25

<i><b>dezintegrare</b></i>

<i>sub cerul cârpă de fetru înmuiată în cerneală

cu firimituri de biscuiți în loc de stele
între cozi de păuni adormiți stai întinsă blană
fatăpădure și-ți aperi tâțele mici cu sfârcuri de mâță
și hlamidă de porfir sub ei ca o rană. știi -
cel mai rău doare când știi exact de ce îți e dor
nu mai dormi pe-o rână pân poieni fără flori
ia lampa de toartă - grijă să nu arză
și pe mine de mână, să ieșim din pânză
alege cărarea cea mai întunecoasă
și du-mă:</i>

orășel cu capre negre și negru de fum

unde prahova își rupe umerii curgând
ca fumul pe pământ între albii de marne
și gresii și pereți de ciment, adult
chircit într-o bancă de clasă primară
cu covrigii tăi pe vatră cărnoși
și mirosul de zer coborând de pe dealuri
din comarnice de răchită
și casele tale de lemn cioplite cu două caturi
cu turturele tăiate la traforaj
sărutându-se între țurțuri și urechelnițe
cu romburi de cenușă pe clădirea <i>vulturul</i>
enormă, și cu niciun indicator de pe peron
rămas neciobit
aici nu se mai întoarce nimeni.

<i>oh, tu</i> - uzină de mecanică fină din vale

cu M-ul din logo făcut din doi munți printre care
susură un izvor, un braț de muncitor cu ciocan
și o axă cu came
cu brazi țâșnind prin geamurile verzi și sparte
din corpurile tale abandonate
cu pompe de injecție diesel care ciugulesc
în loc de găini prin curțile tale de ciment
cu iarba crescând între crăpături
ca granițele din europe universalis
unde trenul se înclină în curbe între două halte scurte
și aerul miroase a fier și a rășină ca o mână
care a transpirat ținându-se de-o bară din autobuz

<i>și oh, tu</i> - fabrică de hârtie din bușteni

cu un urs care împinge o rolă enormă într-un molid
și o împăturește în cel mai caligrafic și ambiguu HB
unde aerul încă miroase ca un caiet dictando
de dinainte să fie pătat cu cerneală
cu pasarele de lemn peste străzi
cu floarea cuielor mâncată de licheni
arcade înfundate cu ziare și colțuri de linoleum
cu găurile lacătelor înecate în rugină
strunguri și prese de balotat dormind
ca niște hoituri de <i>aurochs</i> cu pielea rărită
între coaste, în iadul fără de scrâșnirea dinților,
fără ca zumzăitul de muscă al neoanelor
să li se așeze pe creștet și să mai le trezească
dimineața, vreodată

<i>oh - tu</i> școală generală din curtea interioară

zisă și număru trei, dormind pe burtă între blocurile
care-au ațipit pe-o rână, vopsită în bej prăfuit
de maiștri bețivi care au lăsat scris
un !HAI PETROLU! cu roz de nedistins
care se vede doar atunci când plouă și te spală:
urâtă ca un smalț sărit din măsele și oală
la care înainte să învăț am privit
temător și fascinat prin binoclu zile întregi
cu mieji de nucă și zahăr în bulgări de pâine presată
spre laboratoarele tale de biologie halucinante,
luminate de singurele neoane din oraș,
cu ficuși și lămâi printre zăbrele
și inimi de porumbei și broaște dormind în formol
lângă mulajele de corp uman anatomic corect
cu ficații prinși în cuie
unde am învățat la muzică să țin 4 pe 4
între covoarele bătute cu ecou din patru unghiuri
în mirosul de gogoși plutind pe ulei încins
salam de vară scurgându-se în iunie din sandvișuri
și balsam de rufe, unde
am mâncat atâta bătaie și am încercat
să mă răzbun și-n iarna lui 2001 -
cu o petardă cât două degete mari legate
ți-am spart geamurile de la intrare:
te-am iubit atât de mult.

