Carte Curs Etica

Cuprins
1. Introducere..................................................................7
• ce este etica..............................................................................................8
• structura cărții.........................................................................................10
2. Teme în istoria eticii..................................................12

• relativismul etic.......................................................................................13
• esența binelui..........................................................................................15
• etica virtuții.............................................................................................17
• rațiune și cunoaștere etică......................................................................19
• morala contractului social.......................................................................22
• etica utilitaristă.......................................................................................24
• etica datoriei morale individuale............................................................27
• morala conștiinței de clasă.....................................................................33
• etica superiorității amorale.....................................................................32
• etica aplicată...........................................................................................34
3. Plagiatul și încălcarea dreptului de autor..................37

• definirea plagiatului................................................................................38
• o distincție importantă: încălcarea dreptului de autor și plagiatul.........38
• ce protejează și ce nu protejează legea dreptului de autor,
sau distincția dintre idee și expresia ei ..................................................40
• plagiatul ca faptă penală.........................................................................45
• cărțile se scriu din cărți...........................................................................46
4. Probleme de etică în cercetarea academică..............48

• legea bunei conduite în cercetare..........................................................49
• stabilirea autorului (autorilor) lucrării....................................................51
• autoratul cadou și abuzul de putere.......................................................53
• autorat în reciprocitate...........................................................................55
• lucrări făcute la comandă de furnizori specializați..................................56
• exploatarea academică: profesorul ca autor abuziv...............................57
3
• fragmentarea excesivă............................................................................62
• auto-citarea și inter-citarea în exces.......................................................63
• alterarea datelor.....................................................................................64
• responsabilitatea față de subiecții umani...............................................66
• conflictul de interese..............................................................................68
• secretul informației / informația privată................................................69
• priorități mercantile................................................................................71
• impostura nonsensului...........................................................................74
• mediul academic: masa critică de conștiințe morale individuale...........78
5. Tipuri de plagiat în scrierea academică.....................80

• bibliografia la sfârșit sau note în text......................................................81
• plagiat cuvânt cu cuvânt.........................................................................81
• plagiat prin traducere directă.................................................................82
• plagiat mozaic.........................................................................................83
• pseudo-parafraza....................................................................................83
• parafraza fără trimitere la sursă.............................................................84
• locuri comune vs. informații inedite.......................................................85
• plagierea sursei secundare.....................................................................85
• sursele de pe Internet.............................................................................86
• cultura sharing-ului.................................................................................89
• autoplagiatul...........................................................................................90
• plagiatul involuntar.................................................................................91
6. Politici anti-plagiat.....................................................93
• despre politici de integritate academică în Europa................................93
• detectarea plagiatului.............................................................................96
• pedepsirea plagiatului.............................................................................98
• prevenirea plagiatului.............................................................................99
• o cultură a încrederii...............................................................................99
7. Cazuri de încălcare a dreptului de autor

în scrieri de arhitectură......................................102
• "plagiat" avant la lettre.........................................................................103
• ambiguitatea scrisului în colaborare.....................................................104
• plagiatul ca diferență între textul de critică profesională
și textul academic în arhitectură...........................................................106
• plagiat în critica de arhitectură pe Internet..........................................108
4
8. Plagiatul și încălcarea dreptului de autor
în proiectarea de arhitectură...................................110
• protejarea dreptului de autor în arhitectură........................................111
• dreptul de autor în arhitectură, în legislația din
România comunistă și imediat după ea................................................112
• legea actuală a dreptului de autor în România despre arhitectură......115
• legea dreptului de autor în arhitectură în alte țări: Franța...................118
• legea dreptului de autor în arhitectură în Marea Britanie....................119
• legea dreptului de autor în arhitectură în Statele Unite ale Americii...120
• drept de autor, brevet de invenție și marcă înregistrată......................124
• limita dintre plagiat și imitație în arhitectură.......................................127
9. Cazuri de încălcare a dreptului de autor

în proiectarea de arhitectură..................................134
• preluare abuzivă de proiect..................................................................134
• falsă proprietate intelectuală în comunism și după..............................137
• refolosirea unui proiect.........................................................................139
• executantul nu respectă proiectul........................................................141
• alterarea obiectului realizat..................................................................141
• statul ignoră dreptul de autor...............................................................143
• copierea de proiecte studențești..........................................................145
• copiere și imitație în proiecte studențești............................................147
10. Etica în școala de arhitectură................................153

[la Facultatea de Arhitectură și Urbanism a Universității Tehnice din Cluj]
• sondaj....................................................................................................153
• fapte ne-etice ale profesorilor..............................................................154
• fapte ne-etice ale studenților...............................................................159
• observații pozitive.................................................................................161
• observații discutabile............................................................................162
• concluzii................................................................................................164
11. Coduri deontologice..............................................167

• codul deontologic al OAR.....................................................................169
• codul deontologic al ACE......................................................................172
• acordul UIA asupra standardului profesiunii........................................173
5
• limitări ale codurilor deontologice........................................................174
12. Etică în arhitectură................................................177

• arhitectura materializează valorile societății........................................177
• etică vs. estetică....................................................................................179
• corectitudine politică sau nu.................................................................182
• arhitectul și responsabilitatea etică......................................................187
• relația dintre arhitect și utilizator.........................................................189
• datoriile morale nu se ierarhizează.......................................................191
• etică vs. nevoia existențială a arhitectului de a construi......................193
13. Concluzie: normalitatea eticii................................197
14. Bibliografie............................................................198
6
1.
Introducere
Volumul de față face parte dintr-o serie1 care își propune să constituie o bază
pentru disciplina Cercetare în arhitectură, studiată la Facultatea de Arhitectură și
Urbanism a Universității Tehnice din Cluj. El are ca punct de plecare cele două ore
de curs în care subiectul Eticii în cercetare este predat studenților din anul V în
programul de licență-master și celor din anul I în programul doctoral. Deși Etica este
tratată acolo ca unul dintre capitolele de metodologie a cercetării, ea nu este totuși
doar un capitol oarecare printre altele. Etica este un subiect aparte și vast, de aceea
spațiul de text dedicat ei s-a dezvoltat și a crescut ceva mai mult decât ar fi fost
necesar doar ca suport de curs. În cele din urmă, subiectul unei singure prelegeri a
putut el singur susține o carte întreagă.
Un obiectiv important și imediat al cărții este să umple un gol în bibliografie în ceea

ce privește abordarea eticii în mod specific în domeniul arhitecturii. Există destulă
bibliografie pe tema eticii cercetării în general, dar prea puțină pe tema eticii
cercetării în arhitectură și de asemenea relativ puțină pe tema eticii în profesiunea
de arhitect.
O carte despre etică are ca scop înțelegerea a ceea ce e bun și onorabil.

Cunoașterea în acest domeniu poate servi studenților atunci când sunt confruntați
1 serie începută cu: Dana Vais, Cercetare în arhitectură. O introducere, UT Press, Cluj, 2015
7
cu diverse situații problematice în viața lor școlară, ajutându-i să identifice și să
evite comportamentele incorecte. Lucrarea de față încearcă astfel să contribuie un
pic la îmbunătățirea mediului academic din Facultatea de Arhitectură. Dar ambiția
cărții este încă și mai mare, și anume de a contribui la educația studenților așa încât
ei la rândul lor să-și aducă contribuția mai târziu la devenirea un mediu profesional
mai sensibil la valorile morale.
• ce este etica
Etica este ea însăși un domeniu de cercetare: este disciplina de studiu a moralei.

Ea privește valorile care determină felul în care facem distincția dintre bine și rău
și care ne ghidează în judecățile și acțiunile noastre, în viața de zi cu zi sau în
exercitarea unor competențe specifice, în contexte academice sau de practică
profesională, ca indivizi sau ca grupuri.
Termenul ca atare are mai multe sensuri. Într-o carte dedicată studenților și
tinerilor cercetători, Maureen Junker-Kenny, profesoară de etică la Trinity College
din Dublin, scria că putem privi noțiunea de etică în trei "dimensiuni" diferite:
• etica în dimensiunea ei curentă, capacitatea umană de a face judecăți de
valoare, de auto-reflecție și evaluare a propriilor gânduri și acțiuni;
• etica în dimensiunea teoretică, care cuprinde diferitele teorii etice,
istoria, filosofia și sociologia eticii;
• etica în dimensiunea operațională, instrumentală, prin care mediile
profesionale specifice adoptă anumite metode și formulează valorile și
principiile după care funcționează corect.2
Clasificarea de mai sus nu este singura posibilă pentru a explica noțiunea de etică.
Conform ghidului de etică al Encyclopaedia Britannica, etica se divide în trei
"domenii":
• metaetica, sau etica teoretică, care abordează probleme precum natura
conceptelor morale, sau a judecăților morale;
• etica normativă, care formulează standardele pentru a decide ce e bine
și ce e rău, ce e corect și ce e greșit;
• etica aplicată, care folosește aceste standarde la rezolvarea problemelor
morale din realitate. 3
2 Maureen Junker-Kenny, "Recognising Traditions of Argumentation in Philosophical Ethics", în: Cathriona Russell,
Linda Hogan, Maureen Junker-Kenny (ed.), Ethics for Graduate Researchers. A Cross-disciplinary Approach,
Elsevier, London, 2013 (e-book), pp.7-8
3 Brian Duignan (ed.), The Britannica Guide to Ethics. The History of Western Ethics, Britannica Educational
Publishing, New York, 2011, pp.x-xi
8
Cele două clasificări apar ca foarte similare, dar sunt întrucâtva diferite. Putem
observa că prima se face în funcție de unde operează etica (în sfera comună a vieții
de zi cu zi; în sfera disciplinei proprii de studiu; sau în sfera mediilor profesionale
specifice). Se pun în evidență trei sfere distincte, deși intersectate, pe care le-am
putea chiar numi diferit: morală, etică și deontologie.
A doua clasificare se face în funcție de ce face etica – înțeleasă deja în mod precis
în dimensiunea sa de reflecție teoretică (reflectează asupra ei înseși și a noțiunilor
sale fundamentale de bine și rău; reflectează asupra unor teme și direcții generale
care ghidează distincția bine-rău; sau reflectează asupra unor situații concrete în
care trebuie să decidem ce e bine și ce e rău). Toate aceste trei direcții de reflecție
aparțin sferei eticii ca domeniu-disciplină; etica normativă și etica aplicată sunt
chiar în etică, cuprind deci obiectele ei de studiu; pe când metaetica, cum îi spune
și numele, este despre etică, este reflecția eticii asupra ei înseși, etica simultan ca
subiect și obiect de studiu.
E adevărat că "unde" și "ce" sunt chestiuni care depind una de cealaltă, deci cele
două clasificări au convergențe. De exemplu, etica aplicată are modul de operare
predilect instrumental/operațional și privește în mod special mediile profesionale
– include deci deontologia. Metaetica, reflecția eticii despre sine, e cuprinsă în
întregime în dimensiunea teoretică a eticii. Iar capacitatea umană curentă de a face
judecăți de valoare – chiar prin dimensiunea morală a cercetătorului însuși – se
insinuează de fapt în toate domeniile de desfășurare ale eticii.
Putem deci aborda etica în diverse dimensiuni sau pe subdomenii. Dar nu toate ne
interesează la fel de mult în contextul nostru, al focalizării pe etica cercetării în
arhitectură. Nu vom insista explicit pe sensul comun al moralei de zi cu zi, deși
acesta este oricum prezent implicit în orice analiză sau studiu de caz. Nu vom insista
foarte mult nici pe etica studiată conceptual, filosofic sau teoretic; câteva dintre
temele istorice ale eticii vor fi doar trecute în revistă în capitolul următor. Ceea ce
ne interesează în mod special este etica aplicată domeniilor profesionale, etica
exercitării unor competențe specifice – mai precis etica cercetării în arhitectură (și
colateral și a practicii în arhitectură).
Legat de subiectul nostru ne întrebăm în primul rând ce anume face o cercetare să

fie bună. Paul Oliver, profesor în științele educației, observa într-o carte despre
etica cercetării pentru studenți că ceva poate fi bun în două feluri: intrinsec, adică
bun în orice condiții, și instrumental, adică fie bun, fie rău, în funcție de cum îl
folosești. Cercetătorul trebuie să se asigure nu numai că cercetarea lui e bună și
onestă în sine, dar mai ales trebuie să reflecteze asupra scopurilor și intențiilor
9
cunoașterii câștigate prin cercetarea sa și să se asigure că, măcar ca intenție,
rezultatele ei sunt spre binele societății.4
Această observație e valabilă pentru orice cercetare, inclusiv cea din domeniul
arhitecturii. Este chiar în mod special relevantă pentru construcția de arhitectură.
Din punct de vedere etic, putem spune că o clădire nu este niciodată intrinsec bună
sau rea; ea este bună numai în măsura în care face bine. La fel și cercetarea în
arhitectură trebuie să privească dincolo de propriul profesionalism, adică să încerce
să fie bună și altfel decât doar prin tehnica și originalitatea sa. Ea trebuie să fie bună
și prin scop; are adică responsabilitatea etică de a tinde să facă bine, prin toate
utilizările și efectele sale.
• structura cărții
Structura volumului este determinată de câteva distincții de conținut tematic. Prin

faptul că se referă atât la cercetarea în arhitectură cât și la practica de arhitectură,
care sunt prin forța lucrurilor destul de diferite, cartea are un dublu subiect.
Aceasta s-a reflectat în alocarea de capitole separate pentru cercetare și pentru
practică, acolo unde chestiunile tratate în fiecare s-au dezvoltat mai amplu. Apoi
mai există și distincția între temele eticii în general și cele care privesc în mod
specific etica în arhitectură. Și acestea au fost tratate în principiu separat, deși de
câte ori s-a putut, problemele de etică generală au fost exemplificate cu cazuri din
arhitectură. În fine, mai poate fi făcută și disticția dintre etica în general și etica în
cercetare (și în special în cercetarea din mediul academic).
Prin urmare, structura cărții ține cont de aceste distincții și încearcă o expunere
gradată de la general spre specific. Cartea abordează mai întâi o serie de teme care
se referă la etică în general, apoi la etica în cercetare, apoi la cea în cercetarea din
arhitectură, apoi din școala de arhitectură, și în fine la etica în arhitectură ca
domeniu profesional. Un loc central este acordat noțiunii de plagiat, mai întâi în
definiția sa legală în general, apoi în cercetare, apoi în publicațiile de arhitectură și
în fine în practica proiectării.
Cartea ar putea fi împărțită în două părți. Prima parte (capitolele 2-6) se ocupă de
probleme etice valabile în orice domeniu, nu neapărat în domeniul arhitecturii,
cazurile din arhitectură apărând doar ca exemple sau analogii. Partea a doua
(capitolele 7-12) abordează etica explicit în legătură cu arhitectura – atât ca
disciplină de cercetare academică cât și ca domeniu de practică profesională.
4Paul Oliver, The student's guide to research ethics, McGraw Hill/Open University Press (2nd edition), 2010, pp.11-
12
10
Domeniul arhitecturii este abordat pe segmente de interes:
– scrierile despre arhitectură sunt subiectul capitolului 7, bazat în cea mai mare
parte pe cazuri concrete, din istoria teoriei de arhitectură și din scrierile de critică
ale arhitecturii contemporane;
– practica profesională este implicată în capitolele 8-11; capitolul 8 abordează
dreptul de autor în arhitectură din punct de vedere legal – deci privește
reglementări aplicate profesiunii din exterior – și subliniază dificultatea definirii
legale a plagiatului în arhitectură; exemplele concrete de încălcare a dreptului de
autor în arhitectură sunt puse la un loc în capitolul 9, unde sunt descrise și
comentate câteva cazuri din istoria recentă și practica contemporană; spre sfârșitul
capitolului 9 sunt discutate și exemple de proiecte studențești, inclusiv de la școala
din Cluj, ceea ce face o trecere spre subiectul școlii, tratat apoi într-un capitol aparte
(10); în fine, capitolul 11 discută tema codurilor deontologice, care reglementează
profesiunea din interior.
– școala de arhitectură este subiectul capitolului 10, pe care l-am considerat special
în contextul cărții, pentru că aici se dă cuvântul direct studenților; capitolul se referă
foarte concret la felul în care văd problemele de etică din școala lor studenții
Facultății de Arhitectură și Urbanism din UTCN Facultății de Arhitectură și Urbanism
din UTCN.
– arhitectura ca domeniu de sinteză e abordată în capitolul 12, unde se arată că
subiectul eticii este parte a reflecției disciplinei arhitecturii asupra ei însăși.
În final, capitolul 13 subliniază în concluzie o idee aparent intrigantă, și anume că,

în opoziție cu încălcarea eticii, care este identificată cu ușurință și este valorizată
evident negativ, comportamentul etic nu este ceva în mod special și evident
valorizat pozitiv. Să te comporți etic nu este ceva demn de remarcat, ci este pur și
simplu starea de normalitate.
11
2.
Teme în istoria eticii
Dintre întrebările pe care și le pun azi arhitecții, unele privesc probleme pe care
domeniul eticii le-a abordat deja de-a lungul timpului. Arhitectul poate fi, de
exemplu, pus în situația ca interesul clientului pe care este angajat să-l servească
să fie opus interesului comunității urbane din preajma construcției sale, sau chiar
interesului mai general al orașului. Care dintre aceste interese este bine să aibă
prioritate pentru el? Iată o temă – relația dintre binele individual și binele public –
care i-a preocupat de foarte mult timp pe filosofii eticieni.
Alteori arhitectul-cercetător e pus în situația să aleagă între două direcții diferite de

abordare a unui proiect: una de excelență tehnologică și estetică, costisitoare și
utilă doar câtorva, puțini, oameni capabili s-o plătească; alta de ingeniozitate în
utilizarea unor resurse limitate, care ar face bine mai multor oameni, dar este mai
puțin performantă tehnic și estetic. Care e "binele" care trebuie urmărit cu
prioritate, din punctul de vedere al arhitectului: performanța înaltă a prestației
sale tehnice și culturale, sau performanța în serviciul social? Față de ce trebuie să
se manifeste mai întâi datoria sa morală: față de progresul profesiunii sale cu
impact pe termen lung, sau față de oamenii comuni asupra cărora produsul său are
impact imediat? Cum își face arhitectul alegerile morale, în primul rând ca arhitect
profesionist, sau ca om? Dacă datoria morală ține de rolul în societate al unei
12
competențe specifice individuale, sau dacă e o valoare generală a conștiinței
umane, este un alt subiect tratat de etică în trecut.
O dilemă majoră este și ce anume garantează comportamentul corect al

arhitectului sau cercetătorului: faptul că respectă regulile scrise ale organismelor în
care profesează, sau faptul că educația i-a format lui personal un caracter virtuos?
Dacă etica ține de virtute personală sau de norme impersonale este o altă temă
deja abordată în trecut. Este de aceea util ca, înainte de a intra în subiectul care ne
interesează pe noi – etica în cercetarea de arhitectură azi – să trecem în revistă
câteva dintre temele cele mai importante, sau pur și simplu mai relevante pentru
noi acum, din istoria eticii.
• relativismul etic
O primă întrebare pe care ne-o putem pune, pe tema eticii în general, este
următoarea: există oare o morală universală, absolută, valabilă pentru toți oamenii
și în orice situație? Sau din contră, morala e diferită de la individ la individ, de la
cultură la cultură, de la situație la situație?... Nu putem da un răspuns tranșant, dar
am fi probabil înclinați să alegem mai degrabă a doua variantă. Chiar faptul că
vorbim aici de o "istorie a eticii" pare să susțină ideea că valorile morale diferă în
timp și spațiu, ceea ce ar putea constitui o dovadă că ele nu sunt valori absolute.
Poziția celui care consideră că nu există o morală universală, că morala este relativă
la comunități și societăți, ba chiar la indivizi particulari, se numește relativism etic.
Filosoful grec Protagoras (485-410 Î.C.) observa că, foarte adesea, ceea ce este
drept pentru o comunitate e nedrept pentru alta, fără să existe vreo metodă care
să stabilească cu certitudine cine are dreptate.1 El aparținea grupului filosofilor
sofiști, care își făceau un titlu de glorie din faptul că puteau demonstra orice prin
arta argumentului logic. Sofiștii erau profesioniști ai retoricii; ceea ce conta cel mai
mult pentru ei era să câștige dezbaterile politice prin puterea de convingere a
discursului, nu neapărat să servească ceva ce se putea numi adevăr.
Arta retoricii însemna pentru sofiști inclusiv cum să câștigi o dezbatere cu

argumente foarte discutabile, dubioase, cum să știi să transformi un argument slab
într-un argument puternic. Diferența dintre bine și rău, sau dreptate și nedreptate,
sau adevăr și neadevăr, nu reflecta pentru ei niciun fapt obiectiv; totul era doar o
convenție socială, iar celebrul dicton "omul este măsura tuturor lucrurilor" însemna
1Brian Duignan (ed.), The Britannica Guide to Ethics. The History of Western Ethics, Britannica Educational
Publishing, New York, 2011, p.xii
13
printre altele și asta.2 Pentru Thrasymachus (sec. V Î.C.), de exemplu, ceea ce e just
într-o societate este ceea ce respectă legile ei; dar cum legile sunt întotdeauna
făcute de cel mai puternic grup politic al societății, în conformitate cu propriile sale
interese, dreptatea nu este altceva decât interesul celui mai puternic. De aici
rezulta logic și faptul că ar fi drept și corect ca fiecare să-și urmărească doar propriul
interes. Relativismul etic se traducea pentru sofiști în egoism etic de-a dreptul,3 ba
uneori chiar într-un cinism al scopului care scuză mijloacele.
Deși inițial, la vremea sa, sofismul era considerat o pedagogie pozitivă, știința
discursului înțelept (sophia = înțelepciune), datorită criticilor ulterioare termenul
de "sofism" a ajuns să desemneze raționamentul înșelător, fals. 4 Astăzi, când
considerăm că un argument este un sofism, implicăm prin asta că, deși pare logic în
sine, nu are prea multă legătură cu modul în care stau lucrurile în realitate. Dacă
spunem că un discurs este sofisticat, înțelegem ceva ambiguu – că este o
argumentație poate rafinată, elevată, dar poate și prea complicată sau încâlcită fără
rost.
Cinismul scopului care scuză mijloacele, mai ales când a fost convingător
argumentat, a făcut carieră frumoasă în discursul arhitectural contemporan.
Apologia lui Koolhaas pentru Bigness în arhitectură – despre care afirmă explicit că
se situează într-un domeniu amoral, dincolo de bine și de rău, 5 dar pe care îl
argumentează în mod strălucitor ca fiind ceva inevitabil, o necesitate a lumii
noastre globalizate – poate fi considerat un exemplu contemporan de sofism.
Argumentul său este exprimat logic și convingător, dar în realitate arhitectura
(prea) mare nu e deloc inevitabilă și servește evident mai ales interesului "celui mai
puternic". "Binele nu e o categorie care să mă intereseze", mai spunea provocator
Rem Koolhaas.6 Indiferența etică este o formă extremă a relativismului etic.
Un sofism este și argumentul avantajelor hiperdensității pe care îl dezvoltă MVRDV

în cartea FARMAX – în special în cercetarea care se referă la densificarea centrului
Amsterdamului.7 E păcat ca orașele vechi să fie înconjurate de vaste suprafețe de
fabrici și de suburbii de case care consumă teritoriul dedicat ecosistemelor
naturale, susțin ei, pe bună dreptate; nu este oare mai bine să se găsească o
2 ibid., p.30
3 ibid., p.31
4 Kenan Malik, The Quest for a Moral Compass. A Global History of Ethics, Melville House, Brooklyn/London, 2014,
e-book, p.27
5 OMA, Rem Koolhaas and Bruce Mau, S.M.L.XL. - Small, Medium, Large, Extra-Large, Taschen, 1997, pp.499-502
6 Rem Koolhaas citat în: Gary Wolf, "Exploring the Unmaterial World", Wired, 1 iunie 2000,
http://www.wired.com/wired/archive/8.06/koolhaas.html, p.2 (accesat 12 ianuarie 2017)

7 MVRDV, “Gothics. Design study for densification of the centre of Amsterdam, The Netherlands, 1996”, în: Winy
Maas, Jacob van Rijs, Richard Koek (ed.) MVRDV, FARMAX. Excursions on Density, 010 Publishers, Rotterdam, 1998,
pp.264-273
14
formulă prin care activitățile contemporane să se concentreze cât mai mult chiar în
centrul orașului? Iată un argument corect. Problema este însă că centrele urbane
sunt adesea și protejate prin legea patrimoniului, protecție care se face, dacă e să
o înțelegem în spiritul legii, inclusiv contra supra-construirii. Arhitecții de la MVRDV
preferă însă să citească legea în literă, nu în spirit. Legea olandeză a monumentelor
cere doar "imunitatea vizuală" a spațiilor clasate; noile construcții trebuie deci să
fie invizibile dinspre străzile centrului protejat, atâta tot. Se poate determina
geometric, după planurile de vizibilitate dinspre stradă, o anvelopă de volume
"invizibile" în interiorul cvartalelor, care ar permite înălțimi mari de până la 18
etaje.8 Ceea ce afirmă arhitecții MVRDV este că, dacă vrei să urmărești binele
monumentelor, trebuie să te încadrezi strict în limitele clauzelor legii lor de
protecție, nu să consideri monumentele ca valori absolute, de protejat din orice
unghi de vedere posibil; avem așadar aici o pledoarie pentru binele monumentelor
definit ca un bine relativ – relativ la modul de interpretare a unui text de lege. Este
o argumentație sofistic(at)ă ce se încadrează perfect în spiritul relativismului etic.
• esența binelui
Relativismul etic al sofiștilor antici a fost criticat chiar de contemporanii lor mai
tineri, de pe o poziție radical opusă: există o esență a binelui ca idee absolută,
credea Platon (428-348 Î.C.), iar dacă vrei să cunoști binele, trebuie să-i înțelegi
esența. Pentru Platon, adevărata cunoaștere nu se obține prin cunoașterea
diverselor cazuri particulare. Adevărata cunoaștere înseamnă să poți distinge ceva
general care este comun tuturor cazurilor particulare. Nu e suficient să știi că
anumite lucruri sunt bune, ci trebuie să ai idee despre ceea ce înseamnă bine și bun
în principiu, adică să percepi "Forma Binelui" – o entitate perfectă și eternă, o
esență ideală care există dincolo de variațiile posibile în timp și spațiu. Omul face
ceea ce e bine pentru că doar așa poate intra în armonie supremă cu sine și cu zeii,
ceea ce îi asigură o viață fericită – cea mai înaltă formă de fericire fiind, pentru
Platon, satisfacția intelectuală.9
În concepția esențialistă și idealistă a lui Platon, lumea "Formelor", care poate fi

înțeleasă prin intelect, este o lume distinctă de cea a experienței materiale care se
percepe prin simțuri. Lumea ideală este lumea adevărului și perfecțiunii, și este
superioară celei materiale. Forma perfectă a Binelui din prima se reflectă imperfect
în lucrurile bune din a doua. Ideea de Frumos din lumea esențelor este transpusă
mai mult sau mai puțin corect în realitatea senzorială pentru a produce lucrurile
mai mult sau mai puțin frumoase. Platon leagă explicit frumusețea de simțul moral:
8 ibid.
9 Duignan (ed.), op.cit., pp.34-36
15
cultivarea frumosului, crede el, duce și la comportamentul bun.10 Frumosul se
conjugă cu Binele.
Adevărul, Frumosul și Binele ideale au determinat arhitectura în diverse momente

ale istoriei ei – este de exemplu cazul clasicismului antic și al tuturor renașterilor lui
ulterioare. În general, toți arhitecții care au lucrat cu proporțiile perfecte, "de aur",
sau cu corpuri cu geometrii pure – numite chiar "platonice" – au urmărit "Forma"
esențială, eternă și neschimbătoare. Chiar și unii moderniști considerați radicali,
precum Adolf Loos și Le Corbusier, foloseau astfel de metode clasice de căutare a
perfecțiunii. Un exemplu mai recent și chiar mai evident "platonician" este Louis
Kahn, care spunea că el caută în arhitectura sa "Forma" (Form, cu F mare). El
înțelegea prin asta un "tip" absolut, ideal, care transcende utilitatea concretă a
formei-program, înțeleasă ca funcțiune particulară. 11 Toate aceste tehnici ale
formei fizice perfecte folosite de arhitecți sunt de fapt reflectarea credinței lor că
lumea materială, lumea fizică a fenomenelor, poate reflecta o idee de perfecțiune
esențială, că arhitectura este o artă capabilă să reprezinte realitatea înaltă a ideilor.
Iar forma perfectă îi era arhitecturii și moralitate.
Un exemplu de arhitect pentru care "forma" capătă ea însăși, pe lângă frumusețe,

și o aură de moralitate pozitivă este Adolf Loos, despre care istoricul Kenneth
Frampton scria că, în purismul caselor sale, pornește de la volume "platonice".12
Loos argumenta înlăturarea ornamentului "criminal" chiar prin contrastarea lui cu
forma: numai în formă poate fi găsită frumusețea, niciodată în ornament, scria el. 13
Totuși, "chestiunea moralității" nu se lega pentru moderniști doar de perfecțiunea
formei frumoase, ci încă și mai mult de o altă esență, de "adevărul" construcției.
"'Stilurile' sunt o minciună", scria Le Corbusier. 14 "Chestiunea moralității. Minciuna
este intolerabilă. Se piere în minciună". 15 Lumea "esențelor" lui Platon a revenit și
mai târziu în atenția arhitecților, de exemplu în perioada deconstructivistă, dar de
data aceasta numai pentru a fi negată cu totul, împreună cu orice idee despre Bine,
Adevăr și Frumos absolut în arhitectură.
10 Jonathan A. Hale, Building Ideas. An Introduction to Architectural Theory, John Wiley & Sons, Chichester, 2000,
pp.49-51
11 Kenneth Frampton, Modern Architecture. A Critical History, Third edition, Thames and Hudson, London, 1992,
pp.245-246
12 ibid., p.95
13 William J.R. Curtis, Modern Architecture Since 1900, Third edition, Phaidon Press, London, 1996, p.70
14 Le Corbusier, Vers une architecture [1923], Éd. Arthaud, Paris, 1977, p.xviii
15 ibid., p.5
16
• etica virtuții
Existența "Binelui" în sensul absolut pe care i-l dădea Platon – de esență ideală
constantă, eternă și universală – a fost negată chiar de discipolul său, Aristotel (384-
322 Î.C.). Binele există în multe forme, credea acesta din urmă. Cunoașterea etică
este un tip de cunoaștere diferit de cel al unei esențe transcendente; este un tip de
cunoaștere care trebuie să ne ghideze acțiunile aici și acum, în lumea reală și ținând
cont de contextul specific al acțiunilor noastre.16 Pentru Aristotel, binele se
definește în primul rând ca scop, nu ca mod. Faptul în sine că un lucru este scopul
unei practici umane definește acel lucru ca fiind un lucru bun și de dorit.17 Fiecare
artă, meșteșug, căutare sau acțiune umană țintește spre ceva, observă Aristotel, iar
Binele se poate defini ca fiind ceea către care tind toate lucrurile. 18 Binele
aristotelian este și el ceva abstract, dar e o abstractizare a unor tendințe reale, nu
o esență predefinită.
Scopul oricărei ființe, credea Aristotel, este să-și împlinească propria natură:
acesta e "binele" ei. Toate ființele vii au un potențial intrinsec, pe care stă în natura
lor să și-l dezvolte. Viața lor este bună atunci când ele trăiesc în acord cu acest
potențial. Oamenii au ca dat specific capacitatea de a raționa, deci "viața bună"
pentru om este cea în care el își exercită pe deplin viața intelectului și își cultivă
înțelepciunea.19 Această înțelepciune nu este doar teoretică, ci și practică, cea din
urmă însemnând nu doar să dispui de mijloace bune, ci să ai și scopuri bune.20
Aportul important al eticii lui Aristotel este noțiunea de virtute: înțelepciunea

practică este știința de a acționa în mod virtuos în orice situație. Virtuțile morale
sunt dispoziții de comportament dobândite aproape inconștient în copilărie, prin
bună educație și repetare. Ele nu pot fi învățate în mod formal, explicit; devii onest
dacă ești crescut să fii onest.21 Virtuțile morale (precum adevărul, dreptatea și ceea
ce el numea "mândria îndreptățită", adică respectul de sine) se îmbină cu cele
intelectuale. Printre acestea din urmă, el enumeră nu numai înțelepciunea
filosofică (sophia), cunoașterea științifică sau empirică (episteme) și înțelegerea
intuitivă (nous), ci și îndemânarea și cunoașterea aplicată (techne) și abilitatea
practică (phronesis).22 Aristotel insistă foarte mult pe rolul virtuții în viața reală.
După părerea lui Alasdair MacIntyre, profesor american de etică, Aristotel este pur
16 Malik, op.cit., p.43

17 Alasdair MacIntyre, A Short History of Ethics. A History of Moral Philosophy from the Homeric Age to the
Twentieth Century, Second Edition, Routledge, London, 1998, p.xi
19 Duignan (ed.), op.cit., p.38; Malik, op.cit., p.43
20 Duignan (ed.), op.cit., p.40
22 Bruce Macfarlane, Researching with Integrity. The Ethics of Academic Enquiry, Routledge, London/New York,
2009, p.36
17
și simplu de neocolit atunci când discutăm despre etica domeniilor practice23 –
așadar el ar trebui să fie un reper important și în etica practicii și cercetării de
arhitectură.
Conceptul de virtute definit de Aristotel a putut rămâne actual poate și pentru că

el nu l-a definit în mod esențialist, absolut, ci ca pe un fel de capacitate de adecvare
la situație. După el, un lucru bun se realizează atunci când persoana potrivită
acționează într-o măsură potrivită la momentul potrivit, în modul potrivit și pentru
motivul potrivit. Virtutea lui Aristotel este întotdeauna un fel de echilibru,
capacitatea de a evita excesul, atât în ceea ce e prea mult cât și în ce e prea puțin.24
Virtutea morală exclude așadar extremele și consideră că cea mai bună cale este
întotdeauna calea de mijloc25 – aurea mediocritas, o vor numi romanii.
Reîntoarcerea eticii spre noțiunea aristoteliană de virtute a marcat ultimii ani ai

secolului al XX-lea și este și astăzi în actualitate.26 Într-o carte dedicată eticii
cercetării, profesorul englez Bruce Macfarlane încearcă să aplice principiul "căii de
mijloc" aristoteliene chiar la modul de lucru al cercetătorului contemporan,
prezentându-i acestuia posibilele "virtuți" și "vicii" pe fiecare fază a cercetării:
– în faza de "conturare" a subiectului: virtutea este "curajul" (adică nici "lașitate",
nici "nechibzuință", care sunt vicii, însemnând prea puțin și respectiv prea mult
curaj)
– faza de "negociere" (de analiză a datelor și faptelor): "respect" (nici
"manipulare", nici "părtinire")
– faza de "generare" (a analizei și formulării tezei): "hotărâre" (nici "lene", nici
"inflexibilitate")
– faza de "creație" (de formulare a poziției proprii): "sinceritate" (nici "disimulare",
nici "exagerare")
– faza de "diseminare" (de prezentare a rezultatelor): "modestie" (nici
"lăudăroșenie", nici "timiditate")
– faza de "reflecție" (autoanaliză, bilanț): "reflexivitate" (nici "dogmatism", nici
"indecizie").27
"Etica virtuții" de azi se reîntoarce la modul antic de a privi etica și într-un alt aspect,
și anume prin faptul că subiectul moral nu e considerat ca un individ care acționează
și deliberează singur, pe cont propriu, ci ca parte dintr-o acțiune colectivă și dintr-
o comunitate.28 Pentru Aristotel, și de altfel pentru filosofii antici în general, etica
23 MacIntyre, op.cit., p.xi

25 Macfarlane, op.cit., p.39
27 Macfarlane, op.cit., tab.3.2, p.42
Elsevier, London, 2013 (e-book), p.12
18
era subordonată politicii, în sensul că binele era în primul rând binele polis-ului, al
comunității.29 Binele public prevala întotdeauna asupra binelui individual. "Etica
virtuții" presupune și azi că valorile se pun în acțiune într-un mod comun,
împărtășit, previzibil și constant, un mod care presupune identități stabile, pe care
te poți baza.30 În acest sens, în ciuda relativismului său – al adecvării la situația
practică – etica virtuții are o latură esențialistă.
Raportul dintre binele individual și cel al comunității este un subiect care va mai fi
reluat de multe ori în istorie și despre care vom mai discuta mai departe și în acest
capitol. Deocamdată mai prezintă interes faptul că acest concept antic al virtuții
stabile a marcat și primele identități profesionale, generând primele deontologii –
reguli morale ale unor comunități legate de activități practice. Un exemplu este cel
al medicilor. Hippocrate (cca 400 Î.C.) a dezvoltat, chiar înainte ca Aristotel să
dezvolte conceptul său de virtute, un concept de integritate care definește un fel
de esență a identității de medic, o virtute specifică tuturor celor care practică
această profesiune, la care ei se angajează prin jurământ.31
Virtuțile specifice arhitectului au fost definite de Vitruviu (cca 80-15 Î.C.). Acesta
lega educarea arhitectului virtuos de studiul filosofiei, care înalță spiritul, îl face
curtenitor, just și onest și îl scapă de aroganță și avariție. Arhitectul își păstrează
poziția cu demnitate dacă se bucură de o bună reputație și nu acceptă profituri
nemeritate. "Asta este foarte important, pentru că nicio operă [de arhitectură] nu
poate fi făcută bine fără onestitate și incoruptibilitate", scria Vitruviu.32 Sau cu alte
cuvinte, dacă nu ești virtuos, nu poți fi bun nici ca profesionist; etica este chiar o
parte necesară a competenței profesionale de arhitect.
• rațiune și cunoaștere etică
O întrebare pe care ne-o punem frecvent este cum determinăm noi, când avem
ceva de făcut acum și aici, ce este bine și ce este rău să facem? Judecând de fiecare
dată, fiecare dintre noi pe cont propriu, cu propria noastră rațiune, sau aplicând
regulile morale comune, în vigoare în comunitatea din care facem parte?
În antichitatea greacă se presupunea că rațiunea individuală este capabilă să

discearnă binele de rău, cu condiția să se supună totuși moralei comunității polis-
ului. Bine individual, înafara polis-ului, nu putea exista. Orașul-cetate avea

30 Junker-Kenny, op.cit., p.11
31 ibid., p.12
32 Vitruvius, The Ten Books of Architecture, transl. Morris Hicky Morgan, Harvard University Press, Cambridge,
1914, p.8
19
predilecție din toate punctele de vedere asupra individului. 33 Când Socrate (469-
399 Î.C.) a respins această condiție, el a fost condamnat la moarte, pe motiv că
metoda sa (azi am spune prea liberală) corupea tinerii Atenei. "Metoda socratică"
consta în stabilirea adevărului despre ce este moral nu definind virtuți, ci punând
la îndoială toate credințele curente despre ce înseamnă virtuți și demonstrând că
ele sunt de fapt contradictorii sau false. 34 Pentru Socrate era mai important să-ți
cultivi o minte curioasă și critică decât să te supui moralei polis-ului. Discipolii săi
erau îndemnați să refuze codul moral acceptat convențional și să îl supună criticii
raționale proprii, punând sub semnul întrebării orice idee. Toate credințele și
prejudecățile care nu rezistau în fața criticii trebuiau demontate, aceasta fiind, după
el, condiția preliminară a oricărei cunoașteri adevărate.35 Cazul lui Socrate, cu
pedeapsa sa extremă, a fost însă un caz limită. Polis-ul grecesc a păstrat în general,
totuși, un echilibru între rațiunea individuală și morala comună.
Morala comună a înlocuit complet rațiunea individuală în etica creștină, care s-a
redefinit ca o teologie morală: cunoașterea etică s-a supus total autorității
revelației divine. Pentru Sf. Augustin (354-430) nu raționamentul era calea spre o
"viață bună", de înțelepciune și fericire, cum susținuseră grecii antici, ci doar
credința și dragostea creștină. Utilizarea liberă a rațiunii umane în a decide ce e
bine și ce e rău a fost apoi marginalizată pentru câteva secole:36 a fost ceea ce s-a
numit "Evul Întunecat".
Însă gânditorii creștini ai secolelor al XII-lea și al XIII-lea – scolasticii – l-au

redescoperit pe Aristotel. Cel mai important dintre aceștia, Sf. Toma din Aquino
(1225-1274), a readus etica în sfera rațiunii, păstrând-o în același timp și în sfera
credinței. El considera că morala ține de natura umană, deci de gândirea rațională
și de reflecția asupra experienței, dar în același timp și de revelația creștină, care
completează armonios cunoașterea prin reflecție.37 Așa cum la antici exista
comunitatea polis-ului, la scolasticii medievali exista comunitatea bisericii, care
tempera prin morala sa libertatea rațiunii individuale.
Încercarea de a elibera complet rațiunea etică individuală de sub dominația oricărei

comunități, în special de sub dominația moralei comunității religioase, a făcut-o
filozoful sefard-olandez Baruch Spinoza (1632-1677). Spinoza a fost primul "etician"
care a afirmat posibilitatea unei morale seculare și a formulat o etică a libertății
umane38 – după cum scria filosoful Gilles Deleuze, care numea gândirea lui Spinoza
"filosofie a vieții" sau "filosofie practică". După Spinoza, valorile transcendente –

34 ibid., p.26
36 Macfarlane, op.cit., pp.49-50
37 ibid., pp.55-56
20
aflate dincolo de realitate – se întorc mereu contra vieții; viața e otrăvită de
categoriile Binelui și Răului, de merite și culpabilitate, spunea el.39 Nu există Bine și
Rău; există doar lucruri bune și lucruri rele.40
Pentru Spinoza, cunoașterea este fundamentul eticii.41 Cu ajutorul ei, el introduce

disticția dintre etică și morală: etica este teoria capacității de a acționa în cunoștință
de cauză, în opoziție cu morala, care e o teorie a îndatoririlor prestabilite.42 Legea
morală este instanța transcendentă, dincolo de viața reală, care determină opoziția
Bine-Rău; cunoașterea etică este în schimb capacitatea omului de a face, acum și
aici, diferența calitativă dintre un mod de existență bun și unul rău. Toată istoria
moralei până la Spinoza este istoria unei îndelungate confuzii, scrie Deleuze,
"eroarea de a confunda comandamentul moral cu ceva care trebuie înțeles",
"confundarea supunerii cu cunoașterea".43 Respectăm o lege morală pentru că e o
îndatorire să ne supunem ei, dar problema este că ea nu ne aduce niciun fel de
cunoaștere suplimentară, ba chiar împiedică dezvoltarea cunoașterii.44 Cu alte
cuvinte, prin etică putem cunoaște ce e bine și ce e rău și deci putem acționa bine;
prin morală nu avem decât reguli moarte care ne mențin ignoranța despre bine și
rău.
Totuși, să cunoști care este binele nu înseamnă neapărat că vei face ceea ce este
bine. Să cunoști ce e bine înseamnă să constați un fapt; să alegi să faci binele
înseamnă să ai niște valori. Filosoful scoțian David Hume (1711-1776) a fost cel care
a făcut această distincție, crucială pentru domeniul eticii moderne, între fapte și
valori. El observa că rațiunea singură nu rezolvă problema morală a binelui și a
răului și că nu există niciun fel de implicație logică de la ce "este" la ce "ar trebui".
Valorile nu pot fi deduse rațional din fapte, iar cunoașterea a ceea ce este bine nu
implică în mod necesar opțiunea pentru bine, scria Hume. Facerea binelui este o
alegere morală pozitivă – trebuie să vrei anume să faci bine. Existența faptelor este
neutră și obiectivă; alegerea valorilor are un mare grad de subiectivitate.45 După
Hume, pasiunea subiectivă, nu rațiunea obiectivă, determină alegerile morale.
Rațiunea produce date și informații despre cum se pot atinge scopurile, dar
pasiunea este cea care stabilește scopurile. De aici rezultă că rațiunea este sclava
pasiunii.46 Eliberat de controlul comunității, individul modern este un individ liber
să-și utilizeze gândirea logică pentru cunoașterea etică, dar în schimb a devenit
prizonierul propriilor afecte.
39 Gilles Deleuze, Spinoza. Philosophie pratique, Les Éditions de Minuit, 2003, p.39
40 ibid., p.34
41 Malik, op.cit., pp.187-189
42 Deleuze, op.cit., p.143
43 ibid., p.37
44 ibid., p.36
21
• morala contractului social
În etica modernă, rațiunea individuală s-a eliberat de opresiunea comunității, doar

ca să lase pasiunile individuale să iasă în față. Cum se poate elibera acum omul de
această nouă "sclavie" a pasiunii? Cum poate funcționa societatea formată din
indivizi prizonieri ai propriilor dorințe și sentimente? Filosoful politic englez Thomas
Hobbes (1588-1679) a încercat să demonstreze că, în ciuda individualismului
modern, moralitatea nu dispare totuși din societate, din simplul motiv că un
comportament moral este în interesul individual.47 El a fost primul teoretician al
"contractului social",48 o temă care va deveni importantă și longevivă în filosofia
politică, trezind din nou mult interes și în prezent, din a doua jumătate a secolului
XX încoace.49 Ideea că societatea se încheagă, ba funcționează chiar mai bine, prin
acordul rațional și voluntar al membrilor ei va deveni în lumea modernă ideea
cheie a liberalismului.50
În lucrarea sa Leviathan (1651), Hobbes susținea că urmărirea propriului interes

stă în natura umană. Într-o societate anarhică, pre-civilizată, în care contează doar
competiția naturală pentru bani, glorie și siguranță personală, există o stare de
"război al tuturor contra tuturor": deși oamenii își urmăresc fiecare propriul interes,
rezultatul de ansamblu nu este în interesul nimănui. În această stare brută, pur
naturală, moralitatea și dreptatea nu au niciun sens. Societatea civilizată rezolvă
însă această problemă. Omul civilizat își utilizează rațiunea și face un pas înainte ca
să obțină pacea. El acceptă un "contract social": fiecare individ renunță în mod
rațional la dreptul său de a-i ataca pe alții și beneficiază în schimb de aceeași
renunțare de la toți ceilalți. Însă pentru ca să existe garanția că nimeni nu își încalcă
promisiunea, toți trebuie să-și cedeze puterea unei instanțe superioare: Suveranul,
autoritatea politică. Această autoritate e Leviathan-ul, care guvernează societatea
și are suficientă putere ca să-i pedepsească pe cei care încalcă contractul.51 Morala
este deci un sistem de obligații contractuale reciproce, născute din nevoia de a avea
pace și ordine în societate.
Dacă sărim puțin peste timp, putem descoperi că tema "contractului social" definit
de Hobbes e încă vie și relevantă pentru lumea noastră. Sistemul contemporan de
administrare a dezvoltării urbane funcționează azi de fapt pe baza unui astfel de
"contract social". De exemplu în România imediat post-comunistă, înainte de a ne

49 Duignan (ed.), op.cit., p.xiv
22
"civiliza", prin anii 1990, dezvoltarea agresivă de construcții semăna cu un "război
al tuturor contra tuturor". Treptat însă oamenii au înțeles că spațiul urban haotic
rezultat nu e în interesul nimănui și că, din contră, este în interesul fiecăruia să
sprijine politic o dezvoltare urbană care ține cont și de interesul comun. Azi
dezvoltarea unei construcții pe o proprietate privată se face în mod normal așa
încât să nu afecteze negativ proprietățile private din jur – de exemplu să nu ia din
soarele locuinței vecinului, să nu îl deranjeze prin funcțiuni poluante, să nu sufoce
străzile adiacente cu automobile parcate etc. Orice om care construiește ceva pe
proprietatea lui în oraș acceptă acum că nu poate face chiar orice îi dictează
interesul personal și că trebuie să respecte și interesele altora. Garantarea acestui
respect reciproc o realizează Leviathan-ul nostru, autoritatea publică a Primăriei,
care nu acordă permis de construire decât acelor proiecte care respectă cele câteva
compromisuri comune stabilite prin regulamentul urban și îi pedepsește pe cei care
încalcă "contractul social" al respectului reciproc.
Tema respectului moral reciproc garantat prin "contract" a avut în timp câteva
variațiuni interesante. Felul în care o înțelegea filosoful francez Jean-Jacques
Rousseau (1712-1778) era de exemplu opus lui Hobbes. După Rousseau, omul
primitiv era în mod natural bun, iar societatea civilizată a fost cea care l-a corupt.
Atunci când trăiau din abundența naturii și în armonie cu ea, oamenii erau liberi și
fericiți. Abia atunci când unii dintre ei au început să pretindă proprietatea privată
asupra unui petec de pământ au apărut legi și limitări,52 iar libertatea naturală a
fost înlocuită cu "libertatea convențională", impusă prin pact social. Pentru
Rousseau, "contractul social" trebuie să implice neapărat "voința generală", care
este prin definiție bună și dreaptă, și mereu în serviciul utilitatății publice. Ea nu
este însă suma voințelor individuale, care de obicei se anihilează reciproc, ci este o
voință unitară de tip superior, "inalterabilă și pură". Excluzând orice "asociații
parțiale", "voința generală" este un fel de unitate socială totalitară, care
garantează binele individual ca parte indivizibilă din binele comun. Funcționarea ei
poate însă da greș, uneori. Poporul nu poate fi niciodată corupt, credea Rousseau,
dar poate fi adesea păcălit, iar voința generală poate atunci voi chiar și răul.53 Altfel
spus, cu Rousseau se reinstaurează puterea colectivității, aflată din nou în mod
absolut deasupra și înaintea libertății individului.
Chiar dacă nu a fost formulată cu acest scop, teoria morală a lui Rousseau a
influențat Revoluția franceză din 1789 (de altfel lucrarea sa despre "contractul
social" a și fost re-editată în timpul Revoluției) – un exemplu de sistem de idei care
52 Jean-Jacques Rousseau, Discours sur l’origine des inégalités, Geneva, 1754, http://eet.pixel-
online.org/files/etranslation/original/Rousseau%20JJ%20Discours%20sur.pdf (accesat 28 decembrie 2016)
53 Jean-Jacques Rousseau, "Du Contrat social, ou Principes du droit politique" [1762], în Collection complète des
oeuvres, Genève, 1780-1789, vol. 1, ediție online, www.rousseauonline.ch, 7 octobre 2012,

http://www.rousseauonline.ch/pdf/rousseauonline-0004.pdf (accesat 28 decembrie 2016)
23
a produs efectiv schimbări în societate. Există și o anecdotă legată de această
putere a ideilor. Un filosof era exasperat că, în discuția cu un om de afaceri, acesta
îi lua în derâdere argumentele, desființându-le dintr-o frază: "idei, idei, nimic mai
mult decât idei!" La care filosoful îi răspunde: "a existat un om numit Rousseau care
a scris o carte ce conținea nimic mai mult decât idei. Ediția a doua a fost legată în
pielea celor care au râs de ediția întâi." 54
Dacă am constatat puterea teoriilor de a influența realitatea, acest fapt ne poate

conduce la întrebarea dacă ideile despre societate, inclusiv teoriile morale, nu ar
trebui să aibă și o responsabilitate față de consecințele lor concrete. Acest mod de
a judeca valoarea morală a unei teorii, și în general a oricărei acțiuni, de a decide
cât de bună este ea prin măsurarea efectelor pe care le produce, definește etica
"utilitaristă".
• etica utilitaristă
Etica utilitaristă consideră că nu motivațiile sau intențiile, ci consecințele dau

valoarea unui act, iar consecințele se judecă după utilitatea lor în vederea binelui.55
O idee este bună nu în sine, ci numai dacă face bine. O acțiune este bună sau rea în
funcție de rezultatele pe care le produce. Dacă un lucru produce plăcere iar altul
durere, atunci primul e bun iar al doilea e rău. Această idee antică epicuriană56 a
fost preluată de filosoful englez Jeremy Bentham (1748-1832), considerat părintele
utilitarismului modern. Distincția dintre bine și rău, considera el, trebuie făcută
după principiul utilitar al consecinței acțiunilor, spre plăcere sau durere. 57 Mai mult,
binele produs s-ar putea măsura cantitativ, prin numărul de beneficiari, după cum
susținea filosoful scoțian Francis Hutcheson (1694-1746): o acțiune este cu atât mai
bună cu cât face bine unui număr cât mai mare de oameni, scria acesta.58
Utilitarismul s-a aplicat destul de simplu arhitecturii: însemna pur și simplu să

consideri utilitatea ca virtutea ei supremă – un fel de funcționalism avant la lettre.
54 anecdota e atribuită filosofului și omului de spirit scoțian Thomas Carlyle; citat de MacIntyre, op.cit., p.117
55 Junker-Kenny, op.cit., p.15; Duignan (ed.), op.cit., p.75; Malik, op.cit., p.212
56
de la filosoful elenistic Epicur (341-270 Î.C.), care spunea că este bun ceea ce ne aduce plăcere și rău ceea ce ne
produce durere. Sensul de astăzi al cuvântului "epicurian" – persoană care se auto-complace în plăceri rafinate, de
exemplu mănâncă în restaurante sofisticate și bea vinuri scumpe – nu este tocmai sensul inițial al binelui ca plăcere
argumentat de Epicur. El se referea la plăcerile minții, chiar în opoziție cu plăcerile trupului. Epicur susținea că
numai lucrurile bune și drepte pot produce adevărata plăcere. De aceea, de exemplu, nu merita să faci un lucru
injust sau rău; chiar dacă pe moment îți produce plăcere, cu timpul anxietatea te va chinui. Epicur era relativist
(spunea că nu există bine și rău în sine, ci depinde pentru cine, din al cui punct de vedere) și utilitarist – avant la
lettre – (spunea că nu acțiunile în sine se definesc ca bune sau rele, ci consecințele lor); cf. Duignan (ed.), op.cit.,
pp.xi-xii; Macfarlane, op.cit., pp.43-44.
58 Junker-Kenny, op.cit., p.15; Duignan (ed.), op.cit., 2011, p.75; Malik, op.cit., p.212
24
Când a vizitat Parisul la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Benjamin Franklin a fost
îngrozit de arhitectura pariziană, "risipă de marmură, porțelan și aurituri, fără nicio
utilitate".59 Acesta poate fi un exemplu de critică "utilitaristă" despre arhitectură.
Pentru utilitarism arhitectura a fost în mod special interesantă, ea oferindu-i

acestuia proiectul paradigmatic: Panopticon-ul (1791). O idee arhitecturală a
devenit astfel cea mai celebră producție a acestui curent de gândire, deși autorul
său, Jeremy Bentham, era filosof, nu arhitect, și a proiectat-o descriind-o extrem de
amănunțit în cuvinte.60 Pentru că Bentham a dedicat mult timp reformei
închisorilor, conceptul spațial al Panopticon-ului a fost aplicat funcțiunii de
închisoare; era în spirit utilitarist ca filosofii să se preocupe de realitatea socială și
să promoveze soluții concrete de reformare a societății. Arhitectura a apărut ca un
instrument adecvat acestei ambiții. Bentham susținea explicit că "printr-o simplă
idee în arhitectură" se pot îmbunătăți aspecte importante din societate, inclusiv
reforma moralei.61 Astăzi am spune că Bentham era un adept al ideii foarte
discutabile a determinismului arhitectural.
Ca principiu de organizare spațială, Panopticon-ul se definea prin vizibilitatea

interioară panoramică. Clădirea închisorii avea o formă circulară, cu celulele
dispuse pe circumferință, deschise spre un spațiu central, în care prizonierii se
puteau privi între ei și de unde puteau fi urmăriți de supraveghetori, pe care ei însă
nu-i vedeau. Bentham era conștient de valoarea generală a conceptului spațial pe
care îl propunea și de faptul că propunerea sa avea o relevanță ceva mai largă decât
strict pentru programul de închisoare.62
Metafora Panopticon-ului a fost preluată de teoreticienii de arhitectură și aplicată

și altor situații arhitecturale de atunci încoace. Analogia cea mai evidentă a fost cu
urbanismul și arhitectura din societățile totalitare – o arhitectură a supravegherii,
a (auto)disciplinei și (auto)controlului. Însă și unele programe liberale de
arhitectură s-au potrivit acestei analogii. Lauren Kogod, cercetătoare în istoria și
teoria arhitecturii, descrie de exemplu puterea de agresiune comercială a vitrinelor
cu manechine ale primelor magazine universale – program de arhitectură prin
excelență reprezentativ pentru capitalismul industrial – prin analogie cu agresiunea
vizibilității din Panopticon.63
59 Alasdair MacIntyre, After Virtue. A Study in Moral Theory, Third Edition, University of Notre Dame Press, Notre
Dame, Indiana, 2007, p.185
60 Jeremy Bentham, "Panopticon or The Inspection House", în: Miran Bozovic (ed.), Jeremy Bentham: The
Panopticon Writings, Verso, London/New York, 1995, pp.29-95 (pp.35-41)

61 ibid., p.31
62 ibid.
63 Lauren Kogod, "The Display window as educator: the German Werkbund and cultural economy", în: Peggy
Deamer (ed.), Architecture and Capitalism 1845 to the present, Routledge, New York, 2014, pp.50-70 (p.53) (de
25
Penitentiary Panopticon, ilustrație din cartea: Jeremy Bentham, The Works of Jeremy Bentham, vol.IV, pp.172-
173, 1843 (originalul din 1791). 64
Conexiunea cea mai celebră între principiul Panopticon-ului și arhitectura

înterpretată mai general ca un "dispozitiv" spațial, folosit pentru efectele sale de
control asupra oamenilor, se datorează filosofului Michel Foucault. Acesta studia
arhitectura spitalelor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea din Franța când a
descoperit că acestea corespundeau principiului spațial al Panopticon-ului lui
Bentham. Mai mult, el a observat că și principiile spațiale ale altor programe,
precum căminele școlii militare sau închisorile din Franța timpului, se înrudeau cu
Panopticon-ul, cele din urmă chiar citându-l explicit. Foucault a înțeles că aceste
arhitecturi nu dădeau doar soluții problemelor funcționale specifice ale
programelor respective, ci că funcționau de fapt ca "tehnologii ale puterii,
fapt analogia pe care o face ea e mai sofisticată: vitrinele cu manechine, prezentate ca niște diorame, sunt
asemănate cu muzeele manechinelor de ceară, iar acestea erau asociate de oamenii timpului cu Panopticon-ul).
64 ilustrație disponibilă pe Wikimedia,
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Penetentiary_Panopticon_Plan.jpg (accesat 15 matie 2018)
26
proiectate ca să rezolve problemele supravegherii", că arhitectura era utilizată ca
un fel de aparat automat cu efecte controlate.65
Ceva mai târziu, în secolul al XIX-lea, când au apărut locuințele muncitorești,

acestea au avut și ele un efect de control – efectul de a impune familiilor de
muncitori morala familială burgheză; puterea politică a folosit așadar eficient
capacitatea moralizatoare a dispozitivului arhitectural.66 Perspectiva "utilitaristă"
asupra arhitecturii – ce efecte produce și ce consecințe are arhitectura, la ce este
bună ea – s-a referit așadar la o "funcționare" mai complexă a spațiului arhitectural,
socială și politică, nu doar la ceea ce înțelegem azi prin funcționalitate de program.
Discutat astfel – în contextul arhitecturii înțelese ca spațiu al supravegherii și

controlului, ca determinism al spațiului construit utilizat politic de către putere –
"utilitarismul" poate apărea ca un moment etic negativ, ce acceptă superioritatea
amorală a puterii și dreptul ei de a dicta discreționar viața comunității. Totuși,
utilitarismul a fost și un moment pozitiv din punct de vedere etic, unul de susținere
a libertății individuale și respect față de libertatea celorlalți.
În lucrarea sa Utilitarianism (1861), filosoful scoțian John Stuart Mill (1806-1873)

definea principiul libertății individuale în spiritul contractului social: singura
libertate care își merită numele este aceea de a-ți urmări propriul tău bine în felul
tău, cu condiția să nu îi lipsești pe alții de binele lor și să nu-i împiedici să îl atingă.67
Mill scria, în spirit antic grecesc, că un lucru este cu atât mai bun cu cât crește
fericirea omului, însă observa și că există plăceri care sunt totuși mai înalte decât
altele ("mai bine să fii un Socrate nemulțumit decât un prost mulțumit") și că
principiile morale consacrate, precum dreptatea, cinstea sau adevărul, trebuie în
orice caz respectate.68 Chiar dacă raționalitatea umană și-a câștigat de-acum
înainte dreptul de a-și exersa libertatea, ea a rămas totuși limitată de o
responsabilitate morală general acceptată.
• etica datoriei morale individuale
Mișcarea intelectuală spre "luminile" rațiunii individuale – Iluminismul, care a

caracterizat secolul al XVIII-lea, a adus o schimbare majoră în mentalul colectiv
referitor la dreptul individual. Etica iluministă a fost o etică a "contractului" asumat
65 Michel Foucault, Power / Knowledge. Selected Interviews and Other Writings 1972-1977, ed. și trad. Colin
Gordon, Pantheon Books, New York, 1980, pp.146-149
66 ibid.
67 Ibo van de Poel, Lambèr Royakkers, Ethics, Technology and Engineering. An Introduction, Wiley-Blackwell, 2011,
e-book, p.96
27
voluntar, a acordului reciproc despre ceea ce este just și corect, încheiat între
indivizi care raționează liber.69 Iluminismul a fost momentul din istoria eticii în care
s-a făcut clar și definitiv distincția între interesul binelui individual și binele
colectiv.70 Mai mult, eliberând rațiunea individului de o comunitate anume, etica
iluministă a definit valori etice care privesc toată umanitatea:71 a definit ceea ce
constituie "dreptul omului" în mod universal. A fost un pas decisiv spre
modernitate.
Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai Iluminismului, considerat cel mai
important filosof al moralei după Aristotel și părinte al eticii moderne, a fost
filosoful german Immanuel Kant (1724-1808).72 După Kant, "fiecare om e propriul
său moralist".73 Moralitatea face parte din înțelegerea de sine a individului, nu e
doar o deprindere căpătată în mijlocul comunității. Suntem etici față de alți indivizi
pentru că le recunoaștem și lor libertatea de a fi etici cu noi, nu pentru că aparținem
aceleiași comunități.74
Moralitatea este individuală și rațională, dar nu este totuși subiectivă, mai spune
Kant. Individul este purtător al conștiinței propriei sale existențe, iar aceasta este
capabilă, prin reflecție, să atingă ceva universal și să îl lege pe om de un spațiu
infinit. Însă acest spațiu infinit nu este unul transcendent, dincolo de existență sau
de simțuri, ci este accesibil direct omului. În concluzia cărții sale Critica rațiunii
practice (1788), Kant scria că există două lucruri pe care le vede legate de conștiința
existenței sale, atunci când reflectează asupra calității lor infinite: "Cerul înstelat
deasupra mea și legea morală din mine". 75 Există o lege morală universală, care se
aplică tuturor ființelor raționale, iar rațiunea este cea care stabilește conținutul
acestei legi morale.76 Anumite reguli morale sunt universale, sunt "imperative
categorice", de exemplu ideea că trebuie să acționezi așa încât umanitatea din tine
și din alții să fie întotdeauna tratată ca scop, niciodată doar ca mijloc.77
Conceptul nou pe care îl introduce Kant este cel de datorie morală – necesitatea de
a respecta legea morală universală. Nu respect "legea morală din mine" pentru că
așa e bine pentru mine, ci pentru că așa e bine pur și simplu. Acțiunile individului,
chiar dacă sunt făcute spre bine, nu au valoare morală dacă binele este făcut pentru

72 ibid., p.12
75 Immanuel Kant, The Critique of Practical Reason, trad. Thomas Kingsmill Abbott, Project Gutenberg eBook, 2013,
p.126, https://www.gutenberg.org/ebooks/5683 (accesat 28 ianuarie 2017)

28
satisfacția personală.78 Pentru Kant nu "viața bună" sau fericirea este măsura
supremă a binelui, cum era la antici, ci datoria omului de a face bine. Cea mai înaltă
formă de bine este atunci când faci binele fiind motivat numai și numai de datorie:
acesta este binele în sine. Dacă acționezi după propriul interes sau propriile
înclinații, dacă faci bine când îți convine și ție să faci bine, atunci nu acționezi moral.
Ești cu certitudine moral doar atunci când alegi o acțiune contra intereselor și
instinctelor tale, doar pentru că este datoria ta să acționezi astfel.79
Spre deosebire de utilitariști, Kant susținea că dreptatea unei acțiuni este decisă nu
prin consecințele ei, ci prin conformarea ei cu regula morală, cea care tinde să
devină lege universală.80 O acțiune se definește ca bună numai dacă ea tinde să
devină regulă generală, adică să devină o lege urmată de toți. Cu o condiție însă: ca
ea să nu submineze obiectivul urmărit. De exemplu, scrie el, este rău să faci
promisiuni pe care nu le ții, pentru că dacă asta ar deveni practică generalizată, și
deci lege universală, atunci însăși instituția promisiunii ar fi subminată.81 (Este rău
ca arhitect să oferi clientului proiecte de arhitectură făcute la minima rezistență a
calității profesionale, pentru că dacă asta ar deveni practica generalizată, ar
submina însăși instituția proiectului de arhitectură. Este rău ca profesorii de la
școala de arhitectură să dea note de trecere tuturor studenților, chiar și celor care
nu au participat suficient la atelierul de proiectare și au proiecte lipsite de orice
calitate, pentru că dacă asta ar deveni practică generalizată, ar submina însăși
instituția educației de arhitectură.) Legea morală este mereu în facere și fiecare
dintre noi este responsabil, prin ceea ce face, pentru ea.
Kant este principalul filosof al deontologiei, etica bazată pe reguli.82 Etica "datoriei
morale" este o etică deontologică pentru că definește moralitatea unei acțiuni prin
condiția respectării unui cod moral.83 Ea se bazează pe conformarea indivizilor la
reguli convenite de comun acord între ei, mai degrabă decât pe formarea de
caractere virtuoase, care să asigure aprioric moralitatea indivizilor.84 Etica datoriei
morale nu este o etică a virtuții personale, ci una a codurilor etice comun acceptate.
"Datoria morală" este un concept care a fost invocat în arhitectură, mai ales în
legătură cu programele de arhitectură sociale. La începutul secolului al XIX-lea, de
exemplu, când industrializarea a produs în orașe condiții de locuit insalubre, sarcina
morală a îmbunătățirii acestor condiții a fost asumată de persoane sau instituții
particulare – industriași bogați și societăți filantropice (adesea ultimele fiind
78 Malik, op.cit., pp.204-205; Duignan (ed.), op.cit., pp.91-93

80 Duignan (ed.), op.cit., p.xiv
81 ibid., pp.xv, 94-95
82 ibid., p.xiv
83 Van de Poel și Royakkers, op.cit., p.101
84 Junker-Kenny, ibid., p.12
29
animate de soțiile primilor). Câțiva patroni de fabrici mai luminați, invocând datoria
morală, au promovat construirea de locuințe decente pentru angajații care
munceau pentru ei. Așa a început să se contureze conceptul de locuire socială
modernă.85
Totuși, în ciuda faptului că acești patroni făceau un lucru bun, este discutabil, în
sensul moralității definite de Kant, dacă acțiunea lor era una propriu-zis morală.
Datoria morală kantiană se referă la alegerea pe care o face liber un individ fără să
își servească nici măcar colateral propriile interese, ba chiar contra propriului
interes, sau măcar în indiferență totală față de propriul avantaj. Pentru patronii de
fabrică, binefacerea locuințelor muncitorești se întorcea și asupra lor și a afacerii
lor. Locuințele muncitorești astfel construite erau destinate elitei muncitorimii, iar
pentru patroni ele erau un mod de a recruta și păstra mâna de lucru calificată. Mai
mult, tipologiile arhitecturale de case unifamiliale reproduceau funcțional relațiile
din familia burgheză, fiind de fapt și un instrument de presiune moralizatoare
asupra familiilor muncitorești, ce impunea paternalist valorile familiale și modul de
viață burghez. Nu în ultimul rând, locuirea în noile locuințe țintea la dizolvarea
culturii proletare colective, care se dezvoltase spontan în locuințele muncitorești
inițiale, fie ele și insalubre, o cultură a solidarității specific muncitorească,
periculoasă pentru ordinea socială stabilită.86 Cu alte cuvinte, în cazul locuințelor
muncitorești patronale, "datoria morală" invocată de patroni nu era regula morală
"bună" după definiția lui Kant, care tindea să devină morala universală prin
consens, ci mai degrabă o morală ce contribuia la întărirea ierarhiei sociale și
accentuarea segregării de clasă.
• morala conștiinței de clasă
Un alt aport al gândirii Iluministe a fost ideea că nimic nu este fixat odată pentru
totdeauna și că toate fenomenele trebuie înțelese în devenirea lor istorică. Filosoful
german Georg Hegel (1770-1831) a fost cel care a introdus ideea înțelegerii istorice
a cunoașterii.87 Pentru el, istoria omenirii era istoria progresului conștiinței
libertății.88 Apare astfel ideea esențialmente modernă de progres, ideea că orice
schimbare istorică se face în principiu spre mai bine. Evoluția istorică nu mai este
privită ca o transformare neutră, ci devine în sine un fapt valorizat pozitiv.
85 v. Dana Vais, Locuire, Universitatea Tehnică din Cluj, 1997, pp.133-135

86 Ursula Paravicini, Habitat au féminin, Presses Politechniques et Universitaires Romandes, Lausanne, 1990, citată
în: ibid., pp.130, 134
88 ibid., p.216
30
Ideile de istoricitate și progres au fost preluate de filosoful anglo-german Karl Marx
(1818-1883). Specific gândirii marxiste a fost faptul că el a considerat progresul
economic ca determinant pentru devenirea istorică a societății și a încercat să
explice toate ideile, inclusiv cele etice, ca produse ale stadiului economic atins de o
anumită societate. Pentru Marx, etica era doar un produs secundar al relațiilor
economice și de clasă. Clasa conducătoare, observa el, își impune întotdeauna
regulile ei. În feudalism, virtutea însemnase loialitatea vasalului față de feudal.
Societățile capitaliste, datorită nevoii de forță de muncă mobilă și de piețe în
expansiune, au impus ca valoare supremă libertatea, dar și aceasta a rămas
dependentă de clasa socială; pentru muncitori, singura libertate posibilă era doar
aceea de a-și vinde munca. În capitalism, moralitatea, legea și religia sunt doar niște
prejudecăți burgheze, care servesc interesele burgheziei, susținea Marx.89
În ciuda poziției oarecum marginale a moralei în raport cu determinismul economic

în gândirea lui Marx, el folosește totuși un ton moralizator pentru a condamna
mizeria pe care capitalismul o impune clasei muncitoare, mizerie pe care el a
cunoscut-o direct, fiind contemporan cu slum-urile revoluției industriale din Anglia
și martor al exceselor capitalismului primitiv. În opinia lui, doar apariția societății
comuniste, care ar aboli proprietatea privată și diferențele de clasă, ar putea
rezolva nedreptatea socială. O societate fără clase sociale ar înlocui moralitatea ca
interes al clasei dominante cu o moralitate pur și simplu umană, care ar fi în
interesul tuturor. Problema, observa el, este însă că teoria nu servește la mare
lucru; ea trebuie pusă practică. "Filosofii nu fac decât să interpreteze lumea în fel și
chip, dar important este să o schimbi" – aceasta este concluzia celebră a lui Marx. 90
Schimbarea lumii înseamnă revoluție, progresul radical. Marx afirmă astfel
îndreptățirea etică a schimbării sociale revoluționare, cu justificarea
(nedemonstrată de el altfel decât teoretic-speculativ) că schimbarea se va face în
mod necesar spre mai bine. Practica societăților comuniste reale a oferit însă
acestei teorii experimentări variate care nu au confirmat-o.
Regimurile comuniste s-au legitimat, printre altele, revendicându-se de la teoria lui

