Norme generale de Desen Tehnic

1. Introducere.
Desenul tehnic este mijlocul de reprezentare grafică a obiectelor dupa anumite reguli
convenționale si metode adoptate de toți lucrătorii dintr-un domeniu de activitate. Desenul
adaptat domeniului respectiv a fost folosit de om pentru a exprima pentru sine sau pentru
alții o anumită idee tehnică.

Prin desen se exprimă, se ordonează si se sistematizează gândirea tehnică pentru ca

produsul ce urmează a se executa să răspundă tuturor cerințelor de ordin tehnic, economic,
estetic, etc.

2. Terminologie folosită.
 vedere= reprezentarea în proiecție ortogonală pe un plan a unui obiect de construcție situat
între observator si planul de proiecție;
 elevație= vedere din față a unui obiect de construcție;
 secțiune cu vedere= reprezentarea în proiecție ortogonală numai a figurii obținute prin
secționarea unui obiect de construcție cu o suprafață imaginară;
 plan= secțiunea orizontală a unei clădiri la o înălțime determinată, văzută de sus în proiecție
ortogonală directă sau în oglindă. Vedere orizontală a unui teren sau a unui obiect de
construcție privit de sus;
 perspectivă= reprezentare în care obiectul de construcție este redat printr-o imagine care
pune în evidență forma spațială a acestuia. Această imagine spațială poate fi obținută printr-
o proiecție centrală sau paralelă(cavalieră);
 desen preliminar= desen prin care se pun în evidență intențiile proiectantului. Acestea pot
si desene de studiu sau desene de prezentare;
 schemă= desen întocmit la scară sau nu, redând doar o reprezentare simplificată, redusă
uneori la semne conventionale sau simboluri, punând în evidență anumite funcții;
 desen de execuție= asamblu de desene definitive, elaborate și întocmite la scară si care
servesc la realizarea unui obiect de construcție, cuprinzând toate datele necesare în acest
scop;
 desen de detaliu= desene redate la scară mai mare decât desenele de asamblu, avînd ca scop
prexizarea unor date suplimentare mmai amănunțite, privitoare la execuția obiectelor de
construcție;
 detalii tip= detalii omologate de un for competent, în vederea utilizării în condiții asemenea,
pentru a se asigura un nivel tehnico-economic corespunzător și a se economisi timpul de
proiectare precum și pentru a se creea condiții pentru industrializarea construcțiilor;
 desen de montaj= desen care indică modul de asamblare a părților componente ale unui
obiect realizat din mai multe piese.
 3. Linii utilizate în Desenul Tehnic.
Liniile utilizate în desenul tehnic pentru axe, contururi, muchi acoperite, linii ajutătoare,
linii de cotă sunt de patru tipuri: linie continuă, linie întreruptă,linie punct și linie și două
puncte, iar din punct de vedere al grosimii se clasifică în două categorii: linie groasă și linie
subțire.
Grosimea de bază b a liniilor utilizate în desenul tehnic este cea a liniei continue groase;
se alege în funcție de mărimea, complexitatea și natura desenului și se păstrează aceeași
pentru toate reprezentările executate la aceeași scară, pe aceeași planșă pentru o anumită
piesă.
Grosimea liniilor se alege din următorul șir al valorii date în mm:2,0; 1,4; 1,0; 0,7; 0,5;
0,35; 0,25 și 0,18.
Lungimea segmentelor și intervalelor dintre acestea trebuie să fie uniforme de-a lungul
aceleași linii întrerupte și linie punct și linie două puncte.
În tabelul următor sunt prezentate tipurile de linii utilizate în desenul tehnic, precum și
o serie de exemple de utilizare a acestora.

Identificarea liniei
Exemple de utilizare
Simbol Aspect Denumire
Conturi reale vizibile.
A Linie groasă continuă
Muchii reale vizibile.
Muchii fictive vizibile.
Linii de cotă.
Linii ajutătoare.
B Linie continuă subțire
Hașuri.
Conturul secțiunilor
suprapuse.
Lini de ruptură pentru
C Linie ondulată subțire delimitarea vederilor și
secțiunilor.
Contururi acoperite.
D Linie întreruptă groasă.
Muchii acoperite.
Contururi acoperite.
E Linie întreruptă subțire.
Muchii acoperite.
F Linie punct subțire. Linii de axă de simetrie.
Indicarea liniilor sau a
G Linie punct groasă. suprafețelor cu prescripții
speciale.
H Linie două puncte subțire. Conturul pieselor învecinate.

4. Formatele utilizate în Desenul Tehnic.

Formatele pe care se execută desenele tehnice au dimensiunile , modul de notare, regulile
de prezentare și utilizare ale acestora, stabilite prin SR ISO 5457:1994.