mult mai târziu, într-un septembrie

de dinainte să plec la facultate,
într-o după amiază aurie și fărâmicioasă
ca rămășițele de pateu într-o pungă de plastic
am văzut pe <i>doamna</i> - căci <i>învățătoare</i> e de prisos
în curtea ta de ciment cu copaci de cretă verde
mergând, deja căruntă și puțin adusă de spate
cu un alt șirag de douăzeci de copii în urma ei
ca douăzeci de fofoloci de rață
pe sub geamurile cu tocuri scrijelite
printre băncile cu scaune într-un singur șurub
printre sălile cu un colț întreg devenit coș de gunoi
<i>ceata lui pițigoi trece mândră prin zăvoi</i>
și am strâns din ochi,
foarte tare am strâns din ochi.
o tu, vagon de dormit săltat direct de pe șine
și aruncat pe malul cu urzici moarte, izmă, cimbrișor
și piciorul cocoșului lângă o gârlă cu nume de slovă
și prefăcut în MAGAZIN GENERAL DIAMANT
mirosind și acum a cartoane îmbibate cu ulei și arse
așa cum numai ochiurile cu pâine mai miros
cu sticle de ulei pe rafturi, de prăjit și de motor
cafea și biscuiți vărsați și tanti pe care o rogi
să nu lege prea tare punga să bagi unu-doi pe drum
până acasă - și ea face
un dreadlock de noduri marinărești -
acum nu mai e nevoie de pași să scârțâi: ajunge vântul
și te reazimi pe omida de mingi dezumflate prinse
sub osiile tale, sub boghiul tău fără roți
și dormi cu cablurile de curent tăiate, întinse pe acoperiș
ca niște băieri de căciulă pe un piept de copil care tușește
între băltocile întotdeauna ruginii - am stat
lângă tine cu un kent lung din ’90 găsit la tata în valiză
și o bere cozia la doză și am ciobit la lumina telefonului
fiecare strat de vopsea, fiecare zgârietură de grund de zinc
de la tine am cumpărat cândva un joc
<i>nu-te-supăra-frate</i>
infinit mai rău făcut decât cele rămase incomplete
așa cum le apuci uneori de la frați: cartonul
era mai mult hârtie și zarurile
se spărgeau în două bucăți
și pionii nu aveau culori:
doar gri colorat -
așa și trupul tău adevărat
după ce ți-am ciobit vopseaua
numărând fiecare start
ca pe inelele dintr-un copac tăiat:
sunt prea multe

oh, voi ruine post industriale

ruginind, surpându-se, făcându-se fărâme
sub vițe, pierzându-și tencuiala,
celofane fluturând în loc de geamuri,
în somnul greu, agățat cu sute de rădăcini tentaculare,
o sută de țevi curbate de gaz îmbrăcate în lână tehnică
o sută de tentacule de calamar uriaș tremurând în nisip
o sută de cabluri de telegraf cu gutapercă sub oceane
o sută de stejari smulși, cu viermii plângând în soare
o sută de vene de apă sărată scăpând din ochi de cenote
o sută de tobogane din beton ciobit acoperite cu graffiti
o sută de femururi de cerb acoperite cu mușchi verde
o sută de tuburi de PVC sparte și scufundate în noroi

<i>visez și mă nărui cu voi.</i>

(pp. 17-21)

<i><b>dincolo de merii înfloriți</b></i>

atunci când îți dădeam drumul mâinii
și părul tău mirosind
a sulf și sacoșe de plastic cu portocale
mă urmărea metri întregi
visam la miklaagard;

și pentru mine înnoiai pâinea în fiecare zi

lăsând să se-aburească pâine veche peste cartofi noi
punând pâslă și lumină de ceară
peste stadioane ruginite
în miezul unei mii de mii de mandale de nopți
dar nu voiam să vin.
atunci când îți dădeam drumul mâinii
și mă jucam până când PCB-ul de la gamepad
îmi săpa în palmă
legat cu scotch la mâini ca un <i>gi</i> rupt
muream de fiecare dată când mă strigai
în jocul ăsta, isolated warrior
unde ai pușcociu atomic 6000
și bărbierești fața pământului
de monștri mov cu mult prea multe membre
dar nu știi niciodată
cât de mari sunt gropile peste care sari

