UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ISTORIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Absolvent Coordonator științific

Lixandru Cătălina-Maria Antoniu Bogdan

București
2022
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ISTORIE
RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

Lucrare de licență

Lupta Serviciilor Secrete în Războiul Rece: CIA vs. KGB

Absolvent Coordonator științific

Lixandru Cătălina-Maria Antoniu Bogdan

BUCUREȘTI
2022
INTRODUCERE .................................................................................................................... 1

Capitolul I – Actorii Războiului Rece și sursele conflictului ...............................................

4

I. 1. Central Intelligence Agency: origini, structură, evoluție, agenți ..............................

5
I. 2. KGB: Comitetul pentru Securitatea Statului, de la concepție la dezintegrare .........
15
I. 3. Cortina de Fier și împărțirea Germaniei ...................................................................
24

Capitolul II – Războiul Rece: Epoca de Aur a Spionajului ...............................................

29

II. 1. Recrutarea spionilor ................................................................................................

30
II. 2. Defectorii .................................................................................................................
32
II. 3. Tehnicile de interogare ............................................................................................
34
II. 4. Misiunile de recunoaștere ........................................................................................
36
II. 5. Echipamentul de spionaj ..........................................................................................
38

Capitolul III – Activitățile CIA în Berlin și Uniunea Sovietică .........................................

41

III. 1. Tunelul Berlinului ...................................................................................................

44
III. 2. Incidentul Avionului U-2 .........................................................................................
48
III. 3. Operațiunea „Ivy Bells” ...........................................................................................
52

Capitolul IV – Activitățile KGB și GRU în Statele Unite ale Americii .............................

56

IV. 1. „Destabilizare, demoralizare, criză, normalizare” ...................................................

59
IV. 2. Spionii rezidenți: cei legali sau cei ilegali? ..............................................................
63
IV. 3. Operațiunea „Denver” .............................................................................................
66
Capitolul V – De ce războiul nu s-a materializat pe câmpul de luptă? .............................
72

V. 1. „Proxy Wars”: Războaiele din Asia și Africa ..........................................................

74
V. 2. Războiul ideologiilor ...............................................................................................
79

CONCLUZII ......................................................................................................................... 82

BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................
84

INTRODUCERE ÎN METODOLOGIA LUCRĂRII

Importanța Cercetării
Tema acestei lucrări de licență se învârte în jurul Războiului Rece, a agențiilor principale de
servicii secrete ce au fost implicate – după cum sugerează și titlul, și mai ales a originilor
acestora, cum au operat în timpul conflictului, și, bineînțeles, cum l-au perpetuat. Una dintre
întrebările de la care această idee a pornit a fost cea care cercetează de ce Războiul Rece nu s-
a materializat pe câmpul de luptă. În următoarele câteva zeci de pagini, am atentat să atrag
atenția asupra faptului că acest război s-a purtat pe alt tip de front și cu alt tip de arme:
informațiile. Acest detaliu crucial pentru derularea conflictului dintre Uniunea Republicilor
Socialiste Sovietice și Statele Unite ale Americii setează tonul licenței în sensul că
majoritatea a ceea ce am scris se concentrează asupra acestei lumi secrete, în care misiunile
discrete, agenții misterioși și datele folosite de aceștia la mize enorme, sunt „personajele
principale”.
Consider că tema este relevantă, atât în ceea ce privește cercetarea sa, cât și deslușirea
conflictului și a originilor și istoriei sale, pentru că întotdeauna trecutul va servi drept o
învățătură pentru prezent, dar și o potențială oglindire pentru viitor. Interesul meu pentru
acest subiect a fost stârnit cu exactitate atunci când am privit un documentar despre Tunelul
din Berlin, deși ideea unei agenții secrete și a spionajului au fost întotdeauna fascinante
pentru mine și curiozitatea mea. În această idee, am decis că Războiul Rece și cei din spatele
scenei politice este un subiect ce merită certat, chiar și pentru a putea compara ceea ce știm
despre „spionajul” din zilele noastre. Deși nu este propriu-zis o temă de actualitate, Războiul
Rece este un eveniment al căror efecte se resimt în prezent, și din ale cărui consecințe putem
trage câteva concluzii semnificative, pentru a putea gestiona mult mai eficient un potențial
astfel de litigiu pe viitor.
Stadiul cercetării
În ceea ce privește cercetarea acestui domeniu, este bine cunoscut faptul că există numeroase
scrieri, dezbateri, povestiri, mai ales și documente privitoare la acest subiect. În efectuarea
studiului meu personal asupra acestei teme, consider că am ajuns să cunosc multe detalii la
care nu mă așteptam să existe și să le găsesc și interesante. Informațiile legate de Războiul
Rece vin într-o multitudine de forme, și abordând diverse perspective asupra cauzelor sau
impactului. Pentru a îmi aprofunda cunoștințele, am apelat la foarte multe documente din
Arhiva Statelor Unite ale Americii, a diferite agenții guvernamentale, pentru a consulta
sursele într-un mod cât mai direct.
Există foarte mulți scriitori consacrați care s-au specializat pe tema Războiului Rece, dar pe
departe favoriții au fost cei cu o experiență directă în evenimentele ce au tulburat a doua
jumătate a secolului al XX-lea. Printre aceștia, se numără David E. Murphy, Vasili
Mitrokhin, Viktor Suvorov. Consider că experiența lor personală oferă oricărui cititor o
perspectivă inedită în lumea spionilor, a jocurilor politice dar și a birocrației, care a susținut
un rol foarte relevant în realizarea și aprobarea activităților cunoscute ca spionaj.
Teza cercetării și metodele de cercetare
După cum am menționat anterior, o bună parte a lucrării de licență este menită să aducă
explicații privitor la motivul pentru care războiul nu s-a manifestat într-un mod convențional
între cele două superputeri, adică pe câmpul de luptă. Pe parcursul lecturii, se poate observa
și că o multitudine de misiuni și prezentarea lor este întâlnită, deoarece consider că acestea au
fost cruciale nu doar pentru persistența conflictului în sine, ci și pentru dezvoltarea unor căi
noi de colectare a informațiilor, din ce în ce mai inteligente, mai subtile, mai eficace. De
altfel, deseori apar diverse mențiuni sau explicații a unor dispozitive de spionaj sau a
vehiculelor și armamentelor folosite, pentru că eșecul sau succesul acestora a determinat
cursul pe care Războiul îl lua în diferite momente în timp. În plus, apar și întrebări a căror
răspuns l-am găsit în urma unor cercetări poate mai profunde sau îndelungate, dar care au
clarificat contextul politic și climatul doctrinal din ambele țări în acele perioade în care
Războiul Rece părea cât mai acut. De ce au fost necesare schimbările numeroase de structură
în cadrul Comitetului pentru Securitatea Statului? De ce avioanele folosite pentru misiunile
de recunoaștere au fost scoase din circuit? A fost discrepanța ideologică cu adevărat o cauză
principală a Războiului?
Pentru realizarea propriu-zisă a lucrării, am consultat în mare parte cărțile sau articolele
autorilor menționați mai sus, alături de documente din Arhiva Statelor Unite. Am urmărit și
câteva documentare, și surse video care mi s-au părut relevante în scrierea mea. În afara unor
rare articole din presă, documentele sovietice oficiale din acea vreme s-au dovedit a fi extrem
de dificil de găsit. Cele câteva incluse în bibliografia lucrării de licență, totuși, mi s-au părut
interesante deoarece prin intermediul lor se putea realiza și o comparație cu cele oferite de
SUA. În plus, bariera lingvistică între limba engleză și limba rusă este una foarte dificil de
biruit, însă limba germană s-a dovedit a fi mai accesibilă. Per total, pentru mare parte din
informațiile pe care le-am acumulat pe acest subiect le sunt datoare numeroaselor cărți citite
în timpul cercetării mele. Printre favoritele mele, pot sesiza cărțile de tip „dicționar” sau
„enciclopedie”, deoarece ofereau o multitudine de subiecte amalgamate într-o singură sursă,
iar diversitatea lor era impresionantă. Acest tip de scrieri mi s-au părut foarte interesante dar
și foarte eficiente, pentru că abordează noțiuni teoretice, explică anumite contexte politice,
oferă informații despre diferite misiuni și operațiuni, definește teorii și termeni specifici, dar
și introduce figuri importante din lumea Războiului Rece.
Schema lucrării urmează un curs relativ cronologic în capitolele prezentate, deoarece am
considerat că este mai eficient și ușor de urmărit. Așadar, prima parte se concentrează asupra
originilor și schimbărilor de care Agenția Centrală de Informații și Comitetul pentru
Securitatea Statului au avut parte, menționând și aspecte poate mai puțin cunoscute sau
abordate în celelalte părți ale lucrării. A doua porțiune este o ușă către era cea mai de glorie
perioadă a spionajului, însoțită de amănunte caracteristici perioadei postbelice, care în ziua de
astăzi sunt nu numai greu de găsit, ci și de imaginat. Aceste fracțiuni care prezintă „secretele”
spionilor limpezesc motivațiile unor decizii și situații întâlnite mai târziu în lucrare.
Penultima parte a licenței este abordată din prisma a două perspective: cea americană, și cea
sovietică, prezentând unele dintre cele mai relevante și definitorii momente și operațiuni
pentru tot ceea ce însemnat Războiul Rece. În cele din urmă, partea de la final încearcă să
răspundă onest la întrebarea cea mai des întâlnită, și se confruntă cu realitatea tragediei
umanitare provocate de acest conflict. Viziunea nu este una perfectă, ori ideală, ci una
realistă, care analizează datele în mod obiectiv și afirmă concluzii corespunzătoare efectelor
determinate, după cum acestea au fost consacrate în istorie.
În ceea ce privește conceptele și teoriile regăsite în lucrare, acestea mi se par unele foarte
relevante, fără de care nu se poate purta o discuție complexă despre evenimentele Războiului
Rece. Una dintre ele este teoria „containmentului”, o doctrină utilizată în politica externă a
președintelui Harry S. Truman, conform căreia SUA ar oferi ajutor politic, militar și
economic țărilor democratice sub amenințarea influențelor comuniste pentru a preveni
expansiunea comunismului. O altă noțiune în această direcție ar fi „efectul domino”, termen
apărut datorită aceluiași președinte; acest concept presupunea că declinul unui stat
necomunist în prăpastia comunismului ar precipita și căderea guvernelor necomuniste din
statele vecine. Sintagma „proxy wars” este de asemenea relevantă, desemnând ideea de un
conflict armat între două state care acționează la instigarea altora separate, sau în numele
altor părți, care nu sunt direct implicate în ostilități. Toate acestea pot fi trasate ca emergente
în aceeași perioadă, mai exact sfârșitul anilor 1940 - începutul anilor 1950, dar au fost purtate
și reluate de-a lungul timpului în care Războiul s-a desfășurat. Aceste concepte au făcut parte
din fundamentul strategiilor SUA, și, implicit, a tacticilor de contracarare din partea Uniunii
Sovietice.
În ceea ce privește metodele de cercetare, cel mai mult m-am folosit de o analiză critică
asupra surselor primare – fie acestea fișiere oficiale din cadrul unor arhive legitime, fie cărți
sau articole publicate de cei direct implicați în conflictul acesta. Apoi, am efectuat o cercetare
deductivă pe baza a ceea ce am aflat din lectura mea, încercând în același timp să îmi formez
propriile opinii despre subiectul abordat și întrebările pentru care am căutat o explicație.
Cercetarea calitativă nu a lipsit, deoarece am considerat că în spatele acțiunilor desfășurate se
aflau oameni a căror decizii erau motivate de experiențele și circumstanțele lor proprii.
Modul lor de gândire a influențat cursul întâmplărilor, acesta fiind expus la mediul în care
indivizii se aflau, probabil educația lor, viața pe care o trăiau sau pe care o evitau. În plus, am
găsit utilizarea mai multor arhive din cadrul Statelor Unite ale Americii foarte folositoare,
deoarece acestea pun la dispoziție o gamă variată de surse primare, care destăinuie procese
sau evenimente fundamentale din istoria și trecutul politic al statului. Cele mai des consultate
arhive în această cercetare au fost Arhivele Naționale, Arhivele Agenției Naționale pentru
Securitate, platformele prezidențiale.
Tipologia surselor
În cele din urmă, pentru a scrie această lucrare de licență am folosit diferite tipuri de surse,
încercând să capăt o perspectivă cât mai profundă și vastă asupra întregii teme. De aceea,
consider că sursele primare sunt în mod definitiv cruciale în realizarea unui astfel de proiect,
dar și cele secundare, care oferă puncte de vedere obiective, precum și o imagine în
ansamblu. În cadrul surselor primare pe care le-am utilizat, pot enumera o multitudine de
discursuri prezidențiale, interviuri cu persoane politice sau agenți emblematici, rapoarte
oficiale, jurnale și memorandumuri. În plus, după cum am menționat înainte, autorii cu o
experiență proprie în conflict și-au expus individual întâmplările și părțile lor de poveste, care
se completează și creează un întreg fascinant.
Atât sursele primare folosite, cât și cele secundare, au fost exclusiv în limba engleză, cu
excepția unor puține documente în limba rusă, a căror traducere era din fericire disponibilă
direct de la sursă. Majoritatea surselor primare și secundare au fost de tip text: telegrame
diplomatice, articole în jurnale academice, rapoarte și interogări. Au existat, bineînțeles, și
câteva surse video, posibile datorită progreselor în tehnologice; astfel s-au documentat pe
această cale adresele președinților către public și interviurile specialiștilor în Războiul Rece.
De altfel, sursele secundare utilizate au cuprins articole și contribuții academice la jurnalele
științifice americane, precum American Intelligence Journal, Social Studies of Science,
Diplomatic History Journal. Pe lângă acestea, se regăsesc în bibliografie numeroase articole
de reviste și ziare notabile, precum The New York Times, BBC News, Time Magazine, dar și
platforme mai puțin cunoscute, dar a căror contribuție este reușită.

CAPITOLUL I – Actorii Războiului Rece și sursele conflictului

În cadrul acestui capitol se află o analiză detaliată a celor două facțiuni implicate în
dezacordul silențios ce a dominat asupra unei foarte mari perioade de timp din cea de-a doua
jumătate a secolului al XX-lea, cât și prezentarea factorilor ce au contribuit la nașterea acestei
înfruntări și la amploarea pe care a căpătat-o relativ rapid în primul deceniu de la începere.
Termenul de „Război Rece” este desemnat pentru a descrie fenomenul de tensiune
geopolitică și ideologică ce nu se manifestează prin acțiuni militare între cele două
superputeri, Statele Unite ale Americii și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, și aliații
lor, Blocul Vestic (Regatul Unit, Franța, țările Benelux) și Blocul Estic, ci, în schimb, susțin
ceea ce s-au numit „proxy wars”, și se folosesc de diverse metode indirecte de confruntare.
Una dintre cele mai relevante competiții între cele două puteri rivale a fost înarmarea cu
arsenalul nuclear, dezvoltându-se o concurență aprigă spre a reuși înarmarea cu bombe
atomice. Bineînțeles că acțiunile militare convenționale, precum deplasarea trupelor sau a
echipamentelor de armamente au avut loc, însă atât SUA, cât și URSS, se tem de a acționa
propriu zis, având în vedere potențialele consecințe catastrofice pentru propriile interese;
așadar, acestea își „scot” armele pe masă, le mută, le arată, le recunosc existența, ba chiar fac
amenințări, dar nu le utilizează cu adevărat. Lupta pentru influență s-a exprimat prin
intermediul războiului psihologic, al campaniilor de propagandă, spionajul, embargourile de
anvergură, rivalitatea la evenimente sportive. Un alt domeniu de competiție pentru americani
și sovietici a fost Cursa Spațială, explorarea spațiului extraterestru devenind o nouă arenă în
care statele își puteau desfășura rivalitatea.
Această stare de febrilitate ce mișună între blocul vestic și cel estic își poate fixa cauzele
inițiale încă din cel de-Al Doilea Război Mondial, și nemulțumirile ce au reieșit la suprafață
la încheierea sa. Conferințele de la Yalta și Potsdam reprezintă evenimente foarte importante
pentru stagiile incipiente ale Războiului Rece care avea să urmeze. Conferința de la Yalta
(februarie 1945) a avut scopul prestabilit de a reuni cei trei aliați din timpul războiului:
Winston Churchill, prim-ministrul Regatului Unit, Franklin D. Roosevelt, președintele
Statelor Unite, și Joseph Stalin, liderul Uniunii Sovietice; aceștia aveau să discute
reorganizarea europeană odată ce forțele naziste ale lui Adolf Hitler ar fi fost distruse. Cu
toate acestea, întrunirea de la Yalta nu a avut întrutotul succesul dorit, deoarece a reușit să
evidențieze disparitățile ideologice între Stalin și ceilalți doi lideri politici. Lipsa de încredere
între comunistul Stalin, și Roosevelt și Churchill, cât și resentimentele, indignarea lui Stalin
față de acțiunile pretins-întârziate la debarcarea în Normandia, au fost factori ce au adâncit
ruptura dintre statele aliate, antagonism ce doar s-a intensificat mai târziu în cadrul
Conferinței de la Potsdam.
Această adunare din urmă a fost debutul unei relații mai puțin decât favorabile între America
și Uniunea Sovietică: se precipita că războiul se va sfârși în curând, înfrângerea Japoniei era
inevitabilă, iar viitoarele tratate de pace și efecte ulterioare ale unui conflict armat de o așa
mare amploare trebuiau prevăzute și disputate. Conferința de la Potsdam (iulie-august 1945)
a reprezentat prilejul prin care Stalin a aflat de planurile și armele atomice ale americanilor –
liderului sovietic îi cresc, bineînțeles, suspiciunile asupra lui Truman (care tocmai devenise
noul președinte după decesul lui Roosevelt în aprilie 1945), sentiment ce este mutual din
partea sa față de Stalin.
„Conflictul este între două moduri de a gândi și de a organiza lumea. Armele folosite în acest
conflict nu sunt din oțel; sunt făcute din informații.” 1 Într-adevăr, o sursă majoră de conflict
între Statele Unite și Uniunea Sovietică a fost vasta discrepanță a ideologiilor celor două
state, implicit ale celor doi lideri. Din punct de vedere economic, Uniunea Sovietică se
amplasa la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial în extrema stângă, susținând principii
socialiste și de colectivizare, pe când America se afla la polul opus, în partea dreaptă,
militând pentru capitalism și individualism. În plus, se evidențiază diferența de regim politic
– de la comunism și dictatură, până la democrație și liberalism, se regăsesc o mulțime de idei
și doctrine complet contrare.
Capitalismul este un sistem economic bazat pe valorile individualismului și promovează
libertatea individuală asupra reglementării și controlului de către guvern. Privind tot prin
spectrul aspectelor economice, capitalismul este o ideologie de dreapta care se bazează în
mod primordial pe: proprietate privată, concurență, comerț liber, interes propriu și principiile
cererii și ofertei. Societățile capitaliste se bazează adesea pe economii de piață liberă. Acest
sistem diferă de comunism, în cadrul căruia guvernul controlează de obicei mijloacele de
producție și ia toate deciziile economice importante. Comunismul este centrat, de altfel, pe
ideea de a înființa o societate bazată pe proprietatea publică a mijloacelor de producție și pe

1
David E., Murphy; George, Bailey; Sergei A., Kondrashev, „Battleground Berlin: CIA vs. KGB in the Cold
War”, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 1997, p. XXIV;
îndepărtarea oricărei forme de clase sociale. În plus, nu există piața liberă, ci sistemul
funcționează conform unei economii de comandă.
În ceea ce privește latura dictatorială a regimului comunist, aceasta se deosebește total de un
sistem democratic, în primul rând pentru că întreaga putere din stat este concentrată în
mâinile unui singur individ – liderul statului (dictatorul). Astfel, o dictatură este opusul
democrației, care este un sistem de guvernare în care oamenii dețin puterea și capacitatea de a
alege cine îi reprezintă. În esență, într-o democrație, oamenii au puterea asupra aspectelor
majore ale guvernului și au responsabilitatea de a-și alege liderii. În contrast, o dictatură este
condusă de o singură persoană care acționează în general pentru a-și proteja propria poziție și
puterea asupra bunăstării cetățenilor.
În concluzie, acest conflict al ideilor este ceea ce a cauzat Războiul Rece și întinderea sa
asupra unei perioade așa vaste de timp, având în vedere că dorința de libertate a popoarelor
sovietice a fost înfrânată de mâna strânsă a liderilor și sistemului bine-uns și înrădăcinat în
tradiție, de teamă și de conștientizarea unei situații imposibile. Doctrina Truman a determinat
un prim pas în „bătălia” ce urma a fi purtată, considerând că astfel s-a inițiat o politică în care
America ar lucra în scopul de a limita răspândirea comunismului, expansionismul sovietic
devenind o amenințare de mare importanță. Fronturile acestui război nu au mai fost cele
convenționale, spionajul a jucat un rol grozav și este unul dintre subiectele centrale ale
acestei lucrări de licență. Agenții secreți ale celor două tabere nu s-au folosit precum în trecut
de arme, echipamente, tancuri, avioane, sau bombe – „cea mai importantă armă era
informația”2. Organizații de servicii secrete au luat naștere, au evoluat, s-au schimbat, s-au
perfecționat sau au stagnat, dar s-au și dezintegrat în acest interval.

I. 1. Agenția Centrală de Informații: origini, structură, evoluție, agenți

Necesitatea unei noi agenții

După cel de-Al Doilea Război Mondial, necesitatea unui sistem de informații centralizat
postbelic a fost clar recunoscută, în ciuda faptului că, până la acel moment, existau deja în
funcțiune diverse organizații ce desfășurau activități de informații. Încă din timpul
conflictului armat, președintele Franklin D. Roosevelt a conștientizat că există deficiențe în
ceea ce privește aparatul informațional american – așadar determină, în 1942, fondarea
Biroului de Servicii Strategice (OSS)3, a cărui misiune era definită de colectarea și analizarea
informațiilor strategice solicitate de șefii de stat, și de întreprinderea unor operațiuni speciale
ce nu erau atribuite altor agenții.
Această instituție nu a primit niciodată jurisdicție completă asupra tuturor activităților de
informații din străinătate, împărțind sarcinile, spre exemplu, cu alte organizații precum FBI
(activ încă din anii 1930). Cu toate acestea, deseori, Biroul de Servicii Strategice și agenții săi
au jucat un rol crucial, furnizând date esențiale și evaluări către politicienii cu putere
decizională din fruntea guvernului. Ba chiar mai mult, au existat și instanțe în cadrul cărora
serviciile oferite de OSS au influențat în mod direct acțiunile militare. La scurt timp după
încheierea războiului, la data de 1 octombrie 1945, Biroul de Servicii Strategice este