Formatele au următoarele simboluri: A0, A1, A2, A3, A4. Formatul de bază este
considerat formatul A0, celelalte formate derivă din acesta prin înjumătățirea, după latura
mare a formatului. În afară de formatele normale, se pot folosi formatele derivate ce se obțin
prin mărirea uneia din dimensiunile a sau b cu un multiplu întreg al dimensiunii laturii
respective.
 10
A3
20
A4
20

Formatele sunt grupate în:

 formate de bază (seria A, ISO)

 formate derivate.

Formatele de bază din seria A au dimensiunile prezentate în următorul tabel:

Dimensiuni
Simbol
a*b (mn)
A0 841*1189
A1 594*841
A2 420*594
A3 297*420
A4 210*297

Formatele derivate se obțin din formatele d bază; se întâlnesc formate alungite și formate
alungite excepționale.
Formatele alungite speciale se obțin prin multiplicarea unei dimensiuni a unui format cu
un coeficient.
A3*3 420*891
A3*4 420*1189
A4*3 297*630
A4*4 297*841

Formatele desenelor tehnice trebuie să conțină diverse elemente grafice, conform

standardului SR ISO 5457-94:
1. marginile formatului;
2. chenarul formatului- delimitează câmpul desenului;
3. zona neutră;
4. fâșia de îndosariere;
 5. indicatorul;
6. reperele de centrare;
7. reperele de orientare;
8. gradația metrică de referință;
9. sistemul de coordonate;
10. unghiurile de decupare.

5. Indicatorul în Desenul Tehnic

Indicatorul servește la indentificarea desenului și a obiectului reprezentat și conține datele
principale asupra acestuia. Se aplică pe fiecare desen de asamblu, respectiv pe fiecare din
planșele ce îl compun.
Forma, dimensiunile, modul de amplasare și de completare a indicatorului sunt prevăzute
în SR ISO 5457:1994.
Indicatorul se amplasează, de regulă, în colțul inferior dreapta al formatului lipit de
chenar.
Indicatorul este alcătuit din unul sau mai multe dreptunghiuri alăturate, ce pot fi
subdivizate în rubrici care conțin informații specificate. Pentru a obține o dispunere uniformă,
informațiile necesare sunt grupate în mai multe zone dreptunghiulare alăturate, cum ar fi:

 Zona de identificare= informații de bază.

a) număr de înregistrare sau de identificare a desenului;
b) denumirea desenului;
c) numele proprietarului legal al desenului.
Această zonă trebuie amplasată în unghiul inferior dreapta al indicatorului, sensul de citire
fiind cel al desenului. Zona trebuie evidențiată prin încadrare cu o linie continuă, de aceeași
grosime cu cea a ghenarului având o lungime maximă de 170mm.

 Zona de informații suplimentare:

a) numele și semnăturile persoanelor responsabile pentru desen;
b) scara principală a desenului(SR ISO 5455:1997);
c) data elaborarii;
d) indicarea stării suprafeței (SR ISO 1302:1995);
e) simbolul care indică metoda de proiecție(primul sau al treilea diedru, SR ISO
10209-2:1996);
f) materialul din care este executat reperul.

Referat de verificare
Verificator/Expert Nume/Prenume Semnătura/Ștampila Data
nr./Expertiza nr.
UNIVERSITATEA TEHNICA "GH. ASACHI" IASI Disciplina: DESEN Contract nr.
FACULTATEA DE HIDROTEHNICA TEHNIC Pr. nr.
GRUPA 7101 Lucrarea nr. 1/2008
Aprobat:
Scara: 1/1000 Faza: SPF
Proiectant: Denumirea planșei:
Data: Planșa:
Operator PC:
 6. Scrierea utilizată în Desenul Tehnic.
Pentru uniformizarea scrierii în desenul tehnic, pentru cote, diferite valori numerice și
simboluri, pentru mențiuni cu privire la procesele tehnologice, pentru înscrierea materialelor,
prin STAS ISO 3098/1-93, a cifrelor arabe și romane cât și a semnelor de largă utilizare.

În desenul tehnic se folosește fie scrierea înclinată, având caracterele înclinate la 750 spre
dreapta față de linia de bază a rîndului, fie cea dreaptă, având caracterele perpendiculare față
de linia de bază a rândului.

În mod obligatoriu pe un desen, cât și pe un ansamblu care se referă la aceeași lucrare, se

va utiliza numai unul din modurile de scriere înclinată.

Prin dimensiunea normala a scrierii, se înțelege înălțimea h a literelor mari(majuscule),

exprimată în mm.

