă, dimpotrivă...ca să-i simt plictiseala, ca să-mi demonstrez cât de inutilă şi de
prostească este şi că nu trebuie să-i pese nimănui când se sfârşeşte. (Apoi cu mânie surdă)
Ştii? acest lucru trebuie să ni-l demonstrăm bine. Avem nevoie de probe, de infinite exemple şi trebuie
să fim Implacabili! Pentru că, domnule dragă, există ceva — nu ştim din ce este făcută dar există — şi
toţi o simţim, ca pe-o durere în fundul gâtului: este foamea de viaţă! O foame care nu se stinge
niciodată — care NU POATE fi stinsă niciodată — pentru că viaţa — viaţa aşa cum o trăim de la
moment la moment — este ea însăşi atât de flămândă în sine, atât de flămândă De sine. Dar, nu apucăm
niciodată s-o gustăm! Pentru că gustul vieţii, aroma şi savoarea vieţii sunt toate în trecut, le purtăm în
interiorul nostru. Sau mai degrabă... gustul vieţii este mereu la o distanţă de noi. Suntem legaţi de el
numai printr-o coardă subţire, coarda amintirii. Da, memoria ne leagă... de ce însă? De idioţenii, de
neajunsuri, de acele iluzii prosteşti, de întâmplări nefaste precum... da... Ceea ce azi este idioţenie, ceea
ce azi este neajuns, chiar şi ceea ce azi este nenorocire, o gravă nenorocire... uite! Patru, cinci, zece ani
mai târziu, cine ştie ce savoare sau aromă va avea, ce lacrimi se vor vărsa, care-îi-va-fi-GUSTUL!
Viaţa, viaţa! Şi numai la gândul că ai s-o pierzi — poate chiar în câteva zile...
Uite, vezi acolo după colţ? Vezi umbra aceea? S-a ascuns...
CLIENTUL: Cine... cine era?
OMUL CU FLOAREA: N-ai văzut-o? S-a ascuns.
CLIENTUL: O femeie?
OMUL CU FLOAREA: Da, nevastă-mea.
CLIENTUL: Ah, doamna dumitale?
OMUL CU FLOAREA: (După o pauză): Mă urmăreşte de la distanţă. Şi-mi vine, crede-mă, să mă
duc şi s-o iau la palme. Ar fi însă zadarnic. E ca unul din câinii ăia pierduţi, încăpăţânaţi, pe care oricât
i-ai bate, se ţin scai de tine. (Pauză) Cât suferă femeia asta pentru mine nu poate să-ţi treacă prin minte.
Nu mai mănâncă, nu mai doarme. Zi şi noapte se ţine după mine aşa, de la distanţă. Dacă şi-ar şterge
măcar de praf vechitura aia de pălărie pe care-o poartă pe cap... hainele! Nu mai arată a femeie, ci a
cârpă de bucătărie. I s-a prăfuit pielea şi părul, aici pe tâmple... şi are numai treizeci şi patru de ani!
(Pauză)
Mă cuprinde câteodata o furie, nici nu-ţi închipui. Mă reped la ea, îi strig în faţă: "Proasto, proasto, eşti
o proastă!" şi-o zgâlţâi bine.
Degeaba — acceptă orice şi se uită la mine cu nişte ochi... cu nişte ochi care îţi jur, mă fac să simt aici,
în degete, dorinţa aprigă de a o strânge de gât!
Degeaba.
Aşteaptă să mă îndepartez ca să mă urmărească din nou, de la distanţă.
Uite! (în clipa aceasta, femeia va scoate iar capul)
Uite, vezi... Iar a scos capul!
CLIENTUL: Biata femeie!
OMUL CU fLOAREA: Ce biata femeie? Ar vrea, ştii ce-ar vrea? să stau acasă, cuminte, liniştit, să
mă las răsfăţat de atenţiile ei cele mai grijulii şi mai drăgăstoase; să mă bucur de ordinea perfectă a
odăilor, de strălucirea mobilelor, de tăcerea aceea ca de oglindă care domnea altădată în casa mea,
măsurată de tic-tac-ul pendulei din sufragerie. Asta ar vrea! Şi eu te întreb pe dumneata, ca să poţi
înţelege absurditatea — dar nu, ce absurditate! monstruozitatea sălbatică a acestei pretenţii — te întreb
dacă ţi se pare posibil ca locuinţele din Avezzano şi locuinţele din Messina, ştiind de cutremurul care
urma să le prăbuşească peste câteva clipe, să poată să stea liniştite sub razele de lună, rânduite în şiruri
de-a lungul străzilor şi al pieţelor, supuse la poruncile cadastrului municipal? Case — pentru numele lui
Dumnezeu!— din piatră şi din traverse — şi ar lua-o la goană!