2
Idem, p. XXV;
3
Franklin D., Roosevelt, „Executive Order 9182 Establishing the Office of War Information, 13 June 1942”,
The American Presidency Project, https://www.presidency.ucsb.edu/node/210709;
desființat în mod oficial printr-un ordin al președintelui 4, iar funcțiile sale sunt preluate de
către Departamentele de Stat și de Război. Președintele Roosevelt, anticipând nevoia pentru o
nouă asociație cu mult înainte de sfârșitul Războiului, desemnează sarcina de a realiza un
plan pentru un serviciu de informații inovativ. Ordinul i-a fost atribuit juristului William J.
Donovan, care întocmește un plan complex și propune o „organizație care va procura
informații atât prin metode transparente, cât și ascunse și, în același timp, va oferi îndrumare
în domeniul informativ, va determina obiectivele naționale de informații și va corela
materialul colectat de toate agențiile guvernamentale”.5
Proiectul redactat de Donovan nu este tocmai bine-primit de către Congres sau serviciile
militare – propunerile sale pentru noua agenție presupuneau ca aceasta să aibă autoritatea de a
desfășura „operațiuni conspirative în străinătate”, fără a beneficia pe pământ american sau
extern de vreo funcție de poliție sau de protecția oferită de litera legii. Pentru a împăca
opozanții simultan cu inițierea propriu-zisă a materializării acestui plan pentru un nou sistem
de servicii, noul președinte Harry S. Truman, înființează Central Intelligence Group 6, ce se
voia a fi o versiune moderată a noțiunii înaintate de Donovan în trecut. Rolul său se definea
prin coordonarea informațiilor deja existente, iar la conducere se afla o Autoritate Națională
de Informații compusă dintr-un reprezentant prezidențial și Secretarii Departamentelor de
Stat, Război și Marină.
Succesul acestei inițiative a fost unul de scurtă durată, Central Intelligence Group fiind
desființat la doar 20 de luni de la stabilirea sa, printr-un alt ordin. Drept urmare, intră în efect,
la 18 septembrie, Actul de Securitate Națională din 1947 7, prin care sunt stabilite, în mod
oficial Consiliul de Securitate Națională și Central Intelligence Agency. Acesta din urmă este
un serviciu civil de informații externe al guvernului federal al Statelor Unite, însărcinat
oficial cu colectarea, procesarea și analizarea informațiilor de securitate națională din întreaga
lume, în primul rând prin utilizarea informațiilor și efectuarea de acțiuni secrete.
Agenția Centrală de Informații – o nouă eră
Printre funcțiile CIA se pot enumera și datoria de a sfătui Consiliul de Securitate Națională și
de a purta orice alte activități la cererea acestuia, dar și raportarea, corelarea, și evaluarea
operațiunilor de informații ale altor agenții guvernamentale. La acea vreme a înființării sale,
CIA a fost considerată omologul american al KGB-ului sovietic, deși, spre deosebire de
KGB, agenției i-a fost interzis prin lege (Legea Securității Naționale) să efectueze operațiuni
de informații și contrainformații pe plan intern. În schimb, majoritatea misiunilor KGB au
avut loc în Uniunea Sovietică și chiar împotriva cetățenilor sovietici.
Primul director al CIA-ului a fost Roscoe H. Hillenkoeter, care s-a aflat în această poziție din
1947 până în 1950 – această perioadă a fost una dificilă, noua agenție suferea de lipsa de
personal, resurse umane și financiare relativ limitate, și bineînțeles, lipsa de experiență, atât
4
Harry S., Truman, „Executive Order 9621 – Termination of the Office of Strategic Services and Disposition of
Its Functions, 20 September 1945”, The American Presidency Project,
https://www.presidency.ucsb.edu/node/231394;
5
Commission on CIA Activities within the United States, Report to the President by the Commission on CIA
Activities within the United States, p. 46, https://www.ojp.gov/pdffiles1/Digitization/36326NCJRS.pdf;
6
Harry S., Truman, Presidential Directive on Coordination of Foreign Intelligence Activities, 22 January 1946,
Washington D.C., Federal Register of February 5, 1946, p. 1337, 1339,
https://www.govinfo.gov/content/pkg/FR-1946-02-05/pdf/FR-1946-02-05.pdf;
7
National Security Act Of 1947, Chapter 343 of the 80th Congress, 26 July, 1947,
https://www.govinfo.gov/content/pkg/COMPS-1493/pdf/COMPS-1493.pdf;
birocratică cât și pe teren. La polul opus se afla KGB, un sistem bine-uns, cu un trecut de mai
bine de 20 de ani, o agenție superioară ca vechime, putere și resurse. Începuturile CIA-ului la
Berlin după încheierea Războiului sunt anevoioase: spionii sovietici erau foarte bine infiltrați
în instituțiile de mare interes ale americanilor, britanicilor și francezilor din Berlinul de Vest,
iar Stalin a avut acces la planurile și disputele acestora încă de la Conferința de la Yalta, pe
când niciunul dintre liderii puterilor occidentale nu au avut acces la mașinațiunile dictatorului
sovietic, ci se bazau deseori pe estimări.
Baza CIA de la Zehlendorf
Interesul oficialilor de la Washington este stârnit atunci când baza de la Berlin trimite vești
conform cărora sovieticii acordă o atenție deosebită pentru uraniul est-german și pentru
diferite produse manufacturate pentru a sprijini utilizarea acestuia. 8 Baza din Berlin, condusă
de către Dana Durand în acea perioadă, și-a pus cei mai buni ofițeri să cerceteze mai departe
și să desfășoare această misiune, iar analiștii CIA din Washington au încurajat puternic
proiectul, reflectând considerația acordată programului atomic sovietic.
În primii ani de activitate, baza din Berlin a CIA s-a folosit de diverse metode pentru a
obține, analiza și reacționa la informațiile referitoare la conflictul cu Uniunea Sovietică. Una
dintre cele mai populare și eficiente tactici era înrolarea civililor sovietici, rezidenți ai
teritoriului URSS, al căror rol primar era supravegherea forțelor naționale, urmată de un
raport către americani privitor la orice activitate bruscă sau suspectă. Această abordare de
spionaj s-a dovedit a fi mult mai eficace, având în vedere că angajarea unor spioni din State
care ar fi pozat drept turiști ar fi trezit cu siguranță suspiciuni. Odată cu evoluția tehnologică,
avansează și modalitățile de spionaj și capabilitățile agenților: CIA implementează, de-a
lungul timpului, un program de efectuare a zborurilor U2 peste bazele militare sovietice și
alte zone de importanță, cu scopul de a face fotografii la sol ale teritoriului inamic. Baza din
Berlin inițiază și procedee de interceptare a telefoanelor și interceptarea sistemelor de radio.9
La data de 5 martie 1948 se poate consemna punctul de cotitură în istoria activităților CIA la
Baza din Berlin – Generalul Lucius D. Clay, oficialul cadru superior american trimis la
Berlin, trimite la Washington un document numit „War Warning”10 („Avertizări despre
război”), act ce raporta activitățile și capabilitățile sovietice. La fondarea CIA, Departamentul
de Război era responsabil pentru Analiza Sovietică, iar armata americană era anxioasă în ceea
ce privește planurile și propaganda militară, cu toate că notele primite din partea CIA
exprimau faptul că exista o probabilitate foarte mică ca URSS să provoace un conflict cu
SUA. Așadar, treptat, agenția americană preia din ce în ce mai multe responsabilități în
Germania de Vest (implicit și ilicit), misiunile începând să varieze și să includă cercetarea
unor domenii precum economia, geografia, analiza științifică și tehnologică.
Generalul Clay este probabil cunoscut cel mai bine pentru efortul său grozav de a orchestra
cea mai remarcabilă realizare logistică și de transport din istorie, transportul aerian de la
Berlin (The Berlin Airlift), ce a durat vreme de unsprezece luni, din 1948 până în 1949.
Atribuțiile sale cele mai relevante s-au materializat în perioada incipientă a CIA, deși acesta
nu avea un rol propui-zis în agenție, ci a fost Ofițer Superior al Armatei Statelor Unite,
8
David E., Murphy; George, Bailey; Sergei A., Kondrashev, op. cit., p. 14;
9
Mary, Byers, „CIA and the Cold War, Establishment of the Central Intelligence Agency and its Vital Role in
the Cold War Era”, Liberty University, 2010, p. 12;
10
Walter, Mills, „The Forrestal Diaries: The Inner History of the Cold War”, Cassel & Company Ltd., London,
1952, p. 367;
cunoscut pentru administrarea Germaniei ocupate după al Doilea Război Mondial. A fost
guvernator militar adjunct al Germaniei, în 1946, și, ulterior, Comandant șef al Forțelor
Statelor Unite în Europa și guvernator militar al Zonei Statelor Unite, în Germania, din 1947
până în 1949.
Adoptarea Legii Securității Naționale în iulie 1947 a legiferat schimbările din ramura
executivă. Legea a instituit o Forță Aeriană independentă, prevăzută pentru coordonarea de
către un comitet de șefi de serviciu, Șefii de Stat Major (JCS), și un secretar al Apărării și a
creat Consiliul Național de Securitate (NSC). Această legislație nu a modificat funcțiile
stabilite la crearea CIG (Central Intelligence Group). Colectarea clandestină, colectarea
neascunsă, producerea informațiilor naționale curente și cooperarea între agenții pentru
estimările naționale au continuat, iar personalul și structura internă au rămas aceleași. Actul a
afirmat rolul CIA în coordonarea activităților de informații ale Departamentului de Stat și ale
armatei, determinând care activități vor fi conduse cel mai adecvat și mai eficient de către ce
departamente pentru a evita dublarea.11
Această „colectare clandestină”, altfel spus, acțiunea sub acoperire, a fost un aspect unic al
angajamentului internațional al Americii în timpul Războiului Rece și o practică care a
contribuit mai mult decât orice altceva pentru a defini imaginea publică a CIA. În mod
previzibil, acest tip de activitate nu era tocmai autorizată de către Actul din 1947 pentru
Securitatea Națională, dar legislatorii acestuia au susținut că misiunile de acest tip făceau
parte din funcțiile și datoriile Agenției. Reputația echivocă este determinată de atribuțiile
asociate acestor operațiuni clandestine: acțiunea sub acoperire este o operațiune menită să
influențeze guvernele, evenimentele, organizațiile sau persoanele în sprijinul politicii externe
într-o manieră care nu este neapărat atribuită puterii care o sponsorizează; poate include
activități politice, economice, de propagandă sau paramilitare. Prin urmare, spionajul este în
primul rând un produs al circumstanțelor neobișnuite apărute în primii ani ai Războiului Rece
și al unei mentalități dezvoltate în timpul existenței Oficiului pentru Servicii Strategice (OSS)
în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, la inițiativa lui William J. Donovan.
În 1947, Comitetul Consultativ de Informații (IAC)12 a fost creat pentru a servi ca organism
de coordonare în stabilirea cerințelor de informații între departamente. Prezidată de directorul
CIA, Comitetul a inclus reprezentanți ai Departamentelor de Stat, Armatei, Forțelor Aeriene,
ai Șefilor de Stat Major și ai Comisiei pentru Energie Atomică. Deși directorul urma să
stabilească priorități pentru colectarea și analiza informațiilor, el nu avea autoritatea bugetară
sau administrativă pentru a controla componentele departamentale. Mai mult decât atât,
niciun departament nu a fost dispus să compromită ceea ce a perceput ca propriile nevoi de
inteligență pentru a răspunde nevoilor colective ale factorilor de decizie politică.13
Structura organizatorică a CIA, nu a fost, bineînțeles, rigidă sau bine-stabilită în primii ani de
activitate; acasă, în Statele Unite, exista un director, iar la Berlin, se afla un director al Bazei
11
United States Senate Select Committee on Governmental Operations with Respect to Intelligence Activities,
Foreign and Military Intelligence - Book I, 94th Congress, 2nd Session, 26 April 1976, p. 102-118,
https://www.intelligence.senate.gov/sites/default/files/94755_I.pdf;
12
Roscoe H. Hillenkoeter, „Memorandum From the Director of Central Intelligence (Hillenkoetter) to the
National Security Council, Washington, September 19, 1947”, Foreign Relations of the United States (FRUS),
1945–1950, Emergence of the Intelligence Establishment, United States Government Printing Office (USGPO),
Washington, 1996, p. 583-584, https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1945-50Intel/d222;
13
United States Senate Select Committee on Governmental Operations with Respect to Intelligence, p. 102-118,
https://www.intelligence.senate.gov/sites/default/files/94755_I.pdf;
respective, care raporta însă celui de la Washington. În 1948, când s-a dat semnalul de alarmă
către Washington, raportul Generalului Clay se afla, într-o oarecare măsură, în contradicție cu
informațiile transmise de Durand și de Peter Sichel (adjunctul său) mai devreme, în 1947,
conform cărora URSS nu plănuia instigarea niciunui conflict armat. Aceștia doi au aflat
despre documentul lui Clay la o săptămână după ce fusese trimis, și au reafirmat că nu există
nicio amenințare de natură militară în următoarele șaizeci de zile.
Într-adevăr, un conflict de mare amploare nu a început în acea perioadă, însă tensiunea dintre
cele două blocuri, est și vest, devine din ce în ce mai palpabilă, și, în iunie 1948, începe
Blocada Berlinului. Acest eveniment a forțat mâna responsabililor de la Washington și de la
Berlin să întreprindă o comunicare mult mai eficientă, dar a prezentat și o oportunitate ca cei
trei aliați occidentali să își dovedească capabilitățile de cooperarea pentru a face față
limitărilor acute instituite de sovietici. De ce au acționat liderii militari URSS în acest fel,
care era ideea din spatele monopolului și expansiunii estice și ce impact au avut acestea
asupra dezvoltării agenției americane?
Blocada Berlinului a pus la încercare ingeniozitatea și perseverența occidentală 14 în iunie
1948. Generalul Clay a prevăzut, încă din 1947, că o redresare economică în zonele vestice ar
fi imposibilă atâta timp cât oamenii consideră moneda existentă inutilă și fără valoare.
Reforma ar fi fost necesară, în principiu, pe întreg teritoriul Germaniei, dar având în vedere
că așa ceva nu era realizabil, s-a încercat introducerea unei noi monede doar în zonele
vestice, indiferent de opunerea sovietică. Conștientizând pericolul acestei acțiuni, sovieticii
își dau seama că planurile lui Clay de reformă provoacă în mod direct și transparent ordinea
sovietică instaurată, și mai mult, reforma monetară în Germania de Vest ar fi adus la
suprafață niște discrepanțe dezastruoase pentru sistemul est-german. Această nouă valută
făcea irevocabilă diviziunea dintre zonele sovietice și vestice, și aduce un contrast mult mai
tangibil între diferențele dintre economiile lor respective.
Sursele URSS află de ideile lui Clay relativ rapid, dar liderii sovietici sunt foarte puțin
îngrijorați. Spionii sovietici transmit informații foarte clare că interesul american pentru
Berlin este unul ce nu va înceta prea curând, că aceștia vor rămâne în Berlin pe o perioadă
nedefinită de timp, iar legat de noua reformă monetară, se află chiar că au fost printate noile
bancnote, la insistențele guvernului SUA, iar ulterior livrate în zona de ocupație americană a
Berlinului, fiind gata de intrarea în circuit. Aceste informații aveau potențialul de a îl supăra
pe Stalin, și drept rezultat, au fost în mare parte ignorate iar sovieticii s-au îndepărtat de acest
subiect.
„Poate că cel mai înfricoșător aspect al Războiului Rece de la Berlin a fost cât de prost
informați erau liderii sovietici, chiar și după ce au primit munți de informații secrete de la
serviciile lor de informații externe, în mare parte chiar din birourile liderilor occidentali.
Puțini ofițeri de informații sovietici au îndrăznit să transmită mesaje neplăcute lui Stalin, ca
să nu-și petreacă restul zilelor în Gulag. Această atitudine și, în consecință, lipsa de înțelegere
sovietică a perspectivei americane au adus ambele părți în pragul războiului de mai multe
ori.”15
Revenind la anul 1948, acesta se vedea a fi mai mult sau mai puțin liniștit la început, în ciuda
faptului că Mareșalul Sokolovsky refuză brusc, în ianuarie, propunerile lui Clay de reformă.

14
David E., Murphy; George, Bailey; Sergei A., Kondrashev, op. cit., p. 51;
15
Idem, p.26;
Din martie, însă, măsurile luate de sovietici în relație cu ocupanții Berlinului și Germaniei de
Vest devin din ce în ce mai aspre: apar interferențe dese în transportul și comerțul pe cale
terestră și pe tren, și, ulterior, sovieticii amenință că vor opri trenurile militare ale Aliaților
dacă acestea nu vor permite ca pasagerii și bagajele să fie supuse unui control efectuat de
personalul militar sovietic. Din nou, sovieticii interceptează mesajele dintre americani și află
că Generalul Clay se temea că rușii vor încerca mai departe să alunge Forțele Aliate din
Berlin prin blocarea coridoarelor aeriene.
În iunie, oficialii americani și britanici au introdus noua monedă, marca germană, în
Germania și Berlinul de Vest, fără a-și informa omologii sovietici. Considerând acest lucru ca
o încălcare a acordurilor lor postbelice, sovieticii și-au emis imediat propria monedă,
Ostmark, în Berlin și estul Germaniei. În aceeași zi (24 iunie 1948) au blocat toate formele de
acces rutier, feroviar și pe canal către zonele ocupate de aliați din Berlin, anunțând că
administrarea împărțită în patru a orașului a luat sfârșit. Odată cu blocada lor, sovieticii au
împiedicat aproximativ 2,5 milioane de civili din cele trei sectoare de vest ale Berlinului din a
avea dreptul la electricitate, precum și la hrană, cărbuni și alte provizii esențiale. Deși Armata
Roșie depășea cu mult forțele militare aliate din Berlin și din jurul său, SUA și UK au păstrat
controlul a trei coridoare aeriene, fiecare a câte 32 de kilometri lățime, din Germania de Vest
în Berlinul de Vest, conform acordurilor scrise cu Uniunea Sovietică din 1945.
Sovieticii nu au putut bloca și spațiul aerian aliat, așa că forțele americane și britanice s-au
rezumat la posibilitățile oferite de cer pentru a furniza aprovizionare sectoarelor aliate. Pe 26
iunie, SUA a lansat Operațiunea Vittles, la care Marea Britanie s-a alăturat ulterior. A fost
cea mai mare misiune de aprovizionare aeriană care s-a inițiat vreodată. Aliații au impus și
propria contra-blocadă, restricționând comerțul cu Germania și Berlinul de Est. Aliaților li s-
au acordat doar trei coridoare aeriene pentru accesul la Berlin din Hamburg, Bückeburg și
Frankfurt.
Desigur că la început, lucrurile au fost dificil de realizat și aranjat, astfel încât cele două
milioane de rezidenți ai Berlinului de Vest să aibă acces la alimente, resurse și medicamente;
cu timpul, însă, modul de operare a devenit mai eficient, iar numărul de provizii a crescut. La
un moment dat, avioanele Forțelor Aeriene și Marinei aterizau la Aeroportul Tempelhof o
dată la 45 de secunde. Pe parcursul anului, datele arătau că sovieticii o duc din ce în ce mai
rău, blocada fusese un eșec, aliații au rezistat în fața adversității, iar perioada de blocadă se
lungise așa de mult încât contra-blocada începuse să provoace probleme și nemulțumiri în
rândul cetățenilor din est. Uniunea Sovietică a cedat și a ridicat blocada la 11 mai 1949; cu
toate acestea, transportul aerian în sine nu s-a încheiat până la 30 septembrie, în cazul în care
sovieticii s-ar fi răzgândit.
Misiunea de transport aerian a demonstrat spiritul inovator, eficiența, perseverența și
abilitățile de lider ale administrației americane. De asemenea, a subliniat importanța
cooperării și necesitatea de a avea aliați pentru a îndeplini sarcini pe care o țară pur și simplu
nu le poate face singură. În timp ce acea criză s-a încheiat pașnic, diviziunea ideologică a
Europei tocmai începuse. Până la sfârșitul blocadei, a fost înființată Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO), parțial ca răspuns la agresiunea sovietică.16

16
„The North Atlantic Treaty, Washington D.C, 4 April, 1949”, North Atlantic Treaty Organization,
https://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm;
În perioada imediat următoare încheierii acestei misiuni de mare anvergură, una dintre
ramurile cele mai relevante ale CIA are parte de o evoluție remarcabilă: operațiunile sub
acoperire aproape își creează o proprie industrie, numărul personalului crește în mod
semnificativ, bugetul este mărit de la 4,7 milioane de dolari la 82 de milioane de dolari, iar
numărul sediilor din străinătate crește de la șapte la patruzeci și șapte. Această prosperitate s-
a datorat, evident, succesului pe care Baza din Berlin l-a avut în relație cu sovieticii, astfel
încât s-a concentrat marea majoritate a resurselor și a forțelor Agenției pentru a pune
„presiune maximă asupra structurii sovietice de putere [...] și să contribuie la retragerea și
reducerea puterii și influenței sovietice la limite care nu mai constituie o amenințare la adresa
securității SUA”.17
Ba mai mult, succesorul lui Hillenkoetter ca director al CIA, Walter Bedell Smith, instituit în
funcție în anul 1950, pune problema că Central Intelligence Agency ar putea deveni un
Departament de Război Rece, în loc să rămână în sine o agenție de informații, având în
vedere că operațiunile de tipul „covert action” au ocupat o dimensiune atât de semnificativă
în construcția noii instituții, comparativ cu scopurile sale inițiale și principale declarate, mai
exact colectarea de informații. În plus, activitățile agenției se dedicau din ce în ce mai mult
pentru „întărirea orientării către Statele Unite a popoarelor și națiunilor lumii libere și la
creșterea capacității și voinței lor de a rezista dominației sovietice”. 18 De aceea, Baza din
Berlin a jucat un rol mai mult decât esențial în parcursul transformativ al CIA și al
caracteristicilor ce aveau să fie asociate cu agenția de-a lungul timpului, și care încă sunt și în
zilele noastre. Agenții și spionii aveau permisiunea de a folosi mijloace „neortodoxe” în
scopul dezvoltării unei rezistențe subterane care să faciliteze operațiunile secrete de gherilă în
zonele strategic
O nouă structură pentru agenție

17
David F., Rudgers, „The Origins of Covert Action”, Journal of Contemporary History, Volume 35 (2), SAGE
Publications, London, 2000, p. 249–262;
18
Ibidem;
În ciuda acestui succes de mare amploare, în cadrul agenției exista o tensiune palpabila între
personalul Biroului de Coordonare a Politicilor și Biroul Operațiunilor Speciale, iar această
relație încordată a cauzat ca activitățile desfășurate să fie deseori marcate de o atmosferă
rigidă, rivalitate, și lipsă de colaborare. Între cele două departamente, ambele cruciale pentru
buna desfășurare a misiunilor de Război Rece și din Berlin, a izbucnit o competiție atroce
pentru fonduri, oameni, dar și alte resurse. Walter Bedell Smith este cel care a definitivat
structura sistemului de informații, manevrând cele două ramuri astfel încât acestea să se
reunească sub autoritatea unei singure filiale. Smith și-a motivat decizia: „împărțirea
operațiunilor clandestine în două birouri în cadrul CIA creează probleme serioase de
eficiență, eficacitate și, mai ales, de securitate.”19
La 15 iulie 1952, Smith se adresează personalului său superior20 și anunță o nouă structură
organizatorică pentru serviciile clandestine, în temeiul căreia va exista o agenție unică din
străinătate, cu un singur lanț de comandă și un singur set de proceduri administrative, cu un
singur lanț de comandă de la Cartierul General din Washington până la șefii organizației de
teren.21 Declarația a numit conducătorul Directoratului de Planuri adjunctul DCI pentru toate
activitățile clandestine CIA și a stabilit organizarea de bază a personalului pentru îndeplinirea
responsabilităților sale, așadar formându-se acest nou Directorat. Directoratul era filiala CIA
care conducea operațiuni ascunse și recruta agenți străini. Această ramură a CIA a
reprezentat, printre alte subdiviziuni, o unitate pentru acțiuni secrete politice și economice,
pentru acțiuni sub acoperire paramilitare, pentru contrainformații și pentru mai multe birouri
geografice responsabile cu colectarea informațiilor externe.
Pe plan intern, agenția se adapta și la impactul progreselor tehnice și științifice. În 1963, a
fost creată Direcția pentru Știință și Tehnologie (DS&T).22 Dar și înainte de fondarea oficială
a acestui departament, filiala predecesoare dirija și plănuia diverse programe și proiecte,
dintre care mare parte se aflau într-o strânsă corelație cu activitățile de spionaj manifestate în
Războiul Rece. Adevărul este că, nevoia de informații despre sistemele de arme strategice și
bazele sovietice a crescut dramatic după 1 mai 1960, când sovieticii au doborât un avion
american U-2 și i-au capturat pilotul ce opera în cadrul CIA, pe Francis Gary Powers.
Programul CORONA, inițiat în iunie 1959 23, a rezolvat această problemă a „zonelor
interzise” și a fost reprezentat de crearea unei serii de sateliți de recunoaștere strategici,
produși și operați de Direcția de Știință și Tehnologie a CIA cu asistență substanțială din
partea Forțelor Aeriene ale SUA. Sateliții CORONA au fost folosiți pentru supravegherea
fotografică a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.24

19
Michael, Warner, „The CIA under Harry Truman”, History Staff, Center for the Study of Intelligence, Central
Intelligence Agency, Springfield, 1994, p. 344;
20
„Smith to CIA Deputy Directors, „Organization of CIA Clandestine Services”, 15 July 1952;
21
Nicholas, Dujmovic, „The Significance of Walter Bedell Smith as Director of Central Intelligence, 1950-53”,
CIA History Staff, Center for the Study of Intelligence, p 2-3, https://www.cia.gov/readingroom/docs/Misc-
009.pdf;
22
Marshall S., Carter, Lieutenant General, USA, Acting Director of Central Intelligence, „Organization”, The
National Archives, 5 August 1963, https://nsarchive2.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB54/st21.pdf;
23
Richard M., Bissel, „Project Corona”, The National Archives, 15 April 1958,
https://nsarchive2.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB54/st05.pdf;
24
Kevin C., Ruffner, „CORONA: Americas First Satellite Program”, History Staff of Center for the Study of
Intelligence, Central Intelligence Agency, Washington, D.C., 1995, p. xii;
Alte proiecte relevante desfășurate de noul Directorat pentru Războiul tehnologic ce prindea
avânt între cele două superputeri au fost programele MELODY și PALLADIUM 25, care au
încercat să măsoare puterea și sensibilitatea radarelor sovietice de urmărire la sol folosindu-se
de „aeronave fantomă”26. Prima încercare semnificativă de a măsura puterea unui radar
pentru colectarea informațiilor este cunoscută sub numele de programul Quality ELINT.
Acesta a constat în instalarea unui echipament electronic de măsurare într-o aeronavă și în
misiuni de zbor, deghizate în curse de aprovizionare, prin coridoarele aeriene ale Germaniei.
CIA și perioada de relaxare
Începând cu anii 1960 și până în anii 1980, Războiul cunoaște o perioadă de relaxare, numită
„détente”, în care tensiunile conflictului s-au atenuat între Uniunea Sovietică și Statele Unite
ale Americii. Activitățile Agenției Centrale de Informații au rămas în desfășurare indiferent
de acest interval mai pașnic. CIA a fost implicată în activități anticomuniste în Birmania
(acum Myanmar), Congo, Guatemala și Laos. O altă provocare pentru CIA a fost reprezentată
de Criza Rachetelor Cubaneze. La 15 octombrie 1962, Centrul Național de Interpretare
Fotografică (NPIC) al CIA a revizuit fotografiile obținute de piloții U-2 și a identificat
obiecte pe care le-au interpretat ca fiind rachete balistice cu rază medie de acțiune. Această
identificare a fost făcută, parțial, pe baza raporturilor oferite de Oleg Penkovsky, un agent
dublu din GRU care lucra concomitent pentru CIA și MI6. Deși nu a furnizat atestări directe
despre desfășurarea activităților cu rachete sovietice în Cuba, detaliile tehnice ale
regimentelor de rachete care fuseseră furnizate de Penkovsky în lunile și anii dinaintea crizei
i-au ajutat pe analiștii CIA să identifice corect rachetele pe imaginile U-2. Au existat sugestii
că încercarea sovietică de a introduce rachete în Cuba a venit indirect, atunci când și-au dat
seama cât de grav a fost compromis serviciul de informații sovietic de Oleg Penkovsky.
Détente a fost caracterizată de relații personale cordiale între președintele american Richard
Nixon (1969–1974) și liderul sovietic Leonid Brezhnev (1964–1982). Rezultatul acestei
relative destinderi au fost o serie de summit-uri între liderii a două superputeri și la semnarea
unui număr de tratate internaționale. Printre cele mai relevante dintre acestea, se pot remarca:
Tratatul de interzicere parțială a testelor nucleare (1963)27, Tratatul de neproliferare nucleară
(1968)28, Tratatul de rachete anti-balistice (1972)29 și Acordurile de la Helsinki (1975), care
au servit drept temei pentru fondarea Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa
(OSCE).30 Perioada „détente” s-a încheiat după invazia sovietică a Afganistanului în 1979.

25
S. Eugene, Poteat, „Stealth, Countermeasures and ELINT, 1960-1975”, Studies in Intelligence, p. 51-59,
https://nsarchive2.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB54/st08.pdf;
26
S. Eugene, Poteat, „Engineering in the CIA: ELINT, Stealth, and Beginnings of Information Warfare”, The
Bent of Tau Beta Pi, 1999, p. 3, https://www.tbp.org/pubs/Features/F99Poteat.pdf;
27
„Treaty banning nuclear weapon tests in the atmosphere, in outer space and under water”, Moscow, 5 August
1963, https://treaties.un.org/doc/Publication/UNTS/Volume%20480/volume-480-I-6964-English.pdf;
28
„Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons”, International Atomic Energy Agency, 22 April 1970,
https://www.iaea.org/sites/default/files/publications/documents/infcircs/1970/infcirc140.pdf;
29
Treaty Between the United States of America and the Union of Soviet Socialist Republics on The Limitation
of Anti-Ballistic Missile Systems, Moscow, 26 MAY 1972, Inventory of International Nonproliferation
Organizations and Regimes, Center for Nonproliferation Studies;
30
Conference on Security and Co-operation in Europe, Final Act, Helsinki, 1 August 1975,
https://www.osce.org/files/f/documents/5/c/39501.pdf;
Pe măsură ce CIA s-a dezvoltat de-a lungul timpului, comunitatea generală de informații
(Intelligence Community) a progresat și ea. De exemplu, Biroul de Analiză Sovietică a făcut
schimbări organizaționale importante în 1981, când a reunit analiștii militari, politici și
economici într-un singur departament. Unul dintre scopurile principale ale agenției în acea
perioadă a fost să observe și să analizeze cu succes „arena economică sovietică” 31, mergând
pe premisa că astfel americanii ar fi cu un pas mai aproape de a desluși intențiile sovietice.
Această Comunitate de Informații a jucat un rol important deoarece a încercat să repare multe
dintre indolențele agenției. Spre exemplu, toate numerele CIA privind economia URSS erau
mai mult sau mai puțin eronate. Problema în acest caz nu a fost una de natură organizatorică,
sau de lipsă a resurselor financiare sau umane, având în vedere că bugetul agenției (în special
pentru Baza din Berlin) crescuse considerabil, iar importanța activităților era una deosebită.
De fapt, ceea ce a stat la rădăcina dificultăților întâlnite de CIA, este că, deseori, s-a bazat pe
oameni fără experiență. Făcând abstracție de faptul că organizația nu putea trimite agenți care
să reacționeze la situațiile în curs de dezvoltare sau desfășurare când momentul cerea acest
lucru, mulți dintre acești ofițeri, chiar și cei staționați în țară, nu vorbeau limba oamenilor pe
care îi spionau. Ba mai mult, numeroși membri ai personalului CIA ce se axau pe dilema
sovietică și a Războiului Rece, nu călătoriseră niciodată în Rusia sau Germania. IC a
îmbunătățit acest aspect deoarece a inițiat un proces de recrutare al candidaților care
presupunea ca aceștia să fie mai calificați, iar pregătirea noilor agenți să fie mai calitativă.
Angajarea indivizilor cu experiență de călătorie era un plus, mai ales dacă persoana
respectivă a trăit o perioadă într-o altă cultură. Faptul că agenții erau familiarizați cu alte țări,
popoare, limbi, culturi și porturi, a ajutat enorm. În cele din urmă, au fost căutați profesioniști
pentru a contribui cu expertiza lor la agenție. Acești noi membri ai CIA s-au găsit în lumea
afacerilor, la universități, în armată, în guvern, dar și în alte locuri.32
Adevărul este că, în ceea ce privește Războiul Rece, Agenția Centrală de Informații a avut
parte de succese pe cât a avut și de eșecuri. Cu toate acestea, se poate concluziona, chiar și
din paragraful de mai sus, că din aceste erori s-a dorit și mai mult perfecționarea. În altă
instanță, avionul U-2 pilotat de Gary Powers a fost doborât, așa că s-au introdus în funcțiune
sateliții CORONA. De-a lungul timpului, dispozitivele de recunoaștere și-au îmbunătățit
performanțele, ceea ce a făcut posibilă identificarea rachetelor sovietice din Cuba care erau
îndreptate către Statele Unite, oferind în consecință președintelui John F. Kennedy informații
în timp util pentru a planifica un răspuns strategic. Pe de altă parte, misiunea de invazie din
Golful Porcilor nu a rezultat cu o victorie, iar spionii sovietici erau foarte competenți, cu
surse apropiate de oamenii importanți de la Washington. În plus, CIA a subestimat rapiditatea
sovieticilor în ceea ce privește avansarea înarmării nucleare, și mai târziu a tins să
supraestimeze desfășurarea militară sovietică și acumularea de arme. În cele din urmă,
agenția nu a putut prevedea prăbușirea bruscă a URSS înainte de 1991.

31
Mary, Byers, op. cit, p. 21;
32
Gerald K., Haines; Robert E., Leggett, editors of „Watching the Bear: Essays on CIAs Analysis of the Soviet
Union”;
Anunțul lui Mikhail Gorbachev din 7 decembrie 1988 privind reducerea unilaterală a 500.000
de soldați sovietici a luat CIA prin surprindere. Analiza CIA a Rusiei în timpul Războiului
Rece a fost condusă fie de ideologie, fie de politică. William J. Crowe, președintele Șefilor de
Stat Major Comun (JCS), a remarcat că CIA „vorbea despre Uniunea Sovietică de parcă nu ar
citi ziarele, cu atât mai puțin despre informațiile clandestine dezvoltate”. 33 Cu toate acestea,
succesul general al Agenției Centrale de Informații este recunoscut prin prisma faptului că
tensiunile Războiului Rece nu au escaladat niciodată la un adevărat război nuclear.