Dimensiunile sunt: 2,5; 3,5; 7; 10; 14; 20.

În funcție de grosimea liniei utilizate, sunt stabilite următoarele tipuri de scriere:

 scriere tip A (scrierea îngustată)- cu grosimea liniei egală cu 1/14h;

 scriere tip B(scriere normală)- cu grosimea liniei de scriere egalăcu 1/10h.

Caracteristica Raport Dimensiuni

Înălțimea
majusculelor (10/10)h 2,5 3,5 5 7 10 14 20
și a cifrelor
Înălțimea
(7/10)h - 2,5 3,5 5 7 10 14
literelor mici
Distanța
(2/10)h 0,5 0,7 1 1,4 2 2,8 4
dintre litere
Distanța
minimă
(14/10)h 3,5 5 7 10 14 20 28
dintre
râmduri
Distanța
minimă
(6/10)h 1,5 2,1 3 4,2 6 8,4 12
dintre
cuvinte
Grosimea
(1/10)h 0,25 0,35 0,5 0,7 1 1,4 2
liniei

7. Dispunerea proiecțiilor.
Pentru obținerea unor imagini nedeformate ale unui obiect, cât și a adevăratelor mărimi
ale tuturor dimensiunilor acestuia în vederea executării lui, în desenul tehnic obiectul se
reprezintă în sistemul de proiecție ortogonală pe două sau mai multe plane de proieție. La
obiectele de complexitate mai mare, proiecțiile pe două sau trei plane nu sunt suficiente
pentru formarea imaginii asupra obiectelor. În astfel de cazuri se impune reprezentarea
obiectului pe mai multe plane de proiecție ; ca plane se iau fețele interioare ale unui cub,
numit cub de proiecție, iar obiectul se consideră așezat imaginar în interiorul cubului.
 Dispunerea proiecțiilor reprezintă modul de așezare a proiecțiilor unei piese(vederi și
secțiuni) pe desenele tehnice, utilizând proiecția ortogonală și este reglementată de STAS
614-76.

Proiecțiile sunt definite în STAS 614-76 astfel:

1. vederea în față, pentru proiecția în vedere pe planul vertical din spate;

2. vederea de sus, pentru proiecția în vedere pe planul orizontal inferior;
3. vederea din stînga, pentru proiecția în vedere pe planul lateral din dreapta;
4. vederea din dreapta, pentru proiecția în vedere pe planul lateral stînga;
5. vederea de jos, pentru proiecția în vedere pe planul orizontal superior;
6. vederea din spate, pentru proiecția în vedere pe planul vertical din față.

Vederea din față, respective secțiunea corespunzătoare, datorită modului cum este aleasă,
se numește proiecție principală. Aceasta se alege, de regulă, astfel încât să reprezinte obiectul
în poziția de utilizare și să cuprindă cele mai multe detalii de formă și dimensionale ale
obiectului. Piesa trebuie să fie așezată în așa fel încât un număr cît mai mare de fețe plane ale
formelor geometrice ale piesei să fie paralele cu planele de proiecție pentru a se obține direct
adevăratele lor mărimi. Proiecția principală poate fi vedere, secțiune sau jumătate vedere-
jumătate secțiune.
Dispunerea pe desen a proiecțiilor piesei în raport cu proiecția principală este determinată
de metoda de proiecție utilizată. În SR ISO 10209-2:1996 sunt definite două metode de
proiecție: metoda de proiecție a primului triedru(europeană) și metoda de proiecție a celui
de-al treilea triedru(americană).
Simbolurile grafice ale celor două metode sunt date in figura următoare(a-metoda
primului triedru; b-metoda celui de-al treilea triedru) și pot fi amplasate într-o căsuță a
indicatorului sau alături de desen.

a) b)

Metoda de proiecție a primului triedru.

Metoda prevede amplasarea vederilor în jurul vederii principale(vedere din față) a unui
obiect, a unora sau a tuturor celorlalte 5 vederi ale acestui obiect astfel:
  vederea de sus, amplasată jos;
 vederea de jos, amplasată sus;
 vederea din stânga, amplasată în dreapta;
 vederea din dreapta, amplasată în stânga;
 vederea din sapte, amplasată la dreapta sau la stânga, indiferent, specificând pe desen
acest lucru.

Proiectând ortogonal piesa situată în centrul cubului de proiecție pe fețele acestuia și apoi
desfășurând cubul, se obține reprezentarea în epură a piesei conform metodei de proiecție a
primului tridru.

Metoda de proiecție a celui de-al treilea trierdru.

