Vladimir şi Oleg Presniakov

În rolul victimei
 1. Un apartament. O cameră.

Valea: Omenirea are multe invenţii minunate – cum ar fi... cum ar fi salata – salata din fructe de mare, cu
batoane de crab, sau tortul din batoane de porumb şi caramele topite... Dacă mănînci batoane de crab fără ouă
ţi se face rău... exact ca de la batoanele de porumb, dacă le mănînci fără caramele topite. Dar dacă le pui
împreuă – e cu totul altceva, deşi un prieten de-al meu m-a sfătuit să nu mănînc batoane de crab, fiindcă sînt
făcute în Ţările Baltice şi el zice că nemţălăii ăia se deşartă în batoane, fiindcă îi urăsc pe ruşi...

Un prieten de-al meu: Mai ales letonii... ăia sigur se deşartă şi se mai şi pişă în batoanele de crab care se
exportă în ţara noastră... Fiindcă noi i-am supărat rău... rău de tot... Ştiu de la istorie... noi i-am cucerit, iar ei
voiau să-i cucerească fasciştii... n-a ţinut. Îţi închipui – uite, tu te-ai putea supăra atît de rău pe un om încît să
i te caci în mîncare, zi şi tu, ce trebuie să faci ca să scoţi în halul ăsta din minţi pe cineva? Pe cînd ei au
lucrători specializaţi în fabricile unde se fac batoanele astea de sardine... Sînt umflaţi cu bere, după care se
cacă în hîrdaiele cu tocătură de sardine, iar care are chef se mai şi deşartă acolo... Şi tot ei ne furnizează şi
brînzica de vaci în glazură de ciocolată, oare cu aia ce-or mai fi făcînd?

Valea: Nu cred eu chiar tot ce aud, şi nici în ce văd nu prea am încredere... dar mirosul – acum pe bune, cu
ăla ce te faci? – batoanele astea miros exact ca urina... Eu ştiu cum miroase urina, fiindcă nu trag niciodată
pînă la capăt apa la toaleta mea... adică la toaleta de-acasă, din casa părinţilor mei, unde stau... Eu stau cu
părinţii, în casa lor, şi nu trag pînă la capăt apa la toaletă. Cum aud că începe să susure nu mai apăs pe
clapă... De aia la toaleta noastră, la toaleta casei în care locuiesc, la toaleta părinţilor mei miroase întotdeauna
a urină... Chestia asta, că poţi să scapi de urină şi de tot ce mai iese din tine, că poţi să duci toate astea din
casa în care trăieşti undeva în altă parte – este şi asta o invenţie destul de bună a omenirii... Eu mănînc salată
din batoane de crab şi ouă, îmi place tortul din batoane de porumb şi caramele, folosesc toaleta – eu mă bucur
de toate realizările omenirii – prin urmare sînt om, om sută la sută... deşi nu trag apa pînă la capăt...

Tatăl: Cică există un peşte – pseudopeştespadă! Dar ce o fi pseudo – peştele sau spada?

Mama: De ce miroase toaleta asta în permanenţă a urină? O spăl în fiecare zi...

Valea: Tatăl şi mama mea au nivele diferite de acces la cultură, dar ei nu-şi dau seama de asta, cum nu-şi dau
seama nici de ce la toaletă miroase în permanenţă a urină. Ei se contrazic în fiecare zi pe cîte o chestie, mama
o ţine pe-a ei, tata pe-a lui... Pe urmă se gîndesc de ce or fi trăind împreună, cum de s-a ajuns aici, după care
se împacă şi se gîndesc de ce or fi veşnic nemulţumiţi unul de celălalt... Pe cînd eu ştiu – au nivele diferite de
acces la cultură... Frumoasă îmbinare de cuvinte, eu am auzit-o în sesiunea de iarnă, la consultaţia pentru nu
ştiu ce examen, nu mai ştiu care – oricum le-am picat pe toate... Nivele diferite de acces la cultură...
Frumoasă îmbinare de cuvinte... ea vrea să spună că dacă eşti, hai să zicem, sifilitic, n-are rost să trăieşti cu
un om sănătos, care o să-şi amintească în fiecare zi de boala ta şi o să-ţi reproşeze că eşti sifilitic şi-i faci şi
pe cei din jur să fie la fel!

Mama (către tată): Eşti un idiot, şi-i faci şi pe cei din jur să fie la fel!

Valea: Eu ştiu de ce nu pot ei trăi împreună şi de ce miroase a urină la toaletă...

Mama: Voi de ce?!...

Valea: Adică?

Mama: De cîte ori v-am rugat, pe tine şi pe taică-tu, să nu aruncaţi hîrtia la veceu cînd vă ştergeţi – doar
aveţi găleata acolo! Ţeava se înfundă, tot ce faceţi voi acolo curge la bucătărie, eu vă spăl farfuriile cu apa
care e şi-n veceu! Zău, cum e posibil?! De cîte ori i-am spus şi lui – casa e veche, instalaţia ruginită – nu-i
voie să arunci hîrtia la toaletă!..

Valea: Eu n-arunc hîrtia...

Mama: Lasă – de cîte ori nu m-am uitat după tine, ca să nu mai spun că tu nici n-o tragi pînă la capăt!

Valea: Între noi e o prăpastie imensă... toate nemulţumirile noastre, toate preocupările noastre, tot ce ne
leagă – totul se împotmoleşte în veceu... cineva ne-a făcut să ne împotmolim în veceu... cineva ne-a copt-o...
 2. Faleza umbrită de copaci a unui oraş. O cafenea mică de vară. O cabină WC cu plată. Lîngă cabină
– un sergent de miliţie, un căpitan, o femeie sublocotenent cu o videocameră, un angajat al cafenelei
– o femeie, un adolescent cu cătuşele la mîini, un tînăr într-un tricou de baseball cu personaje din
desenele animate „South Park”.

Căpitanul (către femeia sublocotenent): Aşa, Liuda, porneşte-l!

Liuda: E pornit...

Căpitanul: Aşa, prin urmare începem reconstituirea judiciară, aşa, Doljanskii, unde zici că stăteaţi?

Adolescentul cu cătuşe: Uite-aici, la măsuţa asta. (Arată spre măsuţa de cafenea cea mai apropiată de el).

Căpitanul: Aşa, pe urmă?

Doljanskii: Pe urmă ea s-a sculat, a zis că trebuie să facă pipi... S-a dus la asta (arată spre angajatul
cafenelei – o femeie)...

Căpitanul: Aşa, prin urmare de cum aţi ajuns aici, ea s-a şi dus acolo...

Doljanskii: Nu...

Căpitanul: Aşa, şi pînă atunci ce-a fost?

Doljanskii: Am discutat...

Căpitanul: Aşa, despre ce aţi discutat?

Doljanskii: Păi am discutat... am întrebat-o...

Căpitanul: Despre ce?

Doljanskii: Despre ziua de naştere a lui Igor’..

Femeia sublocotenent: Ce tot mormăie – nu se aude nimic!

Căpitanul: Despre ce, vorbeşte mai tare!

Doljanskii: Despre ziua de naştere a lui Igor’.

Căpitanul: Aşa, mai departe, ce ai întrebat-o, concret?

Doljanskii: Păi v-am mai spus o dată!

Căpitanul: Aşa, păi fi atent, noi aici facem o reconstituire – înregistrăm tot, aşa că hai, încă o dată, tare, către
cameră! Sau poate n-ai înţeles?!
Sergentul îl loveşte pe Doljanskii în burtă, adolescentul cade, se tăvăleşte multă vreme pe pămînt cu un
geamăt sfîşietor, încercînd să ia aer – probabil că lovitura sergentului i-a tăiat respiraţia. În secunda în care
sergentul i-a amintit adolescentului pe ce lume trăieşte, femeia sublocotenent, pentru a nu impieta asupra
purităţii reconstituirii, a mutat camera de pe Doljanskii şi s-a apucat să filmeze peisaje.

Căpitanul (către angajatul cafenelei – o femeie): Aveţi îngheţată?

Angajatul cafenelei – o femeie: Nu...

Căpitanul: Dar bere?

Angajatul cafenelei – o femeie: Bere avem...

Căpitanul: Rece?

Angajatul cafenelei – o femeie: Rece...

Căpitanul: Vreau şi eu una, cît e o halbă?

Angajatul cafenelei – o femeie: Optisprezece...

Căpitanul: Aoleu! De ce aşa mult?

Angajatul cafenelei – o femeie: Păi e buricul oraşului, ce vreţi – cît e căldura asta, mai facem şi noi un
ban....

Căpitanul: Bine... (Bagă mîna în buzunar, scoate două hîrtii de cîte zece ruble) N-are careva opt ruble? Că
n-aş prea vrea să schimb o hîrtie de zece...

Tînărul: Am eu... (Îi dă căpitanului monezile de metal).

Căpitanul: Dă-i ei! (Arată spre angajatul cafenelei – o femeie) Mulţumesc, că n-aş prea vrea...

Angajatul cafenelei – o femeie se duce după berea pentru căpitan, adolescentul se ridică de pe pămînt, se
scutură. Femeia sublocotenent îndreaptă camera spre el.

Căpitanul: Aşa, şi despre ce zici că întrebai partea vătămată?

Doljanskii: De ce a rămas peste noapte la Igor’... după ziua lui de naştere...

Căpitanul: Aşa, mai departe, ea ce a răspuns?..

Doljanskii: Ea a spus că toţi au rămas şi nu s-a mai dus nici ea acasă, fiindcă se făcuse întuneric...

Căpitanul: Aşa, mai departe! (Angajatul cafenelei – o femeie aduce berea, îi întinde halba căpitanului).
Îhîm, mulţumesc, staţi un pic... (Îi face un semn Femeii sublocotenent, care mută camera, căpitanul bea tot
dintr-o suflareface o grimasă.) Aşa, continuă...
Doljanskii: Eu i-am spus că am sunat-o în seara aia pe prietena ei, care ajunsese acasă şi a spus că la Igor’ n-
a rămas decît Ania... Ania a spus că prietena a încurcat lucrurile, după care a spus că vrea pipi, s-a dus la asta
(arată spre angajatul cafenelei – o femeie), i-a cerut cheia de la toaletă...

Căpitanul: Aşa, la masa asta aţi stat? (Arată spre măsuţa cea mai apropiată de ei).

Doljanskii: Da...

Căpitanul: Aşa, acum ne aşezăm...

Tînărul în tricou de baseball se aşează la măsuţă.

Doljanskii: Nu, nu s-a aşezat bine, eu stăteam pe locul lui...

Căpitanul: Aşa, ne schimbăm locurile!

Tînărul în tricou de baseball şi adolescentul îşi schimbă locurile.

Căpitanul: Aşa, deci ea a spus că vrea pipi şi s-a dus?

Doljanskii: Da...

Căpitanul: Aşa, hai Valea...

Tînărul în tricou de baseball se ridică în picioare, se duce la angajatul cafenelei – o femeie.

Căpitanul (către angajatul cafenelei – o femeie): Dumneavoastră eraţi aici, în picioare?

Angajatul cafenelei – o femeie: Da, eu i-am dat cheia, ea mi-a plătit... Am rugat-o să plătească pe loc,
înainte să... fiindcă pe urmă, după ce ies de-acolo, mi-e cam scîrbă – eu mai pun mîna şi pe produse, fac
vînzare, aşa că iau banii înainte...

Căpitanul: Aşa, mai departe, Doljanskii.

Doljanskii: Pe urmă m-am sculat, m-am dus... adică nu, întîi am mai stat, m-am gîndit... m-am gîndit că mă
minte... mai ales că ştia şi ea că asta, cu Igor’, o să mă supere, o rugasem să nu se ducă la ziua lui, darmite să
înnopteze acolo singură... M-am enervat şi m-am dus la toaletă, am bătut la uşă...

Căpitanul: Aşa, scoală-te, du-te...

Doljanskii se apropie de toaletă.

Căpitanul: De cîte ori ai bătut?

Doljanskii: De două ori, pe urmă încă de două...

Căpitanul: Aşa, batem la uşă!

Doljanskii bate la uşa cabinei.

Căpitanul: Aşa!

Doljanskii: Ea a întrebat, a zis că e ocupat, eu i-am zis că eu sînt, ea a deschis...

Căpitanul (către Angajatul cafenelei – o femeie): Aşa, deschideţi-ne, vă rog...

Angajatul cafenelei – o femeie deschide cabina.

Angajatul cafenelei – o femeie: Poftiţi...

Căpitanul: Aşa. Şi pe urmă?

Doljanskii: Pe urmă... Ania a deschis, iar asta a început să vocifereze că să plătesc, că nu e voie să se cace
doi pe aceiaşi bani...

Angajatul cafenelei – o femeie: Nu-i adevărat, eu de fapt ce-am zis, că dacă sînt împreună, chiar dacă sînt
rude, trebuie să plătească pentru doi, dacă intră doi acolo, adică i-am amintit regulile de utilizare ...

Căpitanul: Aşa!

Doljanskii: Eu am plătit, am intrat şi am închis uşa după mine...

Căpitanul: Aşa, treci, dar nu te închide, să vedem şi noi, aşa... Şi ea ... cum – ce făcea? Stătea jos?

Doljanskii: Da, pe veceu...

Căpitanul: Aşa, Valea, stai jos.

Tînărul în tricou de baseball se aşează pe veceu, zîmbeşte, îl priveşte pe adolescent în ochi.

Doljanskii: Am închis uşa după mine... după aia am scos cuţitul şi am lovit-o în gît...

Căpitanul: Aşa, cuţitul de unde l-ai luat?

Doljanskii: Din buzunar, din pantaloni....

Căpitanul: Aşa, daţi-i... asta...(către sergent), scoate-i cătuşele şi dă-i un creion...

Sergentul execută ordinul căpitanului, se îndepărtează ca să nu obtureze obiectivul camerei video, dar nu
atît de mult încît să nu poată interveni dacă adolescentul ar începe să se poarte neadecvat.

Căpitanul: Aşa, arată cum ai lovit.

Doljanskii: Uite aşa (Atinge cu grijă gîtul lui Valea cu creionul)... Nu, uite aşa! (Îl împunge pe Valea mai
hotărît cu creionul în mărul lui Adam.) Da, uite aşa...
Căpitanul: Aşa, mai departe, cum s-a comportat partea vătămată?

Doljanskii: Adică?

Căpitanul: Adică ce a făcut?

Doljanskii: Păi, un pîrţ... apoi a horcăit... apoi... nu ţin minte... n-am reţinut...

Căpitanul: De cîte ori ai lovit-o cu cuţitul?

Doljanskii: O dată... atunci, în gît... am zis că ajunge...

Căpitanul: Aşa, mai departe, te-ai gîndit că ajunge, după care ce ai început să faci?

Doljanskii: Pe urmă m-am gîndit că trebuie să scap de ea cumva, ca să nu fiu prins aici, să nu fie găsită...

Căpitanul: Aşa.

Doljanskii: Am hotărît s-o tranşez...

Căpitanul: Aşa.

Doljanskii: Am început să tai la braţul ei.

Căpitanul: Aşa, arată.

Doljanskii: Păi uite aşa... (Plimbă creionul pe braţul lui Valea.) Numai că ea era deja întinsă pe jos.

Căpitanul: Cum?

Doljanskii: Cu capul înainte, picioarele aşa – de-a curmezişul...

Căpitanul: Hai, Valea.

Valea se culcă aşa cum a arătat Doljanskii.

Căpitanul: Aşa, şi?

Doljanskii: Pe urmă am ajuns la os şi am înţeles că are oase şi n-am să reuşesc să le tai...