I. 2. KGB: Comitetul pentru Securitatea Statului, de la concepție la dezintegrare

Originile KGB
Comitetul pentru Securitatea Statului, pe numele său rusesc, KGB - „Komitet
Gosudarstvennoi Bezopasnosti”, a reprezentat agenția principală de securitate pentru Uniunea
Republicilor Socialiste Sovietice, începând de la fondarea sa oficială la 13 martie 1954 și
până la 3 decembrie 1991, odată cu prăbușirea sistemului totalitar comunist. KGB este
considerat un succesor direct al mai multor agenții care se aflau în strânsă relație cu Consiliul
Miniștrilor al URSS (guvernul propriu-zis al Uniunii, ramura executivă și administrativă):
Cheka, GPU (Administrația de Stat), OGPU (Administrația Politică de Stat din Întreaga
Uniune), NKGB, NKVD.
Pentru a înțelege ierarhia și modul de operare sovietic, este important să luăm la cunoștință că
au existat două grupuri principale de informații care au susținut imperiul comunist. Primul a
fost NKVD, sau în rusă „Naródnyy komissariát vnútrennikh del” (Comisariatul Poporului
pentru Afaceri Interne), care era agenția de securitate a guvernului sovietic, iar rolurile sale
variau de la suprimarea rezistenței interne în cadrul URSS până la infiltrarea în guvernul
SUA. Aceasta fusese stabilită în 1917, având inițial sarcina de a desfășura activități regulate
de poliție și să supravegheze închisorile și lagărele de muncă din țară. Celălalt era „Glavnoye
Razvedovatel'noye Upravlenie” (Administrația principală de informații), numită pe scurt
GRU. GRU s-a ocupat în primul rând de informațiile externe și militare ale sovieticilor.
Sistemul secret al Uniunii Sovietice își găsește originile odată cu preluarea puterii de către
bolșevici în Rusia, în octombrie 1917. Operațiunile de informare sovietice iau naștere la doar
câteva luni mai târziu, când este realizată fondarea Comisiei Extraordinare a Rusiei pentru
Combaterea Contrarevoluției și Sabotajului, abreviată „VChK” și cunoscută drept „Cheka”.
Această organizație a fost prima, ce va începe o succesiune de instituții polițienești sovietice
secrete. Revoluționarului polonez Feliks Edmundovich Dzerzhinsky, care s-a alăturat forțelor
bolșevice în 1917, i se datorează crearea termenului, care a rămas în uz de-a lungul timpului,
chiar dacă Cheka în sine a suferit mai multe schimbări de nume în anii 1920; în istoria
informațiilor și contrainformațiilor sovietice, termenul „chekist” a continuat să descrie
membrii serviciului. Organizația a fost înființată pentru a proteja revoluția de forțele
reacționare, adică de „dușmanii de clasă”, precum burghezia și membrii clerului. În scurt
timp, a devenit instrumentul cel mai relevant de represiune împotriva tuturor oponenților
politici ai regimului comunist. Sub îndrumarea lui Lenin, Cheka a efectuat arestări în masă, a
întemnițat, torturat și executat (fără proces) mari numere de oameni. Departamentul de
informații externe al Cheka a fost întemeiat la 12 decembrie 1920. Per total, „chekiștii” au

33
Tim, Weiner „Legacy of Ashes: The History of the CIA”, Anchor Books, Random House, Inc., New York,
2008, p. 456;
supravegheat lagărele de muncă, au pus în funcțiune sistemul Gulag, au efectuat rechiziții de
alimente, au înăbușit rebeliunile și revoltele muncitorilor și țăranilor și revoltele din Armata
Roșie.
Existența Comisiei Extraordinare nu este una foarte îndelungată. Cheka a jucat un rol
proeminent în Războiul Civil Rus (1918-1920) și a ajutat la zdrobirea rebeliunilor
antisovietice Kronstadt și Antonov în 1921. Cu toate acestea, s-a bucurat de un succes relativ
în perioada sa de activitate, care s-a terminat în decembrie 1922, cu declarații de recunoștință
pentru „munca eroică”. Agenția succesoare a fost Administrația Politică de Stat, pe numele
său abreviat GPU („Gosudarstvennoe politicheskoe upravlenie”), al cărui conducător rămâne
același Feliks Dzerzhinsky; înlocuirea organului și schimbarea de nume a avut loc în 1922,
într-un efort al Partidului Comunist de a reduce amploarea terorii Cheka. Un an mai târziu,
GPU a fost redenumită OGPU (Administrația Politică de Stat Unificată) și i s-au atribuit
sarcini suplimentare, inclusiv administrarea lagărelor de muncă „corectivă” și supravegherea
populației.
În timp, puterile de fapt și de drept ale OGPU au crescut și mai mult decât cele ale Cheka.
OGPU a planificat și înființat sistemul Gulag și a devenit, de asemenea, ramura guvernului
sovietic pentru persecuția Bisericii Ortodoxe Ruse și altor organizații religioase. Aceasta a
avut parte de cel mai spectaculos succes prin intermediul Operațiunii Trust din 1924–1925. În
cadrul acesteia, agenții sovietici au contactat emigranții albi și anticomuniștii din Europa de
Vest și s-au prefăcut că reprezintă un grup mare, cunoscut sub numele de „Trust”, care
lucrează pentru a răsturna regimul comunist. Acești oameni exilați au contribuit după
posibilități la misiune, iar liderul lor a fost într-un final atras în Rusia, unde agenții l-au
capturat și executat.
Iosif Stalin a preluat conducerea țării după moartea lui Vladimir Lenin în 1924. Sub Stalin,
socialismul a devenit un principiu central al dogmei partidului. Pe măsură ce noul lider și-a
consolidat puterea și a condus modernizarea Uniunii Sovietice, OGPU a implementat
colectivizarea forțată a agriculturii: ca urmare a planurilor cincinale, țara a trecut prin
colectivizare agricolă și industrializare rapidă. Stalin aranjează deportarea kulakilor 34 (țăranii
bogați) și organizează procese pentru a-și arăta puterea prin eliminarea „dușmanilor
poporului”. La începutul anilor 1930, OGPU controla toate funcțiile de securitate sovietice,
conducând o armată vastă de informatori în fabrici, birouri guvernamentale și Armata Roșie. .
În această perioadă, OGPU a desfășurat și operațiuni sub acoperire pe pământ străin pentru a
perturba activitățile oponenților regimului, pe unii dintre aceștia răpiți și uciși.
În 1934, OGPU a fost absorbită în noul NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri
Interne), acțiune ce l-a ajutat pe Stalin să fortifice controlul, pe care îl obținuse cu ani în
urmă, prin efectuarea epurărilor. Pentru a eradica acuzații „dușmani ai clasei muncitoare”,
Stalin a indus Marea Epurare, în care peste un milion de oameni au fost întemnițați și cel
34
Dekulacizarea a fost campania sovietică de represiuni politice, inclusiv arestări, deportări sau execuții a
milioane de kulaki (țărani bogați) și a familiilor acestora. Redistribuirea terenurilor agricole a început în 1917 și
a durat până în 1933, dar a fost cea mai activă în perioada 1929-1932 a primului plan cincinal. Pentru a facilita
exproprierea terenurilor agricole, guvernul sovietic ia prezentat pe kulaki drept dușmani de clasă ai Uniunii
Sovietice.
Peste 1,8 milioane de țărani au fost deportați în 1930–1931. Campania a avut scopul declarat de a lupta
împotriva revoluției și de a construi socialismul în mediul rural. Această politică, dusă concomitent cu
colectivizarea în Uniunea Sovietică, a adus efectiv toată agricultura și toți muncitorii din Rusia sovietică sub
controlul statului.
puțin 700.000 executați între 1934 și 1939. Până în 1937, el deținea controlul absolut asupra
partidului și guvernului.
Prima operațiune a NKVD din SUA, spre exemplu, a fost stabilirea reședinței legale a lui
Boris Bazarov și a rezidenței ilegale a lui Iskhak Akhmerov în 1934. Pe tot parcursul,
Partidul Comunist al SUA (CPUSA) și secretarul său general, Earl Browder, au ajutat NKVD
să recruteze americani, lucrând în guvern sau în industria privată. Spionajul sovietic a avut
cel mai mare succes în colectarea de informații științifice și tehnologice despre progresele în
propulsia cu reacție, radar și criptare, ceea ce a impresionat Moscova, dar furtul secretelor
atomice, care va reapărea în această lucrare mai târziu, a fost piatra de temelie a spionajului
NKVD împotriva științei și tehnologiei anglo-americane.
Rivalitatea serviciilor de securitate în lumea sovietică
Relevant pentru istoria activităților NKVD este Laventry Beria, cel mai longeviv și cel mai
influent dintre șefii poliției secrete ai lui Stalin, exercitând cea mai substanțială influență a sa
în timpul și după cel de-Al Doilea Război Mondial. După invazia sovietică a Poloniei din
1939, el a fost responsabil pentru organizarea epurărilor, cum ar fi masacrul de la Katyn. Mai
târziu, el va orchestra și răscoala forțată a minorităților din Caucaz în calitate de șef al
NKVD. Beria a administrat simultan teritorii vaste ale statului sovietic și a acționat ca
mareșal al URSS la comanda unităților de teren ale NKVD responsabile pentru trupele de
barieră și operațiunile de informații și sabotaj ale partizanilor sovietici pe Frontul de Est.
Beria a administrat extinderea lagărelor de muncă din Gulag și a fost în primul rând
responsabil pentru supravegherea unităților secrete de detenție pentru oameni de știință și
ingineri, cunoscute sub numele de sharashkas35.
În 1941, responsabilitatea pentru securitatea statului a fost transferată de la NKVD la NKGB
(Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului), dar pentru o perioadă scurtă, de numai
cinci luni, după care s-a revenit la NKVD (condus tot de Beria). O altă schimbare a venit la
14 aprilie 1943, când s-au reinstituit puterile NKGB-ului separat de cele ale NKVD, mimând
împărțirea inițială a sarcinilor din 1917, când informațiile și operațiunile speciale au fost
efectuate de o agenție din afara NKVD-ului. Stalin a experimentat un aranjament prin care
contrainformațiile și informațiile externe, direcțiile cheie pentru securitatea statului, au
devenit o entitate separată, NKGB. În 1946, la ordinul lui Stalin, Comisariatele Poporului au
fost reorganizate și redenumite Ministere. Astfel, ambele agenții au devenit ministere: NKVD
a fost redenumit MVD (Ministerul Afacerilor Interne), în timp ce NKGB a fost botezat MGB
(Ministerul Securității Statului), cu Vsevolod Merkulov ca ministru. După război, Beria a
organizat preluarea de către comuniști a instituțiilor statului din Europa Centrală și de Est.
Ferocitatea lui în îndatoririle sale și priceperea de a produce rezultate au culminat cu succesul
său în angajamentul proiectului bombei atomice sovietice. Stalin i-a acordat prioritate
absolută, iar proiectul a fost finalizat în mai puțin de cinci ani.

35
Termen atribuit instituției „Biroul Special de Proiectare”, care desemna existența unor laboratoare secrete de
cercetare și dezvoltare, care au funcționat din 1930 până în anii 1950 în cadrul sistemului sovietic de lagăre de
muncă Gulag. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „sharashka” derivă dintr-o expresie informală în limba
rusă, sharashkina kontora, („biroul lui Sharashka”), care la rândul său provine din termenul sharaga, echivalent
pentru o bandă de hoți, deci e un termen derogatoriu pentru a indica o organizație prost organizată, improvizată.
Oamenii de știință și inginerii de la sharashka erau prizonieri aleși de guvernul sovietic din diferite lagăre și
închisori și obligați să lucreze la probleme științifice și tehnologice ale statului. Condițiile de viață erau de
obicei mult mai bune decât într-o tabără de concentrare comună, mai ales din cauza absenței muncii forțe.
În perioada 1941-1946, schimbarea de la NKVD la NKGB a avut loc în două instanțe, ceea
ce poate fi derutant, deoarece, teoretic, aveau aceeași funcție (serviciu de informații și
securitatea statală) și se revenea la aceiași conducători ai organizațiilor: Beria și Merkulov.
Așadar de ce aceste sisteme de spionaj și de poliție secretă își desfășurau activitățile „pe
rând”?
În opinia mea, aceste schimbări se învârteau în jurul jocurilor politice din spatele cortinei
unde politicienii sovietici controlau totul. Uniunea Sovietică fuziona și își împărțea
organizațiile de securitate pentru a-și consolida sau slăbi liderii (și structurile în sine) ca
jucători ai acestei arene. NKVD (mai târziu MVD) a fost echivalentul unui Minister al
Afacerilor Interne în anii 1917-1934, 1943-1953 și de la 1954 în continuare, primind
prerogativele agenției de informații și ale poliției secrete în urma fuziunilor cu agențiile
respective din perioadele 1934-1943. După 1946, Beria, un foarte bun participant în aceste
„jocuri de putere”, dobândește o puternică influență asupra celor două ministere, pe care le
fuzionează, după moartea lui Stalin, în organizația numită MGB. El reușește să asigure
poziția de vârf a acesteia, stabilind un control ferm asupra întregului aparat al afacerilor
interne.
Tot în perioada războiului, contrainformațiile militare au fost reîncadrate în cadrul birocrației
sovietice. Se înființează o noua organizație (mai exact în aprilie 1943), SMERSH (termen
prescurtat care vine de la echivalentul în limba rusă pentru fraza „Moartea spionilor”), sub
Comisariatul Poporului pentru Apărare. SMERSH era responsabilă pentru detectarea
agenților germani din Armata Roșie și pentru asigurarea fiabilității politice a întregului
personal, de la generali până la soldații de cel mai jos rang. Fiecare front al Armatei Roșii
avea propria sa filială pentru „Moartea Spionilor” – aceste birouri vor deveni unitățile pentru
securitatea de stat din Berlinul de Est dar și din alte zone sovietice, care vor opera în timpul
Războiului Rece. Filialele de pe fiecare front aveau sarcina de a transmite informații centrului
de la Moscova, inclusiv despre atmosfera publică si situația economică.
Marele război a prilejuit și formarea Sectorului Operațional al Berlinului, al cărui agenți
făceau parte din SMERSH. Biroul Administrației Militare Sovietice este stabilit la Karlshorst,
un district al orașului Berlin – a servit drept reședință sovietică de informații străine, dar a
fost nevoie să se închidă periodic din cauza tensiunilor cauzate de conflictul în desfășurare.
MGB, abrevierea sintagmei rusești „Ministerstvo gosudarstvennoy bezopasnosti” (Ministerul
Securității Statului), a fost numele aparatului sovietic de securitate de stat care se ocupa de
problemele de securitate internă și externă: sarcini de poliție secretă, informații și
contrainformații externe și interne etc., și a funcționat din anul 1946 până în 1953. Pentru
acesta era responsabil V.S. Abakumov, sub supravegherea lui Beria; serviciul a jucat un rol
major în efortul de război al Uniunii Sovietice în al Doilea Război Mondial și în consolidarea
ulterioară a puterii sale în Europa de Est. În timpul războiului, MGB a condus operațiuni de
spionaj și contraspionaj, a administrat lagăre de prizonieri de război și a asigurat loialitatea
corpului de ofițeri. De asemenea, a supravegheat deportarea în Siberia și Asia Centrală a
grupurilor suspectate de trădare, inclusiv a peste un milion de germani din Volga, tătari din
Crimeea, ceceni și alți oameni din Caucaz.
Serviciile de informațiile străine sovietice din ultimul deceniu al vieții lui Stalin au fost
remarcabile atât prin amploarea pe care o aveau, cât și prin succes. În timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, MGB a condus operațiuni în Europa ocupată de naziști. Una dintre
rețelele sale, „Orchestra Roșie”, cuprindea câteva sute de agenți și informatori, inclusiv
agenți din Ministerele germane de Externe, Muncă, Propagandă și Economie. Documentele
rusești și americane declasificate indică faptul că Uniunea Sovietică a plasat cel puțin cinci
agenți în programul de arme nucleare al SUA și, posibil, până la 300 de agenți în guvernul
SUA până în 1945. De altfel, stingerea opoziției germane față de regim a fost prioritatea
principală a MGB. La sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, MGB a fost o amintire
vizibilă și foarte temută a puterii sovietice în Germania de Est.
La 30 mai 1947 este înființat Comitetul de Informații/ KI, care se speculează ca a fost creat
drept răspuns la viitoarea fondare a CIA – era o organizație foarte secretă, nu s-a recunoscut
niciodată existența sa. Serviciul secret de informații al Uniunii Sovietice, indiferent de forma
pe care o avea la acel moment (MGB), era, comparativ cu „nou-născuta” agenție americană,
un adversarul experimentat, cu resurse, istoric, și agenți bine pregătiți. Sovieticii stabiliți în
Karlshorst sau altă zonă a Germaniei se pregăteau pentru operațiuni de informații în Occident
„pe măsură ce fronturile avansau în Germania”. 36 Paranoia înrădăcinată în trecutul comunist a
fost o poziție favorabilă pentru sovietici, deoarece a reprezentat un instrument extrem de
folositor în pregătirea pentru conflict, în misiunile de spionaj, sau în operațiunile de colectare
a informațiilor; de altfel, paranoia a caracterizat Rusia Sovietică, dar și pe liderul său, Iosif
Stalin.
Activitățile de informare ce au creat reputația vicioasă
Primele mari victorii postbelice au fost obținute de serviciul informații sovietic, care a
beneficiat de existența unor „cârtițe” bine plasate în cadrul sistemelor de afaceri externe
britanice și americane, indivizi ce fuseseră recrutați înainte de cel de-Al Doilea Război
Mondial și care au furnizat rapoarte remarcabile despre politica britanică, precum și despre
operațiuni comune anglo-americane. Comparativ cu omologul său american de la acea vreme,
serviciul secret sovietic era unul bine stabilit, cu spioni deja infiltrați în statele și guvernele de
interes. Discrepanța enormă dintre CIA și, la acea vreme, MGB, se datorează, bineînțeles,
timpului, resurselor, și importanței alocate de Stalin cu privire la această organizație și scopul
său. MGB a fost o agenție foarte activă în ceea ce privește contra-informațiile, probleme care
afectau „coloniile” sovietice și disputele emigranților, continuând să colecteze informații
despre Germania de Vest și despre americani chiar și după fondarea Comitetului de
Informații37.
În timp ce Uniunea Sovietică avea la dispoziție o mulțime de surse umane la începutul
Războiului Rece, serviciile de informații americane s-au bazat în mare parte pe interceptarea
telefoanelor militare sovietice și a cablurilor telex din Berlin, monitorizând astfel
comunicațiile militare sovietice, o sursă crucială de informații pentru guvernele occidentale la
sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950. Acest lucru nu a însemnat că comunitatea de
informații americane sau britanice nu a avut deloc agenți axați pe inteligență umană în timpul
Războiului Rece. Dimpotrivă, agenții ruși motivați ideologic care au fost recrutați de
americani și britanici au fost cu siguranță dăunători pentru Uniunea Sovietică. Însă mai
notabile sunt eforturile de spionaj ale sovieticilor, care construiseră rețele extinse de spioni și
aveau ofițeri în locuri înalte din Statele Unite.

36
David E., Murphy; George, Bailey; Sergei A., Kondrashev, op. cit., p. 33;
37
Idem, p. 46;
Un exemplu concret este reprezentat de Donald Maclean, un diplomat britanic devenit spion
pentru Uniunea Sovietică. De ce este serviciul lui Maclean recunoscut și remarcabil în istoria
spionajului rusesc? În primul rând, trebuie sesizată implicarea sa în misiunile legate de
Proiectul Manhattan, despre care sovieticii au aflat informații pentru prima oară în septembrie
1941, descoperind datorită unor discuții anglo-americane date despre un program de bombe
atomice, cu aproape un an înainte de crearea Districtului Inginerilor din Manhattan (MED).
Maclean a făcut parte din cercul de spionaj al celor „Cinci din Cambridge”, și a trimis știri
despre potențialul unei bombe superiorilor săi sovietici cam în aceeași perioadă. Maclean a
fost un agent sovietic cheie; în 1947 și 1948, el a servit ca un oficial al Comisiei pentru
Energie Atomică.38
În al doilea rând, Maclean a servit la Washington din 1944 până în 1948, obținând
promovarea la funcția de prim-secretar în cadrul Ambasadei Britanice. Agentul dublu
călătorea des la New York, datorită relațiilor familiale, și este descris ca fiind mai mult decât
sârguincios, punându-se la disponibilitatea tuturor colegilor săi și oferindu-se să îi ajute –
probabil astfel a putut să se strecoare în locurile ascunse care erau de cel mai mare interes
pentru NKVD/ MGB. Ultimii ani de activitate în acest rol au fost petrecuți de Maclean drept
principala sursă de informații pentru Moscova despre dezvoltarea politicii energetice atomice
din SUA. El a acționat ca secretar al Comitetului de Politică Comună în probleme legate de
energia atomică. Maclean nu a transmis date tehnice despre bomba atomică, dar a raportat
despre dezvoltarea și progresul acesteia, în special despre cantitatea de plutoniu disponibilă în
Statele Unite. În calitate de reprezentant britanic la Consiliul American-Britanic-Canadian
pentru împărtășirea secretelor atomice, el a putut furniza Uniunii Sovietice informații din
ședințele Consiliului. Acest lucru le-a oferit oamenilor de știință sovietici capacitatea de a
estima numărul de bombe care ar putea fi construite de americani. Pe lângă chestiunile legate
de energia atomică, responsabilitățile lui Maclean la ambasada de la Washington au inclus
domenii ca aviația civilă, bazele terestre, Turcia și Grecia, NATO și Berlin.39
Experiența sovietică este testată atunci când ei inițiază Blocada Berlinului, pe care s-au oferit
să o aducă la sfârșit sub condiția ca nou-introdusa monedă, marca germană, să fie eliminată
din Berlinul de Vest. Stalin sperase că Blocada Berlinului îi va forța pe aliații occidentali să-
și abandoneze eforturile de a crea un stat vest-german; succesul transportului aerian de la
Berlin a confirmat că astfel de speranțe au fost zadarnice. Inițial, Stalin a concluzionat că
transportul aerian început de americani nu poate funcționa și nu este sustenabil pe termen
lung. Pe măsură ce timpul a trecut, însă, sovieticii au observat triumful continuu al misiunii
aeriene și au considerat că menținerea Blocadei ar pune Uniunea Sovietică într-o lumină
jenantă. Până în mai 1949, când sovieticii au ridicat blocada din cauza problemelor
economice din estul Berlinului, criza a întărit diviziunea Est/Vest a Germaniei și a întregii
Europe, dând startul Războiului Rece cu seriozitate.
La sfârșitul deceniului al patrulea din secolul XX, exista o confuzie din punct de vedere
organizatoric în cadrul serviciilor de informații externe sovietice. Sentimente de gelozie și
concurență avidă au răsărit între serviciile și departamentele de inteligență și contra-
inteligență, acestea interferând cu sarcinile și misiunile lor. În mod ideal, acestea două ar fi
38
„The Manhattan Project: An Interactive History”, „Espionage and the Manhattan Project (1940-1945)”, U.S.
Department of Energy – Office of History and Heritage Resources, https://www.osti.gov/opennet/manhattan-
project-history/Events/1942-1945/espionage.htm;
39
Christopher, Andrew; Vasili, Mitrokhin, „The Sword and the Shield: The Mitrokhin Archive and the Secret
History of the KGB”, Basic Books, 2000;
trebuit reunite din nou în cadrul aceleiași agenții. De altfel, discordia dintre KI și MGB a
împiedicat colectarea eficientă a informațiilor necesare pentru succesul Blocadei Berlinului.
În 1952, Stalin dizolvă Comitetul de Informații, și redă responsabilitatea serviciilor de
informații străine MGB-ului. Pe lângă aceste schimbări, el consideră necesară și fuzionarea
directoratelor de informații străine și contra-informații străine.40
KGB ia naștere
După decesul lui Stalin, Laventry Beria a fost numit Prim-Adjunct al Premierului și a fost
redenumit șef al MVD, pe care l-a fuzionat cu MGB. S-a presupus, de asemenea, că el însuși
a aranjat moartea conducătorului sovietic pentru a putea prelua puterea – ceea s-a și întâmplat
pentru o scurtă perioadă de câteva luni, când Beria a format o troică cu Georgy Malenkov și
Viaceslav Molotov, ce a condus foarte puțin statul în locul lui Stalin. Nikita Khrushchev
(1953-1964) organizează o lovitură de stat și preia controlul, aranjând arestul și execuția lui
Beria. După aceste evenimente din decembrie 1953 și dispariția lui Beria, MGB a fost din
nou divizat. Majoritatea fostelor unități ale MGB și unele diviziuni ale MVD înainte de
fuziune au fost separate pentru a crea o nouă organizație, KGB (Comitetul pentru Securitatea
Statului). Primul președinte al KGB a fost Ivan Sierov – care a demisionat în 1958 pentru a
veni la conducerea GRU, agenția de informații străine militare. KGB însăși a rămas
organizația responsabilă de informații externe și interne și contrainformații, inclusiv funcția
de poliție politică, precum și protecția tuturor afacerilor legate de guvernare.
Sarcinile KGB au fost în general definite în publicațiile oficiale sovietice ca cuprinzând patru
domenii: lupta împotriva spionilor și agenților străini, dezvăluirea și investigarea crimelor
politice și economice de către cetățeni, protecția frontierelor de stat și protecția secretelor de
stat. În plus, KGB a fost însărcinat cu o gamă largă de îndatoriri preventive, care au fost
concepute pentru a elimina cauzele atât ale crimelor politice, cât și ale crimelor obișnuite. Cu
alte cuvinte, KGB a fost obligat să descopere potențialele amenințări la adresa statului și să
prevină dezvoltarea unor atitudini politice și sociale neortodoxe în rândul populației.
Noua agenție KGB și-a extins treptat operațiunile de informații externe pentru a deveni cel
mai mare serviciu de informații străine din lume. Pe măsură ce Războiul Rece cu Statele
Unite s-a intensificat, KGB a ajuns să fie privit ca un omolog al Agenției Centrale de
Informații din SUA; cu toate acestea, spre deosebire de CIA, KGB și-a desfășurat majoritatea
activităților pe plan intern, pe pământ sovietic și împotriva cetățenilor sovietici. Mulți agenți
ai KGB s-au deghizat uneori în oameni de afaceri și jurnaliști, deși mulți au folosit acoperirea
diplomatică, fiind mai convențională. Succesele sale au inclus infiltrarea oricărei operațiuni
majore de informații occidentale și plasarea agenților de influență în aproape toate capitalele
majore. KGB a reușit, de asemenea, să obțină date științifice și tehnice pentru armata
sovietică și a obținut în mod repetat accesul la tehnologia avansată necesară dezvoltării
submarinelor, avioanelor și rachetelor sovietice. Alături de GRU, care era responsabilă pentru
operațiuni pur militare, KGB s-a bucurat de un acces extraordinar la secretele atât ale
adversarilor, cât și ale aliaților săi.
Rivalitatea intensă dintre cele două superputeri culminează în mare parte la începutul
Războiului Rece, mai exact în primele două decenii. În anii 1950, spre exemplu, sunt purtate
nu doar primele războaie de tip „proxy”, ci Statele Unite și Uniune Sovietică se angrenează
într-o luptă tehnologică, științifică, de înarmare atât cu instrumente de război, cât și cu agenți.

40
David E., Murphy; George, Bailey; Sergei A., Kondrashev, op. cit., p. 46;
Așa cum am stabilit anterior, URSS beneficia de un sistem complex de spioni bine-plasați în
ambasadele și guvernele de interes. Deceniul al cincilea a văzut un declin în succesul acestor
rețele, deoarece teama cu privire la influența sovietică creștea pe măsură ce Războiul Rece se
încingea. Prima măsură în acest sens a fost luată de președintele Harry S. Truman în martie
1947, când a emis Ordinul de loialitate 41, ce obliga toți angajații federali să fie analizați
pentru a determina dacă erau suficient de loiali guvernului. Această acțiune a dat startul a
ceea ce s-a numit „Panica roșie”.
Panica roșie a fost o perioadă caracterizată de suspiciunile americane că simpatizanții
comunismului și ai sovieticilor din interiorul Statelor Unite ar putea lucra în mod activ ca
spioni pentru URSS și ar pune în pericol securitatea SUA. Această criză a dus la audierile
Congresului conduse de senatorul Joseph McCarthy, care a încercat să identifice și să
contracareze influența comunistă în societatea americană. Evenimentele descrise primesc
creditarea că au doborât cu succes o mare parte din ramura din SUA a Partidului Comunist,
împiedicând recrutarea de către KGB.
Perioada aceasta evidențiază, de asemenea, că KGB nu se ridica la așteptările impuse în
trecut privitor la succesul operațiunilor sale; organizația considerată supraomenească, cu
agenți calificați ce execută scheme sofisticat concepute a stat în calea propriilor sale
triumfuri. Explicația acestui aspect se poate găsi în ideea că dezinformarea avea să fie ceea ce
va duce la dispariția inevitabilă a agenției sovietice. După cum am menționat în subcapitolul
anterior, ofițerilor comuniști, indiferent de rang, le era mai teamă de consecințele pe care le
vor suferi la furnizarea unor date neplăcut de auzit pentru lideri decât de cele pentru date
incorecte. Așadar, multe informații erau colectate dar nu erau aduse la cunoștința celor ce
conduceau statul și ar fi trebui să le folosească.
„De ce? Pentru că angajamentele ideologice și interesul devorant pentru protejarea puterii au
fost întotdeauna primordiale pentru acești lideri. [...] Deși dețineau informații deseori
superioare și în volum mai mare, sovieticii nu le-au putut aplica suficient spre avantajul lor.
Au câștigat bătălie după bătălie, dar au pierdut războiul. Rareori Stalin primea informații care
ar putea să nu-i placă. Rareori realitatea socială sau politică a Occidentului a fost înfățișată
liderilor sovietici așa cum era. Cel mai adesea liderilor sovietici li se spunea ce doreau să
audă și vedeau ce le spunea ideologia lor că trebuie să vadă.”42
Sfârșitul deceniului al cincilea a fost o perioadă în care serviciul secret sovietic s-a
concentrat, în relație cu Statele Unite, pe manipularea evenimentelor și mișcărilor sociale,
deoarece obiectivul Rusiei a fost atunci acela de a perturba relațiile internaționale ale SUA și
de a submina puterea acesteia în lume, precum și atractivitatea democrației pentru alte țări.
Evident că au mai existate și alte țeluri în desfășurarea unor măsuri active, cum ar fi
compromiterea sprijinului în Statele Unite și în străinătate pentru politicile considerate
amenințătoare pentru Moscova,43 discreditarea agențiilor de informații și de aplicare a legii
americane, slăbirea alianțelor SUA și a creșterea puterii și influenței sovietice.