Metoda prevede amplasarea vederilor în jurul vederii principale (vederea din față) a unui
obiect, a unora sau a tuturor celorlalte 5 vederi ale acestui obiect astfel:

 vederea de sus, amplasată sus;

 vederea de jos, amplasată jos;
 vederea din stânga, amplasată în stânga;
 vederea din dreapta, amplasată în dreapta;
 vederea din spate, amplasată la dreapta sau la stânga, indiferent, specificând pe desen
acest lucru.

Stabilirea numarului de proiecții necesare pentru reprezentarea unei piese se face în așa
fel încât să fie complet reprezentată, sa se poată înscrie pe desen toate dimensiunile ce
definesc formele geometrice componente ale pisei, fără a se putea naște greșeli de interpretare
sau de citire a desenului. Reprezentarea, de regulă, a pieselor care pot fi folosite în orice
poziție, cum ar fi șuruburile, arborii, etc., se face în pozoția principală de prelucrare sau de
asamblare.

Dacă este necesar, pot fi folosite proiecți(vederi, secțiuni) din altă direcție decât cele șase
direcții, și anume la reprezentarea unor elemente înclinate sau proiecții care nu sunt așezate pe
dsen în poziția indicată de STAS 614, în scopul utilizării mai raționale a câmpului desenului
și a măririi clarității desenului. Direcția de proiectare se indică printr-o săgeată notată cu o
literă majusculă din alfabetul latin, iar deasupra vederi reprezentate se scrie litera folosită la
notarea săgeții. În cazul în care se reprezintă rotită o astfel de vedere, față de poziția rezultată
din proiecție, aceasta se notează cu un simbol amplasat după litera de verificare a vederii.

8. Metode de cotare.
Din dispunerea cotelor pe un desen trebuie să reiasă clar scopul desenului, dispunerea
rezultând din combinarea diferitelor moduri de cotare.

Cotarea față de un element comun constă în cotarea tuturor elementelor geometrice ale
piesei dispuse pe aceeași direcție, pornind de la aceeași bază de cotare. Se poate face în parale
sau cu cote suprapuse pornind de la un punct de origine, deasupra liniei de cotă sau alături de
aceasta.
 120

250

370

Cotarea în paralel.

120 250 370

Cotarea pornind de la un punct de origine

deasupra liniei de cotă.

Cotarea în serie(în lanț), constă în așezarea cotelor pe o singură linie, indiferent de bazele
de cotare luate ca referință.

120 40 200 30

Cotarea în coordonate constă în înscrierea cotelor pe desen sau într-un tabel alăturat
desenului, față de un sistem de referință.
 Y

Cotarea combinată(mixtă) este cea mai folosită metodă de cotare. Îmbină, după necesitți,
toate metodele de cotare.

9. Reprezentarea secțiunilor.
Prin secțiune se înțelege reprezentarea în proiecție ortogonală pe un plan a obiectului,
după intersecția acestuia cu o suprafață fictivă de secționare și îndepărtarea imaginară a părții
obiectului, aflată între ochiul observatorului și suprafața de secționare.

Prin suprafață se secționare se înțelege acea suprafață cu ajutorul căreia se taie imaginar
piesa în locul în care este nevoie să se evidențieze configurația interioară a acesteia. Suprafața
de secționare poate fi formată din una sau mai multe suprafețe plane sau dintr-o suprafață
cilindrică.

Urma suprafeței de secționare pe planul proiecției poartă denumirea de traseu de

secționare. Traseul de secționare se reprezintă cu linie punct subțire, având la capete traseului
și în locurile de schimbare a direcției segmente pe dreaptă trasate cu linie continuă groasă și
care să nu intersecteze liniile de contur. Perpendicular pe segmentele extreme ale traseului se
reprezintă săgeți cu coada subțire și cu vârful sprijinit pe segment, indicând direcția de
proiecție. Segmentul de capăt va depăși vârful săgeții cu 2-3mm.

Traseele de secționare se notează cu litere majuscule înscrise paralel cu baza formatului

desupra, respectiv, lângă linia săgeții având dimensiunea nominală de 1,5-2 ori mai mare
decât a dimensiunii nominale a scrierii de pe același desen. Deasupra reprezentării secțiunii
rezultate se vor scrie literele de la capetele traseului.

Suprafețele rezultate din secționare se hașurează conform STAS 104-80. Conturul sau
muchiile unor elemente ale obiectului aflate în fața planului de secționare se pot reprezenta cu
linie punct subțire, dacă reprezentarea acestor elemente este necesară pentru înțelegerea
formei obiectului și dacă nu se creează posibilitatea unor confuzii.