Sau ţi-i poţi închipuii pe locuitorii, oamenii din Avezzano şi din Messina, dezbrăcându-se tacticoşi ca
să se culce, împăturindu-şi hainele, punându-şi ghetele afară la uşă şi intrând în aşternut ca să se bucure
de albeaţa strălucitoare a cearşafurilor proaspăt spălate... toate acestea ştiind că peste câteva clipe vor fi
morţi? Ţi se pare posibil?
CLIENTUL: Dar poate că doamna...
OMUL CU FLOAREA: Lasă-mă să vorbesc! Dacă moartea, domnul meu, ar fi una din insectele
acelea ciudate şi greţoase, pe care le descoperă cineva dintr-o dată pe tine... Treci pe stradă; un alt
trecător te opreşte brusc şi, prudent, cu două degete întinse, îţi spune: "Vă rog, îmi daţi voie?
Dumneavoastră, stimate domn, aveţi moartea pe dumneavoastră." Şi cu cele două degete întinse, o ia şi
o aruncă!... Ar fi nemaipomenit! Dar moartea nu e ca una din acele insecte greţoase. Sunt atâţia care se
plimbă senini şi neştiutori; şi poate că o poartă cu ei; nimeni n-o vede; şi ei se gândesc liniştiţi la ceea
ce vor face mâine şi poimâine. Acum eu (se ridică) dragă domnule, uite... vino aici (se ridica şi îl
conduce până sub lampion), aici, sub lampionul ăsta... vino... să-ţi arăt ceva... Uită-te aici sub mustaţa
asta... aici... vezi ce grozav tubercul violaceu? Ştii cum se numeşte? Poartă un nume dulce de tot... mai
dulce ca o bomboană: Epiteliom se cheamă. Rosteşte-l, şi-ai să vezi cât e de dulce: E PI TE LI OM
CLIENTUL: E PI TE LI OM
OMUL CU FLOAREA: Moartea, înţelegi? a trecut, mi-a lăsat această floare în gură şi mi-a spus:
"Ţine-o, dragul meu; mă întorc peste opt sau peste zece luni!" (Pauză)
Spune-mi dumneata dacă eu, cu această floare în gură, pot să stau liniştit acasă, şi cuminte, cum ar vrea
nefericita aceea! (Pauză)
Ii strig: "Ah, da, şi vrei să te sărut?" "Da, sărută-mă!"
Dar ştii ce-a făcut? Săptămâna trecută s-a zgâriat cu un ac aici, pe buză, pe urmă mi-a luat capul în
mâini şi a vrut să mă sărute... să mă sărute pe gură... Zice că vrea să moară cu mine... (Pauză) E
nebună... (Apoi furios)
Acum înţelegi de ce simt nevoia să stau în faţa vitrinelor şi să admir dibăcia vânzătorilor? Pentru că,
vezi dumneata? Dacă mă apucă o dată disperarea... aş putea distruge, ca pe un nimic, viaţa unuia pe
care nici nu-l cunosc... să pun mâna pe revolver şi să-l omor pe unul care, ca dumneata, a pierdut spre
nenorocul lui trenul...
Fi liniştit: n-am s-o fac... (Pauză)
Am să plec... Cel mult m-aş omorî pe mine... (Pauză)
Au ieşit, zilele astea, nişte caise — o frumuseţe... Dumneata cum le mănânci? Cu coajă, nu? Le rupi în
jumătate; le apeşi cu două degete în lung... ca pe două buze umede... Ah, ce deliciu (Râde. Pauză)
Omagiile mele stimatei doamne şi fetelor dumitale care sunt în vilegiatură. (Pauză)
Mi le închipui îmbrăcate în alb şi bleu, aşezate la umbră pe o pajişte verde. (Pauză)
Fă-mi o plăcere totuşi, mâine dimineaţă când vei ajunge acolo — îmi închipui că satul e la oarecare
distanţă de gară — în zori... Poţi face drumul pe jos.
Rupe un smoc de iarbă de pe marginea drumului. Numără-i firele pentru mine. Câte fire ai să numeri
atâtea zile voi mai avea de trăit. Noapte bună domnule dragă şi iartă-mă dacă te-am supărat cu ceva
(Pauză)
Uitasem: ai grijă ca snopul sa fie cât mai stufos!... Te rog...