41
Harry S., Truman, „Executive Order 9835 – Prescribing Procedures for the Administration of an Employees
Loyalty Program in the Executive Branch of the Government, 21 March 1947”, Federal Register, Washington,
25 March 1947, p. 1, https://tile.loc.gov/storage-services/service/ll/fedreg/fr012/fr012059/fr012059.pdf;
42
David E., Murphy; George, Bailey; Sergei A., Kondrashev, op. cit., p. XXV;
43
Seth G., Jones, „Russian Meddling in the United States: The Historical Context of the Mueller Report”,
Center for Strategic & International Studies, 27 March 2019, https://www.csis.org/analysis/russian-meddling-
united-states-historical-context-mueller-report;
O astfel de măsură a fost luată în 1957 atunci când guvernatorul statului Arkansas a
împiedicat integrarea a nouă elevi de culoare la un liceu din Little Rock. 44 Începutul
Războiului Rece a coincis cu începutul mișcării pentru drepturi civile – sovieticii s-au folosit
de conflictele rasiale în propriul interes, dar au și ajutat cauza drepturilor oamenilor de
culoare. Astfel, comuniștii au condamnat acțiunile guvernatorului susținând că SUA nu poate
conduce lumea și în același timp să reprime oameni aparținând altor rase. Conflictul a fost
acoperit de ziare și publicații din întreaga lume, dintre care multe au remarcat discrepanța
dintre valorile pe care America le exprimă și speră să le răspândească și modul în care le
implementează.
Agresivitatea acțiunilor comuniste nu a fost constantă, dar a avut tendința de a scădea și
crește în funcție de factori precum starea relațiilor americano-sovietice. În perioadele de
détente, a existat adesea o scădere a numărului și a tipurilor de măsuri active. Amintind de
trecutul exploatării tensiunilor rasiale din SUA, notabilă este și Operațiunea Pandora, inițiată
în anii 196045. Scopul acestei misiuni a fost izbucnirea unui război rasial care va consuma și
distruge Statele Unite. Sovieticii au căutat să tulbure SUA și au vrut să incite la violență
grupuri radicale precum KKK, militanții afro-americani și Liga Evreiască de Apărare (JDL).
Din acest punct de vedere, KGB a încercat să exploateze situația după asasinarea lui Martin
Luther King Jr.
Perioada détente
La începutul anilor 1970, măsurile active sovietice au fost limitate din cauza dezghețului
relațiilor dintre cele două blocuri. În plus, sovieticii au ajuns la concluzia că scandalurile din
SUA erau îndeajuns de dăunătoare încât Moscova nu este nevoită să intervină și să aloce timp
sau resurse măsurilor active. Scandalurile interne din SUA, se considera, au fost suficiente
pentru a discredita țara. Totuși, spre sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, competiția
avidă dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică s-a renăscut, din cauza tensiunilor din Angola,
a nemulțumirii sovietice față de negocierile privind starea controlului armelor, a sprijinului
american pentru mujahedinii după invazia sovietică a Afganistanului și alegerea președintelui
american Ronald Reagan. În 1981, KGB și GRU au început o operațiune comună, cu numele
de cod RYAN, pentru a genera indicatori de avertizare cu privire la pregătirile pentru un atac
nuclear NATO condus de americani în URSS.
Subiectul electoral a reprezentat o altă operațiune importantă pentru agenția sovietică:
implicarea în alegerile americanilor la președinție. Serviciul KGB a primit ordin să se
angajeze într-o căutare remarcabil de amplă pentru a obține materiale compromițătoare.
Bineînțeles că liderii de la Moscova își doreau să elimine candidatul mai anti-comunist; în
rânduri repetate, agenția sovietică s-a folosit de presă pentru a nărui campanii electorale, sau
să susțină financiar contra-candidatul, cum s-a întâmplat în cazul lui Hubert Humphrey în
1968 sau al lui Henry Jackson în 1976. Cu toate acestea, nimic „nu a inspirat la Moscova la
fel de multă frică și dezgust precum Ronald Reagan în timpul primului său mandat de
președinte”.46

44
Julia, Ioffe, „The History of Russian Involvement in America's Race Wars”, The Atlantic, 21 October 2017,
https://www.theatlantic.com/international/archive/2017/10/russia-facebook-race/542796/;
45
Christopher, Andrew; Vasili, Mitrokhin, op. cit., p. 383;
46
Idem, p. 389:
Întreaga decadă a fost dominată de președinția lui Reagan și sentimentele sale anti-comuniste.
Introducerea Doctrinei Reagan prin discursul președintelui din 1985 47, a determinat ca Statele
Unite să ofere ajutor deschis și sub acoperire gherilelor anticomuniste și mișcărilor de
rezistență, într-un efort de a înlătura guvernele pro-comuniste susținute de sovieticii din
Africa, Asia și America Latină. Reagan a reprezentat coșmarul rușilor prin eforturile sale de
slăbire a puterii Moscovei și a încetini expansiunea sovietică pe celelalte continente.
KGB-ului nu i-a priit mandatul liderului reformist sovietic Mikhail Gorbachev (1985–1991).
Deși Gorbachev admira capabilitățile KGB în serviciile de informații externe, agenda sa de
reformă a subminat atât autoritatea acestuia, cât și cea a Partidului Comunist. În 1987,
Reagan și Gorbachev au semnat Tratatul privind forțele nucleare cu rază intermediară, care a
interzis toate rachetele balistice terestre ale celor două națiuni, rachetele de croazieră și
lansatoarele de rachete (cu raza între 500 și 1000 de km) 48. Ulterior, KGB-ul a fost deposedat
în mod sistematic de unitățile militare și de multe dintre funcțiile sale de securitate internă.
În concluzie, fiecare lider sovietic se baza pe KGB și pe precursoarele sale pentru informații,
supravegherea elitelor cheie și controlul populației. Alături de Partidul Comunist și armată,
KGB a format triada puterii care a condus Uniunea Sovietică. KGB a jucat un rol deosebit de
important în politica externă sovietică. Informațiile străine au permis Uniunii Sovietice să
mențină paritatea aproximativă cu Occidentul în ceea ce privește armele nucleare și alte
sisteme de arme, precum și coordonarea misiunilor de spionaj.

I. 3. Cortina de Fier și împărțirea Germaniei

Divizarea Germaniei
În ciuda alianței din timpul războiului, tensiunile dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite și
Marea Britanie s-au intensificat rapid pe măsură ce războiul se apropia de final; liderii au
simțit necesitatea unei discuții legate de viitorul Germaniei. Negocierile postbelice au avut
loc la două conferințe în 1945, una înainte de încheierea oficială a războiului și una după.
Aceste conferințe au pregătit scena pentru începutul Războiului Rece și a unei Europe
divizate.
Conferința de la Yalta din februarie 1945 a hotărât împărțirea Germaniei în patru zone de
interes controlate, respectiv, de America, Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică.
Următoare întrunire din iulie-august a schimbat dinamica relațiilor dintre cei trei aliați de
război – reprezentanții pentru SUA și Regatul Unit erau mai suspicioși și reticenți față de
Stalin, care la rândul său încălcase deja prevederi ale actului semnat cu ocazia primei
Conferințe. Zonele americane, britanice și franceze formau împreună cele două treimi de vest
ale Germaniei, în timp ce zona sovietică cuprindea treimea de est. Berlinul era înconjurat de
zona sovietică, fiind plasat sub autoritatea comună a patru puteri, dar a fost împărțit în patru
sectoare în scopuri administrative. Un Consiliu de Control Aliat urma să exercite autoritatea
comună generală asupra țării.
Ca urmare a diferențelor ireconciliabile dintre puterile aliate, nu a avut loc nicio conferință de
pace. Problema despăgubirilor germane s-a dovedit a fi factorul dezbinător. Uniunea
Sovietică, a cărei populație și teritoriu au suferit teribil din cauza germanilor, a cerut
47
Ronald, Reagan, „Address Before a Joint Session of the Congress on the State of the Union, 6 February
1985”, The American Presidency Project https://www.presidency.ucsb.edu/node/258923;
48
Christopher, Andrew; Vasili, Mitrokhin, op. cit., p. 359;
despăgubiri materiale pe scară largă. În condițiile acordurilor inter-aliate, și considerând
nemulțumirea forțelor aliate față de termenii împărțirii, zona de ocupație sovietică, care
cuprindea o mare parte din agricultura germană și era mai puțin dens populată decât cealaltă,
urma să furnizeze produse alimentare restului Germaniei în schimbul unei cote din
despăgubiri din partea zonelor de ocupație vestice. Dar când sovieticii nu au reușit să livreze
hrana necesară, aliații occidentali au fost nevoiți să hrănească populația germană din zonele
lor în detrimentul propriilor contribuabili. Așadar, americanii și britanicii au ajuns să
favorizeze o revitalizare a industriei germane pentru a le permite germanilor să fie autonomi,
idee căreia sovieticii s-au opus. În 1946, aliații occidentali se opun pretențiilor URSS la
despăgubiri și reparații, ceea ce adâncește discrepanța. Chiar înainte de o ruptură formală
între Est și Vest, sistemele sociale, politice și economice opuse începuseră să apară.
Puterile ocupante au aprobat în curând formarea de unități guvernamentale regionale numite
„Länder”. Până în 1947, landurile din zonele de vest aveau alegeri libere, dar a devenit
evident că URSS nu ar permite astfel de manifestări în zona sa de ocupație. SUA și UK au
inițiat fondarea unor organe administrative germane în zonele lor de ocupație pentru a stimula
redresarea economică. Unitatea rezultată, numită Bizonia, a funcționat printr-un ansamblu de
instituții germane.49
Tot în 1947, serviciile secrete ale Americii și ale Uniunii Sovietice își deschid în mod oficial
birourile operaționale în Berlin și încep activitățile de spionaj, care vor fi definitorii pentru
această eră. CIA este fondat și preia responsabilitățile Biroului de Servicii Strategice (OSS),
prezent în Berlin încă din 1945 sub conducerea lui Allen Dulles, situându-se în districtul
Zehlendorf. Agenția sovietică, MGB (mai târziu cunoscută sub numele „KGB”), își stabilește
bazele în districtul Karlshorst.50
Repetatele întâlniri nu au reușit să producă o cooperare între cele patru puteri, deci cele
occidentale au decis în primăvara anului 1948 să acționeze pe cont propriu. Americanii,
britanicii și francezii au implementat o reformă monetară în zonele lor, care a înlocuit
moneda Germaniei (Reichsmark) cu marca germană sau Deutschemark.51 Economia
Germaniei de Vest a răspuns rapid, deoarece bunurile care nu erau disponibile anterior au
intrat pe piață.
Reacția sovietică la reforma valutară a fost una aspră; când noua marcă germană a fost
introdusă în Berlin, sovieticii au protestat și au boicotat Consiliul Aliat de Control. Apoi, în
iunie 1948, au blocat rutele terestre din zonele vestice către sectoarele vestice ale Berlinului,
care erau înconjurate de teritoriul ocupat de Armata Roșie. Sovieticii au căutat să-și alunge
aliații de odinioară și să forțeze sectoarele occidentale să fuzioneze din punct de vedere
economic și politic cu zona sovietică. Totuși, speranțele lor au fost frânte când puterile
occidentale au aranjat o serie de misiuni aviatice active non-stop care a furnizat berlinezilor
vestici hrană și combustibil pe tot parcursul iernii 1948-1949. În mai 1949, sovieticii au cedat
și au ridicat blocada.
Germania de Vest, sau Republica Federală Germania, a fost înființată oficial în mai 1949.
Germania de Est, sau Republica Democrată Germană, a fost înființată în octombrie 1949. Sub
conducerea guvernelor ocupanților săi, cele două Germanii au urmat căi foarte diferite.

49
David E., Murphy; George, Bailey; Sergei A., Kondrashev, op. cit., p. 64;
50
Idem, p.12;
51
Idem, p. 51-105;
Germania de Vest a fost aliată cu SUA, Regatul Unit și Franța și a devenit o țară capitalistă,
occidentală cu economie de piață. În schimb, Germania de Est a fost aliata Uniunii Sovietice
și a căzut sub stăpânire comunistă extremă, cu o economie de comandă.
Cortina de Fier
Cortina de Fier este un termen care descrie granița politică care a împărțit Europa în două
zone separate de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în 1945 până la sfârșitul
Războiului Rece în 1991. „Cortina de fier” este o metaforă ce a desemnat în această perioadă
bariera ideologică, politică și economică instituită de Uniunea Sovietică pentru a se izola pe
sine și pe statele-satelit comuniste de influențele occidentale sau non-comuniste. Această
sintagmă este des asociată și cu împărțirea Germaniei, care a reprezentat „arena” principală
pentru cele două agenții de servicii secrete, CIA și KGB, în special orașul-capitală, Berlin.
În 1946, în Fulton, Missouri, în timpul unui discurs ținut de prim-ministrul britanic, Winston
Churchill, s-a folosit de către aceste pentru prima dată termenul de „cortină de fier” pentru a
descrie diviziunea estului de vest urmând cel de-Al Doilea Război Mondial. „De la Stettin în
Marea Baltică până la Trieste în Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât peste
continent.”52 Națiunile Europei de Est erau state comuniste, cu regimuri politice dictatoriale
ce se bucurau de puțină libertate. Cetățenilor le era aproximativ întotdeauna interzis să
călătorească, și schimbul de informații sau știri cu țările respective era dificil de realizat.
O alta sursă a conflictului dintre SUA și URSS a reprezentat-o problema Greciei și a Turciei
din perioada 1946-1947, deoarece au determinat prima confruntare de tip proxy dintre cele
două tabere. Chestiunea Turciei a pornit de la o dispută teritorială, mai exact asupra
strâmtorilor, din perioada Războiului Rece, purtată cu Uniunea Sovietică. Turcia a rămas
oficial neutră în cea mai mare parte a celui de-al Doilea Război Mondial, dar după încheierea
războiului, a fost presată de guvernul sovietic să instituie control militar comun al trecerii
prin strâmtorile turcești, care lega Marea Neagră de cea Mediterană. Guvernul turc a refuzat
aceste cerințe, iar atmosfera a devenit una tensionată, ce a dus la o demonstrație de forță
sovietică și la cereri de concesii teritoriale de-a lungul graniței Turciei cu Georgia.
Obiectivul ascuns al acestei campanii de intimidare a fost prevenirea influenței americane sau
a prezenței navale în Marea Neagră, o zonă importantă pentru interesele sovietice. În plus,
slăbirea guvernului turcesc ar fi fost un beneficiu, astfel încât ar fi facilitat atragerea statului
în sfera de influență a URSS. Disputa a motivat Turcia ca, în cele din urmă, să apeleze la
Statele Unite pentru protecție prin aderarea la NATO.
Problema grecească a pornit de la izbucnirea Războiul civil grec încă din 1943, luptat în
principal împotriva Regatului Greciei (sprijinit de Regatul Unit și de Statele Unite). Opoziția
a fost învinsă în final, fiind guvernată de Partidul Comunist din Grecia și de ramura sa
militară, Armata Democrată a Greciei. Conflictul a fost, deci, o primă confruntare între
forțele de rezistență comuniste și cele anticomuniste, transformându-se ulterior în concurența
dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică; în plus, a reprezentat primul exemplu de implicare
postbelică a Aliaților în afacerile interne ale unei țări străine, o implementare a politicii de
izolare a lui Kennan în Telegrama Lungă. Grecia a fost în cele din urmă finanțată de SUA și a
aderat și ea la NATO (1952).

52
„Iron Curtain Speech” Transcript, British Information Services, The National Archives, 5 March 1946,
https://www.nationalarchives.gov.uk/wp-content/uploads/2019/05/FO371-51624.jpg;
Criza Strâmtorii a fost un catalizator, împreună cu Războiul Civil grecesc, pentru crearea
Doctrinei Truman.53 Aceasta s-a caracterizat prin inițiativa președintelui Harry S. Truman de
a declara necesitatea unui ajutor economic și militar imediat guvernelor Greciei, amenințate
de insurecția comunistă, și Turciei, sub presiunea expansiunii sovietice în zona
mediteraneeană. În timp ce Statele Unite și Uniunea Sovietică se luptau să atingă un echilibru
de putere în timpul Războiului Rece, Marea Britanie a anunțat că nu își mai permite să ajute
acele țări; SUA se temea că ele sunt în pericol de a cădea sub influența sovietică. Truman a
subliniat, într-un discurs la o sesiune comună a Congresului din 12 martie 1947, consecințele
mai ample ale eșecului de a proteja democrația în Grecia și Turcia. Congresul a răspuns la
mesajul lui Truman prin alocarea promptă a 400 de milioane de dolari pentru a sprijini Grecia
și Turcia.
Conceptul „cortinei de fier” s-a definit cel mai bine prin intermediul rivalității dintre
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și statele Pactului de la Varșovia 54 (în
sfera de influență sovietică). În 1949, Statele Unite, alături de Regatul Unit, Franța, și alte
câteva națiuni occidentale, au semnat documentul ce a format organizația NATO. Statele
semnatare au căzut de acord că un atac armat asupra uneia dintre ele va fi văzut și tratat ca un
atac împotriva tuturor acestora.
Câțiva ani mai târziu, în anul 1955, țările din Estul Europei au creat și s-au angajat în cadrul
Pactului de la Varșovia. În frunte cu Uniunea Sovietică, opt națiuni comuniste (printre care
Germania Estică, România, Polonia, etc.) au pus bazele unui tratat de apărare reciprocă. Deși
nu a existat niciodată vreun război purtat oficial între reprezentantele NATO și cele ale
Pactului, litigiul dintre acestea e persistat timp de mai bine de 30 de ani în forma facțiunilor
oponente din cadrul Războiului Rece.
Restricțiile și rigiditatea Cortinei de Fier au fost oarecum reduse în anii de după moartea lui
Iosif Stalin în 1953, deși construcția Zidului Berlinului în 1961 le-a restaurat. Acest proiect a
fost determinat de numărul larg și în ascensiune al indivizilor ce părăseau estul în căutare de
o viață mai bună în vest. Germania de Est a văzut între 2,5 și 3 milioane de cetățeni care s-au
îndreptat spre Germania de Vest, iar până în 1961, aproximativ 1.000 de est-germani –
inclusiv mulți muncitori calificați, profesioniști și intelectuali – plecau în fiecare zi.55
Liderul URSS la acea vreme, Nikita Khrushchev, comandă construirea acestei bariere, care
începe la 12-13 august 1961. Soldații ruși încep prin a întinde sârmă ghimpată, ce în scurt
timp a fost înlocuită de un zid de beton, înalt de aproximativ 180cm și lung de 154 de
kilometri, acompaniat de turnuri de pază, stâlpi montați cu mitraliere și reflectoare. Înălțimea
Zidului a fost ridicată la 3 metri în 1970, într-un efort de a opri încercările de evadare, care la
acea vreme aveau frecvență aproape zilnică.
Zidul Berlinului a fost unul dintre cele mai puternice și emblematice simboluri ale Războiului
Rece. O mulțime de locuitori ai Berlinului de Vest s-au găsit brusc separați de rude și prieteni

53
„President Truman's Message to Congress, March 12, 1947”, Document 171, 80th Congress, 1st Session,
Records of the United States House of Representatives; Record Group 233, National Archives,
https://www.archives.gov/milestone-documents/truman-doctrine;
54
„Warsaw Pact Treaty”, History and Public Policy Program Digital Archive, American Foreign Policy, 1950-
1955: Basic Documents Vol 1, Department of State Publication 6446, General Foreign Policy Series 117,
Washington DC, 14 May 1955, http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/123891;
55
Konrad Hugo, Jarausch, „The Rush to German Unity”, Oxford University Press US, New York City, 1994,
p.38;
ai Berlinului estic, ceea ce, bineînțeles, a trezit nemulțumiri. Partea occidentală s-a opus
acestui gest prin intermediul unor proteste în fața construcției, pe care au atribuit-o neputinței
americane de a face față sovieticilor. Președintele american de la acea vreme, John F.
Kennedy, a sesizat că o reacție la acel moment ar fi făcut mai mult rău decât bine, dar
exprimându-și solidaritatea și admirația față de statornicia berlinezilor în fața opresiunii și
tiraniei comuniste.56 Din 1961 până în 1989, un total de 5.000 de est-germani au evadat; mulți
alții au încercat și au eșuat. Persecutarea potențialilor defectori au intensificat ura lumii
occidentale față de Zid și ceea ce acesta a reprezentat.
În cele din urmă, la sfârșitul anilor 1980, Germania de Est, prilejuită de declinul Uniunii
Sovietice, a început să implementeze o serie de reforme liberale. Pe 9 noiembrie 1989,
germani de est și de vest s-au adunat deopotrivă la Zidul Berlinului și au început să treacă
peste el și să-l distrugă. Pe măsură ce acest simbol al represiunii Războiului Rece a fost
distrus, Germania de Est și de Vest au devenit din nou o singură națiune, semnând un tratat
oficial de unificare la 3 octombrie 1990.

56
John F., Kennedy, „Ich bin ein Berliner” Speech, Miller Center of Public Affairs, University of Virginia,
Video Curtesy of the John F. Kennedy Presidential Library, 26 June 1963, (1021) John F. Kennedy - "Ich Bin Ein
Berliner" Speech - YouTube;
CAPITOLUL II – Războiul Rece: Epoca de Aur a Spionajului
Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial nu a însemnat, așa cum au sperat cei implicați,
finalul tensiunilor desfășurate pe continentul european. Ba mai mult, încă de la susținerea
Conferinței de la Yalta din 1945, o febrilitatea subtilă prindea avânt încet dar sigur între
blocul estic și cel vestic. Începutul cursei înarmării nucleare a scos în evidență discrepanța ce
acaparase relația dintre Uniunea Sovietică și Forțele Aliate Occidentale, în special Statele
Unite ale Americii. Cu toate acestea, un război nuclear, deși temut, era puțin probabil
deoarece ar fi rezultat în ceea ce s-a denumit Distrugere reciprocă asigurată. 57 Acest obstacol
ce a stat în calea desfășurării propriu-zise a unui conflict militar convențional, a accentuat
necesitatea ca fiecare superputere să se adapteze mentalității celeilalte părți, să profite de
orice avantaj pentru a-și spori superioritatea, să depună eforturi în a „fura secretele” rivalului
său, să intensifice confuzia celuilalt bloc și chiar să îi submineze sistemul guvernator.58
Având în vedere că metodele tradiționale ale unei confruntări nu puteau fi utilizate deoarece
niciuna dintre cele două părți nu a recurs la un atac militar, serviciile de securitate și
informații au căutat alte modalități de a își slăbi inamicul. Așadar, CIA și omologul său
sovietic, KGB, se angrenează într-o luptă a căror „soldați” nu folosesc armele, ci
cunoștințele, secretele, deghizările, pilele, manipularea. Bineînțeles că, precum într-un război
obișnuit, și acesta silențios s-a folosit de echipamente și unelte, unele existente de ceva timp,
altele inventate special pentru spionaj. Din această cauză, se poate enumera o multitudine de
progrese în știință și tehnologie, al căror succes a fost alimentat de necesitatea unui actor de a
triumfa în defavoarea celuilalt. Agenții s-au folosit și de surse de inteligență, care au fost de
mare valoare; spre exemplu sateliții ce furnizau fotografii, utili în ceea ce privește
identificarea siturilor de rachete nucleare ostile sau dispozitivele de interceptare a diferitelor
tipuri de documente sau comunicații secrete ale adversarului.
În timpul Războiului Rece, informația a reprezentat un element-cheie. Era vital ca un actor
să știe ce făcea adversarul, iar posibilitatea de a utiliza metodele de supraveghere de înaltă
calitate care se folosesc actualmente nu exista. Astfel, în loc să se bazeze pe tehnologie de la
bun început, statele s-au bazat pe spioni: oameni care s-au infiltrat pe teritoriul inamic și au
încercat să descopere informații, rămânând nedetectați. Dar spionajul nu este ceva nou, „chiar
înainte de existența statelor, au existat spioni”;59 activitățile de spionaj au fost manifestate
înainte de începutul Războiului Rece la sfârșitul anilor 1930 – începutul anilor 1940, în ceea
ce privește cele două puteri rivale. Spionajul este o ocupație veche, conservatoare, transmisă
de-a lungul generațiilor de spioni, care ocazional își foloseau talentul și pentru a preda
meseria în școlile de spionaj.
Cu toate acestea, spionii sunt simplii agenți angajați de organizațiile de informații, ce caută
date (de multe ori) uzuale și puțin deosebite. Deschiderea și transparența SUA, spre exemplu,
57
Distrugerea reciprocă asigurată este o doctrină a strategiei militare și a politicii de securitate națională în care
o utilizare la scară largă a armelor nucleare de către un atacator asupra unui alt actor cu arme nucleare ar
provoca anihilarea completă atât a atacatorului, cât și a celui atacat.
58
Philip, Parker, „The Cold War Spy Pocket Manual: The Official Field-Manuals for Espionage, Spycraft and
Counter-intelligence”, The Pool of London Press, 2015, p. 132;
59
Thomas B., Allen; Norman, Polmar, „The Spy Book Encyclopedia of Espionage”, Random House, New
York, 1997, p. IX;
a simplificat serviciul sovieticilor. Recrutarea și infiltrarea lor în societatea opozantă sunt pași
al căror eșec afectează întreaga misiune; un nou-spion trebuie să fie bine informat și integrat,
să cunoască riscurile activității sale dar, să fie și motivat – fie prin mijloace materiale,
ideologice, sau pe căi neortodoxe (șantajul). Defectorii unui regim, depinzând de severitatea
autorităților acestuia, pot avea foarte mult de suferit dacă le este descoperită trădarea. De
altfel, atât regimul sovietic cât și cel democratic au fost nevoite să creeze politici sau practici
concrete pentru manipularea, interogarea și eliminarea defectorilor. Până la debutul
deceniului al cincilea din secolul XX, legile de gestionare a defectorilor erau întemeiate pe
două tipuri beneficii pe care le aduceau: fie ei erau surse de informații valoroase, fie
prezentau oportunități de propagandă pozitivă pentru Occident.60
Atât interogarea cât și pedepsirea spionilor sau defectorilor avea un punct comun: tortura.
Presa occidentală blama uzul violenței pentru a obține sau persecuta indivizii de interes
pentru regimul său, în schimb ce mijloacele de mass-media de la acea vreme în Est
răspândeau existența acestor metode brutale pentru a preveni alte trădări. Pe când CIA se
laudă că tortura nu a reprezentat niciodată pentru agenție un mijloc eficient de a obține
informații, sovieticii au înțeles cu adevărat utilitatea sa.61 Metodele sovietice de extracție erau
brutale (printre cele mai populare, privarea de la somn, lumină, mâncare, condiții dure de
dormit, exerciții fizice extenuante) , dar ei nu le foloseau doar pentru a obține informații, ci
pentru a obține confesiuni; legitimitatea acestora era, în cele mai bune cazuri, îndoielnică. Cu
toate acestea, important nu era rezultatul imediat al interogării, ci efectul acesteia asupra
individului, asupra cunoscuților săi, asupra maselor. Teoretic, KGB a torturat pentru a obține
informații, dar în practică, tortura a servit drept avertisment pentru civilii care ar putea cauza
probleme.
Acest capitol va prezenta niște caracteristici fără de care spionajul nu poate exista, explicând
desfășurarea proceselor de care mai mult ca sigur oricine a auzit. De asemenea, trebuie
stabilit că informațiile și avantajele obținute prin intermediul spionajului, au fost integrate în
procesul analitic general al informațiilor și că acestea s-au dovedit a fi valoroase pentru
factorii și actorii decizionali. În plus, nu poate fi negat faptul că spionajul a afectat într-adevăr
politicile Războiului Rece, iar agenții activi, deși nu cu toții au avut un rol decisiv, au
contribuit astfel încât aportul lor a fost în cele din urmă serviabil.