Căpitanul: Aşa, dar de fapt de ce ai început s-o tai? Unde voiai să pui bucăţile? Aveai o pungă?

Doljanskii: Aveam... una mică... eu... ziceam că ce nu-ncape arunc în veceu.

Angajatul cafenelei – o femeie: Unde, prostuţule! S-ar fi înfundat imediat!

Căpitanul: Linişte, vă rog să nu deranjaţi! Aşa, hai să zicem, pe urmă?

Doljanskii: Păi, pe urmă... adevărul e că nu m-am orientat chiar imediat, m-a apucat aşa, o stare... m-am
gîndit că atunci trebuie să deşurubez veceul şi s-o îndes într-acolo...

Căpitanul: Unde într-acolo?

Doljanskii: Păi eu habar n-am cum e făcută chestia asta – eu credeam că sub veceu e un gropan unde se duce
tot rahatul – m-am gîndit că e un gropan şi m-am hotărît să o ascund acolo...

Angajatul cafenelei – o femeie: Idiotule, care gropan! Dacă era gropan, mai puneam noi veceu?

Căpitanul: Aşa, vă rog să tăceţi! Doar v-am mai spus!

Angajatul cafenelei – o femeie: Păi cum!

Căpitanul: Aşa, am zis să încetaţi! Ne deranjaţi! Aşa, Doljanskii... aşa... unde am rămas?

Doljanskii: Mă hotărîsem să deşurubez veceul...

Căpitanul: A, da.... şi cum, hai, arată-ne!..

Doljanskii: Păi ce să arăt – nu se deşuruba nimic... uite, am hîţînat un pic aici, dar de fapt mă hotărîsem deja
– fie ce-o fi, am ieşit şi am luat-o spre casă...

Căpitanul: Aşa (către angajatul cafenelei – o femeie), dar dumneavoastră cînd aţi descoperit partea
vătămată?

Angajatul cafenelei – o femeie: Cînd... Cînd s-a tîrît afară-n patru labe, atunci am descoperit-o!

Căpitanul: Păi de ce nu imediat, doar aţi văzut că au intrat doi şi a ieşit doar unul!

Angajatul cafenelei – o femeie: Păi, poţi să ştii? M-am gîndit că ăla şi-o fi făcut treaba, iar asta mai stă, dacă
au plătit... poţi să ştii?... uite, bărbatu-meu stă cîteodată o oră jumate să se screamă – asta dacă nu mănîncă
mai multă vreme felul întîi, atunci...

Căpitanul (întrerupe pe angajatul cafenelei – o femeie): Aşa, mă rog! Păi, atunci, asta a fost!

(către Femeia sublocotenent), ai înregistrat?

Femeia sublocotenent: Da... asta a fost?

Căpitanul: Da, opreşte-l! Aşa...

Angajatul cafenelei – o femeie: Cu mine aţi terminat?

Căpitanul: A, da, da... Cît e la voi o halbă de bere?

Angajatul cafenelei – o femeie: Optisprezece ruble – dar aţi plătit deja!

Căpitanul: Da, da... (către Femeia sublocotenent) Ai douăzeci şi şase de ruble?

Femeia sublocotenent: Da, am. (Se scotoceşte prin buzunare).

Căpitanul: Ce zici, luăm cîte o bere?

Femeia sublocotenent: Hai să luăm...

Sergentul: Tovarăşe căpitan, putem să luăm şi noi cîte o bere?

Căpitanul: Şi cu ăsta ce facem?

Sergentul: Ăsta... păi să stea şi el aici un pic...

Căpitanul: Vezi să nu – du-l la maşină şi aşteptaţi-ne acolo!

Valea: Dar dacă-l închidem în toaletă? Pînă radem o bere – las’ să stea, să cugete... la locul crimei... ca
măsură educativă...

Căpitanul (după ce s-a gîndit un pic): Bine... dar scurt!

Fericit, Sergentul îl închide pe Doljanskii în cabină, Femeia sublocotenent şi Căpitanul se aşează la o

măsuţă, la cealaltă se fac comozi Valea şi Sergentul. Li se aduce bere tuturor.

Valea: E dependent?

Sergentul: Ăsta? Nu...

Valea: Ciudat... ce logică, să tai fără să te gîndeşti că are oase în mîini, şi că mai sînt şi-n picioare...

Sergentul: Nu, nu-i drogat...

Valea: Ciudat...

Sergentul: Păi... era derutat... acum, cu tranşatul s-a gîndit el bine – aşa chiar că nu se mai află-n veci ce şi
cum, asta ţi-o spun toate documentarele despre crimă – dar, bineînţeles, în situaţii de genul ăsta nu se
tranşează... Au fost văzuţi împreună... era derutat, gelozia, starea de atfe... affet... afect, da, mă rog…

Valea: Gelozia?

Sergentul: Păi?

Valea: Poate curiozitatea – dacă s-a apucat s-o taie?

Sergentul: Nu, gelozia...

Valea: Păi ce, asta...

Sergentul: Care?

Valea: Asta, pe care voia s-o arunce-n veceu...

Sergentul: Ania?

Valea: Da, Ania – crezi că s-a culcat cu prietenul lui?

Sergentul: Păi da – el aşa a presupus...

Valea: Ha! A presupus... Păi dacă eu m-aş repezi la oameni cu cuţitul de cîte ori am o presupunere, se
declara demult genocid...

Sergentul: Da, dar el îi tot dădea înainte că demult era gelos pe ea din cauza lui şi, cînd au rămas singuri,
gelozia...

Valea: Pe cine era gelos?

Sergentul: Pe ea din cauza lui.

Valea: Păi el cu cine – în sens că... el pe cine iubea?

Sergenul: Bineînţeles că pe el ... pe Igor’! Nu se apuca el să omoare pe cine iubeşte – doar nu-i handicapat...

Valea: Păi ce, el e homo?

Sergentul: Păi, probabil, dacă îl iubeşte pe Igor’...

Valea: Şi cum a fost descoperit?

Sergentul: Păi Ania a scăpat, fiindcă el n-a făcut decît s-o zgrepţene aşa, un pic – ea a căzut mai mult de
frică, dar el a crezut că a mierlit-o. Mă rog, a pierdut ceva sînge, braţul, cică, se ţinea doar în-tr-un fir, dar a
scăpat...

Valea: Mare noroc a mai avut tipul!

Sergentul: Da! Mai ales că nu cred ca Igor’ s-o mai vrea acum, în halul în care e, cu cicatrice pe gît şi
probabil şi pe braţ... Clar a avut noroc...

Valea se uită îndelung la Sergent, vrea probabil să-l contrazică, să-i explice la ce se referea el cînd a zis că
Doljanskii a avut noroc – dar, după ce s-a gîndit un pic, Valea nu face decît să-i zîmbească Sergentului, care
dă pe gît toată berea.

Căpitanul: Aşa, gata, haideţi! (Către Sergent) Scoate-l pe ăla de-acolo! (Către Valea) Valea, vii cu noi?

Valea: Nu, ajung mai uşor de-aici.

Căpitanul: Păi bine, atunci...

Valea: La revedere, tovarăşe căpitan! (Către sergent) Pe curînd, Sevik!

Sergentul: Pe curînd!..
 3. Un apartament. O cameră.

Mama: Du-te şi tu după pîine – vine tata de la servici şi n-avem pîine.

Valea: De care să iau?

Mama: Ia o franzelă, o „Moscovită”.

Valea: Şi dacă n-are „Moscovită”?

Mama: Atunci ia lavaş.

Valea: Lavaş? Păi nu-i periculos?

Mama: Ce să fie periculos?

Valea: Să cumperi lavaş – nu-i periculos?

Mama: Păi care-i problema? Ce, lavaşul nu-i pîine? E chiar mai gustos!

Valea: E chiar mai gustos... dar sîntem totuşi în război cu ei.

Mama: Cu cine?

Valea: Păi cu cei care fac lavaş.

Mama: Şi ce dacă, atîta timp cît trăiesc aici...

Valea: Cine?

Mama: Păi ăştia, tot de-ai lor, care coc lavaş la noi – doar trăiesc şi ei aici.

Valea: Dar oricum, sînt tot de-ai lor.

Mama: Păi n-or fi chiar toţi răi.

Valea: Nu-s toţi, evident că nu sînt toţi – poate chiar majoritatea nu sînt răi, dar sînt cu toţii uniţi,

de aia nici nu sînt, în principiu, răi, şi de aia nici nu reuşim să-i învingem.

Mama: Şi-acum ce propui – să nu mai cumpărăm lavaş?

Valea: Păi nu ştiu, acum, bineînţeles, putem să riscăm... Deşi, uite, dacă primesc toţi un semnal secret să
otrăvească lavaşul... Mai ales că lavaşul, vorba ta, este mai gustos decît pîinea noastră, mai bun chiar şi decît
franzela „Moscovita”, nu?

Mama: Da...
Valea: Păi vezi, lavaşul ăsta.... se vinde în doi timpi şi trei mişcări, după care... dacă li s-a poruncit...

Mama: Dar s-ar înţelege imediat cine a făcut-o!

Valea: Bineînţeles că s-ar înţelege, după aia toţi ar înţelege... după aia, numai că, uite, eu pot să înţeleg
dinainte şi să previn... fiindcă după aia „înţelegerea” asta oricum n-o să ne mai folosească la nimic, după ce
vom fi mîncat ... lavaşul lor...

Mama: De fapt, cred că astăzi ne putem lipsi de pîine, am fiert nişte tăieţei... tăieţeii sînt tot

un fel de pîine, iar mîine o să cumpăr eu...

Valea: Cum crezi...

Mama: Aleg eu ceva şi cumpăr...

Valea: Am ştiut dintotdeauna, de cînd eram mic, să inventez tot soiul de scornituri: ce nu voiam – nu
făceam... şi asta nu fiindcă mi-ar fi fost lene... asta nu-i o cauză sau, mai exact, este o cauză, dar există ceva
mai profund care te face să fii leneş, cred că frica... Cîteodată mi-e frică să ies pe stradă, mi-e frică... uite...
după pîine, sau chiar şi-aşa – la o plimbare... da, după care mi se face şi lene... uite, chiar aş fi curios să aflu,
poate că şi frica îşi are cauza ei... Dar pentru mine ceea ce e înfricoşător nu mai este înfricoşător, fiindcă eu
pot inventa o scornitură să mă scape de orice! Uite, şi la şcoală... în clasa a treia au început să ne ducă la
bazin, iar eu mă temeam de apă, maică-mea a fost cît pe-aci să se înece – cîndva, în tinereţe, încă înainte să
mă nască pe mine – probabil că mi s-a transmis chestia asta, adică teama ei de a se îneca mi s-a transmis mie,
deşi ea, apropo, înoată bine, nici după ce era să se înece nu s-a lăsat de înot... în schimb eu, uite, nu suport
apa adîncă – rîurile, marea... nu intru niciodată, nici dacă-mi vine pînă la genunchi... nici pe pod nu-mi place
să merg... Iar la şcoală... cînd făceam ora de sport la bazin, eu pur şi simplu nu-mi luam la mine slipi de
schimb, drept care nu eram lăsat în bazin... acolo, după regulament, n-ai voie să înoţi în slipii în care umbli...
probabil pentru igienă, deşi, mă rog, poţi umbla şi în afara bazinului în slipi curaţi, dar se pare că această
posibilitate n-a fost luată în calcul, faptul că cineva ar putea umbla o zi întreagă în slipi curaţi... sau că poţi
lua cu tine un slip de schimb, dar murdar, şi să le tragi tuturor înotătorilor o ţeapă sub formă de „muci”...
Una peste alta, eu n-aveam niciodată slipi de schimb, mă prefăceam că i-am uitat... Îmi trăgeau cîte o morală
dar nu-mi puneau absenţă, iar eu mă prefăceam că sînt disperat să intru în bazin, îi imploram să mă lase aşa,
cu slipii în care eram... Dar ei nu mă lăsau şi îşi închipuiau că mă pedepsesc... Apropo, uite, dacă oamenii
cred că ai fost deja pedepsit nu te mai pedepsesc şi ei... da...
 4. Un bazin. Pe bordura acestuia – sergentul de miliţie, căpitanul, femeia sublocotenent cu o cameră
video, angajatul bazinului – o femeie, un bărbat extrem de păros peste tot, în slip şi cu cătuşe, un
tînăr în slip şi tricou de baseball cu personaje din serialul de desene animate „South Park”.
Angajatul bazinului – o femeie se se ceartă cu căpitanul, bărbatului păros îi e frig în slip, tînărul în
slip şi tricou de baseball cu personaje din serialul de desene animate „South Park” zîmbeşte cu gura
pînă la urechi.

Angajatul bazinului – o femeie: Nu, am spus – nu, şi gata! Trebuie să aibă slip de schimb, altfel nu intră în
apă!

Căpitanul: Zău aşa, cum e posibil? (Către tînărul în slip şi tricou de baseball cu personaje din serialul de
desene animate „South Park”) Valea, ’ţi-ar mă-ta! Doar te-am anunţat că avem treabă la bazin!

Valea: Păi eu nu ştiam, tovarăşe căpitan, că aici ţi se cer slipi de schimb! Şi pe de altă parte, care-i treaba?
(către Angajatul bazinului – o femeie) Slipii mei sînt curaţi, pe cuvînt – azi i-am pus!

Angajatul bazinului – o femeie: Nu!

Valea: Zău aşa, uite, nici măcar pipi n-am făcut de cînd mi i-am pus, ptiu... nu m-am pişat!

Angajatul bazinului – o femeie: Şi ce dacă!

Valea: Păi uitaţi-vă – n-au nici cea mai mică pată!

Angajatul bazinului – o femeie: Nu de asta-i vorba – oricum au microbi!

Valea: Şi adică ăia de schimb n-au microbi?

Angajatul bazinului – o femeie: Nu! Fiindcă sînt de schimb! Nu umblaţi cu ei pe stradă!

Valea: Dar dacă sînt curaţi!

Angajatul bazinului – o femeie: Cît pot fi de curaţi, dacă i-aţi purtat! Cîte nu s-au adunat acolo! Iar noi nu
punem clor în bazin! La noi totu-i după reguli!

Căpitanul: Aşa, bine, gata!.. Aşa, păi atunci stăm aici, pe mal, adică pe bordură! Hai, Liuda, porneşte-l!

Femeia sublocotenent: E pornit...

Căpitanul: Aşa... Începem reconstituirea judiciară a cazului Tahirov...

Bărbatul păros: Zachirov...

Căpitanul: Aşa, da, Zachirov Tahir...

Angajatul bazinului – o femeie: Gata, să nu intraţi în apă!

Căpitanul: Am înţeles!

Angajatul bazinului – o femeie: Să ştiţi că vă urmăresc, vă văd!

Căpitanul: Am înţeles! Aşa...

Angajatul bazinului – o femeie pleacă, căpitanul trimite pe urmele ei o înjurătură mută.

Căpitanul: Aşa, Zachirov, cum aţi ajuns la bazin?

Zachirov: Gu permiz de indrare.

Căpitanul: Aşa, iar partea vătămată?

Zachirov: Ea era abonadă aigi...

Căpitanul: Aşa, prin urmare dumneavoastră ştiaţi că la ora pentru care aveaţi permis ea va fi aici?

Zachirov: Da... şdiam...

Căpitanul: Aşa, aţi intrat, unde era partea vătămată?...

Zachirov: Uite aigi, pe a doua podegă...

Căpitanul: Aşa, ea v-a observat?

