Prof. dr.

Mihai Suciu

„Bandit” în Munţii Făgăraşului, erou al rezistenței

anticomuniste

Motto:
„Vin dintr-o legendă. Noi am crezut în ea.
Deodată, devin adevăr. Acum, ei se confruntă cu propria legendă.”
(Al. Cistelecan)

Summary

Based on the accounts of Ion Gavrilă-Ogoranu, a survivor of the anti-

communist armed resistance who took refuge in the mountains, this paper aims
at reconstructing the combat deeds of the "Grupul Carpatin Făgărășan"
formation, one of the longest-lived formation of partisans, young people who
pledged their youth and their lives for freedom and democracy, fundamental
human values rendered void by the communist regime according to the Soviet
model, imposed on Romania by force and fraud.
Keywords: freedom, armed resistance, combat tactics, sacrifice.

Rezumat

Pe baza relatărilor unui supraviețuitor al rezistenței anticomuniste în munți,

Ion Gavrilă-Ogoranu, comunicarea își propune să reconstituie faptele de luptă
armată ale grupului „Carpatin Făgărășan”, una dintre cele mai longevive
grupări de partizani, tineri care și-au pus chezaș tinerețea și viața pentru
libertate și democrație, valori umane fundamentale anulate de regimul
comunist după model sovietic, impus României prin forță și fraudă.
Cuvinte-cheie: libertate, rezistență armată, tactici de luptă, jertfă.

Abstract

Li se spunea bandiți și se acreditase ideea că chiar sunt. Hăituiți prin munți

de către flăcăi „cu ochi albaștri”, în uniforme albastre ale trupelor de securitate,
recrutați cei mai mulți din scursura orașelor și a satelor, în zorii libertății aduse
României gemânde sub șenilele tancurilor sovietice de prieteni-aliați cu
apucături preistorice, relicve ale Neanderthal-ilor. Faptul că România a fost
abandonată în sfera de influență sovietică la Conferința de la Yalta din februarie

1
1945 punea capăt speranței de libertate pentru omul cât de cât lucid, prefigurând
un viitor sumbru, incert. României i se conferea un statut de țară ocupată, de
colonie, supusă planului diabolic de „stalinizare”. Nemulțumirea românilor –
exceptându-i pe cei vânduți „ciumei roșii”, veleitari, handicapați și naivi – căuta
căi de exprimare a acestei stări, amăgiți de promisiunile neonorate ale yankeilor
de peste ocean. Situație duplicitară, surprinsă sintetic de Corina Bărăgan-
Sporea: „Elementele cele mai democratice și păstrătoare ale valorilor materiale,
culturale și spirituale, naționale și umane, au opus rezistență politicii de
anihilare și distrugere a acestor valori. Noua ideologie a găsit răsunet la
elementele declasate, inculte și ineresate să parvină fără muncă și merite, în
noua orânduire, care avea scop distrugerea ordinii și democrației”.1
Rezistența armată s-a declanșat în Bucovina, în urma invadării României de
către trupele sovietice, acțiunile fiind coordonate de ofițeri ai Armatei Române.
Ulterior, s-a extins în întreaga zonă montană a României: Maramureș, Arad,
Munții Apuseni, Alba, Cluj, Crișul Alb, Sibiu, Hunedoara, Banat, Gorj,
Craiova, Bârlad, Bacău, Munții Rodnei, Suceava. Fundația „Luptătorii din
Rezistența Armată” a identificat peste 200 de grupuri. Nu exista un
comandament unic pe țară – nici nu avea cum să funcționeze în condițiile
existente! -, care să coordoneze acțiunile de luptă. Se deosebeau și strategiile și
tacticile de luptă. Legăturile externe nu au lipsit, dar erau sporadice.
„Bandiții” au luat, precum mai vechii haiduci, calea codrului; doar fratele-codru
îi putea înțelege, tăinui și ocroti o vreme, până aveau să aterizeze yankeii de
peste Ocean. Nu s-au grăbit salvatorii.
Au îmbrăcat cămașa morții de tineri. Știau. Fără bravadă. Fără încredere în
reușita cauzei, chiar dacă au fost sprijiniți și ajutați de mulți conaționali iubitori
de neam și de libertate. Pentru cei mulți, cămașa era mai aproape de trup. Dar
era „ultima soluție”- ca să cităm un nemernic al vremii -, impulsul bărbătesc al
disperării; era cea din urmă miză la ruleta speranței, care moare ultima. A
decedat și ea deodată cu cei mai mulți dintre adevărații eroi ai cauzei. Dar este
demn de glorie faptul ca o mână de oameni să țină în frâu o armată, fie și o oră,
darmite opt ani de rezistență! Un an să tot vină divizii, și dinspre Zărnești, și
dinspre Brașov sau Făgăraș. Tu să ieși din încercuire. Ba, să mai ai și umor, să
le lași mesaje inamicilor. Au fost și situații în care frați buni se aflau în tabere
diferite, diametral opuse. Documente din arhivele Securității atestă faptul că opt
ani „banda Gavril”, recte „Grupul Carpatin Făgărășan”, a luptat cu forțele
regimului: Miliție, Securitate, chiar și cu Forțele Armate.
Este la fel de mare, acum, pericolul de a inversa personajele pe tabla de șah a
istoriei: toate piesele albe să devină negre, negrele - albe. Trădarea a funcționat
1
Bărăgan-Sporea, Corina, „Nicolae Stroie din Sita Buzăului luptător în rezistența anticomunistă”, (în)
ACTA CARPATICA II, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2015, p.p. 391-400.