Hașurile pentru materiale metalice se execută cu linii continui subțiri, înclinate la 450 spre
stânga sau spre dreapta, față de una din liniile de contur sau din liniile de axă ale obiectului
reprezentat, sau, dacă nu este posibil astfel, față de chenarul desenului.
 450

Dacă înclinarea hașurilor ar coincide cu cea a liniei de contur sau a liniei de axă, hașurile
se execută înclinate la 300 față de acestea.

Secțiunile care de referă la același obiect, perezentate pe aceeași planșă, se hașurează la

fel. Secțiunile care se referă la obiecte alăturate, reprezentate pe aceeași planșă(desen de
asamblu) , se hașurează diferit atât în ceea ce privește sensul, cât si distanța între liniile de
hașură.

După modul de reprezentare, sețiunile se clasifică în secțiuni cu vedere și secțiuni

propriu-zise. Secțiunea propriu-zisă este reprezentarea pe planul de proiecție a figurii
rezultate din intersecția obiectului cu suprafața de secționare.

Prin secțiunea cu vedere se înțelege reprezentarea pe planul de proiecție atât a secțiunii

propriu-zise cât și, în vedere, porțiunea obiectului aflat în spatele suprafeței de secționare.

A A
 Secțiunile cu vedere și propriu-zise se clasifică după următoarele criterii:

1. După poziția suprafeței de secționare față de planul orizontal de proiecție în:

 secțiune orizontală, dacă suprafața de secționare este paralelă cu planul
orizontal de proiecție;
 secțiune verticală, dacă suprafața de secționare este perpendiculară pe planul
orizontal de proiecție;
 secțiune înclinată, dacă suprafața de secționare are o poziție oarecare față de
planul orizontal de proiecție.

Aceste secțiuni se reprezintă pe plane perpendiculare pe direcția de proiecție, iar în cazul

secțiunilor înclinate, ele se pot reprezenta și rotite în așa fel ca să fie paralele cu unul din
planele de proiecție. În acest din urmă caz, lângă notarea secțiunii se înscrie simbolul din
figura de mai jos care indică rotirea.

a b

Secțiunile orizontale, verticale și înclinate, la rândul lor se pot clasifica, după poziția
seprafeței de secționare față de axa principală a obiectului, în:

 secțiuni longitudinale, dacă suprafața se secționare coincide sau este paralelă cu axa
principală a obiectului;

B-B
A

 secțiuni transversale, dacă suprafața de secționare este perpendiculară pe axa

principală a obiectului.

B
 10.Reprezentarea rupturilor.
Ruptura este reprezentarea pe un plan a obiectului în proiecție ortogonală, după
îndepărtarea unei părți din aceasta separând această parte de restul obiectului printr-o
suprafață neregulată, denumită suprafață de ruptură, perpendiculară pe planul de proiecție sau
paralelă cu aceasta.

Rupturile se folosesc în cazul reprezentărilor pe desen a pieselor lungi, de secțiune

constantă sau uniform variabilă, care ar conduce la utilizareanerațională a spațiului ocupat de
reprezentare și la irosirea timpului de lucru. Deasemenea, rupturile prezintă, în cazul secțiunilr
parțiale, avantajul reprezentării unor părți ale obiectului acoperite pe partea îndepărtată
imaginar.

Urma suprafeței de ruptură pa planul de proiecție se numește linie de ruptură. Linia de

ruptură se trasează cu linie contunuă subțire ondulată pentru rupturi în piese de orice formăsau
material, cu excepția lemnului, pentru care forma liniei este în zig-zag. Nu se admite ca linia
de ruptură să coincidă cu o muchie sau cu o linie de contur și nici să se traseze în continuarea
acestora.

11. Scările utilizate în Desenul Tehnic.

Scara este raportul dintre dimensiunea liniară a reprezentării unei piese pe un desen
original și dimensiunea liniară reală a segmentului corespunzător obiectului însuși.
Scările pot fi:
 scară la mărime naturală; scara care corespunde raportului 1:1;
 scări de mărire; scările corespund unor rapoarte mai mari de 1:1. Ele sunt cu atât mai
mari cu cât raportul corespunzător crește.
 scări de reducere; scările corespund unor rapoarte mai mici de 1:1. Ele sunt cu atât mai
mici cu cât raportul corespunzător se micșorează.
Notarea completă a unei scări trebuie să cuprindă cuvântul "SCARA", urmat de indicarea
raportului ales. Dacă nu există posibilitatea de confuzie, cuvântul "SCARA" poate fi omis.
 Notarea scării utilizate pe desen trebuie înscrisă în indicatorul desenului. Dacă sunt
utilizate mai multe scări de reprezentare, scara proiecției principală trebuie să fie înscrisă în
indicator, celelalte scări diferite de aceasta sunt înscrise lângă sau sub notarea
proiecțiilor(vedere, sețiune sau detaliu) cărora le corespund.

