Home SOCIETATE EDITORIALE ȘI OPINII ...

Home ⇢ Societate
CARICATURA
portrete din mers SĂPTĂMÎNII
Departe de casă
Adina POPESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 977 din 29 decembrie 2022 – 11 ianuarie 2023

Barburisme

DILEMA BLOG
Feel good - după
FILIT -
Ana Maria
SANDU

Recunosc, prin martie, la finalul pandemiei, intrasem într-un Cum își văd
soi de depresie. Făcusem și COVID în februarie, la doar două ⬆
adolescenții…
luni de la faimosul vaccin, cei mai mulți dintre cunoscuții mei
trecuseră deja prin boală, în continuare nu găseam nici o Privirea ei
metodă să port masca fără să mi se aburească ochelarii, uram pierdută, de copi…
Home orice
orice „acțiune” pe Zoom, SOCIETATE EDITORIALE
prelungire ȘI OPINII
a restricțiilor mi se ... Ana Maria
SANDU
părea deja inutilă și absurdă. Prin natura profesiei mele,
oricum stau mai mult pe acasă și intru în contact cu puțină
lume, la o adică chiar pot să trăiesc ca un pustnic fără să mă Politețe înainte de
întîlnesc cu nimeni, de preferat pe un vîrf de munte sau într-o toate!
căsuță la marginea mării, pentru o perioadă limitată de timp... Sever VOINESCU
Însă cei doi ani pe care i-am petrecut aproape exclusiv în
micul nostru apartament de la Lizeanu au fost deja prea mult. Călătoria nu s-a
Dormeam prost, scriam puțin, trăiam într-un etern plictis, desfășurat…
lipsit de orice urmă de creativitate. Pentru că nu sînt un om Anda DOCEA
legat de casă, orice casă, și de activități domestice, nu cultiv
roșii, nu cresc găini, uneori și ideea de a avea o pisică mă A fi ortodox,
enervează pentru că pisica te leagă de glie (deși iubesc astăzi
pisicile, dar n-am văzut animal mai conservator), iar Sever VOINESCU
nemișcarea, vorba lui Charles Bukowski, într-o poezie, „mă
aduce la nebunie sau suicid sau crimă”. Cam așa se manifesta Eu cum pot să
și depresia mea. Am suferit ca un cîine, în martie, cînd am ajut?
Anda DOCEA
aflat că s-a anulat Tîrgul de Carte de la Leipzig la care trebuia
să merg, pentru mine acest fabulos tîrg de carte la care
publicul, cititorii, oamenii vii, nu cei care se conectează la Trei întrebări și-o
sugestie pentru…
niște ecrane, sînt cei care contează, era cumva luminița de la
Sever VOINESCU
capătul tunelului. Mai ales că planificasem și o mică excursie,
nu conta că era sumbru, în martie, în Germania, mă și
imaginam cum băteam potecile prin munții Pădurea Neagră,
deși prietena mea nemțoaică la care mă autoinvitasem
oarecum îmi zicea „e frig și zloată, sînt încă restricții, totul e
închis, e trist, mai bine nu veni acum”.