Marx. Ele au predicat o etică egalitară, susținând că este imoral ca unii oameni să
aibă mai mult decât alții, că toți trebuie aduși la numitorul comun al clasei
proletariatului. Înlocuind comandamentului moral "să nu furi" cu morala dreptății
sociale, o redistribuire masivă de avuție s-a petrecut în aceste societăți. Etica
egalitaristă nu a funcționat însă cu adevărat până la capăt, pentru că tocmai cei care
o predicau – membrii elitei comuniste – s-au considerat pe ei înșiși deasupra ei și
deasupra celorlalți oameni. Experiențele societăților comuniste i-au dat dreptate
lui Marx, dar nu în sensul că au demonstrat virtuțile comunismului, ci prin faptul că

90 ibid., pp.101-103
31
au confirmat observația sa că moralitatea este doar o prejudecată impusă de
"clasa" la putere.
• etica superiorității amorale
Morala în sens tradițional e doar o prejudecată, afirma și filosoful german Friedrich

Nietzsche (1844-1900). Nu ne aflăm oare acum în pragul unei perioade de totală
reconsiderare a valorilor, o perioadă care s-ar putea numi "extra-morală"?91 – se
întreba el în Dincolo de Bine și de Rău (1886). A ieși din morala comună și a o privi
din exterior este de altfel logic, dat fiind că nicio reconsiderare a unui sistem de
valori nu se poate face din interiorul acelui sistem, ci numai dinafara sau, și mai
bine, de deasupra lui.
Ideea că unii oameni sunt deasupra altora și că ei pot depăși regulile morale
comune a fost una dintre cele mai influente teze ale lui Nietzsche. Toate valorile
pot fi reconsiderate, afirma el, pentru că "Dumnezeu e mort".92 Nietzsche ataca
astfel în primul rând tradiția morală creștină, despre care scria că este o "moralitate
a sclavului"; a face o virtute din umilință și sărăcie și a oferi și celălalt obraz în loc să
lupți este morala omului slab și demn de dispreț, care are resentimente față de
tăria, mândria și auto-afirmarea celui puternic, scria el. O astfel de etică a
resentimentului93 nu face decât să submineze capacitatea umană de a atinge cele
mai mărețe și nobile realizări. Ceea ce trebuie în schimb susținut, credea el, este
"voința de putere" a "Omului Superior", sau Supraomul – der Übermensch, care se
ridică deasupra moralității comune și este așadar "dincolo de bine și de rău". 94
Supraomul este "sens al pământului" 95 și "țelul ființei tale".96 El este capabil să-și
determine singur valorile, fără aprobarea omului comun, care nu este decât "acel
ceva ce trebuiește depășit".97 Pentru Nietzsche, Omul Superior este omul creator.
"Creatorii de valori fost-au mai la-nceput popoarele, apoi doar indivizii", 98 afirma
el. Omul creator nu poate fi dizolvat în colectivitate, el este neapărat creatorul
individual.
91 Friedrich Nietzsche, Beyond Good and Evil. Prelude to a Philosophy of the Future, transl. Walter Kaufmann,
Vintage Books, New York, 2010 (e-book), p.56
92 Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, Trad. Victoria Ana Tăușan, Edinter, București, 1991, p.321
93 Gilles Deleuze, Nietzsche et la philosophie, Presses Universitaires de France, Paris, 1962 (7e édition 1988), pp.11,
224
94 Duignan (ed.), op.cit., pp.103-104;
95 Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, p.11
96 ibid., p.68
97 ibid., p.221
98 ibid., p.65
32
O afirmare fără precedent a conștiinței libertății individuale în fața determinărilor
morale tradiționale, comune, a avut loc în secolului al XX-lea, odată cu
modernizarea societăților tot mai în profunzime și la scară de masă. Omul nu mai
este acum determinat de niciun țel ultim al existenței – după cum susținea scriitorul
existențialist francez Jean-Paul Sartre (1905-1980); "existența precede și
condiționează esența".99 Oamenii au devenit absolut liberi să aleagă ce e bine și ce
e rău, credea Sartre. El înțelegea totuși această condiție etică a libertății individuale
nelimitate, paradoxal, ca pe o limitare: omul este "condamnat la libertate", scria
el.100 Libertatea absolută aduce cu sine și faptul că omul devine, vrea sau nu vrea,
și singurul responsabil pentru acțiunile sale.101
Există însă o diferență între a fi cu totul dincolo de bine și de rău și a avea libertate
totală să alegi între bine și rău. În primul caz, tema moralității nu ne privește:
suntem înafara moralei, suntem amorali. În al doilea caz ne punem problema
moralității, așa cum o știm, și suntem responsabili din punct de vedere moral; în
funcție de ce alegem, în raport cu valorile etice existente, putem fi morali sau
imorali. Întrebarea care se poate pune este: există oare situații în care o poziție
amorală să fie (moralmente) legitimă? Există situații în care să ai suficientă putere
și superioritate asupra celorlalți pentru a-ți impune în mod îndreptățit, în fața lor,
propriile valori? Sau chiar situații în care problema morală – ce este bine sau rău,
conform valorilor celorlalți – să nici nu se pună?
Este o întrebare relevantă în domeniul arhitecturii. Arhitectul ia deseori decizii în

care stabilește ce este bine sau rău pentru alții. El este expert într-un domeniu în
care ce e bine și ce e rău se definește într-un mod cu totul specific, într-o sferă a
competenței tehnice și estetice, dincolo de judecata omului obișnuit despre ce
poate fi bine sau rău. Este un fapt și că arhitectul se imaginează pe sine ca pe un
creator de spațiu, care schimbă lumea, un fel de Dumnezeu al spațiului construit,
superior oamenilor comuni în această privință; "arhitectul ca demiurg" este o
imagine de sine bine instalată în mentalul profesional, după cum reiese dintr-un
studiu recent.102 Când arhitectul se prezintă astfel – ca expert suprem în arta
construirii – el revendică dreptul ultim de decizie asupra spațiului altora, în numele
valorilor tehnice și estetice ale profesiunii sale, chiar și atunci când valorile
oamenilor comuni ar putea susține soluții opuse celor pe care le propune el. Au
arhitecții și urbaniștii dreptul moral de a proiecta case și infrastructuri urbane
cărora oamenii afectați de ele li se opun? Au unii oameni dreptul de a lua hotărâri
99 Jean-Paul Sartre, L'être et le néant. Essai d'ontologie phénoménologique, Éditions Gallimard, Paris, 1943, p.484
100 "condamné à être libre"; ibid., p.164
101 ibid., passim
102 Dan Chiribucă, Șerban Țigănaș (coord.), Arhitect în România. Studiu de fundamentare a politicilor naționale
pentru arhitectură, Ed. Eikon, Cluj, 2010, pp.31, 182
33
care influențează viața altora, în numele faptului că sunt experți și că ei știu mai
bine, cu certitudine științifică, tehnică și estetică, ce este mai bine pentru ceilalți?
• etica aplicată
Nimic nu scapă până la urmă judecăților morale, nimic din ceea ce implică relațiile
între oameni. Chiar dacă suntem în situații de relații specifice, ce decurg din
exercitarea profesiunii, situații imposibil sau greu de rezolvat prin morala comună,
în orice relație interumană există totuși o formă de etică. Sarcina de a rezolva aceste
situații contemporane de relații etice specifice, într-o lume complicată de
specializările de tot felul, revine eticii aplicate.
Etica aplicată a devenit din anii 1960 și 1970 încoace de departe cel mai influent
domeniu al eticii, afirmă Ghidul de Etică Britannica.103 Etica aplicată se referă la
transpunerea eticii normative (ce este bine, sau ce ar trebui să facem ca să fie bine,
dintr-o perspectivă generală) la diverse probleme practice. Drepturile omului,
egalitatea de rasă și de gen, protecția minorităților sau protecția socială, grija
pentru mediu sau grija pentru tratamentul animalelor sunt exemple de principii de
etică aplicată.104 Un subiect de etică aplicată care intersectează sfera de interes a
arhitecturii și urbanismului este de exemplu asigurarea dreptului universal la o
locuință decentă.
Un alt exemplu de subiect de interes pentru noi este responsabilitatea morală a

dezvoltării tehnologice. Întrebarea care se poate pune este dacă tehnologia are o
dimensiune morală din capul locului, sau dacă ea este doar un instrument, a cărui
valoare morală depinde de modul în care este folosit. Are activitatea științifică și
tehnologică o dimensiune morală în sine, sau este moralmente neutră? Poate fi
vinovat un specialist care inovează o tehnologie și o aplică benefic pentru faptul că
altul i-ar putea folosi invenția în mod malefic?
Ibo van de Poel și Lambèr Royakkers, profesori olandezi de etică în domeniile

inginerești, consideră de exemplu că ingineria este în sine motivată pozitiv din
punct de vedere moral, pentru că scopul ei este, prin definiție, să schimbe lumea în
bine.105 Și arhitecții gândesc la fel, că arhitectura este prin definiție arta și
tehnologia de a schimba spațiul în bine, că arhitectura este deci în sine ceva bun.
103 Duignan (ed.), op.cit., p.xvi

104 ibid., pp.152-156
105 Van de Poel și Royakkers, op.cit., p.11 (Van de Poel și Royakkers predau etică la Technische Universiteit Delft și
Technische Universiteit Eindhoven.)
34
Totuși, domeniul practicii de arhitectură este altceva decât domeniul arhitecturii.
Practica unui domeniu în sine bun nu este neapărat și garantat bună.
Moralitatea practicii profesionale trebuie de aceea explicitată și garantată formal,

prin coduri de legi și norme deontologice, care reglementează relațiile interumane
specifice pe care le produce acea practică. Am văzut de altfel că primele deontologii
au apărut încă din antichitate. Vitruviu arăta cum trebuie să se comporte just și
onest un arhitect virtuos. Am văzut însă și că există o diferență între o etică a virtuții
și o etică deontologică și de contract, adică între moralitatea garantată prin
calitățile intrinseci ale persoanei și moralitatea garantată prin reguli convenite de
comun acord. Aristotel observa că ceea ce este "just prin natură" poate să difere
față de ceea ce este "just prin lege".106 "Etic" și "legal" înseamnă două lucruri
diferite, iar etica este mai cuprinzătoare decât legalitatea.107 Chiar și legile și
reglementările specifice pot fi citite diferit, în litera sau în spiritul lor, în funcție de
virtutea celui care le citește.
Profesoara de etică Maureen Junker-Kenny observa că recent are loc o revenire în

atenție a "eticii virtuții". Este un tip de etică ce vrea să depășească tot ceea ce poate
fi considerat ca deficiență a concepției iluministe despre morală, și anume:
individualismul, înțelegerea eticii ca legislație – etica centrată pe legi și reguli,
precum și existența unor criterii universale de evaluare, care sunt independente de
situarea unei persoane într-un context particular sau într-o comunitate.108 Eticianul
Bruce Macfarlane, de exemplu, susține că în cercetare "teoria virtuții" trebuie
promovată cu precădere, adică trebuie să se identifice și să se cultive excelențele
de caracter, mai degrabă decât să se aplice principii depersonalizate, definite
printr-un ghid moral instituit. Oamenii trebuie să ia decizii, spune el, iar ele nu se
pot baza întotdeauna doar pe raționamente abstracte.109 Niciun cod de etică nu
poate funcționa fără să fie interpretat de un individ prin prisma propriului sistem
de valori – observa el.110 În plus, regulile scrise acționează cumva negativ, sunt mai
ales reguli pentru ceea ce nu trebuie să facem, pe când cultivarea virtuților este o
atitudine etică eminamente pozitivă.111 Aplicată la etica cercetării, "teoria virtuții"
presupune cultivarea pozitiv-activă a virtuților intelectuale ale cercetătorului:
curiozitatea, creativitatea, rigoarea intelectuală, discernământul. Iar în final, dacă
avem aceste calități – afirmă cam vag Macfarlane – ne vom putea baza judecățile
morale pur și simplu pe un "simț" despre ce e bine și ce e rău.112

109 Macfarlane, op.cit., p.34
110 "No code of ethics can operate without being interpreted by the individual through their own value system."
ibid., p.32
111 ibid., pp.35-36
112 ibid., p.37
35
În ciuda acestei pledoarii, rămânem totuși confruntați cu dilema fundamentală:
este moralitatea acțiunilor umane asigurată prin excelențe de caracter, sau prin
principii morale depersonalizate? Suntem morali pentru că integritatea și
corectitudinea ne sunt înscrise în identitatea noastră, o dată pentru totdeauna, prin
educație, și astfel, cine e moral este pur și simplu așa pentru că așa a fost el sau ea
format(ă)? Sau suntem corecți pentru că deliberăm cu noi înșine de fiecare dată
când ne confruntăm cu o alegere și decidem de fiecare dată ce e corect după reguli,
pentru că am făcut un contract cu societatea sau colectivitatea din care facem
parte, să fim corecți și să îi respectăm regulile, să facem numai ceea ce e considerat
de toți, în consens, că e moral?
Cred că opțiunea cea mai bună în fața acestei dileme este să nu optăm deloc între
cele două alternative, ci să le considerăm pe amândouă la fel de necesare. Dacă
istoria ne învață ceva, este că reducționismele explică prea puțin din ideile și
comportamentul uman. Respectarea regulilor societății și cultivarea esenței bune
a omului funcționează bine numai împreună. E foarte frumos și bine să ne bazăm
pe virtuțile oamenilor; dar e și mai bine să existe și principii abstracte, formalizate
prin reguli obligatorii, care stabilesc limite clare pentru ceea ce e admis să se facă
și care enunță explicit ce nu e permis să se facă. Formarea virtuților personale și
interiorizarea codurilor de comportament comune fac parte amândouă din
educația arhitectului cercetător.
Însă niciuna dintre variante – etica virtuții vs. etica deontologică – nu ne scutește
de responsabilitatea alegerii noastre. Virtutea personală și excelențele de caracter
se cer confirmate de fiecare dată când avem de ales și alegem să facem ceea ce e
moral. Iar când respectăm un cod moral sau o lege, deși ar putea părea că doar
aplicăm o formulă fără să ne implicăm responsabilitatea personală, în realitate
deliberăm de fiecare dată, pentru că și codurile se adaptează prin aplicare și se cer
reconfirmate de fiecare dată când alegem să le respectăm.
36
3.
Plagiatul
și încălcarea dreptului de autor
În capitolul anterior am prezentat pe scurt câteva momente din istoria eticii,

evidențiind anumite teme relevante și pentru domeniul care ne interesează pe noi
aici – cel al eticii cercetării în arhitectură. În cele ce urmează vom aborda subiecte
de actualitate ale eticii aplicate la sfera arhitecturii și a cercetării ei.
Începem cu plagiatul pentru că el apare azi ca unul dintre cele mai actuale subiecte.
Deși este o formă foarte particulară de încălcare a eticii cercetării, plagiatul a ajuns
în prezent un subiect major și central datorită amplificării recente a fenomenului și
totodată a vizibilității sale în sfera publică. Atât amplificarea cât și vizibilitatea
plagiatului se datorează dezvoltării recente a tehnologiei digitale și a Internetului,
care au simplificat foarte mult modul de a copia, dar în același timp și modul de a
demasca frauda copierii și de a o face publică.
În capitolul de față vom discuta despre plagiat și încălcarea dreptului de din

perspectivă generală, urmând ca în capitolele următoare să abordăm mai concret
aceste subiecte, mai întâi în sfera cercetării academice, apoi în particular în sfera
cercetării și practicii de arhitectură.
37
• definirea plagiatului
Să plagiezi înseamnă să faci preluări dintr-o lucrare elaborată de altcineva,
păstrând identic sau cu modificări neesențiale forma de expresie originală, fără a
indica explicit și precis sursa respectivă, lăsând să se înțeleagă că acele preluări îți
aparțin, total sau parțial.
Etimologia latină poate fi lămuritoare: în antichitatea romană, plagiarii erau pirați

care răpeau copii; când plagiezi, furi într-un fel "copilul" minții altcuiva.1 Plagiatul e
o formă de trișare, de minciună, de înșelăciune, de fraudă, de parazitare. Pentru un
mediu cultural, academic sau profesional, plagiatul poate deveni o plagă – o boală
contagioasă, o epidemie care se răspândește necontrolat, dacă nu se dezvoltă
anticorpii corespunzători.
Plagiatul este o formă de furt, pentru că plagiatorul ia în mod abuziv ceva de la

altcineva, și anume ia un "obiect" creat de acel altcineva. Că "obiectul" nu este
întotdeauna material și palpabil face doar problema posesiunii lui mai complicată,
dar nu o eludează. Plagiatul este o formă de a-i încălca autorului original dreptul de
proprietate asupra creației sale.
Ca orice formă de proprietate, dreptul autorului este apărat de lege. O incursiune

în textele legislației care reglementează proprietatea intelectuală și buna conduită
în cercetare ne va face să înțelegem mai bine ce înseamnă în general încălcarea
dreptului de autor și ce înseamnă în special plagiatul. Trebuie subliniat însă de la
bun început că se face adesea confuzie între aceste două lucruri care sunt de fapt
diferite. Există moduri de a încălca dreptul de autor care nu sunt acte de plagiat.
Altfel spus, plagiatul este un caz particular de încălcare a dreptului de autor.
• o distincție importantă:
încălcarea dreptului de autor și plagiatul
Dacă, să zicem, eu aș pregăti o carte despre etica cercetării în arhitectură, aș citi

lucrarea recentă a unui alt autor pe o temă asemănătoare și aș reproduce identic
pagini întregi din ea, fără să îl indic explicit pe respectivul autor ca sursă, aș comite
un plagiat. Dar dacă recunosc preluarea și indic foarte clar cu ghilimele în cartea
mea toate segmentele (consistente) preluate identic din cartea lui, atunci nu
1 Gordon Harvey, Writing with Sources. A Guide for Harvard Students, Second Edition, Hackett Publishing Co.,
Indianapolis/Cambridge, 2008, http://isites.harvard.edu/fs/docs/icb.topic930980.files/WritingWithSources.pdf
(accesat 30 noiembrie 2014), p.29
38
plagiez. Și totuși îi încalc și în acest al doilea caz dreptul de autor, pentru că îi
folosesc textul într-un mod care l-ar putea priva de anumite beneficii de pe urma
lui. Cum anume? De exemplu, poate că unii cititori interesați de subiect nu vor mai
cumpăra cartea lui, pentru că au apucat să o cumpere pe a mea și au observat că
ideile și textele lui cele mai bune le-am redat eu deja extensiv acolo, deci ei le-au
plătit o dată – mie. Prin urmare, chiar recunoscând preluarea și evitând plagiatul,
totuși l-am furat pe celălalt autor, l-am privat de niște beneficii cât se poate de
materiale ale muncii lui.
Dreptul de autor nu e doar moral – acela de a primi recunoașterea meritului de a fi

creatorul intelectual al operei – adică dreptul pe care îl uzurpă plagiatul. Dreptul de
autor are și o latură patrimonială, aceea de a asigura autorului accesul exclusiv la
beneficiile materiale ale muncii sale. Ce aș fi putut face, de exemplu, dacă aș fi avut
totuși nevoie, pentru ca să-mi argumentez propria cercetare, de segmente ceva mai
mari de text și de ilustrații din cartea lui? Corect ar fi fost să îl rog să îmi acorde
dreptul de utilizare (copyright) pentru acele fragmente, iar el avea la rândul lui
dreptul să îmi ceară chiar bani pentru ele – ceea ce totuși, trebuie spus, de multe
ori nu se întâmplă; cercetătorii se ajută între ei. Dar se poate întâmpla chiar și asta,
dacă, de exemplu, autorul și-a cedat dreptul de autor persoanei juridice care l-a
publicat – editură, revistă, fundație sau altă instituție, care se finanțează printre
altele și din vinderea către terți a acestor drepturi de utilizare pentru produsele
intelectuale al căror copyright îl dețin.
Să dau un exemplu din proprie experiență: în 2012 am scris un articol despre

arhitectul Martin Pinchis.2 Căutând date despre el, am descoperit că publicase niște
articole în revista californiană Arts & Architecture în anii 1960, ba chiar că unul din
numerele revistei avea un desen de-al lui pe copertă. I-am scris celui care fusese pe
atunci redactorul șef al revistei, David Travers (am găsit date de contact pe Internet,
pe site-ul revistei – site mai există și azi, revista nu3) rugându-l să-mi acorde dreptul
de a reproduce imaginea copertei în articol și cerându-i articolele lui Pinchis ca să
le citesc. Domnul Travers a fost foarte amabil și mi-a trimis articolele, plus acordul
de a reproduce imaginea copertei în articolul meu în Arhitext, cu menționarea
sursei. În articolele lui Pinchis am descoperit însă alte desene ale lui și i-am mai scris
o dată domnului Travers cerându-i voie să mai folosesc încă trei ilustrații de acolo.
Domnul Travers mi-a răspuns la fel de amabil și mi-a dat voie să le folosesc și pe
cele trei în plus, dar de data aceasta a mai adăugat că mă informează că de obicei
cere bani pentru copyright și că dacă voi mai dori altele în plus de-acum încolo să
am în vedere 100$ pe pagină. I-am mulțumit frumos și altele nu am mai dorit.
2 Dana Vais, "Utopie în era pre-ecologistă: Martin Pinchis", Arhitext nr 4/2012, pp.33-37,
http://www.arhitext.com/dana-vais-utopie-in-era-pre-ecologista-martin-pinchis/ (accesat 26 noiembrie 2016)
3 Arts & Architecture, http://www.artsandarchitecture.com
39
Există deci două drepturi distincte ale unui autor: unul moral, de a fi recunoscut ca
sursă originală a unei creații, drept pe care nu îl pierde niciodată; și unul
patrimonial, de a deține în proprietate creația respectivă ca instrument lucrativ,
drept pe care îl poate ceda. (În exemplul de mai sus, deși proprietarul moral al
desenelor era Martin Pinchis, deținătorul copyright-ului este David Travers.) Este
prima distincție importantă care trebuie făcută. O diferență importantă este și că
protecția dreptului patrimonial – copyright-ul – are limite, pe când protecția
dreptului moral nu. Totul este protejat moral. Avem dreptul să folosim sau nu avem
dreptul să folosim produsul intelectual al altcuiva, sau părți din el, după caz; dar să
indicăm clar cine e autorul și să indicăm sursa a ceea ce am preluat, atunci când
preluăm, deci să respectăm dreptul moral de autor, este întotdeauna obligatoriu,
fără excepție.
Dualitatea moral / patrimonial este recunoscută încă din articolul 1 al legii nr.
8/1996,4 care reglementează dreptul de autor și drepturile conexe, articol ce
precizează că dreptul de autor privește "atribute de ordin moral și patrimonial"
(s.n.). Așadar putem încălca legea în două moduri distincte: putem plagia, adică să
furăm calitatea de autor; sau putem abuza dreptul de utilizare, adică furăm
beneficiile materiale ale unui produs intelectual ce aparține altcuiva.
• ce protejează și ce nu protejează legea dreptului de

autor, sau distincția dintre idee și expresia ei
Ceea ce protejează legea este numit în mod generic "creația intelectuală": "opere
literare, artistice și științifice" și "alte opere de creație intelectuală". Spre sfârșitul
listei care explicitează ce înseamnă asta mai precis, apare și arhitectura, în
formularea: "operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice
ce formează proiectele de arhitectură".5
4 toate citatele din "Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe" sunt preluate aici din textul
actualizat în 2015 (legea a fost actualizată de vreo douăsprezece ori din 1996 până în prezent, prin legile: L nr.
146/1997 ; L nr. 285/2004 ; O.U.G. nr. 123/2005 ; O.U.G. nr. 190/2005 ; Dcz nr. 571/2010 ; L nr. 202/2010 ; L nr.
71/2011 ; O.U.G. nr. 71/2011 ; L nr. 76/2012 ; L nr. 187/2012 ; L nr. 255/2013 ; L nr. 53/2015 ; L nr. 210/2015 ; L nr.
261/2015); http://www.dpvue.com/legislatie/legea-nr-81996-privind-dreptul-de-autor-si-drepturile-conexe-
actualizata/ (accesat 16 iulie 2016)
5 Articolul 7: "Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar,
artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea
şi destinaţia lor, cum sunt: a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice
alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator; b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar
fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice; c)
compoziţiile muzicale cu sau fără text; d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi
pantomimele; e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale; f) operele fotografice, precum
şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei; g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar
40
Pentru că cercetarea de arhitectură folosește și alte medii de expresie decât strict
piesele de proiect și construcția fizică din practica profesională de arhitectură, pe
noi aici ne privesc și celelalte precizări ale legii cu privire la ce obiecte de "creație
intelectuală" protejează ea, și anume: orice fel de scrieri sau prezentări orale,
publicistice sau științifice (articole de revistă, cărți și capitole de cărți, cursuri
universitare, conferințe etc.), opere plastice, grafice, fotografice sau video – toate
aceste medii putând fi folosite în cercetarea de arhitectură.
Poate și mai interesant este însă de comentat ceea ce NU protejează legea – care
sunt "limitele exercitării dreptului de autor".6 Dacă este destul de clar, de exemplu,
că ar fi ilegal să copiez pagini întregi din Manfredo Tafuri și să le inserez pur și simplu
lucrării mele sau, mai rău, să pretind în mod infam că eu am scris acele pagini
copiate, este mult mai puțin clar care e mai precis limita până la care pot folosi
totuși textul lui. Pot oare să preiau ideile lui Manfredo Tafuri, să mă inspir, la modul
general, fără reproduceri textuale identice?... Ei bine, da (indicându-l ca sursă
bineînțeles). Și nu este firesc să pot face asta? Nu tocmai pentru cei ca mine, pentru
toți cei care cercetează istoria și teoria arhitecturii moderne, și-a enunțat Tafuri
ideile?
Dacă generalizăm: nu se scriu oare cărțile, în general, tocmai pentru a oferi ceva
celor care le citesc? Ei bine, trebuie să existe ceva ce se dă prin creația intelectuală,
ce se oferă spre binele comun; trebuie să existe o plusvaloare dincolo de orice fel
de proprietate individuală egoistă, altfel societatea nu ar deveni mai inteligentă și
mai bună, iar activitatea intelectuală nu ar avea niciun rost. Valoarea activității
intelectuale nu are de fapt nicio legătură cu valoarea câștigului patrimonial pe care
îl aduce autorului; e o valoare pe cu totul alt plan. Și paradoxal (sau poate că nu)
tocmai această valoare, mai mare și mai importantă, NU este înconjurată de niciun
zid de apărare legal.
Conform texului de lege, "ideile, teoriile, conceptele" conținute într-o operă "nu
pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor". Cum trebuie înțeles acest
fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica
sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări
practice; h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de
arhitectură; i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în general; j)
operele de artă digitală." (Legea 8/1996, actualizată 2015)
6 Articolul 9: "Nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor următoarele: a) ideile, teoriile, conceptele,
descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile,
conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; b) textele oficiale
de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora; c) simbolurile oficiale ale
statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna,
ecusonul şi medalia; d) mijloacele de plată; e) ştirile şi informaţiile de presă; f) simplele fapte şi date." (Legea
8/1996, actualizată 2015)
41
lucru?... Unde trece linia între ceea ce pot lua de la alții și ce nu? Unde trece linia
între ceea ce autorul unui produs intelectual oferă generos societății și ceea ce face
el pentru propria bunăstare și glorie? (Și această interogare va fi foarte interesantă
în cazul în care vorbim despre arhitecți, a căror creație are în mod explicit o dublă
identitate, de produs cultural și de serviciu comercial.)
Răspunsul este din nou legat de distincția moral-patrimonial. Pot să copiez din
lucrările altora orice idee, și chiar mici formulări textuale sau imagini ca atare, dar
numai cu condiția să recunosc și să indic de la cine și de unde le-am preluat (deci să
acord creditul moral creatorului-sursă). De asemenea, trebuie ca preluările să fie
de o dimensiune rezonabilă (deci să nu abuzez de dreptul patrimonial al creației
altuia). Nu am voie însă în niciun caz să fac preluări identice uitând de autorul
adevărat, prezentându-le deci implicit ca și cum ar fi ale mele. De asemenea nu am
voie să preiau o cantitate mare din textele altui autor (deci o parte de operă cu
implicație patrimonială semnificativă), chiar dacă îi acord autorului respectiv
creditul moral și indic sursa. Însă după ce am respectat aceste condiții
fundamentale de corectitudine, e dreptul meu să fac apoi cu acele idei tot ce doresc
și ce pot eu. Odată ce le asimilez și le transform, prin propriile mele formulări, și le
integrez în propriile mele argumentații și raționamente, ideile devin ale mele.
De exemplu, Andrea Branzi se folosește de conceptul de "modernitate lichidă" al

sociologlui Zygmunt Bauman – pe care-l citează corect – pentru a-și clarifica
propriul concept de "modernitate slabă și difuză", în mare parte similar.7 E greu de
zis dacă conceptul lui Branzi ar fi avut aceeași claritate fără clarificarea adusă de
referința la Bauman; posibil că da, poate nu. Dar este cert că Bauman a formulat în
mod original această idee a "lichefierii" societății cu conștiința că această idee va
fertiliza și gândirea altora și va ajuta la clarificarea altor idei. Pe Branzi cu siguranță
l-a inspirat și l-a ajutat. Nu există satisfacție mai mare pentru un autor decât să își
vadă ideile preluate și duse mai departe – împreună cu recunoașterea meritelor
sale inițiale, desigur. De altfel asta este chiar măsura valorii unei idei: cât de mult a
fost preluată de alții și i-a inspirat pe alții (de asta valoarea unei lucrări se măsoară
formal chiar în numărul de citări).
Deci ca să fie clar: legea nu interzice preluarea ideilor – nu are cum, ar fi absurd, că
atunci nici scrisul de idei n-ar mai avea rost. Ideile sunt contribuția oricărui autor la
patrimoniul intelectual comun, împărtășit de noi toți. Inspirați-vă din ideile altora,
pentru că tocmai de aceea au fost acele idei produse – pentru voi. Dar felul în care
7Andrea Branzi, Weak and Diffuse Modernity. The World of Projects at the Beginning of the 21st Century, Skira,
Milano, 2006, p.20; Zygmunt Bauman, Liquid Modernity, Polity Press, Cambridge, 2000 (Modernitatea lichidă, trad.
Diana Grad, Antet XX Press, 2000)
42
faceți preluarea trebuie să fie corect, cu indicarea cinstită a sursei și într-o formă
asimilată și reinterpretată de propria voastră gândire.
Legea mai specifică și alte situații în care nu se poate invoca dreptul de autor pentru
a interzice utilizarea.8 Este de exemplu permisă reproducerea imaginii unei opere
de artă sau arhitectură amplasate permanent în locuri publice, dacă este făcută cu
mijloace care nu vin "în contact direct cu opera", și dacă reproducerea nu se face
cu scopuri comerciale. Pot, de exemplu, să fotografiez o sculptură sau o instalație
expusă într-o piață sau alt spațiu public și apoi să folosesc acele fotografii ca
ilustrații într-o lucrare proprie, sau să fac chiar o reproducere în trei dimensiuni a
acelei sculpturi sau instalații, privind-o de la o distanță – cu condiția să nu
comercializez acele fotografii sau copia respectivă. Îmi este totuși interzis să fac
acea copie în trei dimensiuni prin tehnica mulajului sau prin scanare 3D, pentru că
sunt tehnici prin care aș intra "în contact direct" cu sculptura-instalație. Îmi este de
asemenea interzis să vând reproduceri (desenate, fotografice, sculptate sau de
orice fel) ale unei opere de artă aparținând altcuiva, dacă ele au ca subiect principal
chiar acea operă și dacă le comercializez; autorul acelei opere este și proprietarul
imaginii ei și este singurul care o poate exploata comercial în acest fel. Legea mai
explicitează faptul că astfel de reprezentări și reproduceri după opere de artă se
pot face totuși "în cadrul instituțiilor de învățământ și cu scopul precis al
învățământului, fără niciun scop comercial".
În cazul arhitecturii: pot fotografia, de pe domeniul public, un obiect de arhitectură,

fără să cer voie arhitectului care l-a proiectat. Pot folosi acele fotografii într-o carte
sau un articol care îmi aparțin. Nu pot însă vinde în beneficiul meu cărți poștale cu
8 "CAPITOLUL VI: Limitele exercitării dreptului de autor. Articolul 33: (1) Sunt permise, fără consimţământul
autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă
publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să
nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor
judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică; b) utilizarea de scurte citate
dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor
justifică întinderea citatului; c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni
de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum
şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate
sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit; (...) f) reproducerea, cu excluderea
oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei
opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara
cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări şi
dacă este utilizată în scopuri comerciale; g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor
instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi
accesul publicului să fie fără plată; (...) i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul
expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de promovare
a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială.(...) (4) În toate cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), e), f),
i) şi la alin. (2) trebuie să se menţioneze sursa şi numele autorului, cu excepţia cazului în care acest lucru se
dovedeşte a fi imposibil; în cazul operelor de artă plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se
menţioneze şi locul unde se găseşte originalul." (Legea 8/1996, actualizată 2015)
43
fotografii despre opera altui arhitect, fie ea și vizibilă de pe domeniul public. Nu pot
nici reproduce acel obiect (să-mi fac o casă la fel, de exemplu) făcându-i releveu,
căci asta ar însemna contact direct cu opera. Aș putea face o construcție copiată
numai dacă, să zicem, aș construi-o cu titlu de exercițiu cu studenții în curtea școlii
(și am demola-o apoi, ca să nu beneficiem de pe urma ei altfel decât strict ca
exercițiu didactic). Lucrarea de față va dezvolta și mai detaliat subiectul specific al
dreptului de autor în arhitectură în capitolele 8 și 9.
Dacă ne referim la texte, legea permite "utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în
scop de analiză, comentariu sau critică, ori cu titlu de exemplificare", cu condiția ca
întinderea citatului să fie justificată de această utilizare. "Scurte extrase" sunt
permise și dacă sunt "destinate exclusiv învățământului" sau unor instituții publice
precum bibliotecile sau arhivele, dacă acestea funcționează fără scop lucrativ. De
altfel pentru biblioteci publice, în anumite situații bine justificate, este permisă
chiar și reproducerea integrală a unei opere, de exemplu pentru înlocuirea unui
exemplar de carte distrus.
Ne putem totuși pune întrebarea: ce înseamnă "scurt citat"? Exprimarea e vagă, iar
legea nu dă indicații cantitative precise, poate tocmai pentru că ce înseamnă "scurt"
e relativ. Ca să nu aibă probleme în justiție, unele edituri sau reviste pot impune pe
cont propriu autorilor care publică prin ele niște limite mai precise privind
dimensiunea preluărilor din alte surse. De exemplu, editura Routledge din grupul
editorial englez Taylor & Francis oferă în instrucțiunile adresate autorilor o limită
de maximum 50 de cuvinte a citatului extras dintr-un articol și de maximum 300 de
cuvinte la citatul extras dintr-o carte – nu pentru că aceste cifre ar fi scrise în vreo
lege, ci pentru că astfel au hotărât ei că s-ar măsura un citat rezonabil. Totuși, e clar
că astfel de cifre sunt de fapt arbitrare și că dimensiunea scurtă sau lungă a citatului
depinde foarte mult de contextul din care a fost scos și de cel în care este inserat.
În principiu, pentru determinarea dimensiunii maxime a unui citat se invocă
noțiunea de "utilizare onestă" – denumirea consacrată în limba engleză este "fair
use" – adică dimensiunea textului pe care îl preiau ar trebui să se justifice prin
modul în care îl folosesc (fac comentarii pe marginea textului, îl interpretez, e
material școlar și nu câștig bani etc.).
Se face o diferențiere și după vechimea sursei din care se poate extrage materialul
reprodus, iar aceasta este prevăzută de lege ceva mai precis. După principiile de
copyright valabile în Uniunea Europeană, adoptate și de legea românească,
lucrările sunt protejate încă 70 de ani după moartea autorului sau după prima
publicare. Nu pot face preluări extensive din textele lui Rem Koolhaas și chiar deloc
din ilustrațiile publicate în cărțile sale, fără să-i cer dreptul de utilizare, lui sau
editorului lui. Însă pot să extrag din textele lui Vitruviu ce și cât vreau (...cu condiția
să nu fie o traducere recentă, pentru că și traducerile sunt opere de autor).
44
Din nou trebuie să facem observația că toate aceste limitări – care țin de
dimensiune, de timpul scurs de la moartea autorului sau de modul ne-comercial de
folosire – se referă doar la partea patrimonială a dreptului de autor, la copyright.
Pentru latura morală a dreptului de autor nu există excepții; oricât de mic sau de
vechi textul reprodus, dacă nu indic explicit adevăratul autor, atunci plagiez.
În concluzie, legea protejează dreptul autorului asupra creației sale intelectuale,

dar o face în niște limite de dimensiune și timp. Însă legea NU protejează ideile, ci
doar expresia lor. Totul este să putem face această deosebire, iar asta nu este chiar
așa de ușor. Vom vedea în capitolul 9, de exemplu, analizând câteva cazuri de
"plagiat" (sau nu) în arhitectură, cum se face această distincție importantă între o
idee generală și expresia ei specifică în domeniul nostru.
• plagiatul ca faptă penală
Am văzut așadar că proprietatea intelectuală este o formă de proprietate în toată

regula, definită formal printr-o lege. Mai mult, această lege este una penală, ceea
ce înseamnă că încălcarea acestui drept de proprietate este o infracțiune. Condiția
penală se referă atât la proprietatea morală cât și la cea patrimonială. Legea are
două articole diferite pentru plagiat și pentru încălcarea dreptului patrimonial al
autorului (deși termenul de "plagiat" nu există ca atare în legea 8/1996 și apare
doar ca definiție: "fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, în întregime sau în
parte, opera unui alt autor şi o prezintă ca o creaţie intelectuală proprie").9 Plagiatul
nu este așadar pur și simplu o greșeală școlărească. Este o faptă gravă, care poate
fi acționată în justiție printr-o acțiune penală și se poate pedepsi, ca infracțiune,
chiar și cu închisoarea.
Și nu ar fi nimic exagerat. Dacă de exemplu plagiați o lucrare de diplomă, licență,

masterat sau doctorat, înseamnă că obțineți un certificat de competență prin
fraudă, o diplomă care în viitor vă va permite să câștigați, printre altele, bani în
numele acestei competențe fraudate. Altfel spus, plagiatul ajunge chiar direct la
furt de bani, fapt pentru care nimănui nu i s-ar părea nefiresc ca vinovatul să fie
9 "Articolul 141: (1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă fapta
persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, în întregime sau în parte, opera unui alt autor şi o prezintă ca o creaţie
intelectuală proprie. (2) Împăcarea înlătură răspunderea penală. (...); Articolul 142: Constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă de la 700.000 lei la 7 milioane lei, dacă nu constituie
o infracţiune mai gravă, fapta persoanei care, fără a avea consimţământul titularului drepturilor recunoscute prin
prezenta lege: a) reproduce integral sau parţial o operă; b) difuzează o operă; c) importă, în vederea comercializării
pe teritoriul României, copii de pe o operă; d) expune public o operă de artă plastică, de artă aplicată, fotografică
sau de arhitectură; (...)" (Legea 8/1996, actualizată 2015)
45
judecat penal și trimis la închisoare. De exemplu obțineți diploma de arhitect prin
furt intelectual, iar diploma de arhitect vă dă dreptul să câștigați onorarii minim
garantate prin acel titlu; furați deci bani de la clienții cărora nu le livrați ce
pretindeți, și anume proiecte făcute de un expert garantat legal; îi înșelați în scop
pecuniar.
Trebuie remarcat că legea dreptului de autor (legea 8/1996) se concentrează mai

mult pe aspectele patrimoniale și doar cu totul marginal pe chestiunile morale ale
plagiatului propriu-zis (din moment ce cuvântul "plagiat" nici nu apare). Deși există
un articol care incriminează acest "plagiat" ne-numit, articol care enunță explicit
pedeapsa cu închisoarea, aceasta nu se aplică de fapt decât dacă persoana
vătămată – autorul plagiat – urmărește el personal această posibilitate printr-o
acțiune în justiție la tribunalul penal. Or asta se întâmplă în realitate doar atunci
când plagiatul are pentru autorul de drept și niște consecințe materiale suficient de
importante, care să merite o astfel de bătaie de cap. În mod curent, în cercetare,
problema plagiatului este o chestiune în primul rând de onoare și doar secundar de
bani.
Încălcările de etică în acest sens pur moral sunt abordate într-o lege specifică
dedicată eticii cercetării (legea 206/2004), unde termenul "plagiat" apare pentru
prima dată numit explicit. Vom discuta această lege în capitolul 4.
• cărțile se scriu din cărți
În concluzia acestui capitol despre "plagiat" aș ține însă să reamintesc o vorbă care
poate părea nelalocul ei tocmai în acest context al discuției despre furtul
intelectual: "Cărțile se scriu din cărți". Susțin această afirmație, în ciuda faptului că
o susțin și plagiatorii. Asta cu atât mai mult cu cât azi – e o realitate – se citesc tot
mai puține cărți, iar discuția despre plagiat poate avea ca efect, la unii studenți mai
naivi, închipuirea că pot să scrie ceva fără să citească nimic, caz în care și orice risc
de plagiat ar fi, ce-i drept, evitat.
Așa cum nu luăm o ciocolată de pe raft fără să o plătim, căci dacă n-am plăti-o am
fura, tot așa trebuie să credităm și autorii de la care preluăm texte și idei, pentru că
altfel plagiem. Ar fi stupid însă să ne lipsim de ciocolată doar pentru ca să nu cădem
în riscul de a o fura. Problema ciocolatei este cum o obținem, nu dacă este bine sau
nu să o mâncăm; e foarte bine și foarte plăcut. Problema este cum folosim ceea ce
au scris alții, nu dacă a citi și a folosi lucrări și idei scrise de alții înaintea noastră ar
fi necesar sau măcar util. Utilitatea – de fapt chiar necesitatea, pentru cineva care
vrea să învețe – e indiscutabilă. (Înafară de faptul că este și plăcut).
46
Jeremy Till – arhitectul care a redactat raportul RIBA despre cercetare pe care l-am
comentat pe larg în volumul anterior10 (în care descria opoziția dintre arhitecții
dedicați mediului academic și cei convinși că arhitectura aparține doar mediului
profesional al practicienilor, Till însuși fiind un universitar care nu practică) –
mărturisea într-o conferință că "metoda de a scrie este aceea de a citi, a citi și a citi
încă o dată". El recunoștea că el însuși practică cititul ca metoda prin excelență de
a scrie: își colectează mai întâi citatele pe fișe și apoi le organizează pe teme, după
o structură a textului la care lucrează, pe care și-a fixat-o dinainte; apoi le
contopește cu propria sa scriere.11 Așadar, lucrurile funcționează astfel: citești,
citezi și scrii. Ultimul termen e până la urmă cel mai important. Nu merită însă
discreditat cititul, și nici citatul, doar pentru că unii nu știu să scrie.
10 Jeremy Till / RIBA Reaserch Committee, "What is architectural research? Architectural Research: Three Myths
And One Model", RIBA Memorandum 2005,
http://www.architecture.com/Files/RIBAProfessionalServices/ResearchAndDevelopment/WhatisArchitecturalRe
search.pdf (accesat 3 aprilie 2017); l-am comentat pe larg în: Dana Vais, Cercetare în arhitectură, UT Press, Cluj,
2015, pp. 13-18
11 Steve Parnell, "Architecture Depends: Review", The Sesquipedalist blog, 17 March 2009,
http://sesquipedalist.blogspot.ro/2009/03/architecture-depends.html (accesat 30 martie 2014);

https://jeremytill.s3.amazonaws.com/system/redactor_assets/documents/57/parnell_review.pdf (accesat 3
aprilie 2017)
47
4.
Probleme de etică
în cercetarea academică
În capitolul anterior am abordat încălcarea dreptului de autor și plagiatul din punct

de vedere legal. Legea dreptului de autor, ca orice lege, trebuie să lămurească
problema la modul cel mai general, pentru a fi relevantă pentru cât mai multe
dintre cazurile reale. Plagiatul este un tip particular de încălcare a dreptului de
autor, iar legea 8/1996 nu îl explicitează prea mult; ba am văzut că nu folosește nici
măcar cuvântul ca atare.
Detalierea chestiunii plagiatului pentru mediul în care este de cel mai mare interes
– mediul cercetării – este realizată de o altă lege, special adresată acestuia: "Legea
206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și
inovare".1 Ea se referă explicit la plagiat, precum și la o serie de alte situații posibile
de încălcare a eticii în activitatea de cercetare. Scopul acestui capitol este să
inventarieze și să discute cele mai întâlnite astfel de situații.
1 Ne vom referi în cele ce urmează la Legea 206/2004 în forma actualizată succesiv prin Legea 398/2006, OG
28/2011 și OG 2/2016; diponibilă pe https://www.universuljuridic.ro/legea-nr-206-2004-privind-buna-conduita-
in-cercetarea-stiintifica-dezvoltarea-tehnologica-si-inovare-modificari-og-nr-2-2016/ (accesat 1 martie 2018)
48
Legea 206/2004 nu detaliază totuși norme de conduită în mod specific pe domenii
de cercetare. De exemplu, nu există nimic enunțat despre cercetarea în arhitectură.
Ea prevede însă că institutele de cercetare specializate pot să elaboreze coduri de
etică pe domenii. În plus, și domeniile profesionale care sunt reglementate prin legi
specifice, precum arhitectura, prevăd prin lege formularea unor coduri
deontologice. Vom aborda în această lucrare de exemplu Codul de Etică al
Universității Tehnice din Cluj și Codul Deontologic OAR al profesiunii de arhitect (în
capitolul 11). Deocamdată, în cele ce urmează, în acest capitol și în capitolul
următor (cap. 5), ne vom referi la probleme de etică ce privesc cercetarea în
principiu, deci și cercetarea în arhitectură în mod indirect, urmând să ne
concentrăm pe domeniul arhitecturii de la capitolul 7 încolo.
Capitolul de față se va concentra în mod particular pe cercetarea academică, adică

cea care se face în instituția universității. Problemele de etică abordate aici vor privi
atât pe profesori cât și pe studenți, între care nu vom face în principiu diferențieri.
Cercetarea practicată de studenți nu este, sau nu ar trebui să fie, în esență diferită
de cea a profesorilor lor. E adevărat însă că studenții învață de la profesori și deci
fraudele academice sunt considerate mai grave atunci când apar la aceștia din
urmă. În plus, există și probleme de etică ce se referă tocmai la relația inegală
profesor-student în activitățile de cercetare. Totuși, în cea mai mare parte, acest
capitol tratează problemele de etică academică cu referire egală la toți cei implicați
în cercetarea din mediul universitar, indiferent de poziția de pe care o practică.
• legea bunei conduite în cercetare
Legea 206/2004 introduce explicit termenul de "plagiat", iar după amendarea legii
în 2011 și pe cel de "autoplagiat".2 Acești termeni sunt definiți astfel:
– "plagiatul - expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv

în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date,
ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise,
inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și
fără a face trimitere la sursele originale".
– "autoplagiatul - expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală,

inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, demonstrații, date,
2"Articolul 21: (2) Abaterile de la normele de bună conduită [în activitatea de comunicare, publicare, diseminare și
popularizare științifică, inclusiv în cadrul cererilor de finanțare depuse în cadrul competițiilor de proiecte
organizate din fonduri publice] [...], în măsura in care nu constituie infracțiuni potrivit legii penale, includ: a)
plagiatul; b) autoplagiatul; [...]" (Legea 206/2004, actualizată, 2016)
49
ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise,
inclusiv în format electronic, ale aceluiași sau acelorași autori, fără a
menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale".3
Plagiatul intră de fapt sub incidența a trei legi: legea dreptului de autor (L 8/1996,
prezentată în capitolul anterior), cea a bunei conduite în cercetare (L 206/2004,
dedicată special eticii cercetării) și legea învățământului (L 1/2011,4 care are și ea
secțiuni speciale dedicate eticii universitare și sancțiunilor aferente încălcării ei).
Dintre acestea, doar prima este o lege penală și prevede pedepse mai grave,
precum închisoarea, pentru plagiatul ca infracțiune; celelalte două prevăd doar
sancțiuni disciplinare, precum avertismentul, retragerea titlului academic obținut
prin fraudă, destituirea din funcții, oprirea finanțării proiectelor și restituirea
fondurilor primite, scăderea salariului sau desfacerea contractului de muncă.
Să înțelegem atunci că plagiatul ar avea grade sau nuanțe diferite, că există plagiat
mai grav și mai puțin grav? Într-adevăr, dacă aducem discuția în domeniul
patrimonial, al plagiatului ca furt, există furturi de gravități diferite. Tot ce implică
beneficii patrimoniale se poate măsura, chiar în bani. Însă dacă privim problema
din punct de vedere moral, plagiatul e un act imoral și dacă privește doar două
paragrafe copiate, și dacă privește un capitol întreg. Judecățile morale sunt în
principiu abrupte, în alb-negru: ești sau nu ești cinstit în comportamentul tău de
cercetător. Deși se practică diferențierile cantitative, iar un student care plagiază
20 % din dizertație, de exemplu, poate părea mai puțin vinovat decât altul care
plagiază 80%, totuși, moralmente, actul plagiatului rămâne același, indiferent de
cantitate; dacă o universitate prevede în propriul regulament că plagiatul este
inacceptabil, asta înseamnă că îi va exmatricula pe amândoi. Paradoxal, tocmai
gravitatea morală a faptei de plagiat, care atrage neapărat pedepse drastice, face
uneori ezitantă operarea cu verdictul legal de plagiat.
Faptul că am început cu plagiatul nu înseamnă că el este sigura problemă

importantă a eticii cercetării. Există voci care avertizează chiar că atenția care se
acordă azi în mod public plagiatului și incriminarea sa insistentă și vizibilă poate
oculta faptul că cercetarea academică are și alte probleme etice, de multe alte
feluri.5 Într-adevăr, înafară de plagiatul propriu-zis, legea menționează și alte fapte
neetice specifice activității de cercetare: abuzul de autoritate pentru obținerea
calității de autor, includerea pe lista de autori a unora care nu au contribuit la
lucrare, includerea pe lista de autori a cuiva fără acordul său, abuzul de autoritate
3 Termenii sunt definiți de Legea 206/2004 (actualizată, 2016) în Articolul 4 (1) d) (plagiatul) și e) (autoplagiatul).
4 "Articolul 4: (2) Abaterile grave de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare sunt cele prevăzute la
art. 310 din Legea nr. 1/2011." (Legea 206/2004, actualizată, 2016)
5 Brian Martin, "Plagiarism: a misplaced emphasis", Journal of Information Ethics, Vol. 3, No. 2, Fall 1994, pp. 36-
47, disponibil pe http://www.bmartin.cc/pubs/94jie.html (accesat 12 aprilie 2017)
50
pentru a impune altora propriile teorii și concepte, falsificarea datelor
experimentelor, inventarea de fapte, introducerea de date false la candidatura
pentru granturi, sabotarea altor cercetători, conflictul de interese etc.6 În capitolul
de față vom aborda câteva dintre tipurile de fraudă academică enunțate de lege,
precum și altele care nu sunt formalizate ca atare, dar sunt totuși contrare unui
comportament moral, urmând ca în capitolul 5 să revenim la plagiatul propriu-zis.
• stabilirea autorului (autorilor) lucrării
În ceea ce privește stabilirea autorului sau autorilor lucrării de cercetare, legea

206/2004 explicitează care sunt comportamentele neetice.7 Problema este destul
de simplă când e vorba de un singur autor. Pot exista situații de preluare
frauduloasă a unei lucrări cu totul, de înlocuire a numelui autorului adevărat cu
numele unui autor fals; dar acestea sunt situații clare (și rare). În cazul autorilor
multipli, însă, apar destul de frecvent ambiguități privind calitatea de coautor
(noțiune formalizată prin lege8) și chiar dispute despre măsura în care fiecare dintre
coautori a contribuit la lucrare.
Coautoratul era asociat până nu demult cu domeniile științelor exacte, unde lucrul
în echipă este un mod tradițional de a cerceta.9 În domeniile umanistice, unde
scrisul este mai subiectiv, autorul unic este mai obișnuit. Stilul literar al scriiturii
contează aici în mod determinant, iar el poate fi uneori așa de personal, încât să
funcționeze ca un fel de semnătură în sine. Mai mult, asta face ca în sfera
6 "Articolul 21: (1) Abaterile de la normele de bună conduită [în activitatea științifică], [...], în măsura în care nu
constituie infracțiuni potrivit legii penale, includ: a) confecționarea de rezultate sau date și prezentarea lor ca date
experimentale, ca date obținute prin calcule sau simulări numerice pe calculator ori ca date sau rezultate obținute
prin calcule analitice ori raționamente deductive; b) falsificarea de date experimentale, de date obținute prin
calcule sau simulări numerice pe calculator ori de date sau rezultate obținute prin calcule analitice ori
raționamente deductive; c) îngreunarea deliberată, împiedicarea sau sabotarea activității de cercetare-dezvoltare
a altor persoane, inclusiv prin blocarea nejustificată a accesului la spațiile de cercetare-dezvoltare, prin avarierea,
distrugerea ori manipularea aparaturii experimentale, a echipamentului, a documentelor, a programelor de
calculator, a datelor în format electronic, a substanțelor organice sau anorganice ori a materiei vii necesare altor
persoane pentru derularea, realizarea sau finalizarea activităților de cercetare-dezvoltare." (Legea 206/2004,
actualizată, 2016)
7
"Articolul 21: (2) Abaterile de la normele de bună conduită [...], în măsura in care nu constituie infracțiuni potrivit
legii penale, includ: [...] c) includerea în lista de autori a unei publicații stiințifice a unuia sau mai multor coautori
care nu au contribuit semnificativ la publicație ori excluderea unor coautori care au contribuit semnificativ la
publicație; d) includerea în lista de autori a unei publicații științifice a unei persoane fără acordul acesteia; [...]"
(Legea 206/2004, actualizată, 2016)
8 "Articolul 4: (1) În sensul prezentei legi, următorii termeni sunt definiți dupa cum urmează: a) coautor al unei
publicații - orice persoană nominalizată în lista de autori a unei publicații științifice [...]." (Legea 206/2004,
actualizată, 2016)
9 Bruce Macfarlane afirmă că acesată tendință s-a făcut remarcată din anii 1990 încoace; Bruce Macfarlane, "The
ethics of multiple authorship: power, performativity and the gift economy", Studies in Higher Education, published
online 20 Oct. 2015, DOI:10.1080/03075079.2015.1085009 (accesat 10 decembrie 2015)
51
umanistică autoratul colectiv să fie privit chiar cu suspiciune. (De exemplu la
conferințele EAHN - European Architectural History Network se cere participanților
ca lucrările să nu aibă mai mult de doi autori.) Cu toate acestea, lucrările în colectiv
sunt tot mai frecvente astăzi chiar și în domeniile umanistice. Răspândirea
autoratului multiplu se datorează creșterii complexității metodologice a
cercetărilor, răspândirii cercetărilor multidisciplinare, multiplicării colaborărilor
internaționale, dar și presiunii de creștere a productivității academice în toate
domeniile, iar această din urmă realitate este și ceea ce poate duce la tentația
încălcării eticii prin manipularea frauduloasă a calității de coautor.
Revista Nature a sugerat începând din 1999 autorilor lucrărilor colective să specifice
fiecare, chiar în textul lucrării, ce aport are fiecare; din 2009 a transformat această
sugestie în cerință obligatorie.10 Care sunt criteriile de stabilire a autorilor și a ordinii
contribuției lor este un subiect important, deși rămâne discutabil și dificil. În primul
rând pentru că percepția contribuției proprii într-o lucrare în comun este foarte
subiectivă și este ceva obișnuit ca autorii să-și supra-estimeze (chiar sincer) aportul
personal. Într-o carte despre etica cercetării, Brian Martin observa că dacă doi sau
mai mulți coautori ar fi întrebați independent cât cred ei că este procentul
contribuției lor personale la o lucrare comună, suma rezultată ar fi de regulă mai
mare de 100%!11
În unele domenii de cercetare, criteriile pentru a determina cine este autorul

lucrării științifice sunt prestabilite explicit. În domeniul ingineriei, de exemplu, unde
aproape toate lucrările au liste de mai mulți autori, ordinea coautorilor pe listă
reflectă ierarhia contribuției lor. Există câteva convenții și uzanțe, deși nu o regulă
unică, în ceea ce privește semnificația ordinii autorilor unui articol publicat. De
exemplu, directorul de laborator sau profesorul în poziția cea mai înaltă e trecut
ultimul. Primul autor este în schimb cel care a avut contribuția cea mai
semnificativă la lucrare. Există însă și cazuri în care se listează autorii pur și simplu
alfabetic.12
Ca să poți fi considerat coautor al unei lucrări trebuie să fi avut o "contribuție

semnificativă" la ea; asta pare clar. Ce înseamnă "contribuție semnificativă" este
însă mai puțin clar, în anumite situații. Macfarlane propune aplicarea criteriului
etapelor cercetării: pentru ca să fie cu adevărat autor al unei lucrări, un cercetător
trebuie să participe la toate fazele cercetării: și la planificarea studiului, și la analiza
10 Holly Else, "Authorship wars: academics outline the rules for recognition", THE - Times Higher Education,
November 30, 2017, https://www.timeshighereducation.com/features/authorship-wars-academics-outline-rules-
recognition (accesat 30 noiembrie 2017)
11 Brian Martin, "Countering supervisor exploitation", Journal of Scholarly Publishing, vol.5 no.1, October 2013,
pp.74-86, http://www.bmartin.cc/pubs/13jsp.html (accesat 18 decembrie 2016)

12 Jason Borenstein, "Responsible Authorship in Engineering Fields: An Overview of Current Ethical Challenges",
Science and Engineering Ethics, 17/2011, pp.355-364, Springer, DOI 10.1007/s11948-011-9272-4
52
datelor, și la scrierea articolului, revizuirea lui și verificarea și aprobarea versiunii
finale date spre publicare. În orice caz, o singură fază din toate acestea nu este
suficientă, susține el.13
O întrebare pe care și-o poate pune un coautor este în ce măsură o lucrare comună
cu alții poate fi prezentată separat de el însuși, în mod individual. Și răspunsul este
că poate, din moment ce a contribuit semnificativ la ea; cu condiția să se prezinte
ca un coautor, nu ca autor unic, și să crediteze precis și complet pe toți ceilalți care
au contribuit la acea lucrare.
Dacă de exemplu doi studenți au o cercetare în comun, dar în final fiecare își face
lucrarea lui, este obligatoriu să recunoască fiecare ce a făcut celălalt, sau ce a făcut
împreună cu celălalt.14 Asta este valabil și la proiectele studențești de arhitectură,
care se fac adesea în colective de studenți. Chiar dacă proiectele și le poate trece în
CV-uri fiecare student în parte, totuși trebuie să se precizeze contextul disciplinei
academice în care a fost făcut un proiect, numele colegilor care au colaborat la el
și, dacă e cazul, care sunt părțile de proiect făcute separat de fiecare.
• autoratul cadou și abuzul de putere
Bruce Macfarlane, autor al câtova cărți despre etica cercetării, leagă tendința de
mărire a numărului de autori ai articolelor științifice 15 de apariția printre cercetători
a ceea ce el numește "economia darului" (gift economy).16 El observă că poziția
superioară în sistem garantează adesea chiar și poziția de prim-autor pe articole
(considerată de obicei cea mai importantă în lista de coautori), și nu contribuția
intelectuală la acele articole, cum ar fi corect. În special doctoranzii se simt datori
să acorde credit îndrumătorilor în lucrările lor, chiar și atunci când aceștia nu au o
contribuție directă. Macfarlane observă că obiceiul este extrem de răspândit mai
ales în Asia de Est, unde respectul față de autoritate e mult mai puternic ca în lumea
occidentală și există uzanța unei "politici sociale a cadoului", ca mod predilect de
cultivare a relațiilor. Acolo, această practică trece mult înaintea recunoașterii
corecte a meritului personal, remarcă el.17
13 Bruce Macfarlane, "Authorship abuse is the dark side of collaboration", Times Higher Education, December 10,
2015, https://www.timeshighereducation.com/comment/authorship-abuse-is-the-dark-side-of-collaboration
(accesat 16 noiembrie 2016)
14 Harvey, op.cit., pp.36-37
15 Macfarlane, "Authorship abuse..."
16 Macfarlane, "The ethics..."
17 Macfarlane, "Authorship abuse..."
53
Obiceiul celor aflați în poziții superioare de a profita de poziția lor pentru a se
impune ca autori este o formă de abuz de putere. Chiar dacă stabilirea corectă a
ierarhiei meritelor autorilor unei cercetări nu este totdeauna ușor de făcut, criterii
precum poziția de putere n-ar trebui să aibă nimic de-a face cu ea.18 Persoanele
care sunt doar administratori ai cercetării nu ar trebui să fie trecuți ca autori deloc.
Pentru contribuții de acest gen indirect, există într-o lucrare posibilitatea de a
mulțumi celor care au sprijinit cercetarea fără să fie autori propriu-ziși:
menționarea lor la sfârșitul sau începutul textului, într-o secțiune de mulțumiri (în
engleză "acknowledgements"19).
Situații ambigue pot a părea în cazul lucrărilor produse în cadrul unor colective de
cercetare. Uneori șefului de colectiv îi poate părea justificat să pretindă ca tot ce se
publică în colectivul din subordinea sa să îl considere automat și pe el ca autor,
indiferent de contribuția sa directă la acele lucrări. Mediul de lucru în care se
produce o lucrare, deci laboratorul sau colectivul de cercetare, contribuie la ea
prin simplul fapt că e un mediu de schimb de idei. În plus, finanțările proiectelor,
care susțin material activitatea colectivului, se fac în primul rând în funcție de
palmaresul de publicații al șefului de colectiv, iar dacă el nu își include în propriul
palmares tot ceea ce se poate din producția de publicații a propriului laborator,
inclusiv lucrările subordonaților la care n-a contribuit efectiv, atunci va fi
dezavantajat în competiții pentru finanțare, față de alți șefi de laborator mai lipsiți
de scrupule; astfel, laboratorul va rata finanțarea și vor pierde toți, nu numai el, ci
toți subordonații care lucrează în proiecte cu finanțări câștigate sub conducerea
lui.20 Această argumentație este des întâlnită. Totuși, trebuie făcută distincția între
manager și autor în cadrul unui proiect. Doar faptul de a fi manager, de a administra
un grant sau de a face rost de finanțare NU îți dă dreptul să te consideri autor al
unei lucrări scrise cu acea finanțare sau prin acel grant.21
O situație deosebită apare în cazul în care un autor este foarte celebru și chiar
ceilalți autori doresc să îi acorde un coautorat sau poziția primă "cadou", cu
speranța că astfel lucrarea va fi mai ușor acceptată spre publicare.22 Să inviți un
nume mai celebru ca să-ți ușurezi publicarea este însă o strategie cu două tăișuri.
Atunci când unul dintre autori este o celebritate există tendința să i se acorde din
principiu credit excesiv, numai lui, iar coautorul mai necunoscut, cel care de fapt a
contribuit cel mai mult la lucrare, să treacă nevăzut.
18 ibid.
19 Borenstein, op.cit.
20 Martin, "Countering..."
21 Alan L. Kelly, "Navigating the Minefields: Ethics and Misconduct in Scientific Research", în: Cathriona Russell,
Linda Hogan, Maureen Junker-Kenny (Eds.), Ethics for Graduate Researchers. A Cross-disciplinary Approach,
54
În SUA există etichetele ironice de "Guests", "Ghosts" și "Gofers"23 pentru trei feluri
diferite în care se poate altera autoratul real al unei cercetări. Guests ("musafiri")
sunt persoane aflate pe o poziție de putere care impun, într-un fel sau altul, ca
numele lor să apară pe lucrări, chiar dacă au avut o contribuție infimă la cercetare;
de exemplu profesorii universitari care se trec ca autori pe lucrările tinerilor lor
asistenți sau doctoranzi. Ghosts ("fantome") sunt autorii care au avut o contribuție
importantă, dar numele lor nu apar deloc printre autorii articolului. Nu sunt de
obicei exerciții de dragul artei, ci e vorba fie de conflict de interese, fie de o
înțelegere mercantilă. De exemplu, dacă cercetătorul unui medicament este și
angajat al companiei farmaceutice care îl va fabrica, toată credibilitatea cercetării
s-ar prăbuși dacă ar recunoaște că el e autorul ei. Există și cazul achiziționării
serviciilor unui scriitor care să scrie lucrarea în numele tău, contra cost; oamenii
politici, de exemplu, angajează în mod curent scriitori profesioniști ca
"ghostwriters" (scriitori-fantomă) să le scrie biografia. În fine, "Gofers" vine de la
"go for" (și înseamnă "servitori" sau "sclavi"): sunt tinerii care sunt "trimiși după"
tot felul de lucruri, care fac munca de corvoadă a strângerii de date, dar nu apucă
să participe la partea mai interesantă a cercetării; aceștia se consideră foarte
mulțumiți dacă apar măcar la coadă pe lista de coautori, adesea fiind uitați cu totul.
• autorat în reciprocitate
Un caz special de fraudă, care merită evidențiat separat pentru că este extrem de
frecvent în universitățile românești, este cadoul reciproc de coautorat: eu te trec
pe tine coautor la o lucrare făcută de mine, iar în schimb tu mă treci autor și pe
mine la o lucrare făcută de tine. Adică scriem fiecare câte o singură lucrare, dar în
final avem câte două amândoi. Este o fraudă mult mai răspândită în mediul nostru
academic decât ar apărea din faptul că astfel de cazuri nu sunt expuse niciodată; și
poate tocmai de aceea.
Singura metodă de a epura listele de publicații de asemenea autorate false ar fi ca,

atunci când se cere raportarea cercetării, să se împartă punctul unei lucrări la
numărul de coautori; ceea ce se face uneori; ar trebui însă să se facă întotdeauna.
Din păcate cel mai adesea, de exemplu când un cadru didactic universitar
promovează și își prezintă lista proprie de lucrări, i se cere să aibă un număr de
lucrări, iar lucrările în colectiv contează la fel de mult și se numără la fel ca unele
individuale.
23Peter R. Mason, "Editorial. Guests, Ghosts and Gofers", în The Journal of Infection in Developing Countries, vol.2,
nr.2, Aprilie 2008, pp.78-80, http://www.jidc.org/index.php/journal/article/view/19738330/173 (accesat 30
octombrie 2014)
55
• lucrări făcute la comandă de furnizori specializați
Un fenomen relativ recent și tot mai amplu de fraudare este comandarea unei
lucrări pe Internet; cineva o scrie la comandă, pe bani, iar tu îți pui doar numele pe
ea. Am menționat deja mai sus "ghostwriting"-ul ca mod de fraudare al autoratului.
Îi acordăm totuși acum o atenție specială pentru că, datorită Internetului, acesta a
depășit condiția excepțională pe care o avea până nu demult și ajuns o practică la
scară de masă. Dintr-o afacere artizanală, de la persoană la persoană, autoratul la
comandă a devenit o cumpărătură impersonală de la un furnizor care produce
lucrări pe bandă rulantă – altfel spus, a avut loc un fel de revoluție industrială în
domeniul fabricării frauduloase a lucrărilor academice.
Azi există o destul de numeroasă ofertă de website-uri, cu precădere în limba

engleză (dar nici cele în limba română nu au așteptat prea mult să apară) la care
studentul poate comanda eseuri cerute la școală pentru promovarea diverselor
examene. Acești furnizori susțin că lucrările oferite nu sunt plagiate, pentru că
persoanele angajate scriu "from scratch" pentru fiecare client o "custom research
paper", întocmită de oameni care au titluri de doctor și de master, iar lucrările sunt
verificate prin diverse programe de identificare a plagiatului.24 Un studiu făcut în
Marea Britanie25 a identificat aproximativ 100 de astfel de site-uri active (numite
acolo "essay mills"26) și a descoperit că ele practică prețuri care variază între 15 £
pentru un eseu scurt într-un timp rezonabil și 6750 £ pentru o teză de doctorat de
100.000 de cuvinte produsă într-o săptămână. Lucrările sunt livrate într-un termen
care variază de la 24 de ore la 24 de zile (media timpului de livrare fiind de circa 5
zile).27
Furnizorii noștri locali au prețuri adaptate posibilităților locale. Pe Diploma.ro pare

să fie un plafon de preț de max. 10 € pentru o lucrare de licență; "rapid și ieftin" ne
asigură autopromovarea de pe pagina lor web. LucrareLaComanda.ro folosește ca
reclamă chiar părerile clienților, din care spicuiesc laudele următoare (critici nu
există):
"Anonim: O colaborare fructuoasa de peste 6 luni si o teza de doctorat originala!"
"Gabi: Sunteti dovada vie ca se poate si asa! Totul a fost minunat si ma [sic] luat 10 la
licenta!"
24 EssayLib.com, custom writing service, https://www.essaylib.com (accesat 21 iulie 2016)