Categorie Scări recomandate

50:1 20:1
Scări de mărire 10:1
5:1 2:1
Scări de mărire
1:1
naturală
1:2 1:5 1:10
1:20 1:50 1:100
Scări de reducere
1:200 1:500 1:1000
1:2000 1:5000 1:10000

Scara care se alege pentru un desen depinde de complexitatea obiectului reprezentat și

destinația desenului respectiv.

În toate cazurile ea trebuie sa fie suficient de mare pentru a permite o interpretare ușoară
și corectă a datelor furnizate. Scara și dimensiunile obiectului de reprezentat influențează
alegerea formatului desenului.

Detaliile care sunt prea mici pentru o cotare completă în reprezentarea principală, trebuie
reprezentată într-o vedere(secțiune) de detaliu la o scară mai mare, alături de reprezentarea
principală.

12. Spații rezervate pentru desen, text și indicator.

O pagină de desen este împărțită în:

1. zonă rezervată pentru desen;

2. zonă rezervată pentru text;
3. zonă rezervată pentru indicator.

Zonă rezervată pentru desen

Indicator
Zonă rezervată pentru text.

Zonă rezervată pentru text

1. Figurile ce constituie desenul trebuie să fie dispuse în rânduri orizontale și cooane

verticale. Figura principală, dacă este cazul, trebuie să fie plasată în sus și la stânga desenului
sau în sus și la stânga unui grup de desene. Dacă este posibil, figurile trebuie să fie desenate
tinând seama de plierea planșei de desen la formatul A4.
 2. În zona rezervată pentru text pe planșă, trebuie să fie grupate toate informațiile
necesare înțelegerii cu ușurină a conținutului desenului, informații care nu trebuie amplasate
direct în zona rezervată desenului.

Zona rezervată pentru text trebuie să fie de obicei situată în partea dreaptă a foii de desen,
șățimea zonei trebuie să fie egală cu aceea a indicatorului, max. 170mm și min. 100mm.

Dacă un desen se desfășoară pe toată lățimea de desen, zona rezervată pentru text trebuie
sa fie plasatăîn josul acesteia; înălțimea zonei trebuie să fie aleasă în funcție de spațiul
necesar. Zona rezervată pentru text trebuie să fie împărțită, în coloane de lățimi adecvate, dacă
este posibil trebuie să se țină seama de pliere în cazul unui desen pliat, determinându-se în
acest caz lățimea coloanelor.

În zona rezervată pentru text se găsesc în mod normal următoarele informații:

a. explicații;
b. instrucțiuni;
c. referințe;
d. tabel de modificări.

Explicații Instrucțiuni Referință Vignet

Tabel de modificări Indicator

a. Sub rubrica "Ëxplicații"trebuie să fie date informațiile necesare citirii desenului,

explicarea seimbolurilor articulare, indicații, abrevieri și unitați de măsură.

b. Sub rubrica "Instrucțiuni" trebuie să fie date informațiile necesare realizării a ceea ce
este indicat în desen completând informațiile date în zona rezervată acestuia. De exemplu,
indicații asupra materialelor execuției tratamentelor de suprafață, montajul, numărul de bucăți
si dimensiunile lor. Dacă pe desen sunt prezentate mai multe obiecte instrucțiunile generale
trebuie să fie date în zona destinată pentru text, iar instrucțiunile specificate trebuie să fie date
împreună cu figura corespunzătoare.

c. Sub rubrica " Referințe" trebuie să se facă referire la desenele complementare și la alte
documente.

d. Vigneta trebuie astfel amplasată încât să rămână vizibilă și după plierea desenului.
 Vigneta trebuie să cuprindă următoarele desene:

 un plan de situație schematic cu indicarea suprafeței, a nordului, a clădirii sau a părții

de clădire;
 un plan schematic al clădirii cu indicarea suprafeței a părții de clădire;
 o secțiune schematică prin clădirea cu indicarea etajului și direcției de observare a
vederilor.

e. Tabelul de modificări trebuie sp fie utilizat pentru notarea tuturor corecturilor și/sau
schimbărilor aduse desenului după prima editare. În plus, orice evenimente care afectează
validitatea desenului trebuie să fie notate în tabelul de modifocări.