Zachirov: Nu, eu nu vrut ză mă obzerve...

Căpitanul: Aşa, mai departe, acţiunile dumneavoastră, pe rînd.

Zachirov: Am zărit în bazin.

Căpitanul: Aşa, păi atunci hai, fă ca şi cum ai sări, numai că aici, pe loc, nu intra în apă!

Zachirov (sărind pe loc): Păi, uide, abrogzimativ aşa.

Căpitanul: Da... fi-r-ar bîlciul mă-sii... Zău, Valea, ’tu-ţi morţii mă-tii! Doar te-am anunţat că mergem la
bazin, zău aşa! Acum ce mă fac, azi trebuie musai să închei dosarul, mîine predau raportul!

Valea: Păi, tovarăşe căpitan, eu de unde să ştiu, special mi-am pus slipii curaţi pe mine... nu ştiam că trebuie
aduşi separat...

Sergentul: Dar dacă intră totuşi, ce o să ne facă?

Căpitanul: Asta mai lipsea, să te legi la cap cu scîrba asta, să-nceapă să urle pe-aici... lasă... Aşa, Tahi...
Zachirov, aşa, continuăm, tu eşti în apă...
Zachirov: Zînd în abă... mă uid la ea... Ea rînjejde... prietenele ei zînd dod aigi, ea le zdrigă... asta... eu am
plonjad imediat zub abă, ca ză nu mă obzerve...

Căpitanul: Aşa, ai plonjat sub apă, hai, stai jos

După ce trage mult aer în piept, de parcă într-adevăr urmează să se scufunde pentru mult timp sub apă,
Zachirov se aşează.

Căpitanul: Aşa, mai departe.

Zachirov (expirînd): Aboi am îngebud să înod zbre ea...

Căpitanul: Aşa, ce distanţă aţi parcurs?

Zachirov: Păi, aşa, zege, gingizbrezege... nu mai muld de şabde metri...

Căpitanul: Aşa, Valea, stai la zece metri de el... Aşa, Zachirov, uite, imaginaţi-vă că, iată, el este partea
vătămată, înotaţi spre ea, adică spre el, şi făceţi-i ce i-aţi făcut victimei.

Zachirov: Mbine. (Se tîrăşte pe burtă spre Valea, vîslind prin aer cu braţele).

Căpitanul: Of, Valea, ’tu-ţi morţii mă-tii, noi pînă şi pentru Tahirov ăsta şi tot am găsit slipi de schimb,
d’apăi tu – doar ai venit de acasă, nu de la puşcărie, zău aşa, ai fi putut să te gîndeşti totuşi!

Valea se îndepărtează la cei zece metri stabiliţi, îşi mută vinovat privirea de la Căpitan. Zachirov se apropie
înot de Valea, stă la picioarele lui.

Căpitanul (către Femeia sublocotenent): Pare ca lumea bazinul, nu, Liuda?

Femeia sublocotenent: Nu-i rău...

Căpitanul: Tu mergi la bazin, faci ceva cu tine, ca să rămîi în formă vreau să zic?

Femeia sublocotenent: Păi, ce să zic... avem trageri o dată pe lună, dar aşa, să fac ceva special, nu-mi fac
timp...

Căpitanul: Acum pe bune, bazinu-i chiar ca lumea, merită să vii – o dată, de două – de vreo două ori pe
săptămînă, să înoţi...

Femeia sublocotenent: Da’ clovnul ăla ce-are, o fi ostenit?

Căpitanul: Hai, zi Zachirov, mai stăm mult aşa?! Arată-ne!

Zachirov: Băi nu-mi amindesc ghiar bine... aja... gum m-am abrobiad înod... agolo... ea ze zbenguia, dădea
din bigioare...

Căpitanul: Aşa, haideţi, amintiţi-vă, amintiţi-vă...

Zachirov: Băi, agolo m-am abugad ză-i gaud bigioarele, fiindgă agolo mai erau şi alde bigioare... be urmă...
ea avea ojă verde be bigioare – bedighiură verde, le-am găzid... ea făgea aja, (către Valea) azguldă, mai dă ji
du din bigioare, ză-mi amindezg mai ujor!

Căpitanul: Hai, Valea, fă şi tu măcar atîta pe ziua de azi, ce rînjeşti – haide, hai!

Valea începe să dea din picioare, de parcă ar încerca să execute un foueté.

Zachirov: Be urmă eu am abugad-o aja ji am draz-o zbre mine, de bargă z-ar fi băgat ea zub abă. Ea... aja...
uide... (Îl mîngîie pe Valea pe picioare, se ia de ca, cu aerul că, încă un pic, şi îşi va aminti amănuntele
înecului).

Căpitanul: Hai, apucă, apucă-l – trage-l spre tine de parcă ai fi sub apă...

Zachirov: Acuj... aja... (Cuprinde picioarele lui Valea, Valea se aşează, Zachirov se culcă pe plăcile de
gresie, strîngînd cu putere picioarele lui Valea). Ea ze zbădea în abă... uide aja... se zbădea, iar aboi, gînd a
îngedad, i-am dad drumul şi am îngebud ză înod be zub abă zbre gealaldă bordură, m-am găţărad afară şi am
blegad... Ea bludea agolo, la zubrafaţă, ji, mă rog, doţi gredeau gă fage baie, iar eu am blegad...

Femeia sublocotenent: Adică el cît vrea să zică c-a stat sub apă

Căpitanul: Vreo şase minute, minimum, fiindcă mai întîi a luat-o spre ea înot vreo zece metri, după aia a
ţinut-o, după aia s-a îndepărtat... Aşa, Zachirov, mărturia dumneavoastră e exactă?!

Zachirov: Da... ghiar aja a fozd dodul... abrogzimativ... Eu o iubeam Eu am iubid-o, dovarăşe găbidan, am
iubid-o, iar ea – nu, nu m-a iubid, z-a brefăcud doar! Eu i-am făcud dod, iar ea s-a z-a gombinad cu fradele
meu, băi ze boade – eu am rugad be ea, am rugad, l-am rugad be el – i-am zbus lui – ejdi fradele meu, de ce
brogedezi azdfel... Numai gă el e gel mare – iar la noi, dacă e gel mare, n-ai voie ză de gerţi – mai îndîi aja,
da... adigă eu nu budeam ză-i zbun degîd ei... Eu i-am dăruid dod, dod, dod ge-am budud. – Vrei „Omsa” –
bovdim, din dod ge aveam, ge aveam la vînzare, din doade avea, gîde o bugadă, două, îndoddeauna îi zigeam
– vino, alege-ţi, – Vrei „Omsa” – boftim, (ia), giogoladă, dod de imbord – „Karli Varli” – de imbord
englezeazgă – gea mai dare giogoladă – îi dădeam gîde drei bugăţi, le oveream ji briedenelor ei

Căpitanul: Aşa, acum terminăm cu romanţele, ne-am înţeles, Zachirov? Acum tăcem un pic... Aşa, cît să fi
fost totuşi... aşa... Zachirov, tu cum erai, aveai vreun tub de respirat?

Zachirov: Eu... eu eram gum am venid, vără dub... doar în slipi...

Femeia sublocotenent: Trebuie verificat, fiindcă aşa nu ţine, doar n-o fi vreun peşte, sau un d’ăla, pescuitor
de perle, plus că nici ăia nu rezistă atîta fără aer...

Căpitanul: Aşa, Zachirov, acum am să mă uit la ceas, ridic mîna să vă dau startul, iar dumneavoastră să nu
respiraţi, să nu respiraţi pînă cînd n-o să mai puteţi să nu respiraţi – trebuie să verificăm... M-aţi înţeles?

Zachirov: Da!
Căpitanul (se uită la ceas): Aşa, hai! Dă-i drumul!

Trece un minut.

Zachirov: Ge, ză nu rezbir?

Căpitanul: Păi ce-ai făcut, ai respirat?!

Zachirov: Ajdebd zdardul...

Căpitanul: Ptiu, fu... Bine, hai încă o dată! (Se uită la ceas)... Gata, nu mai respira! (Îi face semn lui
Zachirov cu mîna).

Zachirov: Am brigebud, nu rezbir! (Ia aer în piept, nu respiră)...

Trece un minut

Zachirov: Gîd ză nu rezbir?

Căpitanul: Aoleu, ce zi nenorocită! Tahirov! Eu fac semn cu mîna şi dumneavoastră nu respiraţi atîta cît
puteţi! Cît vă ţin puterile, atîta să nu respiraţi! Aţi înţeles?!

Zachirov: Nu!

Căpitanul: Ce n-aţi înţeles?

Zachirov: Eu nu sînt Tahirov, eu sînt Zachirov!

Căpitanul: Ascultă, Zachirov, dacă nu mă înţelegi acum, urgent, o să-ţi astupăm gura şi nările şi nu ţi le mai
destupăm decît peste o jumătate de oră– atunci să vedem ce scafandru eşti tu, morţii mă-tii!

Zachirov: Eczbligaţi-mi ge ză fag – şi vă fag orige, eu fag orige de bună voie, nu mă obun nimic!

Căpitanul: Ţine gura închisă strîns şi nu respira, cînd se termină aerul – ne spui!

Zachirov: Gata, am înţelez, o ţin zdrînz!

Căpitanul se uită la ceas, notează timpul, trece o jumătate de minut.

Zachirov: Gata, s-a terminat aerul!

Căpitanul: ’tu-i morţii mă-sii, ce ne facem, îl vîrîm aici, în bazinul ăsta? Nici un minut n-a rezistat, canalia!

Femeia sublocotenent: Atunci poate că n-a înecat-o el?

Căpitanul: Dar cine?!

Femeia sublocotenent: Păi cum a înecat-o, dacă el nu poate să nu respire decît un minut?

Căpitanul: Ceva nu se leagă... O fi executat-o altfel cumva... iar nouă ne toarnă gogoşi... Aşa, Zachirov,
mărturia dumneavoastră e exactă?

Zachirov: Egzagd... chiar egzagd nu ţin minde... de ge mi-am amindid, v-am zbuz!..

Căpianul: Handicapatule... În fine, mai ducă-se dracului – noi, în principiu, ne-am făcut reconstituirea, pe
picioarele ei sînt urme de la degetele lui – corect? În bazin prietenele părţii vătămate nu l-au văzut fiindcă el
era sub apă – corect? Gata! Povestea se leagă pe ici – pe colo şi gata...

Femeia sublocotenent: Păi da, în principiu... mai ales că, cine ştie, o fi fost şi el într-o stare dintr-aia de nu
şi-a mai dat seama că nu respiră – dacă voia s-o omoare... Fiindcă totul depinde de stare, adică de ce
intenţionezi să faci... Dacă n-are treabă, ca acum, păi atunci respiră... Mai ales că acum stă să se gîndească,
pe cînd atunci nu stătea. E ca un act de eroism – oamenii îl săvîrşesc, se reped orbeşte, ştiţi, să scoată o
maşină din flăcări, să salveze oameni din incendiu... Uite, a fost aşa un caz – un bărbat a scos din apă două
femei goale, deşi el nu ştia să înoate, dar a dat buzna în apă, s-a înfipt în ele – şi le-a scos, nici el nu mai ştia
cum... Iar colonelul nostru, Filippov – cînd a fost la noi, la inaugurarea casei – a băut şi a cîntat toată seara la
chitară! Şi cînta atît de frumos – flamencă dintr-asta, spaniolă. Dimineaţa îl trezim noi, ne aşezăm la micul
dejun, cîntaţi-ne, îi zicem noi, tovarăşe colonel, iar el ne-a înjurat pe toţi de mamă – de cînd mă ştiu, zice, n-
am ţinut o chitară în mîini...

Căpitanul: Aşa, bine, am înţeles... (Se gîndeşte la ceva, se uită în jur). Pare ca lumea bazinul ăsta...
Zachirov, tu cît ai dat pe permisul de intrare?

Zachirov: Nu ţin minde, eu am luat bermiz bendru o zingură indrare, dagă iei mai mulde e mai iefdin, gu
redugere... Ze boade lua abonamend lunar, adunci ghiar gă e abroabe gradis... Eu am luad bendru o zi! Nu-mi
drebuia mai muld... doar s-o îneg şi gada... mi-am făcud eu sogodeala gă ajunge o intrare...

Căpitanul (către Femeia sublocotenent): Ce zici, ne luăm cîte unul lunar? Mai venim şi noi... În doi e mai
plăcut, că aşa sigur nu-mi fac timp...

Femeia sublocotenent: Păi luaţi-vă unul familial...

Căpitanul: Ei asta-i acum – cu familia mă îmbăiez în cadă... Hai, nu-mi ţii companie?

Femeia sublocotenent: De ce nu, haideţi... (Arată spre camera de filmat) O închid?

Căpitanul: De ce, mergea?

Femeia sublocotenent: Da, uite, acum o închid...

Căpitanul: Să ştergi sfîrşitul... chestia cu colonelul... şi cînd zic eu de bazin...

Femeia sublocotenent(rîde): Material compromiţător, da?

Căpitanul (rîde, încetează brusc): Aşa, păi dacă tot sîntem aici, hai să aflăm cît costă...

Femeia sublocotenent: Haideţi.

Căpitanul: Aşa, pe unde or avea ăştia direcţia... pe uşa asta? Pe unde a luat-o scîrba aia?

Femeia sublocotenent: Parcă pe acolo...

Căpitanul: Aşa, Seva, aşteptaţi-ne... nu lipsim mult... Of, Valea, Valea...

Căpitanul şi Femeia sublocotenent pleacă, Valea se aşează pe bordură, zîmbeşte.

Valea: Ascultă, Zachirov, cum ai făcut să nu respiri sub apă?

Zachirov: Tu ge dreabă ai, du gine eşdi?

Valea: Păi, eram şi eu curios să aflu, cum?

Zachirov: Gu gurul! (Îi întoarce spatele.)

Valea: Aşa mi-am zis şi eu... Dar vrei să ascunzi acest lucru, da? De ce n-ai arătat în faţa camerei cum se
respiră cu curul... nu vrei să învăţăm şi noi... este arma ta secretă, da?

Zachirov începe să cînte încetişor un cîntec foarte frumos, cu o melodie orientală delicată.

Valea (către Zachirov): O, ce frumos... Dar „Ucikuduk”, ştii, ar fi chiar pe tema ta... Ucikuduk – trei fîntîni...

Zachirov continuă să fredoneze.

Sergentul: Ascultă, vreau să dau la fără frecvenţă anul ăsta...

Valea: Unde?

Sergentul: La universitate.

Valea: Păi hai, dă.

Sergentul: N-ai învăţat şi tu acolo?

Valea: Un pic...

Sergentul: Ascultă, dă-mi un sfat – eu vreau să dau la facultatea de istorie...

Valea: Ce dracu să faci cu facultatea de istorie? Acolo-i un bordel fiindcă, ştii, toată istoria se rescrie acum,
toate manualele!

Sergentul: De ce?
Valea: Fiindcă e o nouă situaţie social-economică!

Sergentul: Cum? De ce?

Valea: Fiindcă înainte manualele de istorie spuneau foarte clar, spre exemplu, de ce se declanşează războaie,
uite, cu Tahiri dintr-ăştia şi cine are de cîştigat din asta...

Sergentul: Păi de ce?

Valea: Păi ce, nu ţii minte? Tu sigur ai prins manualele vechi, dacă le-am prins şi eu... Toate războaiele cu
Tahiri au numai şi numai cauze economice şi nu au nici o legătură cu naţionalitatea, - naţia îţi dă numai
ocazia să-l speli pe creieri pe ăla de se va duce să-şi pună, pe banii nu ştiu cui, pielea-n băţ... Of, Sevik, cît
zici că aveai la istorie?