25 "Plagiarism in Higher Education. Custom essay writing services: an exploration and next steps for the UK higher
education sector", QAA - Quality Assurance Agency for Higher Education, 18 August 2016,
http://www.qaa.ac.uk/en/Publications/Documents/Plagiarism-in-Higher-Education-2016.pdf (accesat 6 aprilie
2017)
26 John Elmes, "Minister calls for tougher penalties to combat essay mills", Times Higher Education, 21 February
2017, https://www.timeshighereducation.com/news/minister-calls-tougher-penalties-combat-essay-mills
(accesat 22 februarie 2017)
27 "Plagiarism in Higher...", p.6
56
"Madalina: La maxim 2 ore am fost sunat [sic] de cei d ela [sic] callcenter [sic] iar în mai puțin
de 24 de ore am primit cotatia de pret si propunerea e [sic] cuprins pentru lucrarea
comandata"
"Rozana: Saptamana trecuta am comandat o lucrare de disertatie iar saptamana aceasta am
sustinut-o cu brio. Felicitarile mele echipei lucrarelacomanda.ro"
"Irina F: un domeniu care este inca privit ci reticienta [sic] insa lucrarea de diploma facuta
la voi a fost extraordinara, am luat cea mai mare nota dintre colegele mele"
"Arina G.: Foarte multumita de servicii, redactare impecabila si foarte multe note de subsol.
Am luat 9,50"
"Alexandra: Am apreciat mai ales studiul de caz. Per total o lucrare extrem de ingrijita si
muncita."
"Silviu: am gasit in societatea asta nebuna in care traim, niste oameni normali care au dat
dovada de respect fata de clientul care a platit o lucrare si a primit ceva excelent redactat
cu zero plagiat si ma simt minunat"28
Este ilegal. Și e totuși total la vedere, un business perfect funcțional. Furnizorul îi

croiește studentului lucrarea după nevoile sale particulare, deci produsele sunt
aparent personalizate după client (sau, ca să folosim anglo-barbarismul curent,
"customizate"). Apare și aici pretenția că lucrările sunt ne-plagiate, în sensul că
lucrarea este scrisă de la zero, ne-copiată după alte lucrări – să zicem așa, un fel de
croială creativă haute couture, nu un prêt-à-porter ieftin de serie. Este chiar un
argument pentru a justifica prețul piperat; concurența care îți cere mai puțin de X
bani pe pagină, ți se spune, nu scrie lucrarea unicat, ca noi, și cu ei riști să devii,
doamne ferește, plagiator. Fără îndoială însă: această practică este tocmai o formă
de plagiat.
De ce s-a răspândit această practică frauduloasă? Pentru că, înafară de faptul că e

ușor de practicat (dacă ești dispus să dai niște bani), ea este și foarte greu de
detectat și dovedit. Singurul mod eficient de a lupta împotriva ei pare a fi acela de
a-i scoate înafara legii și a-i pedepsi pe furnizori. Pentru aceasta ar trebui însă ca
legislația specifică să fie mult mai severă decât este în prezent – ceea ce nu privește
doar legile cercetării și dreptului de autor, ci și legile care reglementează Internetul.
Se pare că să te pui cu libertatea Internetului e complicat. De aceea cea mai
eficientă metodă, vreau eu să cred, stă tot în educație și în cultivarea onoarei
personale și a onorabilității în societate ca valori pozitive.
• exploatarea academică: profesorul ca autor abuziv
Un alt fenomen care merită o atenție specială este exploatarea academică pe care
o practică, uneori, profesorul îndrumător față de studentul îndrumat. Situațiile de
colaborare profesor-student sunt diverse și pot merge de la cazul fericit al
28"Parerile clientilor nostri", LucrareLaComanda, postări august 2014-iunie 2016,

http://www.lucrarelacomanda.ro/testimoniale (accesat 13 mai 2017)
57
studentului colaborator în echipa profesorului (fiecare învățând de la celălalt,
cercetând în mod armonios și comunicând aparent ca de la egal la egal) până la
cazul nefericit al folosirii muncii studentului fără ca acesta să fie măcar citat, adică
plagiat de-a dreptul (caz în care profesorul e un ticălos). Între aceste extreme pot
exista multe situații nuanțate de colaborare în care poate fi greu de spus cine dă și
cine primește mai mult. Totuși, nu trebuie uitat că relația este inevitabil asimetrică,
că stă în esența condiției de profesor să transmită cunoaștere și că profesorul este
cel care poartă responsabilitatea stabilirii și respectării liniilor de demarcație între
contribuții.
Munca de îndrumare a unui doctorand, de exemplu, îl pune pe profesor în relație

ambiguă cu lucrarea studentului său, dat fiind că această muncă presupune sfaturi
care pot merge chiar până la contribuții substanțiale. Are pentru asta profesorul
drept de proprietate intelectuală asupra tezei doctorandului sau asupra altor lucrări
produse în legătură cu ea? Este în fond datoria profesorului îndrumător să-l învețe
pe studentul doctorand să devină un autor de sine stătător; acesta e chiar sensul
studiilor doctorale (și profesorul e plătit pentru asta). Teza de doctorat este prin
definiție lucrarea exclusivă a doctorandului și conducătorul are obligația
contractuală să îl ajute pe doctorand să devină în stare să o producă pe cont
propriu. Cât despre alte lucrări pe marginea tezei, lucrări la care lucrează împreună,
conducătorul ar trebui să aibă un aport ce trece dincolo de simplele sfaturi date de
un profesor unui student, pentru a deveni și coautor al acestora.
Se întâmplă, într-adevăr nu rareori, ca profesorul îndrumător să îi dea studentului

niște idei cruciale și direcții importante, pe care altfel acesta nu le-ar fi descoperit
singur, sau ar fi pierdut enorm de mult timp să ajungă la ele. Alteori profesorul
îndrumător poate sugera sau chiar oferi direct subiectul de cercetare. Doctoratele
în care studenții lucrează pe teme oferite de profesorul conducător sunt frecvente.
Umberto Eco, de exemplu, observa că acesta este un caz delicat în relația profesor-
student – cel în care profesorul are o temă proprie de cercetare și dă studenților
subiecte pentru ca să le folosească munca în propriile publicații; uneori, situația
poate deveni una de exploatare.29 Atitudinea corectă a profesorului este însă nu
aceea de a evita cu totul implicarea studenților, care în fond învață din experiența
cercetării sale; corect este să îi implice, dar să le recunoască explicit contribuția
acolo unde e cazul.
Unii susțin chiar că se numără printre îndatoririle profesorului îndrumător de

cercetare aceea de a produce lucrări în comun cu studenții îndrumați, prezentate
în co-autorat. Aceștia consideră că e exagerată incriminarea etică generală a celor
care apar în poziții de coautori ai doctoranzilor lor, dat fiind faptul că în unele
29 Umberto Eco, Cum se face o teză de licență, Polirom, Iași, 2006, p.74
58
discipline (cum ar fi cele sociale sau medicale) cercetarea e produsă și redactată
realmente împreună de profesor și student, acesta fiind modul în care se învață cel
mai bine în studiile doctorale respective.30 Desigur, subiectul e discutabil de la caz
la caz, în funcție de cât de mare este contribuția directă a profesorului la lucrarea
studentului. Ceea ce este însă cert în orice situație este că nu poți fi în niciun caz
autor fără o contribuție substanțială.
Când o lucrare este scrisă în întregime de student, iar profesorul i-a dat numai
sfaturi generale sau a făcut o verificare, corect este ca studentul să fie autor, iar
profesorul să apară la capitolul "mulțumiri". Îndrumătorul este deja rasplatit o dată
pentru faptul că îndrumă; e datoria lui didactică și este plătit pentru ea. Mai mult,
în cazul îndrumării de doctorat, universitățile recunosc în mod uzual profesorilor
această activitate ca pe o activitate de cercetare; când doctorandul finalizează și
susține teza, universitatea o punctează îndrumătorului echivalent cu o publicație
proprie. Totuși, el nu este "autor" al ei; autoratul tezei și îndrumarea ei rămân două
lucruri diferite și nu este etic ca profesorul să pretindă și calitatea de coautor.
Profesorul poate pretinde să fie coautor la o lucrare scrisă de student numai atunci
când chiar a contribuit în măsură semnificativă la ea, în toate fazele lucrării, inclusiv
direct la scrierea ei alături de student.
În cazul articolelor scrise de studenți, se întâmplă însă prea adesea că studentul

face toată munca, iar profesorul îl verifică doar din când în când, făcându-i
observații mai mult sau mai puțin superficiale; iar în final își scrie și el numele pe
articolul publicat alături de student, de multe ori chiar în fața lui, ca prim-autor.
Acest lucru se practică în mod curent în universități (nu numai în România) și nu
este literalmente și legalmente o fraudă. Dar nu este nici foarte onorabil pentru
acel profesor, care ar trebui să fie un pic mai generos și să nu-și capitalizeze chiar
orice contribuție, de fapt didactică, ca pe o contribuție propriu-zisă de cercetare.
Cum orice profesor universitar trebuie însă să-și raporteze și el periodic o activitate
de cercetare proprie, mulți profesori își mai rotunjesc palmaresul de autori așa, pe
spatele studenților lor. E un act mărunt, dar nu ilegal.
Există, ce-i drept, și reversul acestui tip de abuz: atunci când studenți ne-eleganți,
cu ego-uri inflamate, își fac portofolii de realizări prezentându-și lucrările făcute în
cadrul seminariilor și atelierelor din școală, lucrări îndrumate de profesori, ca pe
niște opere proprii și individuale. A prezenta astfel de proiecte și lucrări fără a
menționa contextul precis al disciplinei sau cercurilor de cercetare în care au fost
produse și pe profesorii care te-au ghidat, chiar dacă nu încalcă vreo lege sau
30Roger Watson, Mark Hayter, “Supervisors are morally obliged to publish with their PhD students”, Times Higher
Education, May 18, 2017, https://www.timeshighereducation.com/opinion/supervisors-are-morally-obliged-to-
publish-with-their-phd-students (accesat 19 mai 2017)
59
regulament, e totuși o mică minciună; încerci să faci ceva să pară un pic altceva
decât este. (Dar există și reversul reversului: unii studenți menționează numele
profesorilor îndrumători pe lucrări de școală la care nici măcar nu le-au cerut
părerea, profesorul fiind astfel făcut complice la o lucrare pentru care n-are nicio
vină!)
În fine, să reamintim totuși că relația dintre profesor și student este o relație

inegală, între cineva aflat pe o poziție de putere și cineva într-o poziție oarecum
subordonată sau dependentă. Atunci când există, exploatarea academică se face
dinspre profesor spre student, nu invers.
Exploatarea academică poate fi atât de longevivă și de adânc încetățenită în

anumite culturi academice încât devine un fel de plagiat instituționalizat – după
cum observa Brian Martin, profesor australian de științe sociale și de etică. Unii o
acceptă ca și cum ar fi de la sine înțeleasă. Totuși, faptul că e așa de răspândită nu
înseamnă că nu e nedreaptă și nu trebuie combătută. Ce poate să facă studentul
exploatat? Martin consideră că există cinci tipuri de răspuns posibile: 31
1. Ești de acord. Accepți să fii exploatat, dar devii și tu exploatator când îți vine rândul și
promovezi, însușindu-ți merite ale muncii altora mai mici decât tine. Evident, asta e
opțiunea imorală.
2. Suporți. Rămâi la locul tău și nu protestezi, deși îți dai seama că ești nedreptățit. Din
motive financiare sau personale, pur și simplu nu-ți poți permite să renunți, iar să te plângi
e prea riscant. Faptul că cei exploatați nu se plâng face ca aceste practici să continue ani în
șir, mușamalizate, fără ca să se vorbească măcar despre ele. Mulți studenți nici nu află că e
posibil așa ceva până nu li se întâmplă lor personal.
3. Pleci. Îți găsești un alt îndrumător sau o altă universitate cu totul. Sau chiar abandonezi
studiile respective. E o idee bună dacă faci asta foarte la început, înainte de a fi investit prea
mult efort în acea cercetare. Dar, în ciuda gestului radical, nu schimbi nimic în sistem.
Îndrumătorul ticălos va rămâne acolo și-i va exploata pe alții.
4. Te plângi. Depui o plângere oficială chiar la îndrumător, sau la administrație, comitete

academice, asociații profesionale. Poate are efect. Poate îndrumătorul nu era conștient de
ce făcea, sau nu vedea problema în acest fel – unii chiar cred sincer că e dreptul lor să fie
coautori doar pentru că sunt îndrumători – și poate dacă te plângi își schimbă atitudinea.
Dacă el nu reacționează pozitiv, trebuie însă să știi că plângerile depuse mai sus în sistem
sunt de foarte multe ori fără niciun rezultat. Canalele oficiale sunt lente și operează mai
degrabă pe bază de regulamente și proceduri prestabilite decât ghidându-se după ceea ce
este just. De aceea, aceste canale favorizează de obicei pe cei aflați la putere în sistem.
Totuși, să expui un abuz este primul pas spre schimbare.
5. Te opui. Refuzi să consimți la practici de exploatare, le expui și le reziști. E răspunsul cel

mai puternic, dar și cel mai riscant. Are cel mai mare potențial de a schimba ceva, dar și cea
31 Martin, "Countering supervisor..."
60
mai mare probabilitate de a duce la represalii. Îndrumătorul reacționează uneori denigrând
studentul și valoarea contribuției acestuia. Alteori studentul e etichetat ca nerecunoscător,
egoist și arogant. În cel mai rău caz, profesorul poate chiar să se răzbune și să îi saboteze pe
viitor studentului, de câte ori are prilejul, încercările de angajare sau de admitere în alte
programe de studiu.32
Exploatarea academică are multe nuanțe și e adesea discutabilă. Există însă și cazuri
de abuzare a muncii studentului atât de clare, încât se pot înscrie direct în
categoriile de plagiat și de încălcare a dreptului de autor, în sens penal. La
Universitatea Babeș-Bolyai a existat un astfel de caz în anul 2013. O doctorandă în
domeniul științelor economice și-a susținut teza în 2012. În anul următor, a
descoperit la Târgul de Carte Gaudeamus, la standul Universității Creștine "Dimitrie
Cantemir", o carte cu exact același titlu ca doctoratul ei, având ca autor principal
pe profesorul care fusese îndrumătorul ei de doctorat, Gheorghe Popescu de la
Facultatea de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor. Mai rău, apăruseră în plus
alți trei coautori, necunoscuți ei, dintre care unul era tot un Popescu: fiul
profesorului. Textul cărții semnate Popescu et. al. coincidea cu teza ei în totalitate.
Numele ei nu era trecut printre autori, era doar menționat undeva în prefață. A fost
o surpriză totală pentru tânăra doamnă doctor economist, ea nu fusese întrebată
sau anunțată despre această publicare. De fapt și ea își publicase teza la un an după
susținere, deci exact aceeași carte, doar că sub numele ei și la altă editură.33
Doamna a făcut plângere la Comisia de Etică a Universității Babeș-Bolyai, iar aceasta
a decis desfacerea disciplinară a contractului de muncă al profesorului Popescu. 34
Ce-i drept, soluția dată acestui caz era de domeniul evidenței.
Alte cazuri nu se termină așa de limpede și de just. Iată un exemplu chiar în

domeniul arhitecturii. Un fost masterand la Universitatea din Arizona a depus o
plângere de plagiat împotriva profesoarei care l-a îndrumat.35 Studentul a acuzat-o
că a folosit materiale din teza lui de master pentru un articol al ei propriu, prezentat
la o conferință. Ea introdusese în articol o frază în care scria că o parte din
problemele tratate au fost studiate de studentul ei în dizertația36 lui de master, iar
apoi făcuse multe preluări verbatim din dizertație, fără indicarea corectă a sursei;
32 ibid.
33 Mediafax, "Fostă doctorandă la UBB, care acuză un profesor de plagiat, a depus plângere la rectorat și cere
retragerea cărții plagiate de pe piață", Ziua de Cluj, 23 apr.2013, http://ziuadecj.realitatea.net/eveniment/fosta-
doctoranda-la-ubb-care-acuza-un-profesor-de-plagiat-a-depus-plangere-la-rectorat-si-cere-retragerea-cartii-
plagiate-de-pe-piata--110427.html (accesat 22 decembrie 2016)
34 Mediafax, "Profesorul de la UBB acuzat de plagiat va fi dat afară. Comisia de Etică a respins contestaţia",
realitatea.net, 11 Iunie 2013, http://www.realitatea.net/profesorul-de-la-ubb-acuzat-de-plagiat-va-fi-dat-afara-

comisia-de-etica-a-respins-contestatia_1202009.html (accesat 26 ianuarie 2016)
35 Carol Ann Alaimo, "UA professor plagiarized student's work, school finds", Arizona Daily Star, September 27,
2014, http://tucson.com/news/local/education/college/ua-professor-plagiarized-student-s-work-school-
finds/article_a812bb66-6383-511b-b7a3-22289eabf237.html (accesat 22 decembrie 2016)
36 În Statele Unite termenul pentru dizertația de master este "master thesis", pe când termenul "dissertation"
desemnează în mod uzual teza de doctorat.
61
textele apăreau ca și cum ar fi fost ale ei. Culmea e că profesoara, cu grad de
assistant professor, tocmai primise un premiu de calitate didactică de la ACSA
(Association of Collegiate Schools of Architecture); era una din profesoarele cu care
școala de arhitectură a Universității din Arizona se mândrea. Studentul a mărturisit
în cele din urmă că semnalarea cazului a fost pentru el epuizantă și dezamăgitoare.
Inițial, el a fost de acord ca problema să se rezolve intern, în cadrul universității; dar
apoi și-a dat seama că universitatea îi cerea asta numai pentru ca să poată
mușamaliza cazul. Într-o primă instanță, o comisie a universității a decis că numai
20% din articolul respectiv a fost copiat fără citare și a dat verdictul de neplagiat.
Dar studentul a insistat, pentru că voia să-și publice teza și, dacă lăsa lucrurile așa,
ar fi apărut că el a plagiat-o pe profesoară, nu invers. De aceea s-a adresat presei,
punând la dispoziție ziarului Arizona Daily Star toate materialele necesare: teza lui
de master și articolul profesoarei cu textele copiate subliniate. Universitatea a fost
presată astfel să rejudece cazul. Totuși, a considerat din nou că nu e vorba de o
faptă gravă, în contradicție cu ceea ce se susține în statutul său de pe site despre
plagiat și cu ceea ce le cere ea studenților. Profesoara a primit un avertisment scris
și a fost somată să-și refacă articolul, adăugând precis ghilimele și citările corecte.
Cazul a fost considerat o raritate, pentru că de obicei studenții sunt cei care plagiază
și toată atenția se îndreaptă asupra lor. Totuși, se pare că situații de acest fel sunt
mult mai frecvente decât ies la suprafață. Studenții îi reclamă foarte rar pe
profesori, pentru că le e frică să nu sufere repercusiuni (dintre care nu cea mai
lipsită de importanță, în universitățile americane, este că nu le mai pot cere
profesorilor scrisorile de recomandare de care au nevoie).
• fragmentarea excesivă
O practică discutabilă, deși nu neapărat ne-etică dacă nu trece de o anumită limită,

este publicarea pe mai multe bucățele a unei cercetări (în engleză, practica a fost
numită salami slicing37, adică "felierea salamului"). Cercetarea este împărțită în cele
mai mici fragmente publicabile, așa încât autorul să obțină un cât mai mare
palmares de lucrări de pe urma aceleiași cercetări. Cu alte cuvinte, punctezi mai
mult fără să faci neapărat mai multă cercetare.
Practica se explică prin presiunea pusă pe cercetători de către instituțiile la care

lucrează de a avea un număr cât mai mare de articole publicate. Când evaluarea
unui cercetător se face cantitativ, atunci nu mai merită să lucrezi cinci ani la o
singură lucrare monumentală, excelentă și de referință, când poți avea zece articole
37Bruce Macfarlane, Researching with Integrity. The Ethics of Academic Enquiry, Routledge, London/New York,
2009, p.146
62
care expun individual mici probleme legate de ea; diferența evaluării e de la unu la
zece (în defavoarea autorului de lucrare monumentală, excelentă și de referință).
Dacă articolele sunt coerente, fiecare în parte, și dacă fiecare lămurește complet
un aspect anume al cercetării, având și elemente de originalitate suficient de
consistente ca să susțină o lucrare de sine stătătoare, atunci nu este nicio
problemă.38 Însă apartenența la aceeași cercetare-origine trebuie recunoscută
explicit, pentru că există riscul ca aceleași rezultate să fie numărate de mai multe
ori, ceea ce devine ne-etic. Fragmentarea excesivă poate duce la articole care
repetă aceleași idei și rezultate sau care nu prezintă decât părți inconsistente sau
stadii incomplete ale unei cercetări.
• auto-citarea și inter-citarea în exces
Nu e nimic anormal în a te auto-cita. Poți face referiri la lucrări anterioare, mai ales
dacă e vorba de continuarea directă a unei aceleiași cercetări. Există totuși o limită
subtilă pe care bunul simț te împiedică să o depășești. După cum observa o
cercetătoare britanică, dacă auto-citările ajung mai mult de 5-10 % din bibliografie,
asta înseamnă una din două: fie tu ești chiar inventatorul domeniului respectiv, fie
suferi serios de narcisism.39 Cel mai probabil este însă că vrei să-ți îmbunătățești
fraudulos indexul de citări, ca să pari mai bun decât ești.
Valoarea unui cercetător este azi tot mai mult măsurată prin informații statistice,
în special privind numărul de citări pe care le are producția sa de lucrări. Indexul de
citări este considerat cel mai obiectiv mod de a măsura impactul, deci valoarea,
unei cercetări. Sistemul are însă și punctele lui slabe. Unul din ele este că și auto-
citările contează, ceea ce poate fi normal până la un punct. Însă poate apărea și
tendința de auto-citare excesivă, ca mod al cercetătorilor de a-și îmbunătăți indexul
de citare.
O altă metodă de a deforma sistemul este formarea de "cercuri" sau "carteluri" ale
citării: grupuri de cercetători care se înțeleg să se citeze între ei. Unii profesori fără
scrupule nici nu aprobă spre publicare lucrările asistenților sau doctoranzilor lor,
atunci când asta depinde de ei, fără să se asigure că lucrarea respectivă îi citează și
pe ei.40 Astfel de înțelegeri explicite sunt fără îndoială imorale. Însă practica este
39 Joanna Williams et al., "Is there a problem with academic integrity?", Times Higher Education, June 30, 2016,
https://www.timeshighereducation.com/features/is-there-a-problem-with-academic-integrity (accesat 30 iunie
2016)
40 Macfarlane, Researching..., pp.144-146
63
extrem de răspândită mai ales în mod implicit, ca gest de solidaritate subînțeles, în
departamente și grupuri de cercetare, gest care nu este nici ilegal nici literalmente
imoral, dar care alterează totuși valoarea reală a actului citării.
• alterarea datelor
Ce înseamnă abatere de la buna conduită în privința lucrului cu datele cercetării41

și cum se definește "alterarea frauduloasă de date"42 este prevăzut de lege.
Cercetătorul are datoria să folosească datele în mod onest și obiectiv. Se poate
întâmpla ca informațiile sau faptele descoperite prin cercetare să îți dea peste cap
ipoteza de lucru și rezultatul scontat. Ceea ce face un cercetător cinstit este să-și
modifice ipoteza și să respecte rezultatul obținut în urma cercetării, nu să altereze
datele ca să obțină ce dorea la început. Totuși, foarte multe cercetări lucrează cu
interpretări ale cercetătorului, care poate fi tentat să le forțeze puțin cu scopul de
a obține un rezultat dorit sau de a susține o idee la care ține mult. Datele pot fi
manipulate. "Dacă torturezi suficient datele, întotdeauna ajung să mărturisească"!
– glumea o cercetătoare în științele educației.43 Cel mai frecvent risc în lucrul cu
datele cercetării nu este însă "tortura" grosolană, ci recurgerea la metode subtile
de manipulare a lor.
O tactică îndoielnică este raportarea selectivă: faci mai multe analize sau
experimente și le reții doar pe cele care îți convin, ignorându-le pe cele cu rezultate
care te contrazic. Dacă ții mult la o idee (de exemplu cât de benefică este locuirea
în comunități coezive) insiști pe calitățile ei (cooperarea, buna vecinătate etc.) dar
lași la o parte argumentele contrare (excluderea altora, lipsa de diversitate etc.).
41 "Articolul 21: (1) Abaterile de la normele de bună conduită [în activitatea științifică], [...], în măsura în care nu
constituie infracțiuni potrivit legii penale, includ: a) confecționarea de rezultate sau date și prezentarea lor ca date
experimentale, ca date obținute prin calcule sau simulări numerice pe calculator ori ca date sau rezultate obținute
prin calcule analitice ori raționamente deductive; b) falsificarea de date experimentale, de date obținute prin
calcule sau simulări numerice pe calculator ori de date sau rezultate obținute prin calcule analitice ori
raționamente deductive; c) îngreunarea deliberată, împiedicarea sau sabotarea activității de cercetare-dezvoltare
a altor persoane, inclusiv prin blocarea nejustificată a accesului la spațiile de cercetare-dezvoltare, prin avarierea,
distrugerea ori manipularea aparaturii experimentale, a echipamentului, a documentelor, a programelor de
calculator, a datelor în format electronic, a substanțelor organice sau anorganice ori a materiei vii necesare altor
persoane pentru derularea, realizarea sau finalizarea activităților de cercetare-dezvoltare. (Legea 206/2004,
actualizată, 2016)
42 "Articolul 4: (1) În sensul prezentei legi, următorii termeni sunt definiți dupa cum urmează: [...] b) confecționarea
de rezultate sau date - raportarea de rezultate sau date fictive, care nu sunt rezultatul real al unei activități de
cercetare-dezvoltare; c) falsificarea de rezultate sau date - raportarea selectivă sau respingerea datelor ori a
rezultatelor nedorite; manipularea reprezentărilor sau a ilustrațiilor; alterarea aparatului experimental ori numeric
pentru a obține datele dorite fără a raporta alterările efectuate; [...]." (Legea 206/2004, actualizată, 2016)
43 Williams et al., op.cit.
64
O altă practică, specifică argumentării și scrisului, este deformarea sensului
citatelor rupte de context; te folosești de citat ca argument pentru o idee care este
diferită de ceea ce a afirmat autorul lui, decupând citatul din contextul care îi dădea
sensul; te folosești de numele autorului citat pentru a susține punctul tău de
vedere, care în realitate este altul decât al lui.
Un tip mai mult sau mai puțin subtil de alterare este tendențiozitatea ideologică.
În domeniile umanistice, unde se lucrează în mod normal cu nuanțe diverse ale
ideilor preluate și reconstruite, falsificările ideologice se pot strecura destul de
ușor. O categorie specială de astfel de deformări ideologice este proprie domenilor
istoriei, arheologiei și patrimoniului: utilizarea datelor și faptelor istorice pentru a
servi scopuri legate de agenda politică actuală a unei identități naționale, etnice sau
religioase. În ce privește patrimoniul arhitectural, riscul e mare. Simplul fapt de a
alege ca subiect de cercetare și de a promova anumite arhitecturi în detrimentul
altora poate servi scopuri ideologice particulare ascunse. Arhitectura are o
contribuție majoră la construcția identității de grup, ceea ce face ca, într-un anumit
context politic, o categorie de patrimoniu să fie privilegiată, iar altele uitate.
Obiectivitatea cercetării științifice este însă alterată atunci când rezultatele
cercetării sunt dinainte desemnate să fie instrumente pentru decizii politice.
O problemă posibilă este neindicarea corectă a surselor datelor. Am văzut că

neindicarea unei surse bibliografice poate fi pur și simplu plagiat. Dar există și alte
forme de impostură în acestă privință, de exemplu să treci în bibliografie cărți pe
care nu le-ai citit. Deși pare ceva mai inocentă, această mică minciună poate deveni
foarte riscantă. Iată un exemplu din realitate: bibliografia tezei de doctorat a
fostului ministru de Interne Petre Tobă. În 2015, pe când era în funcție, el a fost
acuzat de plagiat în teza de doctorat, iar depistarea plagiatului s-a datorat printre
altele și faptului că a trecut în bibliogafie lucrări pe care nu le-a citit – și le-a trecut
cu greșeli. Iată ce a făcut de fapt ministrul: a copiat niște texte dintr-un autor, dar
l-a plagiat pe autorul respectiv, nu l-a citat corect și i-a "furat" și sursele, indicându-
le fals în bibliografia sa, ca și cum le-ar fi citit chiar el. Autorul din care copia
ministrul Tobă făcea referire de exemplu la o carte de Joseph Stiglitz, laureat al
premiului Nobel în economie, folosind termenul apud: "apud Joseph Stiglitz" (adică
"după Joseph Stiglitz"). Domnul Tobă a trecut în bibliografia sa direct cartea lui
Stiglitz. Și cum nu o citise, și nici de Stiglitz nu auzise, Tobă l-a trecut pe acesta în
bibliografie la litera A – "Apud Joseph Stiglitz". Presa a făcut mare caz de acest
plagiat,44 în contextul în care mai mulți demnitari publici au fost găsiți plagiatori
cam în aceeași perioadă, dar și datorită acestui mic detaliu care a dat savoare
comică situației: faptul că domnul dr. Tobă nu cunoștea nici măcar normele
44C.B., "Aberația zilei: tu știi cine e Apud? El nu știe", Ziare.com, 26 noiembrie 2015, http://www.ziare.com/petre-
toba/ministru-de-interne/aberatia-zilei-tu-stii-cine-e-apud-1395729 (accesat 16 noiembrie 2016)
65
elementare de formulare a aparatului critic prin abrevieri latine într-o lucrare
academică. Presa l-a ridiculizat ca "ministrul tobă de carte".45
• responsabilitatea față de subiecții umani
Lucrul cu subiecți umani este problematic pentru că, deși oamenii servesc uneori
cercetarea pe post de obiecte de studiu, în cazuri excepționale chiar ca un fel de
"cobai", evident nu trebuie tratați niciodată ca niște cobai. Referința negativă prin
excelență este cazul medicilor care au făcut experimente pe oameni în Germania
nazistă, fără niciun respect pentru condiția umană.46 Am văzut în capitolul 2 că
există o regulă morală universală pe care o conștientizăm de la Kant încoace: că în
orice acțiune, umanitatea din noi și din alții trebuie să fie tratată mereu ca scop,
niciodată doar ca mijloc. 47 Cercetările care implică oameni trebuie să îi trateze cu
grijă și respect.
Mai concret, cercetătorul care lucrează cu subiecți umani trebuie să le respecte

toate drepturile: să păstreze confidențialitatea datelor lor personale, să nu le
folosească altfel decât în modul pentru care și-au dat acordul, să nu îi supună la
altceva decât la experimentele sau testele pentru care și-au dat acordul. Mai mult,
cercetătorul trebuie să se asigure că participanții și-au dat acordul în deplină
cunoștință de cauză, că au înțeles perfect despre ce e vorba și la ce participă, că
acordul dat a fost un "consimțământ informat".48 Participanții sau subiecții trebuie
de aceea informați complet asupra obiectului cercetării, asupra scopului ei, asupra
modului în care se desfășoară ea. Ei trebuie să afle cine comandă și finanțează
proiectul de cercetare și care sunt mijloacele de diseminare a rezultatelor. Nu în
ultimul rând, cercetarea nu are voie să le creeze participanților niciun sentiment
negativ, să le afecteze demnitatea și stima de sine, să le creeze anxietate sau vreun
alt fel de suferință, fizică sau psihică. 49
Profesorul în științele educației Paul Oliver dă ca exemplu situația în care niște

cercetători studiază condițiile proaste de locuire ale unei comunități sărace. Planul
lor este să facă vizite la mai mulți dintre ei și să strângă date despre locuințele
degradate. Prima problemă pe care și-o pun este cum să nu-i jignească pe acei
45 Emilia Șercan, "Tobă de carte. 250 de pagini din teza de doctorat a ministrului de Interne, Petre Tobă, sunt
copiate din alte lucrări", press.one, 25.11.2015, https://pressone.ro/toba-de-carte-250-de-pagini-din-teza-de-
doctorat-a-ministrului-de-interne-petre-toba-sunt-copiate-din-alte-lucrari/ (accesat 16 noiembrie 2016)
46 Macfarlane, Researching..., p.10
49 Paul Oliver, The student's guide to research ethics, McGraw Hill/Open University Press (2nd edition), 2010, p.15
66
oameni, să nu-i facă să se simtă inferiori. Există posibilitatea reală ca, dacă li se
spune că ei au fost selectați pentru un studiu asupra locuințelor neîntreținute și
degradate datorită sărăciei ocupanților, ei să se simtă disprețuiți și insultați. Ca să
le menajeze sensibilitatea, unul dintre cercetători propune să li se spună oamenilor
doar că se face o cercetare despre locuire în general. Totuși, chiar dacă pornește de
la o intenție bună, o astfel de introducere evazivă încalcă principiul că trebuie să îi
informezi pe subiecți în totalitate despre proiectul la care participă. Cercetătorul nu
are voie să îi înșele. În plus, subiectul cercetării va deveni oricum destul de clar pe
parcurs, ei îl vor afla și se vor simți înșelați. Unii nu vor dori să participe la un studiu
despre locuințe degradate, pentru că simt că îi stigmatizează. Le e teamă că vor afla
și alții despre condiția lor proastă, chiar dacă în raportul final participanții rămân
anonimi. Este dreptul lor la propria imagine și trebuie respectat.50
Tratarea oamenilor săraci din locuințele degradate ca mijloace ale cercetării poate
deveni etic discutabilă, dar dilema morală ar putea fi rezolvată prin faptul că
rezultatele cercetării vor folosi la îmbunătățirea condițiilor de locuire, preferabil
chiar pentru acei oameni care au fost subiecții cercetării.51 Cercetătorul se poate
implica în problemele lor la fel ca un activist social, care pledează pentru ei și
folosește cercetarea ca mijloc de acțiune socială.
Implicarea cercetătorului în relația cu oamenii care sunt subiecți ai cercetării este

însă o altă chestiune problematică. Regula cercetării corecte este să păstrezi
distanța absolută față de obiectul studiat, să fii deci obiectiv, să nu te implici
personal în niciun fel, să nu intri în relație cu oamenii respectivi altfel decât ca
subiecți de studiu. E oare incorect pentru un cercetător să se implice personal în
cazurile umane studiate? Alterează asta rezultatele științifice ale cercetării? Așa
numita cercetare prin acțiune din științele sociale (action research) admite că poți,
ca cercetător, să nu fii complet obiectiv, că poți deci să ai o agendă socială anume,
să fii implicat în ceea ce cercetezi.52 În lucrul cu oamenii, obiectivitatea
cercetătorului poate fi uneori pusă sub semnul întrebării, chiar ca principiu.
Cercetările în domeniul social se desfășoară de multe ori, și sunt finanțate, cu

scopul de a rezolva niște probleme sociale anumite, deci pot fi considerate cercetări
cu agende "politice". Când cercetătorii studiază oameni aflații în situații disperate
ar fi chiar pervers ca scopul final al cercetării să fie știința și cunoașterea, și nu
îmbunătățirea condiției acelor oameni. De exemplu, comunitatea de oameni fără
adăpost de la groapa de gunoi a Clujului, Pata Rât, a servit multor cercetători și
50 ibid., pp.13-14
51 ibid, p.15
52 Gladys Ganiel, "Research Ethics in Divided and Violent Societies: Seizing the Ethical Opportunity", în: Cathriona
Russell, Linda Hogan, Maureen Junker-Kenny (Eds.), Ethics for Graduate Researchers. A Cross-disciplinary
Approach, Elsevier, London, 2013 (e-book), pp.167-181
67
multor articole publicate, toate justificate prin găsirea unei soluții de locuire și
integrare socială pentru ei. Dar ei sunt tot acolo, după ani buni și lucrări academice
și mai bune. Cercetarea mizeriei unor oameni, cu scopul obiectiv și pur al cercetării
științifice, cercetarea de dragul dezvoltării cunoașterii, care nu se implică în imediat
pentru găsirea unor soluții, poate deveni în acest caz chiar discutabilă moral.
• conflictul de interese
Un conflict de interese apare atunci când cercetătorul are o motivație de interes

personal în acțiunile sale, alta decât obținerea în mod obiectiv a rezultatului corect
al cercetării. Un caz frecvent este interesul financiar, de aceea transparența
surselor de finanțare a cercetării este o regulă necesară. Transparența are rolul de
a expune eventualele interese laterale, care pot altera onestitatea unei cercetări.
De exemplu, dacă desfășori o cercetare care evaluează comparativ diversele
caracteristici ale unor materiale de construcții, iar cercetarea este finanțată de una
din firmele producătoare de materiale de construcții, atunci s-ar putea ca concluzia
cercetării tale, și anume că materialele produse de acea firmă sunt cele mai bune
de pe piață, să nu fie tocmai corectă. Erai oricum, din capul locului, într-un conflict
de interese, din clipa în care ai acceptat finanțarea de la acea firmă. Prin urmare, în
obiectivitatea ta nu mai are nimeni încredere, cercetarea ta nu mai poate fi
credibilă. Iată de ce e bine să conștientizăm și să evităm conflictele de interese.
În forme aparent inocente, conflictul de interese este astăzi destul de răspândit. Un

domeniu în care îl întâlnim la tot pasul este cel al auto-evaluărilor, prin definiție
subiective (și deci un non-sens din punct de vedere al corectitudinii "evaluării"). Nu
poți fi obiectiv cu tine însuți. Trăim însă într-o epocă a autopromovării, în care un
CV impresionant îți poate aduce un post dorit sau o finanțare serioasă; este
deplasat și sinucigaș să fii prea modest. Însă tentația opusă, de a te prezenta mai
grozav decât ești în realitate, te poate trece dincolo de o limită acceptabilă de
"subiectivitate". Auto-promovarea frauduloasă53 este pedepsită prin lege.
Nu poți să fii obiectiv nici cu cei care îți sunt apropiați. De aceea evaluarea unei
cercetări – de exemplu când o comisie decide acordarea unei finanțări – trebuie
făcută întotdeauna de cineva care nu e apropiat celui evaluat. Nu poți să evaluezi,
53 "Articolul 21: (2) Abaterile de la normele de bună conduită [în activitatea de comunicare, publicare, diseminare
și popularizare științifică, inclusiv în cadrul cererilor de finanțare depuse în cadrul competițiilor de proiecte
organizate din fonduri publice] [...], în măsura in care nu constituie infracțiuni potrivit legii penale, includ: [...] f)
introducerea de informații false în solicitările de granturi sau de finanțare, în dosarele de candidatură pentru
abilitare, pentru posturi didactice universitare ori pentru posturi de cercetare-dezvoltare. [...]" (Legea 206/2004,
actualizată, 2016)
68
de exemplu, propria ta propunere de cercetare, sau a cuiva din familia ta, copil, fin,
părinte, soț, soție sau amant.
De exemplu, revistele bine cotate publică articole supuse unui peer-review anonim
(recenzie făcută de către specialiști în domeniu) iar editorul se îngrijește ca
persoanele implicate să nu aibă nicio legătură între ele. În acest caz, lipsa de
transparență asigură, paradoxal, chiar obiectivitatea. Dacă numele recenzorului ar
fi cunoscut, ar apărea riscul recenziilor de complezență; recenzorul ar considera că
nu e cazul să-și facă dușmani criticând prea tare pe cineva care știe cine l-a criticat.
Pe de altă parte, dacă autorul a cărui lucrare se evaluează este cunoscut
recenzorului, dar nu și invers, acesta din urmă poate să facă referate tendențioase,
excesiv de critice pentru potențialii concurenți sau excesiv laudative pentru
prieteni. Cea mai sănătoasă este anonimitatea de amblele părți (double blind
review), care asigură obiectivitatea maximă. Și desigur, anunțarea conflictului de
interese și recuzarea recenzorului, atunci când se identifică un astfel de conflict.
• secretul informației / informația privată
Până când rezultatele unei cercetări nu sunt definitive și publicate, ele sunt
vulnerabile, pentru că nu apar încă oficial în proprietatea intelectuală a cuiva;
cercetătorii rivali le pot prelua de-a gata și publica înaintea celor care le-au
descoperit primii. Legea54 condamnă însă o astfel de publicare sau diseminare
neautorizată a rezultatelor cercetării nepublicate.
Este o chestiune de etică academică să nu folosești în propriile publicații rezultatele

cercetării altora, fără autorizarea lor, înainte ca aceștia să le publice ei înșiși. Cu atât
mai mult cu cât, într-un mediu universitar există prin natura lucrurilor un schimb
permanent de idei în facere. Cercetătorii își expun reciproc problemele, le dezbat
împreună, iar asta îi ajută pe fiecare în parte să-și clarifice ideile. Într-un mediu
academic supercompetitiv poate prevala însă secretomania. Cercetătorii țin totul
secret până în ultima clipă înaintea publicării, de frică să nu profite alții de ideile lor,
și astfel, în lipsă de schimb de idei, chiar și propria lor cercetare devine mai săracă;
universitatea încetează să fie un loc de dezbatere deschisă.
Cercetarea implică, prin definiție, comunicarea explicită la final a rezultatelor sale

și a modului în care ele au fost obținute. Există însă și situații în care faptul de a
comunica anumite date și informații nu este etic, chiar și când cercetarea s-a
54"Articolul 21: (2) Abaterile de la normele de bună conduită [...], în măsura in care nu constituie infracțiuni potrivit
legii penale, includ: [...] e) publicarea sau diseminarea neautorizată de către autori a unor rezultate, ipoteze, teorii
ori metode științifice nepublicate; [...]" (Legea 206/2004, actualizată, 2016)
69
încheiat; anumite lucruri rămân definitiv secrete. De exemplu, la fel ca în domeniul
jurnalistic, anumite surse pot fi anonimizate, atunci când indicarea explicită a unei
persoană-sursă a informației o poate pune într-o situație vulnerabilă. Totuși,
acestea sunt cazuri excepționale. Principiul general al cercetării rămâne
transparența, care îi asigură credibilitatea și integritatea.
Există situații în care cercetătorul se angajează prin contract față de cel care îi
comandă cercetarea să păstreze secrete anumite chestiuni; de exemplu să nu
divulge scopul unor acțiuni pe timpul desfășurării lor. Kerstin Sailer, cercetătoare în
grupul Bartlett Space Syntax Laboratory, povestea într-un articol că a participat la
o cercetare pentru o mare companie media, care comandase un studiu de
reorganizare a spațiului firmei. Respectiva companie dorea să devină mai eficientă,
să se restructureze și să facă disponibilizări. Arhitecții cercetători urmau să discute
cu angajații, însă li s-a explicat că nu trebuie să le spună angajaților pentru ce se
face studiul, căci dacă aceștia ar fi aflat că se pune problema concedierilor, atunci
întregul "sistem social al organizației" s-ar fi prăbușit. Sailer s-a declarat contra unei
astfel de atitudini în acel caz, susținând că, chiar dacă ficțiunile și miturile au de
obicei meritul de a lega comunități, e întotdeauna mai bine pentru oameni să știe
decât să nu știe adevărul. Pe de altă parte însă, este o chestiune de etică să respecți
un contract. În principiu, faptul că cercetarea trebuie să fie explicită, bazată pe
justificări și dovezi ferme, nu înseamnă neapărat și că trebuie să dezvălui totul
oricui, iar secretul poate fi uneori justificat.55
Într-adevăr, în cazul povestit mai sus cercetătorii au fost puși într-o situație delicată.
Pe de o parte, considerau ne-etic ca angajații companiei să fie ținuți în necunoștință
de cauză în privința riscului de a fi concediați, chiar dacă această omisiune evita
perturbarea "comunității". Pe de altă parte, face parte din regulile eticii cercetării
– ale deontologiei profesiunii de cercetător – faptul de a nu dezvălui informații unei
terțe părți; cercetarea fiind comandată de companie, cercetătorul avea o datorie
morală și contractuală față de clientul său de a o desfășura după regulile de
confidențialitate de comun stabilite. Oare ce au facut Sailer și grupul ei în acest caz:
au spus sau nu au spus angajaților pentru ce le cercetează spațiul de lucru? Din felul
în care s-a exprimat Sailer în articol – foarte evaziv – se pare că a respectat regula
etică de cercetător angajat prin contract, mai degrabă decât să dea curs empatiei
umane și înclinării (etice și ea) de a le spune adevărul oamenilor al căror spațiu de
muncă îl cerceta.
55Kerstin Sailer, Andrew Budgen, Nathan Lonsdale, Alan Penn, "Changing the Architectural Profession. Evidence-
Based Design, the New Role of the User and Process-Based Approach", în: Ion Copoeru, Nicoleta Szabo (coord.),
Etică și cultură profesională, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj, 2008, p.286
70
• priorități mercantile
Cercetarea costă și este scumpă. De aceea obținerea finanțărilor este esențială și

face ca mediul cercetării să fie unul competitiv. Valoarea unui cercetător este
definită și de modul în care el poate aduce finanțări instituției sale. Rezultatele
cercetării sunt cuantificate, iar un număr mare de publicații și citări nu înseamnă
numai prestigiu, ci și granturi, deci bani, pentru universitate. Problemele apar însă
când valoarea finanțării devine mai importantă decât valoarea intrinsecă (de
cunoaștere) a cercetării, când banii devin un scop, nu un mijloc.
Atragerea de bani este azi prea adesea legată de utilitatea imediată a rezultatului
cercetării. Valoarea cercetării este măsurată prin calitatea de a fi aplicativă, iar
finanțarea ei se face acordând tot mai mare atenție criteriului "impactului
economic". Faptul că există astăzi o cultură a performanței și a competiției în și între
universități a dus astfel la o gândire care transferă în cercetare metodele
măsurabile de evaluare din economie, observa Macfarlane. Riscul acestei
preconcepții devine tot mai evident: se aleargă după finanțări pentru cercetări cu
beneficii pe termen scurt, mai degrabă decât să se angajeze cercetări care promit
beneficii după un timp mai îndelungat. Cercetarea pur teoretică (numită sugestiv în
engleză "blue skies thinking" – adică "gândire de cer albastru", sau cu capul în nori)
este tot mai marginalizată. Asta e rău, remarca Macfarlane, pentru că descoperirile
științifice au adesea nevoie să fie precedate de zeci de ani de cercetări teoretice, în
special în acele discipline care lucrează cu multe date, cum e arheologia de
exemplu.56 O lume în care impactul economic pe termen scurt e favorizat riscă deci
să rateze chiar adevăratul progres științific.
Un alt risc al alergării după bani este că unele subiecte pot fi ignorate cu totul, nu
pentru că n-ar fi importante, ci pentru că nu sunt atractive pentru finanțatori.
Astfel, cercetătorii își ghidează interesele de cercetare spre teme care știu că sunt
finanțate mai ușor, chiar dacă aceste teme n-ar merita să fie mai mult cercetate.57
În România aceasta este problema domeniilor umanistice (dacă ne luăm după
oportunitățile de finanțare), disprețuite și dezavantajate în fața științelor exacte și
tehnice.
Banii sunt doar mijlocul de a atinge adevăratul scop, care este cercetarea relevantă
și corectă. Dar acestă ierarhie clară nu înseamnă totuși că banii nu sunt un subiect
important. Din acest motiv, finanțatorul poate interveni, până la un punct, în

57 ibid., p.147
71
desfășurarea cercetării și poate pretinde, în anumite situații, compromisuri
rezonabile de la cercetător.
Atunci când și finanțatorul și cercetătorul sunt bine intenționați, ambele părți pot
accepta astfel de compromisuri – după cum o ilustrează exemplul următor, descris
într-un ghid de etică pentru studenți. Un dezvoltator imobiliar construiește locuințe
pentru bătrâni și angajează niște cercetători să studieze nevoile specifice de locuire
ale acestora. După ce încep interviurile cu subiecții, cercetătorii își dau seama că nu
pot obține rezultate de calitate fără a face niște interviuri suplimentare și că au deci
nevoie de mult mai mult timp decât era prevăzut inițial prin contract. Pe de o parte
este datoria lor morală să ofere rezultate cât mai conforme cu realitatea studiată;
dar pe de altă parte au și datoria de a respecta termenul de timp stabilit. În ceea ce
privește firma de dezvoltatori, pentru ea este exclus să fie depășite termenele,
pentru că ea s-a angajat deja și în alte contracte cu terți – constructori – și darea
peste cap a programului proiectului ar însemna pierderi mari de bani. Totuși, și ea
are interesul să obțină rezultate de calitate din cercetare, pentru că rezultatele
proaste ar putea duce la deficiențe ale proiectului. E o situație în care trebuie, și se
poate, să se ajungă la o înțelegere de ambele părți. 58 De exemplu, dezvoltatorul
imobiliar poate accepta să fie angajați câțiva cercetători în plus, deci un cost puțin
sporit pentru cercetare; dar și cercetătorii acceptă să lucreze semnificativ mai mult
până la același termen, fără să primească semnificativ mai mulți bani.
Puterea pe care finanțatorul o are asupra cercetătorului este mare: în alegerea

temelor, scopurilor și chiar a metodelor cercetării; dar el n-ar trebui să intervină în
niciun fel în alterarea rezultatelor oneste ale cercetării. Există însă situații în care
finanțatorul comandă cercetarea chiar pentru că speră să obțină un anumit
rezultat. De exemplu, un mare dezvoltator imobiliar poate comanda un studiu
asupra impactului unui proiect de locuințe la scară mare, pentru că știe că există
îngrijorări la locuitorii deja existenți în zonă și vrea să le contracareze.59
Dezvoltatorul speră ca rezultatele studiului să fie de așa natură încât să îi ofere un
argument în fața autorităților de avizare, că proiectul se poate face fără probleme.
Cercetătorul finanțat de dezvoltator trebuie însă să facă studiul în așa fel încât să
obțină rezultate conforme cu realitatea, nu ca să satisfacă speranțele și planurile
celui care i-au finanțat cercetarea. Banii pot într-adevăr dicta dacă o cercetare se
face sau nu se face, sau chiar condițiile în care se face; dar banii nu au voie să îi
dicteze cercetării rezultatele.
Dorința de a câștiga mai mulți bani poate duce la diverse situații de încălcare a eticii
academice. Un caz ambiguu, la limita moralității deși nu ilegal, este cel al
58 Oliver, op.cit., p.120

59 ibid., p.116
72
cercetătorului "mercenar"60, care își pune reputația și palmaresul de publicații –
reale și meritorii – la dispoziția unor instituții, pe bani, fără să fie interesat de faptul
că numele și lucrările lui sunt folosite de acestea în mod posibil înșelător. Un
exemplu este descris în revista THE (Times Higher Education) și privește o metodă
dubioasă practicată de universitățile chineze pentru a-și ridica poziția în ranking-ul
internațional. Managementul universităților este azi obsedat de acest ranking, care
asigură mai ușor atragerea de studenți și de finanțări. Printre soluțiile găsite este și
aceea de a invita profesori străini, dar nu pentru schimbul didactic sau de cercetare
propriu-zisă, ci numai pentru ca universitatea să-și îmbunătățească palmaresul de
publicații. Un profesor belgian de exemplu povestea că a primit o invitație de la o
mare universitate din China pentru un "distinguished visiting professorship".
Invitația, foarte bine plătită, era pentru trei ani, iar condiția era să producă sub
numele universității respective, ca prim autor, trei articole ISI (adică indexate de
Thompson Reuters în Web of Science) și să accepte să apară ca al doilea autor pe
câteva articole în care prim autor era un chinez din universitate. În toți acești trei
ani, contractul îi cerea doar două vizite scurte în persoană la universitate, pentru 2-
4 conferințe în fața studenților. Nu era nimic ilegal în această propunere; era însă o
tranzacție comercială, prin care o universitate cumpăra articole bine cotate, dar de
fapt produse înafara ei, ca să își ridice în mod fals statutul. La universitățile din
China, să "cumpere" astfel publicații de la profesori străini a devenit practică
curentă, se afirmă în THE.61
O altă situație în care apare cercetătorul "mercenar" este aceea de a gira conferințe
și publicații dubioase, fără nivel de calitate minimal, al căror scop este doar profitul:
conferințe "de pradă"62, cu taxe de participare mari, organizate nu pentru schimbul
de idei, ci pentru bani și palmarese de organizare și participare. Ele se legitimează
cu listă de "comitet științific" pe care se trec nume cunoscute (uneori fără să li se
ceară acordul persoanelor respective) și cu invitați speciali, "keynote speakers",
care se pretează la a se lăsa răsplătiți cu bani, fără să le pese că numele lor sunt
folosite ca să acopere un simulacru. Un semn care trădează astfel de conferințe
poate fi acela că se desfășoară în locuri exotice.63 Alt semn al conferințelor dubioase
poate fi că se acceptă cercetători din multe domenii, aproape orice domenii, deci
nu se va realiza niciun fel de focalizare și de dezbatere adevărată în jurul unor
subiecte și teme, ci fiecare va monologa pe limba lui; această realitate va fi
acoperită însă prin folosirea abuzivă a noțiunii de "interdisciplinar".
60 James McCrostie, "Warning: conmen and shameless scholars operate in this area", Times Higher Education,
January 12, 2017, https://www.timeshighereducation.com/comment/warning-conmen-and-shameless-scholars-
operate-area (accesat 12 ianuarie 2017)
61 Jack Grove, "Cash-for-publications is 'common practice'", Times Higher Education, January 19, 2017,
https://www.timeshighereducation.com/news/cash-publications-common-practice (accesat 20 ianuarie 2017)

62 ibid.
63 ibid.
73
Mai există un termen care e uneori abuzat de unele conferințe, chiar dacă nu
neapărat pe mulți bani – cel de "internațional". Conferința este de fapt organizată
cât se poate de local și provincial, dar dacă se găsesc 2-3 străini care să accepte o
invitație specială, conferința devine deodată "internațională". Universitățile
românești, în marginalitatea lor complexată, recurg la această metodă prin care
propriii lor profesori și doctoranzi își mai rotunjesc palmaresul de producții
științifice "internaționale". Nu e nimic ilegal și poate nici propriu-zis ne-etic în astfel
de conferințe; este totuși vorba de situații în care lucrurile și oamenii încearcă să
pară altceva decât sunt, situații create inclusiv prin complicitatea invitaților străini
tratați regește, care se complac în rolul lor închipuit civilizator.
Un alt subiect ambiguu ține de modul în care este diseminată cercetarea. Aceasta
este de obicei publicată în articole din reviste indexate în baze de date
internaționale, cu acces restricționat, la care apoi accesul este achiziționat de
universități pe bani (mulți). Această realitate este în prezent criticată, chiar din
perspectivă etică: este oare moral ca rezultatele cercetărilor academice, mare parte
din ele finanțate din bani publici, să fie comercializate în beneficiul unor corporații
editoriale private? Asta înseamnă de fapt că societatea – banul public – le plătește
de două ori: o data când finanțează cercetarea în universități și a doua oară când
finanțează accesul universităților la bazele de date care conțin rezultatele
cercetării. Nu e oare mai corect ca acestea din urmă să fie publicate liber, să devină
cu adevărat "publice"? Este ceea ce susțin adepții diseminării libere a științei,
adepții publicării în sistem deschis (Open Access). Nici acest sistem nu e însă lipsit
de controverse. Publicarea de calitate necesită un cost, deci dacă apariția articolului
nu se plătește la consumator atunci trebuie plătită la sursă, adică de către autor.
Ceea ce conduce la alte riscuri mercantile: scăderea cerințelor de calitate la
publicare și faptul de a-ți putea mări palmaresul de publicații pe bani, nu pe merit.
• impostura nonsensului
Un tip de impostură academică este cel al cercetătorului care scrie prostii. Uneori
intelectualul academic se prevalează de îngustimea de specializare a disciplinei sale
pentru a produce lucrări pe care numai el le pricepe – nu pentru că ar fi creații
intelectuale înalte, greu de priceput, ci pentru că nu există nimic de priceput:
respectivul se complace în aiureli. Alteori din contră, cercetătorul dintr-un domeniu
se hazardează înafara lui, preia concepte din domenii care îi sunt străine și nu ezită
să publice texte confuze despre lucruri pe care nu prea le înțelege. Că așa ceva nu
este deloc imposibil a demonstrat-o așa numitul "caz Sokal".
74
În condițiile în care azi publicațiile se înmulțesc exponențial, e incredibil cât de ușor
se poate publica în bătaie de joc – a încercat să demonstreze Alan Sokal, profesor
de fizică la New York University. În 1996, el a trimis intenționat un articol plin de
prostii la "Social Text", o revistă recunoscută de studii culturale, cu comitet științific
și peer-review (adică cercetători din domeniu, care citesc articolele propuse și
recomandă publicarea sau ne-publicarea lor). Lucrarea trimisă de Sokal, cu titlul
"Transgresând limitele: către o hermeneutică transformativă a gravitației
quantice", a fost publicată fără probleme. Sokal atâta aștepta. Imediat ce a apărut
articolul, a ieșit în presă și a recunoscut că a presărat în mod deliberat lucrarea cu
nonsensuri, că textul lui era un colaj de aiureli. Mai precis, el a afirmat că a parodiat
modul în care filosofii postmoderni foloseau în scrierile lor limbajul științific. Dacă
scrii o lucrare în care folosești niște cuvinte pretențioase și flatezi prejudecățile
ideologice ale editorilor, afirma Sokal, poți publica orice, lucrări "de cercetare" nu
numai complet lipsite de valoare, ci chiar total lipsite de sens. Intenția lui a fost să
demonstreze cât de ușor se pot strecura astfel de texte absurde în revistele de
științe umaniste pretins serioase – și a reușit. Cazul a rămas celebru ca "Farsa Sokal"
("The Sokal Hoax").64
Demonstrația a fost cam supărătoare pentru teoreticienii filosofi. Însă ideea lui
Sokal nu era să atace doar impostura micilor cercetători umaniști, care publică
maculatură fără ca peer-review-ul să-i oprească, ci să expună o impostură mult mai
gravă, prezentă chiar la unii intelectuali foarte celebri și influenți. Articolul-parodie
conținea mai ales citate – corect reproduse – din filosofi francezi post-structuraliști
(așa numita French Theory). Aceștia îndrăzniseră în textele lor să folosească
concepte științifice deformându-le sensul.
Sokal a dezvoltat mai târziu pe larg critica la adresa acestora, într-o carte scrisă
împreună cu un alt profesor de fizică, Jean Bricmont: Imposturi intelectuale
(publicată prima dată în franceză în 1997). 65 În această carte, ei au încercat să
demonstreze că intelectuali faimoși precum Lacan, Kristeva, Irigary, Latour,
Baudrillard, Deleuze sau Virilio au folosit abuziv concepte științifice rupte de
context sau că au făcut uz de jargonul științific, fără nicio logică sau justificare. Ținta
a fost "confuzia intelectuală" care apare uneori în scrierile acestor intelectuali. Iar
gândirea confuză e periculoasă, afirmă Sokal și Bricmont, citând din sociologul
Stanislav Andreski, pentru că ea servește de fapt tendințele cele mai retrograde ale
societății. Spre deosebire de gândirea clară rațională, care duce la acumularea
cunoașterii și deci la progresul științei și al societății, în gândirea confuză te poți
64 "Science's Sokal Moment. It seems dangerously easy to get scientific nonsense published", The Economist, Oct.
5, 2013, http://www.economist.com/news/science-and-technology/21587197-it-seems-dangerously-easy-get-
scientific-nonsense-published-sciences-sokal (accesat 30 noiembrie 2014)
65 Alan Sokal, Jean Bricmont, Intellectual Impostures. Postmodern philosophers' abuse of science, Profile Books,
London, 2003
75
complace la nesfârșit, fără să schimbi nimic în societate; gândirea confuză este deci
foarte convenabilă politic pentru o autoritate conservatoare.66
Iată cum defineau ei mai precis ceea ce înseamnă să fii un impostor intelectual,
reprezentant al "nebuloasei" teorii postmoderne poststructuraliste:
1. să te folosești extensiv de teorii științifice despre care ai în cel mai bun caz o idee
foarte vagă; să folosești terminologia științifică sau pseudo-științifică fără să-ți bați
prea mult capul despre sensurile reale ale acelor termeni.
2. să imporți concepte din științele naturale în științele umaniste sau sociale fără
să dai nicio justificare sau explicație despre rostul acestui import; o analogie vagă
nu justifică în sine acest import.
3. să faci paradă de erudiție în mod superficial, aruncând termeni tehnici în
contexte în care sunt complet irelevanți, cu scopul de a intimida cititorul care nu e
om de știință.
4. să manipulezi propoziții și fraze care sunt de fapt fără sens, o veritabilă
intoxicație de cuvinte, superb indiferentă față de sensul lor.67
În fine, să te folosești de prestigiul științei pentru a da o impresie de rigoare unor
scrieri prolixe, concluzionează ei, este pur și simplu o formă de șarlatanie.68
Sokal și Bricmont nu au convins neapărat pe toată lumea cu critica lor. Un ziarist

francez le-a replicat că sunt niște bieți oameni de știință fără umor, care se trezesc
să corecteze greșeli gramaticale în scrisori de dragoste. 69 Într-adevăr, tentația de a-
ți atinge limita (in)competenței e mare. Până la urmă și Sokal și Bricmont par să fi
căzut puțin în capcana pe care o expuneau la alții: nu s-au abținut să judece texte
teoretice și filosofice, deci să se bage în domenii la care totuși nu se pricepeau. De
altfel ei au declarat că acceptă posibilitatea ca analogiile și metaforele științifice să
servească înțelegerii teoretice din alte discipline, că ei nu au criticat decât abuzul
de concepte științifice și mistificarea lor.70 Ei s-au mai apărat spunând că nu sunt
nici contra disciplinelor umaniste în principiu, nici contra acelor intelectuali în
general, ci împotriva ideii de a putea aplica în mod direct conceptele științifice în
domenii umanistice, și împotriva pretenției că și știința ar fi doar "discurs", precum
filosofia.71
"Momentul Sokal" a fost mai mult decât doar incriminarea unei practici ne-etice.
Unii au văzut în el demonstrația că științele exacte sunt superioare ca rigurozitate
celor umanistice. Însă un cercetător biolog de la Harvard, John Bohannon, 72 a
încercat să facă un test asemănător și pe științele exacte – și i-a reușit. Sub un nume
66 Stanislav Andreski, Social Sciences as Sorcery, Andre Deutsch, London, 1972, p.90, citat în: ibid., p.1
67 ibid., p.4
68 ibid., p.5
69 ibid., p.ix
70 ibid., p.xvii
71 ibid., p.xii
72 http://www.johnbohannon.org
76
fals și sub titulatura unei instituții academice fictive, el a trimis o lucrare de
biochimie, cu o cercetare complet fantezistă, la 304 reviste de știință cu peer-review
din toată lumea. Deși era plină de aiureli, lucrarea a trecut cu bine la 157 din ele;
doar 98 au respins-o, iar restul de 49 nu au răspuns până la momentul în care
adevărul a fost mărturisit de autorul "experimentului". Doar 36 dintre răspunsuri
au dat și explicații precise de la peer-reviewer-i, care dovedeau că aceștia s-ar fi
prins de "greșeli"; totuși, și dintre acestea 16 afirmau că totuși, cu modificările de
rigoare, lucrarea se poate publica.73 Un alt detaliu important totuși: toate revistele
alese de Bohannon erau de tip "open access", deci cele la care accesul este liber pe
Internet și autorul plătește (spre deosebire de cele cu acces controlat din bazele de
date, unde autorul nu plătește nimic, dar accesul în bazele de date e cu taxă sau
abonament). Printre editorii care au căzut în capcană au fost și cei din platforme
reputate, precum Elsevier sau Sage. Sokal discreditase revistele umanistice.
Bohannon dorea să arate că impostura merge și la revistele de știință care sunt
open access.74 Oricum, ambii au demonstrat că riscul imposturii, chiar în sistemul
revistelor cu peer-review, este cât se poate de real.
De atunci astfel de teste s-au înmulțit, spre deliciul presei de scandal. Un caz
asemănător a apărut și în presa românească în 2013. Doi "profesori" și un
doctorand de la Universitatea din Belgrad au trimis o lucrare-bluff revistei
românești Metalurgia International75 – revistă a Universității Creștine "Dimitrie
Cantemir" (ne-am mai întâlnit cu această reputată universitate chiar în acest
capitol, la exemplul de carte-teză plagiată din secțiunea dedicată îndrumătorilor de
doctorat abuzivi). Revista avea peer-review și pretindea că este indexată ISI (chiar a
fost; între timp a fost exclusă). Articolul trimis avea, printre altele, referințe
bibliogafice precum revista Mikiev Zabavnik (o revistă de copii din Serbia).76
Pentru adevărații cunoscători, undeva în articol, era citat chiar și un anume Sokal.
Fotografiile celor trei autori, puse pe prima pagină, erau în mod ostentativ trucate,
cu mustață falsă și perucă – dar peer-reviewer-ii n-au observat nici măcar asta.
Numeroase alte erori și aiureli evidente au fost intenționat introduse, și totuși
articolul a fost publicat ca atare. Cei trei tineri sârbi voiau să demonstreze
73 John Bohannon, "Who's Afraid of Peer Review?", Science, 4 Oct.2013, vol.342 Issue 6154, pp.60-65,
http://science.sciencemag.org/content/342/6154/60.full (accesat 19 decembrie 2016)
74 "Science's Sokal..."
75 Dragan Z.Duiric, Boris Delibasic, Stevica Radisic, "Evaluation Of Transformative Hermeneutic Heuristics For
Processing Random Data", Metalurgia International, vol.XVIII, no.6(2013), pp.98-102 (p.99),

http://server1.docfoc.com/uploads/Z2016/01/04/LoxreOYhI3/f64f2b84e08228826b4c8db02050e0cd.pdf
(accesat 19 decembrie 2016)
76 Raluca Pantazi, "Doi profesori sarbi au publicat deliberat in revista stiintifica romaneasca Metalurgia
International o lucrare de cercetare falsa in care au citat inclusiv reviste pentru copii", hotnews.ro, 18 sept.2013,
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-15602458-doi-profesori-sarbi-publicat-deliberat-revista-stiintifica-
romaneasca-metalurgia-international-lucrare-cercetare-falsa-care-citat-personaje-precum-goofy-presa-
sarba.htm (accesat noiembrie 2014)
77
impostura care există în universitățile din Serbia, unde profesorii fac palmares și
carieră publicând articole dubioase în reviste de nimic. Faptul că au ales o revistă
universitară românească nu ținea de scopul lor principal; revista Metalurgia
International a fost doar o victimă colaterală. Totuși, s-a dovedit că autorii sârbi au
țintit bine; mediul universitar românesc e la fel ca al lor.
• mediul academic: masa critică de conștiințe morale

individuale
După ce am inventariat atâtea moduri de încălcare a eticii în mediul academic,

imaginea universității ne poate apărea cam șifonată. Degradarea etică a mediului
academic este azi invocată atât de des, încât te întrebi ce rost mai are să vorbești
de etică din capul locului. Ca să educi noua generație? Sistemul academic are darul
de a se autoreproduce cu succes. Singura consolare – dacă e să căutăm una – este
că mediul academic din România, pe care nu-l putem da ca exemplu pozitiv, nu este
totuși nici singular nici extrem, iar tendința forțării limitelor etice pare a fi una
universală.
Un studiu recent din Marea Britanie a ajuns la niște rezultate de-a dreptul
îngrijorătoare privind etica cercetării academice britanice. Dintre cercetătorii
intervievați, unul din șapte a recunoscut că a folosit ideile altora fără să îi crediteze,
aproape o cincime au recunoscut că au falsificat sau fabricat date măcar un pic, mai
mult de o treime că s-au auto-plagiat. Absolut toți au motivat asta prin faptul că
există o presiune prea mare asupra lor să aibă o productivitate de publicații tot mai
mare.77
"Publish or perish" (publici sau pieri) – iată sursa tuturor relelor. Universitățile sunt
tot mai obsedate de ranking, care e determinat mai ales cantitativ, prin standarde
universale metrice (i.e. număr de lucrări publicate și număr de citări). Profesorii
angajați în universități sunt obligați să publice cât mai mult, tot mai mult. Decât să
fie penalizați, sau chiar dați afară, că n-au scris destule articole, preferă să coboare
standardul (științific și etic) ca să producă mai mult. Mai rău, tendința actuală în
universități (în cele occidentale deocamdată, dar poate cândva și la noi) este de a
angaja tot mai puține cadre didactice pe posturi permanente și tot mai multe pe
termen limitat. Într-adevăr, mobilitatea și motivarea dată de nesiguranță
stimulează competitivitatea oamenilor. Însă o consecință este și că mulți se lasă
tentați să puncteze pe alte căi, pentru a trece în fața celorlalți cu orice preț.
77 Williams et al., op.cit.
78
Impostura proliferează împreună cu proliferarea publicațiilor și, paradoxal, cu
proliferarea deschiderii, flexibilității și mobilității.
Până la un punct așadar, sistemul e de vină. Mediul academic este tot mai
competitiv și această tendință deplasează centrul de greutate dinspre pasiunea
pentru cunoaștere spre tentația de a te descurca mai bine în sistem. Oamenii de
conținut, care se dedică pasiunii de a căuta și înțelege, fără limite și cu investiție
personală maximă, pierd în fața oamenilor de management, care se dedică
metodelor autopromovării. E poate greu de susținut că pasiunea pentru
cunoaștere pură ar fi intrinsec etică; dar e de domeniul evidenței că managementul
bun este în esența lui destinat să forțeze și să acționeze la limita eticii, dacă nu chiar
contra ei. De ce? Pentru că managementul este prin definițe optimizarea eficienței:
arta de a obține cât mai mult investind cât mai puțin.
Cheia problemei etice nu stă totuși în sistem, din fericire. E adevărat că sistemul
academic e cam pervers și mediul particular în care activezi te poate trage în sus
sau în jos. Dar nu mediul sau sistemul sunt de vină dacă tu plagiezi sau păcălești.
Mediul și sistemul sunt până la urmă definite de masa critică a celor care sunt
corecți sau a celor care sunt incorecți – cine predomină în sistem. Cheia eticii stă
așadar în faptul că orice responsabilitate morală este, până la urmă, o
responsabilitate individuală.
79
5.
Tipuri de plagiat în
scrierea academică
În capitolele 3 și 4 am văzut cum se definește plagiatul și care sunt și alte situații

posibile de încălcare a normelor de bună conduită în cercetare. În capitolul de față
vom inventaria tipurile de greșeli care pot apărea în modul de lucru cu sursele
scrise. Scopul acestui capitol este de a clarifica studentului ceea ce poate face și
ceea ce nu are voie să facă atunci când lucrează cu informații, citate și idei preluate
din diverse surse într-un text academic.
Studenții pot găsi azi pe Internet numeroase site-uri cu sfaturi despre citarea
corectă și despre cum se poate evita plagiatul. Un exemplu este plagiarism.org,
sprijinit de o corporație care produce câteva dintre cele mai cunoscute servicii
comerciale de verificare anti-plagiat (precum Turnitin).1 Cele mai bune astfel de
sfaturi se pot găsi însă pe website-urile universităților. Pentru acest capitol am
recurs ca sursă principală la site-ul Universității Harvard, care oferă un ghid detaliat
anti-plagiat.2 Aici apare următoarea clasificare a tipurilor de plagiat: verbatim
1http://www.plagiarism.org/about (accesat 25 mai 2017)

2"What Constitutes Plagiarism?", Harvard Guide to Using Sources. A Publication of the Harvard College Writing
Program, http://usingsources.fas.harvard.edu/icb/icb.do?keyword=k70847&pageid=icb.page342054 (accesat
16.07.2016)
80
(cuvânt cu cuvânt), mozaic, parafrază inadecvată, parafrază fără trimitere la sursă,
citare fără trimitere la sursă și folosirea muncii altui student. Mai jos vom completa
această listă și vom comenta pe rând aceste categorii.
• bibliografie la sfârșit sau note în text
Mai întâi de toate, o observație generală: trimiterea la sursele textelor preluate sau
folosite se face precis și complet, și se face chiar în locul din text unde există
preluarea. Studentul se întreabă uneori: oare trebuie neapărat să indic în text
trimiterile la surse, prin note bibliografice (note de subsol, de sfârșit de capitol, de
sfârșit de lucrare)? Există atâtea exemple de cărți în care sursele sunt indicate doar
în bibliografie! Nu e oare suficient să pun doar lista lucrărilor citite la sfârșit?
Răspunsul la această ultimă întrebare este NU; nu într-o lucrare academică. Or fi

existând lucrări care nu se supun disciplinei academice, în primul rând pentru că
nici nu au pretenția de a fi academice. Dar cele care se pretind astfel respectă
această cerință a preciziei indicării oricărei preluări chiar în text, acolo unde se face
ea. Dacă nu faci asta, cazi în plagiat.
• plagiat cuvânt cu cuvânt