2
și printre luptătorii anticomuniști, sus, în munți. Nici omenia nu a dispărut de
tot în rândul „vânătorului” mancurtizat din vale, după cum tranșează, onest, Ion
Gavrilă-Ogoranu, nestrăin nici de onoarea militară, nici de morala creștină. Ca
răsplată, „Moșului” i-a fost scris să supraviețuiască nenorocirilor. Între
minimalizarea de odinioară a rolului luptătorilor din munți împotriva unui
regim ostil, dezavuat și și tendințele ulterioare căderii comunismului de
exagerare, de hiperbolizare, o realitate tragico-eroică nu poate fi ignorată. Fapt
pentru care, apelăm la memoria vie a acelor vremuri derutante, incerte.
Născut la 4 ianuarie 1923, în localitatea Gura Văii (Iași, în acte!) județul
Făgăraș. Liceul la „Radu Negru”, Agronomia la Cluj. În paralel, a urmat
Academia Comercială. N-a mai apucat ziua absolvirii. Ultima zi de facultate: 15
mai 1948. Se afla în plină derulare ofensiva arestărilor; încă din anul 1947, se
operau aretări masive, vizând sute de studenți, militari și legionari. Fără șovăire,
cei scăpați de arestare și-au pus tinerețea și viața la bătaie în numele libertății și
al democrației autentice. Scăpat de arestare, studentul Ogoranu a optat pentru
cea mai periculoasă formă de împotrivire: rezistența armată în munți,
constituind rețeaua ”Carpatin Făgărășan”. Formațiunea lor s-a dovedit
longevivă; a rezistat grație organizării de tip militar, folosind tactici specifice:
lupte de gherilă, divizare în grupuri mai mici pentru hărțuirea adversarului și,
implicit, sporirea șanselor de supraviețuire. Era alcătuită din tineri care se
cunoșteau bine, născuți și crescuți la poalele munților, familiari lor. A fost un
factor esențial de coeziune a grupului. Acopereau o zonă vastă de intervenție,
controlând cel mai compact masiv muntos din România, lung de 100 km. și lat
de 60 de km., împădurit și lipsit de căi de acces. Prin mobilitate mare, reușeau
să surprindă inamicul și să îngreuneze cercetările. Nu se considerau partizani,
din moment ce nu erau exponenții și nu apărau doctrina vreunui partid, ci,
„haiduci”. Își propuseseră să lupte împotriva sistemului comunist în munți, să
reziste până la declanșarea celui de al treilea război mondial, între americani și
sovietici, considerat iminent și inevitabil. Conform acestui scenariu, Grupul
„Carpatin Făgărășan” ar fi urmat să sprijine ofensiva anglo-americană pe
teritoriul României. Scopul imediat al luptătorilor anticomuniști refugiați în
munți era „... a pedepsi pe cei care deposedau pe țărani de avutul lor, făcându-i
să se teamă de o pedeapsă măsurată după gravitatea faptelor săvârșite și după
dreptatea nescrisă, dar cerută de tradiția locurilor”.2
Inițial, s-au adăpostit în corturi, apoi, în stâni sau cabane de vânătoare izolate
și greu accesibile și în peșteri. Au fost găzduiți și de săteni mai curajoși,
conștienți de riscul asumat, adăpostiți în șuri, grajduri sau fânare. De altfel, fără
susținere efectivă, dincolo de adeziunea și suportul afectiv al semenilor, nu ar fi
2
Ionițoiu, Cicerone, Rezistența anticomunistă din munții României, 1946-1958, Ediția a II-a, revăzută și
completată, „Gândirea Românească”, 1993, p. 3.