Sergentul: Cinci...

Valea: Poftim, şi acum vrei la facultatea de istorie!

Sergentul: De ce nu, nu-i cine ştie complicat, doar că la şcoală n-am învăţat, pe cînd aici chiar am de gînd!
Ce mare lucru – revoluţia ştiu cînd a fost, am reţinut şi data...

Valea: Da... dar ce-ţi veni, de fapt, să dai la facultate?

Sergentul: Păi cum – ce poţi face-n ziua de azi fără studii superioare, că doar n-o să stau toată viaţa să
acostez vampiri prin ganguri...

Valea: Bine, dar ia să vedem – hai să săpăm mai adînc, să înţelegem adevăratul motiv pentru care vrei la
facultate!

Sergentul: Hai să săpăm – fiindcă trebuie să mă lămuresc şi eu...

Valea: De fapt e limpede că tu ai vrea să-ţi faci studiile astea aşa, fără efort, fără să te zdrobeşti prea tare?

Sergentul: Păi da, în principiu...

Valea: Păi dacă-i pe-aşa – dă la jurnalistică. Faci studii de jurnalistică sau de filosofie – acolo nu trebuie să
faci nici pe dracu’, îţi spun eu sigur – capeţi o diplomă...

Sergentul: Da, şi unde mă duc cu ea?

Valea: Păi uite, aici am atins esenţa! Tu ţinteşti un post bănos, nu-i aşa, de prestigiu?

Sergentul: Păi, de ce nu... da...

Valea: De ce nu, Sevik, într-adevăr, numai că de ce să rătăceşti atîta pe căi ocolite spre ceva care se află la o
jumătate de minut de tine!
Sergentul: Cum adică?

Valea: Uite, toată admiterea asta, toate chinurile tale, cu lucrări şi mustrări – toate astea ar trebui să te ducă
la bani mulţi, da?

Sergentul: Păi, cam aşa ceva, dacă nu pui la socoteală chestia cu socializarea...

Valea: Hai lasă, ce te dai rotund, eu îţi vorbesc ca unui om normal...

Sergentul: Bine, bine, hai...

Valea: Păi atunci uite, îl ai aici pe duhul tău credincios, Tahirov, care îţi va îndeplini toate dorinţele, doar să-
l eliberezi! El este prizonierul lămpii fermecate, iar tu, Seva, poţi deveni Aladdin!

Sergentul: Ce te-a apucat, cum... nu...

Zachirov se întrerupe din cîntat, se apropie de Seva şi Valea.

Valea: Păi de ce te temi – căpitanului îi zicem că a fugit. Tot ce rişti e să te dea afară din servici...

Sergentul: Nu, Valea, termină... cum să...

Valea: Păi simplu, foarte simplu şi foarte clar– ăsta se topeşte instantaneu, fără urmă, şi gata! Se duce în
patria lui – tu îţi capeţi răsplata – ştii, ca la Gorki: „La universitate n-a intrat, dar viaţa însăşi i-a devenit
universitate...”

Zachirov: Azguldă, fag orige, dod ge vrei, avem maşin, alb, Lada, bani, îţi dau cîd îţi drebuie, dodul cinzdid,
bînă nu z-au îndorz, dă-mi drumul, frade, azguldă-ţi briedenul, pe guvînd, ce zbui – aia fag, de răsplădezc...

Sergentul: Ce v-a apucat, cum...

Valea: Cum ce – ce te dai rotund – uite, imaginează-ţi – o secundă, şi curul lui păros va dispărea scoţînd
scîntei, cu viteza luminii, iar tu rămîi într-o maşină albă cu o grămadă de bani!

Sergentul: Păi cum, îmi trag ăştia un perdaf...

Valea: Aoleu, ne dau afară din servici, ce jenant, ce-o să zică lumea, da?

Sergentul: Dar tu, oi fi vrînd şi tu ceva, o recompensă...

Valea: Păi eu ce treabă am, eu vreau să te ajut, pentru mine cea mai mare răsplată va fi dacă măcar un om (se
uită la Zachirov) nu, doi, doi oameni pe lumea asta vor fi fericiţi, total fericiţi...

Valea se uită în ochii lui Seva, îi zîmbeşte larg, părinteşte. Seva rumegă totul îndelung în mintea sa, stă pe
gînduri o vreme, apoi se întoarce brusc, bagă mîna în buzunar, scoate cheia de la cătuşe, se îndreaptă spre
Zachirov. Tahir e fericit – îşi întinde mîinile spre Seva în speranţa că acum, peste un minut, mîinile sale
păroase vor fi libere, iar peste cîtva timp întregul lui corp păros va fi în libertate. În ultima clipă însă Valea,
cu o lovitură bruscă, îl face pe Seva să scape cheile de la cătuşe din mîini.

Sergentul: Ce-ai?!

Valea: Păi eu am glumit, Sevik – noi am încasa-o rău de tot pentru prietenarul ăsta minoritar, şi chiar dacă ar
reuşi să se topească, doar nu crezi că ne-ar căuta ca să ne recompenseze? Pînă la urmă tot el ne-ar şi turna...

Zachirov: Nu, pe cuvînd de onoare, dragule, frade, frade, agum nu-l azgulda!..

Sergentul: Şi atunci de ce m-ai aburit cu toată chestia asta?

Valea: Păi aşa... ca să înţelegi care-i esenţa moralei...

Sergentul: Şi care e?..

Valea: Morala, Sevik, rezidă în modalitatea de satisfacere a nevoilor... Cînd îţi doreşti foarte tare ceva
trebuie să ţii cont şi de ceilalţi oameni, de societate, de norme... trebuie să dai la facultatea de istorie, să
munceşti, pentru ca răsplata pe care ţi-o va oferi societatea, după mulţi-mulţi ani, să fie binemeritată...
Tahirov n-a ştiut acest lucru şi iată rezultatul – poartă cătuşe! În schimb tu acum ştii, ai fost avertizat, iar cînd
eşti avertizat eşti apărat! Cît de uşor poţi face un pas greşit, Seva, iar eu nu vreau ca acest lucru să ţi se
întîmple ţie...

Sergentul (dezamăgit şi nereuşind să-şi revină cu adevărat): ’tu-ţi mă-ta-n în cur....

Zachirov: Frade, Seva, haide, zău aşa, hai...

Căpitanul şi Femeia sublocotenent vin spre bazin. Zachirov începe să urle, înţelegînd că acum sigur n-o să
mai aibă loc nici o evadare. Femeia sublocotenent îşi netezeşte uniforma, căpitanul îşi verifică şliţul.

Căpitanul: Păi, acum sîntem gata, dar ăsta de ce urlă – ce-a păţit?..

Valea: Se căieşte...

Căpitanul: Zău?

Valea: Da, tocmai şi-a pus aici tot sufletul pe tavă, ne-a spus că prea a fost încrezut, că de aia a şi ajuns la
crimă – a vrut să se pună la încercare: va fi în stare sau o să-l apuce frica?

Căpitanul: Da...

Valea: Da, iar cînd a reuşit a înţeles că nici în scopul cel mai nobil n-ai voie să procedezi aşa, nici măcar cu
omul cel mai nenorocit, cu pedichiură verde la picioare!..

Căpitanul: Cam tîrziu ţi-a venit gîndul ăsta în cap, Tahirov...

Zachirov, scrîşnind din dinţi, mormăie ceva foarte indecent în limba sa maternă.

Valea: Vă roagă să-l trimiteţi cît mai departe, în Siberia, să se purifice sufleteşte... ne-a făcut o adevărată
scenă de isterie aici, cît aţi lipsit...

Căpitanul: Nu-i nimic, Zachirov, nu eşti nici primul, nici ultimul... Iar în ce priveşte Siberia – asta o să
decidă tribunalul. Unde vei fi trimis, acolo o să te şi purifici, nu e obligatoriu să fie în Siberia –avem noi
destule locuri dintr-astea... Bine, haideţi s-o luăm din loc... (Pleacă cu toţii).
PARTEA A II-A

5. Un apartament. O cameră. Familia stă la masă. Tatăl se întoarce spre fiu, se uită cum acesta
încearcă îndelung să agaţe o bucăţică de mîncare cu beţişoarele. Fiul scapă mîncarea pe jos, tatăl
face o grimasă.

Tatăl: Mai bine-ai mînca şi tu ca toţi oamenii, de unde-ai luat beţişoarele alea, de ce mănînci cu ele?

Valea: Ca să nu mi se pară viaţa uşoară.

Tatăl: Acum pe bune, aş mai înţelege să mănînci cu ele ce se cuvine să mănînci cu ele!

Valea: Şi ce se cuvine să mănînci cu ele?

Tatăl: Cum adică ce? Peşte crud... găluşti de orez... ce mănîncă ăştia cu ochii oblici, cu ce se hrănesc ei...

Valea: Cu beţişoarele, tată, nu se hrănesc doar „ochii oblici”, jumătate din lume se hrăneşte cu ajutorul lor...
şi poţi mînca tot ce vrei cu ele, în afară de supă... deşi, dacă vrei cu adevărat, poţi să-ţi faci mîna şi să leorpăi
şi supă cu ele...

Tatăl: O oră încheiată ai stat, am fost atent – eu şi cu maică-ta terminăm de mîncat, iar tu nu te scoli de la
masă decît după o oră, să-nnebuneşti nu altceva! Ia o lingură, ca tot omul!..

Valea: Tu ştii cînd se instalează starea de saţietate?

Tatăl: Cînd?

Valea: La o jumătate de oră după începutul mesei – de-aia mîncaţi prea mult tu şi cu mama, fiindcă, tot
mîncînd, nu simţiţi că e momentul să vă opriţi şi să nu mai băgaţi la „ghiozdan”... Pe cînd aşa, puţin cîte
puţin, ţii totul sub control...

Tatăl: Dar toate astea nu-s de-ale noastre, de ce să te împărtăşeşti din ceva ce nu vei avea niciodată!

Valea: Cum adică nu-s de-ale noastre, tată...

Tatăl: În Rusia, fiule, ca să trăieşti, îţi trebuie – uite, asta! (Arată lingura ridicată). Cu asta trebuie să
mănînci, să înşfaci mai mult şi să mănînci, nu să ciuguleşti, ca ăştia, cu beţişoarele! Uite, noi am legat de băţ
un căuş, fiindcă la noi doar cu băţul n-alegi nimic la masă! Cum să tragi spre tine gustarea cu beţele tale, şi
cum s-o guşti – n-ai cum! Lasă-i pe ăia, acolo la ei, în Orient...

Valea: Păi, ştii tată, pe-aici, după Cinghiz-Han, graniţele dintre Orient şi Occident s-au cam şters!

Tatăl: Poate la tine la universitate să se fi şters, asta vă învaţă acolo, dar la mine nu s-au şters! Şi nici la
maică-ta nu s-au şters!

Valea: Ia zi, prin satul tău, de unde eşti tu de fel, se pare că au trecut fasciştii, nu? L-au ocupat, nu?
De aia te macină pe tine grija culturii europene? Sîngele nemţesc apă nu se face, nu?

Tatăl: Să pleci de la masă în pula mea! Căzătură! Frumos l-ai educat!

Mama: Eu?! Tu l-ai educat aşa! Acum admiră-ţi portretul!

Fiul se apropie de tată, se uită la el fix, îl împunge cu beţişoarele în gît.

Tatăl: Ce te-a apucat?

Fiul rîde.

Valea: Nimic... doar că tu nu mai eşti... ai murit...

Tatăl: ...

Valea: De fapt eu mănînc cu beţişoarele ca să nu spăl vase. Pînă termin eu de mîncat sînt gata spălate... cine
are răbdare să se uite la vasele jegoase pînă mestec eu liniştit... Cu beţişoarele este foarte incomod de mîncat,
chiar şi după ce-ţi mai faci mîna –n-ai niciodată garanţia că nu-ţi sare vreo bucată de pe ele... Beţişoarele îmi
sînt şi mie total nesuferite, şi în general tot ce e legat de Japonia, de China îmi provoacă neîncredere...
Fiindcă e clar că ăştia au o problemă... la nivelul relaţiei cu realitatea, iar în Japonia e chiar gravă, mai ales
după explozia atomică.... Am auzit că la ei e foarte puternică ideea de răzbunare, ideea marii răzbunări
împotriva Americii, pentru bombardamentele atomice din ’patruzeci şi cinci... Ei fac maşini, computere –
orice, numai ca să se răzbune... pe urmă o să facă o grămadă de roboţi şi o să-i trimită să atace America, şi
fiecare robot şi în miezul fiecărui robot va fi un mic proiectil nuclear! Toată ţara lucrează pentru asta... fără
zile libere şi cu un concediu de şase zile... Iar eu mănînc cu beţişoarele ca să nu spăl vase, şi nu sînt ridicol..
Eu am înţeles o chestie – ca să eviţi ceva trebuie să faci ceva... faci ceva şi atunci poţi să eviţi ceva... Dacă
vrei să eviţi ceva neplăcut, şi ceea ce faci trebuie să fie ceva care nu-ţi place, dar te ajută să eviţi ceva încă şi
mai neplăcut... Nu-i foarte simplu, mai ales după ureche... pare încurcat, dar dacă nu stai pe gînduri şi nici
măcar nu rosteşti lucrurile – ci le faci pur şi simplu, le faci fără să stai pe gînduri... dacă faci şi nu stai pe
gînduri, atunci totul iese bine...
 6. Un restaurant cu bucătărie japoneză, pe jumătate gol. În centrul sălii – sergentul de miliţie,
căpitanul, femeia-sublocotenent cu o cameră video, lucrătorul restaurantului o femeie căruntă,
băută, în kimono, un bărbat cu cătuşe la mîini, un tînăr într-un tricou de baseball cu personaje din
serialul de desene animate „South Park”.

Căpitanul: Şi cum, şi gătiţi peşte viu?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Da...

Căpitanul: Şi îl comandă cineva?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Da...

Căpitanul: Şi îl mănîncă?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Da...

Căpitanul: Fu... Formidabil... şi cum, şi cît costă...

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Depinde, păi noi numai din sushi şi-
avem cincisprezece feluri, porţia porneşte de pe la şaizeci de ruble...

Căpitanul: Aşa, aha, păi da, nu... mie mi-e frică de viermi... de la peştele crud poţi lua viermi! Şi pe urmă
trăiesc în tine! Am eu o cunoştinţă în care trăieşte un vierme, în burtă, unul mare... Ei bine, s-au împrietenit la
toartă, cînd bea chefir, omul zice – ia să-mi hrănesc eu viermişorul...

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Viermi nu există decît în peştele
proaspăt, necongelat...

Căpitanul: Păi aici aşa scrie, că în sushiul vostru e proaspăt...

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: E proaspăt... dar congelat...

Valea: Pe cînd în Japonia, cum îl scot din apă îl şi trimit la restaurant!

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Păi da, cînd rîul Moscova s-o umple de
somon, atunci să vă temeţi de viermi, fiindcă peştele care ne vine nouă – nu că n-are viermi, ăla chiar că nu
mai are nimic, adică e total steril...