Cel mai evident caz de plagiat este copierea cuvânt cu cuvânt (verbatim sau copy-
and-paste), care înseamnă să preiei identic o succesiune de cuvinte, fără să o pui în
ghilimele sau într-o altă formă care să arate explicit că e vorba de un citat, și fără să
indici sursa. Cât de lungă este succesiunea de cuvinte preluată pentru care devine
obligatorie indicarea citării? Un paragraf întreg? O propoziție? Opt cuvinte?...
Depinde de domeniu și depinde de cuvintele respective. În domeniul nostru, care

este unul umanistic și scrierea este extrem de personală, e posibil ca până și
succesiunea a două cuvinte să fie una originală; chiar și un cuvânt, dacă este un
termen foarte special, poate deveni un termen de autor, trebuie pus în ghilimele și
trebuie să-i fie indicată sursa.
Cazul extrem este copierea cuvânt cu cuvânt a unei lucrări întregi, o reproducere
integrală identică – un fel de "clonă".3 La această categorie intră și lucrarea
cumpărată de-a gata pe Internet sau lucrarea pasată de la un student la altul cu
simpla schimbare a numelui autorului. Privite dinspre sursă, numim aceste lucrări
3 "White Paper. The plagiarism spectrum", Turnitin, http://www.ed.ac.uk/files/atoms/files/10-types-of-

plagiarism.pdf (accesat 26 mai 2017)
81
acte de "ghostwriting"; am vorbit mai pe larg despre aceste situații în capitolul
anterior. Privite dinspre beneficiar, este vorba de plagiat verbatim 100%.
Tot plagiat este și citatul indicat ca atare, dar fără trimitere la sursă. Nu este
suficient să pui ghilimele pe un paragraf copiat; trebuie să și indici precis și complet
în notă sursa lui, cartea sau articolul de unde ai preluat acel citat. Faptul că
recunoști că ai preluat identic un text, dar nu precizezi de unde, este tot plagiat.
• plagiat prin traducere directă
Un tip de plagiat cuvânt cu cuvânt foarte frecvent la noi este cel care implică
traducerea dintr-o limbă străină (de exemplu din engleză în română). E adevărat că
aici cuvintele sunt literalmente altele și traducerea în sine e un fel de parafrază; zici
exact același lucru, dar cu cuvinte din altă limbă, deci presupui că n-ar trebui
ghilimele de citare. Totuși, în esență este vorba tot de copierea identică a unei
expresii textuale, în succesiunea articulărilor sale de idei; e o identitate perfectă de
conținut, chiar dacă nu și de expresie. Textul tradus complet (de exemplu în
română) trebuie pus în ghilimele, iar sursa indicată în notă. Mai mult, textul în
original (de exemplu în engleză) trebuie pus și el în nota bibliografică de subsol,
pentru comparație și pentru eventuala verificare de către cititor a acurateții
traducerii.
Copierea prin traducere este un plagiat mai greu de depistat, pentru că

identificarea de către mașină prin softuri specializate necesită o suprapunere de
cuvinte identice, care în acest caz nu există. Ce-i drept, textul copiat poate apărea
suspect profesorului destul de ușor, pentru că e vorba de cele mai multe ori de
traduceri stângace, directe, cu expresii forțate, în topică chinuită și pline de
englezisme (când e din engleză). Totuși, pentru dovedirea plagiatului și găsirea
sursei, profesorul are nevoie de foarte multă muncă și chiar noroc. Vestea proastă
pentru copiatorii prin această metodă este că, recent, programele de depistare a
plagiatului au început să dezvolte softuri de traducere din și în engleză și pot verifica
similitudinile și pe texte traduse ("Translated Matching").4 Nivelul acestor softuri
nu este încă ideal, dar se pretinde în orice caz superior serviciului modest
"Traducere Google" (Google Translate).
4"Translated Matching", Turnitin,

https://guides.turnitin.com/01_Manuals_and_Guides/Administrator_Guides/Turnitin_for_Administrators/Transl
ated_Matching#Enabling_Translated_Matching_for_Your_Account (accesat 25 mai 2017)
82
• plagiat mozaic
Plagiatul "mozaic" este cel în care autorul amestecă idei și cuvinte proprii cu idei și
cuvinte dintr-o altă sursă, fără să o indice; sau amestecă idei și cuvinte din mai
multe surse, fără să le indice;5 sau amestecă materiale din surse corect indicate cu
pasaje copiate fără indicarea surselor (o serie de moduri de a amesteca, etichetate
ca remix, mashup sau hybrid).6
Să amesteci indistinct texte personale și texte preluate, fără să indici precis care
sunt ideile tale și care sunt ideile și expresiile preluate, și de unde au fost preluate,
este o greșeală tipică pentru cercetătorul imatur, care nu e în stare să păstreze
distanța față de textele din care s-a documentat și se dizolvă în ele uneori chiar fără
să-și dea seama. Și cercetătorul prea leneș mai simplifică uneori lucrurile după ce
s-a documentat în câteva surse, a extras idei particulare din locuri diferite și le-a
întrețesut apoi fără să păstreze urma fiecăreia. E destul de multă muncă să stai
cuminte să creditezi corect fiecare bucățică preluată atunci când ai amalgamat o
mulțime. Totuși, articularea ideilor altora, chiar dacă are meritul ei, trebuie făcută
cu sursele cinstit la vedere. Cititorul nu trebuie să aibă nicio urmă de dubiu despre
ce îți aparține ție în textul respectiv și ce aparține altcuiva, și cui anume. Orice este
mai puțin decât această creditare minuțoasă și completă este plagiat.
• pseudo-parafraza
Să parafrazezi un fragment de text înseamnă să rezumi gândirea altui autor
exprimată în acel fragment, redând-o în expresia ta proprie fără niciun fel de
succesiuni de cuvinte preluate identic. Parafraza nu e citat și citatul nu poate fi
tratat ca parafrază, scria Umberto Eco, care observa că a relua ideile altuia ca și cum
ar fi parafrază, dar copiind de fapt cuvânt cu cuvânt, fără folosirea ghilimelelor, este
una din formele cele mai frecvente de plagiat în lucrările de licență.7
Să parafrazezi este primul pas original al unui studiu de text; este mai bine să
exprimi ideile altora cu cuvintele tale decât să le preiei identic prin citate, pentru că
astfel începe să apară aportul tău personal. Însă trebuie să te asiguri că faci o
parafrazare adevărată. Parafraza înseamnă o exprimare semnificativ diferită față
de exprimarea sursă.
5 Gordon Harvey, Writing with Sources. A Guide for Harvard Students, Second Edition, Hackett Publishing Co.,
Indianapolis/Cambridge, 2008, http://isites.harvard.edu/fs/docs/icb.topic930980.files/WritingWithSources.pdf
(accesat 30 noiembrie 2014), p.32
6 "White Paper...."
7 Umberto Eco , Cum se face o teză de licență [1977], Polirom, Iași, 2006, pp.232-234
83
Dacă fraza-sursă rămâne aproape neschimbată, cu câteva cuvinte diferite ici-colo,
avem de-a face cu "parafraza inadecvată":8 tu pretinzi că reformulezi expresia, deci
nu folosești ghilimele, dar schimbările sunt atât de mici încât textul preluat rămâne
aproape identic cu cel de origine. Chiar dacă indici sursa, nu recunoști că este de
fapt în mare parte un citat. Să parafrazezi minimal, păstrând majoritatea
exprimărilor din textul original, fără să pui ghilimele pe succesiunile de cuvinte care
rămân preluate identic, este o formă de plagiat.
• parafraza fără trimitere la sursă

O greșeală frecventă este să consideri că dacă parafrazezi adecvat, deci nu mai este
vorba într-adevăr de citare, de-acum textul îți aparține și nu mai trebuie să indici
sursa. Este însă plagiat și asta – să parafrazezi fără să indici sursa parafrazată. Este
plagiat să spui în cuvintele tale o articulație de idei, preluată de la altcineva, fără să
indici de la cine. Este plagiat să preiei structura unei argumentații sau a unei
clasificări de la altcineva, fără să indici sursa.9
Iată un exemplu: argumentul că igienismul arhitecturii moderniste reflectă

progresul echipamentelor medicale pentru radiografii și că astfel apariția
arhitecturii moderne e legată de lupta contra TBC-ului exprimă idei foarte
particulare, inedite, formulate de un autor printr-un raționament foarte personal
dezvoltat într-un context anume (nu e o idee generală și banală, cum ar fi de
exemplu că arhitectura modernă e igienistă pur și simplu, ceva ce știe oricine).
Ideile astea particulare le-am găsit în două texte de Beatriz Colomina.10 Chiar dacă
le-am preluat cu cuvintele mele, trebuie să trimit la Colomina și la articolele unde a
spus ea asta: sunt idei care nu-mi aparțin și nu sunt nici locuri comune.
Uneori ceea ce preluăm este foarte departe de exprimarea autorului de origine, așa
încât nu mai este vorba propriu-zis de parafrazare – preluăm doar structura unei
argumentații, algoritmul raționamentului său, ba chiar cu alte elemente
componente decât cele folosite de autorul din care ne-am inspirat. Totuși, și în
acest caz trebuie să fim atenți: copierea structurii unui argument fără indicarea
sursei este plagiat, chiar dacă ai folosit cuvintele tale și ai schimbat elementele
componente din acea argumentație.11
8 Harvey, op.cit., p.38

9 ibid., pp.34-35
10 Beatriz Colomina, "The Medical Body in Modern Architecture", în: Cynthia Davidson (ed.), Anybody, Anyone
Corporation, New York / The MIT Press, Cambridge MA, 1997, p.230; Beatriz Colomina, "Skinless Architecture",
Thesis, Wissenschaftliche Zeitschrift der Bauhaus-Universität Weimar, Heft 3/2003, pp.123-124
11 Brian Martin, "Plagiarism: a misplaced emphasis" Journal of Information Ethics, Vol. 3, No. 2, Fall 1994, pp. 36-
47, disponibil pe http://www.bmartin.cc/pubs/94jie.html (accesat 12 aprilie 2017)
84
• locuri comune vs. informații inedite
Există și situații în care suntem scutiți de indicarea sursei: atunci când e vorba de
locuri comune, date și fapte pe care le știe toată lumea. De exemplu că Oscar
Niemeyer este brazilian, Bienala de la Veneția este de arhitectură în anii pari și stilul
anului 1900 este Art Nouveau sunt locuri comune și nu trebuie să indicăm surse
pentru aceste informații atunci când le folosim. Chiar și că Le Corbusier a murit în
1965 e ceva cunoscut, o informație de enciclopedie, prezentă într-o mulțime de
surse. Dar dacă găsim informații specifice și rar întâlnite, sau pe care un istoric le-a
stabilit cu efort prin studiu în arhive, sau care sunt eventual controversate (cum ar
fi datele exacte între care Walter Gropius, Le Corbusier și Ludwig Mies van der Rohe
au lucrat în atelierul lui Peter Behrens, date particulare și semnificative, care pot
stabili de exemplu dacă ei trei s-au întâlnit atunci între ei, sau nu) trebuie să indicăm
de unde am preluat acest gen de informații.
Orice informație inedită, care nu e loc comun, ajunge la tine printr-un autor anume,
care trebuie creditat. Dacă nu, plagiezi. Însă există și un alt risc, ce-i drept mai mic,
cel de creditare exagerată: dacă indici surse bibliografice pentru informații care
sunt de fapt locuri comune, cazi într-o pedanterie ridicolă. Cum îți dai seama unde
trece linia dintre locul comun și informația inedită? Este genul de lucruri care ține
de familiarizarea ta cu acel domeniu. Însă poate că e mai puțin grav să plusezi în
pedanterie și să pari naiv, decât să te pretinzi mai informat decât ești și să cazi în
plagiat.
• plagierea sursei secundare

Dacă dai un citat pe care l-ai extras dintr-o sursă secundară și faci trimitere la sursa
primară, fără să îl cauți tu însuți acolo și fără să menționezi sursa secundară din care
l-ai extras, comiți o plagiere a sursei secundare. 12 Am dat în capitolul anterior
exemplul plagiatului fostului Ministru de Interne Petre Tobă, care s-a trădat prin
neînțelegerea termenului apud. Ceea ce a făcut Tobă a fost un plagiat al sursei
secundare: a preluat o idee enunțată într-o carte pe care n-a citit-o, fără să
mărturisească sursa intermediară prin care ajunsese la ea.
Dacă pe mine mă interesează o idee afirmată de autorul A, dar nu-l citesc pe A, ci

aflu ideea lui dintr-o carte a autorului B, atunci B devine pentru mine o sursă
secundară pentru acea idee pe care vreau s-o preiau de la A. Ca să citez ideea
corect, voi indica sursa "A apud B" – adică ideea îi aparține lui A, dar eu am citit-o
12 Martin, op.cit.
85
în B. Dacă trimit direct la A fără să-l fi citit eu însămi și fără să pomenesc de B,
înseamnă că m-am folosit de B fără să-l creditez; l-am plagiat. Există desigur și
soluția care m-ar scăpa de orice risc: să fac bine să-l citesc pe A.
• sursele de pe Internet
Dacă fenomenul plagiatului a crescut în ultimii ani și este în continuă creștere,13

aceasta se datorează fără îndoială Internetului. Am arătat în capitolul anterior cât
de înfloritoare sunt afacerile pe Internet ale furnizorilor de lucrări de-a gata. Cazul
lor este însă unul de fraudă limpede, fără dubii. Chestiunea Internetului ca sursă –
sau platformă de surse, sau arhivă de surse, sau meta-arhivă, sau instrument de
căutare a surselor – este mult mai interesantă.
Să luăm ca exemplu Wikipedia. Trebuie ea oare creditată atunci când extragem

informații și citate din ea? Da, bineînțeles că trebuie, la fel ca pentru orice preluare
dintr-o publicație. Până aici nimic discutabil sau problematic. Problema e alta, și
anume că, pentru lucrări academice, Wikipedia este mai degrabă o non-sursă. De
ce? Pentru că nu există niciun "autor" care să își asume responsabilitatea a ceea ce
scrie acolo. Să citezi din Wikipedia e (aproape) ca și cum ai cita informații dintr-o
discuție pe care ai auzit-o peste umăr la cafenea, din punctul de vedere al valorii de
încredere a informației respective. Cel mai probabil că este adevărat ce scrie în
Wikipedia. Dar există și o probabilitate deloc neglijabilă ca să nu fie adevărat;
nimeni nu garantează.
Desigur, Wikipedia este o întreprindere inteligentă, genială chiar – admițând că

geniul ar putea fi colectiv. Este cel mai frumos exercițiu de democratizare a
cunoașterii, pentru că nu e o democratizare doar în sensul consumului cunoașterii,
ci și al producerii ei. Wikipedia este o enciclopedie a speciei umane, care clădește
cunoașterea de jos în sus, prin intervențiile succesive ale multor (mii) de autori
anonimi, care se pot chiar și corecta între ei când e cazul. Conținutul unui articol se
poate completa și ajusta continuu; teoretic, nu e definitivat niciodată. Există chiar
și administratori care au grijă ca acest conținut să fie, la o primă vedere, corect, în
informație și metodă. Uneori ei avertizează cititorul atunci când, de exemplu,
subiectul articolului și autorul lui nu sunt suficient de distanțați și deci articolul
devine suspect de părtinire (există articole pe wiki despre arhitecți în viață pe care
și le scriu ei înșiși). Însă în cele din urmă, un articol nu aparține nimănui. E "public".
Dar asta nu este neapărat bine când vorbim de cunoaștere. În privința cunoașterii,
13Nina C. Heckler, David R. Forde, C. Hobson Bryan, "Using Writing Assignment Designs to Mitigate Plagiarism",
Teaching Sociology, Vol. 41. Nr. 1 / 2013, pp.94-105 (p.95), DOI: 10.1177/0092055X12461471,
http://ts.sagepub.com (accesat 29 decembrie 2012)
86
ne-am dori, pe cât posibil, să fie și de încredere, verificată și garantată de cineva
care este sigur obiectiv și se pricepe la ceea ce scrie.
Să-ți iei cunoașterea din Wikipedia este un act rapid și de suprafață – în opoziție cu
ceea ce înseamnă cercetare, adică să descoperi informații de încredere și să le
verifici temeinic, să investighezi și să reflectezi îndelung. De altfel chiar de pe
Wikipedia putem afla că wiki-wiki înseamnă în limba hawaiiană "iute-iute" și că de
acolo îi vine numele, iar cu "wiki" a fost botezată metoda de a edita pagini web nu
doar în colaborare, ci și în timp scurt.14
Acestea fiind zise, Wikipedia este totuși deosebit de utilă cercetătorilor. Cu ajutorul
ei te poți așeza pe harta subiectului pe care îl cercetezi, te poți orienta și poate chiar
găsi o direcție bună. Dar dacă vrei să afli cum stau lucrurile cu certitudine – așa cum
face un cercetător adevărat – atunci trebuie neapărat să aprofundezi tu pe cont
propriu acel subiect, să sapi adânc într-o mulțime de alte surse în care poți avea
încredere.
Iată ce scrie ghidul Harvard despre acest tip de sursă Web și despre creditul pe care
îl merită sursele mai de încredere din partea cercetătorului:
..."deși cunoașterea umană este într-adevăr moștenirea tuturor oamenilor,
cunoașterea pe care te poți baza este adunată, formulată și instituită prin eforturile
unor indivizi care lucrează atent și după reguli. O fi poate adecvată etica laxă a
Internetului în cazul agregărilor amatoriste de cunoștințe; dar întreprinderea
academică, în care munca grea către adevăr se construiește pe o muncă grea
anterioară, pretinde o atribuire atentă." 15
În concluzie, Wikipedia n-ar trebui citată în lucrări academice pentru că nu ar trebui

să fie folosită ca o sursă de încredere; nu are autor explicit care să-și asume
responsabilitatea pentru ceea ce scrie acolo. Dar asta nu înseamnă în niciun caz că
poți copia de pe Wikipedia fără să trebuiască să o indici ca sursă, dacă faci asta. Bine
ar fi să preiei idei și texte din surse mai sigure. Iar dacă ai rămas doar cu Wikipedia,
atunci asta este, lucrarea va fi mai slabă. Însă trebuie să recunoști cinstit sursa și să
o indici în notă de subsol. Este mai puțin grav să fii un cercetător slab decât un
plagiator.
Plagiatul din Wikipedia a făcut câteva cazuri de presă celebre. Unul a fost scriitorul
Michel Houellebecq. El a fost acuzat că a copiat verbatim pasaje din Wikipedia.fr în
14 "Wiki", Wikipedia, The Free Encyclopaedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Wikipedia, sau Wikipedia, Enciclopedia

Liberă, https://ro.wikipedia.org/wiki/Wikipedia (accesat 21 iulie 2016)
15 "although human knowledge is indeed the inheritance of all humans, reliable knowledge is gathered, formulated,
and established through the efforts of individuals, working in careful and regulated ways. The laissez-faire ethic of
the Web may be adequate for amateur assemblages of knowledge; but the scholarly enterprise, whereby
painstaking work builds on earlier painstaking work toward truth, requires careful attribution." Harvey, op.cit., p.41
87
cartea sa La Carte et le Territoire (Harta și teritoriul). Houellebecq a susținut însă că
asta nu înseamnă plagiat, pentru că acele texte au fost "reciclate cu scop artistic".16
Preluarea era simpatică (era vorba despre modul în care se reproduc muștele) iar
cartea sa nu era o lucrare academică, ci un roman; lucrurile stau în cazul său într-
adevăr într-o zonă gri. Totuși, situația n-a fost chiar așa de simplă, pentru că
romanul său a avut un succes financiar remarcabil. O fi Wikipedia o resursă publică,
care face informația liberă și accesibilă tuturor, dar funcționarea ei este totuși
asigurată de niște persoane – o întreprindere colectivă, o fundație non-profit, care
depune un anumite efort, inclusiv finaciar. Chiar dacă ceea ce a făcut Houellebecq
este, poate, greu de incriminat legal, actul său de a folosi munca și investiția
personală a altora, pentru niște beneficii care sunt și financiare, nu doar pur
artistice, fără ca măcar să crediteze onorabil această muncă printr-o notă de subsol,
este ne-etic.
Dacă în cazul lui Houellebecq putem spune că lucrurile ar putea fi discutabile –

multe li se iartă artiștilor buni, iar artiștii buni sunt prin definițe cei care încalcă
regulile – cu totul alta este însă situația cuiva care activează în domeniul academic,
chiar dacă, sau poate cu atât mai mult cu cât, este un om de știință renumit. Un
exemplu trist de plagiat-scandal a fost cel al sociologului Zygmunt Bauman (1925-
2017), considerat de unii ca fiind cel mai mare sociolog în viață la acel moment (în
2015).17 Bauman a fost acuzat că a extras pasaje de până la 300 de cuvinte din
Wikipedia, fără citare adecvată – plagiat verbatim sau cvasi-verbatim. Pasajele din
Wikipedia conțineau la rândul lor niște citate greșite, iar Bauman copiase și
geșelile.18 El nu a negat fapta, dar din păcate a susținut și că nu a greșit cu nimic.
Mai rău, a inflamat situația afirmând că nivelul academic înalt nu depinde de
respectarea regulilor tehnice de trimitere la surse19 – ceea este literalmente
adevărat, dar nu exclude deloc faptul în cauză, și anume că respectarea regulilor de
trimitere la surse este o condiție necesară pentru ca lucrarea să fie din capul locului
academică, chiar dacă nu o condiție suficientă pentru nivelul ei înalt.
16 John Lichfield, "I stole from Wikipedia, but it's not plagiarism, says Michel Houellebecq", The Independent, 8
September 2010, http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/books/news/i-stole-from-wikipedia-but-
its-not-plagiarism-says-houellebecq-2073145.html (accesat 21 iulie 2016)
17 Paul Jump, "Zygmunt Bauman accused of serial 'self-plagiarism'", Times Higher Education, August 20, 2015,
https://www.timeshighereducation.co.uk/news/zygmunt-bauman-accused-serial-‘self-plagiarism’ (accesat 23
august 2015).
18 Peter W. Walsh, David Lehmann, "Problematic elements in the scholarship of Zygmunt Bauman",
Academia.edu, 2015, pp.9-11,

https://www.academia.edu/15031047/Problematic_Elements_in_the_Scholarship_of_Zygmunt_Bauman
(accesat 22 decembrie 2016)
19 Paul Jump, "Zygmunt Bauman rebuffs plagiarism accusation", Times Higher Education, 3 April 2014,
http://www.timeshighereducation.co.uk/story.aspx?storyCode=2012405 (accesat 28 decembrie 2014)
88
• cultura sharing-ului
Tot mai mulți observă că Internetul nu a adus numai o cantitate imensă de

informații la îndemână, ci și o nouă "cultură": cea a sharing-ului, a împărtășirii libere
de informații on-line.20 Mulți dintre studenții de azi își închipuie că să faci copy-paste
pe texte de pe Internet nu este plagiat, ci sharing. Practica asta este acum așa de
comună, încât pare să fi devenit chiar social acceptabilă. Copierea informației ușor
accesibile este percepută fie ca un lucru normal, fie ca o abatere minoră ce poate
fi tratată cu ușurință.21
Această cultură caracterizează tot mai mult noile generații, pentru că are și o parte
bună și cuceritoare, cea a colaborării și deschiderii. Dar are și o parte întunecată.
Faptul că studenții se ajută între ei prin "împărtășirea" pe Internet a lucrărilor
academice este un mod de fraudă: "înșelarea prin cooperare".22 Un studiu a arătat
că mentalitatea sharing-ul se extinde acum și în relațiile obișnuite față în față, deci
funcționează de fapt foarte bine și fără Internet. Ea a stimulat transmiterea directă
de la student la student de lucrări gata făcute, care a devenit acum una dintre cele
mai răspândite forme de plagiat în lucrările academice.23
Plagiatul cauzat de cultura sharing-ului pare deci a fi o problemă specifică a

"Generației Mileniului" (cei născuți după 1980, crescuți în era Internetului, care au
devenit majori odată cu trecerea în mileniul al III-lea) – după cum observa Beth
Walker, directoarea bibliotecii Colegiului de Studii Creative din Detroit (în SUA,
bibliotecarii se implică decisiv în educarea și verificarea anti-plagiat). Ea a studiat
problema pentru studenții în arte și design și a constatat că aceștia, în mod special,
au prea puțină pregătire academică, pur și simplu, pentru ca să fie în stare să
înțeleagă sensul actului de plagiat. Această generație este și mai împovărată
financiar decât cele din trecut (cel puțin în Marea Britanie și SUA, unde studenții
fac împrumuturi mari la bancă pentru a-și urma studiile, iar facultățile de design și
arhitectură sunt printre cele cu taxele cele mai mari), așa că ei consideră că e mai
bine să riște un plagiat decât să pice examenele și să trebuiască să mai plătească o
dată ca să repete disciplinele respective. Modul cel mai eficient de a preveni
plagiatul prin sharing la acești studenți, observa Walker, este să se pună accent în
evaluare pe caracterul critic și original al textului, să se încurajeze un stil creativ
personal în felul de a scrie. Dintre toate motivațiile plagiatului, constată ea, cea mai
tragică este aceea că studenții nu au încredere în ei înșiși, în ideile și capacitatea lor
20 Heckler, Forde, Bryan, op.cit.

21 Beth Walker, "New Twists on an Old Problem: Preventing Plagiarism and Enforcing Academic Integrity in an Art
and Design School", Art Documentation, vol.28 nr.1, 2009, pp.48-51 (p.48)
22 Heckler, Forde, Bryan, op.cit.
23 ibid.
89
de a scrie aceste lucrări. Să copiezi de la alții e rău nu numai pentru că este plagiat,
dar și pentru că te lipsește de un prilej de a-ți exersa propria capacitate de
exprimare critică.24
• autoplagiatul
Să te autoplagiezi înseamnă să reiei părți semnificative dintr-o lucrare proprie deja

publicată, fără a specifica acest fapt; înseamnă să prezinți niște rezultate deja
raportate ca și cum ar fi cercetare nouă. Definiția autoplagiatului este enunțată în
legea bunei conduite în cercetare: expunerea unor rezultate "ale aceluiași sau
acelorași autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele
originale".25
Această prevedere a fost introdusă în legea 206/2004 abia după 2011, printr-un
amendament; legea nu conținea inițial nimic despre autoplagiat. Noțiunea a fost
definită și incriminată de legislația din România prima dată prin legea
învățământului 1/2011, în urma căreia a fost actualizată și legea bunei conduite în
cercetare.
La o primă vedere, comparat cu plagierea lucrărilor altora, autoplagiatul nu pare a

fi la fel de grav. În fond, ceea ce reiei îți aparține deja. Poate de aceea, mai ales în
forme moderate de reciclare parțială, el este mult mai frecvent decât plagiatul,26
pur și simplu pentru că unii cred sincer că nu e o problemă să reciclezi ceva ce-ți
aparține ca proprietate intelectuală.
Autoplagiatul este totuși o formă de plagiat. El este în fond o lipsă de onestitate, un

mod de a-ți înșela propria instituție sau pe finanțatorii cercetării: în loc să produci
descoperirile pentru care ai fost angajat și finanțat, tu le vinzi același lucru de două
sau mai multe ori. Tratarea cu îngăduință a autoplagiatului poate duce în unele
universități la o adevărată cultură a reciclării și republicării, care pervertește scopul
adevărat al activității de cercetare – producerea de cunoaștere nouă.
24 Walker, op.cit., p.48

25 "Articolul 4: (1) În sensul prezentei legi, următorii termeni sunt definiți dupa cum urmează: [...] e) autoplagiatul
- expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii,
demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale aceluiași sau acelorași autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale."
(Legea 206/2004, actualizată, 2016)
26 Alan L. Kelly, "Navigating the Minefields: Ethics and Misconduct in Scientific Research", în: Cathriona Russell,
Linda Hogan, Maureen Junker-Kenny (Eds.), Ethics for Graduate Researchers. A Cross-disciplinary Approach,
90
Spre deosebire de plagiat, autoplagiatul nu are însă cu adevărat relevanță decât în
contextul cercetării academice, unde cercetătorul trebuie să raporteze rezultate
originale cu fiecare lucrare. În context comercial, contează doar să prestezi
competent serviciul comandat și să rezolvi problema dată, nu interesează pe
nimeni că ai mai folosit aceleași idei, ba poate chiar ești apreciat pentru că ai
experiență și mergi la sigur. În contextul scrierii artistice de asemenea e mai puțin
important; dacă un scriitor lipsit de inspirație reia într-un roman ceva ce a mai scris
în altele, sau repetă voit o formulă de succes, problema lui nu este de natură etică,
ci de valoare artistică. Problema devine etică însă pentru cercetătorul care se
prezintă cu aceeași lucrare de două ori în fața universității care îl evaluează, îl
gradează și îl plătește pentru ca să producă cunoaștere originală.
Reciclarea și chiar republicarea propriilor scrieri nu este însă întotdeauna

autoplagiat. Reluarea unor idei mai vechi care îți aparțin poate fi chiar un lucru bun,
dacă le reprelucrezi și le duci clar mai departe. Se poate întâmpla și ca exact aceeași
cercetare să fie prezentată din nou, dar în contexte diferite și pentru audiențe
diferite. Dacă asta se face cu deplină transparență, adică se expune clar ce și unde
a mai fost prezentat și publicat anterior, aceasta nu este o practică neetică.
Autoplagiatul și republicarea onestă sunt deci două lucruri diferite, iar saltul de la
prima la a doua nici nu e greu de obținut: totul e să prezinți explicit și pe față că
lucrarea e o republicare. O practică perfect acceptabilă este de exemplu culegerea
de articole anterioare publicate disparat, reunirea lor într-un volum de autor. Există
o singură condiție: să se indice clar că acestea au mai fost publicate și unde exact.
Nimeni nu s-ar gândi să considere cartea Izvoare și popasuri de G.M. Cantacuzino27
sau cartea Despre arhitectură a lui Octav Doicescu28 ca niște autoplagiate, deși ele
sunt amândouă reluări de articole deja publicate.
• plagiatul involuntar
În fine, se poate întâmpla să greșim și fără să vrem. Dar plagiatul involuntar, chiar
dacă aparent inocent, e tot plagiat. El apare mai ales atunci când studentul e
neatent și își face note de lectură în grabă, fără să pună ghilimele la frazele pe care
le copiază exact, fără să facă distincție clară între ceea ce parafrazează dintr-o altă
sursă, cu cuvintele sale, și ceea ce exprimă din propria sa gândire. El uită uneori că
a copiat sau parafrazat, crezând apoi sincer că preluările respective sunt textele și
ideile lui. De aceea e bine să fim atenți de fiecare dată când ne documentăm și să
27 G.M. Cantacuzino, Izvoare și popasuri, Editura Eminescu, București, 1977

28 Octav Doicescu, Despre arhitectură. Scrieri, cuvîntări, Ed. Tehnică, București, 1983
91
fim temeinici în notarea surselor în mod precis și complet, încă de la primele fișe de
lectură.
Există o diferență considerabilă între inocență și ticăloșie, între plagiatul pentru că

n-ai știut și cel comis cu intenție. Totuși – din păcate pentru voi – dacă ați ajuns
până aici cu lectura, înseamnă că instructajul vi s-a făcut și nu mai puteți spune că
nu știți. Inocența vă este definitiv pierdută. Capitolul de față v-a explicat ce și cum
trebuie să (nu) faceți ca să evitați plagiatul.
92
6.
Politici anti-plagiat
Pentru combaterea plagiatului în mediul academic, se iau o serie de măsuri la

nivelul universităților și se dezvoltă politici la nivel național și internațional. Un
studiu recent despre politicile anti-plagiat în Europa (despre care vom discuta în
cele ce urmează) definea nouă criterii de analiză și în același timp elemente
componente ale acestor politici. În acest capitol, după prezentarea și comentarea
acestui studiu, vom evidenția și comenta trei dintre ele: detectarea, pedepsirea și
prevenirea plagiatului.
• despre politici de integritate academică în Europa
Studiul "Compararea politicilor de integritate academică în învățământul superior

din Uniunea Europeană",1 desfășurat în 2013, a făcut subiectul unui proiect de
cercetare cu finanțare europeană – IPPHEAE (Impact of Policies for Plagiarism in
Higher Education Across Europe) – și a avut ca scop analiza, compararea și apoi chiar
clasificarea politicilor de integritate academică în învățământul superior din cele 27
țări membre ale Uniunii Europene. Studiul s-a bazat pe cca. 5000 de interviuri cu
1Irene Glendinning, "Comparison of policies for Academic Integrity in Higher Education across the European
Union", IPPHEAE Project Consortium, October 2013, http://ippheae.eu/images/results/2013_12_pdf/D2-3-
00%20EU%20IPPHEAE%20CU%20Survey%20EU-wide%20report.pdf (accesat 30 noiembrie 2015)
93
subiecți anonimi – studenți, profesori și personal de conducere din universități din
toate țările UE. Rezultatele studiului sunt postate pe site-ul proiectului.2
Studiul a măsurat pentru fiecare țară următoarele elemente considerate

importante pentru alcătuirea unei politici coerente anti-plagiat:
- cercetarea (research), dacă și cum se studiază situația plagiatului și, mai
general, a integrității academice în acea țară;
- instruirea (training), dacă și cum se fac instructaje cu privire la integritate;
- cunoașterea (knowledge), dacă se cunoaște ce înseamnă frauda
academică și cum se evită ea;
- comunicarea (communication), dacă există schimburi de idei în spațiul
public pe tema integrității academice;
- prevenirea (prevention), eficacitatea politicilor de prevenție;
- programul de depistare (software), dacă sunt folosite programe digitale
pentru depistarea plagiatelor de către universități;
- sancțiunile (sanctions), severitatea sancțiunilor în caz de fraudă dovedită;
- politicile (policies), eforturile de a aborda problema la nivel național;
- transparența (transparency), transparența proceselor de depistare,
sancționare, accesibilitatea lucrărilor de doctorat.3
Cercetarea a produs comparații între state precum și câte un document de analiză

pe fiecare țară. Ca rezultat al comparației, studiul a arătat că, din întreaga Uniune
Europeană, Marea Britanie are de departe cel mai eficient sistem de combatere a
plagiatului în rândul studenților. Una din cercetătoarele participante la studiu chiar
a mărturisit cât de uimită a rămas de înapoierea țărilor europene, pe ansamblu și
cu foarte puține excepții, față de Marea Britanie și țările anglo-saxone în general,
în special Statele Unite și Australia, în privința combaterii plagiatului în universități:
"majoritatea chiar se situează în Evul Întunecat, în comparație cu ce se întâmplă în
UK și țările anglofone", a scris ea altundeva.4
După Marea Britanie, cele mai avansate țări europene sunt în ordine Austria, Suedia
și Irlanda. La capătul celălalt, pe ultimul loc se află Bulgaria. Ca niciodată, patria
noastră nu e chiar printre ultimele, ba stă chiar mai bine ca Franța, Italia, Spania și
Luxemburg. În clasificarea de ansamblu, România se află pe locul 22 din 27. Totuși
trebuie reamintit că e vorba de o clasificare privind existența și coerența politicilor
anti-plagiat, nu de una privind incidența plagiatului.
2 IPPHEAE Project Consortium, ippheae.eu

3 Glendinning, op.cit.
4 Elizabeth Gibney, "UK leads Europe in the fight against plagiarism", Times Higher Education, 10 oct.2013,
http://www.timeshighereducation.co.uk/news/uk-leads-europe-in-the-fight-against-plagiarism/2007981.article
(accesat noiembrie 2014)
94
Capitolul care dezvoltă mai în detaliu studiul pe România5 face un inventar al
lucrurilor mai bune și al celor mai rele privind politicile anti-plagiat în țara noastră.
E de remarcat că autorii acestei părți din studiu nu sunt români, deci există bune
șanse să fie un raport obiectiv. Printre părțile bune remarcate de ei se situează,
aparent paradoxal, cazul Victor Ponta. Nu e deloc lipsit de logică: tocmai marea
vizibilitate a unui caz de plagiat la nivel înalt a ajutat foarte mult la conștientizarea
problemei – iar conștientizarea e un pas esențial spre eficacitatea unei politici anti-
plagiat.
Cazul în sine nu arăta prea bine. Semnalarea s-a făcut prima dată în presa
internațională, inclusiv cea științifică (în revista Nature în 2012). Deși fusese
demonstrat că primul ministru Ponta plagiase 115 din cele 297 de pagini ale tezei
de doctorat,6 el încă mai deținea și postul de prim ministru și doctoratul, la data
publicării studiului despre care vorbim aici. Deși Universitatea București emisese un
act atestând că doctoratul era în mare parte plagiat, Comisia Națională de Etică,
recompusă ad-hoc de partidul politic la putere cu niște membri obedienți puterii
momentului, a dat verdictul că teza nu e un plagiat, pentru că e o teză din domeniul
dreptului, unde, cică, nu ar exista aceleași legi ale citării ca în alte discipline.
Dar tocmai această sfidare flagrantă la nivel instituțional înalt a făcut de fapt foarte
bine abordării temei plagiatului în România, pentru că a provocat o contra-reacție
mult mai vehementă din partea lumii academice decât dacă Ponta doar ar fi
demisionat pur și simplu. Am putea face analogie cu principiul vaccinului: sistemul
imunitar al lumii academice românești, inoculat cu această ticăloșie de maximă
vizibilitate, a fost de fapt foarte eficient activat și stimulat să producă anticorpi.
În ce privește lista de puncte slabe găsite de studiu pentru România, unul important
este faptul că nu există o bază de date electronică cu lucrările academice,
accesibilă pe un site pe Internet. Dacă toate doctoratele ar fi vizibile, ar deveni
foarte greu să ascunzi un doctorat plagiat.
Studiul a remarcat și altceva, deosebit de interesant. În calea sancționării celor care

încalcă bunele practici academice stă și faptul că în România există tendința de a-i
vedea pe studenți ca pe niște clienți plătitori – sau, cu alte cuvinte, mercantilizarea
învățământului superior face rău integrității academice. Este ceva extrem de rar ca
plagiatul să fie sancționat în România, observă studiul, tocmai din această cauză, că
universitățile nu vor să piardă studenții-clienți de pe urma cărora trăiesc bine.
5 Irene Glendinning, Agnieszka Michałowska-Dutkiewicz, Krzysztof Jozwik, "Plagiarism Policies in Romania. Full
Report", în: IPPHEAE Project, Impact of Policies for Plagiarism in Higher Education Across Europe, April 2014,
http://ippheae.eu/images/results/2013_12_pdf/D2-3-
23%20RO%20IPPHEAE%20CU%20Survey%20Romania%20Narrative.pdf (accesat 30 noiembrie 2015)
6 ibid.
95
Dintre toate criteriile, România stă cel mai prost la cercetarea plagiatului, adică la
studierea sistematică a fenomenului și strângerea riguroasă de date despre el. La
data studiului (decembrie 2013) nu exista o statistică a cazurilor de plagiat
studențesc. Și totuși, plagiatul pare a fi destul de răspândit. Deși plagiatul e definit
ca un mod deosebit de grav de încălcare a bunelor practici academice, la
chestionarul dat de IPPHEAE, 51% dintre studenții și 21% dintre profesorii
intervievați în România au recunoscut că au plagiat, accidental sau deliberat, la un
moment dat; și totuși, doar 40% dintre studenți și 54% dintre profesori au declarat
că universitatea lor are o politică anti-plagiat, iar 32% din studenți și 46% din
profesori au răspuns chiar că plagiatul nu se sancționează în niciun fel. 7
Toate aceste date reflectă situația din România anului 2013. Ar fi interesat de
refăcut acest chestionar acum, cinci ani mai târziu, ani în care plagiatul a fost un
subiect major în dezbateri academice și în media publice; probabil că percepția
asupra atitudinii active anti-plagiat s-a schimbat măcar un pic spre bine.
• detectarea plagiatului
Capitolul de politică anti-plagiat la care, cred, s-au făcut la noi recent progrese
însemnate este detectarea plagiatului. La Universitatea Tehnică din Cluj a fost
introdusă folosirea obligatorie a testului de similaritate pentru verificarea tezelor
de doctorat din 2015, prin abonarea universității la Turnitin – cel mai folosit
program de detectare pe plan global. Programul compară o lucrare nou introdusă
cu întreaga bază de date la care Turnitin are acces și produce un rezultat sub formă
de "procent de similaritate". Lucrarea introdusă va face apoi și ea parte din baza sa
de date, deci programul își îmbogățește sursele cu fiecare nouă utilizare și devine
tot mai eficient.
Obligativitatea testării cu acest program este unul din elementele cele mai
importante de politică a combaterii plagiatului în universitatea noastră. Trebuie
totuși avut în vedere că acest gen de software este un instrument imperfect. În
primul rând, este mai precis vorba de un test "de similaritate", nu de plagiat; nu
orice similitudine înseamnă și plagiere. Rezultatele acestor teste trebuie
interpretate de fiecare dată de un "expert" – de obicei cineva din domeniul
respectiv, desemnat de universitate să judece aceste asemănări și să elimine
rezultatele fals pozitive.
7 ibid.
96
Înafară de asta, orice soft de depistare are limita inerentă a bazei sale de date.
Programul nu poate compara textul dat decât cu textele pe care le deține deja și la
care are acces; oricât de multe ar fi acestea, există posibilitatea ca un text din care
s-a plagiat să nu fie acolo. Mai e și problema limbii; similaritatea formală de text nu
e depistată acolo unde se plagiază dintr-o limbă într-alta; deși Turnitin a dezvoltat
și o funcție care include traducerea, aceasta e departe de a fi perfectă. Programul
nu garantează deci 100% inexistența plagiatului.
În ciuda imperfecțiunii, totuși, aceste programe de depistare au un foarte eficient

efect psihologic. Ideea că totuși poți să fii descoperit mai descurajează pe unii
dintre potențialii plagiatori. În plus, aceste tehnologii evoluează continuu.
Potențialul pe care îl oferă tehnologia actuală, de a lucra cu o cantitate imensă de
date, este foarte promițător, în ce privește depistarea copierii.
Ca exemplu, mai excentric ce-i drept, este faptul că nici Shakespeare n-a scăpat de
abilitatea acestor tehnologii de a descoperi plagiate. Când bazele de date sunt
enorme și există și o putere enormă de procesare, apare "Big Data" – un instrument
puternic pentru compararea de texte. În ultimii 20 de ani, un număr imens de texte
de scriitori au fost strânse în baze de date computerizate, pe care cercetătorii le-au
putut procesa în detaliu. Metodele includ stabilirea "sociolectului" – felul în care se
exprimau oamenii într-o anumită epocă – și a "idiolectului" – obișnuințele de
exprimare specifice ale unui scriitor anume, cuvinte și fraze folosite mai mult de el
decât de ceilalți.8
Folosindu-se de "Big Data", un grup de cercetători a demonstrat recent că o bună

parte din piesele lui Shakespeare nu sunt scrise doar de el; mai multe mâini, în
special cea a contemporanului său Cristopher Marlowe, au contribuit la ele.
Colaborarea mai multor autori era ceva curent la timpul respectiv; era pur și simplu
modul în care se scriau pe atunci piesele de teatru: un autor schița o piesă, iar un
teatru o cumpăra și angaja apoi diferiți alți scriitori să o completeze pe bucăți, în
funcție de genul la care se pricepea mai bine fiecare. Cercetarea actuală,
desfășurată de o echipă internațională, a făcut o analiză a textelor pieselor lui
Shakespeare în paralel cu a altor autori contemporani lui. S-au alcătuit seturi de
date computerizate cuprinzând cuvinte distinctive și fraze specifice, expresii foarte
personale ale scrisului, pe care un autor le repetă și care devin un fel de markeri ai
stilului său personal. După ce au stabilit un set de astfel de expresii personale, ele
au fost căutate în textele lui Shakespeare. Rezultatul a fost că 17 din cele 44 de
piese shakespeariene par a fi avut contribuții și de la alți autori. La câteva dintre
8 AFP, "Big data reveals mixed authorship in 17 Shakespeare plays", artdaily.org, October 25, 2016,
http://artdaily.com/news/91087/Big-data-reveals-mixed-authorship-in-17-Shakespeare-plays#.WC_-Rndh0y5
97
ele, amprenta lui Marlowe era așa de consistentă, încât în cea mai recentă ediție a
pieselor lui Shakespeare, Oxford University Press l-a adăugat și pe acesta ca
coautor.9
Astfel de instrumente sunt impresionante, dar nu e întotdeauna nevoie să se scoată

artileria grea pentru textul unui biet student; în situații mai simple, pot funcționa și
niște metode low-tech. Beth Walker, bibliotecara de la colegiul de design despre
care vorbeam în capitolul trecut, recomandă "testul Cloze": lucrarea e dată înapoi
studentului suspect, cu fiecare al cincilea cuvânt cenzurat – scos sau înnegrit. Dacă
lucrarea a fost scrisă de el, nu ar trebui să aibă nicio problemă să completeze 50%
sau mai mult din cuvintele lipsă. 10 E adevărat însă că orice astfel de metodă cere
bătaie de cap suplimentară din partea profesorului și o confruntare personală cu
studentul bănuit, ceea ce e cam neplăcut. Depistarea cu metode și tehnologii
automate e mai impersonală, mai obiectivă și mai nemiloasă.
• pedepsirea plagiatului
Pedepsirea faptei după ce a fost comisă și depistată e foarte importantă pentru

combaterea plagiatului. Universitățile serioase afișează toleranță zero față de
fraudă, iar aceasta se demonstrează printre altele și prin pedepse exemplare. Într-
un singur an, la Universitatea Harvard au fost exmatriculați 24 de studenți pentru
fraudă academică ("academic dishonesty").11
Atitudinea profesorului este esențială. Dacă profesorul e indolent, se găsesc de

obicei studenți mai păcătoși care vor profita. Dacă studenții percep profesorul ca
fiind vigilent față de plagiat și corect în pedepsirea lui, atunci e mult mai probabil
că ei nu vor plagia.
În cazurile în care plagiatul e mai greu de depistat (de exmplu copierea în română
a unui text din engleză) poate că sancțiunile pentru cazurile depistate ar trebui să
fie mai mari, pentru că un plagiat nedetectabil este tentant și se răspândește mai
ușor. Pedepsirea plagiatului e importantă nu atât în sine (deși e corect ca cineva
care a greșit să plătească într-un fel sau altul pentru greșeală), ci mai ales pentru
9 Travis M. Andrews, "Big debate sbout Shakespeare finally settled by big data: Marlowe gets his due", The
Washington Post, October 25, 2016, https://www.washingtonpost.com/news/morning-mix/wp/2016/10/25/big-
data-helps-put-centuries-old-shakespearean-debate-to-rest/ (accesat 19 noiembrie 2016)
and Design School", Art Documentation, vol.28 nr.1, 2009, pp.48-51 (p.50)
11 în anul academic 2006-2007; Gordon Harvey, Writing with Sources. A Guide for Harvard Students, Second
Edition, Hackett Publishing Co., Indianapolis/Cambridge, 2008, disponibil pe

http://isites.harvard.edu/fs/docs/icb.topic930980.files/WritingWithSources.pdf (accesat noiembrie 2014), p.30
98
efectul indirect de descurajare pe care îl are asupra celorlalți și pentru
comportamentul vinovatului în viitor.
• prevenirea plagiatului
Mijloacele performante de detectare și pedepsele exemplare ale plagiatelor sunt

bune pentru a le descuraja. Dar și mai bună este prevenirea plagiatului de la bun
început, printr-o bună informare și conștientizare.
O soluție de evitare a plagiatului într-o lucrare studențească poate fi chiar modul în

care profesorul definește cerințele lucrării și urmărește realizarea ei. Plagiatul e
descurajat atunci când se fac lucrări în colaborare, când li se cer studenților să
prezinte explicit sursele folosite, când li se cere să predea și notițele luate în
cercetarea de teren, când se cer schițe ale fazelor lucrării pe parcurs, când se
variază tipul și frecvența lucrărilor la disciplină, și mai ales atunci când se cer lucrări
bazate pe interpretare personală, mai degrabă decât pe acumulare de date. Cu cât
li se cere mai mult studenților să evalueze critic și să facă aplicații cu conținutul
despre care citesc, cu atât e mai puțin probabil că vor plagia.12
Într-adevăr, un studiu (pe studenți la sociologie) a verificat similaritățile prin

Turnitin la diverse lucrări studențești și a arătat că există o corelare între tipul de
exercițiu și cantitatea de porțiuni de text similare: studenții tind să reproducă
identic mai mult dacă li se cere să răspundă la o întrebare sau să facă un exercițiu
aplicativ cu niște noțiuni învățate, decât în tipul de exercițiu care le cere să își
exprime opinia lor personală despre acele noțiuni.13
• o cultură a încrederii
Tendința spre plagiat este și o chestiune culturală; în anumite culturi plagiatul e mai
tolerat decât în altele. Un raport referitor la plagiat în universitățile din Marea
Britanie,14 de exemplu, descoperea că dintre cei cca. 50.000 de studenți prinși cu
fraudă academică pe parcursul a trei ani exista un număr disproporționat de mare
12 Nina C. Heckler, David R. Forde, C. Hobson Bryan, "Using Writing Assignment Designs to Mitigate Plagiarism",
Teaching Sociology, Vol. 41. Nr. 1 / 2013, pp.94-105 (p.96), DOI: 10.1177/0092055X12461471,
http://ts.sagepub.com (accesat 29 decembrie 2012)
13 ibid.
14 "Plagiarism in Higher Education. Custom essay writing services: an exploration and next steps for the UK higher
education sector", QAA - Quality Assurance Agency for Higher Education, 18 August 2016,
http://www.qaa.ac.uk/en/Publications/Documents/Plagiarism-in-Higher-Education-2016.pdf (accesat 6 aprilie
2017)
99
de studenți străini; de patru ori mai mulți plagiatori printre studenții străini decât
printre englezi. Explicația pe care o dădea raportul era că există diferențe culturale
despre ceea ce este acceptabil și ceea ce e inacceptabil în conduita academică, pe
lângă dificultățile firești de limbă. În plus, raportul respectiv observa că un rol
important îl avea și tipul de educație cu care fuseseră deprinși. Cei care fuseseră
până atunci educați prin studiu bazat pe memorizare și rutină mecanică aveau mari
dificultăți să treacă la un tip de educație care le cerea să fie analitici, să gândească
critic și să fie capabili să-și exprime propriile opinii.15
Dar poate cea mai importantă observație o face Beth Walker, și anume că ne-
plagierea e finalmente o chestiune de încredere. Când îi cere studentului să își facă
propriile lucrări, instituția școlii are încredere că studentul va depune o lucrare
originală. Dacă se întâmplă ca această încredere să fie trădată, se poate să apară o
falie ireparabilă între student și profesori, ce poate să îi afecteze apoi studentului
tot restul drumului lui în școală.16
Într-adevăr, procesul de învățământ se desfășoară cel mai bine în această

atmosferă de încredere generală. Nu generalizarea mecanismelor de supraveghere
și represive, sau a suspiciunii și verificărilor permanente asigură un mediu
universitar curat, ci încrederea reciprocă și teama de a nu cădea sub stigmatizarea
morală a trădării acestei încrederi, teama pierderii ei.
Încrederea trebuie cultivată ca fiind cel mai prețios lucru în atmosfera morală a
școlii. Obiectivul oricărei politici în sfera etică în mediul universitar ar trebui să
țintească la dezvoltarea acestei culturi a încrederii. Cartea de față este despre
plagiat și de aceea plagiatul are aici un loc central ca subiect. Dar plagiatul nu
trebuie să devină subiectul central al vieții academice de zi cu zi.
Într-un articol recent,17 Bruce Macfarlane, profesor la Universitatea din

Southampton, trăgea un semnal de alarmă contra exagerării prezenței problemei
plagiatului în mediul academic. Aproape că nu trece o săptămână fără să se spună
pe undeva în presă despre cum trișează studenții la examene, scrie el. Scandalurile
de plagiat lasă impresia că astfel de comportamente ne-etice sunt omniprezente și
în creștere. Dar tocmai această atmosferă de "panică morală" este cea care
amenință cel mai tare structura morală a vieții academice, crede Macfarlane. Ceea
ce l-a speriat cel mai tare a fost când o studentă l-a întrebat dacă are voie să scrie
ceva într-o lucrare fără referință la o sursă. Atunci și-a dat seama că "politicile
15 ibid., p.9
16 Walker, op.cit., p.51
17 Bruce Macfarlane, "The moral panic over student cheating must end", Times Higher Education, September 14,
2017, https://www.timeshighereducation.com/opinion/moral-panic-over-student-cheating-must-end (accesat 14

septembrie 2017)
100
paranoice anti-plagiat" au trecut mult dincolo de orice bun simț, căpătând
dimensiuni exagerate. Dacă nu vrem să transformăm studenții în niște pedanți
docili, ultra-prudenți cu fiecare încercare personală, fără curajul de a avea un gând
propriu, supravegherea și controlul exagerate trebuie readuse la niște dimensiuni
decente. Trebuie să încetăm vânătoarea de vrăjitoare și să avem încredere în
capacitatea studenților de a învăța, conchide el.
Și capitolului despre România din studiul despre politicile anti-plagiat europene,

despre care vorbeam mai sus, are printre concluzii faptul că studenții nu trebuie
priviți doar ca fiind problema în chestiunile de integritate academică. Ei sunt de fapt
și soluția. Felul în care au răspuns studenții români la acele chestionare au arătat
că sunt "onești și etici în concepție și atitudine".18 Deși avem încă nevoie de ghiduri
explicite ale unor practici, ar trebui și noi să înțelegem că scopul final al politicilor
de integritate nu este să ne reglementeze fiecare pas și să cultive reprimări și
represiuni, ci să facă posibilă o cultură a încrederii în mediul nostru academic.
18 Glendinning, Michałowska-Dutkiewicz, Jozwik, op.cit.
101
7.
Cazuri de încălcare a dreptului de
autor în scrieri de arhitectură
Domeniul arhitecturii nu se limitează la construcția de spații fizice. El include și

producerea de scrieri de specialitate: texte însoțitoare ale proiectelor, articole de
critică în reviste profesionale cu caracter general sau specializat, articole de presă,
cărți de istorie și teorie. Arhitecții scriu mai ales în contextul publicisticii și practicii
profesionale, dar se amplifică tot mai mult și scrierea despre arhitectură în context
academic. În chestiunea respectării dreptului de autor, nu există nimic special în
privința acestor texte de arhitecți. Ele trebuie să se supună acelorași reguli etice ca
orice scriere din orice alt domeniu, științific sau umanistic.
Acest lucru este valabil și pentru lucrările scrise ale studenților arhitecți – lucrările
cerute în școlile de arhitectură pentru promovarea diverselor discipline, mai ales
teoretice. Se deosebesc oare studenții arhitecți de alți studenți din alte domenii în
ceea ce privește etica întocmirii de lucrări scrise? Nu. De ce s-ar deosebi?...
Totuși, Beth Walker (bibliotecara de la Colegiul de Studii Creative din Detroit pe care
o menționam în capitolul anterior), care a studiat problema plagiatului pentru
studenții din domeniile de design, inclusiv arhitectură, crede că da – există ceva
specific acestora în privința copiatului în lucrările scrise, și anume faptul că ei
102
consideră scrisul de texte mult mai puțin important decât activitatea de proiectare;
asta i-ar face să fraudeze mai frecvent lucrările scrise decât alți studenți, din alte
domenii. La școlile de design, explică Walker, studenții se concentrează pe proiect
și consideră în schimb disciplinele teoretice de importanță secundară, ba chiar –
unii dintre ei – o pierdere de vreme. Ei sunt deci înclinați să trișeze mai mult la
acestea din urmă și copiază cu conștiința ceva mai ușoară.1 Mai există încă un motiv
specific de a trișa al studenților de la școlile de design: în studiul făcut de ea, unul
dintre cele mai invocate motive de către studenții din aceste domenii a fost că sunt
mult prea încărcați și că abia pot ține pasul cu cât de mult li se cere să muncească
în școală.2
Că sunt obligați să facă prea multe discipline teoretice și că au mult prea mult de
lucru la proiecte sunt plângeri pe care le-am auzit an de an, într-adevăr, și la școala
de arhitectură din Cluj. Totuși, chiar dacă aceste motive ar trebui luate în serios ca
explicații pentru tentația fraudării, nu se pot constitui ca scuze pentru ea. Frauda
este un act pur și simplu nescuzabil. A trișa sau a nu trișa se judecă în general în alb-
negru.
Relația arhitecților cu textele este totuși în principiu potențial problematică. Asta

poate pentru că, într-adevăr, scrierile de texte se constituie într-o activitate
marginală a domeniului. Activitatea principală a arhitecților este să proiecteze
construirea și amenajarea de spații. Scrierea de texte stă mereu în umbra acestora.
În umbră încep să apară nuanțe de gri; judecățile în alb-negru se relativizează. Dacă
textele sunt ceva mai puțin importante, la fel ar putea părea și devierile lor de la
rigurozitățile etice. În cele ce urmează vom da câteva exemple de situații
problematice, mai mult sau mai puțin clare, de comportare susceptibil neetică a
unor arhitecți autori de texte în domeniul arhitecturii.
• "plagiat" avant la lettre
Mai întâi trebuie să acceptăm că modul nostru de a judeca plagiatul azi este relativ
recent instituit și că este uneori inadecvat să-l proiectăm asupra unor contexte din
trecut. Definirea normativă a încălcării dreptului de autor a avut loc abia la sfârșitul
secolului al XIX-lea și s-a fixat pe parcursul secolului al XX-lea. Chiar dacă meritul
creativității individuale, ca valoare umanistă, a început să funcționeze odată cu
recunoașterea artistului individual în epoca umanismului Renașterii, formalizarea
and Design School", Art Documentation, vol.28 nr.1, 2009, pp.48-51, p.49
2 ibid., p.48
103
dreptului autorului individual prin reguli explicite aparține epocii modernității
recente.
Totuși, putem găsi în istoria teoriei de arhitectură câteva exemple de arhitecți

autori de lucrări scrise care au fost acuzați de contemporani că și-au însușit în
lucrările lor meritele altora. Unul este Sebastiano Serlio (1475-1554), care s-a
format ca arhitect făcându-și ucenicia la arhitectul Baldassare Peruzzi. Acesta din
urmă începuse să redacteze un tratat de arhitectură, pe care n-a apucat să-l
termine și pe care i l-a lăsat într-o formă preliminară lui Serlio. Serlio nu a ascuns
niciodată această moștenire. Mai târziu însă, când a publicat un tratat amplu de
arhitectură în nume propriu, contemporanii l-au acuzat că l-a copiat pe Peruzzi – de
exemplu Benvenuto Cellini, care a încercat și el să scrie un tratat de arhitectură, pe
care nu l-a terminat, dar în care a apucat să consemneze acuzația față de Serlio.3
Alt exemplu de teoretician care a suferit acuze de "plagiat" este Marc-Antoine

Laugier (1713-1769), autorul lucrării Essai sur l'Architecture (1753), o lucrare de
teorie de foarte mare succes și influență. El a fost acuzat de arhitectul Andrea
Memmo că a copiat în ea ideile lui Carlo Lodoli, un călugăr franciscan filosof,
interesat de arhitectură, pe care Laugier l-ar fi întâlnit în timpul unei călătorii la
Veneția făcute chiar înainte de scrierea cărții. Istoricii consideră însă acuzația fără
vreun fundament real.4 De altfel una este să preiei un text ca atare, alta să preiei și
să reformulezi idei.
Lucrările de istorie a teoriei de arhitectură din care am extras exemplele de mai sus
folosesc amândouă termenul "plagiat" pentru a desemna acuzele care li s-au adus
celor doi. Trebuie să fim însă prudenți și să evităm să transpunem acest concept
contemporan peste cazurile mai vechi; în lumea lui Serlio și Laugier, sensul explicit
formalizat și tehnic în care înțelegem azi plagiatul nu exista de fapt.
• ambiguitatea scrisului în colaborare
Un caz interesant este cel al lui Le Corbusier și al calității sale de autor al uneia
dintre cele mai celebre cărți-manifest ale arhitecturii moderne: Vers une
architecture [Către o arhitectură] (1923). Astăzi o considerăm prima lucrare
teoretică importantă a lui Le Corbusier, scrierea care l-a făcut indiscutabil celebru.
Paternitatea ei nu este însă chiar așa de indiscutabilă.
3 Hanno-Walter Kruft, A History of Architectural Theory from Vitruvius to the Present, Princeton Architectural Press,
New York, 1994, pp.73, 95
4 Harry Francis Mallgrave, Modern Architectural Theory. A Historical Survey, 1673-1968, Cambridge University
Press, Cambridge, 2005, pp. 23, 31
104
Vers une architecture cuprindea articole deja publicate în revista L'Esprit nouveau
sub pseudonimul Le Corbusier-Saugnier.5 Revista L'Esprit nouveau (1920-1925)
fusese co-fondată de pictorul Amédée Ozenfant, de arhitectul Charles-Edouard
Jeanneret (încă nu Le Corbusier) și de poetul Paul Dermée. Cele mai multe articole
erau scrise de Ozenfant și Jeanneret, care le semnau cu variate pseudonime, pentru
ca să creeze impresia că revista avea mai mulți autori decât avea în realitate;6 așa
au apărut pseudonimele de Saugnier (numele de fată al mamei lui Ozenfant) și Le
Corbusier (de la un unchi al lui Jenneret pe nume Lecorbézier).
Iată cum prezintă istoricul Michel Ragon povestea cărții de care vorbim: mai întâi,
articolele semnate Le Corbusier-Saugnier au fost adunate în 1923 într-o carte, Vers
une architecture, semnată Le Corbusier-Saugnier. În ediția a doua, Le Corbusier a
șters numele Saugnier, dar a adăugat o dedicație, "lui Ozenfant". În edițiile
ulterioare, dedicația a fost înlăturată și ea. 7 Nu e deci de mirare că după 1925 cei
doi n-au mai fost prieteni, iar revista L'Esprit nouveau și-a încheiat activitatea.
Ragon mai observă că Vers une architecture, care "a făcut senzație", "a stupefiat și
a scandalizat" la vremea ei, nu făcea de fapt decât să reia teme mai vechi, idei deja
enunțate de către alți arhitecți – arhitecți francezi ca Tony Garnier sau Auguste
Perret, sau cei din grupul Werkbund, sau ideile din revista De Stijl. Totuși (și să-i
dăm cuvântul lui Ragon) "Le Corbusier citează cea mai mare parte din surse în
această carte și este rea voință să îi reproșezi că a furat ideile altora". Meritul lui,
explică Ragon, a fost să pună ordine în aceste idei și să formuleze o doctrină
explicită.8
Iată un caz în care se amestecă mai multe lucruri diferite: preluarea ca atare și
publicarea sub nume propriu a unor texte deja existente produse împreună cu alții,
asumarea exclusivă a meritului unor texte la care a contribuit și altcineva, dar și
preluarea unor idei din spiritul timpului, formularea și organizarea lor pe cont
propriu.
5 Michel Ragon, Histoire Mondiale de l'architecture et de l'urbanisme modernes, Tome 2. Pratiques et Méthodes,
1911-1971, Casterman, Paris, 1972, p.84
6 Jean Jenger, Le Corbusier, Architect of a New Age, trad. Caroline Beamish, Thames and Hudson, London, 1996,
p.41
7 Ragon, op.cit., p.88
8 ibid., p.89
105
• plagiatul ca diferență între textul de critică profesională
și textul academic în arhitectură
Un caz foarte recent ilustrează ceva și mai interesant, pentru că este într-adevăr
vorba de o problemă specifică domeniului nostru: falia care există între ceea ce
înseamnă să scrii în domeniul arhitecturii în context universitar-academic, pe de o
parte, și să scrii în context extra-universitar, cultural-profesional, pe de alta. Este
cazul lui Alejandro Zaera-Polo, care a căzut în această falie.
În catalogul Bienalei de la Veneția din 2014, Zaera-Polo a scris un text care se

referea la secțiunea organizată de el ("Fațade") în expoziția "Elements of
Architecture", expoziție al cărei curator general era Rem Koolhaas. Textul lui Zaera-
Polo nu avea trimiteri la surse. Nu ar fi fost nicio tragedie, dacă faptul de a nu face
aceste trimiteri în text nu ar fi fost interpretat ca plagiat de către cineva și dacă
Zaera-Polo n-ar fi fost și decan al Școlii de Arhitectură a Universității Princeton.
Acuzatorul, ce-i drept anonim ("un grup de studenți"9), a răspândit pe Internet
bârfa că Zaera-Polo e un plagiator, pe un blog numit Archinect.com. Mai precis,
blogul afirma că Zaera-Polo a utilizat pasaje din Wikipedia, verbatim și fără citare.
Acuza a fost adusă la cunoștința președintelui universității Princeton. Președintele
i-a cerut imperativ lui Zaera-Polo demisia din funcția de decan și acesta și-a dat-o.
Zaera-Polo s-a apărat însă, folosind argumentul că textul (care conținea într-adevăr
câteva fraze care ar fi necesitat indicarea sursei) nu a fost scris în context academic,
deci nu a încălcat nicio normă etică aplicabilă în situația respectivă. În ajutorul lui
Zaera-Polo a sărit însuși Rem Koolhaas. Acesta i-a trimis președintelui universității
o scrisoare în care afirma că el personal, ca director al acelei ediții a Bienalei de la
Veneția, este complet satisfăcut de nivelul textului lui Zaera-Polo, pe care l-au
discutat de altfel împreună. Textul este unul polemic, nu unul academic, și se
adresează unui public mai larg – scria Koolhaas în scrisoare, pe care o semna nu ca
premiat Pritzker (Nobelul arhitecturii) sau director al OMA (birou de arhitectură de
succes profesional mondial), ci ca Profesor la Harvard10 – deci ca persoană
aparținând chiar castei de elită academică.
Degeaba. Universitatea Princeton este o universitate de top și ia problema

plagiatului foarte în serios, așa că nu putea risca nicio umbră de bănuială de
9 Rory Stott, "Alejandro Zaera-Polo is Suing Princeton. Here’s Why That Matters for Architecture.", ArchDaily, 26
mai 2016, http://www.archdaily.com/788295/alejandro-zaera-polo-is-suing-princeton-heres-why-that-matters-
for-architecture (accesat 22 iulie 2016)
10 Karissa Rosenfield, "Koolhaas Denounces Plagiarism Rumors Surrounding Zaera-Polo's Princeton Resignation",
ArchDaily, 16 martie 2015, http://www.archdaily.com/610084/koolhaas-denounces-plagiarism-rumors-

surrounding-zaera-polo-s-princeton-resignation (accesat 22 iulie 2016)
106
toleranță față de plagiat, și cu atât mai puțin într-un context cu o asemenea
vizibilitate precum Bienala de la Veneția și tot scandalul de bloguri care a urmat.11
Demisia din funcția de decan a lui Zaera-Polo a fost acceptată, dar el nu a fost totuși
concediat. A fost mutat din biroul lui de decan într-un birou comun la demisol și i s-
a impus să cedeze unui suplinitor cursul pe care-l preda.12
Povestea nu s-a încheiat însă aici. După un timp, Zaera-Polo a inițiat o acțiune în
instanță contra Universității Princeton, pe motivul că acuzația a fost falsă, că i s-a
întrerupt contractul de decan în mod incorect, înainte ca investigația să fi fost
terminată, și că i s-a "afectat reputația", inclusiv că acuzația de plagiat l-a făcut "să
piardă oportunități profesionale și academice prestigioase și lucrative".13
Procesul devine deosebit de interesant, 14 pentru că – așa cum scria editorul

Archdaily Rory Stott – relevanța acestui proces nu stă în conduita academică a lui
Zaera-Polo, sau în practica desfacerii contractelor de muncă la Princeton, ci în faptul
că acest caz ridică chiar problema critică a standardelor cercetării în arhitectură și
a ceea ce așteptăm noi de la ea.15
În încheierea declarației sale cu ocazia demisiei, Zaera-Polo scria că el se consideră

nevinovat – deși recunoștea că a scos citările și trimiterile la surse, pe care în
context academic le-ar fi păstrat. El mai spunea și că crede într-o cercetare în
arhitectură ca mod de angajare directă cu lumea exterioară și cu publicul larg, nu
ca o "retragere într-un sistem auto-referențial, care nu ține cont de audiențele mai
largi".16 Chiar dacă argumentul lui Zaera-Polo, că a înlăturat trimiterile la sursă
pentru ca textul să devină accesibil unui public mai larg, este de fapt discutabil,
după cum observă Stott (cu ce devine mai accesibil același text, dacă doar i se șterg
trimiterile la surse?), faptul că i-a luat apărarea tocmai Rem Koolhaas, "un om care
a făcut carieră dând cu piciorul în linia ce desparte teoria grea de spectacolul
populist", este ceea ce atârnă cel mai greu în acest caz. "Dacă Rem Koolhaas spune
că să omiți trimiterile la surse este ceva necesar pentru a atinge audiențe mai largi,
atunci există șanse serioase ca ăsta să fie adevărul",17 scrie ironic Stott. Totuși, Stott
mai observă și că ar fi de-a dreptul "fantastic" (adică fantezist) ca arhitectura să fie
supusă rigorilor la care sunt supuse cercetările în științe, și că relația cu publicul,
11 ibid.
12 Jeannie O'Sullivan, "Ex-Princeton Dean Rips Demotion After Plagiarism Allegations", Law360, June 14, 2016,
http://www.law360.com/articles/806945/ex-princeton-dean-rips-demotion-after-plagiarism-allegations (accesat
28 octombrie 2016)
13 ibid.
14 la ora încheierii redactării acestui capitol (februarie 2018) nu am găsit nicio sursă despre faptul că procesul ar fi
fost finalizat.
15 Stott, op.cit.
16 Rosenfield, op.cit.
17 Stott, op.cit.
107
care e foarte problematică în cercetarea științifică, este de-a dreptul esențială
pentru arhitectură.18
Aparent, în cazul prezentat aici este vorba tot de conflictul despre care vorbea și
Jeremy Till în raportul RIBA: lumea arhitecților practicieni împotriva arhitecților
cercetători academici.19 În realitate, cred, miza trece însă dincolo de ambele aceste
tabere și este și mai importantă. Ce avem aici este un conflict între sfera
academică-universitară și domeniul arhitecturii pe ansamblu, acesta din urmă
incluzându-i pe arhitecți-practicieni și pe arhitecți-universitari deopotrivă. În fond,
este vorba aici de un arhitect aflat în același timp și într-o poziție academică de vârf,
și la un nivel de vârf în profesiune, precum Zaera-Polo (și e valabil și pentru
Koolhaas). Și iată că performanța sa de vârf este considerată insuficientă de
universitate, care îl dă afară. Domeniul arhitecturii înseși, în formele sale cele mai
de elită, este cel care nu se ridică la standardul academic; iar universitatea, la rândul
ei, nu acceptă ca performanța în domeniul arhitecturii, nici chiar cea mai
remarcabilă, să intre în clubul ei fără să i se respecte riguros un standard academic
elementar.
Cei care susțin că în această dispută universitatea este în culpă greșesc, în opinia
mea. Universitatea a făcut deja pași serioși pentru a adopta și arhitectura în sânul
ei, iar standardele impuse cercetării în arhitectură nu sunt nici pe departe așa de
drastice ca în științe. Standardele contra "plagiatului" nu sunt niște reguli ca oricare
altele; sunt o categorie aparte de reguli, fundamentale și inconturnabile. Așadar,
problema este mai degrabă în tabăra domeniului arhitecturii și ar fi în avantajul
arhitecților care pătrund în sfera universitar-academică să aibă inteligența de a
înțelege care este totuși limita inferioară de netrecut în încălcarea regulilor acestei
sfere.
• plagiat în critica de arhitectură pe Internet
Un alt aspect posibil problematic este înmulțirea textelor de critică a arhitecturii

odată cu multiplicarea platformelor și blogurilor de arhitectură pe Internet, în
detrimentul revistelor convenționale de arhitectură. Desigur, facilitatea scrierii de
texte pe web nu trebuie să însemne neapărat și facilizarea plagiatului. Totuși,
cultura sharing-ului, despre care vorbeam în capitolul 5, se reflectă și în sfera
textelor de arhitectură.
18ibid.
19am comentat pe larg acest raport în Dana Vais, Cercetare în arhitectură. O introducere, UT Press, Cluj, 2015,
pp.13-18
108
Un caz de plagiat a lovit chiar Archdaily,20 în prezent cea mai importantă și
frecventată platformă de arhitectură de pe Internet. Un articol scris de Irina
Vinnitskaya în 2011 prelua același titlu, aceleași idei, câteva paragrafe și o ilustrație
ca atare dintr-un articol de Jenna McKnight, redactor la revista Architectural
Record. Victima a sesizat plagiatul ea însăși. Architectural Record și Archdaily fac de
comun acord schimb reciproc de informații și își trimit unii celorlalți articole în mod
curent; însă de data aceasta modul în care s-a făcut preluarea a fost fără a indica
așa cum trebuie sursa. David Basulto, redactor șef la Archdaily, și-a cerut personal
scuze autoarei plagiate și a înlăturat imediat articolul plagiator de pe site, iar apoi
a scris și pentru cititori un articol explicativ cu scuze publice. 21 Jenna McKnight s-a
declarat satisfăcută, însă scandalul a mai durat un pic și a fost etichetat chiar "război
al blogurilor", pentru că între timp niște website-uri specializate în monitorizarea
plagiatului în media au prins de veste și au inflamat cazul.
În încheierea scrisorii de scuze, David Basulto observa totuși și că Architectural