3
rezistat. „Suflete de români, adesea umiliți și nebăgați în seamă, atâta noblețe și
atâta frumusețe, încât nu o viață, dar și o mie de vieți de ai avea, merită să le
jertfești” – își îmbrățișa în gând de recunoștință ocrotitorii și sprijinitorii Ion
Gavrilă-Ogoranu în Săptămâna Mare, 1954, pe Muntele Buzduganu.
”Haiducii” erau ajutați și cu hrană, procurată de la ciobani, de la cooperative
sătești sau de la cabane, dăruită de turiști. Salariaților le ofereau în schimbul
alimentelor preluate bonuri de mână, care să justifice că au fost luate de
partizani, spre a nu fi bănuiți de Securitate că ar fi colaborat cu „bandiții”.
Alimentele erau adăpostite în peșteri sau îngropate în locuri diferite, numai de
ei știute. Au beneficiat și de asistență medicală din partea unor medici și alte
cadre medicale.
Totuși, supraviețuirea partizanilor în munți n-a fost deloc ușoară. Grupul
Carpatin de Rezistență Națională Armată a întâmpinat nenumărate dificultăți,
dar protagonistul, Ion Gavrilă-Ogoranu, legionar și credincios fervent, a marcat
și mobilizat spiritele.3 Cele mai multe acțiuni de înfruntare cu inamicul le-au
avut în anul 1954.4 Dintre cei 20 de tineri luptători ai grupului, doar doi au
supraviețuit, tovarășii lor fiind împușcați în ciocnirile cu trupele de securitate,
iar alții trădați de agenți infiltrați sau chiar de apropiați. În anul 1955, ultimii
membri ai grupului sunt capturați și lichidați. Ion Gavrilă-Ogoranu a scăpat
printr-o întâmplare: a reușit să evite capcana în care cădeau ultimii opt camarazi
ai săi. Omul de legătură, racolat de Securitate, le-a promis că-i va trece granița
în Jugoslavia. Gavrilă a refuzat să-și părăsească țara pentru care luptase. „Noi
nu admirăm neamul nostru (...) Noi îl iubim. Așa cum e. Așa cum își iubește
copilul părinții lui. Și nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio
mamă din lume nu și-ar schimba copilul ei. În mintea și în inima noastră n-au
încolțit niciodată visuri și gânduri de emigrare prin nu știu ce țări fericite. Voim
să rămânem aici părtași ai durerilor și bucuriilor neamului, ai destinului său, în
valul căruia voim și noi să ne contopim soarta noastră”.5
Rămas înafara legii, nu s-a predat. A fost ascuns de tânăra Ana Săbăduș din
Galtiu, județul Alba, cu care s-a căsătorit în secret. Din respect și dragoste, Ana
și-a asumat și ea, conștient, riscul, timp de 21 de ani. În 1976, a fost arestat la
Cluj. Lucrurile se mai înseninaseră după venirea la putere a lui Nixon și
Kissinger, The President intervenind nemijlocit pentru clemență față de cei pe
care americanii îi dezamăgiseră. Mai mult, documente declasificate din Arhiva
3
Ion Gavrilă-Ogoranu a devenit protagonist și sursă de inspirație pentru un film românesc despre viața
cotidiană a unui grup de tineri anticomuniști din rezistența armată.
4
Ion Gavrilă-Ogoranu – rezistența anticomunistă din Munții Făgărașului (note și studii comparative pe
marginea documentelor din arhiva CNSAS).
5
Testamentul Grupului Carpatin Făgărășean întocmit pe muntele Buzduganu, în
Săpămâna Mare a anului 1954.

4
CIA atestă că grupul Gavrilă a fost trădat și vândut securității bolșevice de
agenți GRU și KGB infiltrați în CIA! Acum, trebuia dovedit americanilor că în
România e libertate. A „beneficiat” de două condamnări la moarte, în 1951 și
1957. Motivarea inclementei sentințe: „lupta împotriva orânduirii socialiste”.