Căpitanul: Aşa, bine, să continuăm... Văd că purtaţi kimono, sînteţi din Japonia?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Aiurea, nu, e invenţia şefului, acum
Moscova s-a umplut de restaurante dintr-astea – abia apucă să scoată nişte bani din specificul exotic pînă la
prima toxiinfecţie, pînă la primul incident, ca să spun aşa... (Cu voce scăzută). Dacă e să fim cinstiţi, afacerea
asta-i cam periculoasă, fiindcă de fapt ar trebui să înveţi ani de zile să găteşti toate tîmpeniile astea, există
chiar un peşte – dacă nu-l tai cum trebuie, elimină o otravă...
Căpitanul: Nu zău?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: E cel mai scump, îl avem şi noi în
meniu... Vasea, bucătarul nostru, a gătit unul acum cîteva zile; şi-a făcut curaj cu o tărie, a tăiat peştanul ăla,
l-a garnisit cu verdeaţă... l-am servit – tot personalul stătea să se uite ce-o să fie...

Căpitanul: Şi?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Păi se pare c-a scăpat, poate şi pentru
că ni se terminase sake-ul şi în ziua aia am servit vodcă de-a noastră, obişnuită, poate asta l-a salvat... Vai de
mine, în ce tensiune erau toţi, îngrozitor...

Căpitanul: Mda... Aşa, şi vă întrebasem de kimono...

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Păi v-am spus – şeful nostru zice, în
toate restaurantele, prin colţuri, e plin acum de samurai, în restaurante ca al nostru, voia el să zică, da...
samurai, pe cînd tu, zice, o să fii o japoneză în vîrstă marcată de soartă, ca să nu fim ca ceilalţi, v-aţi prins?
Să avem cîrlig...

Brusc se schimonoseşte de parcă i-ar veni să plîngă, îşi îngustează ochii, îşi răsfrînge buza de jos spre vîrful
nasului, cîntă:

Căsuţa de ceai, ca o bombonieră,

Se pierdea printre trandafirii înfloriţi.

De pe puntea vasului de luptă englez

A coborît chiar atunci un marinar

El a coborît aici, cum se cuvine

Să-i întîlnească pe marinarii cu faimă

A cerut vin şi o ceaşcă de ceai...

(Cade pe gînduri, a uitat versurile, continuă).

Altceva nu a mai spus nimic.

Iar în colţ o frumoasă japoneză

Fredona ceva de dragoste.

El şi-a amintit de plaiurile natale,

A dat în clocot sîngele marinăresc.

Iar dimineaţa din nou vasul de luptă

A arborat drapelul la comandă.

De ce plîngea atît de amar japoneza,

Şi de ce era atît de vesel marinarul.

Zece ani au zburat ca-ntr-o poveste,

Japoneza îşi creştea băieţelul,

El şi-a holbat copilăreşte ochişorii

Şi a întrebat, dar cine-i tatăl meu?

Drept răspuns frumoasa japoneză,

Frămîntînd cu tandreţe mîna fiului,

Îi răspunse drăgălaşului copil,

Tatăl tău a fost un marinar englez!

Turnaţi-mi deci un vin mai tare,

Cîţi trandafiri înfloresc în grădina mea.

Vinul îmi mai uşurează sufletul,

Eu îl iubesc şi-n ziua de azi!

În sală intră cineva din direcţiunea restaurantului.

Cineva din direcţiunea restaurantului: Vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să (ne) deschidem peste
cincisprezece minute, v-aş ruga foarte mult... poate dacă nu cîntaţi, nu vă întrerupeţi, reuşiţi...

Căpitanul: Da... bine...

Cineva din direcţia restaurantului: Vasilina Rihardovna, pe dumneavoastră demult trebuia să vă văd în cu
totul altă parte.

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Eu povestesc cum a fost, sînt martor...

Căpitanul: Mai avem nevoie de dînsa...

Cineva din direcţia restaurantului: Vasilina Rihardovna, cînd terminaţi să treceţi pe la mine...
Cincisprezece minute, da?

Căpitanul: Păi, depinde cum merge, ştiţi... nu-i chiar aşa...

Cineva din direcţia restaurantului: Bine...da, mă rog...

Căpitanul: Tocmai... Aşa, Liuda, l-ai pornit?

Femeia sublocotenent: L-am pornit...

Cineva din direcţia restaurantului pleacă, continuînd în mers polemica cu sine însuşi pe tema imposibilităţii
de a întîrzia deschiderea restaurantului.

Căpitanul: Aşa, prin urmare, Verhuşkin, încă o dată, aţi sosit la restaurant... cu ce scop?

Verhuşkin: Zece ani... aniversarea absolvirii...

Căpitanul: Aşa, concret, ce-aţi absolvit? Institutul pentru cosmonauţi, sau ce, concret?!

Verhuşkin: Zece ani de la terminarea liceului, ne adunasem să ani...

Căpitanul: Aşa, care noi?

Verhuşkin: Clasa noastră, fosta clasă...

Căpitanul: Aşa, partea vătămată era şi el din clasa voastră?

Verhuşkin: Da... Calul era colegul meu de bancă...

Căpitanul: Calul?

Verhuşkin: Păi, asta era porecla lui... Kaliov... Calul... eram prieteni...

Căpitanul: Aşa, frumoasă prietenie...

Căpitanul îi face cu ochiul japonezei marcate de soartă, femeia se apleacă spre căpitan.

Căpitanul: Adu-mi... ăsta... meniul... dar rapid

Japoneza marcată de soartă o şterge după meniu.

Căpitanul: Aşa, aţi stat în aceeaşi bancă... asta la şcoală, dar aici cum v-aţi aşezat?

Verhuşkin: Tot împreună...

Căpitanul: Aşa, Valea, aşează-te cu el...

Căpitanul se scoală, eliberează locul pentru Valea.

Căpitanul: Astăzi faci pe calul.

Femeia sublocotenent şi sergentul rîd.

Căpitanul: Aşa, stăteaţi, despre ce vorbeaţi... dar direct la subiect, de ce, în ce, din ce şi de unde aţi tras în
Cal... ptiu, adică în partea vătămată...

Japoneza marcată de soartă aduce meniul, căpitanul îl parcurge cu ochii, se miră, fără să se întrerupă însă
de la treabă.

Verhuşkin: Păi cum, a început să se lege de mine, cînd eram deja băuţi, de faţă cu toţi, eu am o spălătorie
auto, „Montana”, şi el zicea să termin mai repede de mîncat, fiindcă vrea să meargă să-şi spele maşina, şi
cică s-o spăl chiar eu, fiindcă el, ce să zic, păi el, după şcoală, a stat la răcoare, păi cum, de-aia i-a şi mers pe
urmă aşa bine, acolo îţi faci relaţii şi chestii dintr-astea, s-a întîlnit cu cine trebuia, pe cînd eu ce era să fac?!
În schimb sînt perfect curat! Eu plătesc şi impozitele, cotizez şi la cine trebuie şi nici nu încalc nimic, iar
ăsta, partea asta a voastră vătămată, ia controlaţi-l, că are o firmă! Da! Parcă eu nu ştiu cum lucrează ei!
Trimit grupuri de muncitori în nord, la munci grele, iau cîte cinci sute de fiecare angajare! Păi cum?! Am
văzut şi eu o dată vreo sută de fraieri dintr-ăştia, cu rucsacuri, cu termosuri – îl aşteptau pe şeful de echipă să-
i ducă la muncă, în nord, pe bani mulţi! Soţiile, copiii – îşi luau rămas bun de la tătici! Abia după trei ore le-a
picat fisa că le-au tras-o!..

Căpitanul: Care zici că-i diferenţa dintre rulouri şi sushi?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Păi, e-acelaşi căcat – atîta că rulourile
sînt presărate cu icre...

Valea se uită la căpitan, înţelege că aceluia puţin îi pasă în clipa aia de ce spune Verhuşkin.

Valea: Aşa, hai, povesteşte cum a fost totul...

Verhuşkin: Păi cum! A început din nou să mă zgîndăre, pe chestia cu maşina, numai că la noi nici măcar
Olga nu se dă rotundă, deşi are un salon, le face deputaţilor frezele înainte de alegeri, imaginea, cum ar veni,
adică nu doar că-i tunde, acolo, dar ajunge şi la culoarea cravatei, să-i sfătuiască, iar Calul a început să se
lege pînă şi de ea, ia zi – zice – , dar la chiloţi ce le recomanzi...

Căpitanul se întrerupe din lectura meniului.

Căpitanul: Aşa, deci cum s-a petrecut totul?

Verhuşkin: Păi, eu îi zic, termină cu rîsul ăsta, zic, încetează cu nechezatul ăsta, iar el...

Căpitanul: Bine, hai, mai departe, mai departe!

Verhuşkin: I-am zis, hai să ieşim...

Căpitanul: Aşa...

Verhuşkin: El zice, hai...

Căpitanul: Aşa...

Verhuşkin: Ne-am sculat...

Căpitanul: Aşa, sculaţi-vă....

Verhuşkin se scoală.

Căpitanul: Aşa, s-a sculat şi partea vătămată?

Verhuşkin: Da....

Căpitanul: Valea, scoală-te!

Valea se scoală.

Căpitanul: Aşa, cum aţi pornit, în ce ordine?

Verhuşkin: Păi, el înainte, iar eu după el, el s-a dus spre tejghea, la asta...

Verhuşkin o arată din cap pe japoneza marcată de soartă.

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Da, ăla abia ajunsese la mine cînd ăsta
a tras în el!..

Căpitanul: Aşa, staţi un pic, aşa, el a pornit... Valea du-te spre ea...

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Aoleu, păi atunci eu trebuie să...

Japoneza marcată de soartă fuge la tejghea. Valea se îndreaptă spre ea, femeia sublocotenent filmează toate
astea cu nişte smucituri ciudate, de parcă ar filma un videoclip plin de dinamism.

Verhuşkin: El s-a apropiat de ea, a zis ceva, eu am scos pistolul şi ... poc-poc, de cîteva ori... în ceafă...

Căpitanul: Poc-poc! Doar nu cu ventuze l-ai poc-poc, ci cu gloanţe, parc-aţi fi copii, ’tu-vă muma! Tîrfe
nenorocite, de toate v-aţi cumpărat, bulangiilor! Ca să venim noi pe urmă, să rînim după voi! Bordelul mă-
sii! De unde ai pistol?! De unde dracu aveţi voi tot ce-aveţi?! De unde pula mea aţi aterizat aici?! În viaţa
mea n-am crezut să nimeresc într-un bordel ca ăsta! De unde dracului aţi apărut cu toţii, parcă n-aţi fi învăţat
şi voi, nu ştiu, zău, la aceleaşi şcoli, la aceiaşi profesori, păi părinţii tăi, tîrfă nenorocită, trebuie să fie cam
de-o vîrstă cu mine’n pula mea! Tu cum dracu ai ieşit aşa, de unde? Voi toţi?! Ăsta, în pizda mă-sii, îşi uită
slipul cînd merge la bazin, bulangiul ăsta face poc-poc, pe pizda mă-sii, în colegul de bancă... voi ce dracu
vreţi în viaţa asta,’n pula mea? Cum aveţi de gînd s-o trăiţi, aşa, în general?! Uite-l şi pe ăsta, ’n pula mea!
Căpitanul, care şi-a ieşit brusc din fire, arată spre sergent.

Căpitanul: Voi ce-aţi făcut ieri?!

Sergentul: Zău, tovarăşe căpitan...

Căpitanul: Nu, pe cuvînt, zău dacă vă înţeleg, în pula mea, şi nici măcar nu-s bătrîn, dar nu vă înţeleg, zău,
cu glumele voastre! Zău, cum e posibil, să-l îmbătaţi pe soldatul ăla, cum îl cheamă...

Sergentul: Zavarov...

Căpitanul: Să-l îmbătaţi, să-l îmbrăcaţi în muiere, ca pe-o tîrfă, şi să-l aruncaţi beat în carcera de la secţie.
Nu, pe cuvînt, zău dacă vă-nţeleg, mai ales că, acum pe bune, nici nu mai sînteţi chiar nişte mucoşi, toţi aveţi
spre treizeci! Eu la vîrsta voastră aveam deja copil şi nevastă! De unde dracu aţi luat hainele ale muiereşti?!
Ciorapii ăia de curvă...

Sergentul: De la mama, m-am dus pînă acasă şi...

Căpitanul: De la mama... şi n-ai ostenit prea tare? Nu, pe cuvînt, eu, hai, poate aşa, în cazuri extreme, cu
soţia, de întîi aprilie, ziua umorului, să-i vîr nişte muştar în tubul de pastă de dinţi, poate – uite, asta e o
glumă normală, nu, dar voi?! Plus că, vă doare-n pulă! Şi că vă doare-n pulă, mă rog, vă doare-n pulă – dar
tot voi, generaţia voastră, tot voi conduceţi şi trenurile, pilotaţi avioanele, sînteţi avocaţi, munciţi la centralele
atomice?! Şi, la urma urmelor, de ce pula mea vă duceţi să munciţi?! Îi doare-n pulă dar se duc la munci
dintr-astea, cu responsabilitate, după care totul se pizdeşte în jur, în societate!..

Femeia sublocotenent: Linişteşte-te, Stasik...

Căpitanul: Da, bine... poc-poc, tîrfa dracului! Poc-poc... hai, cară-ncoa’ peştele ăla al vostru, şi nişte sake,
dacă nu-l gust acum – nici c-o mai fac vreodată...

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Adică... dintr-ăla?

Căpitanul împunge cu degetul în meniu.

Căpitanul: Uite ăsta!

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Bine, imediat...

Japoneza marcată de soartă pleacă-n fugă, toţi au înlemnit, nu ştiu cum să reacţioneze la isteria căpitanului.

Căpitanul: Mergeţi şi voi undeva-n cur, la masa vecină, să nu vă văd...

Căpitanul se aşează, îşi scoate chipiul, îl pune pe masă, toţi ceilalţi rămîn în picioare la o oarecare distanţă,
se uită speriaţi la căpitan.
Căpitanul: Aşa, cît stau şi mănînc, povesteşte cum a fost totul! Dar repede şi fără poveşti despre viaţa de
şcolar, despre cine cu ce se ocupă, dacă eşti întrebat – atunci răspunzi, dar altfel – numai despre caz! Şi
repede, că altfel te fut, în pula mea!

Verhuşkin: Păi, el s-a sculat, a luat-o spre tejghea...

Valea se apropie în grabă de masa căpitanului, în urma lui vine Verhuşkin, speriat. Încep să interpreteze
paşii fatali spre tejghea.

Verhuşkin: Pînă să ajungă, eu am scos pistolul, să ştiţi că am permis, adică este pistolul meu legal, aşa, el s-
a apropiat de tejghea, i-a spus efectiv cîteva cuvinte lui tanti asta în kimono, iar după aia eu l-am pac.... l-am
pas... am tras în el... de două ori în ceafă...

Verhuşkin şi-a terminat povestirea şi toţi se uită la căpitan. Căpitanul a rămas cu ochii pironiţi într-un punct
şi pare să nu fi ascultat deloc povestirea, mărturia lui Verhuşkin. Nimeni n-avea curajul să întrerupă
conectarea căpitanului la macrocosmos, aşa că au început să aştepte în tăcere ca acesta să iasă din uitare.