Tabelul de modificări trebuie să conțină următoarele informați:

 indicarea modificării și, dacă este necesar, numerotarea locurilor unde au fost făcute
modificările;
 detalii asupra obiectului modificat;
 data modificării;

Notare Detalii ale modificării Data Semnătura

13. Plierea planșelor.

Formatele se împăturesc executând mai întâi plierea după liniile perpendiculare pe baza
formatului, și apoi, plierea după linii paralele cu aceasta. Împăturirea, în scopul îndosarieri sau
păstrarea în mape sau plicuri, se realizează prin reducere la formatul A4.

297

= = 198

14. Construcția tangentelor la cercuri.

În continuare sunt prezentate câteva exemple de tangete construire la diferite cercuri:

 construirea tangentei într-un punct pe cerc;

 construirea tangentelor la un cerc dintr-un punct exterior;
 Construirea tangentelor exterioare la două cercuri;
 construirea tangentelor interioare la două cercuri.
 În figura 1 este prezentată construirea tangentelor la un cerc dintr-un punct exterior.

Figura 1.

Se unesc O cu P și se determină, mijlocul segmentului în M; se trasează un cerc cu

raza MP care permite găsirea punctelor A și B, care sunt punctele de tangență căutate. Se
unesc A cu P și B cu P.

În figura 2 este prezentată construirea tangentelor comune exterioare la două crcuri.

Punctele de tangență se pot găsi cu o construcție ajutătoare.

Se construiește în O2 al treilea cerc concentric cu cercul mare și de rază R-r. Din punctul
O1 se duc tangentele la noul cerc ca în exemplul din figura anterioară. Construind razele care
trec prin O2 și A apoi prin O2 și B se obțin punctele C și D. Se duc razele O1E paralelă cu O2C
și O1F paralelă cu O2D. Se obțin astfel punctele E și F, unind E cu C și F cu D se obțin
tangentele comune exterioare.

E
A

O2
r O1
R

Figura 2.

În figura 3 este prezentată construirea tangentelor comune interioare la două cercuri. În

O2 se construiește un al treilea cerc cu raza R+r. Se construiesc în continuare tangentele
exterioare la acest cerc duse din O1 conform modelului din figura 2 obținându-se punctele A
și B. Raza O2A determină punctul E iar raza O2B determină punctul F, în cercul cu centrul O1
se duc razele O1G paralelă cu O2F și O2E. Tangentele comune interioare se trasează între K și
E respectiv F și G.
 O2
r

Figura 3.

15. Racordarea dreptelor.

În general prin racordare se înțelege unirea a două linii(drepte sau curbe) printr-un arc de
cerc. Racordările prezentate în continuare se referă la:

 racordarea a două drepte;

 racordarea unei drepte cu un cerc.

În figura 1 este prezentată racordarea a două drepte printr-un arc de cerc de rază dată (R).
Figura 1a prezintă cazul dreptelor care formează un uncgi ascuțit, iar figura 1b, cazul
dreptelor care formează un unghi obtuz.

a b

R R

Centrul arcului de racordare (C) se găsește la intersecția a două paralele duse la cele două
drepte, la distanța R. Extremitățile arcului de racordare (A și B) se găsesc ducând din C
perpendiculare la dreptele date.

În caul dreptelr perpendiculare, în figura 2 este prezentată o metodă de găsire a centrului

de racordare și a extremităților arcului de racordare utilizând numai compasul.
 R

R R

Racordarea a două drepte paralele cu arce de cerc egale, fiind date extremitățile arcelor de
racordare (A și B). Punctele de racordare A și B se unesc, apoi se construiește mediatoarea,
oținându-se punctul D. Mediatoarea segmentul DB intersectează perpendiculara dusă în B la
D2 în O1. Acest punct este un centru de racordare. Dreapta O1D se prelungește și se
intersectează cu perpendiculara dusă în A la D1 în O1 oținându-se al doilea centru de racordare
O2.

16.Construirea curbelor tehnice: elipsa, ovalul și spirala.

Elipsa se poate construi cu suficiență precizie când se cunosc axele. În figura 1 se prezintă
metoda construcției elipsei prin puncte. Elipsa se construiește plecând de la un dreptunghi.
Segmentele EC și OC se împart în același număr de părți egale, în funcție de precizia cerută la
construirea elipsei. Prin A și B se duc segmentele spre diviziunile de pe EC și OC.
Segmentele se intersetează obținându-se punctele de construire a elipsei.

În mod similar construcția se repetă și pentru celelalte sferturi ale elipsei.

Figura 1

În figura 2 este prezentată o metodă de construire a unui oval, figură care poate aproxima
(în axonometrie) elipsa.