Record nu este nici ea chiar culmea perfecțiunii în practicile sale curente, pentru că
în newsletter-ul lor trimite adesea la diverse conținuturi din Archdaily, indicând
doar site-ul în mare, nu și autorii articolelor; în plus, Architectural Record oferă link-
uri către propriul lor site, nu link la Archdaily, sursa inițială a informației.22 Altfel
spus, nici Architectural Record nu se comporta sută la sută corect.
Realitatea este că multiplicarea informației preluate de la alții și re-agregate pe

website-uri s-a înmulțit atât de mult, încât devine tot mai greu pentru cei, relativ
tot mai puțini, care chiar produc conținut original să-și apere paternitatea și să
urmărească dacă miile de preluări și re-preluări îi indică pe ei ca sursă de origine.
Cunoașterea adevărată mai are încă, și va avea mereu, nevoie de surse de
încredere. Internetul ne ajută tot mai mult să găsim informații, dar tot mai puțin să
dobândim cunoaștere adevărată. Pentru aceasta din urmă, efortul individual al unui
cercetător rămâne esențial – în scrierile de arhitectură la fel ca pentru orice alt
domeniu.
20 Sydney Smith, "Plagiarism Charges at Architecture Site", iMediaEthichs. Media Ethics News and Investigative
Reports, 23 septembrie 2011, http://www.imediaethics.org/plagiarism-charges-at-architecture-site/ (accesat 29
iulie 2016)
21 David Basulto, "'When Blogs Plagiarize': A message to our readers", ArchDaily, 27 septembrie 2011,
http://www.archdaily.com/171972/when-blogs-plagiarize-archdaily-architectural-record/ (accesat 29 iulie 2016)

22 ibid.
109
8.
Plagiatul și încălcarea dreptului de
autor în proiectarea de arhitectură
Primul lucru pe care l-am aflat la disciplina Atelier ca studentă a fost că "arhitectura
este o meserie care se fură". Era de fapt un îndemn să căscăm bine ochii la ceea ce
fac arhitecții profesioniști, să ne căutăm modele printre ei și eventual să lucrăm cu
profesorii noștri precum ucenicii cu meșterii odinioară. "Furtul meseriei" era însuși
modul de a învăța să proiectezi.
Transmiterea cunoașterii prin copierea maeștrilor stă în natura tuturor disciplinelor

de design, bazate pe proiect, a tuturor domeniilor creației de obiecte cu încărcătură
artistică, precum arhitectura. Plagiatul este de aceea ceva mai greu de definit în
arhitectură decât într-un domeniu bazat pe scrierea de texte. Nu numai în
momentul învățării proiectării, ci și mai departe, în practica profesională, inspirația
și contagiunea stilistică sunt importante și naturale în expresiile creatorilor
individuali. Unde se termină inspirația firească și unde începe plagiatul este una din
chestiunile problematice ale dreptului de autor în arhitectură. Ceea ce ne
interesează în acest capitol este cum se poate defini această limită, și în general
cum se conturează dreptul de autor în arhitectură, mai ales din punct de vedere
legal.
110
O chestiune problematică a operei de arhitectură este dubla ei identitate: operă de
creație intelectuală, dar și un obiect material, produs al unei prestări de serviciu
comercial. Pentru că produsul este foarte scump, aspectul patrimonial al producției
arhitecturale poate apărea covârșitor. Arhitectul încasează dreptul de autor în bani,
o dată pentru totdeauna, prin plata proiectului. Ce drepturi continuă să dețină
totuși arhitectul și după predarea (i.e. vânzarea) proiectului și cum se apără această
proprietate intelectuală, dreptul său moral de autor? Ce este diferit față de dreptul
de autor în cazul unei cărți sau al unei sculpturi?
In capitolul de față ne propunem să clarificăm aceste probleme, ce privesc specificul

dreptului de autor în arhitectură din punct de vedere patrimonial și moral, prin
studierea legislației specifice. Vom analiza ce prevede aceasta despre arhitectură,
cum funcționează ea în România și în lume, în ce măsură îl apără pe arhitect, dar și
care sunt limitele de protecție dincolo de care legea nu poate trece.
• protejarea dreptului de autor în arhitectură
Primul act de legislație la nivel internațional cu scopul de protecție a proprietății

intelectuale a fost Convenția de la Berna pentru protejarea operelor literare și
artistice, semnată de majoritatea țărilor avansate în 1886 și revizuită de câteva ori
de-a lungul secolului al XX-lea.1 După Al Doilea Război Mondial, sub egida UNESCO,
a fost adoptată și Convenția universală a dreptului de autor (1952, revizuită în
1971), un document despre dreptul de proprietate intelectuală care nu face însă
referiri la domenii particulare.2 Aceste convenții au un caracter foarte general și
NU lămuresc problemele specifice ale arhitecturii.
Arhitectura a fost introdusă prima dată pe lista domeniilor artistice protejate în

Convenția de la Berna la revizuirea acesteia în 1908.3 Totuși, convenția nu făcea
decât să menționeze "operele de arhitectură", fără să definească ce înseamnă ele
mai precis4 și fără să detalieze în vreun fel cum funcționează protecția în cazul lor.
Meritul principal al acestei convenții generale este strict faptul de a recunoaște
arhitectura ca domeniu al creației de autor și nimic mai mult.
1 "Berne Convention for the Protection of Literary and Artistic Works", World Intellectual Property Organization -
WPO, http://www.wipo.int/wipolex/en/details.jsp?id=12214 (accesat 30 noiembrie 2016)
2 "Universal Copyright Convention as revised at Paris on 24 July 1971, with Appendix Declaration relating to Article
XVII and Resolution concerning Article XI 1971", UNESCO - United Nations Educational, Scientific and Cultural
Organization, http://portal.unesco.org/en/ev.php-URL_ID=15241&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION=201.html
3 Bharat Kumar Singh, "Architectural Work Under The Regime of Copyright", LinkedIn, February 21, 2016, p.2,
https://www.linkedin.com/pulse/architectural-work-under-regime-copyright-bharat-kumar-singh (accesat 3
noiembrie 2016)
4 ibid.
111
România a aderat la Convenția de la Berna,5 ratificând-o mai întâi în 1927, apoi sub
regimul comunist în 19696 și cel mai recent în 1998.7 În tot acest timp, legi specifice
la nivel național au întărit protecția dreptului de autor, în sens general. Atât
legislația comunistă cât și cea postcomunistă din România au considerat plagiatul
ca pe o faptă gravă, penală, sancționabilă inclusiv prin închisoare. Însă ce înseamnă
mai precis plagiat în arhitectură a rămas în continuare prea puțin sau deloc
clarificat.
• dreptul de autor în arhitectură,

în legislația din România comunistă și imediat după ea
În decretele nr.321/1956 și nr.1172/1968 și legea 8/1969,8 "operele de arhitectură"

erau pomenite pe lista de categorii de "opere de creație intelectuală", fără niciun
fel de precizări specifice. Arhitectura era considerată un domeniu în care se aplica
legea dreptului de autor și atâta tot.
Niște explicații suplimentare putem găsi într-un articol din revista Arhitectura de la
mijlocul anilor 1970, unde un jurist se străduia să le explice arhitecților în ce fel îi
protejează legea. Cum se obișnuia pe atunci, prima lămurire trebuia căutată în
discursurile politice: juristul cita din discursul ținut de Nicolae Ceaușescu la
Conferința pe țară a Uniunii Arhitecților din martie 1971 – "îndrăzneala, fantezia
creatoare, spiritul novator demonstrat de arhitecții noștri" – și găsea că, prin aceste
cuvinte, Ceaușescu s-ar referi exact la elementele constitutive specifice ale
dreptului de autor în arhitectură! După această obligatorie reverență politică,
juristul intra propriu-zis în subiect. El distingea între "prerogativele de ordin moral"
și "prerogativele de ordin pecuniar", adică "dreptul de a aduce opera la cunoștința
publicului sub numele autorului" și respectiv "dreptul la o justă remunerație" sau
5 Emil Pușcariu, "Considerații asupra conținutului dreptului de autor al arhitecților", în: Revista Română de drept
nr.8/1975 pp.13-16, reprodus în Arhitectura nr.1/1976, pp.71-72 (p.71)
6 prin Decretul nr.549/29 iulie 1969, publicat în Buletinul Oficial nr.84/31 iulie 1969;
http://www.monitoruljuridic.ro/act/decret-nr-549-din-29-iulie-1969-privind-ratificarea-conventiei-de-la-berna-
pentru-protectia-operelor-literare-si-artistice-revizuita-si-semnata-la-stockholm-la-14-iulie-1967-227.html
(accesat 2 iunie 2017)
7 Convenția de la Berna (1886, ultima actualizare 1979) a fost publicată de Monitorul Oficial nr.156/17.04.1998;
http://www.ecopyright.ro/files/pdf/legislatie/conventia_berna_09091886.pdf (accesat 2 iunie 2017)

8 "Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor", lege [5] online, http://lege5.ro/Gratuit/g42tqmbt/decretul-nr-
321-1956-privind-dreptul-de-autor?pid=&d=2016-02-16; "Decretul nr. 1172/1968 pentru modificarea Decretului

nr. 321/1956 privind dreptul de autor", lege [5] online, http://lege5.ro/Gratuit/g43tenjz/decretul-nr-1172-1968-
pentru-modificarea-decretului-nr-321-1956-privind-dreptul-de-autor?d=2016-02-16%00%00; "Legea nr. 8/1969
pentru aprobarea Decretului nr. 1172/1968 pentru m…rea Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor",
lege [5] online, http://lege5.ro/Gratuit/g44dgmby/legea-nr-8-1969-pentru-aprobarea-decretului-nr-1172-1968-
pentru-modificarea-decretului-nr-321-1956-privind-dreptul-de-autor (accesate 30 noiembrie 2016)
112
"dreptul la o justă reparație patrimonială în caz de folosire fără drept a operei".
Dacă autorul era încadrat în muncă la o unitate socialistă (ceea ce era cazul cu toți
arhitecții care practicau, căci în comunism arhitectura nu era o profesiune liberală),
remunerația cuvenită pentru operă era cuprinsă în retribuția primită (salariul lunar)
de la instituția de stat la care lucra. Pentru opera respectivă, autorul nu mai avea
dreptul la o remunerație suplimentară față de această retribuție încasată ca
angajat.9 Înafară de asta, legislația comunistă permitea "folosirea și difuzarea
operei fără consimțământul autorului, în cazuri bine justificate de însemnate
interese sociale".10 Cu alte cuvinte, legea permitea unui obiect de arhitectură să fie
legat de numele unui arhitect, dar acesta era angajat și plătit de stat, iar statul avea
dreptul să facă cu proiectul său ce voia.
Putem înțelege și mai bine care era situația dreptului de autor în arhitectură sub
regimul comunist din memoriile arhitecților despre acea perioadă, scrise ulterior.
Ion Mircea Enescu, de exemplu, vorbește despre "lipsa de respect pentru dreptul
de autor, ignorarea lui deliberată" și despre "colectivizarea actului creator", care "a
abolit cu bună știință și aproape în totalitate dreptul de autor al arhitectului,
difuzându-l în masa colectivă și permițând fraude și transferuri...".11 Din relatările
sale reiese că șeful de proiect, cel care își însușea moral autoratul (și era și cel mai
bine plătit) era uneori un arhitect care nu lucrase nimic sau foarte puțin la proiect.
În schimb avea puterea să se autoimpună în fruntea listei de autori ai proiectului,
de obicei pentru că ocupa un post de conducere în instituția de stat în care acesta
fusese elaborat (fiind pus acolo pe motive de activism în Partidul Comunist, de
obicei invers proporțional cu competența profesională). Mai rău, proiectele erau
adesea pasate de la un arhitect la altul și uneori nici nu se mai știa cine e
răspunzător pentru un proiect. Și nu în ultimul rând, executantul proiectului aducea
modificări majore pe șantier, fără să îi consulte pe arhitecți, arogându-și meritul
final al obiectului construit.12
După căderea comunismului, situația dreptului de autor în arhitectură s-a schimbat

fundamental. Autoratul în regim neoliberal este așa de radical diferit de autoratul
în regim comunist, încât momentul de tranziție dintre ele a creat o atmosferă de
derută generală, propice unor manifestări cu totul dubioase din punct de vedere
moral. În multe dintre institutele de stat, arhivele de proiecte au fost pur și simplu
devastate de arhitecții care și-au luat fiecare acasă proiectele "lor". Nu e foarte
simplu azi de stabilit retroactiv autoratele în dispută, iar cercetătorii de azi ai
arhitecturii comuniste nu mai au arhive la dispoziție ca să o poată cerceta. O
9 Pușcariu, op.cit., p.71

10 ibid., p.72
11 Ion Mircea Enescu, Arhitect sub comunism, Ed. Paideia, București, 2006, p.43
12 ibid., pp.43,47,56-57
113
proprietate care pentru ceva mai mult de 40 de ani a fost colectivă a devenit brusc
și arbitrar subiect de rapt individual.
Poate cel mai interesant, în orice caz cel mai vizibil, a fost cazul Ancăi Petrescu,
"autoarea" Casei Poporului din București, care a știut în mod remarcabil să se
adapteze și să profite la maximum de trecerea dintre cele două lumi. După cum am
arătat recent într-o lucrare,13 chestiunea "autoratului" este o noțiune cheie pentru
a înțelege cine a fost arhitecta Anca Petrescu. Impusă ca șefă de proiect de puterea
politică peste un colectiv de sute de arhitecți și ingineri, ea nu a fost în stare să le
ghideze munca, multe erori rămânând flagrante și multe elemente rezultând la
întâmplare tocmai datorită faptului că ea nu a avut competența de a stăpâni
proiectul. În plus, hotărârile importante pentru proiect le lua beneficiarul (Nicolae
Ceaușescu), ea nefăcând decât să-i flateze deciziile. Obiectul final a fost în orice caz
scăpat de sub controlul acestei arhitecte alese de Ceaușescu tocmai pentru că era
total lipsită de experiență și de autoritate profesională. După spusele unui arhitect
care a lucrat la proiect, "arhitectura Casei este un amalgam rezultat din proiectele
acelor sute de arhitecți", realizate fără coordonare; singurul lucru pe care l-a făcut
șefa de proiect a fost să se ocupe de "Ceaușescu Relations".14 Cu greu s-ar putea
susține că Anca Petrescu a fost "autorul unic" al acelui obiect de arhitectură.
Și totuși, ea asta a susținut. În această pretenție, pe care în final a și legalizat-o, a

fost ajutată de două perspective publice diferite, ambele deformate, care au fost
proiectate asupra ei imediat după căderea regimului comunist. Pe de o parte,
ceilalți arhitecți români au făcut din ea o "autoare" pentru că au acuzat-o că doar
ea e de vină pentru totala lipsă de integritate profesională care a condus la acel
obiect de arhitectură odios. (Este ceea ce se poate numi "apropriație penală" în
sensul definit de filosoful Michel Foulcault: construirea discursivă a calității de
autor, prin care această calitate i se recunoaște unei persoane doar pentru ca acea
persoană să poată fi pedepsită pentru ea.15) Pe de altă parte, și mai ales, arhitecta
a fost făcută "autoare" a Casei Poporului de perspectiva jurnaliștilor occidentali
care, imediat după 1990, au acordat mare atenție acestei Case și au considerat ca
de la sine înțeles că orice obiect de arhitectură trebuie să aibă un nume de arhitect
legat de ea. Realității total diferite a autoratului de arhitectură în comunism i s-a
substituit astfel perspectiva liberală a arhitectului-autor, iar titlul i-a fost atribuit
fără îndoieli Ancăi Petrescu.
13 Dana Vais, "The (in)Famous Anca Petrescu: authorship and authority in Romanian communist architecture,
1977-1989", in: Mary Pepchinski and Mariann Simon (Eds.), Ideological Equals. Women Architects in Socialist
Europe 1945-1989, Routledge, London/New York, 2017, pp. 139-154 (se poate descărca de pe
https://www.academia.edu/30686377/The_in_Famous_Anca_Petrescu._Authorship_and_authority_in_Romania
n_communist_architecture_1977-1989) (accesat 10 iunie 2017)
14 Andrei Pandele, Casa Poporului. Un sfîrșit în marmură, Ed. Compania, București, 2009, p.14
15 Michel Foucault, Ce este un autor? Studii și conferințe, Ed. Idea, Cluj, 2004, pp.43-44
114
Ea a speculat ușor acest transfer de sens și în 1998 și-a înscris calitatea de "unic
autor legal" al Casei Poporului la ORDA (Oficiul Român al Drepturilor de Autor). În
2001 a obținut brevet de invenție pe proiect de la OSIM (Oficiul de Stat pentru
Invenții și Mărci). În 2005 și-a cedat drepturile de autor propriei firme SC Anca
House SRL. Și miza n-a fost doar "dreptul moral". Când Camera Deputaților și
Senatul s-au instalat în clădire, în 1994 și respectiv 2004, ea s-a autoimpus ca șefă
de proiect pentru noile proiecte de amenajare, ajutată fiind și de faptul că a sustras
planșele de execuție ale clădirii de la Institutul de Proiectare Carpați, unde se
elaborase proiectul. A contestat în instanță instalarea Muzeului Național de Artă
Contemporană în casa "ei" fără să fie consultată. În fine, a pretins Camerei
Deputaților să îi ceară permisiunea ori de câte ori folosește imagini cu clădirea pe
materialele oficiale editate, iar Televiziunii Române când filmează în interior. Anca
Petrescu a fost un geniu al managementului de carieră, în contextul funcționării
aberante (și în comunism și imediat după căderea lui) a dreptului de autor. Dar de
fapt nu ea a creat Casa Poporului, ci Casa Poporului a creat-o pe ea.16
• legea actuală a dreptului de autor în România

despre arhitectură
Exemplul de mai sus este ilustrativ pentru cât de încărcat de efecte specifice este
dreptul de autor în arhitectură. De aceea, în cele ce urmează, ne vom apleca asupra
ceea ce este prevăzut în lege în mod special pentru arhitectură. După cum am văzut
în Capitolul 3, legea dreptului de autor enunță ce include mai precis noțiunea de
"opere de arhitectură": obiectul construit, dar și toate piesele desenate sau
modelate care constituie proiectul de arhitectură.17 Este deci clar că un arhitect
deține toate drepturile morale asupra construcției și toate drepturile morale și
patrimoniale pentru ceea ce ține de proiectul unei construcții, în sens de
documentație desenată sau reprezentată plastic.18
16 Vais, op.cit.
17 Articolul 7: "Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar,
artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea
şi destinaţia lor, cum sunt: (...) h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce
formează proiectele de arhitectură; (...)" (Legea 8/1996, actualizată 2015)
18 "Articolul 84: (1) Studiile şi proiectele de arhitectură şi urbanism expuse în apropierea şantierului operei de
arhitectură, precum şi construcţia realizată după acestea trebuie să poarte scris numele autorului, la loc vizibil,
dacă prin contract nu s-a convenit altfel. (2) Construirea unei opere de arhitectură, realizată total sau parţial după
un alt proiect, nu poate fi făcută decât cu acordul titularului dreptului de autor asupra acelui proiect." (Legea
115
Pe de altă parte, legea mai spune și că nu pot beneficia de protecție legală "ideile,
teoriile" sau "conceptele" conținute în opera de arhitectură.19 Ce înseamnă însă mai
precis "idee" sau "concept" în arhitectură? Vorbim de idei abstracte, sau de idei de
configurații plastice, figurale, fizice? Când este o configurație copiată identic
(echivalentul citării "verbatim" în cazul textelor) și când este ea "parafrazată" în
arhitectură? Iată niște probleme pe care o să le discutăm mai bine pe exemple (în
capitolul următor). De altfel, cum vom vedea imediat, și în alte țări aceste lucruri
de nuanță se definesc cel mai bine nu prin legea propriu-zisă, ci prin jurisprudență,
adică prin suma deciziilor judecătorilor luate în procese precedente în diverse cazuri
particulare.
Legea apără arhitectul în raport cu executantul, care trebuie să respecte proiectul,

în raport cu beneficiarul, care de asemenea trebuie să respecte proiectul și să îl și
plătească, în raport cu alți arhitecți, care nu au voie să-l plagieze, și în fine în raport
cu oricine altcineva din public, care nu poate să folosească imaginea clădirii decât
în anumite condiții.
În ce privește dreptul arhitectului în relație cu beneficiarul, ține de natura operei

de arhitectură faptul de a fi plătită ca proiect, clientul având apoi dreptul de
proprietate patrimonială asupra construcției. Clientul plătește proiectul o dată și
are voie să îl folosească o singură dată, sau conform contractului încheiat în
prealabil. Ce se întâmplă însă cu dreptul de autor al arhitectului dacă, de exemplu,
un proprietar vrea să-și demoleze mai târziu casa? În cazul unei picturi, dacă
proprietarul vrea s-o distrugă, legea îl obligă să i-o ofere mai întâi pictorului-autor
la preț de materiale, sau să îl lase să facă o copie după ea. În cazul arhitecturii așa
ceva nu ar fi posibil; legea îl obligă însă pe proprietar să îl lase măcar pe arhitect să
o fotografieze.20
Legea îl apără pe arhitect și în relație cu alți arhitecți (înafară de faptul că arhitecții

au și un cod deontologic, care stabilește comportamentul etic al unuia față de
celălalt). Iată un caz tipic: clientul angajează arhitectul A, acesta face un set de
planșe desenate, clientul achită și reține planșele, dar apelează la arhitectul B
pentru continuarea proiectului. Dacă arhitectul B preia desenele inițiale și le
continuă, chiar dacă modificările aduse de el planurilor inițiale sunt destul de
19 Articolul 9: "Nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor următoarele: a) ideile, teoriile, conceptele,
descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile,
conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare (...)." (Legea
20 "Articolul 23: (1) Proprietarul originalului unei opere nu are dreptul să o distrugă înainte de a o oferi autorului ei
la preţul de cost al materialului. (2) Dacă nu este posibilă returnarea originalului, proprietarul va permite autorului
să facă o copie a operei, într-o manieră corespunzătoare. (3) În cazul unei structuri arhitecturale, autorul are
numai dreptul de a face fotografii ale operei şi de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii proiectelor."
(Legea 8/1996, actualizată 2015)
116
consistente, în caz că e dat în judecată de A el riscă serios să fie găsit plagiator. Nu
este suficient că A a fost plătit de client; prin plata serviciului doar partea
patrimonială a dreptului de autor asupra planșelor a fost rezolvată, cea morală
rămâne întotdeauna la arhitectul-autor. Arhitectul B ar trebui să ceară acordul lui
A ca să-i folosească planurile. Chiar dacă planul inițial este modificat și, în caz de
proces, arhitectul B poate că scapă de acuza de plagiat, pentru că acesta nu s-a
putut dovedi direct prin suprapuneri de plan identice, totuși, B tot încalcă etica
profesională în sens mai larg, pentru că a pornit de la niște planuri deja investite cu
muncă, deci profită de munca arhitectului A, fără acordul acestuia.
În fine, în relație cu publicul mai larg apare problema imaginii obiectului de

arhitectură construit, care este și ea proprietatea intelectuală a arhitectului care a
proiectat-o. Legea dreptului de autor spune că este permisă reproducerea imaginii
unei opere de arhitectură amplasate permanent în locuri publice, cu mijloace care
nu vin în contact direct cu opera (de exemplu prin fotografiere) și care nu se face
cu scopuri comerciale.21 La fel ca în cazul operelor de artă plastică, reprezentarea și
executarea unei opere de arhitectură sunt permise dacă se fac în cadrul instituțiilor
de învățământ și cu scopul precis al învățământului, fără niciun scop comercial.
Operele de arhitectură sunt protejate de lege automat, prin faptul în sine că sunt
recunoscute ca opere de creație intelectuală. Totuși, unii arhitecți mai obsedați de
grija ca o lucrare să le fie atribuită lor personal, pot apela la forme de protecție
suplimentară. Înafară de protecția implicită și automată a legii, o operă de
arhitectură se poate proteja și explicit, dacă autorul o înregistrează la un oficiu
specializat în protecția drepturilor de autor, sau prin clauze specifice în contracte.
În acest fel, se garantează recunoașterea caracterului original al proiectului și
atribuirea lui arhitectului respectiv. Totuși, această înregistrare nu este necesară,
pentru că legea apără toate creațiile originale, indiferent dacă dispun de vreo
înregistrare explicită sau nu.
Prin legea românească a dreptului de autor sunt protejate doar operele de

arhitectură din România.22 În cele ce urmează vom vedea câte ceva despre
protecția dreptului de autor în arhitectură pe teritoriul altor țări (Franța, Marea
Britanie și Statele Unite ale Americii). Toate împărtășesc aceleași principii de bază,
însă anumite probleme particulare sunt detaliate mai mult în unele decât în altele,
probabil ca o consecință a diverselor cazuri apărute în timp prin jurisprudență și
înregistrate de lege.
21 Legea 8/1996, Art.33 (vezi Capitolul 3 al acestui volum)

22 "Articolul 146: Beneficiază de protecţia prevăzută de prezenta lege următoarele: a) operele ai căror autori sunt
cetăţeni români, chiar dacă nu au fost aduse încă la cunoştinţă publică; b) operele ai căror autori sunt persoane
fizice sau juridice cu domiciliul ori cu sediul în România, chiar dacă nu au fost aduse la cunoştinţă publică; c) operele
de arhitectură construite pe teritoriul României;" (Legea 8/1996, actualizată 2015)
117
• legea dreptului de autor în arhitectură în alte țări:
Franța
În Codul Proprietății Intelectuale (Code de la propriété intellectuelle) din Franța23

sunt considerate opere de creație intelectuală ("oeuvres de l'esprit") operele de
arhitectură originale precum și "planurile, crochiurile și lucrările plastice relative la
(...) arhitectură".24 Originalitatea operei este în principiu presupusă din oficiu, iar în
caz de litigiu partea adversă este cea care trebuie să demonstreze contrariul. 25
Arhitectul se bucură de dreptul moral și patrimonial asupra proiectului. Dreptul

moral include, printre altele, obligația ca numele arhitectului să fie asociat cu
clădirea în orice reproducere sau reprezentare. De exemplu, numele arhitectului
trebuie scris pe spatele unei cărți poștale care are ca subiect clădirea, în legendă pe
o poză de calendar, pe genericul unui film, sau lângă fotografia care ilustrează
clădirea într-o revistă. Într-un caz în care o firmă a folosit imagini cu clădirea
Ministerului de Finanțe din cartierul Bercy din Paris, fără să menționeze numele
arhitecților, firma respectivă a fost silită să le plătească acestora o despăgubire.26
Dreptul patrimonial include exploatarea exclusivă de către arhitect a drepturilor de

reprezentare și reproducere ale imaginii operei, adică veniturile din orice formă de
comunicare publică prin desene, fotografii, filmări etc. Dacă cineva vrea să editeze
o carte poștală cu o clădire, trebuie să ceară acordul arhitectului și să-i plătească o
sumă, în principiu un procent din vânzări. Un antreprenor care a folosit într-o
reclamă imaginile unei unei clădiri construite de el și un logo derivat din fațada
acesteia, fără să le ceară acordul arhitecților și fără să le menționeze numele, a fost
silit să le plătească acestora despăgubiri.27
Constituie excepție de la dreptul de exploatare exclusiv al arhitectului copia făcută

pentru utilizarea privată. De exemplu, turiștii care fac fotografii cu scop personal și
familial nu trebuie să aibă acordul arhitectului a cărui clădire o fotografiază. De
asemenea, nu trebuie să se ceară acordul arhitecților dacă clădirea constituie
fundal, nu subiect principal, al fotografiei făcute dintr-un loc public. O altă excepție
23 Code de la propriété intellectuelle (actualizat 2017), Institut Français d'Information Juridique, 30 mai 2017,
http://codes.droit.org/CodV3/propriete_intellectuelle.pdf (accesat 10 iunie 2017)
24 "Les plans, croquis et ouvrages plastiques relatifs (...) à l'architecture"
25 "Proprié intellectuelle. Textes réglementaires et extraits de jurisprudence", Ordre des Architectes, iulie 2015,
http://www.architectes.org/sites/default/files/atoms/files/croa-propriete_intellectuelle_1.pdf (accesat 11 iunie

2017)
26 ibid.
27 ibid.
118
o constituie faptul că arhitectul nu poate interzice reproducerea sau reprezentarea
integrală sau parțială a construcției în articole de presă cu scopul de informare
imediată și în relație directă cu această informare, cu condiția ca știrea respectivă
să indice clar numele arhitecților. Condițiile pentru reproducere sau reprezentare
sunt însă stricte: trebuie neapărat să fie o distribuire prin presă, scrisă, TV, sau web,
dar nu în cărți sau publicații de alt gen decât cel al informării imediate.28
Spiritul legii trebuie să fie acela de a asigura un echilibru între interesul arhitectului
și celelalte interese implicate: al constructorului, al proprietarului casei și al
colectivității. Există de aceea limite ale dreptului arhitectului și în modificarea
ulterioară a proiectului. Modificările aduse unui proiect de către executant nu sunt
considerate o alterare a operei dacă ele se motivează prin constrângeri tehnice și
de reglementare. Și proprietarul are dreptul să aducă modificări justificate
construcției. Dreptul de autor nu poate fi un drept de "imixtiune perpetuă și
prealabilă" asupra intervențiilor ulterioare aduse operei.29 Atunci când proprietarul
decide o modificare sau o extindere a imobilului pe care-l deține, arhitectul autor
nu are nicio prioritate în primirea comenzii noului proiect, deși este practică
obișnuită ca el să fie măcar anunțat; dreptul de preempțiune nu este însă garantat
unui arhitect atunci când se aduc modificări ulterioare operei sale. 30
• legea dreptului de autor în Marea Britanie

și Commonwealth
În Marea Britanie, legea (Copyright Designs and Patents Act, 1988) protejează
operele de arhitectură ca o subcategorie a operelor literare și artistice. Arhitectura
este definită ca o "construcție", anume pentru ca să nu fie protejate doar operele
arhitecților, ci și operele originale de inginerie.31 Nu există niciun registru oficial
pentru înregistrarea copyright-ului și nu e nevoie de plătirea unei taxe de
înregistrare pentru a fi protejat; se consideră că legea în sine protejează suficient. 32
În conformitate cu condițiile impuse de RIBA, contractele de proiectare prevăd

explicit că dreptul de autor revine arhitecților proiectului, nu executantului care îl
28 ibid.
29 François Faucher, "Portée et limites du droit au respect de l'oeuvre architecturale", Cahiers de la profession,
no.31/ 1er trimestre 2008, http://www.cnrs.fr/aquitaine/IMG/pdf/CDP_no31.pdf (accesat 12 iunie 2017)
30 Stéphanie Levet-Veyrier, "Propriété intellectuelle: pas de droit de priorité de l'architecte pour rénover son
oeuvre", LeMoniteur.fr, 04.05.12, http://www.lemoniteur.fr/article/propriete-intellectuelle-pas-de-droit-de-

priorite-de-l-architecte-pour-renover-son-uvre-17460795 (accesat 12 iunie 2017)
31 Singh, op.cit., pp.3, 10
32 Phebe Mann, Janice Denoncourt, "Copyright issues on the protection of architectural works and designs", în:
Dainty, A. (ed) Procs 25th Annual ARCOM Conference, 7-9 September 2009, Nottingham, UK, Association of
Researchers in Construction Management, pp. 707-716 (p. 707)
119
construiește. De asemenea se prevede explicit că beneficiarul nu are dreptul să dea
sau să împrumute planșele altor proiectanți fără permisiunea autorului, sub formă
de licență validă. Încălcarea copyright-ului se pedepsește în mod curent prin
compensație financiară; datorită costului, este extrem de puțin probabil ca o curte
de justiție să decidă demolarea clădirii care copiază.33
Încălcarea dreptului de autor se face dacă copierea se referă la o "parte

substanțială" din opera originală, noțiunea de "parte substanțială" fiind definită
calitativ, nu cantitativ.34 Sunt protejate prin copyright doar expresiile ideilor, nu
ideile însele, iar existența dihotomiei idee-expresie reiese clar din formularea legii.
Scopul este ca să se evite monopolul asupra unui repertoriu comun de idei
arhitecturale. Dificultatea revine apoi curților de judecată, care trebuie să facă
distincția dintre ideea generală și expresia ei. 35 Prin conceptul de "fair use" sau "fair
dealing", se permite copierea și folosirea fără acordul autorului a unor părți de
materiale protejate, dacă acestea sunt folosite într-o "utilizare onestă", adică
pentru cercetare, învățământ, comentariu, critică, știri de presă, etc, cu condiția să
nu se obțină un câștig material substanțial de pe urma lor.36
Iată câte ceva și despre alte țări din Commonwealth: în Australia (The Copyright
Amendment 'Moral Rights' Act, 2000) și Canada (The Canadian Copyright Act, 1924,
revizuit în 1988), legea este foarte explicită în ceea ce privește protecția integrității
operei: mutilarea, alterarea, modificarea și orice alte acțiuni, dacă aduc prejudicii
reputației arhitectului autor, sunt interzise prin lege.37
• legea dreptului de autor în Statele Unite ale Americii
Legislația americană e poate cel mai interesant de studiat – americanii fiind în

general prin cultura lor înclinați să traducă cât mai mult din funcționarea socială în
reglementări juridice explicite, poate tocmai în contrapondere cu faptul că
libertatea individuală este o valoare general cultivată. Legislația americană se
remarcă prin faptul că are o lege specifică de protejare a copyright-ului în
arhitectură, pe când alte legislații au doar o lege generală pentru creația
intelectuală, în care este inclusă printre altele și arhitectura.
33 ibid., pp.710-712
34 ibid., p.709
35 ibid., p.708
36 ibid., p.713
37 Singh, op.cit., p.11
120
Asta nu înseamnă totuși neapărat că operele de arhitectură sunt protejate cel mai
puternic în SUA.38 Legislația americană este interesantă poate tocmai pentru că, din
contră, formulează cel mai detaliat nu protecția, ci limitările ei. În SUA însă, pe lângă
protecția legii, opera de arhitectură poate fi în mod normal protejată suplimentar
prin înregistrare la US Copyright Office.39
Înainte de 1990 – anul în care arhitectura a devenit beneficiara legii ei specifice de

protecție a dreptului de autor – clădirile în sine nu erau protejate, ci doar copierea
planurilor proiectului. O clădire copiată identic după altă clădire nu încălca dreptul
de copyright dacă respecta condiția de a nu fi copiat planurile. Documentațiile de
proiect erau protejate practic ca "opere literare".40 Un arhitect californian, de
exemplu, a câștigat în anii 1950 un proces după ce a reclamat că i s-au plagiat niște
planuri de ranch-uri publicate într-o revistă de arhitectură;41 copierea dintr-o
publicație era mai ușor de înțeles și incriminat decât noțiunea de copiere de
arhitectură propriu-zisă. Documentațiile de arhitectură au intrat sub protecție ca
atare ("de arhitectură") prin Copyright Law din 1976. Totuși, și această lege
considera că "arhitectul care produce un set de planșe pentru o locuință este la fel
de autor din punct de vedere al dreptului de autor precum scriitorul care creează
un roman original sau dramaturgul care scrie o nouă piesă de teatru".42
Ceea ce face din America un caz remarcabil în privința protejării dreptului de autor
în arhitectură este Architectural Works Copyright Protection Act, legea copyright-
ului dedicată exclusiv arhitecturii, adoptată de Congres în 1990.43 Deși legislația mai
generală a dreptului de autor proteja și înainte arhitectura, totuși legea explicită a
protejării operelor de arhitectură a fost prilejul de a detalia și mai mult modul în
care e protejată calitatea de autor în arhitectură.
Iată cum e definit în legea americană obiectul protecției – "opera de arhitectură":
"O 'operă de arhitectură' este proiectul unei clădiri întrupat în orice mediu de
expresie tangibil, inclusiv clădirea, planuri de arhitectură sau desene. Opera
38 Mann și Denoncourt, op.cit., p.715

39 ibid., p.713
40 ibid., p.712; Vanessa Quirk, "Why China's Copy-Cats Are Good For Architecture", Archdaily, 9 aprilie 2013,
http://www.archdaily.com/357293/why-china-s-copy-cats-are-good-for-architecture/ (accesat 29 iulie 2016)

41 ''the architect who originates a set of blueprints for a dwelling is as much an author for copyright purposes as
the writer who creates an original novel or the dramatist who pens a new play''; Joseph Giovaninni,
"Architectural Imitation. Is it plagiarism", The New York Times, March 17, 1983,
http://www.nytimes.com/1983/03/17/garden/architectural-imitation-is-it-plagiarism.html?pagewanted=all
(accesat 6 august 2016)
42 ''the architect who originates a set of blueprints for a dwelling is as much an author for copyright purposes as
the writer who creates an original novel or the dramatist who pens a new play''; ibid.
43 Andrew S. Pollock, "The Architectural Works Copyright Protection Act: Analysis of Probable Ramifications and
Arising Issues", Nebraska Law Review, Vol.70, nr.4/1991, pp.873-899,

http://digitalcommons.unl.edu/nlr/vol70/iss4/5 (accesat 31 octombrie 2016)
121
include forma generală precum și dispunearea și compoziția spațiilor și
elementelor din proiect, dar nu include elemente individuale standard".44
Altfel spus, expresia de ansamblu și configurațiile articulărilor de elemente sunt

protejate, dar nu și elementele de bază (o fereastră, un material de învelitoare etc.)
sau formele elementare (forma de semicerc a planului, de exemplu).
Legea enunță patru situații de protecție contra copierii:
– niște planuri sunt copiate după planurile originale;

– o clădire e copiată după clădirea originală, bazat doar pe confruntare vizuală cu
clădirea originală;
– o clădire este construită copiat după planurile originale;
– planurile sunt copiate după o clădire construită originală, bazat doar pe
confruntare vizuală cu ea.45
Putem observa că e vorba de protecție în cazuri de copiere a unei clădiri în

ansamblul ei, nu de preluări de detalii sau de elemente componente.
Protecția dreptului de autor are limite și în ceea ce privește imaginea operei de

arhitectură:
"Dreptul de copyright asupra unei opere de arhitectură nu include dreptul de a

împiedica executarea, distribuirea sau expunerea publică a imaginilor, picturilor,
fotografiilor sau oricăror altor reprezentări pictoriale ale operei, dacă clădirea în
care e întrupată opera e situată într-un, sau normal vizibilă dintr-un, spațiu
public."46
Prin urmare, imaginea casei care participă la imaginea spațiului public nu îi mai
aparține autorului arhitect, ci oricui se află în spațiul public; opera de arhitectură
vizibilă în spațiul public are prin lege o imagine care a devenit proprietate publică.
O altă limitare a dreptului arhitectului se referă la dreptul proprietarului obiectului

de arhitectură:
44 "An 'architectural work' is the design of a building as embodied in any tangible medium of expression, including
a building, architectural plans, or drawings. The work includes the overall form as well as the arrangement and
composition of spaces and elements in the design, but does not include individual standard features." ibid., p.875
45 ibid., p.884
46 "The copyright in an architectural work that has been constructed does not include the right to prevent the
making, distributing, or public display of pictures, paintings, photographs, or other pictorial representations of the
work, if the building in which the work is embodied is located in or ordinarily visible from a public space." ibid.,
p.886
122
"[...] proprietarii unei clădiri care întrupează o operă de arhitectură pot, fără
consimțământul autorului sau posesorului de copyright al acelei opere de
arhitectură, să producă sau să autorizeze producerea de alterări la o astfel de
clădire, și să distrugă sau să autorizeze distrugerea unei astfel de clădiri." 47
Putem observa deci că dreptul de proprietate patrimonială asupra clădirii îl precede

pe cel moral de arhitect-autor. Proprietarul unei case poate să facă ce vrea cu casa
lui. Nu există decât o interdicție: nu poate să construiască o altă casă la fel după
proiectul inițial. Arhitectul rămâne deținător al drepturilor asupra proiectului, care
nu poate fi copiat în alte opere derivate. Dar obiectul material construit prima dată
după proiect nu îi mai aparține arhitectului în niciun fel.
Un alt exemplu de limitare ce decurge din dreptul de proprietate asupra obiectului

construit este faptul că distrugerea unei opere declarate copiate, odată ce a fost
construită, nu prea mai intră în discuție, pentru că ar însemna o risipă economică
fără rost. Într-o dispută de plagiat între doi arhitecți, să zicem, proprietarii inocenți
ai casei incriminate nu au de ce să devină victime colaterale ale disputei. De aceea
disputele legale se încheie de obicei cu foarte mare atenție, atât față de risipa
materială, cât și față de interesele reale ale tuturor celor afectați, iar procesele care
implică o arhitectură copiată nu se conduc doar cu scopul reparației încălcării
dreptului de autor.48
O altă limitare a protecției în legea americană se referă la elementele "funcționale".

Ceea ce se poate proteja într-o operă de arhitectură sunt doar elementele non-
funcționale, adică cele cu "merit artistic", sau combinațiile originale de elemente
funcționale;49 elementele cu rol pur practic-tehnic nu intră sub incidența legii, deci
pot fi copiate și de alți arhitecți care le-au văzut.
Cum se stabilește că s-a încălcat dreptul de autor în arhitectură după legea

americană? Condițiile cerute de lege, pentru ca să poată fi declarată copierea, sunt
două: să existe o "similaritate substanțială" și să fi existat "acces" la proiect (adică
cel care a copiat a avut parte de mai mult decât doar o "inspecție vizuală" a clădirii).
Clădiri cu concepte similare sau care au idei asemănătoare nu pot fi considerate
încălcări ale legii copyright-ului.50 Cum vom vedea în discuția pe cazuri concrete în
capitolul următor, un instrument important în mâna judecătorilor americani este
distincția dintre idee și expresia ei.
47 "the owners of a building embodying an architectural work may, without the consent of the author or copyright
owner of the architectural work, make or authorize the making of alterations to such building, and destroy or
authorize the destruction of such building". ibid., p.887
48 ibid., p.895
49 Mann și Denoncourt, op.cit., p.714
50 Pollock, op.cit., p.893
123
• drept de autor, brevet de invenție și
marcă înregistrată
În ceea ce privește creația de obiecte materiale, în dreptul internațional există trei

categorii distincte în domeniul protejării proprietății intelectuale: dreptul de autor,
brevetul de invenție și marca înregistrată (termenii uzuali în limba engleză sunt:
copyright, patent și trademark). Cele trei noțiuni desemnează trei situații diferite
de protejare a proprietății intelectuale.51
• Dreptul de autor (cum am văzut și mai sus, în legislația românească și

internațională) garantează faptul de a exclude pe alții de la posibilitatea de a copia,
interpreta, expune, publica sau comercializa lucrările care sunt creația unui autor
(cărți, programe de calculator, piese muzicale, proiecte de arhitectură etc.). 52
De exemplu, arhitectul care întocmește proiectul unei case are drept de copyright
asupra acelui proiect, chiar dacă el a fost plătit de un client; proiectul nu poate fi
reprodus total sau parțial de alt arhitect sau pentru un alt client, fără acordul lui.
Dreptul de autor decurge din lege, dar poate fi și întărit printr-un atestat explicit pe
obiectul respectiv. La Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) se pot
înregistra și opere de arhitectură, într-un Registru Național de Opere înregistrate.53
Dreptul unui arhitect asupra proiectului său este apărat de lege oricum, dar unii
arhitecți poate doresc acest copyright explicit pe proiect, ca mod de protecție
suplimentară; în cazul unor procese, un plan de arhitectură pe care apare semnul
© alături de numele arhitectului se constituie în probă suplimentară a deținerii
dreptului de autor asupra acelui proiect.
• Brevetul de invenție (patent) garantează dreptul legal al unui inventator de a

exclude pe alții de la producerea și comercializarea unei invenții pentru o anumită
perioadă de timp. 54
51 Woodard, Emhardt, Moriarty, McNett & Henry, "Resources/FAQ", Woodard, Emhardt, Moriarty, McNett &
Henry, LLP - Patent and Trademark attorneys, http://www.uspatent.com/resources/resources-faq/ (accesat 18
iunie 2017)
52 ibid.
53 "Articolul 148: (1) În vederea înregistrării, ca mijloc de probă, a operelor realizate în România, se înfiinţează
Registrul Naţional de Opere, administrat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. Înregistrarea este
facultativă şi se face contra cost, potrivit normelor metodologice şi tarifelor stabilite prin hotărâre a Guvernului.
(...) (3) Autorii şi alţi titulari de drepturi sau deţinătorii de drepturi exclusive ale autorilor, la care se face referire în
prezenta lege, au dreptul să înscrie, pe originalele sau pe copiile autorizate ale operelor, menţiunea de rezervare
a exploatării acestora, semnalată conform uzanţelor, constând într-un simbol reprezentat prin litera C, în mijlocul
unui cerc, însoţit de numele lor, de locul şi anul primei publicări." (Legea 8/1996, actualizată 2015)
54 Woodard, Emhardt, Moriarty, McNett & Henry, op.cit.
124
El se obține numai prin înregistrare explicită. În România există în acest scop OSIM
(Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci), la care, după cum îi spune numele, se pot
obține și brevete de invenție și înregistrarea de mărci.55
Termenul de brevet sau patent este folosit mai ales pentru domeniul tehnic,
noțiunea de "invenție" fiind mai adecvată domeniului ingineriei decât creației de
arhitectură și creației artistice în general. Totuși, arhitectura include o componentă
inginerească, iar anumite elemente, de exemplu un detaliu de fațadă performant,
ar putea constitui o invenție ce se poate breveta. Un exemplu de "invenție"
arhitecturală brevetată sau patentată este baia prefabricată a casei Dymaxion, pe
care Richard Buckminster Fuller a primit patent în 1940 (v. ilustrația alăturată).
• Marca înregistrată (trademark) dă dreptul de a folosi în mod exclusiv un nume,

un brand, un slogan sau orice alt simbol care dă identitatea unor bunuri sau servicii
comercializate. 56
De exemplu, firma de avocați de pe site-ul căreia am preluat explicațiile distincției

dintre acești trei termeni, o firmă specializată în apărarea proprietății intelectuale
contra competiției incorecte, are un slogan-brand care îi reprezintă identitatea
("Make your ideas untouchable.®" – "Fă-ți ideile intangibile®") pe care îl afișează ca
motto pe materialele firmei și pe care l-au protejat ca marcă înregistrată (se adaugă
de obicei semnul ® sau ™).57
O posibilă analogie (aproximativă) în domeniul nostru ar fi numele unor firme care

se impun ca adevărate brand-uri pe piața de arhitectură. Un client poate să-și
cumpere o casă proiectată de o firmă de arhitecți cunoscută la fel cum își cumpără
produse cu marca Nike (de preferință nu contrafăcute, ci care folosesc marca legal).
Ce-i drept, în arhitectură produsele nu sunt în principiu de serie, așa că ideea de
produse de marcă înregistrată ar putea fi mai puțin relevantă. Dar numele de firme
de arhitectură funcționează întrucâtva similar cu mărcile comerciale, doar că nu au
nevoie să fie și înregistrate ca mărci (dar sunt înregistrate ca firme / persoane
juridice). Pot fi de exemplu nume-brand lăsate moștenire. Firma EMBT / Enric
Miralles - Benedetta Tagliabue continuă să producă proiecte sub acest brand, deși
Enric Miralles a murit în anul 2000; brandul a fost moștenit de soția sa Benedetta
Tagliabue. Un alt exemplu asemănător: Zaha Hadid a murit, dar firmele sale ZHA și
ZHD (Zaha Hadid Architecture și Zaha Hadid Design) sunt branduri de succes care
nu vor dispărea odată cu ea; ele sunt persoane (juridice) încă vii și foarte valoroase,
inclusiv prin capitalul de imagine de marcă, și își vor păstra identitatea atâta timp
cât vor activa sub această marcă pe piață.
55 http://www.osim.ro/brevete/pbrev.html (accesat 17 februarie 2018)

56 Woodard, Emhardt, Moriarty, McNett & Henry, op.cit.
57 ibid.
125
Planșe ale camerei de baie integrate prefabricate pentru Dymaxion House, pe care Richard Buckminster Fuller a
obținut brevet de invenție în 1940. 58
58sursa imaginilor: United Stated Patent and Trademark Office,

http://pdfpiw.uspto.gov/.piw?Docid=02220482&homeurl=http%3A%2F%2Fpatft.uspto.gov%2Fnetacgi%2Fnph-
126
Putem face aici observația că, dacă continuarea operelor de artă sub numele unui
artist decedat este o fraudă, continuarea activității de arhitectură sub numele unui
arhitect decedat este perfect posibilă. Numele unui artist garantează creația sa
pură și exclusivă, pe când creația de arhitectură se face sub un trademark
înregistrat separat, adică un nume-brand de firmă comercială care are o viață
independentă de persoana arhitectului, o viață de persoană juridică.
Dacă un arhitect nu este mulțumit numai cu protecția generală a dreptului de autor,

poate să-și asigure exclusivitatea unui proiect și dacă îl atestă ca "marcă
înregistrată"/ trademark, similar cu înregistrarea suplimentară de copyright. Astfel,
obiectul în sine devine o marcă, un brand – ceea ce are sens mai ales dacă obiectul
are o calitate figurativă recognoscibilă. În efectele de protecție este același lucru.
Auditoriul din Tenerife de Santiago Calatrava a fost înregistrat în 2003 ca
trademark. Turiștii se pot fotografia cu el pentru uz personal fără probleme, dar
operatorii comerciali care îi folosesc imaginea în film sau fotografie trebuie să ceară
acordul (și să plătească) proprietarului mărcii pentru ca să poată publica aceste
imagini.59
• limita dintre plagiat și imitație în arhitectură
Legea dreptului de autor apără produsele de creație arhitecturală originală

împotriva plagiatului. Insă inspirația dintr-o sursă nu înseamnă neapărat plagiat.
Există și un "împrumut legitim"60 de idei între creatorii de arhitectură, în fața căruia
legea se oprește. Legea nu poate și nici nu trebuie să împiedice toate transferurile
și influențele între arhitecți, pentru că aceste schimburi sunt tocmai ceea ce
încheagă o cultură arhitecturală. O creație culturală se clădește peste alte creații
culturale (chiar și atunci când se face prin opoziție radicală). Creativitatea și
originalitatea nu pot apărea în vid. Arhitectura nouă nu se naște de fapt niciodată
în totală izolare. Arhitecții se inspiră dintotdeauna unii de la alții și imitațiile apar în
mod natural.
Este însă destul de dificil să trasezi o linie clară, formulată în termeni legali, între
plagiat și imitație în arhitectură. O distincție care se face de către lege și care poate
Parser%3FSect2%3DPTO1%2526Sect2%3DHITOFF%2526p%3D1%2526u%3D%2Fnetahtml%2FPTO%2Fsearch-
bool.html%2526r%3D1%2526f%3DG%2526l%3D50%2526d%3DPALL%2526S1%3D2220482.PN.%2526OS%3DPN
%2F2220482%2526RS%3DPN%2F2220482&PageNum=&Rtype=&SectionNum=&idkey=NONE&Input=View+first+
page (accesat 15 martie 2018)
59 "Architecture & copyright controversies", Wipomagazine, September 2011,
http://www.wipo.int/wipo_magazine/en/2011/05/article_0004.html (accesat 31 octombrie 2016)

60 Legea americană, de exemplu, își enunță scopul astfel: "să protejeze originalitatea și să stimuleze creativitatea,
fără să inhibe însă competiția sau să stânjenească împrumutul legitim de idei și concepte arhitecturale"; Pollock,
op.cit., p.898
127
ajuta întrucâtva la delimitarea plagiatului – dar deviind puțin discuția spre altceva
– este cea dintre documentația de proiect și obiectul construit. Documentația de
proiect este mai ușor de protejat explicit prin lege pentru că și copierea unei
documentații de arhitectură este mult mai ușor de făcut decât copierea unui obiect
de arhitectură. Planșa desenată este deja traducerea arhitecturii într-un cod de
reprezentare, a cărui copiere este aproape la fel de ușor de demonstrat ca și cea a
unui text scris. Construirea unui obiect după un proiect copiat sau preluat ca atare
de la un alt arhitect este un plagiat care se poate incrimina imediat. Chiar și
"inspirarea" dintr-o documentație de proiect la care ai acces te apropie periculos
de mult de plagiat, mai mult decât "inspirarea" dintr-un obiect construit.
Acestă deplasare a discuției înspre ușurința copierii, utilă până la un punct, nu face
totuși decât să sugereze că ar exista o distincție graduală între plagiat și inspirație,
ca și cum acestea ar fi în esență același lucru, dar s-ar manifesta în măsuri cantitativ
diferite. Plagiatul ar fi copiatul total sau în procent mare și de la distanță mică, pe
când inspirația ar fi un copiat parțial, în procent mic și de la distanță mai mare.
Plagiatul și imitarea, pe care le punem acum față în față, nu sunt însă doar
diferențieri de grad sau cantitate. Ele sunt două acte în esența lor diferite și
funcționează în planuri diferite. Noțiunea de plagiat, mult mai recentă, este
exterioară modului de a crea arhitectură. Ea ține de latura comercială a practicii
profesionale și de reglementarea acestei laturi, în condițiile în care arhitectura a
devenit o profesiune practicată la scară de masă. Imitarea face în schimb parte din
latura intimă a arhitecturii, din însuși modul ei dintotdeauna de a produce noul.
Imitarea este chiar definitorie pentru felul în care arhitectura, ca disciplină, și-a
alcătuit o istorie și o cultură proprie.
Însăși noțiunea de stil arhitectural are sens numai dacă acceptăm imitația ca
legitimă, ba chiar necesară – și nu numai ca reproducere a aerului general al unui
obiect, ci chiar ca inspirație de detaliu, de limbaj formal, configurativ. Stilurile se
definesc prin repertorii comune de configurații formale specifice, care apar într-o
masă critică de opere ale unor arhitecți. Aceste forme particulare se reproduc prin
imitație. Ar mai fi existat stiluri arhitecturale în istorie dacă imitația ar fi fost vânată
așa cum vânăm azi similiaritatea de forme considerată plagiat?...
Să luăm de exemplu Palladianismul, un stil născut prin copiere și imitare – ce-i

drept, cu sursa creditată cinstit prin chiar numele stilului. La începutul secolului al
XVII-lea, arhitectul Inigo Jones a luat operele lui Palladio la rând, vizitându-le
sistematic, cu o copie a lucrării acestuia (I quattro libri dell’architettura, 1570) în
128
mână; s-a întors apoi în Anglia unde a creat și el arhitectură în același stil.61 Să
afirmăm că Jones l-a plagiat pe Palladio ar însemna să cădem în judecăți anacronice
– pe vremea lui Jones pur și simplu nu se gândea originalitatea în termenii de azi.
Dar putem judeca actul său printr-un principiu general, și anume după intenție:
Jones nu a urmărit să copieze proiecte prin care să își asume un merit nemeritat;
intenția sa a fost să învețe un mod de a construi, de a compune și proporționa, pe
care l-a dezvoltat apoi pe cont propriu, cu propriile lui mijloace și în propriul lui
context. Procesul de intenție este foarte relevant atunci când judecăm "plagiatul".
Alt exemplu: l-a plagiat Hector Guimard pe Victor Horta? Știm că i-a vizitat opera și
s-a inspirat din ea. Mai mult, Guimard nu a preluat de la Horta doar o idee generală,
ci chiar idei concrete de configurații de detaliu, reproducându-le apoi în mod similar
și în aceleași materiale. Și încă un exemplu, tot din stilurile 1900: pătrățelele
omniprezente în decorațiile desenate de Charles Rennie Mackintosh și Josef
Hoffmann – cine de la cine s-a inspirat? Chiar dacă am putea să dăm răspunsul la
aceste întrebări, nu ar avea mare relevanță, pentru că acești arhitecți și-au adus
fiecare aportul lui personal la definirea unor stiluri de ansamblu unitare, care
datorează câte ceva fiecăruia dintre ei. Formele stilurilor din jurul anului 1900 s-au
răspândit și pur și simplu ca forme la modă, printr-o contagiune care s-a oprit
natural când moda a trecut. Cum ar fi arătat aceste stiluri dacă, de exemplu, Horta
și-ar fi brevetat "lovitura de bici", sau "Quadratl-Hoffmann" ar fi obținut copyright
pe felul în care folosea pătrățelele? Originalitatea tuturor acestor arhitecți a fost de
altfel recunoscută și protejată în mod natural de narațiunea istorică și fără vreo
măsură explicită de protecție "legală" din partea lor.
Exemplelor de mai sus li s-ar putea contrapune argumentul că azi acestă noțiune
de stil nu mai funcționează din capul locului, că ea însăși, înțeleasă ca repertoriu
formal, a devenit anacronică. Dar chiar și așa, vedem și azi inspirații care fac parte
din "stiluri" înțelese în sens mai larg, ca mod de a gândi și a proceda, inspirații pe
care le putem considera cât se poate de normale. Oare se pot considera activiștii
urbani din România de azi, de exemplu Colectiv A și proiectul lor "La Terenuri",62 ca
"plagiatori" pentru că preiau idei și metode din acțiunile grupului aaa – atelier
d'architecture autogérée63, proiecte-acțiuni care se desfășoară deja de mai mult de
un deceniu în Franța? Inspirația și înrudirea conceptuală este asumată de altfel de
activiștii noștri. Pentru ei, care au comunicat direct cu animatoarea grupului
parizian aaa, arhitecta Doina Petrescu, acest gen de acțiuni dezvoltat de aaa este
un model de inspirație recunoscut. Ei dezvoltă conștient și programatic aceleași idei
61 John Summerson, "Inigo Jones, English architect and artist", Encyclopaedia Britannica,
https://www.britannica.com/biography/Inigo-Jones (accesat 6 august 2016)
62 Colectiv A, "La Terenuri. Spațiu comun Mănăștur", https://www.colectiva.ro/laterenuri/index.php?lang=ro
(accesat 31 iulie 2017)

63 Atelier d'architecture autogérée, http://www.urbantactics.org (accesat 31 iulie 2017)
129
și teorii – ideea acțiunii participative, a arhitectului ca facilitator mai degrabă decât
ca furnizor de servicii de proiectare, teoria performativității în spațiul urban etc.
Este oare copierea unui mod de a proceda asimilabil unui plagiat?... Răspunsul este
NU, și chiar în termenii legii. Cum am văzut mai sus în acest capitol, legea dreptului
de autor exclude explicit de la incriminare preluarea ideilor, procedeelor, teoriilor,
conceptelor. În plus, aceste preluări se fac printr-o muncă cinstită de asimilare și
adaptare la problemele reale ale altui context. Acest context nou este ceea ce dă
acestor idei preluate un sens nou, original.
Astăzi este ceva obișnuit ca arhitecții tineri să circule, să se mute de la o firmă la

alta, să culeagă și să răspândească idei. Chiar și proiectele studențești se expun și
au tot mai mare vizibilitate. Internetul aduce la un loc și face vizibile atât de multe
imagini de arhitectură construită, ba chiar și de proiecte desenate, din toată lumea,
încât funcționează azi ca un mare bazin comun de idei arhitecturale. În aceste
condiții, confruntați cu atâtea surse, care e originea unei "idei" în arhitectură a
ajuns și foarte greu de stabilit.64 A imita un mod general sau chiar forme concrete
într-un proiect apare nu doar ca natural, dar ca aproape inevitabil. Ceea ce salvează
imitația de la păcatul copierii este faptul că ideile preluate sunt dezvoltate într-un
proiect nou, care se înscrie într-un context nou, care necesită regândirea acelui
mod și a acelor forme, iar aceasta îi asigură proiectului originalitatea.
Imitația rămâne un mod de lucru pentru că nici vechiul mod, tradițional, de a învăța
să faci arhitectură prin copierea maeștrilor nu a dispărut. Mari arhitecți
contemporani atestă acest fapt. "Imitarea este modul în care învață copiii", spunea
Robert Venturi. E la fel și în arhitectură: "nu e nimic rău în a fi influențat, sau chiar
în a copia"; trebuie doar să-ți recunoști sursele. Uneori, mai observa Venturi,
influențele anumitor arhitecți sunt așa de puternice, că poți să nici nu-ți dai seama
că ești sub puterea lor. 65 Frank Gehry mărturisea și el că a învățat imitând. "La
început făceam Raphael Soriano și Harwell Harris. Trebuie să ai un maestru model,
iar apoi mergi mai departe."66
Arhitectul Robert A.M. Stern folosea chiar termenul de "furt": "Atâta timp cât sursa
e bună, fur. Nu în sensul că îl deposedez pe alt arhitect – nu e mai sărac dintr-un
furt, ci este de fapt și mai influent. Copiem, împrumutăm și extragem motive de la
64 Fred A. Bernstein, "Hi, Gorgeous. Haven't I Seen You Somewhere?", The New York Times, August 28, 2005,
http://www.nytimes.com/2005/08/28/arts/design/hi-gorgeous-havent-i-seen-you-somewhere.html (accesat 4
noiembrie 2016)
65 "There is nothing wrong with being influenced, or even with copying. Imitating is how children learn. You have to
acknowledge sources." Giovannini, op.cit.