Căpitanul: Păi cît să fie – patru, opt... microbul l-am luat pe la paisprezece ani – douăzeci şi şase de ani! De
douăzeci şi şase de ani mă fute grija echipei ăsteia de fotbal! Acum, pe vremuri mai era cum era – aveau
succese, ajungeau în finală, dar acum, pizda mă-sii, la fiecare campionat o pizdesc – aştepţi patru ani, şi?
Fiindcă şi ăia de joacă sînt tot nişte cretini dintr-ăştia, ca voi – nu le pasă de nimic, dar, culmea, ştiu să se
prefacă! Asta ca să vezi! Acum..., pe vremuri, cînd te răzvrăteai – era şi asta o atitudine civică, că nouă nu ne
pasă de nimic, şi protestăm, dar acum se merge pe burtă, fără nici un fel de protest, se prefac că sînt cine
trebuie, se bagă unde au chef, în orice slujbă, şi nu fac nici pe pizda mă-sii, o iau ca pe-o joacă!.. Voi vă
jucaţi de-a viaţa, iar cei care o iau în serios înnebunesc, suferă... Fiindcă, pizda mă-sii, fotbalul chiar trebuie
jucat, în pizda mă-sii, ei bine nu, ăştia îşi cară cu ei vizajiştii, stiliştii, şi pînă la urmă fut toată treaba! Păi
acolo, pizda mă-sii, trebuie să te gîndeşti cum bagi un gol, iar el, tîrfa dracului, îşi piaptănă sub ploaie
bretonul şuviţat, să stea şi sub ploaie adică! În pauză vine coaforul să-l aranjeze – el nu-l ascultă pe antrenor,
el îşi reface freza!

Japoneza marcată de soartă aduce şi pune pe masă o sticlă mică de sake şi o farfurie cu un peşte exotic pe
jumătate crud. Lucrătorii restaurantului ies din bucătărie, urmăresc de departe ce se petrece în sală.

Căpitanul: Of-of-of... bine, hai, toarnă-mi, mamă...

Japoneza marcată de soartă îi toarnă căpitanului sake, acesta bea, vrea să guste din peşte, dar nu înţelege
cum să facă, fiindcă în loc de furculiţă lîngă farfurie sînt aşezate două beţişoare de bambus strînse frumos
într-un săculeţ. Căpitanului îi arde gura, el rupe, scos din minţi, pacheţelul, scoate beţişoarele şi, după cum i
se pare lui, mănîncă cu beţişoarele, adică străpunge peştele cu unul dintre ele şi se ajută cu celălalt să-l
ducă la gură.

Căpitanul: Pizda mă-sii, asta nu-i mîncare ci futere de creieri... Şi, culmea, da, pe burtă, da, totul pe burtă şi
după propriile principii infantile – „pac-pac”, „l-am prins”... între timp ştiu şi ei, ca să nu-i mai fută nimeni la
cap, trebuie să se prefacă... Futere globală, ce să mai, globală... pe toate treptele societăţii...
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Aşa-i, păi ce vă miraţi – uite, ieri am
luat tramvaiul, pe linia lui douăzeci şi şase, şi-l întreb pe conductor unde sîntem – tramvaiul mergea pe strada
Malîşev –, iar el ce-mi zice – pula mea! Vă daţi seama, e conductor şi habar n-are pe ce străzi o ia tramvaiul
lui!..

Căpitanul încetează să mai mestece, cade pe gînduri, îşi toarnă, bea.

Căpitanul: Ce zici că ţi-a spus?..

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Cine?

Căpitanul: Păi ăsta pe care poc-poc?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: A, păi să vedeţi, culmea, el se uită la
mine, dar eu nu vedeam ce se-ntîmplă în spatele lui, iar el se uită la mine şi zice – „mi se r....”, şi ăsta trage-n
el.... „mi se r....”... şi a căzut.

Căpitanul: Miser....

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Şi-acum ce te faci cu ghicitoarea asta,
ce o fi vrut el să spună... miser...

Căpitanul: Păi ce mare lucru, e clar că miser...

În clipa asta căpitanul îşi smuceşte cumva ciudat capul în sus, se albăstreşte, din gură îi curge o spumă
galbenă, căpitanul cade cu capul pe masă, femeia sublocotenent se aşează-n genunchi şi filmează în
contraplongé, fără să conştientizeze, se pare, ce s-a petrecut, sau poate s-a declanşat în ea instinctul
profesional şi a început să filmeze pur şi simplu pentru reconstituirea judiciară care va urma.
 7. Un apartament. O cameră.

Tatăl: Dormi?

Mama: Nu...

Tatăl: Tapetul nu stă, trebuie să-l lipesc din nou...

Mama: Păi lipeşte-l...

Tatăl: De ce trebuie neapărat să dai indicaţii, dacă tapetul nu stă trebuie lipit din nou, ce rost mai au
indicaţiile, se şi aude cum se dezlipeşte, mai bine hai să discutăm, să fixăm ziua cînd îl lipim...

Mama: Eu ţi-am spus că tapetul ăsta pe vinil n-o să stea în vecii vecilor...

Tatăl: Tu mi-ai spus asta după ce-l lipisem deja, tu întotdeauna îmi spui după şi niciodată – înainte, uite, şi
ieri – eu mai întîi am băut laptele iar tu nu mi-ai spus decît după c-o să-mi fie rău, că laptele e acrit...

Mama: I-auzi! Dar tu de ce nu vezi niciodată, că doar poţi să-ţi dai şi singur seama, să miroşi...

Tatăl: Dar şi tu ai putea să avertizezi omul, dacă vezi că o face...

Mama: Şi-acum ce vrei de la mine?! Eu numai în somn mă mai odihnesc! Eu numai în somn trăiesc normal!
Lasă-mă să trăiesc un pic omeneşte! Lasă-mă să dorm! Ai un fiu de treizeci de ani, om în toată firea, roagă-l
pe el să te ajute şi apucaţi-vă să lipiţi tapetul ăla nenorocit!

Tatăl: Cum să nu, imediat! Păi decît să mă umilesc în faţa lui mai bine fac totul singur, fiindcă lui nu-i pasă
de nimic, pot să mă rog de el un an şi tot el să mă convingă că n-am dreptate, şi că e mai bine să trăieşti cu
tapetul dezlipit... Fiindcă el n-are chef să facă nimic... N-aş fi crezut niciodată că o să avem aşa un copil...

Mama: Eu în schimb eram sigură; cu aşa un tată n-avea cum să iasă altfel.

Tatăl: Deci ai ştiut dinainte şi nu m-ai avertizat...

Mama: Discută cu el ca un tată...

Tatăl: Păi ce să discut, am vorbit cu el zilele trecute, l-am întrebat, tu n-ai de gînd să te însori, iar el zice, păi
mi-a cam trecut vria... Eu zic – cum aşa, păi în curînd n-o să mai ai cu ce face copii, eşti deja un nene, iar el
zice, mi-e destul de rău mie însumi, n-o să mă apuc să mai şi dau naştere cuiva, să se chinuie şi el...

Mama: Cum adică îi e rău, ce vrea să zică, doar noi i-am dat totul, îi facem totul, el nici nu ştie cum e aia să
găteşti, să speli rufe, eu îi fac totul, şi lui îi e rău!

Tatăl: Şi culmea e că nu bea, nu fumează...

Mama: Da, aş mai înţelege dacă ar fi, nu ştiu – dacă s-ar droga, am înţelege şi noi care e soluţia, cum să-l
ajutăm, dar aşa?

Tatăl: Nu ştiu ce-i de făcut cu el...

Mama: Păi ce să-i mai faci, e tîrziu să mai faci ceva, trebuie să ne împăcăm cu gîndul, să nu-l rugăm nimic şi
să trăim cu ale noastre... Lasă că o să cumpărăm noi singuri, am văzut că se găseşte dintr-ăla bun, de hîrtie,
ştanţat, în două straturi... Ăla de hîrtie nu se dezlipeşte, şi-o să respire şi pereţii, fiindcă uite, cu muşamaua
asta, după ce că sufoci pereţii se mai şi dezlipeşte...

Tatăl: Da...

Mama: Aseară ne beam ceaiul la bucătărie, el se scoală, se apropie de mine, glumeşte, îşi încordează
muşchii, se laudă cît de puternic e – zice, loveşte-mă, mamă, în abdomen, am un abdomen lucrat – eu ce-am
zis, păi să-l lovesc dacă mă roagă, dacă zice că are abdomenul lucrat, el s-a prefăcut că-şi încordează
abdomenul, eu l-am lovit, aşa, nu prea tare... iar el a căzut, cocîrjat de durere, fiindcă de fapt n-are deloc
abdomenul lucrat, are burta moale ca o fată – zăcea jos, pe duşumea, se chircea, se sufoca, iar eu stăteam şi
mă gîndeam de ce m-o fi rugat să-l lovesc – dacă n-are abdomenul lucrat, de ce...
 8. Sala pe jumătate goală a restaurantului cu bucătărie japoneză. În centrul sălii – sergentul de miliţie,
un alt căpitan, femeia sublocotenent de miliţie cu videocamera, lucrătorul de la restaurant – o femeie
căruntă, băută, în kimono, un bărbat cu cătuşe la mîini, cineva din direcţiunea restaurantului,
bucătarul, tînărul în tricou de baseball cu personaje din serialul de desene animate „South Park”.

Celălalt căpitan: Aşa, pornim camera, haideţi la treabă... Aşezaţi-vă la măsuţa la care aţi stat... Merge
camera?..

Femeia sublocotenent: Merge...

Celălalt căpitan se aşează în faţa obiectivului, dictează.

Celălalt căpitan: Începem reconstituirea judiciară a cazului de reconstituire judiciară a cazului Verhuşkin
A.V., acuzat de uciderea lui Kiniov S.V. în restaurantul cu bucătărie japoneză „Bucătăria japoneză” condus
de căpitanului Şnurov S.D....

Valea: Tovarăşe căpitan!

Celălalt căpitan: Da!

Valea: Dar eu pe cine interpretez – pe Kiniov sau pe tovarăşul căpitan?

Celălalt căpitan: Aşa... Ce, are vreo importanţă acum?

Valea: Păi da, dacă sînt Kiniov trebuie să mă aşez aici, iar dacă sînt tovarăşul căpitan, atunci trebuie să mă
scol, iar pe urmă, după ce e omorît Kiniov, să vin să mor aşezat la masă...

Celălalt căpitan îşi scoate chipiul, îşi şterge transpiraţia de pe frunte;el transpiră şi la subţiori, pe cămaşă îi
apar două pete mici, care cresc din ce în ce mai mult...

Celălalt căpitan: Aşa... Cine a murit primul?

Toţi: Kiniov!

Celălalt căpitan: Păi atunci aşează-te mai întîi, adică mori pe rînd, cum s-a şi întîmplat...

Valea: Dar pentru a reconstitui cronologia, adică pentru a ajunge la împrejurările în care a murit tovarăşul
căpitan, noi trebuie să-l luăm şi pe el în consideraţie cînd facem reconstituirea juridică a cazului Kiniov?

Celălalt căpitan: Da... Trebuie să-l avem în vedere şi pe el...

Cineva din direcţiunea restaurantului: Haideţi că pot să-l fac eu pe unul din ei.

Celălalt căpitan: Dumneavoastră nu puteţi să faceţi pe nimeni, dumneavoastră aţi face mai bine să tăceţi,
ajungem noi şi la dumneavoastră...
Cineva din direcţiunea restaurantului: Păi aşa o să stăm o veşnicie aici, iar noi mai trebuie să şi...

Celălalt căpitan: Păi ce mai vreţi să faceţi?! Oricum azi vă bag la zdup, aţi omorît un om, cu bucătăria asta a
voastră de la voi!

Cineva din direcţiunea restaurantului: În primul rînd, avem o înţelegere cu şefii dumneavoastră, iar în al
doilea, încă nu s-a lămurit dacă bucătăria l-a omorît, sau singur a...

Celălalt căpitan: Asta o lămurim acum, staţi c-o lămurim! Dar ştiţi, am un secret să vă spun, la toată lumea,
şefi sînt mulţi şi cu cine v-aţi înţeles poate că va trebui să vă reînţelegeţi! Aşa... Deocamdată eu o să fiu
căpitanul de-atunci, iar tu, Valea, să fii ăla de l-au împuşcat.

Valea: Şi cine o să fie dumneavoastră?

Celălalt căpitan: Eu, adică în ce sens?

Valea: Păi cum, căpitanul care conduce această reconstituire judiciară; din moment ce dumneavoastră veţi fi
căpitanul care conducea acea reconstituire judiciară, cineva trebuie să conducă această reconstituire
judiciară...

Celălalt căpitan: În primul rînd, Valea, să ştii că-nţeleg, am fost avertizat asupra ta, a umorului tău
nesănătos, iar în al doilea rînd, te rog să încetezi cu bancurile astea răsuflate, acum chiar că sînt nelalocul
lor...

Valea: Păi nici prin cap nu mi-a trecut, ziceam şi eu aşa, să respectăm totul exact...

Celălalt căpitan: Păi bine atunci, hai să ne liniştim, şi-aşa e greu să anchetezi două cazuri în acelaşi timp,
bine?.. Ne liniştim şi fiecare va fi cine spun eu! Eu voi avea două ipostaze...

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Adică dumneavoastră veţi fi, cum ar
veni, doi căpitani?..

Celălalt căpitan: Păi da, femeie, cum ar veni... Aşa... Cu ce a început totul?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Cu cîntecul...

Celălalt căpitan: Concret, cu ce cîntec – totul trebuie să fie ca atunci!

Japoneza marcată de soartă se schimonoseşte brusc, de parcă i-ar veni să plîngă, îşi îngustează ochii, îşi
răsfrînge buza de jos spre vîrful nasului, cîntă.

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono:

Căsuţa de ceai, ca o bombonieră,

Se pierdea printre trandafirii înfloriţi.

De pe puntea vasului de luptă englez

A coborît chiar atunci un marinar

El a coborît aici, cum se cuvine

Să-i întîlnească pe marinarii cu faimă

A cerut vin şi o ceaşcă de ceai...

(Cade pe gînduri, a uitat versurile, continuă).

Altceva nu a mai spus nimic.

Iar în colţ o frumoasă japoneză

Fredona ceva de dragoste.

El şi-a amintit de plaiurile natale,

A dat în clocot sîngele marinăresc.

Iar dimineaţa din nou vasul de luptă

A arborat drapelul la comandă.

De ce plîngea atît de amar japoneza,

Şi de ce era atît de vesel marinarul.

Zece ani au zburat ca-ntr-o poveste,

Japoneza îşi creştea băieţelul,

El şi-a holbat copilăreşte ochişorii

Şi a întrebat, dar cine-i tatăl meu?

Celălalt căpitan scrîşneşte din dinţi, dar nu o întrerupe pe japoneza marcată de soartă, îşi şterge
transpiraţia de pe frunte, petele de pe cămaşa lui încep să invadeze, dinspre subţiori, zona pieptului.

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono:

Drept răspuns frumoasa japoneză,

Frămîntînd cu tandreţe mîna fiului,

Îi răspunse drăgălaşului copil,

Tatăl tău a fost un marinar englez!

Turnaţi-mi deci un vin mai tare,

Cîţi trandafiri înfloresc în grădina mea.

Vinul îmi mai uşurează sufletul,

Eu îl iubesc şi-n ziua de azi!

Japoneza marcată de soartă tace. Toţi tac,

Tac şi ceilalţi, aşteaptă să vadă ce va zice celălalt căpitan.

Celălalt căpitan: Aţi terminat?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Am terminat...

Celălalt căpitan: Şi pe urmă?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Pe urmă a venit Ghennadii Anan’ici...

Japoneza marcată de soartă arată din cap spre pe cineva din direcţiunea restaurantului.

Cineva din direcţiunea restaurantului: Eu am venit, am spus că...

Celălalt căpitan: Aşa, de unde aţi venit?

Cineva din direcţiunea restaurantului: Am venit de la bucătărie, am spus...

Celălalt căpitan: Aşa, păi atunci haideţi, duceţi-vă la bucătărie, ieşiţi de acolo, veniţi încoace şi spuneţi, doar
am zis că totul trebuie să fie ca atunci!