aveam șase ani când mi-am smuls mâna dintr-a ta

l-au luat pe tata la spital fiindcă dăduse în dambla
și ne-am întors pe jos acasă
și a plouat îngrozitor, capacele de fanta
bătute în copaci s-au desprins
și tot orașul era încâlcit în benzi de casetofon
și florile de dovleac se topeau de rugi
și nu era curent pe nicio stradă
am găsit o baterie de nouă volți pe jumătate ruginită
lucid între frunze și irișii de benzină din noroi
și mi-ai dat peste degete
dar când am ajuns acasă am tăiat prin beznă
un beculeț din instalația de brad
și am făcut lumină mică pentru tine

visam la miklaagard
când îți las palma să-mi scape
și fug în șlapi dincolo de magazinul
încropit dintr-un vagon de tren
unde au doar gumă și ulei
dincolo de fântâna cu ciutur
dincolo de școala veche
prinsă cu brâu de smoală să nu crape de la cutremur
dincolo de zeci de fete cu părul prins tot mai sus
care fac roata în curtea de creșă
dincolo de ultimele partere de blocuri
cu miros de ștevie
și lumina albastră de unreal tournament
dincolo de spital unde se rostogolesc
conserve de pateu și mâțișori de salcie pe pervazuri
în tuse și vânt
mă trezesc gâfâind, ceafa electrizată
în livada de stâlpi electrici de la marginea orașului
cu merii tremurând în spatele gardului ghimpat
la fix 45 de grade latitudine nordică
pământul ca un pântec pe un altar de molimi
cu vântul de dinainte de vijelie
lipindu-mi tricoul ud de piele

și visez la miklaagard

când mă întorc la ea la trei noaptea pe jos

tot drumul dintre un turn de piatră și unul de sticlă
o strâng la piept și îmi promit
să nu fac greșelile voastre
cel mai greu lucru pe care poți să îl faci e <i>acasă</i>

vino să mă vezi mamă în lumea mea

dincolo de merii înfloriți
fac one-linere penibile în powershell
și urlu la oameni în cockney
îmi fac avânt și nu știu cât de adânci sunt gropile
peste care sar
niciodată
si vreau să fac lumină mare pentru tine
nu mă lăsa mamă
să fac lumină mică
pentru tine
(pp. 47-49)

<i><b>end credits</b></i>

am visat unde eram toți broforce

am visat în grafica EGA
și rover-ele noastre canapele cu deltoizi,
killuri penta
turnuri torsate - palmieri în faguri de plexi,
Miami fierbea
engage Lazerhawk -
prin mierea de pixeli tăiam circuite magenta

și cindy avea aură de indigo în video compozit

și fetele voiau doar să aibă distracție
băieții doar să uite. la sfârșit

ca dava răzuită de pe geam

trasă încet pe lamă de cuțit
eram frumoși și zgâriați și trei, și ne topeam

și ne topeam în purpura de asfințit

(p. 76)
<i><b>disintegration loops</b></i>

bucuria să alergi vara pe căldură prin praf

doar ca sa bei un suc ieftin, rece și lipicios
înnoind transpirația caldă și lipicioasă
de dinăuntrul tău, cuibărit în mățișoarele tale
ca un pui de șarpe de cristal și zahăr candel
în timp ce asculți coco jambo – și să îl piși

felul în care înveți să deprinzi firea vânturilor

la 30 de grade 2 noaptea, pe când luna
bombăne de după nori: este întâi zefirul,
care ridică păpădii și puful de perciuni, apoi boarea
ce-ți saltă părul și șutează-n pungi de plastic;
vijelia trântind peste geamuri o perdea de ploaie

casetofoanele după cum li se deschide ușița

cele care nici măcar, servomotoare și capete
de redare inversându-și orchestrat polaritatea;
cele care alunecă cu lux felin, de linx lenevos
și cele care trântesc tapedeck-ul ca după o ceartă
casete sărind ca un act de divorț dintr-un toaster

comuna asta hibrid unde nu sunt niciodată blocuri

pe ambele părți ale străzii – unde – ca niște gene
de fată când vă lipiți tâmplele, arcuri de halogen
se împăienjănesc în depărtare, unde cai nenfrânați
mănâncă KFC din tomberoane, unde fetițe vând 30
de limonăzi visându-se în suburbii cu garduri albe

