FIȘĂ DE LECTURĂ A TEXTULUI

Nu este voie

din volumul Cartea cu jucării de Tudor Arghezi

Mițu și Baruțu au căpătat de la Tătana o masă mică și două scaune mici, de bambus.
Dimineața, la prânz și seara, ei se așază, ca doi consumatori care plătesc, cu șervetele cu
șireturi legate la bărbie. Mițu e mare și Baruțu e mic: Mițu are patru ani și fratele ei are
trei. „Mânca-l-ar mama!“ zice Mițu, când Baruțu pierde între farfurie și gura prea
devreme deschisă, trei sferturi din lopata furculiții.
Privirea lui se umflă de ciudă, uimită de chibzuință mâncărilor de-a fugi din
tacâmuri și de-a sări din farfurii. Întâi, ele nu vor să vie în lingura și furculița lui. Supa stă
în blid și pe urmă îi scapă pe piept. Dacă ar avea și el un alt lucru, o cană sau un robinet, ca
să ia din farfurie și să umple lingura cu vârf...
— Cu mâna dreaptă! strigă măicuța de la masa ei. Nu ți-am spus să nu mai ții
furculița cu stânga?
Lui parcă i-ar veni mai bine cu mâna, cu care nu e voie să se slujească, și până să ia
o dată, muncește din tot sufletul și dă uneori și din picior. Ceva se vede clar că-l stânjenește
în mintea lui, zbârcită a nepricepere, deasupra nasului gros, cu pielea de la frunte: pentru
ce atâtea piedici în calea poftei de mâncare? Fața de masă, care nu trebuie murdărită,
șervet alb, farfurii, căni, pahare și, pe deasupra atâtora piedici, și lingurița, și lingura, și
furculița, ca să se lungească așteptarea gurii lui, deschisă dinaintea bucatelor, ca un plisc
de pui de vrăbioi. Baruțu ar prefera sau să ducă de-a dreptul la gură mâncările cu mâna,
sau să-și bage gura în ele și să se sature mai iute.
Odată a făcut așa: a luat castronul cu compot, l-a băut, l-a mâncat, l-a lins de jur-
împrejur și a fost bun. El ar admite numai castronul. Dar nici nu vă închipuiți ce s-a
întâmplat atunci. Baruțu a fost făcut „porc”, „mitocan”, „scârbos” și „leneș”. Cuvântul
porc nu l-a rănit prea mult. Sunt în curte câțiva porci, cu care el se joacă voios până-n
troacă, încalecă pe ei, intră cu pantofii în mămăliga lor și se pomenește călare înăuntru
cocinii, fără să simtă alceva decât foarte multă bucurie. Dar l-au jignit zbierătele familiei și
tonul de insultă pe care îl luau cuvintele blajine. Poate că mai există un fel de porc, pe care
Baruțu nu-l cunoaște și care mănâncă toată ziua compoturi cu castronul: el ar vrea să fie
porcul ăla.
Mâncarea ar fi gustoasă, dacă nu ar fi atâtea reguli răcnite la fiece mișcare și ar fi
acceptabilă viața în genere, de dimineața până seara. Nimic nu e voie. Nu e voie să freci
păreții odăilor cu vârful unei creion roșu sau albastru. Nu e voie să zgârii ușile cu grebla.
Nu e voie să cari pământ cu gălețile și să faci cozonaci cu apă în mijlocul odăii. Nu e voie să
dai cu pietre în lampă. Nu e voie să tai canapeaua. Nu e voie să rupi cărțile și să verși
cerneala din călimările lui tătuțu. Nu e voie să te pudrezi cu „Houbigant" și să te faci roșu
pe față, după ce te-ai făcut negru la bucătărie și te-ai tăvălit în funingini. Nu e voie să suni
la clopoțel toată ziua. Şi nu e voie măcar să te culci nespălat și să dormi cu botul tău plin de
noroi în puful alb, brodat la colț cu un gândac și cu o floare de mușețel. Dar Baruțu e
revoltat și de altceva. De vreme ce-l spală seara la culcare, se întreabă la ce mai folosește
spălarea de dimineață, când el e curat. Şi, știți câte neplăceri se strâng într-un spălat. Apă
caldă, apă rece. Săpun mult. Curățatul urechilor cu pămătufuri de vată. Suflatul nasului: o
dată, de două ori, de trei ori și: „Mai suflă o dată, că tot a mai rămas ceva” - întotdeauna.
Baruțu dorește o viață ilegală, prin curte, pe câmp, la rațe, la găini, la câini, la pisici,
fără trei, patru schimbări de primeneli pe zi, fără ochiul ca un scai, al măicuții, lipit de
urmele lui. Să intre subt pat și să stea acolo, până i-o veni să se urce pe dulap; să intre pe
subt lemne; să se joace cu ciocanul și cuțitul, să stea pe burtă în găinaț, să calce în mocirlă
până la ciorapi și apoi să intre în praf. De când e, el nu a putut încă niciodată să iasă la
drum și să treacă de-a fuga pe dinainte, în momentul când trece un cal sau un automobil.
El nu se poate plimba decât însoțit, frânat în toate voințele lui: să umble încet când merge
repede, să meargă repede când umblă încet, să stea când pornește, să se miște când s-a
oprit, sâcâit de toată societatea civilizată.
Noroc că nu se cunoaște cu nimeni din marea lui generație și că nu l-am lăsat să se
grupeze. Într-alfel, nevastă, el ar scoate un ziar și ne-ar da la cap.

Titlul: Nu este voie

Autorul: Tudor Arghezi
Opera face parte din volumul: Cartea cu jucării
Genul literar: narațiune, operă epică
Specie literară: povestire scurtă
Locul desfășurări acțiunii: acasă la Baruțu
Naratorul: tatăl lui Baruțu
Personaje:
Mițu – are 4 ani
Baruțu – are trei ani și este fratele lui Mițu
măicuța
Scurt rezumat:
Baruțu este un băiețel mic în vârstă de 3 ani, care învață să mănânce singur cu furculița și
lingurița, însă nu prea îi place. Se murdărește și primește observații de la părinți. În plus sunt
foarte multe lucruri pe care nu are voie să le facă, însă multe dintre acestea, sunt spre binele lui.
Dar, Baruțu, fiind mic, nu înțelege de ce sunt interzise toate aceste lucruri. El își dorește să fie
liber, să facă orice îi trece prin cap.
Note de lectură:
La această povestire am admirat gândirea lui Baruțu și modul în care dorea să-și traiască
viața.
Ceea ce „nu este voie” în această povestire, se aplică și în realitatea vieții altor copii.