Cineva din direcţiunea restaurantului: Zău, chiar trebuie să ne formalizăm aşa..?

Celălalt căpitan: Ne faceţi să aşteptăm!

Cineva din direcţunea restaurantului pleacă la bucătărie, se întoarce imediat.

Cineva din direcţiunea restaurantului: Am venit... şi am spus că e timpul să ne deschidem şi că, în măsura
în care e posibil, vă rog să vă grăbiţi...

Celălalt căpitan: Mai departe...

Cineva din direcţiunea restaurantului: Mai departe am plecat... să plec?

Celălalt căpitan: Nu e cazul! Staţi aici, dar ca şi cînd aţi fi plecat... aşa, şi cînd aţi plecat v-aţi apucat să
pregătiţi peştele?

Cineva din direcţiunea restaurantului: Eu am plecat şi m-am apucat să scriu hîrtii, eu nu gătesc, de gătit
gătesc bucătarii, de servit servesc chelnerii, iar eu sînt manager...

Celălalt căpitan: Aşa, acum haideţi să lăsăm deoparte cimiliturile, bine?! Eu am pus o întrebare –

– cînd a început pregătirea peştelui otrăvit?

Toţi tac îndelung, se tem să-i răspundă celuilalt căpitan, care e atît de aspru, fiindcă să răspunzi înseamnă
să fii de acord că peştele era într-adevăr otrăvit şi i-a fost servit căpitanului special pentru a-l otrăvi.

Celălalt căpitan: Vă întreb din nou – cînd şi cine a început să pregătească peştele otrăvit?!

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Pregătirea a început cînd s-a dat
comanda – noi aşa facem – nimic nu se pregăteşte din timp! Ca să nu ne mai apucăm să încălzim! Aici nu-i
McDonald’s! La noi oamenii întîi vin, apoi vor să mănînce şi comandă!.. Căpitanul vostru a comandat şi
Vasea a început să-l gătească...

Bucătarul Vasea: Eu n-am gătit, adică am gătit, dar eu trebuie să gătesc, eu gătesc totul – uite carnetul meu
de sănătate, am categoria întîi, la mine întotdeauna scapă toţi cu viaţă... Eu gătesc chiar şi acasă, călesc
dovleceii cu carne şi cu maioneză, am două fiice, au şi ele, oricum, nevoie de un tată, mănîncă şi ele şi sînt în
viaţă, cea mică are gastrită, dar asta nu din cauza mîncării mele – a înghiţit în clasa a treia o insignă, o
insignă rotundă, din punga de chipsuri cu brînză – „Cheetos”, o insignă rotundă din seria „Lego Bioneacl”,
nr. 33... A înghiţit-o împreună cu un chips, avem şi adeverinţă...

Celălalt căpitan: Aşa, acum, Vasea, o să te rog să taci un pic! Bucătarul Vasea... a pregătit... Aşa, ca să nu
ne încurcăm, prin urmare peştele nu era încă pregătit, da? S-a cîntat cîntecul, dumneavoastră v-aţi dus să
scrieţi... Dumneavoastră ce-aţi scris?

Valea: Haikuuri...

Celălalt căpitan: Valea, taci te rog, doar te-am rugat! Ce aţi scris?

Cineva din direcţiunea restaurantului: Păi, dările mele de seamă, chestii dintr-astea...

Celălalt căpitan: Şi n-aţi mai venit în sală?

Cineva din direcţiunea restaurantului: Nu... în sală nu...

Celălalt căpitan: Aşa, şi cum s-a trecut la preluarea comenzii

Verhuşkin: De la mine s-a trecut...

Celălalt căpitan: Aşa, cu dumneavoastră care-i treaba?

Verhuşkin: Eu l-am omorît pe colegul meu de clasă, Kiniov, Slavka, începusem să povestesc cum s-a
întîmplat, la cealaltă reconstituire judiciară, imediat după cîntec... mai exact după ce ne-a grăbit ăsta şi am
început reconstituirea...

Celălalt căpitan: Aşa...

Verhuşkin: ...reconstituirea judiciară. Începusem să povestesc, să depun mărturie despre Cal şi felul în care
l-am...

Celălalt căpitan: Aşa...

Verhuşkin: A, da! Spuneam că asta era porecla lui, Calul, căpitanul ăla mă întrebase ce cal, şi începusem să-
i explic că asta era porecla lui... Noi... de cîte ori venea la ore un profesor nou, întotdeauna citea catalogul şi
se încurca, zicea: „Astăzi tema pentru acasă o să ne-o spună...”

Verhuşkin face o mutră severă: parodiază probabil intonaţia şi gesturile profesorului.

Verhuşkin:... toţi aşteptau în tensiune, iar el, mai ales profa de biologie, o lungea aşa, mult de tot, după care
– „La tablă o să răspundă .... Kaliov!” Şi rîdeam cu toţii în hohote, şi-aşa am început să-i spunem Calul...
Da...

Celălalt căpitan: Aşa, de ce ne povestiţi nouă acum toate astea?

Verhuşkin: Păi, cum, n-aţi spus dumneavoastră că vreţi totul, cum ar veni, exact...

Celălalt căpitan: Aşa, totul exact... dar mai concret vă rog, bine? Asta dacă nu vreţi să execut condamnarea
înaintea deciziei pe care o va da în cazul dumneavoastră tribunalul! Sper că aţi înţeles această glumă deloc
caraghioasă.

Verhuşkin: Am înţeles-o...

Celălalt căpitan: Aşa, l-aţi omorît, tocmai povesteaţi cum l-aţi omorît, daţi-i drumul...

Verhuşkin: Să povestesc?

Celălalt căpitan: Da!

Verhuşkin: Păi, am povestit cum a început Calul să se lege de mine pe chestia cu spălătoria auto... iar eu,
asta...

Valea: Să nu uiţi ce-ai zis de Olga!

Verhuşkin: A, da! Avem noi una, Olga, care...

Celălalt căpitan: Ce fel de Olga, care Olga?

Verhuşkin: O colegă de-a noastră de clasă, acum le face frezele deputaţilor, încă de cînd eram mici de tot, eu
şi cu Slavka...

Celălalt căpitan: Care Slavka?...

Verhuşkin: Păi tot cu ăla, pe care l-am omorît!

Celălalt căpitan: Aşa, şi...

Verhuşkin: Da, păi noi alergam peste tot după Olga şi o apăram, ne imaginam, ne jucam noi aşa, cum că ea
e o prinţesă preafrumoasă şi o vrăjitoare rea vrea să o închidă într-un copac. Aveam noi în curtea şcolii un
copac, unul enorm, un stejar probabil, aşa, iar diriginta noastră, Svetlana Iurievna, noi ne închipuiam că ea e
Gertruda, zîna cea rea Gertruda, şi vrea s-o închidă pe Olka în stejarul ăla, şi alergam după Olka peste tot
unde se plimba, o apăram de toţi, mai ales de Svetlana Iurievna, adică, după noi, de Gertruda!.. Pe urmă, a,
ne-am şi bătut o dată din cauza ei, mă rog, asta cînd eram deja ceva mai mari, mai exact eu m-am bătut, iar
ăia începuseră să mă pocnească pe bune, iar Slavka mi-a luat apărarea şi le-a tras ălora o cafteală, de fapt el
mă salva întotdeauna din asemenea situaţii...

Celălalt căpitan: Aşa, haideţi vă rog, mai concret, cum l-aţi omorît, cum aţi povestit atunci şi ce aţi spus, să
ne întoarcem la subiect, la urma urmei! Cum l-aţi omorît?!

Verhuşkin: Aşa, păi, Slavka a luat-o spre tejghea, hai du-te...

Valea sare-n picioare, se duce spre tejghea. Japoneza marcată de soartă îl întrece, se pune în spatele
tejghelei.

Verhuşkin: El s-a apropiat de ea, i-a zis ceva, eu am scos pistolul...

Celălalt căpitan: Cum, el mergea pur şi simplu cu spatele şi dumneavoastră l-aţi...

Verhuşkin: Păi nu – că noi ne certasem înainte, el se legase de mine, ba chiar şi de Olga...

Celălalt căpitan: Gata! E clar, v-aţi certat, el s-a dus, şi dumneavoastră?..

Verhuşkin: Păi chiar eu îi spusesem să se ducă, i-am zis, hai să ieşim, să ne lămurim! Abia făcuse cîţiva
paşi, şi eu ... pac-pac... de cîteva ori... în ceafă...

Celălalt căpitan: Arătaţi-mi de la ce distanţă.

Verhuşkin: Păi, uite, ceva cam de genul ăsta...

Verhuşkin se scoală de la masă, se îndepărtează la aceeaşi distanţă ca şi în momentul împuşcăturilor fatale

de la aniversarea absolvirii. Celălalt căpitan arată spre Valea.
Celălalt căpitan: Aşa, el stă corect?

Verhuşkin: Da, păi noi am mai făcut cu el un şnur dintr-ăsta data trecută...

Celălalt căpitan: Concret!

Verhuşkin: Da, Calul stătea aşa, după împuşcături a căzut pe tejghea, iar după aia a alunecat pe duşumea...
numai că noi atunci n-am ajuns pînă la momentul ăsta!

Celălalt căpitan: Dar pînă unde aţi ajuns?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Noi ajunsesem pînă la „Miser...”

Celălalt căpitan: Pînă la ce mizer...?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Pînă la al meu, în sens că el, ăsta de-a
fost împuşcat, mie mi-a spus „miser...”, după care a fost împuşcat: „miser” şi a murit, şi căpitanul vostru,
adică ălălalt, tot „miser” a spus şi el şi a murit...

Celălalt căpitan: Aşa, stop, pînă la miser unde a stat căpitanul?

Toţi: La masă!

Celălalt căpitan: Aşa...

Celălalt căpitan se aşează la masă.

Celălalt căpitan: Şi ce făcea?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Mînca peşte!

Verhuşkin: Da, şi ţipa...

Celălalt căpitan: La cine?

Sergentul: El, de fapt, era nemulţumit de situaţia social-civică... îşi exprima nemulţumirea...

Celălalt căpitan: Adică ce, critica guvernul?

Sergentul: A nu, deşi, cum ar veni, zicea de avocaţii din ziua de azi, de fotbal...

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: De transportul în comun...

Femeia sublocotenent: Adevărul e că omul ajunsese la limită, era turbat şi a spus tot..

Valea: De fapt era mai mult vorba despre problemele intergeneraţionale... mînca peşte şi polemiza...
Bucătarul Vasea: Eu l-am pregătit ca de obicei, adică, mă rog, sigur că e un soi de peşte neobişnuit, în
Japonia se pescuieşte o dată pe an, la o anumită sărbătoare de-a lor, şi se pregăteşte şi se mănîncă după un
ritual anume – e o delicatesă, şi eu ştiu foarte bine cum trebuie gătit, şi noi am mai avut o asemenea
comandă, şi totul s-a terminat cît se poate de bine! Eu habar n-aveam pentru cine-l gătesc şi cum se va
termina toată povestea, dacă ştiam –căleam şi eu nişte macrou cu vinete, nimeni nu l-ar fi deosebit de căcatul
ăla!..

Căpitanului începe să i se zbată ochiul drept, el se întoarce cu faţa spre perete, fiindcă nu mai e capabil nici
măcar să strige la bucătar să-i tacă fleanca. Vasea îşi scoate boneta, roşeşte, boceşte de i se zguduie burta
masivă. Vasea ştie că va fi cel puţin dat afară din servici, dacă nu şi băgat la puşcărie, fiindcă trebuie –
chiar dacă restaurantul dă mită şi reuşeşte să scape –, oricum trebuie ca cineva să fie pedepsit. Plînge şi
femeia sublocotenent, amintindu-şi de bucuriile nevinovate pe care le împărtăşea cu căpitanul intoxicat. Ea
ştie că e puţin probabil să mai practice cu noul, tînărul căpitan, acelaşi gen de relax – femeia sublocotenent
nu mai e deloc tînără, dar căpitanul Şnurov era om cu fantezie şi îi plăceau femeile vîrstnice în uniformă.
Dealtfel, în adîncul sufletului, femeia sublocotenent speră că cel puţin peste şase luni, cînd colegii se vor
obişnui unul cu altul, şi cînd celălalt căpitan se va fi săturat de tot, s-ar putea ca el să fie totuşi de acord şi
cu o asemenea variantă. Datorită acestei previziuni, femeia sublocotenent nu plînge cu disperare, ci aşa,
matern, discret. Se smiorcăie încetişor şi japoneza marcată de soartă, fiindcă ea interpretează rolul
japonezei marcată de soartă şi un antrenament în plus n-are ce să-i strice. Nu plînge, dar e foarte nervos
cineva din direcţiunea restaurantului. El îşi face socoteala cît va mai trebui să plătească pentru ca unitatea
să fie lăsată în pace, şi pe cine să angajeze pe postul lui Vasea, care va trebui, mai mult decît probabil,
sacrificat. Nu plîng şi perfect liniştiţi sînt doar Valea şi sergentul Seva. Ei aşteaptă să se termine o dată totul
ca să se poată duce să-şi rezolve treburile, deşi nici unul nici celălalt n-au cine ştie ce treburi.

Valea: Se spune că tot ce-i japonez, mă rog, tot ce-i oriental, e relaxant...

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Păi chiar e relaxant, ştii ce de lume se
relaxează aici peste zi, şi serile, nici nu mai prea găseşti loc! Trebuie să te treci pe listă, să rezervi o măsuţă,
da!.. Şi, culmea, toţi şi-au făcut mîna şi mănîncă cu beţişoarele de parc-ar fi linguri! Nimeni nu cere
furculiţă!..

Celălalt căpitan se strîmbă la cuvintele japonezei marcate de soartă, arată din cap spre kimono-ul ei.

Celălalt căpitan: N-o să mă mir dacă în curînd se va permite să umbli în cearceaf dintr-ăsta pe stradă! Uite
cît s-a construit! Dar cu ce e neaoş, de-al nostru, ce facem, aruncăm totul la gunoi?! Unde poţi să mănînci
blinele şi plăcinte, unde?! Ce fac dacă vreau să mă relaxez aşa, ca pe la noi, la modul naţional? Ni se vîră pe
gît apucăturile altora! Iar după aia se miră de ce creşte criminalitatea şi de ce copiii fac trotuarul, consumă
droguri! Uite, dacă ni s-ar permite, ca pe vremuri – ai greşit, hai, pune-te-n cerc – şi cu biciul, cu biciul!.. S-
au uitat toate tradiţiile naţionale, culturile proprii, da!.. În schimb Japonia o găseşti la fitece colţ...

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: I-auzi, păi cu ce te deranjează

japonezii?! Te-mpiedică să te relaxezi, sau cum, n-am înţeles? Relaxează-te! Oricum la noi toate ies ca la noi,
cum a fost şi cu peştele ăsta al lor! Cu toate e la fel! Fiindcă ăia, acolo, cum văd ei relaxarea – ca pe o
relaxare, pe cînd la noi şi asta îşi are înţelesul ei – la noi să te relaxezi – nu contează că eşti în kimono, sau
că mănînci cu beţişoarele, dar cînd se leagă unul de tine – glonţu-n ceafă sau băţu-n ochi! Noi avem propriile
noastre concepţii despre relaxare, şi nimeni n-o să ne poată vîrî pe gît altceva, nimeni n-o să ne convingă, n-
avem de ce ne teme şi putem să-ngăduim orice! Orice cultură! Degeaba-ţi faci griji!.. Ideea naţională nu va
avea deloc de suferit!..