- În munți...
- Opt ani în munți: 1948-1955. Adresa precisă: Făgăraș. Prin trădare,
lichidat grupul. Numai eu am rămas liber. În 1976, ținut șase luni la
securitate, în București. S-au purtat omenește, totuși, n-am ce zice.
- După?
- 10-11 ani muncitor agricol, apoi, tehnician. Riscul a fost inutil, eram
conștienți de asta și atunci.
- Totuși, care a fost suportul moral al faptei, al „proiectului”... neeligibil,
fără șanse de izbândă?
- Era nevoie și de ceva, o luminiță, sacrificiu, pentru a menține o
speranță în poporul român. Datorie de onoare, pe care o socoteam
necesară. Numai o minune te putea scăpa. Ne-am socotit generație de
sacrificiu și am acceptat condițiile. Am intrat în organizația anticomunistă
la Cluj. În obiectiv: lupta armată. Practic, după alegeri (cele din 6 martie
1945 – n.n.), s-a văzut că o cale democratică nu exista. Noi am ales
alternativa nedemocratică, regimul ne-a impus forța.
- Simplu ostaș?
- Grupul Gavrilă. Se putea numi și Hosu, Ciușdea. N-a existat șef. O
democrație. Hotărârile nu se luau de unul singur; o discuție.
- Scene de luptă, de înfruntare pe viață și pe moarte?
- Zeci! Se murea, se secera. Zeci de ciocniri. În soldați în termen nu
trăgeam, nu ei erau adevărații vinovați. Cazuri de fraternizare cu soldații.
Pe Moldoveanu, în ’52, ne-au avertizat că suntem înconjurați. Poteca de
urme pe zăpadă se bifurca în preajma bordeiului nostru, ocolindu-l...
- În rândul dumneavoastră, s-au aciuit trădători?
- Nu. Noi - nu. Eram crescuți în zonă, ne cunoșteam de mici. Toți am
căzut prin vânzare de către altcineva, nu din interior, pentru alte motive.
S-a creat o filieră iugoslavă; sute au trecut, ajunși în Canada. Au
supraviețuit. Cel ce i-a ajutat pe atâția nu s-a ajutat și pe sine. Prăbușit în
închisoare!
- Urmăritorii?
- Securitatea. Uniforme cu albastru, specific trupelorde securitate.
- „Bandiții” erați cu armata făcută?

5
 - Da. Și eu am făcut armata, școala de ofițeri. Unii au făcut frontul de
est, alții - și, și. Nu am făcut niciun pas care să nu se încadreze în onoarea
militară și morala creștină.
- Cum vă vedeți, privind peste ani, șansa de supraviețuire?
- Nu mi-o pot explica, decât că Dumnezeu a ținut să existe cineva care
să depună mărturie.
- Datorie pe cale de împlinire, inclusiv în varianta scrisă.
- „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Cartea am scris-o. Titlul nu-i
hotărât.

Ulterior înregistrării conversației redate 6, cartea avea să apară, în șapte

volume.7 Dar, prin sentință mai presus de oameni, buni sau răi, în primăvara
anului 2006, dispărea autorul cărții și coautor al faptelor rememorate, Ion
Gavrilă-Ogoranu, retras acasă, la Galtiu, toponim și reper istoric din Alba, și
redat pământului natal, pe care l-a iubit ca nimeni altul și l-a apărat fără
condiții. O carte trăită rând cu rând, filă cu filă. Carte a încrederii și a spaimei
de a nu mai apuca, la vârsta măsurată cu 20, un nou răsărit de soare. Carte-
document, prin care autorul străpunge al doilea cerc al suferinței, reactualizând-
o: scrisul. Cu titlul neschimbat, o prefața Teofil Mija, fost luptător și el, iar
crezul „Moșului” Ogoranu (supranumit și „Bădia”) îl sintetiza camaradul său
Nicolae Purcărea: „Mamă Țară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm și să
murim pentru tine!” Cu luciditate, bravul luptător considera, cu un an înaintea
retragerii discrete în Cer, la Monumentul de la Sâmbăta de Sus, că misiunea lor
nu s-a încheiat: „Deși la vârste înaintate, noi nu ne-am terminat încă
datoria față de țară. Noi nu ieșim la pensie decât atunci când ne vor bate
cuiele în cele patru scânduri. Și avem datoria ca idealurile noastre să le
trecem în mâna celor tineri, ca să le ducă mai departe. Pentru că vrem ca
țara noastră să rămână aproape de Dumnezeu, în așa fel încât spiritul
creștin să se reverse în tot ce are țara mai bun...”. Ca-ntr-o oglindă,
reverberează același gând, din tinerețea zbuciumată, când îmbrăcaseră cămașa
morți, chezășuind libertatea cu propriile vieți: „Pe potecile munților, acest
grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria și
conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în
6
Mihai, Suciu, „BANDIT” ÎN MUNȚII FĂGĂRAȘULUI, (în volum) Părinții noștri, țăranii, Editura
BRĂDUȚ, Colecția Pix, 1995, p.p. 43-45
7
Ion Gavrilă-Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. I, Timișoara și Baia Mare, 1993, Editura
Marineasa și apoi Editura Marist. Idem, vol. II, 1995. Vol.III – în colaborare cu Lucia Kaki Nicoară,
Timișoara și Făgăraș,1999, EdituraMarineasa și Mesagerul de Făgăraș. Vol IV – 2004, Făgăraș, Editura
Mesagerul de Făgăraș.Vol V: Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. La pas prin frăția de cruce,Madrid,
2006, Editura Mișcării legionare. Vol. VI: Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc,Episcopul Ioan Suciu în fața
furtunii, Cluj, 2006, Editura Viața Creștină. Vol VII – în colaborare cu Elis Neagoe Pleșa: Brazii se frâng,
dar nu se îndoiesc. Rezistența anticomunistă în Apuseni, Baia Mare, 2007, Editura Marist.