66 ''At first I did Raphael Soriano and Harwell Harris. You've got to have a role model, then move on.'' ibid.
130
alți arhitecți. Artiștii au citat întotdeauna alți artiști." 67 Stern a recunoscut de
exemplu că s-a inspirat într-un proiect din palmierii de la Agenția de turism din
Viena proiectată de Hans Hollein. El a făcut asta pe față, în mod declarat, așa încât
și Hollein s-a simțit dator cu un comentariu. "Dacă sunt creditat, și [preluarea] se
face cu imaginație, nu mă supăr", spunea Hollein, care a recunoscut cu acest prilej
că el însuși s-a inspirat în proiectul respectiv din palmierii lui John Nash de la
Pavilionul Regal din Brighton. Problema nu e atât copierea în sine, cât calitatea ei.
"O copie proastă e cea care jenează",68 mai spunea Hollein.
Îi numim pe "maeștrii" arhitecturii cu acest termen tocmai pentru că ei sunt modele

pentru alții. Imitarea maeștrilor este însă și ea o artă și trebuie să fii și tu puțin
maestru ca să poți imita frumos. Frank Lloyd Wright îi numea, de exemplu, pe cei
trei arhitecți ai firmei Skidmore, Owings and Merrill "Cei Trei Mies Orbi", pentru că
îl imitau pe Mies van der Rohe, dar orbește, fără să reușească să execute clădirile
așa de bine ca el.69
Dacă este făcută cu artă, imitația poate fi percepută chiar ca flatare a modelului,
mai ales dacă aparține unor arhitecți insignifianți, care nu te pot totuși concura.
Daniel Libeskind, de exemplu, nu s-a supărat deloc că arhitectul Donald Bates a
construit un mare centru comercial la Melbourne într-un stil extrem de asemănător
stilului său. Libeskind a fost în juriul care a selectat proiectul și a mărturisit că e chiar
încântat că Bates, cu care a colaborat cândva, lucrează și acum într-un stil ce
decurge natural din colaborarea cu el. "Ca profesor, am influențat mulți arhitecți,
inclusiv pe dl. Bates", a spus el. În schimb când Peter Eisenman și-a inaugurat
Memorialul Holocaustului din Berlin, Libeskind n-a mai fost la fel de încântat, ba
chiar s-a plâns că proiectul lui Eisenman seamănă prea mult cu grădina sa
memorială ("Grădina Exilului") de la Muzeul Evreiesc.70 Pentru ca maestrul să se
simtă flatat de imitație, nu trebuie să existe dubiu că imitatorul rămâne pe o poziție
inferioară maestrului. Dacă presupusul "imitator" este la același nivel cu maestrul,
un potențial concurent așadar, atunci imitarea devine, din flatantă, cu totul
suspectă. Dar până la urmă, ca niște mari creatori care n-au nevoie să le acopere
ochii altora ca să fie ei singuri geniali, cei doi s-au împăcat.
Alt exemplu: ideea folosită de Herzog și de Meuron la Dominus Winery din

California (1995-1998), de a construi un perete de pietre adunate în vrac, în cuști
de sârmă (care avea și calitatea că era foarte potrivit pentru condițiile climatice
67 "As long as the source is good, I steal. Not in the sense of taking away from another architect - he is not poorer
because of a theft but is in fact more influential. We copy, borrow and derive motifs from other architects. Artists
have always quoted other artists.", ibid.
68 ibid.
69 "Three Blind Mies at IIT", The Mies van der Rohe Society, Illinois Institute of Technology [blog], 17 ianuarie 2012,
http://blog.miessociety.org/post/16022331405/three-blind-mies-at-iit (accesat 2 august 2016)

70 Bernstein, op.cit.
131
necesare programului de vinărie, în clima Californiei) a fost de atunci încoace
copiată aproape numai pentru efectul său interesant de imagine și textură. Înșiși
arhitecții au mărturisit că s-au inspirat din structurile de stabilizare a versanților de
pe marginea autostrăzilor, deci dintr-o soluție pur inginerească și tehnică, la care ei
i-au descoperit potențialul de expresie arhitecturală. Tot Herzog și de Meuron –
arhitecți care experimentează în fiecare lucrare expresii noi și știu să evite
manierizarea (sau am putea spune auto-plagiatul, deși în acest context noțiunea nu
are sens) – mai sunt responsabili pentru încă o epidemie de tip de fațadă, cea a
Corten-ului, al cărui potențial expresiv tot ei l-au descoperit și introdus în bazinul
de imagini numai bune de inspirat pe alții mai puțin ingenioși și mai dispuși la copiat
idei. Nu ar fi fost Herzog și de Meuron ridicoli dacă ar fi stat să se încrunte la cei
care le-au imitat detaliile ingenioase? Ar fi putut fi aceste mici (mari) găselnițe
brevetate?
Trebuie să fii foarte atent când acuzi pe alții că te plagiază; s-ar putea să fii rupt de
realitate, să vezi ideile tale minuscule ca pe niște descoperiri geniale pe care vor să
le copieze toți. Și să te faci de râs. Într-un oraș mic din România, un arhitect face
primul între confrații de acolo o fereastră în sfert de cerc. I se pare așa o
descoperire, că după asta se apucă să reproșeze gelos celorlalți arhitecți care au
făcut și ei ferestre cu compasul că i-au furat ideea. Ți se pare că toți te fură, deși de
fapt n-ai nimic să merite furat. Ego-ul arhitecților îi poate trăda uneori așa încât să
le dispară orice sensibilitate față de ridicolul situației.
Firma de arhitecți britanici Wilkinson Eyre i-a acuzat pe organizatorii expoziției

internaționale de la Milano din 2015 că simbolul expoziției, "Pomul Vieții", este
plagiat după structurile de oțel în formă de copaci pe care ei le-au proiectat în 2012
pentru parcul Gardens by the Bay din Singapore. La Singapore sunt 18 astfel de
copaci de oțel, îmbrăcați în vegetație; la Milano e unul singur. Arhitectul Chris
Wilkinson a afirmat că nu vrea să intenteze niciun proces, dar este dezamăgit de
situație. Marco Balich, directorul artistic al Pavilionului Italiei, a negat că "pomul"
lui ar avea vreo legătură cu proiectul din Singapore, spunând că el s-a inspirat dintr-
un mozaic pe care l-a văzut într-o catedrală din sudul regiunii Puglia și din niște
schițe de Michelangelo. "Un copac e un copac, aș cum un zgârie-nori e un zgârie-
nori – sunt adesea similari, că sunt la New York sau Shanghai. Nu poți avea copyright
pe forma de copac." Acuzațiile de plagiat sunt "ridicole", a spus el. 71
71Nick Squires, "British architects accuse Italians of plagiarism over tree design", The Telegraph, 3 December 2014,
http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/italy/11271169/British-architects-accuse-Italians-of-
plagiarism-over-tree-design.html (accesat 5 noiembrie 2016); James Taylor Foster, "Wilkinson Eyre Claim
Plagiarism at 2015 Milan Site", Archdaily, 8 December 2014, http://www.archdaily.com/575973/wilkinson-eyre-
claim-plagiarism-at-2015-milan-expo-site (accesat 5 noiembrie 2016)
132
Cel mai ridicol este să îți închipui că alții au preluat ideile tocmai de la tine, când de
fapt e vorba de idei fie foarte generale, fie bine înrădăcinate în spiritul timpului la
momentul respectiv. La Bienala din Veneția din 2004, un proiect al arhitectului
Thomas Leeser semăna foarte tare cu un proiect al biroului de arhitectură Diller &
Scofidio. "Este zeitgeist-ul", spune Leeser; pur și simplu ne învârtim în aceleași
cercuri și explorăm aceleași idei.72 Liz Diller este și ea de acord, iar replica ei, foarte
citată, în privința asta este că: "Singurul mod de a preveni problema plagiatului e să
fii o țintă în mișcare. Dacă lucrările tale sunt copiate și asta te supără, înseamnă că
ai așteptat prea mult [și e timpul] să mergi mai departe."73 Nu-ți pierde timpul
consumat de grija corectitudinii și creativității altora. Contează doar ceea ce faci tu.
72Bernstein, op.cit.
73"The only way to avert the problem of plagiarism is to be a moving target. If your work is copied and that upsets
you, it means you waited too long to move on." Liz Diller în 2005, citată de Kelsey Campbell-Dollaghan, "Zaha Hadid
Races To Finish A Building Before Copycats Get ThereFirst", FastCompany.com - Co.Design, 1 august 2013,
http://www.fastcodesign.com/1671581/zaha-hadid-races-to-finish-a-building-before-copycats-get-there-first
(accesat 2 august 2016); v.și Bernstein, op.cit.
133
9.
Cazuri de încălcare a dreptului de
autor în practica de arhitectură
În capitolul anterior am văzut care sunt problemele specifice arhitecturii în
stabilirea dreptului de autor și ce prevăd diverse legislații în această privință. Am
mai arătat și că distincția dintre inspirație și copiat în arhitectură este adesea destul
de greu de făcut.
În cele ce urmează vom încerca să clarificăm noțiunea de drept de autor în

arhitectură discutând câteva cazuri reale de încălcare certă a eticii practicii
profesionale. Vom prezenta exemple din istoria arhitecturii moderne, precum și
unele recente, din practica de arhitectură contemporană. În final vom prezenta și
exemple în care a fost implicată proiectarea de arhitectură din cadrul școlii.
• preluare abuzivă de proiect
Cazul Teatrului des Champs-Elysées din Paris (1911-1913) poate fi considerat un

exemplu de furt de comandă și chiar furt parțial de proiect, deci de încălcare a
dreptului de autor. Vinovatul este Auguste Perret, iar victima Henry van de Velde.
Povestea e relatată de Kenneth Frampton în istoria lui "critică" a arhitecturii
134
moderne1 și de Michel Ragon în Histoire Mondiale de l'architecture et de
l'urbanisme modernes.2
Teatrul i-a fost comandat lui Van de Velde în 1910. Datorită dimensiunii mici a
sitului, Van de Velde a optat ca structura să fie realizată din beton armat, o tehnică
încă destul de rar folosită atunci în construcții civile. Firma fraților Perret (Auguste
lucra cu fratele său Gustave într-o firmă înființată de tatăl lor, firmă care își făcuse
un nume în Paris prin promovarea betonului armat în construcții civile) a fost
angajată în rol de executant. Auguste Perret și-a depășit însă rolul de antreprenor
și, sub motivul că proiectul lui Van de Velde e prost și nu poate fi realizat din beton
armat, a propus el un alt proiect. Timp de șase luni, Perret a insistat pe lângă
beneficiari și în final a reușit să-i convingă că proiectul lui e mai bun. Rolul lui Van
de Velde a fost redus de la arhitect colaborator la arhitect consultant. Planul și
fațada, afirmă Frampton, au rămas însă cele ale lui Van de Velde, chiar dacă
realizarea tehnică, structurală și de detaliu, i-a aparținut lui Perret, care a adaptat-
o cu multă măiestrie la situația dificilă a sitului și a datelor de proiect.3
Ragon afirmă că fațada fusese desenată de fapt de sculptorul Bourdelle. Ce este

poate mai puțin cunoscut este că, la rândul lui, și Van de Velde fusese angajat să
modifice planurile teatrului desenate inițial de alt arhitect (Roger Bouvard 4) – ceea
ce ne arată că faptul de a trece un proiect prin mai multe mâini era o practică
acceptabilă la acea vreme și care nu era considerată în principiu o problemă de
încălcare a dreptului de autor. Istoricul Simon Texier consideră că Van de Velde nu
a fost atât victima fraților Perret cât a slabei sale formații tehnice, el fiind mai mult
artist decât constructor. De altfel am putea face observația că niciunul din cei doi –
nici Perret nici Van de Velde – nu era arhitect diplomat; profesiunea nu era atunci
protejată legal, așa cum este astăzi. Perret făcuse studii de arhitectură, dar nu-și
luase diploma; iar Van de Velde era un artist al epocii "operei de artă totale", n-
avea studii de arhitectură, dar făcea și arhitectură numai pentru că era adept al
teoriei că arta trebuie să fie aplicată în forme utile.
Van de Velde va deveni obsedat de această afacere și se va considera furat,

detestându-l de-acum înainte pe Perret. Câțiva ani mai târziu el îl va acuza pe Perret
că i-a furat ideea "scenei tripartite" la teatrul pe care Perret l-a proiectat pentru
Expoziția de Arte Decorative de la Paris din 1925. Van de Velde folosise o astfel de
scenă la două proiecte de teatru anterioare: proiectul Teatrului din Weimar în 1903-
1 Kenneth Frampton, Modern Architecture. A Critical History, Third edition, Thames and Hudson, London, 1992,
p.107
2 Michel Ragon, Histoire Mondiale de l'architecture et de l'urbanisme modernes, Tome 2. Pratiques et Méthodes,
1911-1971, Casterman, Paris, 1972, p.84

3 Frampton, op.cit. 1992, p.107
4 Simon Texier, "Henry van de Velde (1863-1957)", în: Dictionnaire des Architectes, Encyclopaedia Universalis /
Albin Michel, Paris, 1999, p.688
135
1904 (realizat și acela de alți arhitecți) și Teatrul de la Expoziția organizată de
Deutsche Werkbund la Köln în 1914. Van de Velde considera (greșit, după cum
observă Texier) scena tripartită ca fiind invenția sa proprie. 5 Deși nu folosea
cuvântul, Van de Velde acuza de fapt firma Perret de plagiat. Acestui motiv se
datorează, bănuiește Ragon, atenția cu totul minoră acordată participării lui Perret
în albumul editat cu ocazia expoziției din 1925: Van de Velde, prefațatorul
volumului, ar fi avut grijă să-i minimalizeze lui Perret contribuția.6 Cu alte cuvinte,
Van de Velde s-ar fi răzbunat neetic în 1925 pentru că și Perret a fost neetic față de
el la preluarea proiectului Teatrului des Champs-Elysées.
Un alt caz notoriu din istoria arhitecturii moderne, caz de continuare și alterare
întrucâtva abuzivă a unui proiect, este Opera din Sydney, Australia. Aceasta este azi
recunoscută fără echivoc ca având autor pe arhitectul danez Jørn Utzon, însă în
realitate poate fi considerată și un caz de mutilare a unui proiect fără acordul
autorului.
Utzon a câștigat concursul internațional pentru noua operă din Sydney în 1957.
Lucrarea a început să fie executată după proiectul său, elementele exterioare
sculpturale fiind realizate sub supravegherea lui, deși cu mari dificultăți; el însuși,
împreună cu inginerii (conduși de conaționalul său Ove Arup), a modificat proiectul
inițial, ca să poată fi realizat, înlocuind suprafețele parabolice de beton cu unele
mai simplu geometrizate ca sectoare de sferă.
Însă în 1966 Utzon a fost silit să demisioneze din rolul de arhitect al proiectului și să
lase pe alții – arhitecți locali – să termine interioarele după alt proiect.7 Motivul a
fost mai ales politic, după cum susțin istoricii. Guvernul socialist australian, care
lansase concursul, a fost înlocuit de un guvern conservator.8 Proiectul lui Utzon a
fost atacat de noul guvern ca fiind prea scump și depășind termenele prevăzute
(ceea ce era adevărat, deși era și un argument al conservatorilor în critica lor față
de socialiști). Arhitectul a intrat în conflict cu noile autorități, care i-au întrerupt
finanțarea, după care Utzon a demisionat. Arhitectul, supărat, nu s-a mai întors
niciodată în Australia să-și vadă opera terminată.9
În 1999, Utzon a acceptat totuși să dezvolte un set de principii de intervenție care

să servească pe viitor ca ghid oricăror intervenții pe clădire, la solicitarea Fundației
5 ibid., pp.686-689
6 Ragon, op.cit., p.84
7 Tobias Faber, "Utzon", în: Vittorio Magnano Lampugnani (ed.), Dictionary of the 20th Century Architecture,
Thames and Hudson, London, 1986, pp. 353-354; Françoise Fromonot, "Utzon Jørn (1918-)", în: Dictionnaire des
Architectes, Encyclopaedia Universalis / Albin Michel, Paris, 1999, pp.679-681
8 Ragon, op.cit., pp.380-381
9 "The Architect: Jørn Utzon", Sydney Opera House Trust, https://www.sydneyoperahouse.com/our-story/the-
architect-jorn-utzon.html (accesat 18 februarie 2018)
136
Operei din Sydney. Cu această ocazie, el a afirmat că crede sincer că o astfel de
structură multifuncțională va suferi "multe schimbări naturale" în timp, pe care el,
"ca arhitect al Operei din Sydney și forță creativă din spatele ei" le acceptă.10
Cazul Operei din Sydney nu poate fi considerat tocmai un caz fericit, dat fiind că este
un proiect alterat. Totuși, din punctul de vedere al recunoașterii morale a dreptului
de autor, paternitatea acestui proiect nu a fost disputată de fapt niciodată și
lucrarea este recunoscută și azi ca fiind cea mai importantă lucrare a arhitectului
Jørn Utzon.
• falsă proprietate intelectuală în România comunistă

și după
În capitolul 8 am abordat deja tema dreptului de autor în România comunistă. Am

văzut că legislația recunoștea dreptul în sine, dar că modul în care se opera cu el
era discreționar și arbitrar. Responsabilitatea proiectului îi aparținea de drept
"șefului de proiect", dar acesta nu era neapărat și autorul în sensul persoanei care
are meritului creației. Mai întâi de toate, pentru că arhitectura nu mai era o
profesiune liberală, iar arhitecții profesau ca angajați ai statului. Instituția (institutul
de proiectări sau altă instituție angajatoare de arhitecți) era cea care era
considerată de fapt "autorul" legal al proiectului de arhitectură și deținătoarea
legală a dreptului de autor, chiar dacă teoretic dreptul moral îi era recunoscut și
arhitectului care îl semna. Problema era însă tocmai cine îl semna – de obicei mai
mulți arhitecți, iar peste ei semna arhitectul de pe poziția de șef de proiect, cel care
era desemnat responsabil cu proiectul. Acesta era recunoscut oficial ca având
meritul principal și primea recompensele cele mai mari pentru proiect; dar cel mai
adesea nu era el cel care gândise și elaborase proiectul.
Arhitectul Ion Mircea Enescu dă astfel de exemple în memoriile sale. Casa Scânteii,
Teatrul Național și Hotelul Intercontinental din București sunt lucrări în care, în
toate trei cazurile, autorul recunoscut oficial este Horia Maicu; însă "toată lumea
știa că" autori erau în primul caz Mircea Alifanti și grupul lui, în al doilea Romeo
Belea, iar al treilea Dinu Hariton 11 (altfel spus, numele coautorilor secundari
desemnau de fapt pe autorii adevărați). Dreptul de autor era ignorat deliberat, scrie
Enescu. Arhitecții în pozițiile de conducere din institutele de proiectare se puneau
uneori chiar pe ei înșiși în capul listei arhitecților unui proiect, fără ca să fi avut
10 "Utzon's Design Principles and the Sydney Opera House’s Decade of Renewal", Sydney Opera House Trust,
https://www.sydneyoperahouse.com/our-story/sydney-opera-house-history/utzons-design-principles.html
11 Ion Mircea Enescu, Arhitect sub comunism, Paideia, București, 2006, p.43
137
măcar de-a face cu acel proiect (el îl dă ca exemplu pe Ladislau Adler, care i-a furat
chiar lui, Ion Mircea Enescu, acestă poziție în cazul Complexului industrial Militari la
începutul anilor '60, fără ca el, Adler, să fi participat deloc la acel proiect).12 Uneori
chiar nu mai era clar cine e de fapt autorul proiectului, pentru că proiectele treceau
din mână în mână, începute de anumiți arhitecți și terminate de alții. La modificarea
unui proiect, nu se apela la autorul inițial, cum ar fi fost normal; când a fost refăcut
Teatrul Național în anii '80, proiectul nu i-a fost încredințat autorului de drept sau
cuiva din grupul inițial, ci lui Cezar Lăzărescu, care era un arhitect bine situat în
favorurile puterii comuniste.13 Nu în ultimul rând, antreprizele de construcții
modificau cum voiau proiectul arhitectului și, de multe ori, constructorul executant
se considera autorul de drept al proiectului, nu proiectantul.14
Pe scurt, însuși sistemul în care se profesa arhitectura sub regimul comunist

desființa de fapt dreptul arhitectului de a poseda proprietatea intelectuală a
creației sale – chiar dacă legea părea că îl protejează. Regimul comunist a creat, în
acest sens, cea mai mare diferență între dreptul de facto și cel de jure. Ideea
comunistă a proprietății colective fusese impusă și în acest domeniu, al dreptului
de autor de arhitectură. Acest fapt este o problemă majoră pentru cercetătorii de
astăzi ai arhitecturii comuniste, de la care se așteaptă, printre altele, să elucideze și
paternitatea operelor.
În post-comunism avem alt gen de falsificări. Cel mai frecvent este cazul în care unii
își vând dreptul de semnătură și își pun de complezență ștampila pe proiecte făcute
de alții, neautorizați. Aceasta este o încălcare a intereselor profesiunii de a-și
proteja standardul și statutul. Să îți scoți pur și simplu semnătura la vânzare, să
subminezi semnele garanției exclusive a calității de autor care ți s-au încredințat
aprioric de breaslă și pentru care ești responsabil – este ceva atât imoral cât și ilegal.
Există însă și forme perfect legale și larg practicate de abuz asupra dreptului de
creație intelectuală. De exemplu, unii arhitecți autorizați profită de faptul că
stagiarii, care nu au încă dreptul de semnătură, trebuie să lucreze undeva ca să-și
completeze stagiul; sau de tinerii arhitecți care, fie și cu drept de semnătură, își
găsesc cu greu un loc de muncă, în criza actuală și în condițiile supraofertei de tineri
arhitecți ne-experimentați. Cererea lor pentru care nu există suficientă ofertă se
poate transforma în prilej de exploatare și abuz al dreptului de autor. Nu rareori
șeful cu ștampilă al unui birou de arhitectură e doar un manager, care angajează
niște tineri arhitecți muncitori și probabil mult mai talentați ca el să lucreze pentru
el. Deși șeful doar supervizează proiectele și cultivă relațiile cu clienții, ceea ce este
12 ibid., pp.44-46
13 ibid., p.43
14 ibid., pp.56-57
138
esențialmente o muncă administrativă și de PR, nu muncă de creație de arhitectură,
el este cel mai adesea autorul legal al proiectelor. În schimb tinerilor care au produs
de fapt opera nu li se recunoaște nici o contribuție intelectuală, iar asta e perfect
legal, în condițiile în care și-au cedat drepturile asupra ei prin contractul de
angajare. Corect este ca acestor tineri să li se asigure prin contract măcar dreptul
de coautori, acolo unde au contribuit în conținut la un proiect.
• refolosirea unui proiect
Am văzut în capitolul anterior că refolosirea unui proiect de arhitectură – în sensul

reutilizării ca atare a unei documentații de proiect, care prin lege se folosește doar
o dată, dacă se plătește o dată și nu se stipulează altfel prin contract – este un caz
de plagiat clar, poate cel mai clar și ușor de judecat. Iată un astfel de caz, apărut în
presa americană:
Arhitectul californian William Hablinski, specializat în vile pentru starurile de la

Hollywood (a făcut case pentru Warren Beatty, Arnold Schwarzenegger și J-Lo) a
câștigat un proces de plagiat, rapid și fără probleme, pentru că plagiatul era într-
adevăr evident. El construia la un moment dat o vilă "toscană" pentru un
dezvoltator imobiliar în Bel Air. La puțin timp, niște angajați i-au atras atenția că se
construiește una aproape identică în Beverly Hills. Casa a doua era construită de
proprietarul companiei care furnizase instalațiile sanitare la casa din Bel Air. Cu acel
prilej, instalatorul primise un set de planșe, iar omul le-a folosit și el. Copierea era
deci directă și ușor de dovedit. Arhitectul Hablinski a primit prin hotărâre
judecătorească o despăgubire de 6 milioane de dolari. 15
Un caz ceva mai ambiguu a implicat firma Arquitectonica pe post de acuzat și firma
Sieger Suarez pe post de acuzator. Cazul este prezentat pe larg într-un articol pe
ArchDaily.16 Firma Sieger Suarez a fost angajată în anul 2000 de un dezvoltator
imobiliar să construiască la Miami un turn de apartamente. Proiectul s-a vândut, iar
noii proprietari au renunțat la firma inițială de arhitecți și au angajat firma
Arquitectonica în 2006. Înainte de a i se termina contractul, firma Siegel Suarez și-
a înregistrat proiectul la Copyright Office.
15 Michael Crosbie, "Lines Often Blurred On Architectural Copycats", Hartford Courant, April 16, 2006,
http://articles.courant.com/2006-04-16/news/0604160235_1_spaces-and-elements-architect-s-work-design
16 Mitch Tuchman, "What Makes a Copy-Cat a Copy-Cat? The Complex Case of Architectural Copyright",
ArchDaily, 20 April 2014, http://www.archdaily.com/497568/what-makes-a-copy-cat-a-copy-cat-the-complex-

case-of-architectural-copyright (accesat 1 noiembrie 2016)
139
Proiectele firmelor Sieger Suarez și Arquitectonica ajunse la proces în 2014. 17
Cele două firme au comunicat între ele și nu a fost un secret de nicio parte, nici că
Arquitectonica a avut acces la proiectul inițial, și nici că firma Siegel Suarez a știut
că noul proiect va semăna întrucâtva cu al lor. Siegel Suarez ar fi putut să îi dea în
judecată pe Arquitectonica atunci, în 2006, pe baza copyright-ului proaspăt
înregistrat. Totuși timp de șapte ani nu au facut-o. Au intentat procesul abia în 2014,
când construcția era în curs și au văzut cum arată.
În lipsa unei dovezi cert atestate că proiectul Arquitectonica a fost copiat după
proiectul protejat de copyright al firmei Sieger Suarez, judecata s-a redus la
cercetarea obiectului protejat, sau părților de obiect protejate care ar fi fost
copiate, prin compararea celor două proiecte. Judecătorul a hotărât însă că nu e
vorba de încălcarea dreptului de autor. El a invocat un principiu esențial și general
al legii: că copyright-ul protejează expresia ideilor, dar nu ideile însele. Alt principiu,
specific arhitecturii, este că ceea ce este protejat e articularea specifică și originală
de elemente, dar nu elementele în sine. Judecătorul a subliniat faptul că legea
protejează "forma generală precum și dispunearea și compoziția spațiilor și
elementelor din proiect", dar nu protejează "elemente individuale standard" și că
el n-a găsit nimic în proiect care să fie protejat și reprodus cu "similaritate
substanțială": nu există "similaritate substanțială de expresie", chiar dacă se poate
vedea similaritatea în idei. "Forma de floare" a planului, deși poate că e aceeași
idee, este obținută prin ondulări făcute în două moduri concrete total diferite în
cele două proiecte, a spus judecătorul. Acuzatorul are copyright pe proiect, nu pe
conceptul de "formă de floare", a observat el. Forma abstractă e idee, pe când
17
sursa ilustrațiilor: https://www.archdaily.com/497568/what-makes-a-copy-cat-a-copy-cat-the-complex-case-
of-architectural-copyright
(accesat 15 martie 2018). Sunt imagini cu copyright. Le folosesc aici numai pentru că volumul de față este
manual pentru învățământ și nu îmi aduce câștig material, iar preluarea se face cu scopul comentariului și
analizei în interesul învățământului, conform legii: "Articolul 33: (1) Sunt permise, fără consimţământul
autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă
publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi
să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: [...] c) utilizarea de articole izolate sau de
scurte extrase din opere în publicaţii (...), destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea pentru
învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase
din opere, în măsura justificată de scopul urmărit [...]."(Legea 8/1996, actualizată 2015)
140
modul în care se combină planșeele este expresia ideii. Așadar, nu există
"similaritate substanțială". În plus, limitările de statut în copyright sunt de 3 ani,
deci Sieger Suarez ar fi trebuit să intenteze procesul cel târziu în 2009, a mai
adăugat judecătorul.18
• executantul nu respectă proiectul
Nerespectarea unui proiect în toate detaliile lui poate avea consecințe foarte grave.
Van de Poel și Royakkers, în cartea lor despre etica în disciplinele inginerești, dau
exemplul următor.
În 1981, la hotelul Hyatt Regency din Kansas City, s-au prăbușit două pasarele
suprapuse din holul hotelului și 114 persoane au murit. Investigația care a urmat a
descoperit că normativele de construcție nu au fost în totalitate respectate în
construcție. Inginerilor proiectanți li s-a retras licența de proiectare. Totuși, după o
investigare mai aprofundată, cauza propriu-zisă a colapsului pasarelelor s-a dovedit
a fi fost faptul că un detaliu de execuție la pasarela superioară nu a fost realizat de
executanți așa cum era prevăzut în proiect. Constructorii l-a înlocuit cu un detaliu
mai ușor de executat, care însă dubla încărcarea în șuruburile de prindere, care nu
erau dimensionate suficient pentru această dublare. Șuruburile au cedat.
Executanții înlocuiseră și desenele din proiectul inițial, iar inginerii proiectanți au
aprobat proiectul fără să observe schimbarea planșelor.19
Desigur, vinovăția aparține în acest caz executanților, dar prin semnătura lor și
inginerii proiectanți de rezistență neatenți s-au făcut responsbili de tragedie.
Autoratul unui proiect nu înseamnă numai drepturi, înseamnă și responsabilitatea
proiectantului față de utilizatori, inclusiv responsabilitate legală.
• alterarea obiectului realizat
Există situații în care opera de arhitectură este alterată ulterior construirii, fără
acordul autorului. Am văzut că, de exemplu, în Statele Unite legislația permite acest
lucru. Conform legislației europene însă, autorul poate da în judecată pe vinovat,
iar situațiile se judecă de la caz la caz.
18Tuchman, op.cit.
19Ibo van de Poel, Lambèr Royakkers, Ethics, Technology and Engineering. An Introduction, Wiley-Blackwell, 2011,
e-book, p.188
141
Santiago Calatrava a dat în judecată orașul Bilbao pentru că i-a încălcat dreptul
moral de autor, permițând o extindere a podului său pietonal Paseo Campo de
Volantín. Podul lui Calatrava, care avea 10 ani de funcționare, era deja asimilat ca
imagine iconică și asociată cu brandul "Bilbao", mai ales că Muzeul Guggenheim se
află în apropiere. Extinderea incriminată era realizată de Arata Isozaki, ca parte a
ansamblului de locuințe pe care l-a proiectat acesta pe malul râului.20
Calatrava a cerut demolarea extinderii și 250.000€ despăgubiri, pentru deformarea

proporțiilor și distrugerea integrității operei sale (cam un metru din podul său a fost
demolat ca să se facă joncțiunea cu partea nou adăugată); sau, dacă nu se
demolează extinderea, 3.000.000€ ca daune morale.21 Faptul că era vorba de o
intervenție a altui arhitect-star se poate să fi fost prilej de enervare suplimentară
pentru Calatrava.
Judecarea la tribunal a fost prilejul unei dezbateri interesante: poate oare o

construcție utilă, precum un pod, să fie considerată operă de artă, deci protejată
de legea dreptului de autor? Autoritățile locale nu au fost de acord cu interpretarea
de obiect de artă; "o pictură de Goya e artă, un pod e ca să mergi pe el", a spus
primarul. Avocații lui Calatrava au venit cu argumentul că arhitectura este, conform
legii, protejată în privința dreptului de proprietate intelectuală, ca orice artă. De
altfel, Podul lui Calatrava fusese criticat tocmai pentru că favoriza imaginea estetică
în dauna funcționalității. Sticla pe care calci devine periculos de alunecoasă la
ploaie. Toate cele 560 de plăci de sticlă au crăpat în timp (susține primarul) și
înlocuirea lor i-a costat pe contribuabilii din orașul Bilbao până acum 200.000€. "E
proprietatea lui intelectuală? Atunci să și-o țină!", s-a înfuriat primarul.22
Calatrava a pierdut procesul, pe motiv de prioritate a interesului public, iar

extinderea a fost considerată ca necesară, pentru fluidizarea traversării pietonale a
râului. Totuși, judecătorul a ținut să precizeze că îi recunoaște dreptul proprietății
intelectuale lui Calatrava în cazul respectiv și că, dacă ar fi fost vorba de interese
private, nu de interes public, i-ar fi dat dreptate arhitectului.23
20 Elizabeth Nash, "Calatrava sues for 'violation of copyright' over bridge changes", The Independent, 25 October
2007, http://www.independent.co.uk/news/world/europe/calatrava-sues-for-violation-of-copyright-over-bridge-
changes-397965.html (accesat 19 februarie 2018)
21 ibid.
22 ibid.
23 Bharat Kumar Singh, "Architectural Work Under The Regime of Copyright", LinkedIn, February 21, 2016,
https://www.linkedin.com/pulse/architectural-work-under-regime-copyright-bharat-kumar-singh (accesat 3
noiembrie 2016)
142
• statul ignoră dreptul de autor
Am văzut ceva mai sus cum altera sensul dreptului de autor regimul comunist din
România. Și în prezent există state – de exemplu China sau Emiratele Arabe Unite
– care încalcă dreptul de proprietate intelectuală. Cum arhitectura este azi o
profesiune globalizată și mulți arhitecți din Occident construiesc în astfel de țări, ei
pot să aibă nu numai beneficii materiale de pe urma unor proiecte extravagante
(căci, ce-i drept, mai ales astfel de regimuri discreționare construiesc extravagant),
ci și surprize neplăcute în privința respectării dreptului lor de autor.
China este recunoscută în general ca fiind o țară foarte tolerantă cu încălcarea

dreptului de autor și cu pirateria în domeniul produselor care fac subiectul
proprietății intelectuale. În China, există o cultură a produselor contrafăcute, și
aceasta e de-a dreptul înfloritoare. 24 Se copiază orice – inclusiv arhitectură. Se
copiază obiecte de arhitectură și localități întregi, vechi și noi, mari și mici,
cunoscute și mai puțin cunoscute.
În orașul Zhengzhou a fost construită în anii 1990 o Capelă de la Ronchamp, replică

cvasi-identică a originalului lui Le Corbusier. Fundația Le Corbusier, care deține
drepturile de autor ale întregii opere a lui Le Corbusier, a intentat proces și capela
a fost demolată.25 Cazul s-a rezolvat fericit și corect – deși, la drept vorbind, poate
că numele lui Le Corbusier ar fi primit o reclamă gratuită prin lăsarea în pace a
copiei.
Un caz chinezesc de copiere a arhitecturii contemporane, pentru care a fost folosit

chiar termenul juridic de "plagiat", a implicat-o (ca victimă) pe Zaha Hadid și un
proiect al ei, tot din China. O dezvoltare imobiliară din Chongqing, Meiquan 22nd
Century, a imitat proiectul Wangjing SOHO, o dezvoltare similară proiectată de
Zaha Hadid într-o suburbie a Beijingului. Proiectul copiat era încă în construcție în
2012, când a pornit scandalul. Articolele de presă comentau atunci ironic că
proiectul copiator se construia cu o viteză mai mare și avea toate șansele să fie gata
mai repede decât originalul.26
24 Oliver Wainwright, "Seeing double: what China's copycat culture means for architecture", The Guardian, 7
ianuarie 2013, https://www.theguardian.com/artanddesign/architecture-design-blog/2013/jan/07/china-
copycat-architecture-seeing-double (accesat 29 iulie 2016)
25 ibid. v.și "The five best architectural imitations ever", RMJM, 25th September 2015, http://www.rmjm.com/the-
five-best-architectural-imitations-ever/ (accesat 4 noiembrie 2016)

26 Kevin Holden Platt, "Zaha Hadid vs. the Pirates: Copycat Architects in China Take Aim at the Stars", Spiegel
Online, 28 decembrie 2012, http://www.spiegel.de/international/zeitgeist/pirated-copy-of-design-by-star-

architect-hadid-being-built-in-china-a-874390.html (accesat 1 august 2016)
143
Zaha Hadid a luat-o însă ușor și s-a declarat chiar curioasă cum vor rezolva copiatorii
anumite aspecte tehnice ale arhitecturii ei, cu care ea însăși își bătea din greu capul
chiar atunci; dacă cumva aduc inovații tehnice, s-ar putea să fie chiar interesant, a
declarat Zaha.27 Totuși, a adăugat ea, "e în regulă să bem din aceeași fântână, dar
nu chiar din aceeași găleată".28
Mult mai puțin ușor au luat-o însă dezvoltatorii imobiliari pentru care lucra Zaha:
Pan Shiyi și soția sa Zhang Xin, patronii firmei SOHO – o firmă imobiliară de succes
mondial (și, atipic pentru niște dezvoltatori imobiliari, de mare succes chiar prin
imaginea arhitecturii pe care o promovează, ei angajând mai ales arhitecți
consacrați). Aceștia au apelat la o firmă de avocatură, ca să vadă cum pot să rezolve
problema pe cale legală. Avocații au acuzat dezvoltatorii din Chongqing de plagiat
și încălcarea copyright-ului deținut de Wangjing SOHO, și i-au somat să schimbe
proiectul și să-și ceară scuze în media. Dezvoltatorii din Chongqing au răspuns că
acuzațiile n-au niciun fundament în realitate și că ei, la rândul lor, dețin un copyright
legalizat pentru Meiquan 22nd Century. Pan Shiyi i-a amenințat cu o acțiune în
justiție. Însă problema în China este că legislația dreptului de autor este mult mai
laxă, iar în ceea ce privește arhitectura este și mai neclară, pentru că "arhitectura"
nu este precis definită în lege.29 China rămâne în continuare un spațiu al furtului de
"arhitectură" pe scară largă și nepedepsit.
Nici Emiratele Arabe Unite nu stau mai bine – o dovedește cazul "Ramei de tablou"
din Dubai ("Dubai Frame"30). Este vorba de o clădire iconică, a cărei idee originală
este să se afirme în contextul mulțimii de clădiri iconice din Dubai prin faptul că le
încadrează perspectiva, ca într-o ramă de tablou. Clădirea a fost dată în folosință la
începutul anului 2018 și are o funcțiune apropiată de una a unui pavilion de
expoziție, în așteptarea Expoziției Internaționale din Dubai care va avea loc în 2020.
Pe o înălțime echivalentă cu aproape 50 de etaje, este organizată o expoziție
interactivă, iar la partea superioară se află o galerie-belvedere.31
Ideea clădirii îi aparține arhitectului mexican Fernando Donis, care a câștigat cu

acest proiect un concurs internațional, organizat de UIA în colaborare cu firma
germană de lifturi Thyssen Krupp. Concursul a avut loc în 2008, iar Donis l-a câștigat
27 Kelsey Campbell-Dollaghan, "Zaha Hadid Races To Finish A Building Before Copycats Get ThereFirst",
FastCompany.com - Co.Design, 1 august 2013, http://www.fastcodesign.com/1671581/zaha-hadid-races-to-
finish-a-building-before-copycats-get-there-first (accesat 2 august 2016)
28 "It is fine to take from the same well – but not from the same bucket." citată în: Wainwright, op.cit.
29 John Ye, "Architecture Copyright Infringement", Chance and Bridge Partners [firma de avocatura], septembrie
2012, http://english.chancebridge.com/uploadfile/2016/0601/20160601111537535.pdf (accesat 29 iulie 2016)

30 http://www.thedubaiframe.com
31 Oliver Wainwright, "Dubai Frame: UAE's latest surreal landmark frames a controversy", The Guardian, 1 Jan.
2018, https://www.theguardian.com/world/2018/jan/01/dubai-frame-uaes-latest-surreal-landmark-frames-a-
controversy (accesat 17 februarie 2018)
144
în fața a peste 900 de concurenți. Donis și-a făcut ucenicia cu Rem Koolhaas și OMA,
de la care a învățat cum se poate introduce un obiect iconic în contextul unei
mulțimi de alți zgârie nori iconici, și care să arate totuși inedit: o ramă goală, care
încadrează cu abilitate zgârie norii existenți – după cum scrie Oliver Wainwright,
critic de arhitectură pentru The Guardian.32
Donis a încasat prin premiere 100.000$, conform regulilor concursului. Apoi a

primit de la autoritățile din Dubai un contract, care stipula că își cedează dreptul de
proprietate intelectuală asupra proiectului, că el va fi doar consultant și că renunță
să-și prezinte opera ca aparținându-i lui ca autor. Donis a refuzat să semneze acest
contract, iar municipalitatea Dubaiului a angajat imediat alți consultanți și a
continuat proiectul fără el. Apoi Donis a angajat un avocat din New York, care a dat
în judecată municipalitatea Dubaiului în numele arhitectului. Însă a făcut asta la un
tribunal federal din Statele Unite, nu la Dubai. Din păcate, Dubaiul respectă mai
degrabă hotărârile justiției locale și le poate ignora pe cele ale unor tribunale
oarecare de aiurea. Legislația din Dubai prevede mai precis că nu poți da în judecată
municipalitatea, numai în situația în care municipalitatea însăși îți certifică dreptul
de a o da în judecată. De fapt, administrația locală are imunitate absolută și în
justiție nu se rezolvă nimic. Deși Emiratele Arabe Unite pretind că respectă legislația
internațională în ce privește dreptul de autor, în realitate își permit oricând doresc
să o încalce fără probleme. Contactată de ziarul The Guardian, și UIA a răspuns că
nu mai are ce face; după încheierea unui concurs, ei nu mai pot interveni legal.33
Așadar, cazul nu pare să mai aibă soluție pentru autorul Ramei, care consideră că
dreptul de proprietate intelectuală asupra clădirii i-a fost furat pe față. Dreptul de
autor al unui arhitect e cu totul vulnerabil atunci când însăși autoritatea regimului
în care construiește nu îl susține.
• copierea de proiecte studențești

Și proiectele studenților beneficiază de protecția proprietății intelectuale. Chiar
dacă școlile de arhitectură, sau colectivele de profesori, pot reține co-proprietatea
pe orice rezultat al unor exerciții de școală întocmite de studenți sub îndrumarea
lor, totuși proprietatea intelectuală a studentului asupra proiectului său este în
principiu recunoscută. În orice caz, copierea frauduloasă de către un arhitect a
proiectului unui student arhitect este pasibilă de pedeapsă legală, la fel ca orice altă
copiere de proiect de la un arhitect la altul – cel puțin în SUA, după cum o arată
exemplul următor.
32 ibid.
33 ibid.
145
Un fost student la Yale School of Architecture, arhitectul Thomas Shine, a dat în
judecată pentru plagiat pe arhitectul David M. Childs de la Skidmore, Owings &
Merrill, pe motiv că la proiectul din 2003 pentru Freedom Tower din ansamblul
Ground Zero din New York i-a copiat un proiect studențesc. Proiectul studențesc se
numea "Olympic Tower" și fusese făcut la școala din Yale în 1999, la atelierul de
master condus de Cesar Pelli; proiectul fusese susținut în fața unei comisii din care
făcuse parte și Childs, ca arhitect extern invitat la judecata proiectelor de școală.34
Procesul s-a deschis în 2004, cinci ani mai târziu, când lui Shine i s-a părut că-și
recunoaște proiectul propriu într-o imagine a proiectului Freedom Tower.
Judecătorul care a admis procesul a remarcat similarități, "forma răsucită și fațada
ondulată în formă de diamant", afirmând că există suspiciune de "însușire a unei
expresii artistice cu drept de autor".35 Avocatul lui Shine a susținut că unele
elemente din forma Freedom Tower (turn răsucit, grilele exterioare diagonale sau
forma de diamant elongat) sunt similare cu proiectul lui Shine. Avocatul lui Childs a
afirmat în schimb că toate aceste similarități aparente sunt elemente care decurg
din standarde industriale, dintr-un mod curent de a construi. 36 Apărarea mai
susținea că nici ideile proiectului studentului nu erau de fapt originale, ci inspirate
din modul curent de a construi, și deci nu puteau fi eligibile pentru protecția de tip
copyright.37
Procesul s-a închis în 2006, fără să lămurească prea multe lucruri. Judecătorul care
a analizat proiectele a considerat că similaritățile existente nu sunt substanțiale și
a închis cazul.38 Probabil a fost meritul armatei de avocați specializați ai mega-firmei
SOM (dar nu e deloc exclus să fi fost vorba puțin și de exagerarea unei minți
înfierbântate de student, care crede că tot ce face el e genial). După aproximativ
100.000 de pagini de documente produse de acțiunea judecătorească, părțile
implicate s-au înțeles finalmente: Shine și-a retras plângerea, iar Childs a renunțat
să-i impute cheltuielile de judecată.39
Un profesor al lui Shine, care de asemenea făcuse parte din juriul de la Yale când a
fost susținut proiectul, a declarat că după părerea lui e foarte puțin probabil ca
Childs să fi copiat intenționat de la Shine. "Există multe idei similare pe lumea asta,
34
Crosbie, op.cit.
35 ibid.
36 Andrew Mangino, "Freedom Tower suit resolved", Yale Daily News, September 26, 2006,
http://yaledailynews.com/blog/2006/09/26/freedom-tower-suit-resolved/ (accesat 5 noiembrie 2016)

37 John Ng, "Who Owns Architecture? Copyright and the Freedom Tower Controversy", The Morninside Review /
Columbia University Undergraduate Writing Program, http://morningsidereview.org/essay/who-owns-

architecture-copyright-and-the-freedom-tower-controversy/ (accesat 5 noiembrie 2016)
38 Fred A. Bernstein, "Hi, Gorgeous. Haven't I Seen You Somewhere?", The New York Times, August 28, 2005,
http://www.nytimes.com/2005/08/28/arts/design/hi-gorgeous-havent-i-seen-you-somewhere.html (accesat 4
noiembrie 2016)
39 Mangino, op.cit.
146
care le vin oamenilor pur și simplu și care pot să nu aibă nicio legătură reală." 40 Un
profesor de drept de la Yale a declarat că e greu să dovedești că ar fi vorba de
încălcarea dreptului de autor doar prin simpla comparare a proiectelor și că, dacă
ar fi existat și alte dovezi suplimentare, factuale (de exemplu că Childs ar fi avut
acces exclusiv la planșele proiectului lui Shine), asta ar fi făcut cazul ceva mai
credibil. "Problema cu obiecte precum cele de arhitectură este faptul că există
elemente care sunt comune mai multor clădiri și este de fapt greu de dovedit [legal]
prin ce este original un proiect."41
Construcția proiectului Freedom Tower (azi numit oficial One World Trade Center)
a început în 2006; turnul a fost inaugurat în 2014. La drept vorbind, imaginea lui
apare azi atât de banală și ținând de o anumită abordare comună dezvoltărilor
imobiliare de birouri, încât e greu să-ți imaginezi că cineva o poate considera o
valoare care să fie subiect de proprietate intelectuală.
• copiere și imitație în proiecte studențești
În anul 2012 m-am confruntat cu un caz în calitate de coordonatoare a atelierului

de proiectare de arhitectură al anului III. Am primit un email anonim de la un
student din anul III, care îmi trimitea în attachment material pentru un caz de
plagiat în toată regula. Imaginile anexate ilustrau un proiect de locuințe de pe
Archdaily și unul al unor studente de anul trei. Copierea era evidentă, deși proiectul
studentelor era puțin modificat, adaptat temei noastre de atunci (un ansamblu de
locuințe colective pe un amplasament din Cluj).
O problemă a fost faptul că emailul era anonim, deci whistleblower-ul nostru nu-și
asuma actul delațiunii – mai mult ca sigur pentru că nu voia sa fie considerat
turnător de colegii lui, căci la urma urmei tabăra lui era tabăra studenților, nu a
profesorului, și nu putea să aibă vreo garanție că toată povestea se termină cu bine
pentru el/ea. Era un mic act de lașitate și față de colegele spre care arăta cu degetul,
deși numele lor nu era precizat. Cum proiectul era în curs de notare, autoarele
planșelor incriminate au fost identificate imediat.
În principiu, nu cred că e bine ca emailurile anonime să fie luate în considerare.

Dacă studentul respectiv voia să știe ce înseamnă plagiat în proiectare, puteam
discuta pe față acest subiect. Nu voia să-și acuze colegele pe față, totuși era clar că
le pune într-o situație delicată, așa că ar fi fost mai onorabil din partea lui/ei să își
asume decizia de a le expune. Cu atât mai mult cu cât el/ea avea dreptate.
40 ibid.
41 ibid.
147
Exemplu de plagiat în proiect de arhitectură studențesc, anul 3, 2012 (dreapta). Sursa copiată de pe Archdaily
(stânga) este un proiect de locuințe al RNDM Architecture la Toulouse, câștigător al concursului Europan 11 în
2012.42
Căci, pe de altă parte, emailul indica o problemă reală, cu relevanță mai generală și
foarte de actualitate. Așa că am decis să iau în serios emailul, fie el și anonim, și să
organizez o discuție cu tot colectivul anului. Mi-am pus de asemenea în gând să nu
fac niciun fel de vânătoare de vrăjitoare: nici să nu presez în vreun fel la
identificarea autorului emailului (nu știu nici până în ziua de azi cine a fost) și nici
să nu transform discuția într-o judecată a vinovatelor (pornind de la prezumția unei
greșeli fără intenție). Mi-am propus sa discut cazul ca și cum ar fi o lecție de manual,
fără să personalizez implicarea cuiva de față.
Dar s-a mai întâmplat ceva, la fel de neprevăzut. Chiar cu o zi înainte de această
discuție, mai primesc un email. De data asta semnat și acuzator la adresa mea
personală: o absolventă mă acuza că eu îi învăț pe studenții de anul 3 să copieze
proiecte. Îmi trimitea imagini ale diplomei ei și imagini ale unui proiect de anul 3
dintr-un an anterior, presupus plagiator al diplomei ei. Nu mi-era cunoscută nici
absolventa, nici proiectul de diplomă. Prima mea reacție a fost una de enervare. În
fond, deși eram șefa atelierului 3 (deci eram într-adevăr responsabilă dacă sub
supravegherea mea s-ar fi întâmplat ticăloșii și aș fi închis ochii), nu îndrumasem eu
personal la grupă respectivul proiect. Și de altfel nici n-avea nicio importanță asta;
42sursa ilustrațiilor: stânga https://www.archdaily.com/195939/europan-11-proposal-toulouse-rndm-

architecture (accesat 15 martie 2018); dreapta, Atelierul de Proiectare de Arhitectură anul 3, 2011-2012.
148
nici nu-mi închipuiam că acuzatoarea chiar credea sincer că eu îndemn studenții să
fraudeze; acuzația ei era mai mult o dorință de a mă jigni pur și simplu, cine știe din
ce motive – ca profesor, nu te poți aștepta să trezești numai simpatii. Ce-i drept,
jignirea era măcar asumată cinstit de un email semnat. Totuși, după ce m-am calmat
și am pus împreună cele două proiecte, am văzut că și diplomata avea ceva
dreptate, în supărarea ei; exista o similaritate evidentă. Dar nu era deloc aceeași
situație cu cea pe care tocmai mă pregăteam să o discut la clasă. Și mi-am dat seama
că, așa amar cum era, acel email îmi făcea un mare serviciu. Un al doilea caz îmi
pica la țanc, era o situație distinctă de ceea ce se poate numi plagiat și mă ajuta
foarte mult, tocmai pentru că îmi permitea să fac această distincție importantă
plagiat vs. inspirație, la "lecția" pe care voiam să o țin despre plagiat la atelierul de
proiectare al anului 3.43
Exemplu de proiect de Centru Social Studențesc, anul 3 (dreapta), acuzat ca plagiat dintr-un proiect de diplomă la
Facultatea de Arhitectură și Urbanism din Cluj.44
43 Am cerut autoarei diplomei dreptul de utilizare, pentru ca să ilustrez comentariul în acest volum, dar m-a refuzat
explicit; am găsit ilustrațiile diplomei ei pe Internet: Birou Individual de Arhitectură Adela Irina Bara, http://design-
arhitectura.ro/proiecte/extindere-utcn-fau (accesat 21 februarie 2018); aș fi putut să le folosesc, conform
articolului 33 din legea 8/1996 care prevede că imaginile preluate din orice publicații (deci inclusiv postate pe
Internet) pot fi preluate și folosite, dacă utilizarea lor se face cu scopul comentariului și analizei și în interesul
învățământului (vezi nota 17 de mai sus). Totuși, pentru că refuzul ei a fost expres, îi respect decizia. Nu mă
așteptam să mă refuze, iar eu am întrebat-o numai așa, de dragul eleganței. Așa-mi trebuie; dacă nu o întrebam,
aș fi folosit cu seninătate imaginile, conform articolului 33 din lege. Dar acum ca am provocat prin întrebarea mea
ne-necesară un refuz expres, prefer sa nu mai răscolesc animozități. Dar tot nu mă pot împiedica să observ că
acolo, pe pagina ei de internet, proiectul de diplomă îi este afișat fără să menționeze numele îndrumătorului sau
îndrumătoarei de diplomă, cum ar fi fost nu numai elegant, dar chiar etic din punctul de vedere al autoratului
acelui proiect. Proiectul de diplomă nu e o operă individuală, ci un proiect îndrumat în școală.
44 Sursa ilustrațiilor: stânga proiectul de diplomă poate fi vizualizat la adresa web Birou Individual de Arhitectură
Adela Irina Bara, http://design-arhitectura.ro/proiecte/extindere-utcn-fau (accesat 21 februarie 2018); dreapta:

Atelierul de Proiectare de Arhitectură anul 3, 2009-2010 (studente Agota Lörincz și Andreea Crișan).
149
În primul caz, ceea ce se copia de pe Archdaily era conceptul general al proiectului
și chiar piese grafice ca atare, preluate identic și modificate minimal. În al doilea
caz, proiectele aveau concepte total diferite, de altfel și programe diferite, iar ceea
ce se prelua era o idee de detaliu de finisaj și de material, precum și un mod anumit
de așezare a acestui material pe fațadă. Primul era o copiere a proiectului sursă în
ansamblul lui, a doua a unui fragment-detaliu. Primul implica mijloace mecanice de
copiere, operația de copy-paste făcută direct pe documente desenate descărcate
de pe Internet, al doilea o inspirație vizuală, posibil și după o fotografie, a planșelor
afișate la susținerea diplomei sau poate în expoziția de proiecte de după diplomă.
Primul era o copiere de piese grafice ca atare din documentația de proiect, al doilea
o preluare fragmentară de idee prin contact vizual. În primul, elementele copiate
de pe Archdaily au dat aproape tot proiectul final, inclusiv planuri, volumetrii și
randări grafice, iar proiectul a fost apoi prezentat de studente ca muncă a lor
proprie, deși ceea ce le aparținea lor era doar adaptarea minimală a proiectului
preluat. În al doilea, era vorba de o preluare literală a unei idei de detaliu de fațadă,
modificată însă și dusă și mai departe, în ansamblul unui proiect complet diferit, cu
un aport suplimentar original suficient de consistent.
Pe scurt, primul caz era clar un plagiat de proiect, al doilea un caz de inspirație și de
imitare a unei idei de detaliu. Ceea ce face diferența – esențială – între aceste două
cazuri este cantitatea și tipul de aport propriu implicat în cele două proiecte de anul
trei. În cazul plagiatului, munca proprie a fost minimală în raport cu ce s-a preluat
din munca altora. În cazul imitării, s-a preluat o idee văzută în proiectul altcuiva,
într-adevăr, dar care apoi a fost integrată unui proiect diferit în care cantitatea de
muncă proprie a fost apoi determinantă.
Preluarea de idei în sens abstract, după cum am văzut în capitolul 3, nu intră sub
incidența vreunei legi de apărare a dreptului de autor. Totuși, supărarea tinerei
diplomate trebuie luată și ea în considerare, datorită faptului că în cazul arhitecturii
ideile nu sunt abstracte, ci sunt mai ales idei concrete de forme și materiale. Să
folosești un material de tip Corten care se întoarce în continuitate de pe peretele
vertical pe acoperișul în pantă, perforat de ferestre cu o anumită ritmicitate și
proporție, este o idee concretă și ea a fost, cel puțin inițial, la faza de inspirație,
"copiată" într-adevăr. Totuși, și introducerea Cortenului ca material de finisaj de
fațadă, și întoarcerea materialului de fațadă în continuitate de la planul vertical al
fațadei în unghi pe acoperiș, chiar și ferestrele care trec de pe fațadă peste cornișă,
au fost odată idei inedite ale unor alți arhitecți; și iată ce departe a ajuns inspirația
în lanț pornită de la ele, de la arhitect la arhitect, de la poză de revistă la altă poză
și proiect – până a sfârșit la școala din Cluj, unde acum ne batem între noi pentru
copyright pe ele.
150
Argumentul cu stilurile merită și în acest caz reluat. Oare dacă nu ar fi existat
imitația ar mai fi existat stiluri arhitecturale? Goticul sau Art Nouveau-ul sunt niște
geniale cluburi de copiatori de idei arhitecturale figurative – idei în sens concret, de
configurații formale, inclusiv forme de ferestre și moduri de a utiliza materiale.
Niciun stil nu ar fi atins coerență și nu ar fi avut un loc în cultura arhitecturală, dacă
arhitecții acelor stiluri nu ar fi construit unii peste ideile celorlați, împărtășite,
preluate și perfecționate. E adevărat, pe vremea lor nu se formalizase legalmente
chestiunea plagiatului. Azi avem o problemă pe care ei nu o aveau, iar modurile de
inspirație care erau firești au devenit deodată suspecte. Rezolvarea acestei
probleme stă în trasarea pe cât se poate clară, dar și cu discernământ, a acestei
distincții reale dintre inspirație și plagiat.
Mai există, în cazul nostru, încă un element de care trebuie să ținem cont.
Proiectele de școală se fac într-un context aparte, în care studenții nu sunt creatori
izolați, cum își închipuie ei uneori. Mediul școlii este esențial în formarea
arhitecților. Studenții învață unii de la alții și e foarte important să se mențină în
atelier o atmosferă de deschidere și colaborare colegială între studenți. Eu rămân
uimită cum unii studenți pretind uneori că "ideea" proiectului lor a fost copiată de
alți colegi de atelier. Poate că și unele din chestiunile pe care le-am abordat în
această lucrare să le servească pe viitor ca muniție. Ar fi o mare neînțelegere.
Eu cred că acest mod de gândire și comportament, în care fiecare își păzește gelos
marea "idee" măruntă de proiect, ca și cum ar fi lovitura de geniu cu care va intra
în istorie din fragedă studenție, este un mod foarte contra-productiv de a lucra la
atelier ca să înveți ceva. O "școală" tocmai asta înseamnă: un bazin comun de idei
în care studenții își deprind încetul cu încetul modul propriu de a gândi și crea ceva
original. Iar dacă nu e așa, atunci nu e o "școală"; e doar o sală de antrenament de
ego-uri. Orașul ne stă martor: nu de ego-uri se duce lipsă în această profesiune.
În fine, în școală trebuie să subliniem importanța faptului de a ști pe ce lume trăiești

(profesional), de a te documenta și de a învăța de la alții care au construit înaintea
ta cum se face arhitectura. Învățarea se face prin imitare, chiar dacă nu-ți dai
seama. Nu trebuie să rămâi imitator, dar altcumva nu ai cum să începi.
Dar tocmai pentru că învățarea se face prin imitare, devine foarte important să știm
să discernem diferența dintre preluare pasivă și învățarea meseriei, dintre copiat și
imitare, iar înțelegerea acestei diferențe rămâne cheia eliminării plagiatului din
șoală și din profesiune. Beth Walker – bibliotecara de la Colegiul de Studii Creative
din Detroit pe care o menționam în capitolele anterioare, responsabilă acolo cu
educația anti-plagiat – observa că studenții de la școlile de design copiază în
proiectele studențești și din motiv că în disciplinele de design învățarea se face în
mod normal prin imitarea maeștrilor, că imitarea este chiar indicată de profesori,
151
iar asta poate crea confuzie în mintea studenților. De aceea este foarte important
să-i învățăm cât mai clar putem noi diferența dintre copiat și interpretare artistică,
scria ea.45
Inspirația și imitația au făcut și vor face mereu parte din modul de formare al
arhitectului. Ele nu vor dispărea din școală și nici nu trebuie să dispară. Imitația și
inspirația vor exista și mai târziu, în profesiune. După cum scria un jurnalist:
"Arhitecții nu se formează în vid. De ce să aștepți de la ei să lucreze astfel?"46 Tocmai
pentru ca să poată exista inspirații firești, fără a le stigmatiza inadecvat, trebuie în
schimb ca plagiatul să fie bine înțeles și ferm combătut.
and Design School", Art Documentation, vol.28 nr.1, 2009, pp.48-51, p.49
46 Clay Risen, "Brothers from Another Mother", The Morning News, August 31, 2005,
http://www.themorningnews.org/article/brothers-from-another-mother (accesat 5 noiembrie 2016)
152
10.
Etica în școala de arhitectură
(la Facultatea de Arhitectură și Urbanism a Universității Tehnice din Cluj)
Cum este percepută o situație din punct de vedere etic este cel puțin la fel de
important ca și cunoașterea a ceea ce este etica și cum funcționează ea. Percepția
asupra unei situații este de fapt chestiunea cu care ne confruntăm atunci când
analizăm cum stau lucrurile din punctul de vedere al eticii într-un context real – de
exemplu în viața academică din școala de arhitectură. În acest capitol vom discuta
despre cum percep studenții Facultății de Arhitectură și Urbanism din Cluj ceea ce
e corect sau incorect în diverse situații din viața lor de zi cu zi.
• sondaj
Am făcut un sondaj de opinie la trei generații succesive de studenți de anul V (2014-
15, 2015-16, 2016-17), în cadrul cursului de Cercetare în Arhitectură din semestrul
I, cu privire la buna conduită în viața de zi cu zi la Facultatea de Arhitectură și
Urbanism a Universității Tehnice din Cluj. Am întrebat studenții dacă în cei patru
ani petrecuți până atunci în FAU au observat comportamente pe care ei le consideră
ne-etice. Am formulat întrebarea astfel:
153
Puteți da exemple de fapte ne-etice întâlnite de voi în facultatea noastră? Vă
rog să NU numiți persoane sau discipline, ci doar să descrieți principiul ne-etic,
fapta anonimă.
Răspunsurile au fost semnate, dar confidențiale (sunt singura persoană care a avut
contact cu răspunsurile semnate; am preluat și prelucrat doar răspunsurile și nu am
păstrat numele studenților de pe biletele de răspuns; am aruncat biletele după
prelucrare și în prezent nu mai dețin niciun nume în conexiune cu textele). Am ținut
ca biletele să fie semnate și m-am bazat pe încrederea studenților că voi păstra
confidențialitatea, pentru că cred că e important ca responsabilitatea afirmațiilor
să fie asumată personal de cei care le fac.
Deși anumite fapte sunt semnalate de mai multe ori decât altele, nu se poate face,
în urma acestui sondaj, un calcul foarte precis al frecvenței cu care apar în școală
diversele comportamentele percepute ca ne-etice. Se poate doar observa că unele
sunt menționate mai mult și sunt probabil mai frecvente, bine împământenite
chiar, iar altele sunt mai degrabă rare și accidentale. Sondajul a urmărit să identifice
în primul rând ce tipuri de încălcări ale bunei conduite s-au întâmplat în școală,
pentru a le putea numi, clasifica și comenta la curs, dar nu a putut măsura exact și
scara la care ele s-au întâmplat.
Totuși, am făcut și o analiză cantitativă, numărând menționările tipurilor similare

de fapte. Dat fiind că pe parcursul a trei ani am avut suficient de mulți studenți
respondenți (28 + 49 + 52 = 129), am considerat că pot face o estimare a frecvenței
faptelor, fie ea și cu marjă de aproximație considerabilă. Am estimat ca "frecventă"
o categorie de fapte menționată de mai mult de 20 de ori și ca "rară" o categorie
menționată mai puțin de 5 ori. În prezentarea de mai jos, am marcat frecvența cu
***, ** și *:
*** frecvent (peste 20 menționări)
** destul de frecvent (între 5 și 20 menționări)
* rar (sub 5 menționări)
În italic este păstrată vocea studenților.
• fapte ne-etice ale profesorilor
Încep cu faptele profesorilor percepute ca ne-etice, nu pentru că au fost cele mai

numeroase în mențiunile studenților, ci pentru că, așa cum spuneam și în capitolul
4, relația student profesor nu este simetrică; comportamentul profesorilor este mai
important pentru formarea unei atmosfere de corectitudine. E adevărat că orice
faptă ne-etică trebuie luată ca atare și suntem toți, studenți și profesori deopotrivă,
154
responsabili pentru faptele noastre. Totuși, responsabilitatea profesorilor este mai
mare, dat fiind că ei sunt, sau ar trebui să fie, modele pentru studenți.
Cele mai frecvente reproșuri au fost: însușirea muncii studenților fără să li se acorde
creditul pe care studenții consideră că s-ar fi cuvenit să îl primească, în diverse
situații; tolerarea fraudei unor studenți, faptă pe care ceilalți studenți o consideră
o nedreptate a profesorului față de studenții corecți; și neîndeplinirea sarcinilor
didactice pentru care profesorii sunt plătiți și pe care ar fi avut datoria (nu numai
de serviciu, ci și morală) să le îndeplinească bine.
Însușirea muncii studenților, fără să li se acorde credit ***:

– exploatarea muncii studenților pentru publicații diverse (unii profesori
le dau studenților să traducă texte dintr-o limbă străină, sau diverse alte
materiale de prelucrat în vederea unei publicații, apoi folosesc acele
materiale în lucrări fără să îi menționeze pe studenți / sunt profesori care, în
scopul unor cercetări proprii, lasă deoparte materia de curs și obligă
studenții să facă lucrări și să adune materiale, ca o condiție de participare la
examen / la o disciplină, examenul a constat chiar din prezentarea
informațiilor adunate de către studenți despre o temă de interes personal a
profesorului / studenții sunt utilizați ca instrumente de colectare a datelor -
surse, fotografii etc. - iar tema acestora nu are nicio legătură cu tematica
cursului; la scurt timp a apărut și publicația la UT Press, munca studenților
nefiind menționată / utilizarea datelor colectate de studenți în lucrarea
proprie fără specificarea aportului adus de studenți este ne-etică / notele la
examen au fost date pe cercetările studenților pe care profesorul le-a folosit
în cartea lui, iar pentru cei care nu au "găsit" ce să cerceteze, aceștia au
primit de corectat unele texte din cărți de la acel profesor; unii studenți au
fost chiar fericiți că în acest fel învățatul devenea o chestiune opțională; într-
un an ni s-a cerut să redactăm noi broșura anului sau să participăm la un
workshop în limba franceză, ca să putem finaliza practica / e ne-etic ca
profesorii să publice cursuri pe baza proiectelor grafice realizate de studenți,
fără ca studenții să fie menționați; e corect să se publice astfel de culegeri,
dar să fie menționate numele studenților);
– exploatarea muncii studenților pentru proiecte proprii (unii profesori
dau teme de proiect și situri pe care le au în lucru la propriile birouri de
arhitectură / folosesc lucrările de seminar ale studenților în contracte proprii,
pentru care profesorii primesc bani / s-a întâmplat ca proiectul unor studenți,
proiect foarte bun și foarte detaliat, să fie cerut de profesor și în format pln,
nu numai pdf; apare suspiciunea că profesorul vrea să-l folosească în interes
personal, fără să menționeze studenții autori / niște colegi au avut un proiect
de locuire individuală pe un teren existent, proiect care a fost ulterior realizat
de către unul din profesorii coordonatori din echipa de proiectare; nu era
155
chiar identic, dar mi se pare incorect ca profesorii să dea studenților proiecte
pe care le au ei de rezolvat la birourile lor personale / având un detaliu greu
la un proiect, profesorul mi-a spus să mă mai documentez, pentru că
profesorul se confrunta cu aceeași problemă într-un proiect propriu al
biroului său; am avut doar două corecturi cu acel profesor, însă la final am
fost evaluată la fel cu cei care au avut mai multe corecturi / au profesorii
care ne îndrumă dreptul de a folosi ideile noastre de la proiecte în mod
legal?);
– plagierea studenților în articole ale profesorilor (într-un an am câștigat
un concurs, iar proiectul a primit șansa de a fi prezentat într-un articol într-
o revistă de arhitectură; noi în echipă am hotărât ca eu să scriu acel articol;
persoana care a luat legătura cu acea revistă a preluat articolul scris de
mine, iar când a apărut în revistă, numele meu nu apărea nicăieri, deși l-am
trimis semnat persoanei în cauză, în schimb apărea doar numele acesteia la
final, deși ea scrisese doar fraza de prezentare a concursului, restul fiind
textul meu).
Tolerarea fraudei studenților ***:

– tolerarea copiatului la examen (unii profesori prind studenții că copiază
la examen dar nu iau nicio măsură / chiar dacă știu că studentul a copiat, îi
dau notă mare / profesorii se fac că nu văd, nu fac nimic să-i sancționeze pe
studenți, deși observă foarte bine că se copiază / e fals că ar exista toleranță
zero la copiat; profesorul spune asta și apoi iese 2-3 minute din sală);
– tolerarea fraudării prezenței (unii profesori nu fac prezența riguros la
cursuri și acceptă liste de prezență umflate / e ne-etică luarea în considerare
a listei de prezență pentru examen, atunci când pe listă apar 130, iar în sală
sunt maximum 30);
– tolerarea plagiatului la proiecte (proiectele copiate primesc chiar note
mari / în anumite cazuri, profesorii de la proiectare au fost sesizați că există
proiecte copiate, dar le-au tolerat / la o disciplină de proiectare, după
predare, a fost ales să participe la un concurs desfășurat înafara școlii un
proiect plagiat; studenții respectivi au copiat proiectul, ca funcțiune și formă;
când alți studenți i-au sesizat profesorului, acesta nu a luat nicio măsură).
Neîndeplinirea datoriei didactice ***:

– unii profesori lipsesc de la ore (absenteism repetat sau întârzieri de 1-2
ore ale cadrelor didactice / la proiectare, consider ne-etică situația în care
echipa de îndrumători e formată dintr-un profesor și un asistent, iar
corecturile se desfășoară preponderent doar în prezența asistentului și la
final de proiect ambii îndrumători își asumă îndrumarea proiectelor /
absența repetată a unui îndrumător la ședințele de corecturi / îndrumătorul
și-a spus părerea cu autoritate asupra proiectului meu, dar la notarea finală
156
nu a fost susținut pentru că îndrumătorul a lipsit, a lipsit inclusiv la restanța
1 și în toamnă / e ne-etic când un profesor pretinde prezență la curs de 80%,
deci 12 prezențe din 14 cursuri, dar apoi acel profesor lipsește de 4-5 ori din
motive personale / întârziere sistematică și neanunțată a profesorului, ceea
ce a îngreunat înaintarea proiectului);
– cursuri prost predate (unele cursuri sunt predate ani de zile fără niciun
suport de curs / profesorii nu-și actualizează cursurile; predau cursuri
preluate de la alte facultăți, sau preluate de la profesorii dinaintea lor / sunt
profesori nedocumentați, care au pretenția de la studenți de a se documenta
pe teme în care nici el, profesorul, nu are cunoștințe / aceeași materie
predată de aceeași persoană la trei cursuri diferite, slide-urile sunt absolut
aceleași);
– cerințele pentru examen inadecvate (unii profesori apreciază
reproducerea exactă a suportului de curs, citarea suportului de curs fiind
chiar un criteriu de trecere, încurajând învățarea mecanică / cantitatea e mai
apreciată decât conținutul, formularea personală nu e apreciată);
– condițiile disciplinei anunțate la începutul semestrului se schimbă pe
parcurs (s-a întâmplat să se schimbe tema de proiect după lansarea ei, de
multe ori prea târziu / s-a întâmplat că ne-am apucat de un proiect iar după
2-3 săptămâni ni s-a spus că nu mai trebuie făcut acel proiect, ci o lucrare
practică; acei profesori își bat joc de munca studenților / schimbarea
frecventă a modului de notare pe parcursul semestrului / numărul de
prezențe minimal cerut la o disciplină este anunțat numai înainte de examen
/ regulile jocului nu se pot schimba în timpul jocului / la proiectare se
specifică la început niște condiții - de ex. scăderea punctajului pentru
predarea în restanțe - de care apoi nu se ține cont / predarea proiectelor este
la ore fixe, dar asta nu e respectat, uneori se predă și 4 ore mai târziu);
– nerespectarea programei (sunt profesori care ne cer proiecte practice în
cazul disciplinelor fără laborator-seminar, pe lângă examen, proiecte care
necesită lucru în timpul liber, pe când întocmirea lor ar trebui să aibă loc în
cadrul orelor alocate / "lucrări" tratate ca "proiecte").
Plagiat în materialele didactice **:

– unii profesori copiază cursuri de pe Internet (un profesor a preluat un
slideshow ca atare de pe Internet, de la alt profesor din țară / un curs a fost
copiat de pe Scribd și predat cu greșeli de limba română / cursuri incoerente,
cu informații copiate necitate; uneori nici nu se obosesc să le explice, ci le
citesc pur și simplu).
Evaluare incorectă **:

– unii profesori nu evaluează just munca studenților (dau notele
superficial, fără să corecteze cu atenție lucrările studenților / la un examen,
157
studentului i s-a spus că a picat pentru că nu a scris măcar două pagini, iar
din discuția cu profesorul a reieșit că lucrarea nici nu fusese citită / tratarea
cu superficialitate a proiectelor studenților / notează în funcție de ce "le
place" sau "nu le place");
– nu sunt explicate notele (profesorul nu dă explicații de ce a picat un
student, la examen și la proiect, atunci când acesta le solicită politicos /
examene fără baremuri de corectare / nu ți se dă șansa de a-ți susține
punctul de vedere propriu / profesorii nu dau feedback).
Tratament inegal față de studenți **:

– unii profesori notează studenții preferențial (profesorul notează mai bine
pe cei pe care-i simpatizează, nu pe cei care muncesc mai mult / relația extra-
școlară afectează modul de notare / notarea pe baza favoritismelor / au
primit puncte în plus studenții care au fost monitori de grupă / sunt situații
de subiectivism excesiv / profesorii care susțin la notare doar proiectele
grupei pe care au coordonat-o, neținând cont și de părerea celorlalți
profesori în evaluarea proiectelor respective);
– tratament preferențial (profesorii îi tratează preferențial pe unii studenți
/ tratarea inegală a studenților, favoritisme / "simpatizarea" anumitor
studenți / unii îndrumători favorizează unii studenți și unele proiecte care li
se par interesante, iar alte lucrări nu au parte de atenție și îndrumare
corectă).
Agresarea verbală a studenților **:

– jignirea studenților (un profesor s-a exprimat jignitor la adresa
studentului, de față cu alți profesori și studenți / am fost jignit de un profesor
de față cu colegii, pentru că am dat un răspuns "greșit" la o întrebare pe care
mi-a pus-o; răspuns care după o documentare personală s-a dovedit a nu fi
fost greșit, dar chiar și dacă ar fi fost, nu e o scuză să fiu jignit / glume
nesărate ale profesorilor față de proiectele studentului în cadrul corecturilor
/ un profesor la o predare intermediară a râs de mine, deși altul spunea că e
bine; de la cel care a râs nu am primit explicații de ce a făcut-o);
– adresare agresivă (nu se țipă la o femeie însărcinată / în cadrul unor
seminarii, în urma unor incidente în care vina nu era în totalitate a
studenților - profesorul a făcut un tabel de prezență complicat, într-un soft
special, în care studenții s-au trecut greșit, cadrul didactic a avut o "cădere
nervoasă"; ne-au fost adresate o serie de cuvinte "grele", care în opinia mea
au fost nefondate, iar noi nu am avut dreptul de a comenta; apoi tot
semestrul ne-a trecut în tabel când voia el; la întrebarea "am putea recupera
seminarul?", a răspuns "nu, eu doresc să conduc cu un pumn de fier").
158
Agresarea fizică a studenților *:
– un profesor a lovit un student (s-a întâmplat că pentru copiat într-un
examen studentul a primit o palmă sănătoasă);
– fumatul (un profesor fumează în sala de curs în timpul cursului; fumatul
pe hol chiar lângă semnul "fumatul interzis").
Greșeli administrative neasumate *:

– un profesor trece nota greșit, dar studentul trebuie să plătească taxă
pentru redeschiderea catalogului.
Abuz de autoritate*:
– obligativitatea cumpărării cărții pentru curs (un singur caz întâlnit în timpul
facultății).
• fapte ne-etice ale studenților

Perspectiva critică nu s-a întors doar către profesori. Și mai multe observații au
privit felul în care studenții înșiși încalcă regulile bunei conduite în școală. Cei mai
mulți dintre studenți au recunoscut că studenții comit fraude la examene și proiecte
(copiază la examene scrise, copiază proiecte și texte de pe Internet ș.a.). E
încurajator faptul că studenții își dau seama ce înseamnă comportament ne-etic –
preferabil și atunci când au greșit ei înșiși, nu numai atunci când văd greșelile
colegilor.
Frauda la examene ***:

– copiatul la examene (copiat cu căști pe timpan / studenții folosesc căști
hands-free / se copiază chiar și pentru mărire de notă / recunosc că am
copiat, dar niciodată la profesorii pe care îi respect, doar la cei care ei înșiși
citesc la curs de pe slide-uri / copiatul la examen este un lucru "normal" iar
modul de exeminare permite acest lucru / s-a întâmplat ca cineva să copieze
de la mine la examen, fără acordul meu / examene home-made și predate la
sfârșitul examenului fără ca profesorul să observe / angajarea unor colegi
care să vină la examen în locul tău);
Copiat proiecte de la colegi ***:

– se preiau proiecte din ani anteriori (proiecte tehnice copiate de la un an
la altul / unii studenți copiază din proiectele făcute în anii anteriori, atunci
când e aceeași temă de proiect sau același amplasament / utilizarea de un
student la proiectul propriu, la o fază intermediară, a unui proiect din anul
anterior, aceleași piese, până și aceeași paginare, copy-paste / preluarea
identică a unui proiect de la un student din an mai mare, la un colocviu la
159
care profesorul dă aceeași temă, anual, la toți studenții / în fiecare an ar
trebui date alte teme de studiu pentru a nu putea fi împrumutate între
studenți din ani diferiți, nici măcar analize și informații pe care ar trebui să
le colectăm singuri);
– studenții își dau unii altora proiectele (se copiază proiecte între colegi);
– unele lucrări studențești sunt făcute de altcineva (s-au făcut proiecte
contra cost, care au fost și bine apreciate de profesori; un coleg chiar a fost
prins că plătea un coleg din alt an mai mare să-i facă proiectele în locul lui);
– proiecte de diplomă făcute de altcineva, pe bani.
Plagiat de pe Internet și din diverse publicații ***:

– unii studenți se simt îndreptățiți să plagieze (programa școlară e de vină
pentru că cere proiecte și lucrări la aproape toate materiile și studenții sunt
copleșiți, iar ca să poată face față, plagiază);
– proiecte sau piese de proiect copiate de pe Internet (planșe de proiect
copy-and-paste de pe Archdaily, copiate fără modificări / am descoperit
ulterior pe Internet proiecte care semănau cu unele proiecte pe care le
văzusem în școală / studenții iau proiecte aproape complete de pe site-uri de
arhitectură, mai mult sau mai puțin adaptate / exemplul de plagiat arătat la
curs nu este un caz izolat / studenții pot copia și pentru a provoca profesorii
- a le testa cunoștințele legate de noutăți, a îi pune în situația de a evalua
lucrarea unui arhitect renumit - dar și din dorința de a risca, testând o
metodă de promovare / la proiectare au existat clar câteva proiecte ce au
plagiat proiecte existente / am văzut proiecte predate cu elemente preluate
din diverse articole, chiar la studenții "bine văzuți" de profesori / o studentă
a copiat la proiect o fațadă exact / copy-paste la numite proiecte în special
la materii inginerești / un proiect în machetă, identic ca formă și materiale
cu unul găsit pe internet pe un site de design / s-au plagiat proiecte, mult
mai mult decât doar la stadiu de "inspirație");
– studenții plagiază proiecte reale (un student a plagiat proiectul de
diplomă și a luat nota 8; clădirea era deja construită și era din România / la
o vizită pe șantier în cadrul practicii, un student din altă grupă care nu
participa atunci la practică a venit și a fotografiat planșele de execuție
expuse pe șantier, fără acordul beneficiarului sau al proiectanților; ulterior
detaliile respective au fost reproduse exact ca în forma originală într-un
proiect de școală, fără a se preciza sursa / un proiect a fost aproape identic
cu un proiect făcut de o firmă de arhitectură cunoscută);
– studenții se inspiră în mod abuziv din reviste în proiecte.
Fraudarea prezenței *:
– studenții îi trec prezenți la curs pe colegii absenți (mulți studenți
acumulează prezențe prin "delegați", iar prezențele obținute astfel sunt
160
condiție de intrare în examen / listele de prezență sunt teste de memorie
pentru colegii prezenți să vadă de câți colegi absenți își amintesc / "prezență
prin absență": e neetic să pretinzi că ai fost la curs pentru a avea aceleași
beneficii ca și cei care chiar au fost prezenți).
• observații pozitive
Deși întrebarea pusă de sondaj se referea explicit la numirea unor comportamente

negative, au existat răspunsuri care au scos în evidență și reacția pozitivă a școlii în
fața comportamentelor negative. În anumite situații, atât profesorii cât și studenții
conștientizează plagiatul sau riscul de plagiat, îl combat sau îl evită.
Sancționarea fraudei **:

– proiect picat pentru plagiat (s-a întâmplat ca un coleg să pice un proiect
pentru că a avut imaginea copy-paste; "bilă albă");
– proiect depunctat pentru plagiat (un student a copiat o piesă de pe
Internet, a prezentat-o ca randare personală, profesorii au observat și l-au
penalizat pe student la notă / la o disciplină de proiectare pe calculator, am
avut de reprezentat într-un program specific, în scop educativ, un proiect de
pe ArchDaily, la final trebuind însă să facem toate perspectivele noi înșine; o
studentă a venit cu o perpectiva copiată, profesorul a prins-o, studenta a
recunoscut, iar pedeapsa a fost câteva puncte scăzute la notă);
– proiect refăcut pentru evitarea plagiatului (un coleg s-a "inspirat" dintr-
un proiect expus la BATRA, dar profesorii l-au atenționat și și-a schimbat
propunerea / s-a întâmplat ca unii profesori să impună schimbarea unui
proiect la nivel de corecturi, pentru că era plagiat).
Recunoașterea diferenței dintre inspirație și plagiat *:

– inspirația este considerată parte a învățării, este recunoscută și
creditată (studenții s-au inspirat de pe Internet, dar și-au pus amprenta lor,
ideile au fost dezvoltate mai departe / toată lumea se documentează, dar nu
neapărat reproduce exact / chiar profesorii ne îndeamnă să ne inspirăm;
ideile "copiate" sunt reinterpretate la proiecte; nu putem crea ceva din
nimic).
Nu am întâlnit fapte ne-etice în facultate *.
161
• observații discutabile
Orice percepție poate fi considerată până la urmă discutabilă, dar există și câteva
percepții care sunt mai îndoielnice decât altele. O astfel de observație ce merită
discutată, tocmai pentru că e destul de frecvent înâlnită, este legată de problema:
"Cui îi aparține dreptul de autor în cazul proiectelor de școală, școlii sau
studentului?" Studenții au adesea un punct de vedere foarte egocentric asupra
rezultatului muncii lor, o percepție care ignoră ajutorul primit în școală de la
profesori, ajutor pe care îl consideră probabil de la sine înțeles sau poate
nesemnificativ. Destul de des, apare și impresia că alți colegi le fură ideile la atelier.
Am considerat de aceea că ar trebui subliniat, printr-un subcapitol aparte, că
anumite percepții de incorectitudine merită puse mai întâi sub semnul întrebării.
Acestea fiind zise, și observațiile de mai jos trebuie luate foarte în serios. Există
situații ambigue, în care percepția negativă e poate exagerată. Dar aceste situații
rămân totuși problematice, din moment ce sunt percepute explicit negativ de
studenți, și ar trebui lămurite de profesori, de la caz la caz, dacă ele le sunt vreodată
semnalate direct. Să faci colaj fotografic de piese desenate copiate de la alții e
evident rău. Dar să te "inspiri" din ce fac colegii tăi, în același atelier, în paralel cu
tine, e și un mod de a învăța – cu condiția să asimilezi și să prelucrezi inspirația
respectivă.
Unii studenți preiau idei de proiect de la colegi***:

– furt de idei de proiect (un coleg se plimba cu aparatul foto în mână, iar la
final proiectul lui era un colaj al ideilor noastre, chiar ca atare, ca idei grafice
/ în albumul de poze pe Internet al unei colege mai mici, la "work", am dat
peste o planșă desenată de mână care e izbitor de asemănătoare cu o planșă
de-a mea din anii anteriori, o perspectivă stradală în care am inserat
elemente aparte, de "semnătură", care apar identic și la ea; poate a găsit
desenul pe o planșă predată de mine, aruncată undeva pe culoarele
facultății; nu mă deranjează că s-a inspirat, ci faptul că se mândrește public
cu o lucrare la care eu am muncit foarte mult / am propus un grup de clădiri
cu forme specifice, iar la următoarele corecturi le-am observat și la alți colegi
/ la ultima corectură înainte de predare, am adus poze cu macheta; la
predare, o echipă de alți doi colegi au predat unele elemente din machetă
exact la fel / la proiectare, este deranjant când coechipierii își schimbă ideea
după o lună și ceva de proiectare, după a "noastră" care e mai "specială"; nu
cred că e chiar plagiat, dar e deranjant / am făcut o piesă de mobilier exterior
într-o tabără de creație de vară, am postat fotografia pe Facebook, iar după
o jumătate de an o colega a postat o planșă de proiect în care a copiat
162
mobilierul nostru cu asemănare de 99%, fără să ne ceara voie să folosească
aceeași idee);
– inspirație de la colegi (o echipă de studenți s-a "inspirat" din proiectul meu
și al colegului meu, iar la final nu au existat diferențe de notă / imaginile sunt
de o asemănare izbitoare; colegi în grupe diferite avem proiecte
asemănătoare);
– un student e acuzat pe nedrept că a copiat un concept, pentru că se
aseamănă, și i se cere să schimbe, deși nu e vinovat.
Profesorii consideră că ideile studenților aparțin atelierului*:

– profesorii preiau idei de la unii studenți și le dau la alții (s-a întâmplat ca
înșiși profesorii să preia o idee de la proiectul nostru la o corectură și apoi s-
o folosească în sfaturi date altor studenți / profesorul vede un lucru la mine
în proiect și îl sugerează și altora pentru că se potrivește și la alte proiecte /
profesorii văd un proiect bun și îi îndrumă și pe ceilalți la fel, proiectele
rezultate la predare fiind foarte asemănătoare).
Profesorii se contrazic*:
– sunt situații în care studentul pică în mijlocul divergențelor dintre profesori
în timpul corecturilor la proiecte.
Abuz de autoritate în relația didactică *:

– unii profesori își impun ideile la proiect (profesorul ne-a spus că dacă ne
încăpățânăm să nu facem exact ideile pe care ni le-a sugerat vom lua notă
mică).
Profit material*:
– culegeri de proiecte studențești care apoi sunt oferite spre vânzare
studenților.
Etica e subiectivă*:
– cuvântul ne-etic desemnează ceva subiectiv; mulți iau orice supărare la
adresa lor ca ceva ne-etic, ofensator; dar asta poate fi doar o iluzie; sunt
foarte multe cazuri de acest gen.
Fapte "auzite" de la alții *:

– eu personal nu am întâlnit, dar circulă zvonuri, colegi care spun despre alți
colegi că preiau perspective, randări, părți de proiecte de pe Internet.
163
• concluzii
Citind toate aceste răspunsuri puse la un loc, imaginea școlii noastre poate apărea
șifonată rău. Să nu exagerăm. Reamintesc că e vorba de un sondaj care a cerut
anume să fie menționate fapte ne-etice și de aceea răspunsurile își aduc aportul la
partea negativă a imaginii lucrurilor. Dacă aș fi formulat întrebarea mai neutru (cum
vedeți situația de ansamblu a școlii în privința eticii) sau echilibrat (menționați fapte
etice și fapte ne-etice deopotrivă), poate că răspunsurile adunate ar fi alcătuit o
imagine mai bună a comportamentelor în școala noastră. Și, cum s-a văzut, au
existat în aceste condiții și câteva răspunsuri cu observații pozitive.
Uneori transpare și un negativism venit din exterior, din perspectiva generală

negativă asupra instituțiilor de învățământ din țara noastră. În percepția publică,
mai ales de când cu scandalurile de plagiat apărute în media, mediul universitar
apare ca fiind foarte corupt. Un student de-al nostru și-a formulat răspunsul chiar
în acest spirit: "în cadrul universitar, a fi neetic a devenit ceva atât de comun încât
nici nu mai 'bate la ochi'. E ca și cum ar fi general acceptat, fără să fie în mod explicit
general acceptat". Deși e interesantă observarea distincției între explicit și general
acceptat, astfel de percepții negative generalizatoare sunt la fel de toxice ca și
faptele ne-etice general acceptate.
E adevărat că e foarte important ca în locul în care se formează tinerii aerul să fie

absolut curat. Aerul viciat e mai nociv în învățământ decât oriunde altundeva. De
aceea, trebuie să manifestăm exigență maximă în privința comportamentelor etice
în universitate. Dar e la fel de important să ne aducem aminte că etica se referă în
primul rând la comportamentul bun și corect. Trebuie să ne focalizăm pe el pas cu
pas, nu să-i negăm din start existența și, implicit, eficacitatea. Trebuie să facem
distincția dintre corect și incorect, faptă cu faptă, situație cu situație, și să ne
asumăm fiecare responsabilitatea pentru ce alegem să facem. În realitate, masa
critică a persoanelor înclină puternic de partea binelui, chiar dacă faptele celor care
fac rău au impact de vizibilitate mai mare și strică percepția de ansamblu. Ar fi o
mare eroare să considerăm comportamentele corupte ca învingătoare; nu sunt.
Cea mai importantă concluzie a răspunsurilor studenților este, cred, faptul că

suntem transparenți – persoanele și sistemul deopotrivă. Totul se vede. Nu ar strica
pentru profesori să înțeleagă că percepția studenților nu iartă nimic și înregistrează
tot. Studenții observă atunci când unii profesori nu își fac datoria didactică, sau și-
o fac mai prost decât ar trebui, când le fură din timp și din muncă fără să le respecte
și să le recunoască ajutorul la adevărata lui valoare, când fac abuz de autoritate și
nu tratează studenții just și echitabil.
164
Studenții sunt pe de altă parte hipersensibili, uneori, la felul în care li se recunosc
meritele și se consideră creatori cu "drept de autor" (în sensul cel mai formalizat cu
putință). Parcă au uitat că situația lor e deocamdată aceea de ucenici, că încercările
lor sunt încă sprijinite de multe alte persoane, direct și indirect, profesori și colegi.
Prin simplul fapt că exercițiile de atelier răspund unei teme alcătuite într-un mod
special de profesori, "creația" lor este deja pusă pe șine de altcineva. Apoi prin
simplul fapt că stau alături de alți colegi, care lucrează pe aceeași temă – o privire
peste umăr și o idee la ureche, apoi încă alte nenumărate inspirații, nici nu mai știi
de unde vin ideile și imaginile – proiectele datorează mult atmosferei de atelier. În
fine, prin nu așa de simplul fapt că profesorii discută cu ei pas cu pas, rezultă un
proiect sprijinit pe altcineva și raportat la altcineva. Chiar dacă studenții sunt autori
principali, proiectele lor sunt în proporție considerabilă rezultatul atelierului.
Sigur că poate fi frustrant să ai o idee pe care nu o știi materializa așa de bine și să

vezi că un coleg o preia de la tine, o desenează mai atrăgător și în final ia o notă mai
bună, culmea, pe ideea ta. Înainte de a te grăbi să vezi în asta lipsa de etică a
atelierului, gândește-te mai bine ce poți învăța din pățanie. În primul rând ceva ce
știm deja de la Benedetto Croce – că ideile de tip artistic sunt unul și același lucru
cu materializarea lor. E o iluzie să crezi că ai o idee arhitecturală bună dacă n-ai
materializat-o bine în forme și materiale. Dacă altul a luat de la tine o idee abstractă
și a materializat-o bine în concret, din păcate pentru tine, chiar a devenit ideea lui.
În al doilea rând, "fură" și tu de la el modul în care a materializat ideea "furată" de
la tine. Uită-te bine ce și cum a făcut el și învață de la el. Acesta e rolul atelierului,
să vă pună împreună, să dați toți ceva tuturor ca să învățați unii de la alții. Să îți
ascunzi ideile sub mânecă și să ceri naiv drept de autor pe ele nu e numai urât, dar
de-a dreptul contraproductiv pentru învățatul proiectării. Scopul tău e să înveți, nu
să strângi brevete de invenție iluzorii.
Și alte realități ale atelierului de arhitectură sunt discutabile. Faptul că profesorii își
impun uneori ideile nu are nimic de a face cu lipsa de etică. Profesorul vrea totuși
să ajute studentul, așa cum crede el sincer că e mai bine. E adevărat că poate că
efectul unui astfel de ajutor nu e cel mai bun, pentru că scopul e ca studentul să
învețe cât mai mult, iar din urmărirea unei idei proprii, de la început până în pânzele
albe, și chiar până la un eventual proiect eșuat, dar eșuat pe idee proprie, se învață
mult mai mult decât pe o idee impusă de profesor pe care studentul n-o "vede"
nicicum. Dar asta nu e o deficiență de etică, ci mai degrabă de pedagogie.
Faptul că profesorii se contrazic este de asemenea ceva ce poate fi eventual o

problemă de pedagogie, dar poate și să nu fie o problemă deloc. E adevărat că e
mai bine să li se dea studenților niște informații clare, mai ales în anii mici, iar
profesorii ar trebui pentru asta să se pună de acord în prealabil despre un răspuns
comun în chestiunile discutabile ale proiectului. Dar pe de altă parte, mai ales în
165
anii mari, când studenții devin mai maturi și nu cad în derută chiar așa de ușor
precum cei inocenți din anul I, au prilejul tocmai așa să învețe un lucru important:
că în anumite privințe pot exista mai multe puncte de vedere. Că, până la urmă,
studentul trebuie să învețe să-și formuleze propriul punct de vedere, ascultând și
judecând cu argumente proprii chiar puncte de vedere opuse. Când profesorii se
contrazic, studentul inteligent învață și din asta ceva important; înțelege
necesitatea de a gândi cu propriul lui cap. Așa învață chiar mai mult decât atunci
când i se servește la unison dinspre profesori o soluție certă și nechestionată.
O observație privea profitul material pe care l-ar obține profesorii din publicarea
materialelor didactice. Ar fi bine să fie lămurită și chestiunea asta: prețul de vânzare
al culegerilor de proiecte sau al cursurilor editate în școală, de exemplu al volumului
de față, acoperă numai costurile de multiplicare și cele ale editurii universității.
Profesorii câștigă bani de pe urma publicării materialelor didactice?... Poate pe altă
planetă. Dar e adevărat că publicarea de materiale didactice face parte din fișa
noastră de post, deci este parte din îndatoririle didactice și de cercetare pentru
care, da, suntem plătiți prin salariu. Toți profesorii trebuie să facă un anumit număr
de "puncte" din publicații, iar aceste puncte îi condiționează promovarea. Pentru
volumul de față, de exemplu, eu voi primi un punct (categoria B). Să editezi volume
de lucrări studențești, cu aport minim din partea profesorului, este cel mai simplu
mod de a face puncte. Dar nu este ne-etic să alcătuiești materiale didactice din
lucrări făcute de studenți – dacă le dai precis numele – și, în orice caz, cale de
îmbogățire sigur nu e.
În fine, într-adevăr, etica poate fi privită și în latura sa subiectivă. Poate tocmai de

aceea trebuie să fim circumspecți cu afirmațiile "auzite de la alții", afirmații care
pot face rău și atinge imaginea unor persoane nevinovate. Bârfa e o sursă foarte
îndoielnică de informare. Acuzațiile etice sunt în principiu grave și trebuie făcute cu
responsabilitate. Iar responsabilitatea morală, cum scriam și într-un capitol
anterior, este individuală – a fiecăruia dintre noi.
166
11.
Coduri deontologice
În capitolul 2 am văzut că de-a lungul timpului s-au manifestat două moduri diferite
de a înțelege etica: ca etică a virtuții și ca etică deontologică. Prima este înțeleasă
ca o cultivare a calităților morale a persoanelor, iar a doua ca formalizare a unor
reguli de conduită impersonale. În acest capitol vom discuta despre această a doua
categorie de imperative etice – norme acceptate în interiorul unei comunități și
formulate ca reguli explicite.
Înafară de normele etice cu caracter general (să nu plagiezi, să nu falsifici date etc.),
care sunt prevăzute în legislația despre care am vorbit în capitolele 3 și 4, mai există
și norme specifice, care caracterizează un tip particular de activitate (de exemplu
regulile de comportare corectă în relația cu clienții în practica de arhitectură).
Normele specifice sunt formalizate în coduri deontologice – o formă de auto-
reglementare a profesiunilor sau a instituțiilor. Aceste coduri țin de ceea ce se
numește etica profesională.
Cel mai vechi astfel de cod este cel al profesiunii de medic; încă din antichitate,
medicii se angajează să îl respecte prin "jurământul lui Hippocrate". Astăzi, codurile
deontologice s-au specializat foarte mult și sunt alcătuite și redactate de obicei de
organizațiile profesionale, corporații, companii, asociații sau alt gen de instituții.
167
Un cod deontologic cuprinde ansamblul normelor de conduită și al valorilor etice
ale profesiunii sau instituției respective. Există de exemplu formulat un cod
deontologic al exercitării profesiunii de arhitect în România și un cod deontologic
similar la nivel european. Există coduri deontologice ale instituțiilor universitare; de
exemplu Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca (UTCN) are un "Cod de etică și
deontologie universitară", inclus în Carta Universității.1
Codurile deontologice pot fi de trei feluri2 (sau combinații între ele):

• cod aspirațional: când codul exprimă valorile unei profesiuni, ale unei
instituții sau ale unei corporații, obiectivele sale cu caracter general și
angajamentele pe care profesiunea, instituția sau corporația și le ia față de
societate;
• cod consultativ: când codul enunță norme și repere cu scopul de a ghida
membrii organizației profesionale sau angajații firmei să ia decizii morale în
diverse situații concrete în exercitarea profesiunii sau în exercițiul
funcțiunii în cadrul firmei;
• cod disciplinar: când codul enunță norme de conduită și sancțiuni în cazul
nerespectării lor.
Codul de etică și deontologie universitară al UTCN, de exemplu, este "aspirațional",

pentru că enunță principiile și valorile promovate în universitate (dreptatea și
echitatea, meritul, profesionalismul, onestitatea intelectuală etc.); este și
"consultativ" în capitolul numit "explicativ", în care dezvoltă destul de în detaliu ce
trebuie să facă și ce nu trebuie să facă un membru al comunității universitare (de
exemplu să păstreze confidențialitatea privind viața membrilor comunității
academice – status marital, orientare sexuală, dizabilități ascunse etc., să nu
primească cadouri de la studenți ș.a.); dar nu este un cod "disciplinar", pentru că
nu precizează sancțiunile pentru diferitele încălcări ale eticii universitare, ci doar
face trimitere la legea învățământului pentru ele.
În cele ce urmează ne vom referi la codurile deontologice care privesc domeniul

arhitecturii, urmând apoi să vedem care sunt limitările codurilor de conduită în
general, în ceea ce privește etica în comunitățile profesionale și de cercetare.
1 Carta Universității Tehnice din Cluj-Napoca (UTCN), 24.04.2015,

https://www.utcluj.ro/media/page_document/245/Carta_UTCN_actualizata_24aprilie2015.pdf (Anexa 1)
2 după: Ibo van de Poel, Lambèr Royakkers, Ethics, Technology and Engineering. An Introduction, Wiley-Blackwell,
2011, e-book, p.46
168
• codul deontologic al OAR
Codul deontologic al profesiei de arhitect adoptat de OAR 3 – Ordinul Arhitecților din

România – stabilește "principiile fundamentale de onorabilitate" și "normele de
conduită profesională" în exercitarea practicii de arhitectură. Principiile
fundamentale enumerate (Art.3) cuprind, înafară de indicații generale privind
comportarea arhitectului ("va fi integru", "se va comporta onorabil", "va fi demn de
încrederea clientului", "se va comporta corect cu colegii", "va promova serviciile
sale cu onestitate", "va exercita dreptul de semnătură cu asumarea
responsabilității"), și indicații procedurale ("își va asuma misiuni doar în baza unui
contract scris", "va negocia cu clientul onorariul cuvenit") și specifice, cu caracter
etic ("va respecta dreptul de autor", "va respecta interesul public") sau care se
referă la aspectul moral al asumării calității profesionale ("va fi competent în cadrul
misiunilor asumate").
O obligație generală a arhitectului este aceea de a nu discredita profesiunea

indirect, prin discreditarea propriului său nume (Art.10), ceea ce s-ar putea
întâmpla dacă face afirmații hazardate sau chiar conștient false în raport cu
expertiza sa profesională (Art.8), sau dacă se implică din motive comerciale în
publicitate pentru terți, a căror calitate nu o cunoaște suficient (Art.11). După ce a
devenit membru al breslei, fiecare arhitect în parte reprezintă breasla și este
responsabil pentru imaginea ei.
O altă obligație generală este să promoveze principiile estetice ale limbajului

arhitectural întru care a fost educat și să nu cedeze presiunilor autorităților sau ale
altor persoane, alterând asfel calitatea acestui limbaj, în detrimentul interesului
clientului său și al interesului public (Art.12). Putem face observația că interesul
clientului e menționat primul iar interesul public vine după el, ceea ce trădează
faptul că profesiunea de arhitect este văzută în România, conform codului, în
primul rând ca o profesiune liberală și abia secundar ca una de responsabilitate
publică.
Într-adevăr, spre deosebire de Codul European sau de directivele UIA, în care

datoria față de interesul public este subliniată de la bun început (e printre primele
îndatoriri enunțate, înaintea celor față de client), în codul OAR interesul public este
tratat abia spre sfârșit. Normele de conduită în relația cu clientul apar în Capitolul
IV, iar cele "pentru protejarea interesului public" în Capitolul V.
3publicat în Monitorul Oficial nr. 342 / 21 mai 2012; v. "Codul Deontologic din 27 noiembrie 2011 al profesiei de
arhitect", Monitoruljuridic.ro, http://www.monitoruljuridic.ro/act/codul-deontologic-din-27-noiembrie-2011-al-
profesiei-de-arhitect-emitent-ordinul-arhitectilor-din-romania-publicat-138151.html (accesat 18 noiembrie 2016)
169
Codul mai interzice diferite forme ale conflictului de interese (Art.14-19). În
privința acestui subiect, aș face observația că limbajul devine mai vag. De exemplu:
"Arhitectul funcţionar public nu va folosi funcţia sa în scopul atragerii de comenzi
în interes personal, direct sau indirect, şi va aplica principiile legalităţii,
imparţialităţii şi obiectivităţii în procesul avizării şi aprobării documentaţiilor."
(Art.71)
Acest articol pare suficient de restrictiv, însă evitarea conflictului de interese –
precum în cazul funcționarului public care și practică profesional – ar fi putut fi
enunțată explict ca atare: funcționarului public să îi fie interzis să practice în formă
privată arhitectura.
Exercitarea simultană a funcției publice și a practicii private este în fapt un conflict

de interese. Articolul de mai sus cere ca arhitectul funcționar public să uite, în
momentul avizărilor în exercitarea publică și în prinderea de comenzi în exercitarea
privată, de conflictul de interese în care se află. Dar nu se cere nicăieri ca acest
conflict de interese să fie exclus din capul locului. Exprimarea "nu-și va folosi
funcția" este cam evazivă. Dacă funcționarul public nu-și "folosește funcția" (nici
măcar "indirect") pentru a atrage lucrări la propria firmă, dar acestea totuși vin, nu-
i așa, în mod natural, prin simpla notorietate a faptului că respectivul ocupă o
funcție publică, atunci nu e nicio problemă ca el să preia acele comenzi – din
perspectiva codului OAR.
Nu este nicăieri enunțat ca fiind un conflict de interese faptul că același arhitect

prestează și servicii de urbanism (elaborând PUG-uri sau PUZ-uri, deci proiecte în
interes public) și proiecte de arhitectură în interes privat, pentru aceleași localități
și zone urbane. Pot apărea astfel situații în care locurile de intervenție ale
proiectelor se suprapun, iar arhitectul-urbanist face discret rabat de la interesul
public pentru a-și servi clientul privat.
Competența este și ea un subiect de etică. Responsabilității arhitectului pentru

propria competență i acordă o atenție destul de detaliată în cod (Secțiunea a II-a,
Art.20-26). Arhitectul trebuie în primul rând să își mențină un orizont de cunoaștere
teoretică și practică avansată și la zi în domeniul său. El trebuie să se angajeze
numai la acele servicii pe care este capabil să le realizeze la un nivel de calitate cel
puțin decent și să se abțină de la angajamente, sau să colaboreze cu alte persoane
competente, atunci când anumite proiecte îl depășesc pe el personal.
Tema abținerii de la preluarea unei comenzi este în sine o temă foarte importantă
și critică din punct de vedere etic, care ar fi putut fi mai mult explicitată în cod.
Competența limitată nu este singura situație în care arhitectul ar trebui să se abțină
de la a face proiecte. Arhitectul, care își câștigă existența în funcție de abilitatea de
a obține comenzi, este uneori tentat să preia lucrări promovate împotriva
170
interesului public. Astfel de lucrări ar trebui din principiu refuzate la unison de tot
corpul profesional și asta nu se întâmplă decât foarte rar.
În ceea ce privește dreptul de autor, în codul OAR subiectul este clar formulat
(Art.13). Arhitectul trebuie să menționeze exact pe proiecte în ce calitate le-a
întocmit, să nu practice atribuiri de complezență sau semnături de complezență și
să nu "uzurpe" dreptul de autor. "Plagiatul" este un termen care apare explicit (dar
nu explicat) și actul este, evident, "interzis". Se mai adaugă imediat precizarea că:
"Arhitectul are aceleași obligații și interdicții și în cazul unei lucrări teoretice/ de
cercetare".
Faptul că termenul "plagiat" apare o singură dată, în acest context în care se

menționează cercetarea teoretică, lasă totuși chestiunea a ceea ce înseamnă el în
arhitectură destul de neclară. Codul pare a fi puțin încurcat de diferența dintre
dreptul de autor și plagiat, adică dintre relevanța patrimonială și relevanța morală
a proprietății intelectuale. Dacă chestiunea patrimonială a dreptului de autor în
arhitectură e destul de clar lămurită în cod, cea a încălcării morale a dreptului de
autor prin plagiat e mai puțin clară, părând rezervată doar situațiilor în care
arhitectul scrie texte. De altfel, după cum am arătat și în capitolele 8 și 9, chestiunea
plagiatului propriu-zis în arhitectură chiar este foarte greu de conturat.
Felul în care "Arhitectul va respecta dreptul de autor" este detaliat în Secțiunea a

6-a. Termenul "plagiat" nu mai apare aici, deși acesta ar fi fost locul în care ar fi
putut fi explicat în mod specific pentru practica proiectării (de altfel termenul nu
mai apare nicăieri altundeva în cod):
"Arhitectul nu îşi va însuşi proprietatea intelectuală şi nici nu va încerca să obţină
avantaje nemeritate din munca altui arhitect sau colaborator. În acest sens, el va
preciza în mod explicit aportul fiecărui arhitect la îndeplinirea misiunii
profesionale." (Art.48)
Chestiunea dreptului de autor mai apare și în capitolul dedicat raportului cu colegii

(Cap.VI). De exemplu, dacă un autor continuă pentru un client un proiect început
de alt arhitect, arhitectul al doilea trebuie să aibă grijă să respecte dreptul de autor
al primului (Art.81). În fine, chiar ultimul articol de conținut (Art.99) mai
consfințește o dată dreptul de autor prin faptul că arhitectul are dreptul să dețină,
pentru portofoliul personal, cópii ale proiectelor la care a lucrat, în condițiile legii și
codului.
Anumite aspecte ale responsabilității arhitectului privind diverse proceduri sunt

foarte detaliate: întocmirea și respectarea contractelor (Secțiunea a 3-a, Art.27-34),
folosirea dreptului de semnătură (Secțiunea a 4-a, Art.35-41), calculul onorariilor
(Secțiunea a 5-a, Art.42-46).
171
Codul deontologic al OAR este un cod "aspirațional" și "consultativ", care enunță
valori și ghidează practici. Este și un cod "disciplinar", care precizează sancțiuni.
Ordinul are comisii de disciplină care sunt responsabile cu sancționarea încălcărilor
normelor de conduită profesională. De exemplu, un arhitect care promite clienților
că le aranjează și obținerea avizelor proiectelor la Primărie va fi judecat de comisia
disciplinară și va primi o sancțiune. El a încălcat codul prin faptul că a mințit clienții,
pentru că în realitate nu ține de rolul arhitecților proiectanți să-și și avizeze
proiectele. Problema nu e însă numai incorectitudinea față de client, ci și alterarea
mediului profesional: aranjamentele de acest gen caracterizează un mediu
profesional corupt. Încălcarea codului deontologic atrage sancțiuni care pot merge
chiar până la luarea dreptului de semnătură – ceea ce poate fi echivalat cu o
"condamnare la moarte", din punct de vedere profesional.
• codul deontologic al ACE
Consiliul Arhitecților din Europa – ACE (Architects' Council of Europe / Conseil des
Architectes d'Europe) are și el un cod deontologic pentru arhitecți. Acesta
reglementează mai ales relația cu clientul, iar arhitectul este denumit (cam ne-
flatant) "prestator de servicii arhitecturale".4 Această denumire a arhitectului ne
semnalează deja că acest cod se referă la acea latură a profesiunii care NU este
cercetare – cercetarea fiind tocmai ceea ce este în plus față de furnizarea de servicii
arhitecturale. Totuși, și acești "prestatori" operează cu un tip de cunoaștere:
"Prestatorii de servicii arhitecturale trebuie să aducă societății o
cunoaștere specială și unică, abilități profesionale și aptitudini esențiale
pentru dezvoltarea mediului construit".5
Este chiar enunțat printre primele obligații ale arhitecților că ei trebuie să se asigure
că "mențin și dezvoltă cunoașterea și îndemânarea profesională în toate domeniile
relevante pentru practică".6 Din aceasta reiese că și de la "prestatorul de servicii
arhitecturale" se așteaptă să dezvolte "cunoașterea profesională" prin practică.
Calitățile pe care trebuie să le aibă acest arhitect care prestează servicii de

proiectare sunt valori generale, tipice pentru un cod care e mai ales "aspirațional":
4 "provider of architectural services / prestateurs des services d'architecture"; Architects' Council of Europe,
"European Deontological Code for Providers of Architectural Service", adoptat de Adunarea Generală a ACE în
noiembrie 2005, revizuit în aprilie 2009 și septembrie 2009,
http://www.kab.bg/documents/ace/Code_Final_EN_September_2009.pdf (accesat 18 noiembrie 2016)
5 "Providers of architectural services must bring to society special and unique knowledge, professional skills, and
aptitudes essential to the development of the built environment..."; ibid., p.1

6 "All providers of architectural services shall ensure that they continually maintain and develop their professional
knowledge and skill in all areas relevant to their practices"; ibid., p.2
172
"independență, imparțialitate, secret profesional, integritate, competență și
profesionalism, calitatea proiectului cea mai înaltă posibil."7
După principiile generale, "obligațiile în interesul public" ocupă locul cel mai
important, înaintea "obligațiilor față de client" și a "obligațiilor în interesul
profesiunii". În interesul public, arhitectul va respecta "atât litera cât și spiritul
legilor" care guvernează activitățile profesionale. Ei trebuie să țină cont de impactul
social și de mediu al intervențiilor lor, să îmbunătățească nu numai calitatea
mediului construit în sine, ci și a vieții în el.8
Termenul de plagiat nu apare ca atare în acest cod, dar un articol stipulează că:
"Niciun prestator de servicii arhitecturale nu-și va însuși proprietatea intelectuală
și nu va trage foloase nemeritate de pe urma ideilor altui prestator de servicii
arhitecturale fără acordul expres al prestatorului care deține dreptul asupra acelei
proprietăți [intelectuale] sau acelei idei."9
E o formulare destul de vagă. Însă este clar că un astfel de cod la nivel european are
mai mult rostul de a ghida codurile naționale, sub care funcționează de fapt
profesiunea în fiecare țară și care o reglementează mai în detaliu. Codul european
sau codul UIA sunt un fel de meta-coduri, am putea spune așa, și de aceea ele
rămân mai mult în principiile generale ale conduitei arhitecților.
• acordul UIA asupra standardului profesiunii
Uniunea Internațională a Arhitecților a adoptat în 2014 Acordul UIA asupra

standardelor internaționale de profesionalism recomandate în practica
arhitecturală.10 Interesul comun este prioritatea majoră a UIA. Prima frază a
documentului este formulată fără dubiu:
7 "Providers of architectural services must be obligated to the highest standards of independence, impartiality,
professional secrecy, integrity, competence and professionalism, and to the highest possible quality of their
design, technical and service output"; ibid., p.1
8 "All providers of architectural services shall ensure that they continually maintain and develop their professional
knowledge and skill in all areas relevant to their practices"; ibid., p.4
9 "No provider of architectural services shall either appropriate the intellectual property, or unduly take
advantage of, the ideas of another provider of architectural services without the express authority from the
provider that has the right to that property or idea."; ibid., p.8
10 Prima variantă a acestui acord a fost adoptată de Adunarea Generală a UIA în 1999. Intenția acordului este de
a stabili niște linii generale care să ghideze standardele practicilor naționale, nu să impună cu necesitate aceste
standarde; "UIA Accord on Recommended International Standards of Professionalism in Architectural Practice",
International Union of Architects, XXVI General Assembly, Durban, South Africa, August 2014,
www.uia.archi/sites/default/files/AIAS075164.pdf (accesat 18 noiembrie 2016)
173
"Ca profesioniști, arhitecții au datoria principală de a se îngriji de comunitățile pe
care le servesc. Această datorie are prioritate față de interesul lor personal și
interesele clienților lor." 11
Interesul public primează în modul în care sunt formulate regulile de etică

profesională, interesul de ansamblu al profesiunii fiind ultimul pe listă iar interesele
personale ale clientului sau ale arhitectului însuși nefiind menționate deloc:
"Regulile de etică și comportament au ca obiectiv principal protejarea publicului,
grija față de cei mai puțin puternici și bunăstarea socială generală, precum și
promovarea intereselor profesiunii arhitecturii." 12
UIA a adoptat și un Cod internațional de etică în serviciile de consultanță13 (care

include serviciile profesionale de arhitectură). Acesta se referă în mare parte la
arhitecții care practică în alte țări decât cele de origine. Codul impune respectul
valorilor și culturii țării în care se desfășoară practica, precum și, mai concret,
respectarea Codului deontologic al profesiunii din țara respectivă. "Nu se va încerca
impunerea soluțiilor unei societăți asupra altor societăți".14
• limitări ale codurilor deontologice
A avea un cod deontologic este astăzi obligatoriu, sau considerat de la sine înțeles,
pentru profesiuni și instituții. Tocmai în această obligativitate apare un risc – riscul
lucrurilor care se fac numai pentru că trebuie să se facă – și anume să rămână literă
moartă. Codurile de conduită pot fi și doar coduri "de vitrină",15 dacă sunt folosite
de profesiuni sau instituții doar pentru imaginea lor exterioară, fără să aibă de fapt
efect asupra modului în care se comportă membrii acelei profesiuni sau instituții în
realitate. Administrații locale corupte sau firme lacome de profit pot afișa reguli de
funcționare pe care însă le încalcă atunci când le convine. Aceasta este prima
limitare a unui cod de conduită: el nu are rost decât în măsura în care cel puțin o
masă critică din comunitatea pe care o reglementează îi acceptă rostul și consimte
să îl respecte și să îl apere.
11 "As professionals, architects have a primary duty of care to the communities they serve. This duty prevails over
their personal interest and the interests of their clients." ibid., p.2
12 "Rules of ethics and conduct have as their primary object the protection of the public, caring for the less
powerful and the general social welfare, as well as the advancement of the interests of the profession of
architecture." ibid., p.13
13 "International Code of Ethics on Consulting Services", International Union of Architects,
http://www.uia.archi/sites/default/files/codeDeontoUIAANG-2.pdf (accesat 19 noiembrie 2016)

14 "There shall be no attempt to impose solutions of one society on other societies." ibid.
174
De exemplu, dacă vinderea semnăturii și a ștampilei – "semnătura de complezență"
– este practicată pe scară largă, deși este interzisă explicit în cod, această interdicție
nu are nicio valoare. Și în domeniul restaurării, de exemplu, persoane care dețin
certificate de restaurator girează proiecte pe care nu le-au făcut ei sau ele și la care
proiectantul real, lipsit de competență, n-ar fi avut în mod normal (și normat) acces.
Codul deontologic al profesiunii de arhitect ar avea eficiență dacă sancțiunile
disciplinare prevăzute acolo ar fi aplicate tuturor care practică semnătura de
complezență, sistematic și fără excepție.
Alte limitări ale aplicării codurilor etice stau în formularea vagă, care poate fi
interpretată în mai multe moduri, sau chiar contradictorie, a textelor de cod. Unele
formulări pot conduce chiar la interpretări ne-etice din partea celor care aplică
codul. Ce înseamnă, de exemplu, "loialitatea față de instituție", care este
menționată în mai toate codurile instituțiilor? Este ea necondiționată, sau poate fi
și critică?16 Cum se poate măsura și judeca ea? Ce înseamnă "păstrarea
confidențialității" în problemele care țin de viața membrilor comunității academice
– "să nu dea informații privind astfel de aspecte decât cu autorizația rectoratului și
numai când există motive îndreptățite", așa cum scrie de exemplu în Codul
deontologic din Carta UTCN?17 Înseamnă desigur că, dacă descoperi, să zicem, un
plagiat, el trebuie mai întâi discutat în interiorul instituției, în Comisia de Etică și
făcut cunoscut conducerii instituției care decide sancțiunea. Dar înseamnă oare și
că nu trebuie recunoscute public în nicio situație? Ce este mai mult în interesul
instituției – să păstreze confidențiale încălcările etice care se mai întâmplă în
interiorul ei, sau să facă public faptul că da, ele există, dar sunt pedepsite exemplar?
Codurile deontologice ar trebui să accentueze și importanța transparenței, nu

numai a confidențialității. Este o datorie morală ca angajat loial să aperi bunul
renume al instituției și este foarte normal ca rufele să fie spălate în familie – dacă
se spală bine. Confidențialitatea și secretul instituțional sunt în multe cazuri
necesare și ele se constituie ca o limită impusă transparenței. Dar transparența e
cea care garantează curățenia etică. Au existat și cazuri de persoane –
whistleblowers – care au dezvăluit public problemele din interiorul unei instituții și
care au fost apoi privite ca niște trădători; judecate prin prisma confidențialității,
și-au văzut carierele academice afectate,18 deși tot ce au urmărit era în fond binele
comunității din instituția lor.
16 ibid., p.58
17 Carta Universității Tehnice...
18 John Morgan, "Life after whistleblowing", Times Higher Education, 31 July 2014,
http://www.timeshighereducation.co.uk/features/life-after-whistleblowing/2014776.article (accesat 2 august

2014)
175
E adevărat că universitățile sunt judecate și după numărul de scandaluri de plagiat
făcute publice; o universitate de numele căreia se leagă mai multe cazuri de plagiat
își vede renumele afectat. Dar se consideră, greșit, în opinia mea, că e în
detrimentul instituției să fie expuse plagiatele, chiar și atunci când ele sunt așa cum
trebuie să fie, adică ferm pedepsite. Se consideră că afectezi reputația instituției
dacă expui realitatea așa cum e ea, chiar și când mecanismele etice ale instituției
au funcționat corect. Uneori pot exista și situații cu adevărat problematice – de
exemplu dacă, să zicem, plagiatul a fost identificat într-un proiect de cercetare ai
căror bani au fost deja încasați de cercetător și de universitate; în acest caz
recunoașterea pe față a plagiatului nu implică doar pedepsirea vinovatului, ci chiar
declanșarea unor procese de returnări de fonduri substanțiale, care afectează și
alte persoane decât pe cele vinovate. În astfel de cazuri, cred, ar trebui reamintit
dictonul moral fiat iustitia, et pereat mundus.19
Limitările codurilor deontologice sunt subliniate și de cei care cred în teoria virtuții
etice. Din punctul lor de vedere, este mai eficient să cultivi excelențele de caracter
în oameni decât să te bazezi pe principii depersonalizate ca ghid moral, atunci când
vrei să ai un mediu curat. Asta pentru că oricum oamenii trebuie să ia decizii, iar
deciziile lor nu se pot baza întotdeauna pe raționamente depersonalizate.20 Regulile
scrise din coduri nu se aplică de fapt simplu și automat. "Niciun cod de etică nu
poate opera fără să fie interpretat de individ prin propriul sistem de valori", spune
profesorul Macfarlane,21 unul din adepții declarați ai teoriei virtuții. Decât să
cultivăm mereu o atitudine negativă, scriind reguli pentru ce să nu facem, spune el,
mai bine să cultivăm virtuți educând oamenii, care vor ști ei ce e bine să fie făcut.
Cel mai probabil este totuși că avem nevoie de amândouă – și de virtutea

personală, și de regula impersonală. Este bine să credem în esența bună a omului
și să o cultivăm, să avem încredere că oamenii sunt înclinați în principiu să facă bine.
O comunitate care își cultivă această încredere funcționează mai bine și mai frumos.
Dar avem nevoie și de reguli, inclusiv scrise în formă de coduri explicite de
comportament. Ele ne ajută să ne conștientizăm limitele și să conviețuim chiar și la
limită, în situații pe care instinctele noastre bune poate că nu ni le pot clarifica
suficient.
19 "Fie dreptate chiar de piere lumea", Gh. Alexandrescu, Latine Dicta, Ed. Albatros, București, 1992, p.76
20 Bruce Macfarlane, Researching with Integrity. The Ethics of Academic Enquiry, Routledge, London/New York,
2009, p.34
21 "No code of ethics can operate without being interpreted by the individual through their own value system";
ibid., p.32
176
12.
Etică în arhitectură
Arhitectura este legată de etică nu doar prin faptul că este produsul unei profesiuni
reglementate deontologic, ci și în calitatea sa de a fi reprezentativă pentru oamenii,
locul și momentul ei. Arhitectura întrupează valori care alcătuiesc profilul moral al
unei epoci și al unei societăți. În capitolul de față ne vom referi la relația arhitecturii
cu etica în acest sens mai larg.
• arhitectura materializează valorile societății
Preocuparea morală e uneori poate greu de recunoscut în arhitectură, dar asta se

datorează tocmai faptului că ea este intrinsecă practicii arhitecturii, nu doar o
anexă exterioară, adăugată unei activități care altfel n-ar fi decât formalistă și
tehnică – scria Alberto Pérez-Gómez. Grija pentru binele comun a fost întotdeauna
o componentă de bază a arhitecturii, observa el.1
Faptul că arhitectura materializează valorile unei societăți la un moment dat apare

destul de evident dacă o privim din perspectiva unui timp mai îndelungat. Vedem
că momente istorice și societăți diferite au produs arhitectură diferită. Putem de
1Alberto Pérez-Gómez, "Introduction", în: Louise Pelletier, Alberto Pérez-Gómez (ed.), Architecture, Ethics and
Technology, McGill-Queen's University Press, Montréal, 1994, p.3
177
exemplu vorbi de apariția eticii transparenței la arhitecții moderniști în strânsă
legătură cu răsturnarea de valori care a urmat Primului Război Mondial în
societățile europene. Pentru arhitecții avangardelor moderniste de la începutul
secolului al XX-lea, "transparența" arhitecturii a devenit o chestiune de morală și a
avut un sens mai larg – nu doar cel al construcției oneste, ci și cel al democratizării
produsului arhitectural. Arhitectura modernistă a reprezentat bine societățile în
care valoarea libertății individuale era o valoare importantă. Această arhitectură
deschisă, a unei societăți democratizate, a fost apoi înlocuită cu arhitectura opacă
și monumentală a modernismului anilor 1930, arhitectura dictaturilor care au
urmat. Opacitatea și monumentalitatea întrupau valori diferite de cele întrupate de
transparență. Arhitectura a reflectat așadar atunci schimbările din societățile
europene interbelice; acesta a fost rolul ei etic, să exprime în forme fizice tipul de
valori cultivate în societate.
În cartea sa Funcția etică a arhitecturii (1998), Karsten Harries, profesor de filosofia

arhitecturii la Yale School of Architecture, scria că există o "funcție etică a
arhitecturii" care ține de etos (din gr. ethos = ideal comun), ceea ce este altceva
decât "etica" în sens curent. Funcția etică a arhitecturii este "sarcina ei de a ne ajuta
să ne articulăm un ethos comun".2 Arhitectura reprezintă o comunitate, iar prin
funcția etică ea dă de fapt un "caracter" valorilor comunității.
"Arhitectura are o funcție etică în sensul că ne provoacă atenția spre cotidian,
ne cheamă către valorile care ne guvernează viața ca membri ai societății, ne
ghidează spre o viață mai bună, un pic mai aproape de ideal".3
Operele de arhitectură sunt de fapt "markeri simbolici".4 Este rolul arhitecturii să
răspundă nevoii fundamentale a omului de a trăi experiența societății și a naturii ca
pe o ordine încărcată de semnificație, deloc întâmplătoare, dincolo de funcția ei
strict utilitară.
Funcția etică a arhitecturii, mai scrie Harries, nu se referă numai la funcționalitatea

ei rațională, ci și la funcția de tip "mythopoeic" (din gr. mythopoiesis = facere de
mituri) – adică aceea de a construi ficțiuni, de a construi noi "mitologii". Chiar dacă
felul în care înțelegem realitatea astăzi face dificilă luarea în serios a miturilor,
"funcția mythopoieică a artei rămâne indispensabilă", scrie Harries. 5 Arhitectura
are deci o sarcină "etică", în acest înțeles de ficționare a ethosului comun, tocmai
pentru că funcționează și ca o artă ce produce semnificație în interiorul unei
comunități. În acest sens, etica se leagă de estetică.
2 Karsten Harries, The Ethical Function of Architecture, MIT Press, Cambridge Mass., 1998 (Third printing 2000), p.4
3 "Architecture has an ethical function in that it calls us out of the everyday, recalls us to the values presiding over
our lives as members of society; it beckons us toward a better life, a bit closer to the ideal." ibid., p.291
4 ibid., p.140
5 ibid., p.282
178
• etică vs. estetică
Etica a fost însă uneori opusă esteticii în arhitectură. Această opoziție exclusivă –
ori etică, ori estetică – a pornit de la presupoziția că o prea mare preocupare pentru
artă și pentru frumos l-ar face pe arhitect să piardă din vedere preocuparea pentru
bine.
Ethic or Aesthetic? (Etică sau estetică?) a fost, de exemplu, subtitlul pe care Reyner
Banham l-a dat cărții sale The New Brutalism din 1966,6 lăsând să se înțeleagă că
aceste două calități s-ar exclude reciproc. Pentru Banham, problema principală a
modernismului brutalist era că trăda etica modernismului timpuriu printr-o
abordare esențialmente estetică. Brutaliștii pretindeau că duc la extrem
onestitatea constructivă, dar nu făceau altceva decât să îi exagereze construcției
imaginea spectaculoasă.
Într-o cercetare asupra arhitecturii britanice în perioada Brutalismului,7 Steve

Parnell, profesor la Universitatea din Newcastle, pornește de la această observație
a lui Banham și se folosește de dilema etică vs. estetică pentru a argumenta că ceea
ce a urmat a fost și mai rău, că opoziția "etică vs. estetică" a degenerat în opoziția
etică vs. consumerism. Parnell arată că, într-adevăr, sfârșitul anilor 1960 și începutul
anilor 1970 a fost un moment în care tendința estetică a consumerismului a
devenit mai importantă decât etica – înțeleasă atunci, și în special de Banham, mai
ales ca etică a ecologiei.8 Deși făceau caz de etică, brutaliștii n-au reușit să
depășească cadrul estetic, ci doar au definit încă un stil – după cum concluzionase
Banham.9 Etica lor însemna "onestitatea materialelor și a structurii – să arăți din ce
e făcută clădirea și cum e construită, iar estetica era cea a "artei brute", o reacție la
"cubul alb" al arhitecturii funcționaliste moderne interbelice, scrie Parnell.10
Dacă totuși brutaliștii se mai preocupau de etică măcar ca onestitate a stilului,

Archigram, grupul care i-a înlocuit pe scena avangardei, a fost în schimb total
indiferent la etică. Banham observase și el cândva că aceștia erau "in the image
business" ("în afacerea [comercializării] de imagini"). Arhitecții Archigram au
produs unele dintre cele mai convingătoare imagini ale timpului respectiv,
transformând arhitectura într-un produs al consumului comercial. "În timp ce
6 Reyner Banham, The New Brutalism. Ethic or Aesthetic?, Karl Krämer Verlag, Stuttgart, 1966, disponibilă (scan)
pe https://monoskop.org/images/2/21/Banham_Reyner_The_New_Brutalism.pdf (accesat 4 martie 2018)
7 Steve Parnell, "Ethics vs. Aesthetics, Architectural Design 1965-1972", Field vol.4 nr.1/Jan.2011, pp.49-54;
subiectul articolului lui Parnell este revista Architectural Design și felul în care prezintă ea arhitectura britanică în
acei ani.
8 ibid., p.49
9 ibid., p.50
10 ibid., p.52
179
brutaliștii voiau să coboare arta la nivelul vieții, Archigram dorea să ridice viața la
nivelul artei" – scrie Parnell.11 Consumerismul inventat de grupul Archigram era o
nouă formă de arhitectură-ca-artă, de arhitectură estetizată.
Putem face observația că mutația estetică adusă de Archigram are ecouri până
astăzi. Nu numai cu estetica pur și simplu se confruntă etica în arhitectură, atunci
ca și acum, ci, mai precis, cu estetica mult mai eficientă a imaginilor de consum.
Rolul imaginii comerciale în anestezierea simțului nostru etic de astăzi este

subliniat și de Neil Leach în cartea lui The Anaesthetics of Architecture (Anestetica
Arhitecturii) din anul 1999.12 Leach remarcă preocuparea față de producerea și
consumul de imagini în cultura arhitecturală contemporană. Saturarea cu imagini
ne anesteziază simțul critic și ne deturnează atenția de la probleme mai adânci și
mai importante, sociale și politice, susține el. Estetica arhitecturii devine azi un fel
de anestezie an-etică – de unde și titlul cărții sale. Cartea lui Leach urma unei
perioade în mod special marcate de amplificarea valorilor comerciale în arhitectură
și a celor neoliberale în dezvoltarea urbană.
Un moment de vârf al percepției opoziției estetică-etică a fost Bienala de

Arhitectură de la Veneția din 2000, unde directorul ediției, Massimiliano Fuksas, a
propus tema Less Aesthetics More Ethics – "Mai puțină estetică, mai multă etică".
Pe pagina de titlu a catalogului Bienalei (doar acolo, nu și pe copertă și nu pe titlul
argumentației lui Fuksas) mai apare însă un cuvânt: Città (lăsat așa, în italiană). În
ciuda ezitării de a impune consecvent acest titlu complet – Città: Less Aesthetics
More Etics – primul cuvânt este totuși lămuritor pentru sensul sintagmei care îl
urmează. Căci funcția morală a arhitecturii reiese cel mai bine nu atât din felul în
care funcționează ea în sine, ci din felul în care trăiește în relație cu problemele
orașului de azi.
Fuksas pare să considere de la sine înțeles că tema etică este unul și același lucru
cu tema responsabilității arhitecților față de oraș. În argumentația temei bienalei,
el observa că astăzi avem nevoie de cu totul altceva decât de "succesul proiectelor
de arhitectură", altceva decât arhitectura "a cărei viață chinuită ne străduim s-o
prelungim zi după zi". Lucrul de care avem nevoie, scrie Fuksas, este să
conștientizăm că "arhitectura bună" nu mai e de ajuns, iar asta datorită
"transformărilor urbane incredibile" care au avut loc.13
11 ibid., p.54
12 Neil Leach, The Anaesthetics of Architecture, The MIT Press, Cambridge Mass./London, 1999
13 Massimiliano Fuksas, "Less Aesthetics More Ethics", în: Città: Less Aesthetics More Etics, 7th International
Architecture Exhibition, La Biennale di Venezia, Marsilio Editori, Venezia, 2000, vol.1. pp.11-12
180
Nici argumentația lui Fuksas, nici argumentațiile arhitecților invitați în expoziția
Bienalei nu se concentrează mai departe pe chestiunea etică de fapt, ci mai mult
pe noile transformări urbane petrecute la granița dintre milenii. Arhitecții expuși și-
au adaptat discursul pentru a-și explica ideile urbane, nu pentru a discuta explicit
despre vreo problemă etică în arhitectură și urbanism. Ceea ce, la drept vorbind,
nu e deloc nefiresc: poziția etică ar trebui să fie implicită în orice act arhitectural.
Ceva de la sine înțeles și general acceptat devine loc comun și deci nu mai are
nevoie de explicitare. (Deși tema Bienalei tocmai asta făcea – explicita nevoia de
etică.)
Bienala de la Veneția din 2000 a abordat totuși și pe față problema eticii în

arhitectură, în câteva expoziții din sectorul de reprezentări naționale. A fost de
remarcat în special expoziția din Pavilionul Franței, întitulată "În umbra eticii".
Abordarea eticii a fost aici chiar un atac explicit asupra abordării explicite a eticii.
"Funcția contemporană a eticii este să îngroape politicul", să "mascheze vidul
politicii", credeau arhitecții francezi, conduși de Jean Nouvel. Ei ironizau "etica
universală", care se auto-impune ca singură soluție la problemele contemporane.
"Fii rezonabil, implică-te în munca socială!" "Impulsul umanitar", "buna conștiință
umanitară" și "mila publică" sunt niște "arme fără limite". "Etica avea nevoie de un
dușman și iată-l: estetica" – scriau ei ironic. Altfel spus, arhitecții din pavilionul
Franței nu pledau deloc pentru "mai multă etică", așa cum sugerase tema Bienalei,
pentru că ea le părea deja destulă. Totuși, după părerea lor, replica la exagerarea
etică nu stă în "refugierea în estetică", ci în atacarea "condițiilor politice ale
chestiunii etice" și participarea la "parodierea discursurilor umanitare răsuflate".
Atât "iluziile angelice", cât și "cinismul deziluzionat" pot fi vindecate numai și numai
de "realitatea ca atare", conchideau ei.14 Această pledoarie a expoziției din
pavilionul Franței pentru realism a fost de fapt un atac direct asupra "corectitudinii
politice" a eticii, despre care vom discuta în subcapitolul următor, precum și asupra
opoziției etică-estetică în sine.
În ce o privește pe aceasta din urmă, să încheiem acest subcapitol cu (probabil prea

corect-politicul) Alberto Pérez-Gómez. Polarizarea "etică vs. estetică" este în sine
de evitat, scrie el. Ea a fost exacerbată de nihilismul confuz al culturii epocii noastre.
Azi considerăm adesea că etica este subiectivă și exterioară arhitecturii, și prin
urmare nerelevantă pentru ea. Dar relevanța culturală a arhitecturii – susține
Pérez-Gómez – stă tocmai în capacitatea artei arhitecturii de a întrupa chestiunile
etice.15 Etica și estetica sunt de fapt, și trebuie să rămână, strâns contopite.
14 Jean Nouvel, François Geindre, Henri-Pierre Jeudy, Hubert Tonka, "In The Shadow of Ethics", în: Città: Less
Aesthetics More Etics, 7th International Architecture Exhibition, La Biennale di Venezia, Marsilio Editori, Venezia,
2000, vol.2, pp.70-71
15 Pérez-Gómez, op.cit., p.4
181
• corectitudine politică sau nu
Atitudinea etică este una a conformității – a acceptării și respectării unor valori

comune. Problema eticii într-un domeniu considerat artistic este tocmai aceasta,
că domeniul ei e prea corect și comun, banal chiar, adică ceea ce detestă arhitecții-
artiști cu pretenții de creativitate. Pentru un spirit artistic provocator, amoralitatea
(sau poate chiar imoralitatea) este mai interesantă decât cumințenia și
conformitatea. "Binele nu e o categorie care să mă intereseze", 16 spunea
provocatorul și mereu interesantul arhitect de succes Rem Koolhaas. Și o spunea în
chiar același moment cu Bienala lui Fuksas, chiar dacă în alt context (cel al revistei
de cultură tehnologică Wired). Un lucru e cert: etica nu e cool.
Geniile creatoare nu se conformează cu ordinea morală existentă. Și chiar dacă

implicația opusă nu e adevărată – nu oricine se opune ordinii morale comune este
în consecință genial și creativ – pretenția de a respinge corectitudinea politică a
ajuns astăzi foarte apreciată de cei care vor să se afirme ca speciali. Mulți își fac un
titlu de glorie din a fi "incorecți politic". La drept vorbind, incorectitudinea politică
aproape că a devenit noua corectitudine politică: așa e cel mai sigur că ești comme
il faut azi, dacă ești politically incorrect.
Într-adevăr, corectitudinea politică poate fi acuzată de un mare păcat: de a institui

un fel de cenzură asupra libertății de exprimare și gândire. Ea face asta în numele
altei valori, considerate prioritare, și anume respectul față de cei aflați pe o poziție
dezavantajată în societate (minorități etnice, religioase și rasiale, LGBT, oameni
săraci etc.). Corectitudinea politică impune grija de a nu-i ofensa pe cei slabi sau
aflați pe poziții de inferioritate.
Apărută în universitățile americane ca un fel de cod tacit de conduită și exprimare,

corectitudinea politică a protejării celor oprimați a devenit în scurt timp ea însăși
opresivă. Este acum academic inacceptabil să folosești termeni posibil ofensatori
pentru minorități, chiar dacă ei apar în vorbirea curentă din realitate – ceea ce
poate fi până la un punct de înțeles, deși este totuși în definitiv o cenzură. Cenzura
de limbaj a fost însă dusă și mai departe, chiar până la cenzura gândirii. Teme
importante ajung să fie evitate de cercetători și direcții de cercetare deturnate,
numai ca să nu ofenseze un grup sau altul. Și invers, alte teme au ajuns sufocant de
redundante și sunt abordate apăsat și tendențios, ca să scoată mereu în față
marginalități sensibile sau dezavantajate.
"The good [...] is not a category that interests me", Rem Koolhaas citat de Gary Wolf, "Exploring the Unmaterial
16
World", în: Wired, 06.01.2000, http://www.wired.com/wired/archive/8.06/koolhaas.html (Accesat 20 iulie 2016)
182
Corectitudinea politică a cenzurării exepresiei a devint prizoniera unui paradox etic
al onestității. Dacă vrei în principiu să fii corect, dar ceea ce crezi sincer se întâmplă
să nu fie politic corect, ești într-o situație fără ieșire: fie o spui onest și ofensezi, fie
nu ofensezi dar nu ești onest – adică oricum ai lua-o, ești în același timp și cinstit și
necinstit.
Alt păcat al corectitudinii politice este că ea se asociază cu politica de stânga, deci

nu este neutră, așa cum ar trebui să fie poziția academică. "Protejarea celui
vulnerabil" este una din cerințele esențiale ale eticii17 în sens universal, deci ar
trebui să preocupe pe oricine. Totuși, faptul că ea este și tema preferată a politicii
stângiste induce oricui privilegiază această temă, prin contaminare, o culoare
politică partizană. De altfel corectitudinea politică poartă prea vizibil chiar această
etichetă: "politică".
În fine, există o aroganță morală a corectitudinii politice în sensul cel mai propriu:
își arogă un fel de monopol al moralei absolute. Or, după cum am vazut în capitolul
2, și morala se transformă în timp, iar coduri care păreau imuabile se schimbă și se
relativizează. Este inacceptabil azi să folosești public cuvinte care stigmatizează și
incită la ură. Dar este la fel de inacceptabil pentru noi azi să ni se impună un mod
de a gândi preconceput și să ni se interzică să punem sub semnul întrebării orice
considerăm că merită chestionat. Libertatea intelectuală este o valoare pentru care
merită să luptăm împotriva oricărui fel de exagerări "corect politice".
Totuși, asta nu înseamnă că nu rămân niște valori pe care trebuie să alegem să le

respectăm. Valorile "umanității" din fiecare dintre noi, în sensul lui Kant, și cea a
"contractului social" în sensul lui Hobbes (pe care le-am menționat în Capitolul 2)
sunt ireductibile – dacă vrem o conviețuire civilizată. Fără ele, cădem înapoi în
barbarie. Acesta este rolul eticii: de a ne reaminti că există astfel de valori
ireductibile pentru societatea noastră de acum.
Pentru arhitectură și urbanism, discuția despre "corectitudinea politică" este

foarte relevantă. E o întrebare bună, cred, dacă privilegierea interesului public și a
beneficiului social al arhitecturii ține doar de o atitudine "corectă politic",
părtinitoare și în fond minoră, sau ține tocmai de aceste valori etice majore și
ireductibile.
17Maureen Junker-Kenny, "Recognising Traditions of Argumentation in Philosophical Ethics", în: Cathriona Russell,
183
Putem privi puțin înapoi, la cum arăta o epocă nu foarte îndepărtată, în care nu
exista vreun fel de cenzură de tipul corectitudinii politice. Planificarea urbană
marcată de rasism în Statele Unite este un astfel de caz. Într-un articol în care se
întreba dacă obiectele produse tehnologic pot face politică, profesorul american de
teorie politică Langdon Winner îl dădea exemplu pe urbanistul Robert Moses, care
a condus planificarea urbană la New York la mijlocul secolului XX. (Moses a ajuns
celebru nu în ultimul rând prin opoziția lui Jane Jacobs față de el – opoziție pe care
am putea-o descrie azi ca fiind cea dintre un incorect și o corectă politic.)
Când a proiectat arterele majore de circulație auto care duceau spre spațiile verzi
de loisir ale orașului – autostrăzile de tip parkway care legau New York-ul de zonele
de agrement și de plajele din Long Island – Moses a proiectat din loc în loc treceri
peste aceste autostrăzi, pasaje care nu aveau înălțime suficientă pentru trecerea
autobuzelor pe dedesubt. Numai automobilele, deci numai oamenii bogați (în
general albi), care își puteau permite un automobil, aveau astfel acces la plaje pe
autostradă. Winner sublinia faptul că înălțimea mică sub pasaje a fost anume
proiectată pentru efectul ei social, că Moses le-a proiectat astfel din motive rasiste,
pentru ca negrii săraci să nu poată ajunge ușor la plaje și pentru ca acestea să
rămână exclusiviste. În plus, Moses s-a opus și prelungirii căii ferate la aceste plaje.
Ariile de agrement ale New York-ului au rămas astfel accesibile numai claselor
superioare.18 Așadar da, se poate spune că nu numai oamenii, dar și obiectele
construite poartă în ele o atitudine morală.19
De atunci încoace, tema inclusivismului urbanismului și arhitecturii a devenit

mainstream. Ba chiar putem spune că azi e așa de bine instituită etic (chiar în
ambele sensuri, și de ethos și de morală) încât unii văd în ea pericolul unei noi forme
de corectitudine politică. Un exemplu este arhitectul Patrik Schumacher, adept al
"parametrismului", partener în firma ZHA (Zaha Hadid Architecture). Reacția
nervoasă a lui Schumacher la acordarea premiului Pritzker lui Alejandro Aravena în
2014 trăda poate și frustrarea personală a unor ambiții dezamăgite, dar a fost totuși
interesantă în principiu, pentru că punea în evidență două feluri radical opuse de a
vedea azi arhitectura și legătura ei cu etica.
După Schumacher, arhitectura însăși este trădată atunci când devine "arhitectura
ca ajutor social". Această atitudine care favorizează socialul este de fapt
"corectitudine politică" și ea este dominantă azi în arhitectură, susține el.
18Langdon Winner, "Do Artifacts Have Politics?", Daedalus, vol.109, no.1/1980, în: Stephen R. Graubard (ed.),
Modern Technology: Problem or Opportunity?, Special Issue of Daedalus / The MIT Press, Winter 1980, pp.121-
136 (pp.123-124), http://innovate.ucsb.edu/wp-content/uploads/2010/02/Winner-Do-Artifacts-Have-Politics-
1980.pdf (accesat 3 ianuarie 2017)
19 Peter-Paul Verbeek, "Designing Morality", în Ibo van de Poel, Lambèr Royakkers, Ethics, Technology and
Engineering. An Introduction, Wiley-Blackwell, 2011, e-book, pp.208-227, p.208
184
Interesant este și că Schumacher identifică această corectitudine politică cu
înțelegerea arhitecturii ca "artă", pe care o critică:
"Opriți corectitudinea politică în arhitectură. Dar de asemenea: încetați să

confundați arhitectura cu arta. Arhitecții au în sarcină forma mediului construit, nu
conținutul său. Trebuie să înțelegem asta și să mergem înainte cu toată această
(finalmente conservatoare) corectitudine politică moralizatoare, care încearcă să
ne paralizeze cu o conștiință vinovată și să ne oprească explorările, dacă nu putem
să demonstrăm imediat beneficii pentru săraci – ca și cum furnizarea justiției
sociale ar fi de competența arhitecturii. (...) Forma este contribuția noastră
specifică la evoluția societății mondiale." 20
După înțelegerea pe care o dă Schumacher artei și arhitecturii, arta e cea care se

preocupă de problemele sociale, în timp ce arhitectura este doar o chestiune de
forme. Arhitectura este deci un domeniu al esteticii și imaginii încă și mai mult decât
arta – iată, totuși, o opinie cât se poate de chestionabilă.
Ceea ce îl supăra mai precis pe Schumacher când făcea acestă declarație (la Bienala
de la Veneția din 2014) era succesul profesional pe care îl obținuseră recent tot mai
mulți arhitecți care promovau arhitectura cu conținut social – succes în sensul
recunoașterii prin premiile Bienalei și, în general, prin atitudinea binevoitoare a
instituțiilor breslei și a presei. Răbufnirea sa s-a datorat nu numai acordării
premiului Pritzker lui Aravena, dar și încredințării conducerii ediției următoare a
Bienalei acestui promotor mondial recunoscut arhitecturii sociale.
Textul introductiv al lui Aravena la ediția Bienalei de Arhitectură de la Veneția din

201621 este într-adevăr chintesența modului contemporan de a vedea arhitectura
ca întreprindere socială și esențialmente morală. Conform acestei introduceri,
scopul ediției al cărei curator fusese numit era să prezinte:
"... opera unor oameni care scrutează orizontul în căutarea de noi câmpuri de
acțiune, abordând subiecte precum segregarea, inegalitățile, periferiile,
20 "STOP political correctness in architecture. But also: STOP confusing architecture and art. Architects are in charge
of the FORM of the built environment, not its content. We need to grasp this and run with this despite all the
(ultimately conservative) moralizing political correctness that is trying to paralyse us with bad conscience and arrest
our explorations if we cannot instantly demonstrate a manifest tangible benefit for the poor - as if the delivery of
social justice is the architect’s competency. (...) FORM is our specific contribution to the evolution of world society."
Patrik Schumacher, citat de: Anna Winston, "'Architecture is not art' says Patrik Schumacher in Venice Architecture
Biennale rant", Dezeen, 18 March 2014, https://www.dezeen.com/2014/03/18/architecture-not-art-patrik-
schumacher-venice-architecturebiennale-rant/ (accesat 25 noiembrie 2016)
21 Alejandro Aravena, "Introduction", La Biennale di Venezia - Biennale Architettura 2016,
http://www.labiennale.org/en/architecture/2016/intervento-di-alejandro-aravena (accesat 7 martie 2018)
185
salubritatea, dezastrele naturale, lipsa de locuințe, migrația, informalul, crima,
traficul, deșeurile, poluarea și participarea comunităților." 22
Este parcă un inventar al situațiilor de dezavantaj și al temelor de implicare socială
relevante în arhitectură.
Pentru că s-a confruntat încă din 2014 cu acuzația lui Schumacher că trădează
arhitectura propriu-zisă – cea în care cercetarea se face pentru progresul
arhitecturii în sine – Aravena a avut timp să pregătească la Bienala din 2016 un
răspuns bine reflectat, un argument parcă anume adresat acelui gen de reproșuri:
"Credem că progresul arhitecturii nu este un scop în sine, ci un mod de a

îmbunătăți calitatea vieții oamenilor. [s.n.] Dat fiind că viața cuprinde de la
nevoile fizice cele mai elementare până la cele mai intangibile dimensiuni ale
condiției umane, în consecință, a îmbunătăți calitatea mediului construit este o
sarcină care trebuie îndeplinită pe mai multe fronturi: de la garantarea
standardelor de viață foarte concrete, cu picioarele pe pământ, până la
interpretarea și împlinirea dorințelor umane, de la respectarea fiecărui individ în
parte până la îngrijirea binelui comun, de la adăpostirea eficientă a activităților
zilnice până la lărgirea frontierelor civilizației."23
Atacul contra corectitudinii politice (care poate în principiu nu e fără oarecare

justificare rezonabilă) a evoluat recent la Schumacher într-un extremism care trece
mult dincolo de opoziția benignă de opinii. Într-un interviu luat pentru The
Guardian de criticul de arhitectură Oliver Wainwright, Schumacher afirma că, după
el, școlile de artă și arhitectură nu ar trebui deloc finanțate de stat; regulamentele
de urbanism ar trebui complet desființate, iar construcția de locuințe sociale oprită.
Centrele orașelor ar trebui să primească doar pe utilizatorii cei mai productivi și mai
capabili din punct de vedere economic, care contribuie cel mai eficient la economia
urbană. E foarte bine că investitorii bogați din lumea arabă cumpără apartamente
scumpe în Londra, chiar dacă le lasă neocupate cea mai mare parte din timp; cel
mai important este că ei aduc aici investiții. De ce să nu se construiască dezvoltări
imobiliare în Hyde Park? Câți locuitori chiar folosesc parcul? Mai bine să se
construiască acolo un oraș nou, privat; dintr-un spațiu care costă mulți bani de
întreținere, parcul va deveni astfel un spațiu care produce bani. Trebuie să
dezlănțuim creativitatea antreprenorială și capacitatea individuală, pentru a obține
22 "...the work of people that are scrutinizing the horizon looking for new fields of action, facing issues like
segregation, inequalities, peripheries, access to sanitation, natural disasters, housing shortage, migration,
informality, crime, traffic, waste, pollution and participation of communities." ibid.
23 "We believe that the advancement of architecture is not a goal in itself but a way to improve people’s quality of
life. Given life ranges from very basic physical needs to the most intangible dimensions of the human condition,
consequently, improving the quality of the built environment is an endeavor that has to tackle many fronts: from
guaranteeing very concrete, down-to-earth living standards to interpreting and fulfilling human desires, from
respecting the single individual to taking care of the common good, from efficiently hosting daily activities to
expanding the frontiers of civilization." ibid.
186
mai multă prosperitate și libertate pentru toți. Privatizarea trebuie extinsă la toate
spațiile orașului: străzi, piețe, parcuri, iar odată cu ele și la administrarea orașului,
ba chiar și la legiferare. "Egalitatea este o aspirație, dar ea nu ar trebui să fie o
prioritate în fața progresului economic" – susține Schumacher.24 Dacă
"incorectitudinea politică" e o strategie de a ieși cu orice preț în evidență și de a
lăsa audiența perplex, lui Schumacher aproape că i-a reușit.
Putem observa din cele de mai sus, însă, că și el are un fel de corectitudine
"politică", doar că e una "corectă" altfel. El enunță ca la carte punctul de vedere al
neo-liberalismului conservator, corespunzător unei politici de dreapta. Este cea a
individualismului extrem și a încrederii totale în faptul că piața rezolvă toate
problemele, opusă într-adevăr "corectitudinii politice" stângiste, cea predominantă
acum în mediul în general liberal al arhitecților (și al universităților). Când i-a luat
interviul, Wainwright a observat că Schumacher are totuși uneori îndoieli față de
ce spune și că parcă ar realiza grozăvia afirmațiilor sale. Wainwright mai remarca și
că, dacă i se cere să-și dezvolte ceva mai mult ideile și să intre în detalii, Schumacher
ezită și devine evaziv: "Nu sunt sigur despre ceea ce spun, dar cred că aceste
argumente merită tatonate."25 La drept vorbind, incorectitudinea politică poate fi
într-adevăr benefică, dar numai în măsura în care se rezumă la asta: apărarea
dreptului nostru de a tatona.
• arhitectul și responsabilitatea etică
Este oare responsabil arhitectul pentru toate nefericirile din lumea reală? Este oare
vinovat măcar pentru nefericirile conexe proiectului său? Sau e el doar un
profesionist care își face treaba cât mai bine, și asta este tot ce trebuie să îl
intereseze? Că profesiunea de arhitect are prin esența ei (și cod deontologic)
anumite responsabilități față de oamenii care vor fi afectați de ceea ce se
construiește este general acceptat. Dar unde se poate trage linia care delimitează
aceste responsabilități?
Zaha Hadid, de exemplu, s-a trezit în mijlocul unui scandal referitor la

responsabilitatea morală a arhitectului în legătură cu condițiile de muncă inumane
ale muncitorilor de pe șantierele din Golful Persic. Un jurnalist a acuzat-o (pe
nedrept, după cum s-a dovedit ulterior) că pe șantierul proiectului ei din Quatar
pentru stadionul Cupei Mondiale din 2022 au existat 1200 de decese de muncitori,
24 Oliver Wainwright, "Zaha Hadid's successor: scrap art schools, privatise cities and bin social housing", The
Guardian, 24 November 2016, https://www.theguardian.com/artanddesign/2016/nov/24/zaha-hadid-successor-
patrik-schumacher-art-schools-social-housing (accesat 25 noiembrie 2016)
25 ibid.
187
cauzate de condițiile de muncă. Afirmația a fost retrasă după ce Hadid a dat în
judecată The New York Review of Books, revista care a publicat știrea falsă. Cifra s-
a dovedit a fi de fapt cea a deceselor mucitorilor de pe toate șantierele din Quatar,
dar nu și la proiectul ei, pentru care șantierul nici măcar nu începuse încă.26
În urma acestui caz, clarificat până la urmă, au persitat totuși câteva întrebări.
Criticul Oliver Wainwright se întreba de exemplu – dintr-o perspectivă sensibilă la
argumente feministe – de ce numai Zaha Hadid e luată la întrebări, deși și alți
confrați, precum Norman Foster sau Rem Koolhaas, lucrează pentru regimuri
nedemocratice, indiferente la drepturile omului.27 Dar înafară de chestionarea
cauzelor laterale ale unor acuze dovedite nedrepte, ne putem totuși întoarce la
fondul problemei și ne putem întreba dacă faptul că atâția oameni mor pe
șantierele unor construcții extravagante nu rămâne totuși o problemă și pentru
arhitecți. Oare un arhitect este doar un specialist care prestează un serviciu tehnic
expert – arhitect tehnocrat – și nu are nicio datorie morală față de felul în care se
construiesc și se folosesc proiectele sale?
Legat de cazul de mai sus, criticul Paul Goldberger e de părere că arhitecții celebri
care lucrează în astfel de situații ar trebui să își asume o responsabilitate față de
contextul mai larg în care se desfășoară realizarea proiectelor lor. El susține că Zaha
Hadid ar fi trebuit să facă ceva, că avea datoria morală să își folosească faima
pentru a aduce în atenție condițiile de exploatare ale muncitorilor migranți de pe
șatierele regimurilor opresive din Golf. Zaha Hadid și-a declinat însă orice
responsabilitate ca arhitect: "Eu nu am nimic de-a face cu muncitorii. Cred că este
o chestiune – în caz că apare o problemă – de care ar trebui să se ocupe guvernul",
a declarat ea. Goldberger îl dădea în schimb de exemplu pe Frank Gehry, care
pentru șantierul muzeului Guggenheim din Abu Dhabi a angajat un avocat
specializat în drepturile omului pentru a negocia condiții de lucru mai bune pentru
muncitorii de pe șantierul său.28
Într-adevăr, linia de demarcație a responsabilității arhitectului nu e clară – nu

discutăm aici de responsabilitate prin lege sau contract. Când vorbim de morală,
nici nu trebuie stabilită o astfel de linie. Faptul în sine de a cere să existe o limită
dincolo de care empatia umană poate înceta, și încă o limită care trece chiar prin
26 Oliver Wainwright, "Why is Zaha Hadid given a harder time than her strachitect rivals?", The Guardian, 24
September 2015, https://www.theguardian.com/artanddesign/architecture-design-blog/2015/sep/24/why-is-
zaha-hadid-given-a-harder-time-than-her-starchitect-rivals (accesat 5 noiembrie 2016)
27 ibid.
28 "I have nothing to do with the workers. I think that’s an issue the government—if there’s a problem—should
pick up."; citată în: Lee Rosenbaum, "Zaha Brouhaha: Hadid and the Conscience of Architects", CultureGrrl / Arts
Journal Blogs, August 28, 2014, http://www.artsjournal.com/culturegrrl/2014/08/zaha-hadid-and-the-
conscience-of-architects.html (accesat 5 noiembrie 2016)
188
interiorul procesului de realizare a arhitecturii tale, e foarte discutabil din punctul
de vedere al eticii arhitectului.
• relația dintre arhitect și utilizator
Și în relația dintre arhitect și utilizator se poate ridica problema unde este limita
responsabilității arhitectului. Codul deontologic al profesiunii prevede că arhitectul
este dator să-i pună la dispoziție clientului toată capacitatea sa profesională și să-i
ofere servicii de calitate. Aceasta este însă doar latura instrumentală a eticii în
relația arhitect-utilizator. Adevărata relevanță etică a relației trece însă dincolo de
această latură tehnică formală și stă chiar în felul în care arhitectul înțelege binele
utilizatorului ca fiind în centrul profesiunii sale.
Există o problemă intrinsecă "naturii arhitecturii ca profesiune" – observa Kerstin