Celălalt căpitan: A, mi se rupe, fie şi-aşa... parc-am făcut tot ce trebuie...

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Mi se rupe, exact! El probabil la asta
se referea, asta voia să zică, mi se rupe, dacă a zis „miser”... mi se rupe, probabil că i se rupea de tot!...

Celălalt căpitan: Foarte bine c-a zis...

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Doar că n-a mai apucat să i se rupă de
nimic... l-a omorît... s-a relaxat colegul lui de şcoală!..

Restaurantul cu bucătărie japoneză. La o măsuţă – un bărbat cu barbă bea suc, se uită peste nişte hîrtii. De
măsuţă se apropie celălalt bărbat.

Celălalt bărbat: Salut!

Bărbatul cu barbă: Bună, dragul meu!

Celălalt bărbat se aşează, cheamă chelnerul.

Bărbatul cu barbă: O clipă, bine, să termin de citit aici, comandă şi tu ceva pînă atunci...

Celălalt bărbat: Păi eu nu prea vreau nimic, tu iei ceva?

Bărbatul cu barbă: Ceva dulce...

Celălalt bărbat: Dar de băut?

Bărbatul cu barbă: Păi mi-am luat ...

Celălalt bărbat: Şi asta-i tot?

Bărbatul cu barbă: Da...

Celălalt bărbat i se adresează ospătarului.

Celălalt bărbat: Fiţi drăguţ, un suc proaspăt stors de grapefruit şi portocală, aşa... şi un desert... ce aveţi,
n-am chef să citesc, spuneţi-mi dumneavoastră...

Ospătarul: Avem deserturi din bucătăria japoneză, chineză, europeană, din care doriţi?

Celălalt bărbat: Păi din cea europeană ce aveţi?

Ospătarul: Tort de mac....

Celălalt bărbat: Şi-atît?

Ospătarul: Atît.

Celălalt bărbat: Atunci un tort de mac şi atît... şi să faceţi totodată şi socoteala, vă rog...

Ospătarul: Bine

Ospătarul pleacă, bărbatul cu barbă adună filele într-un dosar.

Celălalt bărbat: Ei, ce zici?

Bărbatul cu barbă: Păi, merge... merge... acum putem filma, dar am să te rog în scena aia, unde tatăl plînge
pe cadavrului fiicei sale – asta e revistă, înţelegi, ai scris un monolog de teatru de revistă...

Celălalt bărbat: Nu, de ce...

Bărbatul cu barbă: Stai, dragul meu, ascultă-mă pînă la capăt... doar n-am zis că asta e rău, da, ai scris un
monolog de revistă, dar nu-i un monolog rău – este un bun monolog de revistă, poate să rămînă, dar mai
trebuie lucrat... Uite, spre exemplu, tu unde l-ai pus să stea cu cadavrul ăla?..

Celălalt bărbat: Pe marginea autostradei...

Bărbatul cu barbă: Şi ce-i acolo, pădure, sau pe unde sînt?

Celălalt bărbat: Păi, da, pădure, cîmp... De altfel ea tocmai ieşise în fugă din pădure cînd a călcat-o ăla...

Bărbatul cu barbă: Păi atunci uite, cînd tatăl găseşte cadavrul ăsta călcat, îşi spune monologul, bine, plînge,
şi aici se poate adăuga ceva, ca să dezvoltăm elementul ăsta de revistă... Hai să vedem, cine o calcă?..

Celălalt bărbat: Adică cine o calcă cu maşina?

Bărbatul cu barbă: Păi da, cine e el?

Celălalt bărbat: Păi asta n-are importanţă pentru scenariu, doar ai văzut şi tu, este un şofer oarecare, care a
călcat-o aşa, aiurea, pentru noi important este că ea moare... tatăl a găsit-o, a iertat-o, totul ar trebui să fie
bine, iar ea moare atît de aberant...

Bărbatul cu barbă: Mă rog, asta e clar... Eu altceva îţi spun... Asta e! Ia fă tu ca şi el... personajul ăsta
aberant, întîmplător, adică şoferul, fă-l şi pe el... fă-l moderatorul unei emisiuni de succes, ştiu eu, gen „Roata
Fortunei”, ce zici?!

Celălalt bărbat: Moderator?! Păi cum o să ne...

Bărbatul cu barbă: Păi stai să vezi, el este moderatorul unui show de televiziune cu mare popularitate, o
calcă pe fetiţa asta, şi în timp ce tatăl îşi spune monologul deasupra cadavrului, tu-l faci şi pe ăsta să zică
ceva, lasă-l să zică, uite, în ce chestie a intrat, că el se ducea la grădină, la casa de vară, fiindcă l-a bătut
nevastă-sa la cap că uite, s-a copt zmeura, da! Că trebuie culeasă zmeura de la casa de vară, iar între timp,
poc, na poftim!

Rîde, soarbe un pic de suc din pahar, de masă se apropie ospătarul cu ce s-a comandat şi cu nota.

Bărbatul cu barbă: Sau se mai poate şi altfel, că amîndoi se căinează, ăsta cu fiică-sa, ăla cu fructele, iar
între timp maşinile, maşinile care trec pe acolo, se opresc, soseşte curînd şi miliţia, adică începe ancheta, da,
iar oamenii care-s în trecere pe-acolo îl recunosc pe moderatorul ăsta şi îi cer autografe, adică, vezi tu, cum ar
veni, tatăl e disperat, iar moderatorul le povesteşte gaborilor ce şi cum şi, în acelaşi timp, le dă autografe
admiratorilor de pe autostradă! Ei, ce zici?! Nu-i aşa c-a prins viaţă scena?

Celălalt bărbat: Păi, ştiu şi eu, trebuie să mă uit...

Bărbatul cu barbă: Păi să te uiţi, chiar să te uiţi, bine?

Celălalt bărbat: Bine...

Bărbatul cu barbă: Şi fă-o, fă-o, dragul meu, crede-mă că e nevoie, eu ca regizor văd mai clar, înţelegi,
fiindcă acolo unde el plînge singur, păi acolo nu-i despre nimic, înţelegi, eu ce filmez?.. Doar n-o să ţin
camera numai pe cadavru, înţelegi...

Celălalt bărbat: Bine...

Bărbatul cu barbă: Păi foarte bine atunci...

Celălalt bărbat: Ascultă, mai am o idee... am început chiar să o schiţez...

Bărbatul cu barbă: Zi...

Celălalt bărbat: Cum ar veni e de film, dar poate fi lungită şi de-un serial... Adică, cum e mai bine...

Bărbatul cu barbă: Bine, şi despre ce e?

Celălalt bărbat: Păi despre un băiat, de fapt nu mai e chiar un băiat, are în jur de treizeci, adică aici se mai
adaugă şi problema vîrstei de mijloc...

Bărbatul cu barbă: Şi...

Celălalt bărbat: Aşa, deci în centru este băiatul ăsta şi poanta mişto e că omul are o slujbă neobişnuită – el
interpretează rolul victimei! Îţi închipui! A aranjat să intre la miliţie, adică e clar că n-are chef să lucreze
undeva serios şi de-aia şi-a ales aşa o meserie, simplă dar cu încărcătura asta ciudată, el interpretează rolurile
de victimă în timpul reconstituirilor judiciare, adică atunci cînd vreunul a fost mătrăşit, kilărit, se face o
reconstituire, criminalul este luat, dus la locul crimei şi rugat să arate totul cum a fost, cum a kilărit, a violat,
şi toate astea sînt filmate cu o cameră video, cum ar veni pentru a compara mărturia lui cu realitatea, adică
pentru a stabili exact cine ce-a făcut, fiindcă, de fapt, el poate fi şi nevinovat, sau să ascundă ceva, iar în
timpul reconstituirii judiciare toate se aşează cumva la locul lor...

Bărbatul cu barbă: Apropo, aici, nu ştiu dacă nu chiar la măsuţa asta, a fost nu demult mătrăşit unul...

Celălalt bărbat: Zău?

Bărbatul cu barbă: Mă rog, nu contează... bine, păi atunci, băiatul ăsta, ce-i cu el?

Celălalt bărbat: Păi băiatul ăsta, în timpul reconstituirilor ăstora – e victima, adică interpretează rolul
oricărei victime... de fapt cel mai adesea interpretează pur şi simplu un cadavru...

Bărbatul cu barbă: Ia stai, e interesant, dar cum, există aşa o meserie...

Celălalt bărbat: Păi ce contează, dacă există sau nu – dacă se fac reconstituri, înseamnă că trebuie să existe
şi oameni dintr-ăştia...

Bărbatul cu barbă: Ia sta, ia stai, ia stai... Povestea-i mişto, are cîrlig, dar îi mai trebuie ceva, în primul rînd
să fie lume în jurul lui...

Celălalt bărbat: Păi are şi el, acolo, tată, mamă, şi pe urmă situaţiile în sine, cazurile astea, cum ar veni,
crimele, şi el, cu gîndurile lui şi, pe de altă parte, nu-i nimic plicticos, fiindcă vezi o crimă... Nimeni nu-l
înţelege...

Bărbatul cu barbă: Ei nu, asta-i o tîmpenie, toţi îl înţeleg, parcă mai e cineva neînţeles acum – s-au dus
timpurile alea, toţi înţeleg totul perfect! Dar îi trebuie un şpil, înţelegi, doar cu faptul că e leneş, deştept,
haios, nu mai uimeşti pe nimeni în ziua de azi, acum vezi la tot pasul dintr-ăştia – uită-te şi tu – producătorii
noştri, actorii, păi toţi sînt aşa, adică şi-au inventat nişte meserii, nimeni nu se pricepe la nimic, pula mea, şi
n-or să aibă nici un chef să filmeze un film despre ei înşişi aşa cum sînt, e nevoie de un şpil, adică tembelul
ăsta trebuie romanţat cumva...

Celălalt bărbat: Bine, dar dacă se teme...

Bărbatul cu barbă: De ce?

Celălalt bărbat: Se teme să nu devină cu adevărat victimă, se teme să moară, şi de aceea... de aceea ia
hotărîrea... Asta era! Ca un vaccin – se introduce într-o formă uşoară chestia de care nu vrei să te
îmbolnăveşti... De aia şi-a ales el munca asta. El interpretează rolurile de victimă în timpul reconstituirilor...
da... le interpretează... se vaccinează, în formă uşoară... pentru a scăpa de...

Bărbatul cu barbă: Moarte!

Celălalt bărbat: Genial!

Bărbatul cu barbă: Ia stai - ia stai, hai să vedem.... da-da-da... Da...

Bărbatul cu barbă se apucă de cap, încercînd să-şi inoculeze vreun gînd, celălalt bărbat muşcă din tortul de
mac.

Bărbatul cu barbă: Stop! Asta era! E perfect! Va fi un film, un lung-metraj de două ore, şi iată ce vom mai
adăuga aici – un tînăr ginecolog, munceşte, îi e scîrbă de tot, nimic nu-i face plăcere, dar munceşte,
munceşte... Şi iată că spre sfîrşitul unei zilei de lucru... A da, e vară, cald, foarte cald, ard pădurile şi straturile
de turbă, oraşul e acoperit de smog, şi chiar la sfîrşitul zilei de lucru vin unii la el cu o boschetăriţă, o
boschetăriţă beată pulbere, arsă total – în timp ce dormea, tovarăşii ei beţi i-au îndesat în vagin nişte conuri!
Conuri de brad! Îţi închipui, numai că de băgat le-au băgat ei, dar să le scoată n-au mai putut – fiindcă un
con, dacă-l bagi, nu mai iese, ca un bec din gură... Şi iată că ea, beată, murdară, e pusă pe scaun, iar el, tînăr,
frumos, e nevoit să bage mîna şi să scoată conurile alea! Şi atunci, cînd tocmai scoate încă un con, ea trage
un pîrţ! Îţi închipui, el îşi retrage brusc faţa de la vaginul ei, ca să nu simtă mirosul, şi se loveşte cu capul de
cerceveaua deschisă a unei ferestre, geamul se sparge, totul zboară în capul lui, el se taie, îţi imaginezi, ia zi?
Ce poveste! O introducem neapărat...

Celălalt bărbat: Unde?

Bărbatul cu barbă: În scenariul tău... Mai exact într-al nostru, mă rog, o să trecem acolo că am colaborat şi
eu...

Celălalt bărbat: Şi cum se pupă poveştile asta?..

Bărbatul cu barbă: Las’ că se rezolvă... pe peliculă totul se pupă, acum important e să introduci povestea
asta şi să-l scrii – cu cît îl scrii mai repede, cu atît îi dăm drumul mai repede, ai înţeles?

Celălalt bărbat: Şi crezi că o să-l aprobe, n-or să se lege de scena asta? Boschetăriţa... vaginul...

Bărbatul cu barbă: N-or să se lege, las’ că ştiu eu s-o apăr! Asta, înţelegi – povestea asta eu am inventat-o
demult! Şi aşteptam o ocazie!.. Fiindcă povestea e super, nu-i aşa?! Regizorul... înţelegi... nu ştiu dacă
înţelegi... regizorul trebuie să inventeze şi el ceva, nu doar să filmeze, înţelegi?! Altfel nu-i regizor decît cu
numele! Altfel e un laş şi n-are dreptul la nimic... Eu am auzit-o cîndva de mult, pe urmă am inventat-o... nu,
e super, trebuie neapărat introdusă!..

Celălalt bărbat: Mă rog, dacă zici tu...

Bărbatul cu barbă: Păi bine atunci, dragul meu, fug, am un casting, fiindcă m-am lipit şi eu, peste o lună
filmez un serial istoric, despre decembrişti – acum, sigur, e o chestie comercială, ăia m-au rugat să accentuez
linia homosexualităţii... Mi-au zis să fac aşa, o peltea, dar asta e – se plăteşte bine, de ce nu la urma urmei...
Tu mai stai?

Celălalt bărbat: Păi nu, mă duc şi eu.

Bărbatul cu barbă: Păi bine atunci, şi fii atent că ăla, adică victima aia, trebuie să aibă şi el o dragoste
acolo, trebuie neapărat să se îndrăgostească de cineva! Asta era! Cel mai bine ar fi să se îndrăgostească de o
criminală, sau de o victimă! De o victimă adevărată, pe care o laşi să supravieţuiască!
Celălalt bărbat pune banii pe masă, bărbatul cu barbă adună hîrtiile în servietă.

Bărbatul cu barbă: În schimb el trebuie neapărat să moară, la sfîrşit el moare, da, fiindcă altfel ăştia-s
capabili să nu aprobe scenariul, să nu înţeleagă, dacă îl lăsăm în viaţă... Îţi imaginezi, ce final tare – e în curs
o nouă reconstituire, numai că victima este interpretată acum de alt băiat, un altul i-a luat locul!..

Celălalt bărbat: Ce dulcegărie...

Bărbatul cu barbă: Ţi se pare? Mie mi se pare mişto, mai ales că e şi un simbol, că o dată cu el n-a murit
nimic, şi-acum un altul va...

Celălalt bărbat: Eu de plăcintă ziceam, cică e de mac...

Bărbatul cu barbă: Păi tu ce credeai, ăştia n-au decît firmă de restaurant – de fapt nu-i decît o cafenea
ordinară, cu tentă exotic-orientală, dar cu pretenţii – mamă-mamă, de aia au şi preţurile astea babane, da, şi
pe deasupra nici n-au cine ştie ce ofertă, cum s-au mai aranjat cu toţii...

Bărbaţii pleacă din restaurant. Sfîrşitul.