Se trasează mai întâi un cerc ajutător, cu diametrul egal cu axa mare a ovalului. Cu
ajutorul compasului, se trasează arcul AB cu raza-semiaxa mare. Se unesc E cu A și E cu B,
obținându-se centrele C1 și C2. Se unesc apoi F cu C1 si E cu C2.
 C1 Figura 2.

A B

Trasarea ovalului începe cu arcul cu centrul în C1(tangenta la cerc) apoi cu arcul cu

centrul în C2, extremitățile fiind pe liniile care trec prin C1 și C2. Pentru închiderea ovalului se
duc arce cu centrele în F și E.

În figura 3 este dat un eemplu de construire a unei spirale. Spiralele se pot construi cu mai
multe centre. În exemplul dat, spirala are trei centre. Se construiește mai întâi triunghiul
echilateral cu latura egală cu o treime din mărimea pasului spiralei. Vârfurile triunghiului sunt
centrele arcelor de cerc care formează spirala, iar prelungirea laturilor limitează arcele de cerc
succesive.

17.Arce și bolți utilizate în Desenul Tehnic.

Arcele sunt construcții curbe din cărămidă, piatră sau beton, destinate săacopere un gol
dintr-un zid și să descarce greutatea construcției aflată deasupra acestora. La construirea unui
arc se folosesc blocuri de zidărie numite bolțari. Între bolțari sunt rosturi numite asize, care
converg spre centrul arcului.

Arcele mai des utilizate în construcții sunt:

1. arcul în plin cintru;

2. arcul eliptic;
3. arcul ogivă;
 4. arcul rampat.

Elementele unui arc sunt:

 arcada - partea curbă a arcului;

 deschiderea - distanța dintre punctele de susținere măsurate pe planul de naștere;
 înălțimea(h) - distanța între planul de naștere și punctul cel mai înalt al arcului.

În figura 1 este prezentată un exemplu de arc în plin cintru,(cu înălțimea egală cu

jumătate din deschidere)

A O E

Figura 1.

În figura 2 este prezentat un exemplu de arc eliptic. Construcțiile geometrice sunt

asemănătoare celor întâlnite la construcția ovalului. Axa mare AE se împarte în trei părți
egale; se construiește apoi triunghiul echilateral C1C2C3. Vârfurile triunghiului sunt folosite ca
centre pentru arcele de cerc.

A C1 C2 E

C3 Figura 2.
 În figura 3 este prezentat un exemplu de arc-ogivă. Arcul ogivă este compus din două
arce care pot avea razele egale cu deschiderea arcului(arc-ogivă echilaterală) sau mai mici
(ogivă ascuțită).

Figura 3.

deschidere

În figura 4 este prezentat un exemplu de arc rampant. Se consideră cunoscute deschiderea

și înclinarea rampei.

Figura 4.

Pentru construirea arcului rampant se parcurg mai multe etape:

1. se construiesc bisectoarele unghiurilor α și β. Bisectoarea unghiului β intersectează

segmentul D1D2 în punctul C1;
2. din C1 se duce perpendiculara la FE, obținându-se C2; perpendiculara construită
intersectează bisectoarea unghiului α în C3;
3. se trasează arcul D2C2 cu centrul în C1 și arcul PC2 cu centrul în C3.

Bolta este un element de construcție destinat să acopere un spațiu între elementele

verticale de susținere (coloane, ziduri). Bolțile se pot clasifica, în funcție de forma lor, astfel:

 bolți cilindrice (au forma unui semicerc în secțiune);

 bolți inelare (au axa longitudinală arcuită);
 bolți conice (au secțiune forma con sau triunghi de con);
 18. Muluri utilizate în Desenul Tehnic.
Mulurile sunt elemente ornamentale folosite în decorarea clădirilor. Profilul mulurilor
este format din arce de cerc. Mulurile pot fi formate din arce din cerc simple (sfert de cerc,
cavet, tor) sau din arce de cerc racordate între ele (dusina, talonul).

În figura 1 sunt prezentate trei tipuri de muluri din arce simple:

a) sfert de cerc;
b) cavet;
c) tor.

C A
A
R R
B B
a)
c) C

Figura 1.

R c)

În figura 2 sunt prezentate două tipuri de muluri din arce racordate:

a) dusina cu arce egale, în pătrat;

b) dusina cu arce egale, în cerc.

Figura 2.
Bibliografie:
 Desen Tehnic - note de curs și aplicații practice (Florin Macarie și Ionel Olaru)
 S.R ISO 9431-1996 - Spații rezervate pentru Dsen Tehnic
 STAS 9796/1 - 1982 - Terminologia utilizată în Desenul Tehnic
 Geometrie descriptivă si desen tehnic de construcții - Victor Iancău