II. 1. Recrutarea spionilor

Războiul Rece a devenit, prin urmare, o epocă de aur a spionajului, fiecare parte încercând să
plaseze agenți în țările celeilalte, în special în agenția de informații adversă sau în alte poziții
în care ar putea influența cei mai importanți actori sau a recruta alți agenți. Au existat mai
multe locații de interes, însă cea mai relevantă a fost, pe departe, orașul Berlin. Partea de
ocupație occidentală a capitalei a prilejuit desfășurarea activităților de spionaj, dar și primii
pași într-un proces complex de racolare a potențialilor agenți. Berlinul rămânea, în cele din
urmă, „o enclavă capitalistă într-o mare comunistă”62; de aceea, accesul la lumea sovietică
60
Kevin P., Riehle, „Early Cold War Evolution of British and US Defector Policy and Practice”, Cold War
History, Volume 19, Issue 3, Routledge, Taylor & Francis Group, 2019, p. 343-361;
61
Matthew, Gault, „Guess Who Else Tortured People Like the CIA Did – Soviets and Nazis”, War is Boring,
Medium.com, December 2014, https://medium.com/war-is-boring/guess-who-else-tortured-people-like-the-cia-
did-soviets-and-nazis-e65357a309b9;
62
Philip, Parker, op. cit., p.7;
pentru americani era oarecum mai facil, pe când sovieticii se loveau la rândul lor de
oportunitatea de a „gusta” din universul occidental.
La începutul Războiului Rece, cei mai mulți spioni își purtau misiunile chiar din ambasadele
statelor lor, cele mai celebre fiind cele ale SUA și Regatului Unit în URSS, și cele ale Uniunii
Sovietice în țările respective; acești agenți lucrau sub acoperirea diplomatică. Bazele
americanilor se numeau „stații” iar cele ale comuniștilor, „rezidentura”. Acești „rezidenți” se
ocupau, de altfel, de spionii „ilegali”, pe care îi ajutau în limita posibilităților cu documente,
favoruri și bani. Rezidentul sub acoperire nu era recunoscut ca agent de informații pentru
oficialii țării sale gazdă; se întâlnește din nou distincția dintre operanții GRU și KGB: agenții
GRU conduceau misiuni, recrutau ofițeri și comunicau cu Moscova destul de separat de
rezidenții KGB. Pentru sovietici, un rezident ideal era un individ care nu era de naționalitate
rusă (sau sovietic) sub acoperire diplomatică, ci era un ofițer de informații de încredere care
putea conduce o rețea într-o țară în timp ce locuia în alta.
Recrutarea pentru cauza sovietică avea loc în SUA în primul rând prin intermediul
simpatizanților comuniști deja existenți – Partidul Comunist al SUA era una dintre resursele
cele mai populare pentru spionaj (în anii 1950 – existau aproximativ 32.000 de membri) 63.
Unul dintre cei mai celebri spioni, membri ai Partidului a fost Victor Perlo, un economist și
funcționar de stat american, membru al Comitetului Național de guvernare al Partidului
Comunist SUA. Acesta a fondat și condus Grupul Perlo, un ring de spionaj ce a inclus câțiva
oficiali importanți din SUA, iar colectivul a furnizat Uniunii Sovietice informații economice,
politice și militare, inclusiv cifre de producție de avioane din Statele Unite.64
În anul 1983, Departamentul de Inteligență din cadrul Biroului Federal de Investigații (FBI)
lansează un pamflet ce descrie cele mai populare metode de recrutare a indivizilor în scopul
furnizării de secrete pentru regimul sovietic; datele prezentate de broșură întocmesc un
registru de tactici folosite încă de la începutul Războiului Rece și până la acel moment. Acest
document reflectă în mod realist o avertizare pentru cei vizați sau care se găsesc într-o
situație precară alături de un personaj suspicios, suspect sau chiar confirmat de a fi asociat cu
URSS.
Așadar, agenții străini în SUA încep procesul de recrutare prin cultivarea unei relații
personale cu subiectul; acesta este primul pas cheie, urmat de oferte de cadouri, favoruri sau
sprijin, în special cele care păreau a veni fără a fi necesar ceva în schimb. Ideal ar fi ca orice
întâlnire cu un cunoscut afiliat al regimului comunist să fie evitată, sau cel puțin raportată. 65
Pamfletul enumeră, de asemenea, mai multe motive și tehnici pe care operatorii ruși și alți
sovietici le-ar folosi în încercările lor de a recruta pe cineva: lăcomie, șantaj, patriotism,
exploatarea emoțiilor, strategia „steagurilor false”, ideologie, naivitate și răzbunare.
Lăcomia, de exemplu, a fost poate cea mai comună și cea mai eficientă abordare, precum și
cea mai ușor de mascat. În aceste scenarii, un „om de afaceri” s-ar dovedi a fi un ofițer
profesionist de informații care își folosește asociația de afaceri ca „acoperire” pentru
colectarea secretă de informații. Al doilea exemplu, șantajul, a implicat adesea
63
Idem, p. 11;
64
Thomas L., Sakmyster, „Red Conspirator: J. Peters and The American Communist Underground”, University
of Illinois Press, Chicago, 2011, p. 131-132;
65
„The Unseen Conflict – Foreign Espionage Operations Against the United States”, U.S. Department of
Justice, Federal Bureau of Investigation, 1983, p. 4-14, https://babel.hathitrust.org/cgi/pt?
id=mdp.39015034507841&view=1up&seq=5;
compromiterea americanilor „prin sex și alte trucuri”, adesea înregistrând americanii sau
găsind în alt mod o cale de a exploata întâlnirea. Apelurile la patriotism și spiritul naționalist
erau în mod obișnuit „îndreptate către emigranții” din țările est-europene și din blocul
sovietic.
Abordarea „steagului fals” ar vedea ținta acostată de cineva care pretinde că este asociat cu
un aliat american sau alt grup pe care individul ar dori să-l ajute. Tactica se definește prin
angajarea unui ofițer de inteligență care asumă identitatea unei persoane ce provine dintr-o
țară aliată a SUA. Rezultatul constă în ideea că ținta americană poate fi înșelată și convinsă
că de fapt oferă informații prețioase în scopuri nobile, în serviciul națiunii sale.
De altfel, potrivit documentului, serviciul de informații străin ar exploata și naivitatea unui
american. Folosind această strategie, un ofițer de informații străine s-ar baza pe faptul că un
american pur și simplu nu ar vedea nimic rău în ceea ce făcea, ori o făcea fără a realiza.
Această idee se baza pe principiile americane capitaliste, de liberă exprimare, deschiderea
democratică ce constă în împărtășirea progreselor științifice sau negocieri politice și
economice. Motivul final explorat de pamflet prin care un american ar putea deveni spion
pentru sovietici a fost dorința de răzbunare, un motiv care se explică de la sine și este relativ
ușor de manipulat: „dacă un american vizat este nemulțumit... spionul se va concentra asupra
acestei nemulțumiri”.
În ceea ce privește recruții sovietici din partea americanilor, începuturile Războiului Rece au
determinat serviciile secrete americane să înroleze aproximativ 1.000 de foști naziști sau
colaboratori naziști pentru a acționa ca spioni și informatori în timpul conflictului silențios.
Cu toate acestea, au existat mai mulți spioni notabili, de origine sovietici (aparținând uneia
dintre națiunile Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice), care au ales de bună-voie să se
alieze cu Occidentul. Frecvent, personalul de spionaj sovietic care lucra în străinătate a trecut
brusc în cealaltă tabără și a început să spioneze pentru Statele Unite.
Prin urmare, „spionii” pentru SUA, deși erau în sine agenți dubli și conduceau misiuni de
spionaj nu erau recrutați, ci dezertau din propria inițiativă. Accesul americanilor în Uniunea
Sovietică era mult mai restricționat, iar civilii comuniști nu numai că nu puteau oferi la fel de
multe informații precum cei de peste ocean, ci neputința lor era determinată și de teroarea
regimului. Au existat totuși și excepții; poate una dintre cele mai cunoscute a fost persoana
lui Oleg Penkovsky, care a furnizat informații sovietice sensibile către guvernul SUA.
În anii 1960, concomitent cu serviciul lui Penkovsky, o suspiciune temeinică a cuprins cele
două blocuri rivale și drept consecință, agenții organizațiilor de informații au început să
desfășoare misiuni de spionaj împotriva altor spioni, lăsând în urmă prioritatea de a spiona
guvernele și aparatele birocratice și militare ale celuilalt stat. Precum Oleg Penkovsky, alți
agenți de informații sovietici au încercat să se ofere voluntari ca informatori CIA. Cu toate
acestea, agenția era mult prea temătoare (în mod nerezonabil chiar) și considera că acești
potențiali informatori încercau de fapt să spioneze în continuare pentru sovietici. Aceste
suspiciuni au împiedicat CIA să profite de cunoștințele spionilor sovietici.

II. 2. Defectorii

Având în vedere strictețea regimului comunist, statele occidentale și agențiile sale

corespunzătoare s-au confruntat cu o sarcină dificilă în ceea ce privește atragerea agenților
comuniști de partea democratică. După cum s-a menționat în subcapitolul anterior, recrutarea
propriu-zisă era în mare parte imposibilă; de altfel, oficialii ambasadelor țărilor aliate în
URSS și-ar fi pus în pericol propria viață, dar și serviciul din Uniune prin inițierea vreunei
acțiuni cu un potențial informator pentru SUA sau Regatul Unit. Nivelul ridicat de
supraveghere și control al comuniștilor asupra cetățenilor săi au obligat CIA să bazeze în
mare parte pe defectori – „agenți de informații bine-instruiți, oficiali militari sau membri ai
personalului diplomatic care au oferit secrete în schimbul unei noi vieți în Occident”.66
Termenul de „defector” se definește prin „o persoană care își repudiază țara și poate deține
informații de valoare pentru o altă țară”. 67 Printre defectorii sovietici remarcabili ai
Războiului Rece s-au numărat colonelul Oleg Penkovsky, Yuri Nosenko, Viktor Suvorov
( defector devenit autor, al căror numeroase cărți despre structura/ istoria KGB sau armata
URSS). S-a mai distins și un alt tip de defectori, aceia care alegeau să rămână în țara de care
doreau să se desprindă pentru a continua serviciile de colectare și transmitere a informațiilor
în beneficiul națiunii pentru care a dezertat.68
Oleg Penkovsky a fost la început de carieră colonel în organizația sovietică de informații
militare, GRU. Faptul că promovarea lui era permanent împiedicată i-a determinat mânia,
simțind că trebuie să devină general. Rezultatul a constat în serviciile oferite Occidentului,
cooperând cu CIA. Cariera sa de spionaj a durat doar câțiva ani înainte de a fi prins, dar în
acea perioadă a jucat un rol esențial în modul în care președintele american John F Kennedy a
tratat Criza Rachetelor din Cuba în 1962, oferind o mulțime de date privind aspectele tehnice
ale rachetelor care au fost plasate în Cuba de sovietici, și a descris modul în care premierul
sovietic, Nikita Hrușciov, își baza atitudinea politică pe decepții și înșelăciuni direcționate
către mase sau către rivali. Penkovsky a fost oficialul sovietic de cel mai înalt rang care a
furnizat informații pentru Occident până în acel moment și este unul dintre puținii oameni
creditați cu modificarea cursului Războiului Rece. A fost arestat de sovietici în octombrie
1962, apoi judecat și executat anul următor.
Yuri Nosenko a fost un alt defector notabil, ce a oferit informații relevante agenției
americane. Acesta a fost un ofițer KGB care a luat contact secret cu CIA în iunie 1962, în
timp ce lucra în cadrul unei delegații sovietice la Geneva69, ajungând în Statele Unite în
ianuarie 1964. Dezertarea lui Nosenko a fost motivată în parte și de simpatia lui pentru
cultura occidentală. În 1964, CIA l-a izolat pe Nosenko în statul Virginia, unde a primit
„tratamentul primit de colegii săi ruși în gulag”. Acesta era suspectat de a fi o „cârtiță”, și a
fost temeinic cercetat pe o perioadă de mai mulți ani; oficialii CIA credeau că Nusenko a fost
intenționat trimis să dezerteze, iar faptul că mințise legat de rangul său în KGB și era atât de
neinformat despre procedurile birocratice i-a alarmat și mai tare.70
Cu toate acestea, Nosenko a susținut că ar putea oferi informații importante despre asasinarea
președintelui John F. Kennedy, ceea ce s-a și întâmplat. El a afirmat că s-a ocupat personal de
o revizuire a cazului lui Lee Harvey Oswald (asasinul lui Kennedy), care a trăit în Uniunea
Sovietică la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960. Nosenko a spus că, deși KGB l-a
supravegheat pe Oswald, nu a încercat niciodată să-l recruteze. Rezolvarea acestei dispute a
fost de mare pondere, deoarece implicarea KGB cu Oswald ar putea sugera implicarea
66
Philp, Parker, op. cit., p. 12;
67
Thomas B., Allen; Norman, Polmar, op. cit., p.158;
68
Ibidem;
69
Tim, Weiner, op. cit., p. 241;
70
Christopher, Andrew; Vasili, Mitrokhin, op. cit., p. 569;
sovietică în asasinarea lui Kennedy, aspect care ar fi putut propulsa Războiul Rece într-un
război nuclear. Nosenko a insistat că, după intervievarea lui Oswald, s-a decis că Oswald nu
era suficient de inteligent și, de asemenea, „prea instabil mental”, un „nebun” și, prin urmare,
nepotrivit pentru munca unui agent. Nosenko a mai declarat că KGB nu l-au solicitat pe
Oswald niciodată în ciuda calității sale de soldat în Marina Americană, și nici pentru munca
sa ca operator de electronice pentru aviație din Japonia.71
Decizia de a dezerta, fie de o parte sau cealaltă dintre cele două superputeri rivale, este una
serioasă și riscantă, a cărei pedeapsă este, în ambele societăți, capitală de cele mai multe ori.
În vest, sentința trădătorilor și spionilor prinși însemna o întâlnire cu scaunul electric, pe când
în est, erau mai multe variații ale unui deces simplu și rapid cu o armă. Ce se întâmpla, totuși,
cu spionii americani ai căror activitate era descoperită de ruși, și invers?
Au existat niște reguli nescrise ale gestionării spionilor străini – când un inamic cade în
mâinile tale, nu este atacat la fel de grav ca un trădător al propriei țări. Astfel, executarea unui
agent american capturat de către sovietici era foarte puțin probabilă. Procedeul consta în
extragerea informațiilor de la acesta și, ulterior, declararea sa ca „persona non grata”, apoi
expulzia în Statele Unite. Chiar și pentru sovietici, violența fizică rezultând în moarte era rar
aplicată în cazul spionilor occidentali, nescăpând totuși de interogare.
Acest respect reciproc nu s-a extins doar asupra indivizilor și organizațiilor înșiși, ci și în
schimbul civilizat al agenților arestați; multe astfel de „trocuri” au avut loc pe Podul
Glienicke din Germania, care leagă Berlinul de Vest și Potsdam. Aceasta a fost locația
perfectă pentru un schimb de spioni, acoperind din punct de vedere geografic diviziunea
cauzată de Războiului Rece. La acea vreme, o parte din pod se termina în blocul vestic, una
în est, așa că trecerea era semnificativă atât din punct de vedere fizic, cât și metaforic.72

II. 3. Tehnicile de interogare

Continuând analiza acestui subiect, cum s-a menționat și mai înainte în acest capitol, tehnicile
de interogare jucau un rol mai mult decât esențial în ceea ce privește conducerea unei misiuni
de spionaj victorioasă. Multe dintre organizațiile implicate și procedeele folosite în Războiul
Rece își găsesc originile la începutul anilor 1940, când Al Doilea Război Mondial a prilejuit
consolidarea acestora la un nivel ridicat, datorită relevanței secretelor militare între taberele
inamice.
De-a lungul timpului, anchetatorii au descoperit că durerea fizică, oricât de extremă ar fi,
producea adesea o rezistență sporită. De aceea, este important ca un bun interogator să
cunoască partea teoretică, și aplicarea acesteia. Așadar, arestarea trebuie să fie eficientă. Cu
cât se spune mai puțin, cu atât mai bine; consecințele trebuie să fie clară pentru prizonier, iar
capturarea rapidă pentru a institui gravitatea situației. Apoi, aranjamentul ideal este ca un
comandant să interogheze cu sprijinul întregii sale instituții.
„Un prizonier nu ar trebui să aibă libertăți, să nu întrerupă sau să protesteze. El vorbește când
este adresat și răspunde la întrebări. Politețea studioasă, amabilitatea unui scaun, sau a unei

71
„Testimony of Yuri Ivanovich Nosenko”, JFK Assassination System Identification Form, National Archives,
20 June 1978, https://www.archives.gov/files/research/jfk/releases/180-10131-10324.pdf;
72
Christopher, Andrew; Vasili, Mitrokhin, op. cit., p. 291-292;
țigări, aceste lucruri generează familiaritatea și încrederea unui spion.” 73 Atitudinea unui bun
interogator trebuie să fie strictă și să nu lase loc de compromisuri. Întrebările trebuie să fie
precise, iar discriminări între femei și bărbați ce sunt interogați nu există. Alte metode de
interogare se folosesc de anumite persoane drept momeală (informatori), altele se bazează pe
confruntarea directă, pe spaimă, amenințări; o tactică populară, de care cu siguranță a auzit
toată lumea este cea denumită în zilele noastre „polițistul bun și polițistul rău”.
Ambele tabere au manifestat metode de interogare convenționale, adică deviații ale torturii și
violența fizică, dar pe măsură ce au avut loc din ce în ce mai multe progrese științifice, așa au
evoluat și procedeele de interogație. Statele Unite s-au extins în domeniul torturii psihice,
investind în înarmarea pentru un război psihologic și în cercetări secrete asupra conștiinței
umane care au atins ulterior un cost de un miliard de dolari anual. 74 După experimente cu
droguri halucinogene, șoc electric și privarea senzorială, această branșă a produs apoi o nouă
abordare în ceea ce privește tortura: „tortură fără atingere”.
„Privarea senzorială” practicată de CIA a evoluat într-un atac total asupra tuturor simțurilor și
senzațiilor – auditive, vizuale, tactile, temporale, sexuale și culturale. Ideea se bazează pe
proceduri simple, chiar banale: izolare, căldură și frig, lumină și întuneric, zgomot și liniște
pentru un atac sistematic asupra tuturor simțurilor umane. Fuziunea acestor două concepte de
dezorientare senzorială și durere autoprovocată, creează o sinergie a traumei fizice și
psihologice. La sfârșitul zilei, aceleași metode voalate erau folosite de ambele agenții, fără a
fi recunoscut impactul sever și de lungă durată asupra celor interogați.

73
Philip, Parker, op. cit., p. 19-30;
74
Alfred W., McCoy, „A Question of Torture: CIA Interrogation, From the Cold War to The War on Terror”,
Henry Holt and Company, New York, 2006, p. 7;
Un articol din 1956, numit „Interogarea și Îndoctrinarea Comunistă a Inamicilor Statului.
Analiză asupra metodelor folosite de Poliția de Stat Comunistă (Raport Special)”, scris de
doctorii Lawrence Hinkle și Harold Wolff, descrie căile cele mai des folosite prin care KGB
sau GRU obțineau informațiile dorite: izolare într-o celulă mică; expunere constantă la
lumină; privarea de somn; frig sau căldură extremă; rații de alimente reduse. Sovieticii au
negat că un astfel de tratament ar fi fost tortură, așa cum au făcut-o și oficialii americani, care
utilizau, în fond, aceleași tehnici.
Interogatorii au căutat modalități de a constrânge și mai mult spionii inamici, inclusiv „poziții
de stres”: se cere celui chestionat să stea în picioare pe toată durata sesiunii de interogatoriu
sau să mențină o altă poziție fizică care devine inconfortabilă. Aceasta, ca și alte caracteristici
ale procedurii KGB, este o formă de tortură fizică, în ciuda faptului că prizonierii și ofițerii
KGB deopotrivă nu o percep în mod obișnuit ca atare. Orice poziție fixă care este menținută
pe o perioadă lungă de timp produce în cele din urmă o durere chinuitoare. Brutalitatea fățișă
a fost descurajată, mai ales la unitățile americane. Conform articolului, KGB nu folosește
aproape niciodată cătușe sau lanțuri și rareori recurge la bătăi. Abuzul fizic real este, desigur,
opus principiilor comuniste deschise și este contrar regulilor KGB.
Ulterior interogărilor, desfășurarea unor procese în tribunalele militare era standard. Spionii
sunt judecați în fața „tribunalelor militare”, care nu sunt instanțe publice. Cei prezenți sunt
doar interogatorul, procurorul, prizonierul, judecătorii, câțiva stenografi și poate câțiva ofițeri
ai instanței. În mod tipic comunist, documentul afirmă că deseori, KGB a raționalizat
utilizarea torturii și a presiunii în interogările purtate. Atunci când dorea să folosească astfel
de metode împotriva unui prizonier sau să obțină de la acesta o declarație de propagandă sau
„mărturisire”, pur și simplu îl declara pe prizonier „suspect de crime de război” și îl informa
că, prin urmare, nu este supus regulilor internaționale care reglementează tratamentul
prizonierilor de război.75
Așa cum a fost prestabilit, violența fizică nu a fost de cele mai multe ori instrumentul cel mai
bun pentru colectarea informațiilor într-o interogare. Atât CIA, cât și KGB, au profitat de
faptul că nu exista o autoritate ce îi putea pedepsi pentru gestionarea și comportamentul față
de inamici; sovieticii și americanii rămâneau, la sfârșitul zilei, de partea propriei națiuni.
Efectele cumulate ale întregii experiențe pot fi aproape intolerabile, iar deținutul devine greoi
din punct de vedere mental și își pierde capacitatea de discernământ. El devine maleabil și
sugestiv și, în unele cazuri, poate chiar fabula. În concluzie, metodele de interogare folosite în
timpul Războiului Rece au variat în manifestare, dar și în rezultat. Au existat spioni care au
cedat condițiilor, și alții care le-au supraviețuit. Cert este că, în ciuda diferenței ce se vrea a fi
monumentală între cele două blocuri, când vine vorba de obținerea rezultatelor dorite, acestea
se aseamănă prin brutalitatea conduitei și neasumarea acesteia.

II. 4. Misiunile de recunoaștere

75
Lawrence E., Hinkle; Harold, Wolff, „Communist Interrogation and Indoctrination of "Enemies of the States".
Analysis of Methods Used by the Communist State Police (A Special Report)”, Archives of Neurology and
Psychiatry, Volume 76, No. 2, National Security Archive, 1 August 1956, p. 3-60,
https://nsarchive.wrlc.org/islandora/object/torture%3A5055?solr_nav%5Bid
%5D=88100930893932fbaf6f&solr_nav%5Bpage%5D=0&solr_nav%5Boffset%5D=0;
Prin definiție, o misiune de recunoaștere înseamnă o acțiune întreprinsă pentru a obține, prin
observare vizuală sau prin alte metode de detectare, informații despre activitățile și resursele
unui inamic sau potențial inamic sau pentru a securiza date referitoare la caracteristicile
meteorologice, hidrografice sau geografice ale unei anumite zone; se mai folosește și sub
termenul de „RECON”. Astfel de activități sunt desfășurate cu mult dinainte de Războiul
Rece, chiar dacă poate sintagma în sine nu exista; necesitatea lor s-a născut din nevoia unui
actor statal să cunoască date de diferite tipuri despre adversarul său, fără ca acesta să știe.
Primul semnal de alarmă către nevoia de a purta astfel de operațiuni l-a dat amenințarea
iminentă a unui război nuclear la scurt timp după încheierea celui de-Al Doilea Război
Mondial. Ambele tabere aveau nevoie de informații despre cealaltă – în timp ce sovieticii
aveau spioni bine infiltrați care să le furnizeze secrete atomice, americanii au recurs la alte
modalități de observare și interceptare. Oficialii SUA, CIA și ai Forțelor Aeriene au ajuns la
comun acord că cea mai bună soluție ar fi constat în realizarea unor survolări aeriene de
recunoaștere periodice, la altitudine extrem de mare, a potențialilor inamici folosind aeronave
noi, special concepute pentru această sarcină.
Inteligența militară devine astfel cel mai de preț instrument în menținerea securității naționale
pentru URSS și SUA. Natura războiului atomic este una de așa fel întrucât un atac lansat
către oricare dintre blocuri ar aduce cu sine consecințe din urma cărora nu doar recuperarea,
ci și contraatacul ar fi aproape imposibil. Recunoașterea pe cale aeriană efectuată cu camere
în lumina zilei și radarele pe timp de noapte și în condiții de vreme anevoioase, ar produce
nucleul acestui tip de informații.
Sfârșitul anilor 1940 a cunoscut în cele din urmă desfășurarea unor astfel de misiuni de către
americani. De ce ei au inițiat operațiunile de recunoaștere? În cazul inamicilor cu caracter
totalitar, de stat polițienesc în care achiziția de informații prin metodele mai vechi de
informații militare este blocată cu mare succes, a fost nevoie de noi abordări. Statele Unite a
început să trimită nave la limitele teritoriale cu URSS din Alaska sau Europa, ceea ce i-a
mâniat pe sovietici și a acuzat dispute diplomatice la Washington și Moscova 76; Blocada
Berlinului a amânat pentru o perioadă aceste acțiuni.
În 1952, un avion american modificat a făcut primul survol de adâncă pătrundere a
teritoriului sovietic pentru a fotografia bazele aeriene siberiene. Survolul s-a datorat
informațiilor primite de Statele Unite, care susțineau că Forțele Aeriene sovietice au început
să plaseze bombe în Siberia; acestea, dacă erau declanșate, puteau atinge o rază echivalentă
cu distanța dus-întors către Statele Unite și ar putea lovi țara. Operațiunile în Uniunea
Sovietică cu noile nave au început în 1954, adesea cu risc mare, deoarece erau interceptate în
mod obișnuit de forțele sovietice. A devenit evident că era nevoie de o nouă aeronavă care să
poată opera la altitudini mult peste orice apărare antiaeriană sovietică. În anii 1950, avionul
U-2 a fost ales ca nava standard de utilizat din cauza flexibilității sale operaționale, a
designului aerodinamic uimitor și a corpului adaptabil al aeronavei. Cu toate avantajele
avionului, U-2 a făcut o mulțime de călătorii peste URSS. SUA a reușit să obțină informații
cu privire la capacitățile nucleare strategice timpurii prin utilizarea sa. Bineînțeles că intrarea
acestei aeronave în circuit a declanșat în sovietici dorința de a crea dispozitive de apărare.77
76
R. Cargill, Hall, „From Concept to National Policy: Strategic Reconnaissance in the Cold War”, American
Intelligence Journal, Volume 19, no. 3/4, 1999-2000, p. 66;
77
„Memorandum of Conference with the President, 0810, 24 November 1954”, Aerial Intelligence During the
Cold War, Dwight D. Eisenhower Presidential Library, Museum & Boyhood Home, National Archives,
Această formă de spionaj a luat sfârșit după incidentul avionului U-2 doborât de Uniunea
Sovietică. Președintele Eisenhower a declarat că avionul era unul meteorologic, considerând
că puține dovezi au rămas în urma prăbușirii; sovieticii au răspuns printr-o fotografie a
pilotului Gary Powers. Ulterior, Statele Unite au recunoscut că au folosit avioane pentru a se
angaja în zboruri peste teritoriul URSS al căror scop era colectarea de informații. În urma
incidentului U-2 din 1960, Eisenhower a ordonat încetarea zborurilor de recunoaștere
americane; Această politică a fost susținută și de președintele Kennedy, iar succesorul lui,
Lyndon B. Johnson, a ales să continue și el politica de interzicere a survolărilor.
Îmbunătățirile tehnologice din anii 1960 au permis intrarea în circuit a sateliților e
recunoaștere, care a fost imună la interceptare și a furnizat o mare parte din aceleași
informații care puteau fi obținute de aeronavele de recunoaștere, făcând astfel inutile
survolările aeriene.
De asemenea, și Uniunea Sovietică a dezvoltat și a lansat o întreagă gamă de avioane de
recunoaștere în anii postbelici ai Războiului Rece; totuși acestea nu erau avioane de spionaj
întrutotul, fiind destinate unor sarcini tactice, nu strategice. La mijlocul anilor 1950, Forțele
Aeriene Sovietice dețineau un număr mic de avioane care se calificau drept avioane de
spionaj – exista aeronava specializată de recunoaștere la mare altitudine Yakovlev Yak-
25RV, primul de acest fel din Uniunea Sovietică. 78 Din păcate, cariera sa s-a dovedit a fi
foarte scurtă și, spre deosebire de omologul său american (U-2), nu se știe aproape nimic
despre utilizarea operațională – atât din cauza producției reduse, cât și pentru că multe
documente de arhivă sunt încă clasificate.
Acesta din urmă reprezintă unul dintre motivele pentru care strategiile și echipamentele
folosite de sovietici în război sunt încă parțial necunoscute, chiar și după atâția ani.
Majoritatea informațiilor pe care le știm astăzi despre tot ce are legătură cu KGB, misiunile
lor, GRU, agenții operaționali, etc., se datorează defectorilor, sau celor care au decis să rupă
tăcerea după declinul Uniunii Sovietice. Documentele oficiale sunt secrete, spre deosebire de
cele americane – într-adevăr există o multitudine de acte interzise publicului de către CIA,
dar în comparație, arhivele americane sunt mult mai accesibile. Continuând, în anii 1960,
inventatorul sovietic Mikoyan a dezvoltat faimoasa și capabila aeronavă de mare viteză MiG-
25, care avea o serie de variante de recunoaștere. 79
Așadar, în Războiul Rece, recunoașterea strategică asigurată de survolări aeriene a funcționat
bine și în cele din urmă a fost în avantajul ambelor state implicate. Pe lângă furnizarea de
indicații și avertismente privind războiul, misiunile de recunoaștere a făcut posibilă
verificarea tratatelor de control al armelor și a garantat un nivel minim de transparență în
controlul acestora, asistând concomitent la efortul de a preveni un război direct.