palpitația tristă din pieptul poeților post-tineri

ca niște rezerve de lux la manchester city
crescând micelii de <i>medusomyces</i> în ceai negru
și pălării de pleurotus și de psylocibe, așteptând
<i>să intre. să fie băgați.</i> nădăjduind că-n hife stă fibra
optică spre craniul unui atman bodhi pantocrator

cardul de sănătate cu care-ți macini speed

fisurile din ecran în care a rămas speed
banii rest de la speed prin care am tras speed
lumea care zâmbește și se învârte. zâmbește,
și se învârte ca o pisicuță cu coastele rupte
și toate celelalte frumuseți timide ale acestui pământ
(pp. 81-82)
<i><b>Hennessey & Sailor Moon</b></i>

<i>the Versace logo is the head of Medusa,

a Greek mythological figure.
the logo came from the floor of ruins
in the area of Reggio Calabria
that the Versace siblings played in as children</i>

e cinci dimineața și streșinile se prelungesc în ceață

pe desktop, într-un balcon așezat în mijlocul apusului
păr rubiniu plutind în aerul fragrant, peste bluza boțită -
și-n spatele ei perdelele foșnesc în vântul de seară
dar eu: eu sunt o umbră într-o oglindă neagră

au trecut cinșpe ani și nu e nicio șmecherie: fetele

care au fost cu mine -au fost fiindcă eram stăruitor
deși timid, fiindcă voiau să mă facă să tac, fiindcă
le lăsam uneori napolitane în cutia poștală din fața
blocului; dar niciodată, niciodată pentru aura asta

când aveam opt ani bunicul a leșinat între butoaie

și rumeguș, cu rindeaua în mână. când și-a revenit
era atât de fericit că m-a rugat să îi citesc ceva
și i s-au încrețit și mai tare tâmplele oacheșe și ochii verzi
și m-a mințit că parcă prinde viață atunci când îi citesc
cinșpe ani mai târziu, într-o iarnă ca o lamă de ras
cu vânt din bărăgan, bunicul a căzut. nu s-a mai ridicat
n-am fost acolo să-i citesc - și oricum, șmecheria
nu ar mai fi mers. ai mei se rușinează de cărțile mele
și eu mă rușinez - și plâng când îi sun rar

dacă glasul meu - sau al tău - ar fi contat vreodată

cu adevărat, nu ar fi fost nevoie să le înălțăm. am răgușit.
tot ce am scris sunt fire de sânge pe botul unui câine
murind încetișor pe fundul unui fântâni unde se
scutură teii, înecat în propria însingurare și turbare

așa că sari te rog peste poemul ăsta - și eu

o să-i dau skip dacă va fi vreodată să-l citesc;
poemele adevărate sunt case pustii cu ambele uși
deschise, lăsând să se vadă prin ele livezi vraiște
scrise întotdeauna de <i>nimeni</i> pentru nimeni

fac ce pot, fiindcă nu mai știu ce fac: mă joc singur

printre dărâmăturile astea, caut mozaicul dintre ruine
venele de plumb dintre cioburi - și soarele îmi arde ceafa;
nu o să mă pun într-o lumină proastă ca să îți cerșesc
empatia. am obosit. suntem mașini perfecte de trăit

cu noi înșine. nu a fost niciodată nicio șmecherie,

<i>no hidden catch, no strings attached</i>
e doar un șnițel cu piure făcut de-altcineva
e doar un cântec auzit involuntar la radio
nu a fost nicio referință - sunt doar eu: uite -

ăsta e apartamentul nostru; avem birouri lipite

și laptopuri care se trezesc random noaptea
o cantitate absurdă de brânză care se strică uneori
în frigider, și gresie proastă pe jos - pe care când
o ciobim ni se crapă literalmente inimile

asta e comuna. m-am învățat cu mirosul de abator

de pui, cu noaptea albă de la nocturna enormă; la profi
o scurtez printr-un dâmb cu trestii, șopârle și urzici
ăsta e someșul, visez să vin acasă cu barca din cluj, beat
ăsta e cimitirul de zece mașini unde merg să fumez

pe un scaun de birou cu spătar rupt. acolo e

duba în care aș băga cox
și K. atât de mult aș fi băgat
până s-ar dizolva și duba de la cox:
eu nu m-am dizolvat
(pp. 83-85)