6
inima și crezul nostru am purtat ca o povară scumpă visuri, doruri și
gânduri izvorâte și călite în dragostea pentru neamul nostru, pentru
vremurile ce vor să vie.”8
Pe ansamblu, rezistența armată din munți a întrunit un triplu caracter:
național, creștin și anticomunist.
La vârsta cravatei roșii, ni s-a spus că sunt bandiți, dușmani ai regimului și ai
poporului, refugiați în codru spre a estompa lumina ce năvălea de la Răsărit,
chiar dacă unii naivi retrograzi mai cătau spre Apus, luând de bune promisiunile
prietenului american. Adevărații eroi din cărți erau partizanii roșii Zoia
Kosmodemianskaia și fratele ei Șura, sacrificați pentru cauză, iar modele de
viață Vasioc Trubaciov și tovarășii săi. Doar alde ăștia ne puteau învăța „cum s-
a călit oțelul”. Aveam și eroii noștri, din speța turnătorului (dovedit ulterior!)
Vasile Roaită, cel spânzurat de sirenă în ’33 la Grivița.
Drept și neiertător, Timpul avea să dea la întors încadrarea tovarășilor
comuniști: „bandiții” erau de fapt eroi ai rezistenței anticomuniste, vânați de
proaspeții securiști. Și nu s-au tras atâtea gloanțe prin Munții Făgărașului câte
file s-au adunat în cele 124 de dosare, peste 90.000 de file, din Arhivele
Securității. Toate infirmate, toate nimicite, ca o ultimă sfidare, de cele 7 (șapte)
volume ale cărții „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, mărturii cutremătoare ale
fostului șef al „bandei legionare”, alias erou la rezistenței anticomuniste Ion
Gavrilă-Ogoranu.
Adevărul a fost reabilitat. Nu și Dreptatea! Nicio instanță pământeană nu le
va restitui tinerețea și visele ucise. „Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de
acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învățat să privim neamul nostru
(...) prin prisma dragostei. Exiști în măsura în care iubești. Și te înalți în măsura
în care te jertfești pentru această iubire”,9 tranșează Ion Gavrilă-Ogoranu. Sunt
gânduri de mare profunzime, decantate „în nopți lungi de iarnă, îngropați în
zăpezi pe crestele Carpaților sau în ceasuri de veghe cu arma-n mână”.10
Respectarea adevărului e prima condiție, supraviețuitorii „aventurii”,
membrii grupului de rezistență armată fiind exemplare tot mai rare printre
contemporani. Important e că - și prin curajul și spiritul lor de sacrificiu –
munții ne stau tot acolo, unde i-a așezat Creatorul. Și tot verticali.
„Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” îi avertiza Apostolul Pavel pe cei din
Corint (Epistola către Corintineni 13;4). Aedvăr profund, reactualizat de Marin
Preda în ultima sa carte, ”Cel mai iubit dintre pământeni”.
8
Testamentul Grupului Carpatin Făgărășean întocmit pe muntele Buzduganu, în
Săpămâna Mare a anului 1954.

9
Idem.
10
Ibidem.

7
8