II. 5. Echipamentul de spionaj

Epoca Războiului Rece este faimoasă pentru operațiunile de spionaj și dispozitivele celor mai
mari două organizații de spionaj din lume din acea vreme, adică CIA și KGB, care s-au luptat

https://www.eisenhowerlibrary.gov/sites/default/files/research/online-documents/aerial-intelligence/1954-11-
24.pdf;
78
Dmitriy, Komissarov; Yefim, Gordon, „Soviet Spyplanes of the Cold War”, Pen and Sword Books Ltd., South
Yorkshire, 2013, p. 28;
79
Ibidem;
una împotriva celeilalte. În acest sens, agenții au fost ajutați de dezvoltarea unor noi
tehnologii și gadgeturi. Inaccesibile publicului larg, unele dintre aceste gadget-uri au fost
recent desecretizate, iar diversitatea lor ca aspect și uz este fascinantă.
Spionajul a devenit o parte integrală a Războiului Rece. Ambele părți au făcut tot posibilul
pentru a dobândi cât mai multe informații una despre cealaltă, iar spionii trebuiau să se
pregătească pentru cel mai rău caz posibil. Capacitatea de a se „pierde în peisaj” a fost vitală
pentru supraviețuirea lor. URSS și SUA au cheltuit sume mari de bani pentru antrenarea,
recrutarea, echiparea și plasarea spionilor în întreaga lume. Acest lucru a dus la multe inovații
tehnologice, de la camere minuscule ascunse, până la arme mortale destinate asasinatelor.
Dispozitivele de acest fel aveau diferite întrebuințări, iar în cadrul acestui subcapitol se vor
prezenta diferite tipuri de echipament, pe baza următoarelor criterii: aparate de colectare a
informației, arme mortale și gadgeturi suicidale. Pentru adunarea de date relevante, atât
agenția americană cât și cea sovietică au găsit modalități de spionaj cât mai creative și
inovative. Deseori, camere de filmat, aparate de fotografiat sau de înregistrat erau ascunse în
talpa pantofilor, în stilouri, în haine sau alte articole de îmbrăcăminte și accesorii; ba mai
mult, agențiile s-au folosit și de mediul înconjurător prin intermediul animalelor (porumbei)
sau insectelor (Insectothopter – dronă sub formă de lăcustă80). Armele folosite în situații
critice erau la rândul lor deghizate în moduri în care depistarea lor să fie puțin probabilă, iar
accesibilitatea să fie mare. La rândul lor, gadgeturile suicidale luau forma a diferite obiecte în
care erau ascunse pastile cu cianură, ce provocau decesul celor care le lua.
Unul dinte cele mai cunoscute dispozitive de armament a fost Pistolul-Mânușă Sedgley
OSS.38; arma de calibrul 3881 era fixată în siguranță pe spatele unei mănuși de piele de vacă,
iar spionul o purta de obicei cu o haină cu mânecă lungă pentru a o ascunde din vederea
inamicului. Aceasta este activată când utilizatorul strânge mâna în pumn și lovește o țintă. La
contactul cu ținta, un glonț este tras de la o rază foarte mică. 82 Dacă un spion se afla într-o
situație dificilă, își putea ridica mâinile în sus și apoi la ceafă; în acest fel, pistolul mic din
spatele mănușii nu putea fi văzut. Când inamicul ajungea în raza de acțiune, spionul putea să-
l lovească în cap pentru o ucidere instantanee.
O altă cale prin care un spion și-ar putea doborî ținta nedetectat este prin utilizarea „umbrelei
bulgare”. Această umbrelă mortală are un dispozitiv pneumatic ascuns care este capabil să
injecteze în țintele sale o mică săgeată otrăvitoare care conține ricină. La 7 septembrie 1978,
un jurnalist bulgar pe nume Georgy Markov a fost înțepat în picior cu vârful unei astfel de

80
Keith, Melton, „Ultimate Spy”, DK publishing, New York, 2009, p. 132;
81
„Quarterly Bulletin: Treasury Decisions, Rulings, and Procedural and Administrative Matters Concerning
Alcohol, Tobacco, Firearms, and Explosives”, Department of the Treasury, Bureau of Alcohol, Tobacco and
Firearms, No. 1, Washington D.C., January-March 1979, https://books.google.ro/books?
id=dt7LXi6nTooC&pg=PP1&lpg=PP1&dq=%E2%80%9EQuarterly+Bulletin:+Treasury+Decisions,+Rulings,
+and+Procedural+and+Administrative+Matters+Concerning+Alcohol,+Tobacco,+Firearms,+and+Explosives
%E2%80%9D+1979&source=bl&ots=Fs83vtPXAs&sig=ACfU3U1RijVzHbi8yS5veAvYKArBOC7QvQ&hl=r
o&sa=X&ved=2ahUKEwiZ_K6DsJ_4AhX5RfEDHW5LC0IQ6AF6BAgCEAM#v=onepage&q=
%E2%80%9EQuarterly%20Bulletin%3A%20Treasury%20Decisions%2C%20Rulings%2C%20and
%20Procedural%20and%20Administrative%20Matters%20Concerning%20Alcohol%2C%20Tobacco%2C
%20Firearms%2C%20and%20Explosives%E2%80%9D%201979&f=false;
82
Keith, Melton, op. cit., p. 191;
umbrele. A murit patru zile mai târziu, și o anchetă a fost declanșată iar în urma unei autopsii
s-a dezvăluit motivul decesului. 83
Inovativ în obținerea de informații a fost pantoful cu înregistrare eliberat de KGB, care
servește drept reamintire a realităților care au avut loc în timpul Războiului Rece și a
numeroaselor inovații tehnice care au apărut din cauza spionajului. Agenții au folosit
transmițătorul pantofului pentru a înregistra și a monitoriza conversațiile extrem de secrete;
baterii și un microfon au fost instalate în talpa pantofilor țintei. În anii 1960, ambasadorul
SUA care lucra în Cehoslovacia a comandat pantofi din Statele Unite, care au fost expediați
prin poștă, iar Serviciul de Informații Ceh a interceptat pantofii și a instalat un altfel de sistem
sub călcâi; el a fost activat de valetul ambasadorului atunci când acesta a participat la întâlniri
secrete.84
Camerele de luat vederi și de fotografiat au jucat de asemenea un rol crucial în ceea ce
privește operațiunile secrete; pentru că oamenilor le era imposibil să desfășoare aceste
misiuni în mod direct, agențiile ce i-au angajat au recurs la ascunderea aparatelor în obiecte
uzuale sau la ajutorul oferit de animale. Într-o perioadă în care camerele de luat vederi erau în
mare parte grele și mari, Biroul de Cercetare și Dezvoltare al CIA a creat un dispozitiv
suficient de mic și ușor pentru a fi legat de pieptul unui porumbel. Omniprezente și
nedescrise, păsările urbane au fost purtători excelenți pentru echipamentul spion. Antrenați să
zboare deasupra oricărei ținte inamice cu camerele lor, porumbeii furnizau fotografii realizate
la o distanță mult mai apropiată decât avioanele sau sateliții. Camerele au fost programate să
ia imagini statice la intervale de timp, în timp ce un mic motor alimenta dispozitivul. 85
Atunci când spionii erau capturați, aceștia își asumau un risc enorm de a ajunge la închisoare,
a fi torturat, sau chiar a suferi o moarte chinuitoare. De aceea, agențiile KGB și CIA au
dezvoltat modalități prin intermediul cărora ofițerii lor să poată evita această soartă, și să
pună capăt singuri vieților lor. Cea mai populară metodă prin a face acest concept posibil a
fost ascunderea în diverse obiecte a unor tablete cu cianură; pastilele erau introduse în lucruri
uzuale, precum ochelarii sau pixurile. Cei care le dețineau le puteau purta asupra lor oricând,
iar pentru a accesa pilula, mestecau capătul pixului sau al unui braț de la ochelari.86
În finalul acestui capitol, apare întrebarea: au făcut vreo diferență viețile pierdute, miliardele
și timpul investit, în cursul desfășurării Războiului Rece? Cu alte cuvinte, au împiedicat
spionii Războiul Rece din a se transforma într-un conflict armat fizic? Sigur, uneori rolul
inteligenței a fost absolut crucial; alte dăți nu a avut niciun impact. Ceea ce se poate spune
este că liderii s-au bazat pe agențiile lor de informații: bugetele s-au micșorat rareori,
agențiile și mai rar au dispărut, iar șefii organizațiilor nu și-au oprit serviciul în numele
statului și liderului lor. Pe măsură ce lumea a devenit mai complexă, capacitatea de a culege
informații a devenit din ce în ce mai indispensabilă.

83
Idem, p. 192, 197;
84
Philip, Parker, op. cit., p. 115;
85
Ted, Bridis, „CIA Gadgets: Robot Fish, Pigeon Camera, Jungle Microphone”, The Associated Press, McLean,
Virginia, 26 December 2003, https://usatoday30.usatoday.com/tech/news/2003-12-26-spy-gear_x.htm;
86
Keith, Melton, op. cit., p. 210;
Capitolul III – Activitățile CIA în Berlin și Uniunea Sovietică

În perioada sa de activitate din Războiul Rece, Agenția Centrală de Informații a fost nevoită
să depună eforturi remarcabile pentru a își egala concurența – serviciul secret sovietic de
informații, care beneficia de experiența și superioritatea spionilor săi. CIA nu numai că a fost
nevoită să prindă din urmă toate rețelele și relațiile comuniste deja stabilite și cu vechime, ci
a trebuit să învețe să joace în teren inamic: pe când rușii erau întâlniți de o oarecare ușurință
și deschidere la infiltrare, americanii aveau un acces atât de restrâns la lumea sovietică încât
se bazau pe estimări ale datelor, și pe misiuni incognito.
Reluând informațiile din capitolele interioare, Europa și granițele statelor sale s-a stabilizat
relativ odată cu și de-a lungul Cortinei de Fier. CIA și administrația de la Washington au
încercat să limiteze răspândirea influenței sovietice în alte părți ale lumii; soluția acestei
dileme a fost doctrina „containmentului”87 din 1947, conform lui George Kennan, un
diplomat și istoric american, care a susținut că regimul sovietic era în mod inerent
expansionist și că influența sa trebuia „conținută” în zone de importanță strategică vitală
pentru Statele Unite.

87
George, Kennan, „The Long Telegram, February 22, 1946”, Teaching American History,
https://teachingamericanhistory.org/document/the-long-telegram/;
Așadar, misiunile desfășurate de agenția occidentală s-au concentrat în mare parte asupra
izolării forțelor sovietice în sfera de influență deja existentă, fără a permite expansiunea
acesteia în alte țări europene sau, mai rău, pe celelalte continente. În cele din urmă, în a doua
jumătate a secolului XX, cea mai mare parte a muncii CIA s-a depus în scopul limitării și
deslușirii mecanismului sovietic militar, industrial și informațional. În timpul Războiului
Rece, operațiunile tehnice CIA au inclus monitorizarea principalelor linii de comunicații a
armatei sovietice din Germania de Est și dezvoltarea aeronavelor de recunoaștere precum U-2
și a sateliților de spionaj capabili să fotografieze ținte mici (precum un siloz de rachete sau
echipamente militare). Recunoașterea aeriană – mai întâi cu avionul și apoi prin satelit – a
furnizat un semnal de avertizare timpuriu cu privire la mișcările rachetelor sovietice în Cuba
și la dezvoltarea de noi rachete în Uniunea Sovietică. Majoritatea materialului adunat din
misiunile aeriene de „RECON” a oferit informații detaliate despre probleme atât de variate,
precum recolta de cereale sovietică și dezvoltarea rachetelor balistice sovietice. Informațiile
obținute prin sateliți au fost esențiale pentru procesul de controlare al armelor; acordurile
încheiate în timpul Discuțiilor privind limitarea armelor strategice (SALT) în anii 1970 au
menționat în mod special utilizarea sateliților pentru a monitoriza dezvoltarea armelor.
Activitățile de zi cu zi ale serviciilor de informații, deși la fel de semnificative, au fost mai
puțin spectaculoase decât cele despre care veți citi în acest capitol. Acestea aveau scopul de a
colecta informații despre evoluțiile politice de pe partea opusă a Cortinei de Fier, de a obține
date despre poziția militară a adversarului și de a întreprinde activități menite să influențeze
celelalte elemente. Deoarece Berlinul a fost un punct de intrare important în Occident pentru
cei care fugeau din țările est-europene, precum și din Uniunea Sovietică, orașul a fost, de
asemenea, un centru esențial de recrutare pentru CIA, în ceea ce privește recrutarea agenților
dispuși să lucreze împotriva sovieticilor. Privind acest trecut istoric din perspectiva
spionajului, probabil cele mai memorabile și spectaculoase episoade din anii 1950 au fost
revoltele est-germane din 1953, urmărind speculațiile legat de cauzele acestora și implicarea
CIA în ele88; și Tunelul din Berlin, unde CIA, împreună cu serviciul MI-6 al Marii Britanii, a
realizat un tunel în Berlinul de Est pentru a putea intercepta comunicarea prin cablurile
telefonice sovietice.
Sub îndrumarea conducătorului Bazei din Berlin, Peter Sichel, detașamentul din capitală a
direcționat persoane compromițătoare pentru regim în grupurile de activiști din Germania de
Est, Europa Estică și chiar și Uniunea Sovietică. Misiunea germană a CIA, a fost
supravegheată cât mai îndeaproape de directorul CIA din SUA, Allen Dulles, și a avut scopul
de a gestiona finanțarea grupurilor de activiști și relațiile acestora cu entitatea politică ce a
devenit Republica Federală Germană. Situația revoltei est-germane este relevantă pentru
acest subiect pentru că răsare întrebarea dacă CIA a avut de a face în vreun fel cu
evenimentele din iunie 1953. Întâmplarea în sine s-a bazat pe o grevă a muncitorilor de
construcții din Berlinul de Est pe 16 iunie, manifestată împotriva cotelor de muncă în timpul
procesului de sovietizare din Germania de Est. Manifestațiile din Berlinul de Est s-au
transformat într-o revoltă pe scară largă împotriva Guvernului Germaniei de Est și a
Partidului Unității Socialiste a doua zi, pe 17, implicând peste un milion de oameni în
aproximativ 700 de localități din întreaga țară. 89 Protestele împotriva nivelului de trai și a
88
Steve, Vogel, „Betrayal in Berlin: The True Story of the Cold War's Most Audacious Espionage Operation”,
Harper Collins, 2019, p. 68;
89
Alison, Smale, „60 Years Later, Germany Recalls Its Anti-Soviet Revolt”, The New York Times, 17 June
2013, https://www.nytimes.com/2013/06/18/world/europe/germany-puts-spotlight-on-its-own-anti-soviet-
politicilor nepopulare de sovietizare au dus la un val de greve și proteste care nu au fost ușor
de subminat și ce au amenințat securitatea sovietică cu răsturnarea guvernului est-german.
Revolta din Berlinul de Est a fost înăbușită violent de tancurile forțelor sovietice din
Germania, în timp ce demonstrațiile au continuat în peste 500 de orașe și sate timp de câteva
zile înainte de a fi oprite.90
Aceste detalii sunt importante deoarece revoltele din 1953 au ajuns să fie printre
evenimentele definitorii ale Berlinului anilor 1950, iar întrebarea „ce a făcut sau nu a făcut
CIA pentru a le declanșa?” devine esențială în istoria Războiului Rece. 91 Baza din Berlin nu
avea un proiect propriu care să vizeze în mod special provocarea unor probleme în zona de
est. Prin urmare, o întrebare ulterioară este dacă organizațiile de activiști germani pe care le
susținea CIA au avut un asemenea rol. Cel puțin unul dintre aceste asociații, Grupul de Luptă
împotriva Inumanității (Kampfgruppe gegen Unmenschlichkeit, sau KgU) a vizat hărțuirea
administrativă a autorităților RDG.92
Truda agenților CIA a început să se materializeze prin misiuni și operațiuni din ce în ce mai
complexe, a căror amploare dar și importanță era remarcabilă. Acestea se axau asupra
sistemelor de comunicații sovietice, pe care americanii voiau să le interfereze și mai apoi să
le descifreze, asupra misiunilor aeriene de recunoaștere, al căror eșec și succes au determinat
mari progrese științifice, dar și asupra mijloacelor de spionare, folosindu-se, după cum am
stabilit anterior chiar și de obiecte uzuale sau animale. Chiar și sarcinile aparent ordinare sau
banale au contribuit la eforturile agenției americane de a izbăvi inamicul comunist – spre
exemplu, Operațiunea Tamarisk sau Proiectul „Pisicuța acustică”93.
Prima dintre acestea a avut ca scop colectarea de potențiale informații prin strângerea hârtiei
(inclusiv hârtia igienică uzată), scrisorilor și gunoiului aruncate de cetățenii și soldații
sovietici sau est-germani. Această operațiune a combinat munca forțelor americane, britanice
și franceze, dar a dat roade pentru CIA mai ales, deoarece agenții americani aduceau totul din
pubele, de la hârtia plină de materii fecale (importantă deoarece soldații nu aveau acces la
hârtie igienică normală, deci foloseau documentele oficiale), până la membre umane
amputate ale personalului militar, care ajutau medicii și oamenii de știință să studieze tipul de
șrapnel utilizat de ruși. Proiectul pisicuței, implică după cum zice și numele, recrutarea
felinelor domesticite în serviciul de strângere a informațiilor: în anii 1960, CIA intenționa să
folosească pisici pentru a spiona Kremlinul și ambasadele sovietice. Într-o procedură de o
oră, un chirurg veterinar ar implanta un microfon în canalul urechii pisicii, un mic emițător
radio la baza craniului și un fir subțire în blana acesteia.94
Bineînțeles că au existat și misiuni mult mai cunoscute și notabile, care au rămas în istoria
războiului și al căror impact a fost imposibil de negat. Operațiunile Gold și Ivy Bells au
explorat capabilitatea americanilor de a interveni și a modifica în secret și cu succes sistemele

revolt.html;
90
David E., Murphy; George, Bailey; Sergei A., Kondrashev, op. cit., p. 163-182;
91
Ibidem;
92
CIA Paper, „Project Outline for Fighting Group Against Inhumanity, 17 November 1954”, National Security
Agency Archive, https://nsarchive.gwu.edu/sites/default/files/documents/rc6nud-d0soa/19541117-CIA-paper-
KgU-project-outline-DTLINEN-KGU-v-1_0064.pdf;
93
„Views on Trained Cats (redacted) for (redacted) Use”, National Security Archives, March 1967,
https://nsarchive2.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB54/st27.pdf;
94
Series„The World's Weirdest Weapons”, Season 1, Episode 6: „Weapons of the Superspies”, Prime Video;
de comunicare sovietice. Reușita amândurora a fost relativă pe termen scurt, dar pe termen
lung le-a dobândit notorietatea. Operațiunea Gold, sau Tunelul din Berlin a impresionat prin
amploarea construcției dar și prin faptul că tunelul a prilejuit adunarea unui amalgam de
informații pentru SUA și Regatul Unit, într-o lume care încă nu cunoscuse realizările
avioanelor U-2 sau la imaginile obținute prin satelit. La rândul său, Ivy Bells a pornit de la
dorința Statelor Unite de a afla mai multe despre tehnologia rachetelor și submarinelor
sovietice, în special testarea rachetelor balistice intercontinentale și capacitatea loviturilor
nucleare.95 Astfel, americanii, aflând de existența unei căi de comunicare în Marea Ohotsk, au
decis să instalez dispozitive de înregistrat, ale căror casete aveau a fi înlocuite o dată la o
lună.
Chiar și din întâmplarea unor evenimente mai puțin fericite, CIA a reușit să întreprindă
proiecte și programe ce au dat roade în domeniile lor respective: incidentul avionului U-2 din
1960 a dovedit că până și aeronavele de mare altitudine erau vulnerabile la rachetele
sovietice. Drept urmare, Statele Unite au început să pună accent pe ascensiunea zborurilor de
mare viteză și la nivel jos pentru bombardierele sale și au început să dezvolte avionul
supersonic. Proiectul satelitului spion CORONA a fost accelerat, iar dezvoltarea avionului
spion supersonic Lockheed A-12 OXCART a făcut progrese și mai rapide decât era estimat.
Per total, nu există niciun scor oficial care să demonstreze succesul (sau eșecul) în războiul
secret asupra Germaniei din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Atât țările occidentale, cât
și Uniunea Sovietică au urmărit cu avid acest conflict; nu poate exista nicio îndoială că
mașinațiunile lor au complicat efortul de a crea un stat viabil în locul fostei Germanii
hitleriste. Operațiunile ascunse atât ale CIA, cât și ale KGB, s-au adăugat ostilităților care au
persistat de-a lungul epocii și au dus la construirea Zidului Berlinului în august 1961, și la
războaiele proxy din Africa sau America de Sud. Aceste crize, toate acute în propriul fel, au
contribuit la anxietățile sovietice care au dus la criza rachetelor cubaneze, ce a fost prima
amenințare adevărate pentru securitatea întregii lumi.

III. 1. Tunelul Berlinului

Din cauza temerilor americanilor cum că sovieticii ar putea lansa oricând un atac nuclear
împotriva lor, CIA, în colaborare cu MI6, au inițiat Operațiunea Gold în septembrie 1954. Ca
parte a proiectului de înarmare nucleară sovietică, rușii detonaseră deja o bombă cu hidrogen
în august 1953, stârnind frica agenției americane și a celei britanice. Povestea tunelului a
început în anul 1951, când Frank Rowlett i-a exprimat lui Bill Harvey, șeful Bazei din Berlin,
frustrările sale legate de pierderea informațiilor sovietice din cauză că rușii trecuseră de la
comunicațiile prin radio la linia de telefon fix.
Americanii aflaseră cu ceva timp în urmă despre existența unei linii de comunicare pe care ar
fi putut să o intercepteze prin radio; aceștia le dezvăluie englezilor planul lor, și la rândul lor,
fac cunoscută desfășurarea Operațiunii Silver în Viena. Înainte de Tunelul de la Berlin,
britanicii au întreprins o serie de misiuni victorioase în tunelurile Vienei, prin intermediul
cablurilor din oraș; la momentul acestor operațiuni, Viena era încă un oraș ocupat, împărțit în

95
Christopher, Drew; Sherry, Sonntag, „Blind Man's Bluff: The Untold Story of American Submarine
Espionage”, William Morrow Paperbacks, 2000, p. 224;
patru sectoare la fel ca Berlinul. Cablurile britanice au fost stabilite în 1948 și au funcționat
până la sfârșitul ocupației Austriei, recăpătându-și suveranitatea statului în 1955.
Procesul de evaluare care a precedat începerea în sine a proiectului a continuat pe tot
parcursul anului 1952, anul în care Harvey a fost relocat în Berlin. În primăvara și vara anului
1953, au fost efectuate mai multe înregistrări de test, pentru a aprecia fluxul viitor de
informații din partea comuniștilor. Până în august 1953, planurile pentru tunel erau pregătite
pentru a fi prezentate DCI, Allen Dulles. Acesta a aprobat termenii de referință pentru
cooperarea cu britanicii pe tunelul Berlinului în decembrie 1953, și implicit, a dat acordul
pentru a începe construcția depozitului care avea să servească drept acoperire pentru tunel,
construcție ce a fost finalizată în august.
Cu toate că tunelul a fost un proiect comun american-britanic, se știe că britanicii nu au
apărut în lumina reflectoarelor în aceeași măsură precum colegii lor americani atunci când
tunelul a fost descoperit. Acest lucru s-a datorat vizitei oficiale de stat a liderului sovietic
Nikita Khruschchev în Regatul Unit; Întâlnirea dintre Khruschchev și Regina Elizabeth II de
la Castelul Windsor fusese programată pentru ziua de după „descoperirea” tunelului din
Berlin. Succesul vizitei de stat era primordial, așa că implicarea britanică în această
operațiune a fost mai mult sau mai puțin ascunsă, atât de englezi, cât și de sovietici. În timp
ce americanii permit, în ziua de astăzi, accesul public la numeroase documente privind istoria
internă a proiectului, UK a rămas tainică cu privire la acest subiect, și reticentă în a discuta
despre el. Statele Unite au permis chiar și includerea unor detalii exclusive într-unul dinte
capitolele cărții „Battleground Berlin”, la scrierea căreia a fost autorizată și participarea unui
veteran CIA. Această carte a servit, în plus, drept sursa principală pentru scrierea acestui
subcapitol, inspirând în mare parte și ideea tematică a lucrării mele de licență.
Construcția Tunelului Berlinului a fost finalizată în opt luni; spre deosebire de tunelurile de la
Viena, a fost o realizarea inginerească majoră. S-a întins pe o suprafață de 454 de metri prin
pământ nisipos pentru a ajunge la un cablu la doar 68,5 cm sub suprafață, la marginea unei
autostrăzi importante. Una dintre cele mai dificile probleme de inginerie care a trebuit
depășită în cursul proiectului a fost consolidarea puțului principal către tunel, pentru că exista
riscul ca vehiculele ce treceau pe drumul de la suprafață să rămâne blocate acolo, sau, în cel
mai rău caz, să cadă în tunel. Această sarcină le-a revenit britanicilor, care beneficiau de
experiența lor din Viena și puteau aplica ceea ce învățaseră ulterior. De fapt, o mulțime de
alte responsabilități au căzut pe umerii UK, chiar dacă aceste angajamente nu au fost prea
recunoscute mai târziu; englezii au instalat, de asemenea, cea mai mare parte a
echipamentelor electronice de manipulare a căilor de comunicare în tunel, ce erau fabricate și
marcate ca fiind produse britanice.
Partea incipientă a derulării proiectului a fost construirea unui depozit în sectorul de ocupație
americană a Berlinului. Această clădire ar fi deghizat mediul de acțiune al unei stații ELINT 96
a armatei Statelor Unite, al cărui rol era colectarea de informații relevante ori potențial
compromițătoare pentru întreprinderea Operațiunii Gold. Depozitul era prevăzut cu un subsol
neconvențional de adânc, având aproximativ la 7 metri pentru a permite amenajarea tunelului.

96
Inteligența semnalelor electronice (ELINT) se referă la colectarea de informații prin utilizarea senzorilor
electronici. Șefii de Stat Major Comun definesc ELINT ca „Sisteme inteligente tehnice și de localizare
geografică derivate din radiațiile electromagnetice străine, care emană din alte surse decât detonațiile nucleare
sau sursele radioactive.”
Săparea puțului vertical inițial pentru tunel a început la 2 septembrie 1954 și a fost finalizată
la 25 februarie a anului următor, 1955.
Construcția tunelului a fost nevoită, bineînțeles, să se desfășoare sub acoperire, ceea ce s-a
dovedi a fi dificil având în vedere locația sa, aflându-se sub cea mai puternic patrulată graniță
din lume. Amplasarea sa servea un obiectiv strategic, fiind zona de intersecție cu o serie de
cabluri ce erau la mai puțin de 47 de centimetri sub o stradă aglomerată – fără doar și poate,
provocarea a pus la încercare ingeniozitatea inginerilor într-un mod excepțional. Pentru a
edifica eficient noul tunel, s-a utilizat o metodă de construcție cu scut, care era menit să
protejeze oamenii de posibile accidente și să înainteze construcția tunelului propriu-zis. Acest
scut era împins pe un sistem hidraulic, iar spațiul rezultat a fost fortificat cu nisip, și mai apoi
cu plăci din fontă. A existat, în acest stadiu, și o cal ferată din lemn, ce a acționat ca ghid
pentru vehiculele de construcție; în final, s-au îndepărtat în jur de 3000 de tone de materie din
noul tunel.
Tunelul Berlinul a fost prevăzut și cu un sistem de evacuare, fiind prezente o serie de ieșiri
descoperite de muncitori, probabil prezente încă din timpul celui de-Al Doilea Război
Mondial. Pe parcursul tuturor etapelor de construcție și în utilizarea operațională, întregul
tunel a fost echipat cu explozibili, meniți să asigure distrugerea lui completă. Costul total al
proiectului tunelului a fost de peste șase milioane și jumătate de dolari din anii 1950 97, care în
2022 ar fi echivalentul a circa 64,5 milioane de dolari.
Scopul tunelului a fost să îndeplinească obiectivele americanilor de a auzi și intercepta orice
intenții războinice discutate de armata sovieticilor, putând să asculte conversații telefonice
timp de aproape un an, înregistrând în cele din urmă aproximativ 90.000 de conversații. În
interiorul construcției lor, britanicii și americanii ascultau și înregistrau mesajele care curgeau
către și dinspre cartierul general militar sovietic din Zossen, lângă Berlin: conversații între
Moscova și ambasada sovietică din Berlinul de Est și conversații între oficialii est-germani și
cei sovietici.
Se pare că Occidentul nu a putut descifra criptările sovietice la acel moment. În schimb, au
profitat de un ecou electronic slab, produs de echipamentele de comunicații sovietice pentru a
citi traficul în text simplu. De altfel, a adunat și informații valoroase provenite din convorbiri
telefonice nesupravegheate de pe canalele oficiale. Au existat în jur de 67.000 de ore de
conversații între ruși și germani, ce au fost trimise la Londra și la Washington D.C. În Anglia,
responsabili pentru acestea au fost un număr de circa 300 de emigranți ruși și lingviști
germani. O altă parte a materialului adunat a fost redirecționat către Frank Rowlett și
personalul său pentru procesare, în special semnalele înregistrate pe bandă magnetică. În
Statele Unite, o echipă de translatori și analiști CIA a lucrat constant la marea cantitate de
interceptări, care conținea conversații importante și mai puțin importante, de la discuții la
nivel înalt până la bârfe între ofițeri.
Tunelul era alcătuit din tronsoane interconectate. Au fost construite trei încăperi prefabricate
pentru a găzdui oamenii care monitorizau baza subterană și au fost instalate sisteme de aer
condiționat pentru a le oferi un nivel minim de confort. Fiecare cameră avea o ușă metalică
care o etanșa de restul tunelului. Primele dispozitive de interferență au fost instalate în mai

97
„Clandestine Services History: The Berlin Tunnel Operation 1952-1956”, FI Division D, CIA, 25 August
1967, https://www.cia.gov/readingroom/docs/CIA-RDP07X00001R000100010001-9.pdf;
1955. Accesarea liniilor sovietice a fost o întreprindere complexă care a durat până în august.
Apoi agenții subterani au trecut la munca propriu-zisă.
Până la încheierea Operațiunii Gold, CIA a ascultat în secret aproximativ 50.000 de role de
bandă de informații, a monitorizat 443.000 de conversații transcrise complet între sovietici și
est-germani, a acumulat 40.000 de ore de conversații telefonice și a adunat 1.750 de rapoarte
de informații. Procesul tunelului, supranumit „Harvey’s Hole” („Vizuina lui Harvey”), a fost
un izvor abundent de informații pentru Occident. CIA a înregistrat fiecare conversație
relevantă din punct de vedere politic și militar din Germania de Est către toate avanposturile
sovietice din Europa.
În ciuda tuturor gadgeturilor tehnologice sofisticate (la acea vreme) implicate în operarea
tunelului, condițiile meteorologice neașteptate aproape au provocat distrugerea acestuia.
Cantități uriașe de precipitații au lovit Berlinul în aprilie 1956, inundând tunelul și expunând
firele. Pe 21 aprilie, tunelul a fost descoperit de un echipaj de întreținere sovietic, care a
descoperit una dintre camere. Ofițerii CIA care lucrau în subteran s-au retras în grabă. Harvey
ar fi lăsat în urmă o notiță ironică pentru ruși: „Acum intrați în sectorul american.”98
La 22 aprilie 1956, după 11 luni și 11 zile de funcționare, tunelul a fost descoperit de
sovietici. Un raport CIA de la acea vreme detaliază că se credea că tunelul a fost descoperit
din cauza ploii abundente, care ar fi intrat într-un cablu defect, ceea ce a făcut ca secțiuni ale
cablului să fie dezgropate pentru reparații. Făcând acest lucru, sovieticii au descoperit
aparatele străine în cablul lor telefonic. Cu toate acestea, MI6 a descoperit mai târziu că un
ofițer pe nume George Blake a fost recrutat de KGB în timp ce era prizonier în Coreea de
Nord, agent care ar fi informat autoritățile sovietice despre planul serviciilor de secrete
occidentale încă de la bun început.
Sovieticii au permis să fie săpat și exploatat tunelul timp de aproape un an înainte de a-l
„descoperi”. KGB nu a folosit liniile interceptate pentru a răspândi informații false; ei au
păstrat fluxul de informații cât mai normal posibil pentru a-și proteja agentul – pe Blake. De
asemenea, nu au fost dispuși să-și împărtășească secretele agențiilor rivale din interior și cu
aliații lor, așa că nu au informat nici GRU (Directoratul Principal de Spionaj), și nici
Ministerul German pentru Securitatea de Stat (STASI), care au continuat să discute liber
despre informații de tot soiul pe liniile interceptate. Comunicațiile la nivel înalt ale KGB
funcționau pe baza unui sistem separat de linii, care nu puteau fi accesate fără a fi evident.
Amploarea Operațiunii Gold în perioada în care tunelul a fost operațional a fost atât de mare,
încât procesarea stocului de material a continuat până la sfârșitul lunii septembrie, în 1958.
Pierderea acestei surse valoroase de date și informații a fost, desigur, o lovitură pentru
eforturile de colectare a serviciilor Statelor Unite și Marii Britanii împotriva sovieticilor la
acea vreme. Această pierdere a fost oarecum compensată de prestigiul pe care CIA l-a
câștigat în presă și concomitent, în lume, în urma descoperirii tunelului. Articolul despre
tunel din revista Time de la 7 mai 1956, care a fost scris în urma dezvăluirii tunelului afirma
că această întâmplare „este cea mai bună publicitate pe care SUA a avut-o la Berlin de mult
timp încoace.”99