Adevărata evadare a fost abia în iunie, în Franța, nici nu o pot

numi vacanță, a fost mai degrabă o întîmplare simpatică. În
primul an al pandemiei, mă plîngeam deja pe Facebook că aș
vrea să călătoresc oriunde, doar să plec, să văd altceva decît
gardul casei de alături și o prietenă virtuală, pe care nu o
cunoșteam în realitate, mi-a scris franc că are un apartament
liber într-o mică stațiune din Savoie și că pot să vin acolo
oricînd. M-a emoționat generozitatea ei – sînt puțini oameni
care își pun la dispoziție casa unor străini, în România rareori
ai parte de o astfel de ofertă – în ciuda ospitalității
„legendare”, casele românilor nu sînt case deschise sau cel ⬆
puțin nu pe gratis. Nu are rost să vă spun de cîte ori m-am
plimbat pe Google Maps prin Aix-les-Bains înainte să ajung
acolo, știam aproape pe de rost orășelul, știam, de pildă,
unde erau McDonald’s Homeși principalele
SOCIETATE supermarket-uri,
EDITORIALE ȘI OPINII
iar cînd ...
m-am urcat în sfîrșit în avion cu destinația Lyon mă simțeam
atît de fericită încă uitasem cu desăvîrșire de angoasa mea
legată de zbor, după doi ani de pandemie iubeam din tot
sufletul aceste invenții minunate numite avioane care te pot
duce departe de casă. Prietena mea virtuală și copiii ei, ieșiți
de puțină vreme din adolescență, s-au dovedit a fi minunați,
ne-am întîlnit, ne-am plimbat și am mîncat împreună, mi-am
dat seama cît de ușor se pot lega niște prietenii adevărate
pornind de la niște mesaje pe Facebook, uite că ajută și ăsta,
în sfîrșit, la ceva! Acum, cînd îmi fac „retrospectiva” anului, îmi
dau seama că mi-e dor de apartamentul cald și burghez din
Aix, de biblioteca cu cărți în franceză despre creșterea
plantelor și îngrijirea animalelor de companie, de bucătăria
utilată tipic franțuzește, inclusiv cu o tigaie pentru crêpes și cu
elementele ei de decor tipice regiunii, un soi de „Gospodina
cînd e bună...” reinterpretată, de sticlele de vin de Savoie pe
care le-am băut una după alta pe balcon pînă tîrziu în noapte,
pînă cînd rîsetele noastre au deranjat-o pe doamna în vîrstă,
respectabilă, de alături, care ne-a atras atenția, de pe balconul
ei: C'est l’heure du coucher, de piața volantă cu zeci de
brînzeturi, baghete și roșii, nici nu mai aveai nevoie de nimic
altceva. Am petrecut un timp tihnit în Aix, îi mulțumesc lui
Carmen, sper că ne vom reîntoarce. Pentru mine a fost finalul
depresiei. Însă marea revelație a acestui an a fost călătoria de
o lună în Albania. Tot prin mai, cînd restricțiile se ridicaseră,
am aplicat mai mult într-o doară la o bursă Traduki, nu mă
așteptam să o obțin, mai aplicasem de două ori însă cu
subiecte puțin relevante, de data asta mergeam acolo ca să-
mi caut strămoșii mei aromâni. Sincer, nu mă așteptam ca
această călătorie să mă provoace și să mă emoționeze atît de
mult încît acum să scriu o carte care să mi se pară atît de
importantă pentru mine și care să mă bucure atît de mult.
Călătoria în Albania a fost absolut neașteptată și – ceea ce a
contat cel mai mult – am fost acolo de una singură, cu un chef
nebun de a cunoaște oamenii și cultura unei țări despre care
nu știam nimic. Am descoperit în primul rînd prietenie, atît de
multă prietenie încît la final nu doar că mă simțeam de-a
locului, dar nici nu-mi doream să mă mai întorc. Într-o lună
scăpasem de toate fricile mele. Deplasarea cu mașina proprie
nu-mi mai părea esențială, mă adaptam oricărei situații,
mergeam între 6 și 10 kilometri pe jos dacă trebuia, făceam
booking de pe drum sau chiar din orașul în care ajungeam,
gîndindu-mă că prea rău nu are cum să fie, dormeam bine, ⬆
mîncam exact ce trebuia, m-am simțit ca la 20 de ani. Eu, care
plec oriunde cu o pungă de medicamente „de urgență” după
mine, în călătoria din Albania am luat un singur paracetamol
atunci cînd am făcut Home SOCIETATE
insolație, erau 40 EDITORIALE
de grade. ȘiȘIam
OPINII
avut un ...
singur moment de derută, la final, în Korcea, cînd într-o seară
am simțit că am obosit. Eram pe o bancă în zona pietonală,
chiar în fața pensiunii, locuitorii orașului se perindau prin fața
mea, Korcea e un oraș foarte vesel, al muzicii, al ieșirilor după
căderea serii și al bunei dispoziții, l-am sunat pe I. cu care
vorbisem, de fapt, aproape zilnic și i-am zis : „Nu mai pot, am
obosit !”. Iar el mi-a răspuns: „Foarte bine, hai acasă! Eu și
Sushi te așteptăm”. Și atunci am simțit legătura dintre noi cum
n-am mai simțit-o altă dată, dar și legătura cu casa noastră, cu
micul nostru apartament de la Lizeanu pe care, în doi ani de
pandemie, îl urîsem atît. Periplul meu spre casă a trecut, ca și
în cazul strămoșului meu albanez, prin Grecia și a mai durat
vreo două zile pînă cînd mașina unor prieteni binevoitori să
mă lase în mahalaua mea de la Obor. În ultima zi, în Paralia
Katerini, stațiune de moldoveni care o ard prin sezon în Grecia
ca să mănînce ciorbă de burtă și ceafă de porc la grătar, așa
cum scrie pe meniurile afișate la cîrciumi, era un cer de vară
perfect, o mare perfectă și m-am gîndit atunci deja cu
nostalgie: „Oare de ce m-aș întoarce? Unde aș putea să merg
mai departe?”. Totuși, m-am întors, cînd m-a văzut Sushi,
pisica noastră, s-a uitat la mine ca la o fantomă, o  altă pisică
pierdută care și-a găsit drumul spre casă, am lansat filmul
nostru documentar Vulturii din Țaga, am fost cu el la festivaluri
din Austria, la Sibiu și în Germania, într-un noiembrie cu frig și
zloată în care am revăzut Berlinul pe care îl iubesc și am
hrănit animalele de la Grădina Zoologică, am stat la
pensiunea unor băbuțe unde în salonul de mic dejun era mai
liniște ca-n biserică, am mîncat currywurst și am mers
kilometri prin spații citadine, industriale, pe sub pasarele,
traversînd rîul Spree, urcîndu-ne în S-bahn, coborînd din S-
bahn. Such a perfect day!În final, m-am întors din nou acasă,
iar ultimul zbor a fost cumplit – toată anxietatea mea legată de
zbor s-a activat atunci și nu înțeleg de ce. De fiecare dată cînd
zbor spre o altă țară, zborul e plăcut și face parte din călătorie,
din experiență, iar zborul de întoarcere e de fapt anxietatea
legată de viața mea de aici. Sînt conștientă că viața mea din
România nu mă face fericită și probabil că nici nu mă va face
vreodată. Ce-mi doresc pentru anul viitor? Nimic altceva decît
să călătoresc și să scriu.