Sailer, profesoară la Bartlett School of Architecture (unde activează în grupul de
cercetare Bartlett Space Syntax Laboratory) – și anume faptul că procesul de
proiectare este în mare parte deschis și intuitiv, ceea ce lasă o mare doză de
incertitudine în privința rezultatului proiectat. De aceea, nu se poate ști sigur dacă
obiectul produs va satisface utilizatorul decât după ce a fost dat în folosință și a fost
apoi și folosit pentru o perioadă de timp; prea târziu, deci. În plus, pentru evaluarea
rezultatului – cât de bună e arhitectura – arhitecții sunt de obicei judecați de alți
arhitecți, iar opinia utilizatorilor nu contează prea mult. Mai rău, folosința clădirii
pare uneori să strice frumuseții ei, iar arhitectura este de aceea evaluată făcând
adesea abstracție de semnele utilizării, considerate alterante.29 O clădire evaluată
ca bună nu are prea mult de-a face cu binele utilizatorului.
Arhitecții își asigură de la bun început o poziție privilegiată față de client și cerințele
lui, prin faptul că pretind dreptul la libertate artistică, putând astfel să-și impună
soluțiile fără drept de apel – mai scrie Sailer. Profesionalismul astfel definit ține de
autoritatea arhitectului, iar clientul trebuie doar s-o respecte. Utilizatorul nu are
nicio șansă în fața acestui mod de a proiecta "distant și sacrosant".30 Cu alte cuvinte,
arhitectul își impune suveran competența profesională în numele autorității acestei
competențe, ceea ce îi permite să fie indiferent față de utilizator și să-și aroge
dreptul de a-l ignora.
29 Kerstin Sailer, Andrew Budgen, Nathan Lonsdale, Alan Penn, "Changing the Architectural Profession. Evidence-
Based Design, the New Role of the User and Process-Based Approach", în: Ion Copoeru, Nicoleta Szabo (coord.),
Etică și cultură profesională, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj, 2008, pp.274-275
30 ibid., p.278
189
Problema ignorării utilizatorului stă așadar chiar în cultura profesională a
arhitecturii, iar ea poate fi interpretată și ca o problemă etică. Ceea ce e cel mai
rău, în opinia lui Sailer, este că această cultură profesională se bazează prea mult
pe intuiție și subiectivism. În opinia ei, rezolvarea problemei relației cu utilizatorul
stă într-un statut mai important acordat cercetării în arhitectură. Din păcate,
observă ea, există o adevărată "fobie față de cercetare în arhitectură" și un consens
aproape general că arhitectul nu e obligat să prezinte justificări și dovezi ferme
pentru deciziile sale.31 Modul de a înțelege profesiunea de arhitect ca pe o "practică
intuitivă" și "indiferența larg răspândită față de cercetarea riguroasă", scrie Sailer,
sunt cele care ridică probleme în relația corectă cu utilizatorul. Soluția etică ar fi să
integrezi sistematic utilizatorul în procesul de proiectare, pentru că astfel
cunoașterea intuitivă și tacită va fi silită să se combine cu cea explicită, ceea ce
înseamnă și integrarea rațiunii în proiectare; iar rațiunea este elementul cheie din
etica lui Aristotel, prin care el definea binele din ființele umane și ceea ce înseamnă
viață bună, argumentează Sailer.32
Pledoaria pentru raționalitate, care ne întoarce la etica lui Aristotel, poate deveni
și un argument în favoarea eticii virtuții, definite tot de acesta (vezi capitolul 2).
Face parte din virtuțile arhitectului aceea de a se îngriji de binele utilizatorilor săi,
chiar dacă asta se transpune uneori paternalist, ca un bine făcut de un specialist
care știe mai bine, față de un om comun care totuși trebuie să suporte finalmente
acel bine. Putem însă face o analogie cu practica medicală: așa cum medicul are o
etică bazată pe autonomia pacientului informat și are nevoie de consimțământul
lui pentru orice act medical,33 tot așa și arhitectul ar trebui să îl implice în decizie
pe cel ce îi va suporta actul arhitectural.
Nu în ultimul rând, să nu uităm că noțiunea de "utilizator" desemnează oameni în

mai multe situații diferite. Înafară de utilizatorul care îi comandă o casă, arhitectul
mai are un client: publicul – adică oamenii care trăiesc în mediul construit afectat
din multe puncte de vedere de acea casă. Scriitorul Bogdan Ghiu reamintea această
datorie a arhitectului față de acest "client" prea adesea neglijat:
"Pe lângă clientul comanditar, care însă nu-și comandă doar arhitectură de interior,
o baie sau un tablou, pe mine, beneficiarul public, pe mine, publicul, beneficiarul
operei publice care este orice operă, orice operație de arhitectură, cine mă
reprezintă? Nu, de drept, tocmai arhitectul?"
31 ibid., p.279
32 ibid., pp.277, 279-280
190
"[Arhitectura a] devenit, prin mărginire comodă, prin închiderea între pereții de
beton, de cazemată, de buncăr ai propriei meserii, între care s-a baricadat, aproape
iresponsabilă."34
Adesea considerat colateral, "utilizatorul" efectelor publice ale arhitecturii este cel
puțin la fel de important, ba într-un fel chiar mai important decât utilizatorul-client
explicit. Ține de virtutea morală a arhitectului să nu uite niciodată de acest client
implicit.
• datoriile morale nu se ierarhizează
La fel cum alegerea dintre etică și estetică este cel mai adesea o falsă dilemă, există
și alte situații în care în fața arhitectului apar false nevoi de compromis între două
rele, sau de alegere între sacrificii alternative. Problemele etice aparent
contradictorii ar trebui însă să fie rezolvate prin soluții de proiect creative, mai
degrabă decât prin sacrificarea unui bine de dragul altuia: prin arhitecturi bine
gândite, le putem avea pe toate.
O astfel de falsă alegere poate să apară uneori între binele mediului natural și
binele omului. Iată un exemplu mai vechi din Olanda – cazul construirii barierei
anti-furtună de la Oosterscheldekering în provincia Zeeland. În 1953, după cedarea
mai multor diguri, o inundație catastrofală a provocat numeroase victime umane.
Pentru a preveni astfel de catastrofe pe viitor, statul olandez a elaborat un proiect
de anvergură (Deltawerken), pentru construirea de diguri care să închidă gurile
fluviului Schelde (Escaut). La sfârșitul anilor 1960 a apărut însă o puternică opoziție
față de acest proiect. Activiștii de mediu au atras atenția că digurile, prin efectele
de desalinizare a apei și lipsa mareelor, aveau să provoace pierderea unei arii
naturale importante din punct de vedere ecologic, și s-au opus proiectelor
digurilor.35 Părea că trebuie ales una din două: sau pierzi un fragment de natură,
sau riști numeroase vieți umane în caz de inundații.
În 1972 însă, a fost propus un proiect alternativ la închiderea completă prin diguri
a Deltei Schelde-ului – un proiect făcut de studenți. Proiectul a fost întocmit de
Școala de Inginerie Civilă și Școala de Arhitectură de la Universitatea Tehnică din
Delft, împreună cu Școala de Arhitectură Peisageră a Universității de Agricultură din
Wageningen. Studenții au încercat să răspundă ambelor probleme – și siguranța
oamenilor, și conservarea ecologică. Rezultul a fost o barieră care poate fi și
34Bogdan Ghiu, Inconstrucția. Pentru o arhitectură etică, Ed. Fundației Arhitext, București 2011, p.92
35Ibo van de Poel, Lambèr Royakkers, Ethics, Technology and Engineering. An Introduction, Wiley-Blackwell, 2011,
e-book, p.181
191
deschisă și închisă, după caz; este în mod normal deschisă și se închide doar în caz
de furtună.36 Proiectul arhitectural-ingineresc-peisager a fost așadar un compromis
care ținea cont de ambele valori morale: și de siguranța oamenilor și de grija pentru
mediu.
La început, Rijkswaterstaat, organul guvernamental de resort, a respins proiectul,

pe motiv că nu este tehnic fezabil. Totuși, presiunile politice l-au convins să cedeze
și, deși soluția propusă a fost mult mai scumpă decât propunerea inițială de diguri
obișnuite, și chiar mult mai scumpă decât prevedea bugetul inițial al proiectului,
rezultatul a fost unul de succes, o soluție ingenioasă și creativă, care răspundea
pozitiv la ambele probleme morale. 37
Datoriile morale nu ar trebui ierarhizate, deși e adevărat că în situații extreme viața

umană devine o valoare deasupra celorlalte. Dar de multe ori se sacrifică ipocrit o
datorie morală în numele alteia, pe când adevărata atitudine etică ar fi să cauți
soluții pentru a le satisface pe amândouă. Un exemplu de sofism care mizează pe
ierarhia valorilor etice este argumentul unor arhitecți care s-au pretat la a lucra
pentru firma Gold Corporation la Roșia Montană, în virtutea faptului că aceasta
finațează restaurarea patrimoniului istoric din localitate – localitate care altfel ar fi
căzut literalmente în ruină, datorită decăderii provocate de lipsa activității
economice în zonă. Faptul că firma producea distrugeri unei arii naturale imense și
chiar și a altor elemente de patrimoniu mai puțin vizibile era neimportant din
punctul de vedere al acestor arhitecți. Opțiunea între sacrificarea ariilor naturale și
sacrificarea patrimoniului este însă o falsă dilemă, pentru că avem datoria morală
de a le salva deopotrivă, iar soluțiile trebuie căutate în acest sens. Iar cea mai bună
soluție este evident interzicerea totală a distrugerii naturale în numele câștigului
material al unor indivizi corupți, mascat în moralismul restaurării.
Un alt exemplu de falsă dilemă a fost cazul proiectului din 2008 al filarmonicii din
Cluj, propuse a fi construită chiar în Parcul Central.38 Distrugerea unei arii
însemnate din parc, care înafară că e protejat ca spațiu verde mai e protejat și ca
parc istoric/monumet, era justificată de Primărie și de arhitecții implicați prin faptul
că îi construia o filarmonică unui oraș care se pretinde cultural, dar nu are clădire
de Filarmonică. Acest ultim fapt era adevărat. Clujul nu are filarmonică nici până în
ziua de azi, de altfel; deci timpul a dovedit că era adevărată și partea din argumentul
arhitecților cum că acel moment și amplasare erau o oportunitate pentru
filarmonică cum nu avea să mai fie alta. Dar nu este adevărat că alte soluții nu
existau și nu puteau fi căutate. Să pui oamenii orașului să facă alegerea dintre
36 ibid., p.181
37 ibid.
38 Dana Vais, "Clujenii aleg: Filarmonică sau Parc", în: Revista 22 nr. 951, 28.05.2008, disponibil pe
https://revista22.ro/4576/.html (accesat 9 martie 2018)
192
filarmonică și parc, una din două, a fost actul imoral al proiectului. Soluția morală
era, ce-i drept, condiționată de capacitatea profesională a urbaniștilor orașului de
a găsi un amplasament valabil pentru acel proiect.
Proiectul filarmonicii din parc a fost oprit numai și numai pentru că oamenii
obișnuiți ai orașului, ajutați de câteva ONG-uri activiste, și-au făcut vocea auzită
public și, finalmente, ultimul organ al administrației care trebuia să-l avizeze nu l-a
mai avizat. Parcul a fost salvat așadar de tabăra activiștilor de mediu. OAR-ul local
a avut atunci o atitudine lamentabilă: a susținut tacit proiectul (cu excepția unor
arhitecți dizidenți), până când a devenit clar că acesta a fost respins; abia atunci a
ieșit organul arhitecților cu declarații oficiale în favoarea taberei proaspăt
câștigătoare.
În cele din urmă, și morala acestui caz este că valorile morale nu se ierarhizează.
Avem datoria de a păstra și apăra natura, patrimoniul și binele oamenilor
deopotrivă. Realitatea practicii de arhitectură și urbanism e plină de compromisuri,
și probabil că nu poate fi altfel. Dar tocmai pentru că trăim realist în compromis
trebuie să avem niște repere morale fixe, ultime, fără soliditatea cărora
compromisurile noastre de zi cu zi ar deveni o mlaștină.
• etică vs. nevoia existențială a arhitectului de a construi
Faptul că arhitecții sunt prea înclinați la compromisuri morale – ca în exemplul de

mai sus – are o explicație care vine de dincolo de orice morală: pentru arhitecți, a
prinde lucrări e pur și simplu vital. Este întrucâtva nedrept ca ei să fie judecați doar
din exterior, fără să încercăm să privim și din punctul lor de vedere și să luăm în
considerare această realitate ontologică fundamentală pentru ei.
Nevoia arhitecților de a construi este o necesitate existențială: nu ai lucrări, nu

exiști. Asta este chestiunea problematică numărul unu pentru poziția lor etică, căci
în contextul nevoilor existențiale, vitale, etica nu mai are relevanță. Natura și viața
nu au de-a face cu morala. Iată cum argumentam altundeva (într-o carte despre
etica profesională39) relația critică dintre nevoia vitală de a face arhitectură și
capacitatea etică de a distinge între ce e bine și ce e rău la arhitecți:
Arhitecții sunt un corp profesional care este în general nu foarte bine înțeles. Există cel puțin
trei lucruri pe care cred că imaginea curentă despre această profesiune le scapă.
39Dana Vais, "Arhitecții dincolo de bine și de rău. Cazul clădirii Filarmonicii din Cluj", în: Ion Copoeru, Nicoleta
Szabo (coord.), Etică și cultură profesională, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj, 2008, pp.306-317
193
În primul rând este neînțelegerea că arhitecții ar face arhitectură ca să-i servească pe alții.
Chiar dacă se întâmplă așa în mod curent, chiar dacă arhitecții fac proiecte utile care folosesc
la ceva și cuiva, totuși orizontul profesiunii - adică țelul cel mai înalt spre care visează să
tindă un arhitect, spre care a fost educat să tindă și spre care tind ”vârfurile” domeniului,
este de fapt cu totul dincolo de asta. Orice e cu adevărat ”arhitectură” în prestația de
arhitect este dincolo de servirea unui client. Realitatea e că o ”comandă socială” concretă
este un pretext, o situație, o circumstanță - foarte importantă, absolut necesară, dar nu
suficientă pentru a atinge condiția de ”arhitectură”. Măsura valorii unei arhitecturi este
chiar felul în care ea poate aduce ceva în plus față de răspunsul strict la nevoia formulată în
acea comandă. Din acest motiv, orice arhitect care vrea să conteze în profesiune trebuie să
facă ceva ce nu are nici o legătură cu serviciul care i-a fost plătit, ceva ce experimentează
dincolo de ceea ce este evident, ceva ce ține în definitiv de un pariu personal. Arhitecții care
vor să fie sus în ”ierarhie” (și mă refer aici la un tip special de superioritate: la recunoaștere,
într-un mediu profesional bazat în mod consistent pe prestigiu și autoritate, nu la succesul
banal financiar sau la poziții administrative în instituții) trebuie să lucreze pur și simplu
pentru ei înșiși, pentru propria lor creativitate, să-și impună o lume a lor. Arhitectul ajunge
cu atât mai sus cu cât se servește pe sine.
A doua realitate insuficient înțeleasă este în ce fel ”comanda socială” e pentru arhitect ceva
existențial. Nu e vorba aici numai de faptul trivial că arhitectul trebuie să câștige și el o pâine
- asta e evident, dar nerelevant: sunt mii de arhitecți în jurul nostru care fac proiecte și nu
”există”, adică nu contează pentru mediul profesional, decât cel mult ca o pânză de fond
generică. A ieși în evidență pe această pânză de fond comună este absolut necesar într-o
profesiune liberală bazată pe creativitate și recunoaștere. (...) Cu o comandă specială și
vizibilă se poate scurtcircuita serios calea spre această strălucire individuală. Nu numai că
arhitectul construiește pentru sine, dar ajunge până la punctul în care poate considera că
până și ”comanda socială” există cumva pentru el.
În fine, al treilea lucru care nu e suficient recunoscut - nici de arhitecții înșiși - este că în
formația de arhitect se suprapun două domenii de competențe de fapt total opuse:
arhitecturalul și urbanul. Aceasta este cu atât mai puțin clar cu cât arhitectura și orașul sunt
fundamental legate în realitate, sunt doar două ”niveluri” ale aceluiași ”spațiu existențial”.
Felul care se profesează în ele însă este fundamental diferit. Pentru arhitect e greu într-
adevăr să gestioneze ruptura radicală care se petrece prin trecerea perfect continuă între
obiectul de arhitectură și spațiul urban. E greu să înțeleagă că dacă o comandă de
arhitectură se tratează perfect cu reflexele de profesiune liberală, urbanul nu se poate,
categoric, trata așa. Domeniul la care arhitecții noștri și clienții lor se descurcă extrem de
prost este înțelegerea faptului că interesele private pe care le reprezintă ei nu au cum fi
echivalate, alăturate, substituite urbanului - deci interesului public. Interesul public40 nu
poate fi nicicum pus pe picior de egalitate în negocieri cu interesele particulare și personale
pe care arhitectul le reprezintă. Căci urbanul nu este doar o simplă rezultantă a unor
negocieri între diverse interese; urbanul este o sferă de interese prin definiție alta, și
superioară, tuturor celorlalte interese: o sferă publică. Interesul urban este pur și simplu
intangibil din interiorul sferei profesiunii liberale de arhitect, el trebuie abordat de persoane
și domenii profesionale care îl servesc exclusiv și explicit - posibil și arhitecți, dacă își asumă
această poziție radical altfel decât cea de practician-arhitect. Arhitectul care servește
40 desigur, "respectarea interesului public" este menționată în Codul Deontologic al profesiunii de arhitect,
elaborat de Ordinul Arhitecților din România; ceea ce susțin aici este faptul că, în realitate, poziția arhitectului este
din start problematică în fața acestei "obligații" și că el nu o poate respecta cu adevărat decât dacă iese din sfera
lui de profesionist liberal.
194
anumite interese particulare, iar pe de altă parte pretinde că rezolvă o problemă urbană, nu
face decât să oculteze un conflict de interese incompatibile, pe care îi e de fapt chiar
imposibil, și să vrea cu toată onestitatea, să-l rezolve corect de pe poziția lui.
Toate acestea fac din arhitect o persoană care se află cu societatea în relații nici armonioase,
nici conflictuale, ci doar antinomice. Trăiește în paradoxuri de nerezolvat și imperfecții de
neevitat. Arta arhitecturii, utilitatea ei socială și implicația ei urbană, puse împreună într-o
aceeași "competență", se îneacă în aporii. Arhitectul știe, sau intuiește, că oricum nu va
putea face bine în mod absolut. El trebuie să facă neapărat mai mult decât i se cere, să ceară
mereu mai mult decât i se dă, și în final controlul complet asupra ceea ce face îi e de fapt
inaccesibil. În acest sens, arhitecții sunt dincolo de bine și de rău.41
Poate că concluzia pe care am enunțat-o mai sus, încercând să privesc profesiunea

de arhitect și dintr-un unghi interior, sună cam nietzschean, să zic așa. Arhitectul
apare ca un fel de "supraom" care își satisface nevoia vitală de a se ridica deasupra
mulțimii. Însă tocmai această mulțime este cea care îi validează moral arhitectura.
Arhitectul se auto-situează uneori dincolo de bine și de rău, de dragul de face
arhitectură. Dar atunci și etica însăși rămâne dincolo de arhitectură. Ca să fie etic,
arhitectul trebuie să poată trece, când e cazul, și dincolo de ontologia elementară
a profesiei sale – de a construi ca să existe.
Valoarea etică în exercitarea profesiunii nu este dată de cât de bună e opera

arhitectului, ci de cât de bune îi sunt deciziile în raport cu binele comun. Până la
urmă, toate cele trei aspecte problematice pe care le-am descris în extrasul de mai
sus se pot aduce la un singur numitorul comun al problemei etice al actului
arhitectului: bine public vs. bine privat. Faptul de a servi Arhitectura cu A mare (pe
care arhitectul are datoria morală și profesională de a o dezvolta), faptul de a-și
servi existențial propria carieră prin prinderea de comenzi spectaculoase (o nevoie
vitală, care e dincolo de morală) și faptul de a servi un client privat (față de care are
datoria de a furniza un serviciu supus deontologiei) – sunt toate trei în contradicție
de principiu cu ceea ce ar fi atitudinea fundamental etică, și anume de a servi
înainte de toate binele public.
Există situații în care spre binele public ar fi tocmai decizia de a nu construi deloc.
Bogdan Ghiu se întreba: "...oare nu construim prea mult? [...] Oare este etic să
construiești în definitiv?"42 El critica arhitectura de azi, care îi apare complet
vândută interesului financiar:
"...a proiecta și a construi a ajuns să fie, complice, colaboraționist, principalul mod

de spălare a banilor în capitalismul murdar, gri-negru, al corupției globalizate."43
41 Dana Vais, "Arhitecții dincolo...", pp.306-308

42 Ghiu, op.cit., p.82
43 ibid., p.249
195
"Câtă vreme [arhitectura] nu va avea curajul să-și formuleze propria criză în
termeni etici, ci doar în termenii unei vagi revolte, mai mult estetico-nostalgice,
față de vechea ontologie a orgoliului constructiv, arhitectura va continua să
bâjbâie."44
"Vechea ontologie a orgoliului constructiv" nu privește în cazul nostru alegerea

dintre a construi frumos-artistic și a construi urât-imobiliar. "Ontologia" relevantă
aici pentru arhitect este cea care opune actul existențial al construirii vs. actul
(poate sinucigaș) de a refuza construirea. Tocmai pentru că refuzul de a construi e
contra interesului existențial arhitectului, această alegere este singura care poate
fi cu adevărat etică (dacă înțelegem "datoria morală" în sensul lui Kant - vezi
capitolul 2). Alegerea existențială de a construi în orice caz și cu orice preț este, în
schimb, tocmai ceea ce ține arhitectul înafara eticii și etica înafara arhitecturii.
44 ibid., p.250
196
13.
Concluzie : normalitatea eticii
Din câte am văzut în această carte, în domeniul eticii se gândește parcă mai mult
pe negativ. Ne punem problema eticii atunci când ne referim la situații în care
regulile ei sunt încălcate. Vorbim despre plagiat, încălcarea dreptului de autor,
imposturi academice sau abuzuri contra interesului public. Ies în evidență mereu
cazurile negative. De ce nu acordăm la fel de multă atenție cazurilor etice pozitive?
Am văzut că există anumite perspective care imaginează un fel de pozitivitate a

eticii, Conform acestora, acționăm ca indivizi cu scopul anume al moralității, în
sensul unei faceri explicite de bine. Etica "datoriei morale" propune, de exemplu,
să acționăm de câte ori se poate pentru a face ceea ce e corect, cu precădere
dincolo de interesul personal. "Etica virtuții" propune să ne cultivăm activ calitățile
morale. Dar niciun fel de astfel de acțiuni etice nu sunt până la urmă ceva ce va
merita răsplată, într-un mod echivalent felului în care încălcarea eticii va necesita
sancționare. Încălcarea eticii se pedepsește, dar cultivarea eticii nu se premiază.
Nu premiem comportamentul etic așa cum condamnăm pe cel ne-etic pentru că

opoziția etic vs. ne-etic NU este o opoziție de felul pozitiv vs. negativ.
Comportamentul ne-etic este valorizat negativ – e adică rău. Și este de obicei și clar
ce înseamnă. Dar ce înseamnă să fii etic? Dacă situațiile de comportament ne-etic
sunt de obicei remarcabile, în sensul că le identificăm destul de ușor și ies în
evidență, să fii etic nu e remarcabil deloc. Să fii etic înseamnă să te comporți într-
un mod care nu iese din comun. A fi etic este normal, firesc, de la sine înțeles, sau
așa ar trebui să fie. Etica e normalitatea.
197
14.
Bibliografie
• surse pentru tema eticii în domeniul arhitecturii
cărți și capitole în cărți despre etică în arhitectură

Banham, Reyner, The New Brutalism. Ethic or Aesthetic?, Karl Krämer Verlag, Stuttgart,
1966, disponibilă (scan) pe
https://monoskop.org/images/2/21/Banham_Reyner_The_New_Brutalism.pdf
(accesat 4 martie 2018)
Fuksas, Massimiliano, "Less Aesthetics More Ethics", în: Città: Less Aesthetics More Etics,
7th International Architecture Exhibition, La Biennale di Venezia, Marsilio Editori,
Venezia, 2000, pp.10-17
Ghiu, Bogdan, Inconstrucția. Pentru o arhitectură etică, Ed. Fundației Arhitext, București,
2011
Harries, Karsten The Ethical Function of Architecture, MIT Press, Cambridge Mass., 1998
Leach, Neil, The Anaesthetics of Architecture, The MIT Press, Cambridge Mass./London,
1999
Pérez-Gómez, Alberto, "Introduction", în: Louise Pelletier, Alberto Pérez-Gómez (ed.),
Architecture, Ethics and Technology, McGill-Queen's University Press, Montréal,
1994, pp.3-14
Sailer, Kerstin, Andrew Budgen, Nathan Lonsdale, Alan Penn, "Changing the Architectural
Profession. Evidence-Based Design, the New Role of the User and Process-Based
198
Approach", în: Ion Copoeru, Nicoleta Szabo (coord.), Etică și cultură profesională, Ed.
Casa Cărții de Știință, Cluj, 2008, pp.273-290
Vais, Dana, "Arhitecții dincolo de bine și de rău. Cazul clădirii Filarmonicii din Cluj", în: Ion
Copoeru, Nicoleta Szabo (coord.), Etică și cultură profesională, Ed. Casa Cărții de
Știință, Cluj, 2008, pp.306-317
Verbeek, Peter-Paul, "Designing Morality", în Ibo van de Poel, Lambèr Royakkers, Ethics,
Technology and Engineering. An Introduction, Wiley-Blackwell, 2011, e-book,
pp.208-227
articole (reviste, presă, bloguri) despre etică și drept de autor în arhitectură

*** "Architecture & copyright controversies", Wipomagazine, September 2011,
http://www.wipo.int/wipo_magazine/en/2011/05/article_0004.html (accesat 31
octombrie 2016)
*** "The five best architectural imitations ever", RMJM, 25th September 2015,
http://www.rmjm.com/the-five-best-architectural-imitations-ever/ (accesat 4
noiembrie 2016)
*** "Three Blind Mies at IIT", The Mies van der Rohe Society, Illinois Institute of Technology
[blog], 17 ianuarie 2012, http://blog.miessociety.org/post/16022331405/three-
blind-mies-at-iit (accesat 2 august 2016)
Aravena, Alejandro, "Introduction", La Biennale di Venezia - Biennale Architettura 2016,
http://www.labiennale.org/en/architecture/2016/intervento-di-alejandro-aravena
(accesat 7 martie 2018)
Basulto, David, "'When Blogs Plagiarize': A message to our readers", ArchDaily, 27
septembrie 2011, http://www.archdaily.com/171972/when-blogs-plagiarize-
archdaily-architectural-record/ (accesat 29 iulie 2016)
Bernstein, Fred A., "Hi, Gorgeous. Haven't I Seen You Somewhere?", The New York Times,
August 28, 2005, http://www.nytimes.com/2005/08/28/arts/design/hi-gorgeous-
havent-i-seen-you-somewhere.html (accesat 4 noiembrie 2016)
Campbell-Dollaghan, Kelsey, "Zaha Hadid Races To Finish A Building Before Copycats Get
ThereFirst", FastCompany.com - Co.Design, 1 august 2013,
http://www.fastcodesign.com/1671581/zaha-hadid-races-to-finish-a-building-
before-copycats-get-there-first (accesat 2 august 2016)
Crosbie, Michael, "Lines Often Blurred On Architectural Copycats", Hartford Courant, April
16, 2006, http://articles.courant.com/2006-04-16/news/0604160235_1_spaces-
and-elements-architect-s-work-design (accesat 5 noiembrie 2016)
Faucher, François, "Portée et limites du droit au respect de l'oeuvre architecturale",
Cahiers de la profession, no.31/ 1er trimestre 2008,
http://www.cnrs.fr/aquitaine/IMG/pdf/CDP_no31.pdf (accesat 12 iunie 2017)
Foster, James Taylor, "Wilkinson Eyre Claim Plagiarism at 2015 Milan Site", Archdaily, 8
December 2014, http://www.archdaily.com/575973/wilkinson-eyre-claim-
plagiarism-at-2015-milan-expo-site (accesat 5 noiembrie 2016)
Giovaninni, Joseph, "Architectural Imitation. Is it plagiarism?", The New York Times, March
17, 1983, http://www.nytimes.com/1983/03/17/garden/architectural-imitation-is-
it-plagiarism.html?pagewanted=all (accesat 6 august 2016)
Levet-Veyrier, Stéphanie, "Propriété intellectuelle: pas de droit de priorité de l'architecte
pour rénover son oeuvre", LeMoniteur.fr, 04.05.12,
199
http://www.lemoniteur.fr/article/propriete-intellectuelle-pas-de-droit-de-priorite-
de-l-architecte-pour-renover-son-uvre-17460795 (accesat 12 iunie 2017)
Mangino, Andrew, "Freedom Tower suit resolved", Yale Daily News, September 26, 2006,
http://yaledailynews.com/blog/2006/09/26/freedom-tower-suit-resolved/ (accesat
5 noiembrie 2016)
Mann, Phebe, Janice Denoncourt, "Copyright issues on the protection of architectural works
and designs", în: Dainty, A. (ed) Procs 25th Annual ARCOM Conference, 7-9
September 2009, Nottingham, UK, Association of Researchers in Construction
Management, pp. 707-716
Nash, Elizabeth, "Calatrava sues for 'violation of copyright' over bridge changes", The
Independent, 25 October 2007,
http://www.independent.co.uk/news/world/europe/calatrava-sues-for-violation-
of-copyright-over-bridge-changes-397965.html (accesat 19 februarie 2018)
Ng, John, "Who Owns Architecture? Copyright and the Freedom Tower Controversy", The
Morninside Review / Columbia University Undergraduate Writing Program,
http://morningsidereview.org/essay/who-owns-architecture-copyright-and-the-
freedom-tower-controversy/ (accesat 5 noiembrie 2016)
Nouvel, Jean, François Geindre, Henri-Pierre Jeudy, Hubert Tonka, "In The Shadow of
Ethics", în: Città: Less Aesthetics More Etics, 7th International Architecture Exhibition,
La Biennale di Venezia, Marsilio Editori, Venezia, 2000, vol.2, pp.70-71
O'Sullivan, Jeannie, "Ex-Princeton Dean Rips Demotion After Plagiarism Allegations",
Law360, June 14, 2016, http://www.law360.com/articles/806945/ex-princeton-
dean-rips-demotion-after-plagiarism-allegations (accesat 28 octombrie 2016)
Parnell, Steve, Ethics vs. Aesthetics, Architectural Design 1965-1972, Field vol.4
nr.1/Jan.2011, pp.49-54
Platt, Kevin Holden, "Zaha Hadid vs. the Pirates: Copycat Architects in China Take Aim at
the Stars", Spiegel Online, 28 decembrie 2012,
http://www.spiegel.de/international/zeitgeist/pirated-copy-of-design-by-star-
architect-hadid-being-built-in-china-a-874390.html (accesat 1 august 2016)
Pollock, Andrew S., "The Architectural Works Copyright Protection Act: Analysis of Probable
Ramifications and Arising Issues", Nebraska Law Review, Vol.70, nr.4/1991, pp.873-
899, http://digitalcommons.unl.edu/nlr/vol70/iss4/5 (accesat 31 octombrie 2016)
Pușcariu, Emil, "Considerații asupra conținutului dreptului de autor al arhitecților", în:
Revista Română de drept nr.8/1975 pp.13-16, reprodus în Arhitectura nr.1/1976,
pp.71-72
Quirk, Vanessa, "Why China's Copy-Cats Are Good For Architecture", Archdaily, 9 aprilie
2013, http://www.archdaily.com/357293/why-china-s-copy-cats-are-good-for-
architecture/ (accesat 29 iulie 2016)
Risen, Clay, "Brothers from Another Mother", The Morning News, August 31, 2005,
http://www.themorningnews.org/article/brothers-from-another-mother (accesat 5
noiembrie 2016)
Rosenbaum, Lee, "Zaha Brouhaha: Hadid and the Conscience of Architects", CultureGrrl /
Arts Journal Blogs, August 28, 2014,
http://www.artsjournal.com/culturegrrl/2014/08/zaha-hadid-and-the-conscience-
of-architects.html (accesat 5 noiembrie 2016)
200
Rosenfield, Karissa, "Koolhaas Denounces Plagiarism Rumors Surrounding Zaera-Polo's
Princeton Resignation", ArchDaily, 16 martie 2015,
http://www.archdaily.com/610084/koolhaas-denounces-plagiarism-rumors-
surrounding-zaera-polo-s-princeton-resignation (accesat 22 iulie 2016)
Singh, Bharat Kumar, "Architectural Work Under The Regime of Copyright", LinkedIn,
February 21, 2016, p.2, https://www.linkedin.com/pulse/architectural-work-under-
regime-copyright-bharat-kumar-singh (accesat 3 noiembrie 2016)
Smith, Sydney, "Plagiarism Charges at Architecture Site", iMediaEthichs. Media Ethics
News and Investigative Reports, 23 septembrie 2011,
http://www.imediaethics.org/plagiarism-charges-at-architecture-site/ (accesat 29
iulie 2016)
Squires, Nick, "British architects accuse Italians of plagiarism over tree design", The
Telegraph, 3 December 2014,
http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/italy/11271169/British-
architects-accuse-Italians-of-plagiarism-over-tree-design.html (accesat 5 noiembrie
2016)
Stott, Rory, "Alejandro Zaera-Polo is Suing Princeton. Here’s Why That Matters for
Architecture", ArchDaily, 26 May 2016,
http://www.archdaily.com/788295/alejandro-zaera-polo-is-suing-princeton-heres-
why-that-matters-for-architecture (accesat 22 iulie 2016)
Tuchman, Mitch, "What Makes a Copy-Cat a Copy-Cat? The Complex Case of Architectural
Copyright", ArchDaily, 20 April 2014, http://www.archdaily.com/497568/what-
makes-a-copy-cat-a-copy-cat-the-complex-case-of-architectural-copyright (accesat
1 noiembrie 2016)
Vais, Dana, "Clujenii aleg: Filarmonică sau Parc", în: Revista 22 nr. 951, 28.05.2008,
disponibil pe https://revista22.ro/4576/.html (accesat 9 martie 2018)
Wainwright, Oliver, "Dubai Frame: UAE's latest surreal landmark frames a controversy", The
Guardian, 1 Jan. 2018, https://www.theguardian.com/world/2018/jan/01/dubai-
frame-uaes-latest-surreal-landmark-frames-a-controversy (accesat 17 februarie
2018)
Wainwright, Oliver, "Seeing double: what China's copycat culture means for architecture",
The Guardian, 7 January 2013,
https://www.theguardian.com/artanddesign/architecture-design-
blog/2013/jan/07/china-copycat-architecture-seeing-double (accesat 29 iulie 2016)
Wainwright, Oliver, "Why is Zaha Hadid given a harder time than her strachitect rivals?",
The Guardian, 24 September 2015,
https://www.theguardian.com/artanddesign/architecture-design-
blog/2015/sep/24/why-is-zaha-hadid-given-a-harder-time-than-her-starchitect-
rivals (accesat 5 noiembrie 2016)
Wainwright, Oliver, "Zaha Hadid's successor: scrap art schools, privatise cities and bin
social housing", The Guardian, 24 November 2016,
https://www.theguardian.com/artanddesign/2016/nov/24/zaha-hadid-successor-
patrik-schumacher-art-schools-social-housing (accesat 25 noiembrie 2016)
Winner, Langdon, "Do Artifacts Have Politics?", Daedalus, vol.109, no.1/1980, în: Stephen
R. Graubard (ed.), Modern Technology: Problem or Opportunity?, Special Issue of
Daedalus / The MIT Press, Winter 1980, pp.121-136, http://innovate.ucsb.edu/wp-
201
content/uploads/2010/02/Winner-Do-Artifacts-Have-Politics-1980.pdf (accesat 3
ianuarie 2017)
Winston, Anna, "'Architecture is not art' says Patrik Schumacher in Venice Architecture
Biennale rant", Dezeen, 18 March 2014,
https://www.dezeen.com/2014/03/18/architecture-not-art-patrik-schumacher-
venice-architecturebiennale-rant/ (accesat 25 noiembrie 2016)
Ye, John, "Architecture Copyright Infringement", Chance and Bridge Partners [firma de
avocatura], septembrie 2012,
http://english.chancebridge.com/uploadfile/2016/0601/20160601111537535.pdf
• surse legate de domeniul eticii în general
cărți și capitole în cărți relevante pentru tema eticii în general

Copoeru, Ion, Nicoleta Szabo (coord.), Etică și cultură profesională, Editura Casa Cărții de
Știință, Cluj, 2008
Duignan, Brian (ed.), The Britannica Guide to Ethics. The History of Western Ethics,
Britannica Educational Publishing, New York, 2011
Harvey, Gordon, Writing with Sources. A Guide for Harvard Students, Second Edition,
Hackett Publishing Co., Indianapolis/Cambridge, 2008, disponibil pe
http://isites.harvard.edu/fs/docs/icb.topic930980.files/WritingWithSources.pdf
Junker-Kenny, Maureen, "Recognising Traditions of Argumentation in Philosophical Ethics",
în: Cathriona Russell, Linda Hogan, Maureen Junker-Kenny (ed.), Ethics for Graduate
Researchers. A Cross-disciplinary Approach, Elsevier, London, 2013 (e-book), pp.7-26
Kelly, Alan L., "Navigating the Minefields: Ethics and Misconduct in Scientific Research", în:
Cathriona Russell, Linda Hogan, Maureen Junker-Kenny (Eds.), Ethics for Graduate
Researchers. A Cross-disciplinary Approach, Elsevier, London, 2013 (e-book), pp.27-
38
MacIntyre, Alasdair, A Short History of Ethics. A History of Moral Philosophy from the
Homeric Age to the Twentieth Century, Second Edition, Routledge, London, 1998
MacIntyre, Alasdair, After Virtue. A Study in Moral Theory, Third Edition, University of Notre
Dame Press, Notre Dame, Indiana, 2007
Malik, Kenan, The Quest for a Moral Compass. A Global History of Ethics, Melville House,
Brooklyn/London, 2014, e-book
Oliver, Paul,The student's guide to research ethics, McGraw Hill/Open University Press (2nd
edition), 2010
Sokal, Alan, Jean Bricmont, Intellectual Impostures. Postmodern philosophers' abuse of
science, Profile Books, London, 2003
Van de Poel, Ibo, Lambèr Royakkers, Ethics, Technology and Engineering. An Introduction,
Wiley-Blackwell, 2011, e-book
202
articole (reviste, presă, bloguri) despre etica cercetării în general
*** "Big data reveals mixed authorship in 17 Shakespeare plays", AFP, artdaily.org, October
25, 2016, http://artdaily.com/news/91087/Big-data-reveals-mixed-authorship-in-
17-Shakespeare-plays#.WC_-Rndh0y5 (accesat 19 noiembrie 2016)
*** "Parerile clientilor nostri", LucrareLaComanda, postări august 2014-iunie 2016,
http://www.lucrarelacomanda.ro/testimoniale (accesat 13 mai 2017)
*** "Plagiarism in Higher Education. Custom essay writing services: an exploration and
next steps for the UK higher education sector", QAA - Quality Assurance Agency for
Higher Education, 18 August 2016,
http://www.qaa.ac.uk/en/Publications/Documents/Plagiarism-in-Higher-
Education-2016.pdf (accesat 6 aprilie 2017)
*** "Resources/FAQ", Woodard, Emhardt, Moriarty, McNett & Henry, LLP - Patent and
Trademark attorneys, http://www.uspatent.com/resources/resources-faq/ (accesat
18 iunie 2017)
*** "Science's Sokal Moment. It seems dangerously easy to get scientific nonsense
published", The Economist, Oct. 5, 2013, http://www.economist.com/news/science-
and-technology/21587197-it-seems-dangerously-easy-get-scientific-nonsense-
published-sciences-sokal (accesat 30 noiembrie 2014)
*** "Translated Matching", Turnitin,
https://guides.turnitin.com/01_Manuals_and_Guides/Administrator_Guides/Turnit
in_for_Administrators/Translated_Matching#Enabling_Translated_Matching_for_Y
our_Account (accesat 12 aprilie 2017)
*** "What Constitutes Plagiarism?", Harvard Guide to Using Sources. A Publication of the
Harvard College Writing Program,
http://usingsources.fas.harvard.edu/icb/icb.do?keyword=k70847&pageid=icb.page
342054 (accesat 12 aprilie 2017)
*** "White Paper. The plagiarism spectrum", Turnitin,
http://www.ed.ac.uk/files/atoms/files/10-types-of-plagiarism.pdf (accesat 12
aprilie 2017)
Alaimo, Carol Ann, "UA professor plagiarized student's work, school finds", Arizona Daily
Star, September 27, 2014, http://tucson.com/news/local/education/college/ua-
professor-plagiarized-student-s-work-school-finds/article_a812bb66-6383-511b-
b7a3-22289eabf237.html (accesat 22 decembrie 2016)
Andrews, Travis M., "Big debate sbout Shakespeare finally settled by big data: Marlowe
gets his due", The Washington Post, October 25, 2016,
https://www.washingtonpost.com/news/morning-mix/wp/2016/10/25/big-data-
helps-put-centuries-old-shakespearean-debate-to-rest/ (accesat 19 noiembrie
2016)
Bohannon, John, "Who's Afraid of Peer Review?", Science, 4 Oct.2013, vol.342 Issue 6154,
pp.60-65, http://science.sciencemag.org/content/342/6154/60.full (accesat 19
decembrie 2016)
Borenstein, Jason, "Responsible Authorship in Engineering Fields: An Overview of Current
Ethical Challenges", Science and Engineering Ethics, 17/2011, pp.355-364, Springer,
DOI 10.1007/s11948-011-9272-4 (accesat 18 decembrie 2016)
203
C.B., "Aberația zilei: tu știi cine e Apud? El nu știe", Ziare.com, 26 noiembrie 2015,
http://www.ziare.com/petre-toba/ministru-de-interne/aberatia-zilei-tu-stii-cine-e-
apud-1395729 (accesat 16 noiembrie 2016)
Elmes, John, "Minister calls for tougher penalties to combat essay mills", Times Higher
Education, 21 February 2017,
https://www.timeshighereducation.com/news/minister-calls-tougher-penalties-
combat-essay-mills (accesat 22 februarie 2017)
Else, Holly, "Authorship wars: academics outline the rules for recognition", Times Higher
Education, November 30, 2017,
https://www.timeshighereducation.com/features/authorship-wars-academics-
outline-rules-recognition (accesat 30 noiembrie 2017)
Ganiel, Gladys, "Research Ethics in Divided and Violent Societies: Seizing the Ethical
Opportunity", în: Cathriona Russell, Linda Hogan, Maureen Junker-Kenny (Eds.),
Ethics for Graduate Researchers. A Cross-disciplinary Approach, Elsevier, London,
2013 (e-book)
Gibney, Elizabeth, "UK leads Europe in the fight against plagiarism", Times Higher Education,
10 oct.2013, http://www.timeshighereducation.co.uk/news/uk-leads-europe-in-
the-fight-against-plagiarism/2007981.article (accesat noiembrie 2014)
Glendinning, Irene, "Comparison of policies for Academic Integrity in Higher Education
across the European Union", IPPHEAE Project Consortium, October 2013,
00%20EU%20IPPHEAE%20CU%20Survey%20EU-wide%20report.pdf (accesat 30
noiembrie 2015)
Glendinning, Irene, Agnieszka Michałowska-Dutkiewicz, Krzysztof Jozwik, "Plagiarism
Policies in Romania. Full Report", în: IPPHEAE Project, Impact of Policies for
Plagiarism in Higher Education Across Europe, April 2014,
23%20RO%20IPPHEAE%20CU%20Survey%20Romania%20Narrative.pdf (accesat 30
noiembrie 2015)
Grove, Jack, "Cash-for-publications is 'common practice'", Times Higher Education, January
19, 2017, https://www.timeshighereducation.com/news/cash-publications-
common-practice (accesat 20 ianuarie 2017)
Heckler, Nina C., David R. Forde, C. Hobson Bryan, "Using Writing Assignment Designs to
Mitigate Plagiarism", Teaching Sociology, Vol.41. Nr.1/2013, pp.94-105, DOI:
10.1177/0092055X12461471, http://ts.sagepub.com (accesat 29 decembrie 2012)
Jump, Paul, "Zygmunt Bauman accused of serial 'self-plagiarism'", Times Higher Education,
August 20, 2015, https://www.timeshighereducation.co.uk/news/zygmunt-
bauman-accused-serial-‘self-plagiarism’ plagiarism’ (accesat 23 august 2015)
Jump, Paul, "Zygmunt Bauman rebuffs plagiarism accusation", Times Higher Education, 3
April 2014,
http://www.timeshighereducation.co.uk/story.aspx?storyCode=2012405 (accesat
28 decembrie 2014)
Lichfield, John, "I stole from Wikipedia, but it's not plagiarism, says Michel Houellebecq",
The Independent, 8 September 2010, http://www.independent.co.uk/arts-
entertainment/books/news/i-stole-from-wikipedia-but-its-not-plagiarism-says-
houellebecq-2073145.html (accesat 21 iulie 2016)
204
Macfarlane, Bruce, "Authorship abuse is the dark side of collaboration", Times Higher
Education, December 10, 2015,
https://www.timeshighereducation.com/comment/authorship-abuse-is-the-dark-
side-of-collaboration (accesat 16 noiembrie 2016)
Macfarlane, Bruce, "The ethics of multiple authorship: power, performativity and the gift
economy", Studies in Higher Education, published online 20 Oct. 2015,
DOI:10.1080/03075079.2015.1085009 (accesat 10 decembrie 2015)
Macfarlane, Bruce, "The moral panic over student cheating must end", Times Higher
Education, September 14, 2017,
https://www.timeshighereducation.com/opinion/moral-panic-over-student-
cheating-must-end (accesat 14 septembrie 2017)
Macfarlane, Bruce, Researching with Integrity. The Ethics of Academic Enquiry, Routledge,
London/New York, 2009
Martin, Brian, "Countering supervisor exploitation", Journal of Scholarly Publishing, vol.5
no.1, October 2013, pp.74-86, http://www.bmartin.cc/pubs/13jsp.html (accesat 18
decembrie 2016)
Martin, Brian, "Plagiarism: a misplaced emphasis", Journal of Information Ethics, Vol. 3, No.
2, Fall 1994, pp. 36-47, disponibil pe http://www.bmartin.cc/pubs/94jie.html
Mason, Peter R., "Editorial. Guests, Ghosts and Gofers", în The Journal of Infection in
Developing Countries, vol.2, nr.2, Aprilie 2008, pp.78-80,
http://www.jidc.org/index.php/journal/article/view/19738330/173 (accesat 30
octombrie 2014)
McCrostie, James, "Warning: conmen and shameless scholars operate in this area", Times
Higher Education, January 12, 2017,
https://www.timeshighereducation.com/comment/warning-conmen-and-
shameless-scholars-operate-area (accesat 12 ianuarie 2017)
Mediafax, "Fostă doctorandă la UBB, care acuză un profesor de plagiat, a depus plângere la
rectorat și cere retragerea cărții plagiate de pe piață", Ziua de Cluj, 23 apr.2013,
http://ziuadecj.realitatea.net/eveniment/fosta-doctoranda-la-ubb-care-acuza-un-
profesor-de-plagiat-a-depus-plangere-la-rectorat-si-cere-retragerea-cartii-plagiate-
de-pe-piata--110427.html
Mediafax, "Profesorul de la UBB acuzat de plagiat va fi dat afară. Comisia de Etică a respins
contestaţia", realitatea.net, 11 Iunie 2013, http://www.realitatea.net/profesorul-
de-la-ubb-acuzat-de-plagiat-va-fi-dat-afara-comisia-de-etica-a-respins-
contestatia_1202009.html
Morgan, John, "Life after whistleblowing", Times Higher Education, 31 July 2014,
http://www.timeshighereducation.co.uk/features/life-after-
whistleblowing/2014776.article (accesat 2 august 2014)
Pantazi, Raluca, "Doi profesori sarbi au publicat deliberat in revista stiintifica romaneasca
Metalurgia International o lucrare de cercetare falsa in care au citat inclusiv reviste
pentru copii", hotnews.ro, 18 sept.2013, http://www.hotnews.ro/stiri-esential-
15602458-doi-profesori-sarbi-publicat-deliberat-revista-stiintifica-romaneasca-
metalurgia-international-lucrare-cercetare-falsa-care-citat-personaje-precum-
goofy-presa-sarba.htm (accesat 30 noiembrie 2014)
Șercan, Emilia, "Tobă de carte. 250 de pagini din teza de doctorat a ministrului de Interne,
Petre Tobă, sunt copiate din alte lucrări", press.one, 25.11.2015,
205
https://pressone.ro/toba-de-carte-250-de-pagini-din-teza-de-doctorat-a-
ministrului-de-interne-petre-toba-sunt-copiate-din-alte-lucrari/ (accesat 16
noiembrie 2016)
Walker, Beth, "New Twists on an Old Problem: Preventing Plagiarism and Enforcing
Academic Integrity in an Art and Design School", Art Documentation, vol.28 nr.1,
2009, pp.48-51
Walsh, Peter W., David Lehmann, "Problematic elements in the scholarship of Zygmunt
Bauman", Academia.edu, 2015, pp.9-11,
https://www.academia.edu/15031047/Problematic_Elements_in_the_Scholarship
_of_Zygmunt_Bauman (accesat 22 decembrie 2016)
Watson, Roger, Mark Hayter, "Supervisors are morally obliged to publish with their PhD
students", Times Higher Education, May 18, 2017,
https://www.timeshighereducation.com/opinion/supervisors-are-morally-obliged-
to-publish-with-their-phd-students (accesat 19 mai 2017)
Williams, Joanna, et al., "Is there a problem with academic integrity?", Times Higher
Education, June 30, 2016, https://www.timeshighereducation.com/features/is-
there-a-problem-with-academic-integrity (accesat 30 iunie 2016)
• legi, normative și coduri:
"Berne Convention for the Protection of Literary and Artistic Works", World Intellectual
Property Organization - WPO,
http://www.wipo.int/wipolex/en/details.jsp?id=12214 (accesat 30 noiembrie 2016)
Carta Universității Tehnice din Cluj-Napoca (UTCN), 24.04.2015,
https://www.utcluj.ro/media/page_document/245/Carta_UTCN_actualizata_24apr
ilie2015.pdf (Anexa 1) (accesat 27 februarie 2018)
"Code de la propriété intellectuelle" (actualizat 2017), Institut Français d'Information
Juridique, 30 mai 2017, http://codes.droit.org/CodV3/propriete_intellectuelle.pdf
"Codul Deontologic din 27 noiembrie 2011 al profesiei de arhitect", Monitoruljuridic.ro,
http://www.monitoruljuridic.ro/act/codul-deontologic-din-27-noiembrie-2011-al-
profesiei-de-arhitect-emitent-ordinul-arhitectilor-din-romania-publicat-
138151.html (accesat 18 noiembrie 2016)
"Convenția de la Berna" (1886, ultima actualizare 1979), publicată în Monitorul Oficial
nr.156/17.04.1998, Copyright Romanian Services,
http://www.ecopyright.ro/files/pdf/legislatie/conventia_berna_09091886.pdf
"Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor", lege [5] online,
http://lege5.ro/Gratuit/g42tqmbt/decretul-nr-321-1956-privind-dreptul-de-
autor?pid=&d=2016-02-16 (accesat 30 noiembrie 2016)
"Decretul nr.549/29 iulie 1969", în Buletinul Oficial nr.84/31 iulie 1969; Monitorul Juridic,
http://www.monitoruljuridic.ro/act/decret-nr-549-din-29-iulie-1969-privind-
ratificarea-conventiei-de-la-berna-pentru-protectia-operelor-literare-si-artistice-
revizuita-si-semnata-la-stockholm-la-14-iulie-1967-227.html (accesat 2 iunie 2017)
206
"Decretul nr. 1172/1968 pentru modificarea Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de
autor", lege [5] online, http://lege5.ro/Gratuit/g43tenjz/decretul-nr-1172-1968-
pentru-modificarea-decretului-nr-321-1956-privind-dreptul-de-autor?d=2016-02-
16%00%00 (accesat 30 noiembrie 2016)
"European Deontological Code for Providers of Architectural Service", Architects' Council of
Europe, http://www.kab.bg/documents/ace/Code_Final_EN_September_2009.pdf
"International Code of Ethics on Consulting Services", International Union of Architects,
http://www.uia.archi/sites/default/files/codeDeontoUIAANG-2.pdf (accesat 19
noiembrie 2016)
"Legea nr. 8/1969 pentru aprobarea Decretului nr. 1172/1968 pentru m…rea Decretului
nr. 321/1956 privind dreptul de autor", lege [5] online,
http://lege5.ro/Gratuit/g44dgmby/legea-nr-8-1969-pentru-aprobarea-decretului-
nr-1172-1968-pentru-modificarea-decretului-nr-321-1956-privind-dreptul-de-autor
"Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe", actualizată 2015,
http://www.dpvue.com/legislatie/legea-nr-81996-privind-dreptul-de-autor-si-
drepturile-conexe-actualizata/ (accesat 11 iunie 2017)
"Legea 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și
inovare", actualizată 2016, https://www.universuljuridic.ro/legea-nr-206-2004-
privind-buna-conduita-in-cercetarea-stiintifica-dezvoltarea-tehnologica-si-inovare-
modificari-og-nr-2-2016/ (accesat 1 martie 2018)
"Proprié intellectuelle. Textes réglementaires et extraits de jurisprudence", Ordre des
Architectes, iulie 2015,
http://www.architectes.org/sites/default/files/atoms/files/croa-
propriete_intellectuelle_1.pdf (accesat 11 iunie 2017)
"UIA Accord on Recommended International Standards of Professionalism in Architectural
Practice", International Union of Architects, XXVI General Assembly, Durban, South
Africa, August 2014, www.uia.archi/sites/default/files/AIAS075164.pdf (accesat 18
noiembrie 2016)
"Universal Copyright Convention as revised at Paris on 24 July 1971, with Appendix
Declaration relating to Article XVII and Resolution concerning Article XI 1971",
UNESCO - United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization,
http://portal.unesco.org/en/ev.php-
URL_ID=15241&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION=201.html (accesat 30
noiembrie 2016)
• alte surse utilizate
cărți și articole despre arhitectură

*** "The Architect: Jørn Utzon", Sydney Opera House Trust, https://www.sydneyoperahouse.com/our-story/the-
architect-jorn-utzon.html (accesat 18 februarie 2018)
*** "Utzon's Design Principles and the Sydney Opera House’s Decade of Renewal", Sydney Opera House Trust,
https://www.sydneyoperahouse.com/our-story/sydney-opera-house-history/utzons-design-
principles.html (accesat 18 februarie 2018)
207
Atelier d'architecture autogérée, http://www.urbantactics.org (accesat 31 iulie 2017)
Birou Individual de Arhitectură Adela Irina Bara, http://design-arhitectura.ro/proiecte/extindere-utcn-fau (accesat
21 februarie 2018)
Branzi, Andrea, Weak and Diffuse Modernity. The World of Projects at the Beginning of the 21st Century, Skira,
Milano, 2006
Cantacuzino, George Matei, Izvoare și popasuri, Editura Eminescu, București, 1977
Chiribucă, Dan, Șerban Țigănaș (coord.), Arhitect în România. Studiu de fundamentare a politicilor naționale pentru
arhitectură, Ed. Eikon, Cluj, 2010
Colectiv A, "La Terenuri. Spațiu comun Mănăștur", https://www.colectiva.ro/laterenuri/index.php?lang=ro
Colomina, Beatriz, "Skinless Architecture", Thesis, Wissenschaftliche Zeitschrift der Bauhaus-Universität Weimar,
Heft 3/2003, pp.122-124
Colomina, Beatriz, "The Medical Body in Modern Architecture", în: Cynthia Davidson (ed.), Anybody, Anyone
Corporation, New York / The MIT Press, Cambridge MA, 1997, pp.228-239
Curtis, William J.R., Modern Architecture Since 1900, Third edition, Phaidon Press, London, 1996
Doicescu, Octav, Despre arhitectură. Scrieri, cuvîntări, Ed. Tehnică, București, 1983
Enescu, Ion Mircea, Arhitect sub comunism, Ed. Paideia, București, 2006
Faber, Tobias, "Utzon", în: Vittorio Magnano Lampugnani (ed.), Dictionary of the 20th Century Architecture,
Thames and Hudson, London, 1986, pp. 353-354
Frampton, Kenneth, Modern Architecture. A Critical History, Third edition, Thames and Hudson, London, 1992
Fromonot, Françoise, "Utzon Jørn (1918-)", în: Dictionnaire des Architectes, Encyclopaedia Universalis / Albin
Michel, Paris, 1999, pp.679-681
Hale, Jonathan A., Building Ideas. An Introduction to Architectural Theory, John Wiley & Sons, Chichester, 2000
Jenger, Jean, Le Corbusier, Architect of a New Age, trad. Caroline Beamish, Thames and Hudson, London, 1996
Kogod, Lauren, "The Display window as educator: the German Werkbund and cultural economy", în: Peggy Deamer
(ed.), Architecture and Capitalism 1845 to the present, Routledge, New York, 2014, pp.50-70
Kruft, Hanno-Walter, A History of Architectural Theory from Vitruvius to the Present, Princeton Architectural Press,
New York, 1994
Le Corbusier, Vers une architecture [1923], Éd. Arthaud, Paris, 1977
Mallgrave, Harry Francis, Modern Architectural Theory. A Historical Survey, 1673-1968, Cambridge University Press,
Cambridge, 2005
MVRDV, “Gothics. Design study for densification of the centre of Amsterdam, The Netherlands, 1996”, în: Winy
Maas, Jacob van Rijs, Richard Koek (ed.) MVRDV, FARMAX. Excursions on Density, 010 Publishers,
Rotterdam, 1998
OMA, Rem Koolhaas and Bruce Mau, S.M.L.XL. - Small, Medium, Large, Extra-Large, Taschen, 1997
Pandele, Andrei, Casa Poporului. Un sfîrșit în marmură, Ed. Compania, București, 2009
Paravicini, Ursula, Habitat au féminin, Presses Politechniques et Universitaires Romandes, Lausanne, 1990
Parnell, Steve, "Architecture Depends: Review", The Sesquipedalist blog, 17 March 2009,
http://sesquipedalist.blogspot.ro/2009/03/architecture-depends.html (accesat 30 martie 2014);
https://jeremytill.s3.amazonaws.com/system/redactor_assets/documents/57/parnell_review.pdf
(accesat 3 aprilie 2017)
Ragon, Michel, Histoire Mondiale de l'architecture et de l'urbanisme modernes, Tome 2. Pratiques et Méthodes,
1911-1971, Casterman, Paris, 1972
Summerson, John, "Inigo Jones, English architect and artist", Encyclopaedia Britannica,
https://www.britannica.com/biography/Inigo-Jones (accesat 6 august 2016)
Texier, Simon, "Henry van de Velde (1863-1957)", în: Dictionnaire des Architectes, Encyclopaedia Universalis / Albin
Michel, Paris, 1999, pp.686-689
Till, Jeremy / RIBA Reaserch Committee, "What is architectural research? Architectural Research: Three Myths
And One Model", RIBA Memorandum 2005,
http://www.architecture.com/Files/RIBAProfessionalServices/ResearchAndDevelopment/WhatisArchite
cturalResearch.pdf
Vais, Dana, Cercetare în arhitectură. O introducere, UT Press, Cluj, 2015
Vais, Dana, Locuire, Universitatea Tehnică din Cluj, 1997
Vais, Dana, "Utopie în era pre-ecologistă: Martin Pinchis", Arhitext nr 4/2012, pp.33-37
Vais, Dana, "The (in)Famous Anca Petrescu: authorship and authority in Romanian communist architecture, 1977-
1989", in: Mary Pepchinski and Mariann Simon (Eds.), Ideological Equals. Women Architects in Socialist
Europe 1945-1989, Routledge, London/New York, 2017, pp. 139-154 (se poate descărca de pe
208
https://www.academia.edu/30686377/The_in_Famous_Anca_Petrescu._Authorship_and_authority_in_
Romanian_communist_architecture_1977-1989) (accesat 10 iunie 2017)
Vitruvius, The Ten Books of Architecture, transl. Morris Hicky Morgan, Harvard University Press, Cambridge, 1914
Wolf, Gary, "Exploring the Unmaterial World", în: Wired, 06.01.2000,
http://www.wired.com/wired/archive/8.06/koolhaas.html (Accesat 20 iulie 2016)
alte cărți și capitole în cărți

Alexandrescu, Gh., Latine Dicta, Ed. Albatros, București, 1992
Bauman, Zygmunt, Modernitatea lichidă, trad. Diana Grad, Antet XX Press, 2000
Bentham, Jeremy, "Panopticon or The Inspection House", în: Miran Bozovic (ed.), Jeremy Bentham: The Panopticon
Writings, Verso, London/New York, 1995
Deleuze, Gilles, Nietzsche et la philosophie, Presses Universitaires de France, Paris, 1962 (7e édition 1988)
Deleuze, Gilles, Spinoza. Philosophie pratique, Les Éditions de Minuit, 2003
Eco, Umberto, Cum se face o teză de licență, Polirom, Iași, 2006
Foucault, Michel, Ce este un autor? Studii și conferințe, Ed. Idea, Cluj, 2004
Foucault, Michel, Power / Knowledge. Selected Interviews and Other Writings 1972-1977, ed. și trad. Colin Gordon,
Pantheon Books, New York, 1980
Kant, Immanuel, The Critique of Practical Reason, trad. Thomas Kingsmill Abbott, Project Gutenberg eBook, 2013,
https://www.gutenberg.org/ebooks/5683
Nietzsche, Friedrich, Așa grăit-a Zarathustra, Trad. Victoria Ana Tăușan, Edinter, București, 1991
Nietzsche, Friedrich, Beyond Good and Evil. Prelude to a Philosophy of the Future, transl. Walter Kaufmann, Vintage
Books, New York, 2010 (e-book)
Rousseau, Jean-Jacques, Discours sur l’origine des inégalités, Geneva, 1754, http://eet.pixel-
online.org/files/etranslation/original/Rousseau%20JJ%20Discours%20sur.pdf
Rousseau, Jean-Jacques, "Du Contrat social, ou Principes du droit politique" [1762], în Collection complète des
oeuvres, Genève, 1780-1789, vol. 1, ediție online, www.rousseauonline.ch, 7 octobre 2012,
http://www.rousseauonline.ch/pdf/rousseauonline-0004.pdf
Sartre, Jean-Paul, L'être et le néant. Essai d'ontologie phénoménologique, Éditions Gallimard, Paris, 1943
209

Carte Curs Etica

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Curs Etica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

2. Teme în istoria eticii..................................................12

3. Plagiatul și încălcarea dreptului de autor..................37

4. Probleme de etică în cercetarea academică..............48

5. Tipuri de plagiat în scrierea academică.....................80

7. Cazuri de încălcare a dreptului de autor

9. Cazuri de încălcare a dreptului de autor

10. Etica în școala de arhitectură................................153

11. Coduri deontologice..............................................167

12. Etică în arhitectură................................................177

13. Concluzie: normalitatea eticii................................197

Un obiectiv important și imediat al cărții este să umple un gol în bibliografie în ceea

O carte despre etică are ca scop înțelegerea a ceea ce e bun și onorabil.

Etica este ea însăși un domeniu de cercetare: este disciplina de studiu a moralei.

Publishing, New York, 2011, pp.x-xi

Legat de subiectul nostru ne întrebăm în primul rând ce anume face o cercetare să

Structura volumului este determinată de câteva distincții de conținut tematic. Prin

În final, capitolul 13 subliniază în concluzie o idee aparent intrigantă, și anume că,

Alteori arhitectul-cercetător e pus în situația să aleagă între două direcții diferite de

O dilemă majoră este și ce anume garantează comportamentul corect al

Arta retoricii însemna pentru sofiști inclusiv cum să câștigi o dezbatere cu

Un sofism este și argumentul avantajelor hiperdensității pe care îl dezvoltă MVRDV

http://www.wired.com/wired/archive/8.06/koolhaas.html, p.2 (accesat 12 ianuarie 2017)

În concepția esențialistă și idealistă a lui Platon, lumea "Formelor", care poate fi

Adevărul, Frumosul și Binele ideale au determinat arhitectura în diverse momente

Un exemplu de arhitect pentru care "forma" capătă ea însăși, pe lângă frumusețe,

Aportul important al eticii lui Aristotel este noțiunea de virtute: înțelepciunea

16 Malik, op.cit., p.43

Conceptul de virtute definit de Aristotel a putut rămâne actual poate și pentru că

Reîntoarcerea eticii spre noțiunea aristoteliană de virtute a marcat ultimii ani ai

23 MacIntyre, op.cit., p.xi

• rațiune și cunoaștere etică

În antichitatea greacă se presupunea că rațiunea individuală este capabilă să

29 Malik, op.cit., p.47

Însă gânditorii creștini ai secolelor al XII-lea și al XIII-lea – scolasticii – l-au

Încercarea de a elibera complet rațiunea etică individuală de sub dominația oricărei

33 Malik, op.cit., p.39

Pentru Spinoza, cunoașterea este fundamentul eticii.41 Cu ajutorul ei, el introduce

În etica modernă, rațiunea individuală s-a eliberat de opresiunea comunității, doar

În lucrarea sa Leviathan (1651), Hobbes susținea că urmărirea propriului interes

47 Duignan (ed.), op.cit., pp.66-67

oeuvres, Genève, 1780-1789, vol. 1, ediție online, www.rousseauonline.ch, 7 octobre 2012,

Dacă am constatat puterea teoriilor de a influența realitatea, acest fapt ne poate

Etica utilitaristă consideră că nu motivațiile sau intențiile, ci consecințele dau

Utilitarismul s-a aplicat destul de simplu arhitecturii: însemna pur și simplu să

Pentru utilitarism arhitectura a fost în mod special interesantă, ea oferindu-i

Ca principiu de organizare spațială, Panopticon-ul se definea prin vizibilitatea

Metafora Panopticon-ului a fost preluată de teoreticienii de arhitectură și aplicată

Panopticon Writings, Verso, London/New York, 1995, pp.29-95 (pp.35-41)

Conexiunea cea mai celebră între principiul Panopticon-ului și arhitectura

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Penetentiary_Panopticon_Plan.jpg (accesat 15 matie 2018)

Ceva mai târziu, în secolul al XIX-lea, când au apărut locuințele muncitorești,

Discutat astfel – în contextul arhitecturii înțelese ca spațiu al supravegherii și

În lucrarea sa Utilitarianism (1861), filosoful scoțian John Stuart Mill (1806-1873)

• etica datoriei morale individuale

Mișcarea intelectuală spre "luminile" rațiunii individuale – Iluminismul, care a

69 Junker-Kenny, op.cit., p.19

p.126, https://www.gutenberg.org/ebooks/5683 (accesat 28 ianuarie 2017)

78 Malik, op.cit., pp.204-205; Duignan (ed.), op.cit., pp.91-93

• morala conștiinței de clasă

85 v. Dana Vais, Locuire, Universitatea Tehnică din Cluj, 1997, pp.133-135

În ciuda poziției oarecum marginale a moralei în raport cu determinismul economic

Regimurile comuniste s-au legitimat, printre altele, revendicându-se de la teoria lui

89 Duignan (ed.), op.cit., p.101