98
Peter, Kross, „Operation Gold: The CIA's Berlin Tunnel”, Warfare History Network, January 2022,
https://warfarehistorynetwork.com/2018/12/14/operation-gold-the-cias-berlin-tunnel/;
99
„Berlin: Wonderful Tunnel”, Time Magazine, 7 May 1956,
https://content.time.com/time/subscriber/article/0,33009,937300-1,00.html;
Sovieticii au anunțat presa imediat și au declarat că spionajul întreprins este o „încălcare a
normelor dreptului internațional” și „un act mafiot”. Ziarele din întreaga lume au publicat
fotografii cu diviziunea subterană a tunelului direct sub granița intergermană. Comuniștii
speraseră să câștige o victorie propagandistică în revelarea tunelului către public și aruncând
Statele Unite și CIA într-o lumină nefavorabilă în fața întregii lumi. Cu toate acestea,
ingeniozitatea operațiunii SUA-Marea Britanie a fost apreciată pretutindeni pe glob.
Prin urmare, când vestea despre operațiunea tunelului de la Berlin a fost în sfârșit dezvăluită,
reacția în Statele Unite a fost una de admirație și entuziasm. Presa a profitat de materialul
pentru știri și i-a dat operațiunii titluri fruntașe în ziarele din toată țara. Revista New York
Times a numit operațiunea „o aventură de o îndrăzneală extraordinară – lucrurile din care
sunt făcute filmele thriller.”100
Având în vedere controversa descoperirii tunelului și faptul că sovieticii erau conștienți de
operațiunea de ascultare în secret a conversațiilor lor, este inevitabilă dezbaterea despre
valoarea informațiilor derivate din Tunelul Berlinului. Această idee este disputată încă de
când „cârtița” rușilor, George Blake, a fost compromisă în 1961. S-a aflat la câțiva ani după
eveniment că Blake participase la întâlnirea de la Londra, din decembrie 1953, când
americanii și britanii au ajuns la un consens privitor acțiunile lor viitoare legate de tunel. 101
Multe cărți și articole tematice susțin despre tunel că a hrănit bazele de date occidentale cu
informații neadevărate și că a fost un instrument de dezinformare a americanilor și
britanicilor. Cu toate acestea, personal, sunt de părere că sovieticii, deși poate s-au abținut de
la comunicarea anumitor informații de o importanță extraordinară, nu au transmis în mod
intenționat sau frecvent informații false. În mod oficial, conform foștilor agenți KGB ce au
rupt tăcerea, nu a existat o operațiune de contraspionaj din partea serviciului sovietic. În plus,
comuniștii își prețuiau foarte mult agentul dublu, deoarece era o sursă de informații raară,
bine amplasată, și deosebit de eficientă, a cărei pierdere ar fi afectat în general triumfurile
operaționale ale KGB. În plus, sovieticii au ales ei înșiși să ascundă detaliile acestei misiuni
față de așa-zișii săi aliați și compatrioți – GRU și Armata Roșie, de fapt oarecare rivali.
În anul 1961, George Blake fost arestat, judecat și condamnat la închisoare, de unde a evadat
ulterior și s-a retras la Moscova.102 Pentru serviciile sale în scopul Uniunii Sovietice, Blake
era considerat un erou al sovieticilor. De altfel, conform spuselor sale mai târziu în viața sa,
informațiile strânse de CIA și MI6 din tunel sun în mare proporție autentice.
În cuvintele directorului CIA Allen Dulles, Tunelul Berlinului a fost „unul dintre cele mai
valoroase și îndrăznețe proiecte întreprinse vreodată” 103 de CIA, a cărui notorietate a marcat
operațiunea și i-a câștigat un loc fruntaș în istoria Războiului Rece. Operațiunea tunelului de
la Berlin a fost primul proiect major de acțiune sub acoperire din Războiul Rece pe care l-a
pus la cale CIA, dar cu siguranță nu și ultimul. La rândul său, pentru rolul avut în derularea
operațiunii, William Harvey a primit medalia „Distinguished Intelligence” într-o ceremonie
secretă oficiată de directorul CIA Allen Dulles.

III. 2. Incidentul Avionului U-2

100
„Reds Play Up the Berlin Tunnel”, The New York Times, 29 April 1956, p. 29,
https://www.nytimes.com/1956/04/29/archives/reds-play-up-the-berlin-tunnel.html;
101
Christopher, Andrew; Vasili, Mitrokhin, op. cit., p. 615;
102
Steve, Vogel, op. cit., p. 251;
103
Idem, p. 177;
În anii 1950, considerând tensiunile în creștere dintre blocul occidental și cel estic, liderul
sovietic Nikita Khruschchev a fost de acord să participe la un summit în Paris, ținut între cele
patru puteri majore – Franța, Regatul Unit, Statele Unite, și Uniunea Republicilor Socialiste
Sovietice în anul 1960. Atmosfera era una pozitivă, exista speranța că se va ajunge la o
conviețuire pașnică și că cele două superputeri vor discuta despre situația tulburătoare din
Berlin, dar și despre semnarea unui tratat ce ar fi interzis testarea armamentului nuclear. Cu
doar treisprezece zile înainte de ținerea conferinței, aceste speranțe au fost zădărnicite, atunci
când un avion U-2 a fost doborât deasupra URSS, iar pilotul acestuia, Gary Francis Powers, a
fost capturat.
Avionul U-2 era o navă sofisticată de spionaj proiectată de americani, capabilă de a purta
misiuni de recunoaștere foarte importante, pentru că putea zbura la altitudini extrem de mari,
ceea ce îl făcea imun la potențiale atacuri din partea sovieticilor, fie ele aeriene sau cu
rachete.104 Cu toate acestea, U-2 nu era și competent de a evita radarele comuniste.
Președintele Eisenhower se bazase pe instrumentul său aerian de mare valoare timp de patru
ani pentru a aduna informații despre capabilitățile nucleare și armate ale rușilor; în urma
acestei operațiuni de spionaj americanii au aflat că se aflau, într-adevăr, pe primul loc în ceea
ce privea progresele științifice ori tehnologice, dar și în cursa de înarmare nucleară.
O criză diplomatică internațională a izbucnit astfel în mai 1960, când Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste a doborât aeronava spion în spațiul aerian sovietic, incident ce a avut mai
multe ramificații și consecințe, în special pentru statul american și agenția sa de servicii
secrete. Confruntat cu dovezile spionajului națiunii sale, președintele Eisenhower a fost
nevoit să recunoască sovieticilor că Agenția Centrală de Informații a zburat timp de câțiva ani
relativ frecvent peste URSS, derulând misiuni de spionaj. Incidentul avionului U-2 a
intensificat atmosfera încordată dintre SUA și URSS, ce a culminat în construirea zidului
Berlinului și ulterior în Criza Rachetelor din Cuba. Totuși, întâmplarea a determinat
numeroase progrese în dezvoltarea științifică și ingineria aeronavelor ale CIA, pentru a
îmbunătăți echipamentele aeriene și de spionaj. Pe această cale, au fost inițiate mai multe
proiecte de și prototipuri de nave mult mai rafinate și inteligente, ce ar fi evitat detectarea
sovietică.105
Aruncând o privire la trecutul pe care s-a bazat întreaga operațiune, originile sale sunt trasate
către alarmarea președintelui Eisenhower (a servit în funcție din 1953 până în 1961) față de
evoluțiile rapide în tehnologia militară de către rivalii săi comuniști din URSS. 106 Acesta a
aprobat un plan pentru a colecta informații despre competențele și intențiile sovietice.
Avioanele spion U-2 de mare altitudine au început să efectueze zboruri de recunoaștere peste
URSS în 1956, oferind Statelor Unite ale Americii prima sa imagine detaliată asupra
instalațiilor militare sovietice.
Eisenhower a fost mulțumit de serviciul avioanelor și de informațiile adunate de zboruri.
Fotografiile făcute de navele spion au arătat că capacitățile nucleare sovietice erau
semnificativ mai puțin avansate decât pretindea liderul sovietic Khruschchev. Eisenhower a
aflat, în plus, că Statele Unite nu erau deloc în urma Uniunii Sovietice în ceea ce privea

104
Daniel, Turner, „U-2 Incident (1960)”, Simple History, Youtube.com, 22 April 2018,
https://www.youtube.com/watch?v=RZZdpNV75iA&ab_channel=SimpleHistory
105
Gerald K., Haines; Robert E., Leggett, op. cit., p. 12;
106
Steve, Vogel, op. cit., p. 128;
numărul armelor nuclear, și că nu exista niciun decalaj între cele două țări, așa cum
estimaseră mai mulți politicieni și „specialiști” americani. 107 Dimpotrivă, forțele nucleare ale
SUA nu le depășeau pe cele sovietice numai numeric, ci erau superioare și din punct de
vedere tehnic.
Sovieticii erau conștienți de efectuarea acestor zboruri de recunoaștere, deoarece puteau
detecta și apoi observa avioanele spion pe radar. Timp de aproape patru ani, însă, URSS a
fost neputincioasă în a le opri: avioanele U-2 zburau la o altitudine de peste 13 mile deasupra
solului, fiind inaccesibile pentru aeronavele militare sovietice, dar și pentru rachetele
acestora. Totuși, până în primăvara anului 1960, URSS dezvoltase o nouă rachetă, cu o rază
de acțiune mai mare. La 1 mai, așadar, acea armă a țintit un U-2, pilotat de agentul CIA Gary
Francis Powers, în vârstă de 30 de ani.
Agentul Powers era specializat în desfășurarea misiunilor top-secrete pentru fotografierea
instalațiilor militare din teritoriul URSS sau al zonelor sale de influență. Zborul său era
planificat să dureze circa nouă ore, decolând din Pakistan, cu destinația într-o zonă sigură de
aterizare din Norvegia.108 Americanii nu s-au gândit că un dezastru ar fi posibil având în
vedere succesele anterioare ale avioanelor U-2. Zborul U-2 era, în mod surprinzător, deja
detectat și așteptat de către autoritățile sovietice și echipamentul lor defensiv. Toate unitățile
Forțelor de Apărare Aeriană Sovietică din Asia Centrală, Siberia, zona Ural și, mai târziu, în
regiunea europeană din URSS, au fost anunțate de declanșarea unei alerte roșii. La scurt timp
după ce aeronava a fost depistată, generalul Forțelor Aeriene a ordonat comandanților
unităților sale să atace avionul străin.
În timp ce Powers a zburat deasupra Sverdlovsk109, un proiectil sovietic a explodat în
apropierea avionului său, cauzând căderea bruscă a navei la o altitudine mai mică. O a doua
rachetă a înregistrat o lovitură directă, iar Powers și aeronava lui au început a descinde din
cer.110 Pilotul a reușit să se salveze, dar când parașuta lui a ajuns pe pământ, a fost înconjurat
de forțele sovietice, iar Powers a ajuns în centrul unei mari crize diplomatice. Agentul CIA a
purtat cu el un dolar de argint modificat, ce conținea un ac letal, plin de otravă, cu vârf de
saxitoxină, dar el nu l-a folosit – spionii purtau asupra lor deseori dispozitive ce le prilejuiau
suicidul pentru a scăpa de interogatoriul comuniștilor și a proteja misiunea.
La data de 5 mai, Khruschchev a anunțat că armata sovietică a doborât un avion spion
american, fără să menționeze capturarea vreunui pilot. Oficialii din administrația Eisenhower
au considerat că au supraviețuit foarte puține dovezi ale misiunii de spionaj din urma
accidentului, așa că au declarat că aeronava era doar un avion meteorologic ce s-a abătut
accidental de la curs. Liderul sovietic a infirmat rapid această poveste și, spre șocul tuturor, a
materializat o fotografie a pilotului întemnițat, precum și dovezi recuperate din urma
prăbușirii, ce arătau în mod concludent că este vorba despre o aeronavă de supraveghere.
Pe 7 mai, Khruschchev a dezvăluit că pilotul avionului, Francis Gary Powers, s-a parașutat în
siguranță, că era în viață și sănătos la Moscova și a mărturisit că a decolat de la Peshawar, în
107
Melvyn P., Leffler; Odd Arne, Westad, „The Cambridge History of the Cold War”, Volume 2 „Crises and
Détente”, Cambridge University Press, Cambridge, 2010, p. 421;
108
„The Central Intelligence Agency and Overhead Reconnaissance: The U-2 and OXCART Programs, 1954-
1974”, History Staff, Central Intelligence Agency, 1992, p. 186;
109
David E., Murphy; George, Bailey; Sergei A., Kondrashev, op. cit., p. 330;
110
Daniel, Turner, „U-2 Incident (1960)”, https://www.youtube.com/watch?
v=RZZdpNV75iA&ab_channel=SimpleHistory;
Pakistan, cu misiunea de a zbura peste teritoriul sovietic. Misiunea sa ar fi luat capăt la
aerodromul militar Bodø, din Norvegia, colectând informații de pe traseul parcurs. În plus,
Powers a recunoscut că lucrează pentru Agenția Centrală de Informații din SUA. În aceeași
zi, Statele Unite au declarat că nu a existat nicio autorizație pentru un astfel de zbor 111 așa
cum a descris Khruschchev, deși probabil un avion U-2 survolase teritoriul sovietic.
URSS a încercat să discrediteze în primul rând CIA și mai apoi administrația Eisenhower; de
altfel, Khruschchev chiar a încercat să-i ofere o „cale de scăpare” președintelui american,
deoarece l-a învinuit aproape în totalitate pe directorul CIA, Allen Dulles. Oficialii presei de
la Casa Albă au proclamat că misiunile U-2 s-au desfășurat sub egida lui Eisenhower, nu că
ar fi fost dirijate de el însuși. În realitate, niciuna dintre operațiunile aeriene cu U-2 nu ar fi
putut fi realizate fără aprobarea directă a președintelui. Aceste informații contradictorii nu
numai că au înfuriat cetățenii americani, ce se simțeau înșelați de propriul sistem, ci și pe
sovietici, care se considerau nedreptățiți și instigați la conflict.
Într-o ultimă încercare de a salva legitimitatea sa și a personalului său, Eisenhower ține un
discurs la 11 mai 1960, ce se învârte în jurul a patru puncte principale: necesitatea
activităților de colectare a informațiilor; natura activităților de culegere a informațiilor; cum
ar trebui privite activitățile de informații (ca neplăcute, dar vitale); și în sfârșit că americanii
nu ar trebui să fie distrași de la problemele reale. Eisenhower a încheiat cu patimă,
reacționând la afirmația sovietică conform căreia SUA a acționat în mod provocator și a
afirmat: „Ar fi bine să se uite la propria lor istorie cu spionajul”.112
Uniunea Sovietică a refuzat să accepte ideea că guvernul SUA nu a avut cunoștințe legate de
zborurile U-2 și pe 13 mai a trimis note de protest Turciei, Pakistanului și Norvegiei, care, la
rândul lor, au protestat în fața Statelor Unite, cerând asigurări că nicio aeronavă americană nu
va mai fi permisă să survoleze deasupra teritoriului lor sau să-și folosească propriile teritorii
în scopuri neautorizate. La 16 mai, în Paris, Khruschchev a declarat că Uniunea Sovietică nu
poate lua parte la discuțiile la summit decât dacă guvernul SUA ar opri imediat zborurile
deasupra zonei sovietic, și-ar cere scuze pentru acțiunile deja întreprinse și i-ar pedepsi pe cei
responsabili. Răspunsul președintelui Eisenhower promitea că va suspenda toate astfel de
zboruri pe perioada rămasă a președinției sale; această replică nu a satisfăcut Uniunea
Sovietică, iar conferința a fost amânată până pe 17 mai.
Incidentul avionului spion U-2 a avut loc într-un moment crucial al relațiilor dintre SUA și
URSS. Eisenhower și Khruschchev stabiliseră deja că se vor alătura liderilor Franței și Marii
Britanii la un summit de la Paris pe 14 mai. Președintele american sperase ca întrunirea de la
Paris să producă noi acorduri privind producția și testarea armelor nucleare, dar a recunoscut
că atmosfera tensionantă și situația jenantă pentru americani a creat o criză ce a reprezentat
un potențial obstacol în calea acestui obiectiv.
Înainte ca liderii mondiali să înceapă propriu-zis Conferința de la Paris, administrația
Eisenhower și-a asumat responsabilitatea pentru zborurile de spionaj și a recunoscut că
explicația avioanelor meteorologice era falsă. Cu toate acestea, mărturisirea președintelui nu
a putut salva summitul, iar incidentul U-2 l-a convins pe Khruschchev că nu mai poate
coopera cu Eisenhower. Liderul sovietic a părăsit întâlnirea de la Paris la doar câteva ore

111
Tim, Weiner, op. cit., p. 173;
112
Dwight D., Eisenhower, „The President's News Conference”, The American Presidency Project, 11 May
1960, https://www.presidency.ucsb.edu/documents/the-presidents-news-conference-231;
după ce a început.113 Negociatorii sovietici au abandonat, de asemenea, discuțiile privind
dezarmarea nucleară luna următoare. Aceste evenimente, care s-au desfășurat în timpul
ultimului an al lui Eisenhower la Casa Albă, au adus relațiile dintre America și URSS la un
nou nivel de „răcoare” și au pregătit scena pentru confruntări ulterioare, precum cea din
timpul administrării succesorului lui Eisenhower, John F. Kennedy (1917-1963).
În timp ce liderii lumii disputau dilemele privitoare la zborurile spionilor, Powers a rămas
într-o închisoare sovietică. În august 1960, a fost judecat pentru spionaj, judecat și condamnat
la 10 ani de închisoare. În cele din urmă, a petrecut mai puțin de doi ani după gratii. Powers
și-a recăpătat libertatea în februarie 1962, când el și agentul sovietic Rudolf Abel au devenit
subiecții primului „schimb de spioni” între America și Uniunea Sovietică.114
Consecințele incidentului cu avionul U-2 din mai 1960, a avut efecte imediate dar de lungă
durată pe două planuri: unul diplomatic, și celălalt științific. Deși președintele Eisenhower a
refuzat să emită o scuză sau o justificare, acesta a pus capăt derulării de survolări aeriene,
decizie ce a fost valabilă chiar și după ce acesta nu a mai fost la conducere. Pentru
Khruschchev aceste fapte nu au fost de ajuns, și nu doar că a plecat de la Conferința din Paris,
ci și-a retras și invitația către Eisenhower de a vizita Uniunea Sovietică. 115 Însuși Eisenhower
a recunoscut că dacă nu ar fi avut loc niciun accident de acest fel în spațiul aerian, atât
summitul cât și vizita statală ar fi îmbunătățit relațiile SUA-URSS și ar fi fost un succes.
Domeniul științific a fost și el afectat de acest episod, deoarece a arătat că până și aeronavele
de mare altitudine erau vulnerabile la rachetele sovietice. Drept urmare, Statele Unite au
început să se concentreze pe dezvoltarea unor nave de zbor capabile să atingă mari viteze și la
nivel scăzut pentru avioanele cu proiectile; în plus, s-a discutat și perfecționarea avionului
supersonic F-111.116 Nava F-111 a fost pionier în mai multe tehnologii pentru aeronavele
produse de SUA: aripi cu baleiaj variabil, motoare cu turboventilatoare post-ardere și radar
automat de urmărire a terenului pentru zboruri la nivel scăzut și de mare viteză.
Un alt progres a fost sesizat în accelerarea proiectului satelitului spion CORONA.
Fotografiile realizate de CORONA au arătat că decalajul de rachete mult temut dintre
America și Uniunea Sovietică era extrem de inexact; de fapt, sistemele de camere din prima
generație de sateliți Keyhole au demonstrat că Statele Unite au avut un avantaj decisiv în ceea
ce privește numărul de rachete. Deși sovieticii au lansat la rândul lor, sateliți de recunoaștere
începând cu anii 1960, se crede că „îmbunătățirile continue ale sistemului Keyhole au oferit
Statelor Unite un avantaj decisiv în ceea ce privește capacitățile satelitului de-a lungul
Războiului Rece.”117
De asemenea, CIA a grăbit și dezvoltarea avionului spion supersonic Lockheed A-12
OXCART, care a zburat pentru prima dată în 1962, mai târziu determinând crearea dronei
fără pilot Lockheed D-21. În 1966, Lockheed a urmat U-2 cu remarcabilul SR-71 Blackbird,
113
Priscilla, Roberts; Spencer C., Tucker, „The Encyclopedia of the Cold War: A Political, Social, and Military
History”, ABC-CLIO, Inc., Santa Barbara, California, 2008, p. 38
114
Steve, Vogel, op. cit., p. 179;
115
Daniel, Turner, „U-2 Incident (1960)”, https://www.youtube.com/watch?
v=RZZdpNV75iA&ab_channel=SimpleHistory
116
Un avion de luptă supersonic retras din serviciu, multifuncțional și cu rază medie de acțiune. Variantele de
producție ale F-111 au avut roluri care au inclus atacarea la sol, bombardarea strategică (inclusiv capabilități de
arme nucleare), recunoașterea și acțiunile militare electronice.
117
Priscilla, Roberts; Spencer C., Tucker, op. cit., p. 991;
lansat de programul OXCART, care continuă să dețină recordul mondial de viteză, cu un
număr impresionant de 3529 km/h.118 Acest tip de navă a devenit în cele din urmă o platformă
de recunoaștere cu duble capabilități: colectarea de imagini, dar și de ELINT. Tot programul
OXCART al CIA, cunoscut mai bine prin desemnarea forțelor aeriene SR-71, a adus progrese
tehnologice în designul aerodinamic, performanța motorului și tehnicile de survolare în
secret.119

III. 3. Operațiunea „Ivy Bells”

De-a lungul desfășurării Războiului Rece, cele două tabere s-au confruntat pe uscat, în aer, în
subteran și chiar în spațiul extraterestru, iar în anii 1970, conflictul a căpătat și o dimensiune
subacvatică, odată cu inițierea misiunii „Ivy Bells” de către CIA, în colaborare cu Marina
SUA și Agenția de Securitate Națională. Eforturile combinate ale acestora au avut drept
rezultat una dintre cele mai periculoase și ambițioase operațiuni submarine din istorie, în
scopul de a câștiga un avantaj în războiul informațional care evolua cu pași rapizi.
Ideea unei astfel de operațiuni a apărut la inițiativa căpitanului James Bradley, un oficial al
Marinei SUA, în 1971, când conceptul unui cablu existent în mare era pur în imaginația sa.
Forțele navale sovietice înființaseră o bază de submarine cu arme nucleare pe teritoriul
Peninsulei Kamceatka, iar Bradley a dedus că exista o linie de comunicație de la această bază
îndepărtată până la sediul Flotei Pacificului din Vladivostok, Rusia. James Bradley a fost
nevoit să își propună ideea fără a avea dovezi concrete în fața lui Kissinger (la acea vreme
Consilier pentru securitate națională, mai târziu Secretar de Stat în timpul administrației
Nixon și Ford), ulterior fiind aprobată și de CIA. Aceste două sarcini nu erau ușor de
îndeplinit; cartea „Blind Man's Bluff: The Untold Story of American Submarine Espionage”,
scrisă de Christopher Drew și Sherry Sontag, afirmă despre Henry Kissinger că „a fost cel
mai bun luptător birocratic, o persoană care a vrut să controleze totul legat politica externă și
acțiunile ascunse care afectau politica externă”. 120 De altfel, lucrarea celor doi autori de mai
sus a reprezentat sursa principală pentru cercetarea efectuată și necesară scrierii acestui
subcapitol, și a oferit răspunsul mai multor întrebări, precum cea din paragraful următor.
De ce reprezenta implicarea CIA un „obstacol” pentru Bradley, având în vedere că agenția în
sine era responsabilă pentru dirijarea minim parțială a misiunilor de colectare a informațiilor,
mai ales în ceea ce privește conflictul sovietic? În opinia mea, resursele utilizate până acum
mă fac să cred că a existat o oarecare tensiune între CIA și forțele armate, fie ele aeriene,
terestre sau navale. Relația dinte acestea era încordată în mod periodic, mai ales din cauza
conflictelor legat de evaluările analitice. Armata pretindea că nu găsește un uz datelor
militare furnizate de CIA, ceea ce în schimb genera dispute cu privire la estimările
programelor militare și strategice ale Uniunii Sovietice și a decursului luptelor. Spre
exemplu, CIA nu a fost capabilă ca agenție să prezică rezultatele și consecințele războaielor
din Coreea și Vietnam, ceea ce a primejduit reputația serviciului de secrete. Mai apoi,
presupunerile și estimările privitoare la capacitățile nucleare ale URSS au fost un subiect și
mai acut în relația CIA cu armata SUA; datorită informațiilor obținute prin U-2 și mai târziu
prin sateliții CORONA, CIA știa cu certitudine că nu exista o discrepanță numerică între

118
Idem, p. 88, 992;
119
Gerald K., Haines; Robert E., Leggett, op. cit., p. 11;
120
Christopher, Drew; Sherry, Sonntag, op. cit., p. 231;
forțele nucleare americane și cele rusești. 121 Totuși armata și Forțele Aeriene ale SUA
susțineau în continuare că URSS depășea categoric SUA ca tehnologie și număr; bineînțeles
că administrația Eisenhower de la acea vreme nu putea da în vileag existența misiunilor prin
care se obținuseră informații sigure, așadar atmosfera rigidă s-a intensificat în urma acestei
controverse.
Punctul culminant al discordiei dintre CIA și armată s-a regăsit în Războiul din Vietnam
dintre 1955 și 1975, specială fiind perioada anilor 1960 și 1970. Agenția Centrală a avut o
viziune pesimist-realistă asupra unei serii de probleme politice, inclusiv supraviețuirea
politică a regimului sud-vietnamez, perspectivele pentru programul de contra-insurgență
condus de SUA în Vietnamul de Sud, campania de interdicție a bombardamentelor împotriva
rutelor de aprovizionare nord-vietnameze din Laos și Cambodgia, efectele bombardamentelor
împotriva Vietnamului de Nord și estimările privind ordinea de luptă ale forțelor neregulate
Vietcong care operau în Vietnamul de Sud. Analiștii militari transmiteau, în schimb, date vast
diferite, mai ales legat de numărul trupelor militare. De ce erau aceste informații raportate din
același loc atât de distincte? Consider că forțele armate se bazau în efectuarea estimărilor
strict pe evenimentele de pe câmpul de luptă și detaliile derivate, pe când agenții CIA luau în
calcul o gamă de factori politici, economici și sociali atunci când își formau aprecierile.122
Relația tensionată dintre CIA și Marina SUA (alături de celelalte forțe militare) este relevantă
aici deoarece concurența rezultată conflictului făcea astfel încât cele două să-și dorească să
fie mai bună decât cealaltă, iar recunoașterea și recompensele primite după un succes, și mai
semnificative. Directorul CIA de la acea vreme, Richard Helms, realizase un precedent din a
își asuma creditul mai multor operațiuni de colaborare, sub egida agenției sale. După cum se
poate observa din capitolele anterioare, este dovedit că rivalitatea între agenții sau în
interiorul unui singur sistem de acest fel nu este niciodată productivă și, în schimb, provoacă
erori și neînțelegeri.
În 1971, căpitanul James Bradley și-a prezentat ideea de a intercepta informații de la liniile de
comunicație sovietice din Marea Okhotsk prin interceptări telefonice. Singura dovadă pe care
o avea când a propus acest plan, era ideea că baza comunistă din Petropavlovsk trebuia
probabil să ofere actualizări constante înapoi la cartierul general superior, ceea ce putea fi
realizat în principiu numai pe cale subacvatică. Aceste presupuneri, alături de faptul că
teoretic, intrarea în teritoriul Mării Ohotsk era ilegală din punctul de vedere al URSS (care
interzisese altor nave să pătrundă în acest spațiu prin patrulare constantă și dispozitive de
detectare a sunetului subacvatic), au transformat materializarea acestui plan într-o operațiune
extrem de riscantă.
Cu toate acestea, CIA a sărit la oportunitatea de a găsi orice avantaj față de adversarul său și
dezvoltarea pentru planuri de a asculta presupusele linii de comunicație sovietice au început.
În 1972, Bradley a trimis nava Halibut la Kamchatka pentru a găsi linia de comunicație rusă.
Echipa a reușit să găsească locul cu pricina orientându-se după indicatoarele afișate pe coasta
siberiană, care interziceau ancorarea altor nave. Echipamentul de respirație al scafandrilor era
puternic modificat, ceea ce le-a permis să coboare până în adâncurile de gheață în căutarea

121
Richard L., Russell, „Tug of War: The CIA’s Uneasy Relationship with the Military”, SAIS Review (1989-
2003) 22, no. 2, 2002, p. 5; https://www.jstor.org/stable/26996410;
122
James J., Wirtz, „Intelligence to Please? The Order of Battle Controversy during the Vietnam War”, Political
Science Quarterly 106, no. 2, 1991, p. 246; https://doi.org/10.2307/2152228;
liniei. În ciuda riscurilor fizice, au descoperit cablurile de circa 8 centimetri lățime la
aproximativ 120 de metri sub nivelul mării, la doar 193 de kilometri de coasta Rusiei. După
ce s-a atașat dispozitivul de ascultare și înregistrare lung de 6 metri, platforma Halibut a putut
să intercepteze și să asculte în secret informațiile militare sovietice care erau trimise între cele
două baze ale Marinei.
CIA a dobândit prin intermediul înregistrărilor pe bandă, cunoștințe vaste despre capacitățile
și limitările de atac nuclear ale sovieticilor, precum și despre mișcările tactice recente ale
națiunii rivale, care le-au permis să obțină un avantaj informațional față de URSS. După ce a
strâns cât mai multe informații posibil din punct de vedere fizic, Halibut s-a întors în
America. La primirea casetelor, serviciile de informații au analizat înregistrările pentru date
vitale și au descoperit că majoritatea detaliilor sensibile erau complet necriptate. Așadar,
misiunea Agenției Centrale și a Marinei, implicit și casetele Halibutului, s-au dovedit a fi de
neprețuit.
Criptologii responsabili au descoperit o mulțime de informații private, de la operațiuni
submarine sovietice și planuri de dezvoltare a rachetelor balistice, la apeluri telefonice
personale și mesaje către cei dragi. Sovieticii, neștiind de liniile lor de comunicație
interceptate, le înmânau americanilor toate secretele lor. Cu acest aflux de informații străine,
SUA putea a continua să negocieze pacea cu sovieticii. De ce erau importante aceste
informații pentru a îmbunătăți relația dintre cele două superputeri?
Datorită abundenței informaționale obținute prin „Ivy Bells”, Statele Unite au reușit să
negocieze cu succes termenii limitărilor strategice ale armelor cu URSS în timpul discuțiilor
SALT II. Din benzile înregistrate, oficialii guvernamentali au aflat cu certitudine un adevăr
uimitor: sovieticilor le era la fel de frică de război ca și americanilor – acest aspect a încurajat
negociatorii americani să se ocupe de afacerile sovietice în timpul celei de-a doua runde a
discuțiilor privind limitarea armelor strategice (SALT II). ).123
Scopul principal al acestor tratative a fost acela de a atenua tensiunile dintre națiuni și de a
preveni producția ulterioară a unor echipamente nucleare mult mai complexe decât în trecut
de către oricare dintre țări. Odată cu finalizarea acordurilor SALT II și limitările rezultate cu
privire la armamentul nuclear, spionajul submarin a devenit mai frecvent utilizat în anii
rămași ai Războiului Rece. Succesul Operațiunii „Ivy Bells” a perpetuat utilizarea
interceptărilor telefonice pe tot restul Războiului Rece și nu numai, permițând Statelor Unite
să se afle în avantaj atât față de ruși, cât și față de orice alți potențiali adversari.
Misiunile submarine au continuat să producă un amalgam de informații valoroase din
cablurile sovietice neprotejate, iar America a început să utilizeze în mod regulat nu doar
submarinele, ci și interceptările telefonice în campaniile de spionaj străine. În plus, după cum
s-a stabilit deja, din victoria unui produs tehnologic, deseori apare un altul: la patru ani după
prima misiune Ivy Bells, Halibut a fost retras din funcție, iar navele U.S.S. Seawolf și U.S.S.
Parche au înlocuit nava inițială.124
Programul Ivy Bells a luat sfârșit prin trădarea lui Ronald Pelton, un analist NSA transformat
în agent dublu pentru comuniști. În 1981, acesta, plin de datorii fiind, a contactat Ambasada
sovietică din Washington, oferindu-le informații guvernamentale top secrete în schimbul unei
compensații financiare. Pelton a vândut detalii despre Operațiunea Ivy Bells pentru 5.000 de
123
Christopher, Drew; Sherry, Sonntag, op. cit., p. 246, 296;
124
Idem, p. 281, 292;
dolari, iar ulterior a fost plătit cu 30.000 de dolari pentru consultări suplimentare. Trădarea lui
Pelton a pus capăt uneia dintre cele mai de succes campanii de spionaj din istorie.
La acea vreme, sateliții au surprins nave de război rusești escortând o navă de salvare către
locația cablului conectat în Marea Ohotsk. Când U.S.S. Parche a fost trimis într-una dintre
misiunile sale bianuale pentru a recupera și repara dispozitivul de ascultare, scafandrii au
descoperit că dispozitivul lor ascuns fusese îndepărtat. După întoarcerea lui Parche în
America, agențiile au început o analiză aprofundată a modului în care sovieticii ar fi putut
afla despre Operațiunea Ivy Bells. Adevărul avea să fie descoperit de abia în iulie 1985, când
defectorul KGB Vitaly Yurchenko l-a acuzat pe Pelton ca fiind „cârtița” 125 care a compromis
campania de spionaj derulată cu succes de un deceniu.
În cele din urmă, informațiile furnizate de Operațiunea Ivy Bells au contribuit la crearea unor
politici externe care să promoveze pacea și buna cooperare, care au ajutat la atenuarea
tensiunii dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite prin intermediul personalităților politice
existente. Președintele Ronald Reagan, spre exemplu, conștient de existența acestor
înregistrări ce confirmau temerile sovieticilor de un război, a încercat să apropie cele două
națiuni prin acest aspect comun al fricii. În anul 1987, într-un discurs la Berlin, Reagan
declara că pentru a crea pace și armonie, un compromis este necesar de partea ambelor
blocuri: „Înțeleg teama de război și durerea divizării care afectează acest continent – și vă
garantez existența unor eforturi ale țării mele de a ajuta la depășirea acestor poveri. Desigur,
noi, în Occident, trebuie să rezistăm expansiunii sovietice. Deci este necesar să ne apărăm în
continuare prin căi de nemăsurat. Cu toate acestea, dorim pacea; așa că trebuie să ne străduim
să reducem armele de ambele părți.”126

Capitolul IV – Activitățile KGB și GRU în Statele Unite ale Americii

Măsurile de spionaj luate de agențiile de servicii secrete sovietice pot fi trasate din punct de
vedere temporal încă din anii 1920, când sistemele de inteligență au fost materializate. De-a
lungul timpului, indiferent de forma ori structura pe care agenția și-o asuma (Cheka, NKVD,
GRU, KGB), comuniștii au căutat să se infiltreze în societatea americană și să o distrugă din
interior. Dacă americanii și, implicit, CIA, au desfășurat operațiuni de mare amploare și cu
manifestări concrete, prin misiuni, echipamente specifice, și așa mai departe, mijloacele
folosite de ruși s-au fondat pe informații false, propagandă, și arsenal psihologic.
În timp ce Statele Unite se bazau pe acțiuni strategice, înrădăcinate în doctrina de izolare,
tacticile sovietice au fost ancorate într-un cadru ideologic relativ consistent pe durata
Războiului Rece. Securitatea și menținerea sa era pe departe cel mai important obiectiv. Pe
plan intern și în zona sa imediată de influență, Uniunea Sovietică a folosit subjugarea
ideologică, structurală și culturală pentru a își păstra „câștigurile” obținute în Europa de Est
după cel de-al Doilea Război Mondial.

125
Idem, p. 342;
126
Ronald, Reagan, „Berlin Wall” Speech, President Reagan's Address at the Bradenburg Gate, Reagan
Foundation Youtube Channel, 12 June 1987 https://www.youtube.com/watch?v=5MDFX-dNtsM;
Desecretizarea arhivelor de către Agenția de Securitate Națională în 1995 a scos la iveală
existența unor documente decriptate ale Proiectului Venona. Fișierele dezvăluie identitatea
mai multor spioni, precum faimoșii Julius și Ethel Rosenberg, și colaboratorii lor. Julius
Rosenberg, pe numele său de cod „LIBERAL” 127, a fost arestat în 1950 pentru furnizarea de
informații extrem de secrete despre radare, sonare, motoare de propulsie cu reacție și proiecte
valoroase de arme nucleare. Alături de soția sa, a fost executat în 1953. Venona a mai
descoperit și dovedit cu certitudine implicarea lui Alger Hiss, cu numele de cod „ALES” 128 și
a lui Harry Dexter White, „JURIST”, amândoi membrii ai scenei politice americane 129; atât
Hiss, cât și White se presupune din fișierele eliberate că au transmis sugestii despre cum se
poate întâlni un „handler” rus și cum decurge comunicarea cu acesta.130
Pentru a facilita ceea ce sovietici și-ar fi dorit a fi procesul de sovietizare a lumii, necesar era
ca opozantul său cel mai mare, Statele Unite, să fie îndepărtat. Bineînțeles că acest lucru era
imposibil, însă slăbirea legitimității și credibilității statului american nu era un aspect
intangibil. KGB a profitat în mare parte de comuniștii de origine americană, dar și de proprii
cetățeni integrați în mod ascuns, pentru a desfășura operațiuni de spionaj, deseori formând
diverse rețele de spioni. Acestea și-au atins apogeul în prima parte a Războiului Rece, vreme
când erau într-un număr considerabil iar rolul lor, semnificativ. Aceste rețele de spionaj
sovietice transmiteau în mod ilegal Moscovei informații confidențiale, precum date secrete
despre dezvoltarea bombei atomice. Spionii sovietici au participat și la operațiuni de
propagandă și dezinformare, cunoscute sub numele de măsuri active, și au încercat să
saboteze relațiile diplomatice dintre SUA și aliații săi.
Partidul Comunist al SUA a fost o resursă incredibilă pentru sovietici în era sa de glorie – în
anii 1960, exista un număr de aproximativ 32.000 de membri, dintre care majoritatea dispuși
să furnizeze informații comuniștilor. Spioni americani ce au lucrat în serviciul Kremlinului se
aflau chiar și în birourile guvernului sau rangurile forțelor militare. În mod obișnuit, agenții
dubli au tendința să se ofere voluntari ca spioni, mai degrabă decât să fie recrutați, motivația
fiind una dinte următoarele: banii, ideologia, răzbunarea, egoul.131 Alteori, după cum am notat
în alt capitol al acestei lucrări, divulgarea secretelor de stat se producea involuntar, prin
tactica „steagului fals”.

127
„1. Liberal and the Fellowcountrymen, D. B. 2. Possible use of Slava, through liberal or nil. (1945)”,
Venona, The National Security Agency/Central Security Service (NSA/CSS), 5 April 1945,
https://media.defense.gov/2021/Aug/01/2002818604/-1/-
1/0/5APR_LIBERAL_FELLOWCOUNTRYMEN.PDF;
128
„KGB interviews GRU agent and net controller name ALES 30 March (Release 3)”, Venona, The National
Security Agency/Central Security Service (NSA/CSS), 30 March 1945,
https://media.defense.gov/2021/Aug/01/2002818545/-1/-
1/0/30MAR_KGB_INTERVIEWS_GRU_AGENT.PDF;
129
Ellen, Schrecker, Review of „Soviet Espionage in America: An Oft-Told Tale”, by John Earl Haynes, Harvey
Klehr, Alexander Vassiliev, and Susan Jacoby, Reviews in American History, no. 2, 2010, p. 355–361,
http://www.jstor.org/stable/40865366;

130
„”Doctor”, ”Professor” and ”Jurist” to hand over ciphers and secret corespondence for safekeeping at Soviet
Embassy in Washington (1946)”, Venona, The National Security Agency/ Central Security Service (NSA/ CSS),
8 January 1946, https://media.defense.gov/2021/Jul/31/2002817931/-1/-1/0/8JAN_CIPHERS.PDF;
131
Michael S., James, „U.S. Spy History Is Older than the Nation Itself”, ABC News, July 2011,
https://abcnews.go.com/US/story?id=1213034&page=1;
Rețelele de spionaj stabilite în Statele Unite erau foarte productive în sensul că dobândeau și
transmiteau cu ușurință informațiile înapoi la Moscova, cel puțin pentru o perioadă. Cercul
celor „Cinci din Cambridge” este probabil cel mai popular și bine cunoscut de felul său,
provocând, în relație cu Statele Unite, un sentiment de paranoia și lipsa de încrede a
americanilor față de intențiile și serviciile aliaților săi britanici. Un alt grup de spionaj a fost
acela al lui John Anthony Walker, un ofițer al Marinei Statelor Unite, despre care se spune că
a produs „cele mai dăunătoare” efecte asupra balanței de putere dintre SUA și URSS. 132
Walker și-a recrutat membrii familiei pentru a furniza date tehnice și operaționale, despre
echipamente și nave, coduri de acces și a cooperat cu sovieticii pentru a aranja misiuni de
sabotare a operațiunilor CIA.
Alți spioni notabili, a căror activitate a oferit Uniunii Sovietici numeroase informații și
numele agenților împotriva URSS, au fost, de exemplu, Aldrich Ames, Ronald Pelton sau
Rudolf Abel. Succesul acestor operațiuni a început să ia sfârșit când administrația americană
Truman a luat inițiativa unui program de loialitate, iar ulterior verificarea funcționarilor a
devenit din ce în ce mai strictă, conform ideilor senatorului Joseph McCarthy. Pe măsură ce
timpul a trecut, și senzația de paranoia a celor de la putere s-a intensificat, iar sentimentele
anti-comuniste erau din ce în ce mai puternice.
Cu toate acestea, sovieticii au recurs la alte metode de a sabota națiunea americană. Deși este
adevărat că rușii au utilizat conceptul și resursele războiului psihologic în proporție de 85% în
timpul Războiului Rece133, au fost derulate și altfel de operațiuni, de pildă cele de
dezinformare și manipulare activă a publicului. Un exemplu concret l-a reprezentat Proiectul
Pandora, al cărei intenții era de a începe un război rasial care să consume și să autodistrugă
Statele Unite. Sovieticii plănuiau să planteze și să fabrice diverse informații sau obiecte
compromițătoare pentru relația dintre americanii albi și cei de alte rase, în special afro-
americanii. Într-una dintre misiunile agenților rezidenți sovietici de la New York, aceștia ar fi
trebuit să detoneze câteva bombe în zona predominant afro-americană a metropolei. În altă
instanță, sovieticii s-ar fi folosit din nou de reputația grupării KKK pentru a părea că aceștia
au scris o serie de scrisori rasiste împotriva sportivilor olimpici din țări africane și asiatice;
scopul era să provoace teama acestora îndeajuns de tare încât ca ei să nu mai participe, pentru
a-i speria să participe, înainte de boicotul sovieticilor la Jocurile Olimpice de vară de la Los
Angeles, din 1984.134
Un exemplu de măsuri active realizate de sovietici a fost plănuirea Operațiunii Cedar, care, în
ciuda faptului că nu a avut parte de o materializare propriu-zisă, trebuie menționată pentru
ingeniozitatea și ambiția sa. Operațiunea a fost pusă la cale de-a lungul unei perioade de mai
bine de zece ani, între 1959 și 1972, cu scopul de a distruge barajele hidroelectrice din zona
statului Montana, fapt ce ar fi cauzat o pană majoră de curent în întregul stat New York și în
toate regiunile din apropierea barajelor. Agenții KGB au folosit o locație ascunsă în apropiere
de Harrisburg, Pennsylvania pentru a coordona atacurile, ceea ce ar fi produs un haos de
nedescris. Planul prevedea, de asemenea, distrugerea rafinăriilor de petrol și a conductelor de

132
Philip, Shenon, „In short: nonfiction”, The New York Times, section 7, The New York Times Archive, New
York, 4 January 1987, p. 19, https://www.nytimes.com/1987/01/04/books/in-short-nonfiction-917687.html;
133
„Yuri Bezmenov: Psychological Warfare Subversion & Control of Western Society”, GBPPR2,
Youtube.com, 23 February 2011, https://www.youtube.com/watch?v=5gnpCqsXE8g;
134
Christopher, Andrew; Vasili, Mitrokhin, op. cit., p. 383-384;
petrol dintre SUA și Canada.135 Scopul final al agenților era să planteze explozibili în portul
New York – un punct cheie pentru comerț.
Poate cel mai important rol în misiunile de spionaj purtate în America l-au avut agenții
rezidenți, atât cei legali, dar în special cei ilegali. Deși este adevărat că oficialii de la
Moscova se aflau în Statele Unite în mod legal și beneficiau de imunitate diplomatică,
indivizii ocupând pozițiile de la Ambasadă spre exemplu erau mult prea expuși pentru a sfida
fățiș autoritățile americane. De asemenea, desfășurarea oricăror acțiuni de către ambasadori,
consuli, etc, ar fi putut periclita întreaga operațiune, dar și relația deja tensionată dintre cele
două națiuni.
Spionii rezidenți ilegali profitau de anonimitatea propriei persoane, ce le oferea libertatea de a
se integra în diverse medii de interes. Cu toate acestea, existau și dezavantaje: obținerea
tuturor actelor ale unui american obișnuit nu era un procedeu simplu, necesita timp și efort,
iar relațiile importante pentru forțele sovietice nu erau ușor de construit, având în vedere că
vizați erau oamenii cu statut important în arena politică americană, la care indivizii de rând
nu aveau un acces imediat. Cu alte cuvinte, ilegalii erau pe cont propriu – aveau locuri de
muncă normale, trăiau deseori în suburbii și operau fără protecția instituției diplomatice în
cazul în care ar fi fost prinși. Informațiile strânse de acești agenți sub acoperire au fost
transmise către „handleri” prin mijloace clandestine – întâlniri indirecte, radio sau întrevederi
secrete în străinătate.
Lipsa mecanismelor de control de stat influențate de sovietici în Occident au îngreunat
derularea de activități și câștigarea de „teren” în Statele Unite; mai exact, serviciile de
securitate dominate de comuniști, monopolul asupra presei și radioului și amenințarea
omniprezentă a Armatei Roșii, cu care sovieticii erau obișnuiți să își îndeplinească
obiectivele în țările din proximitatea sa, nu erau instrumente valabile peste ocean. Așadar,
acest aspect a necesitat o abordare ușor diferită. Strategia principală din SUA, a urmat un
model similar celui de la începutul Războiului Rece din Europa de Est, vizând crearea unui
dezechilibru internațional și subnațional care să conducă la o fracturare a ideii de securitate
colectivă și o expulzare populară a influenței americane. Bineînțeles că acest lucru nu ar fi
fost deloc ușor de realizat, și pe termen lung, după cum putem judeca din vremea în care
trăim, încercările sovietice au fost în zadar, dar asta nu înseamnă că nu au existat.
Dimpotrivă, comuniștii au alocat mult timp, efort și resurse ideii că ar putea dezavantaja în
orice fel America.
În cele din urmă, KGB s-a bazat în mare parte pe metodele de subversiune ideologică și
psihologică, structurală și culturală, toate fiind piloni ai doctrinei leniniste. Uneltirea în sens
ideologic s-ar fi realizat prin politizarea și utilizarea religiei, manipularea educației și a mass-
media pentru a crea o „miopie uniformă” a maselor, și prin crearea unor fenomene culturale,
ce ar fi generat mișcări în masă către o direcție dorită. Subversiunea structurală se baza pe
manipularea sistemului legislativ și de securitate, a relațiilor sociale. Era important ca
populația să resimtă senzația de neputință, ceea ce ar fi fost posibil prin agravarea aparatului
de securitate și manipularea politicii interne – rezultatul ar fi fost dezbinarea și antagonismul
între semei și, în final, izolarea treptată a națiunii țintă la nivel internațional.
Ultima zonă de subversiune din această fază a fost culturală și a implicat dispariția constantă
și treptată a loialității societății față de stat, intensificarea diviziunilor rasiale și etnice,
înstrăinarea unor segmente ale populației unele de altele, cum ar fi centrele rurale versus
135
Idem, p. 564;
centrele urbane și crearea unui sentimentul de victimizare prin utilizarea organizațiilor
existente, cum ar fi sindicatele. Fostul șef adjunct al Grupului de Cercetare și Contra-
Propaganda Sovietică, Yuri Bezmenov, după defectarea sa din URSS în anii 1970, a
identificat cele patru faze ale subversiunii sovietice: destabilizarea, demoralizarea, criza, și
normalizarea. Mai multe dintre scrierile sale, precum lucrarea „Love Letter to America” 136,
dar și diverse interviuri pe care le-a acordat de-a lungul vieții după defectare, au servit drept
surse primare în acest capitol și au transmis un mesaj puternic, ce poate fi valabil chiar și în
zilele noastre.

IV. 1. „Destabilizare, demoralizare, criză, normalizare”

Yuri Bezmenov a fost un jurnalist, scriitor rus, defector al Uniunii Sovietice transformat în
informator după o carieră în agenția KGB, care a sesizat și vorbit în mod extensiv despre
modalitatea de subversiune sovietică. Între 1963 și 1970, Bezmenov a lucrat la Ambasada din
India, perioadă în care a început să observe latura insidioasă și nemiloasă a sistemului
sovietic, ceea ce l-a determinat să înceapă să planifice atent defectarea sa în Occident. În cele
din urmă, Bezmenov a abordat CIA, care l-a stabilit mai întâi în Grecia, unde a fost interogat;
apoi a contactat Ambasada Americană și a fost supus altor interviuri ample cu serviciile de
informații ale Statelor Unite. Agenția Centrală de Informații a putut să-l ajute pe Bezmenov
să caute azil, găsindu-și noua reședință în Canada, privilegiu acordat de administrația lui
Pierre Trudeau. CIA și Royal Canadian Mounted Police l-au sfătuit să adopte un nou nume și
identitate din motive de siguranță, și așa s-a născut Tomas Schuman.
Pentru autoritățile comuniste, fusese creată o poveste cum că Bezmenov fusese răpit, dar
acest mit a fost abandonat după ce a fost văzut vizitând o expoziție la Montreal în 1974.
Cadrele oficiale de la Moscova au teoretizat mult privitor la situația fostului lor agent, și au
rămas totuși convinși că CIA a vrut să răpească ofițeri KGB, precum și să-i determine „să
comită trădare” (cu alte cuvinte, să dezerteze). Această idee a supraviețuit în mentalitatea
comuniștilor până la sfârșitul Războiului Rece.137
Bezmenov a studiat Științe Politice în Toronto, trăind o viață normală, și-a creat o familie, s-a
mutat în Los Angeles, unde și-a început cariera de personalitate media. Bezmenov a introdus
această mentalitate Occidentului, încercând să explice metodele folosite de sovietici pentru a
îi avertiza și ocroti pe americani, a căror societate îi devenise dragă. Acesta afirmă despre
derularea operațiunilor comuniste că spionajul propriu-zis nu este o prioritate căreia i se alocă
bani, efort sau resurse umane; mai degrabă, rușii își concentrează acești factori într-un proces
mult mai lung, dar, cred ei mai eficient, al cărui fundament sunt măsurile active și în special
strategiile psihologice.
Uniunea Sovietică, bazându-se pe o combinație a serviciilor sale de securitate și de informații
militare, a „pârghiilor„ diplomatice și economice, aplicând aici conceptul de „soft power”, a
rafinat un model complex de război politic pe parcursul Războiului Rece. Acest model, făcut
public de către Yuri Bezmenov la mijlocul anilor 1980, a luat în considerare efectele
(generaționale) pe termen scurt, mediu și lung și a folosit o cale relativ neîngrădită pentru a
modifica echilibrul geopolitic global.138

136
Tomas, Schuman, „Love Letter to America”, W.I.N., Almanac Panorama, Los Angeles, 1984;
137
Christopher, Andrew; Vasili, Mitrokhin, op. cit., p. 586-587;
138
Jeffrey V., Dickey, „Russian Political Warfare: Origin, Evolution, and Application”, Naval Postgraduate
School, Monterey, California, June 2015, p. 43;
În relație cu Statele Unite ale Americii, Bezmenov a definit subversiunea ideologică sau
„măsurile active”, așa cum a preferat să o numească KGB, ca un „proces lent de spălare a
creierului” pentru a schimba percepția asupra realității a fiecărui american într-un asemenea
fel încât, în ciuda abundenței lor de informații, nimeni nu este capabil să ajungă la concluzii
raționale în interesul apărării lor, a familiilor lor, a comunității și a țării lor. 139 Bezmenov
continuă să descrie cele patru stagii ale acestei operațiuni, notând efectele lor asupra națiunii-
țintă și faptul că, de obicei, America este supusă acestor factori chiar de americani, încurajați
la rândul lor de actorii ideologici comuniști.
Prima etapă, demoralizarea, era disensiunea sistematică a consensului ideologic, structural și
cultural în cadrul unei societăți, iar măsurile active au fost metoda principală de a realiza
această dezbinare. Această fază necesita o perioadă substanțială de timp, de la 15 până la 20
de ani, servind drept fundație pentru desfășurarea fazelor ulterioare. Bezmenov descrie
perioada lungă de timp ca fiind imperativă pentru a dezvolta o nouă generație care ar fi, fără
să vrea, mai susceptibilă la influența sovietică. Tactica în sine a cuprins o întreagă gamă de
măsuri de-a lungul timpului și a vizat politicile interne și internaționale ale statelor adverse;
erau menite să submineze consensul social fie în scopul creării unei animozități, fie al
controlului extern. Astfel, se produceau tensiuni în relațiile bilaterale sau multilaterale dintre
statele naționale, și se încerca înclinarea economiei globale în favoarea Uniunii Sovietice.
Până în 1983, la momentul susținerii unei lecturi140 în Los Angeles, Bezmenov ne spune că
stadiul demoralizării ar fi fost deja finalizat și, acum ireversibil. Generația „spălată pe creier”
ar fi fost deja la putere, în poziții din care cetățeanului simplu îi era greu să îi doboare.
Demoralizarea s-a produs în America deoarece cetățeanului clasic îi lipsesc valorile
patriotice, și a fost compromis de informațiile false ale presei și ale instituțiilor educaționale;
ideea este că oamenii se păcălesc pe înșiși legat de trecutul lor și realitatea pe care au trăit-o
ca națiune, refuzând să accepte adevărul și convingându-se pe sine că evenimentele de la
colonizarea continentului până în acel moment fie s-au desfășurat altfel, fie au avut altă
semnificație decât cea veridică.
În plus, societatea americană este saturată de tot felul de informații, mai mult sau mai puțin
relevante, ceea ce a determinat ca oamenii să își piardă capabilitatea de a procesa ceea ce e
real și ce nu este. Simpatizanții regimului comunist din America ar fi fost convinși că
sistemul de egalitate și economia de comandă existente în Uniunea Sovietică nu puteau cauza
discriminarea sau dezbinarea în cadrul unei societăți. Realitatea cruntă din adevărata URSS
era complet diferită, dar ar fi putut fi conștientizată doar de o persoană care a trăit
experiențele din acea zonă și care a fost supusă tragediei sovietice. Dovezile autentice,
poveștile celor ce au depus eforturi considerabile să fie integrați în Occident și să
împărtășească mai departe ororile Gulagului și Poliției Secrete, nu înseamnă nimic pentru un
om care refuză să vadă veritatea.
Scriitorul mai face și diferența între America de la acea vreme și o America comunistă dintr-
un viitor ipotetic prin exemplul disidenților: în societatea capitalistă, democratică, liberală, un
disident, un rebel, un individ care își exprimă opiniile autentice și neînfrânate poate fi bogat,
apreciat, popular, ba chiar admirat și încurajat; sovieticii nu permit existența unui astfel de

139
„KGB Defector Yuri Bezmenov's Warning to America”, Persian Atheist, Youtube.com, 1 February 2013
https://www.youtube.com/watch?v=bX3EZCVj2XA&t=7s;
140
„Yuri Bezmenov: Psychological Warfare Subversion & Control of Western Society”,
https://www.youtube.com/watch?v=bX3EZCVj2XA&t=7s;
cetățean în comunitatea lor, deoarece un astfel de om ar putea ruina întregul sistem – în
lumea comuniste, disidentul este doar persecutat și marginalizat, în mod ideal chiar
inexistent.
Următorul stadiu, destabilizarea, se desfășoară mult mai rapid, necesitând doar între doi și
cinci ani, conform doctrinei KGB. În această etapă, fundamentele economiei, sistemului
politic și cultura populației vizate ar fi atacate, în timp ce populația demoralizată nu s-ar putea
proteja în mod eficient. În 1984, Bezmenov a considerat că este „absolut fantastic” cât de
multă influență au căpătat ideile marxist-leniniste în economia și armata americană. În esență,
o populație demoralizată devine dispusă să creadă cele mai rele critici la adresa propriei sale
societăți, în timp ce începe să perceapă protectorii acelei societăți ca pe dușmanii lor, în timp
ce dușmanii declarați devin aliați naturali. Cum s-ar putea întâmpla asta? Bezmenov oferă un
exemplu care astăzi (dar și la momentul la care a avut loc) este foarte controversat: boicotul
cetățenilor americani împotriva Războiul din Vietnam – așa-zișii apărători sunt ținuți la
standarde stricte, iar adevărata cauză și inamicul real ies din sfera de viziune a omului de
rând, care se concentrează pe valorile sale instabile.
Bezmenov a văzut la începutul anilor 1980 o societate americană semi-destabilizată, tulburată
de anumite segmente ale lumii moderne. Autoritățile pro-americane își pierd puterea,
prestanța, sprijinul, legitimitatea, deoarece nimeni nu mai poate fi de încredere. Ipocrizia
devine cel mai mare păcat politic, pentru care populația destabilizată dezvoltă o obsesie
nesănătoasă. Paranoia instaurată provoacă sentimente de repulsie față de cadrele
reprezentative din viața politică, despre care se crede că nu mai întruchipează în mod onest
principiile libertății individuale, capitalismul, statul de drept. În schimb, toată lumea
exploatează și profită de orice resurse are la dispoziție, sentiment ce provoacă nesiguranța, și
ulterior disprețul. Oamenii demoralizați își pierd încrederea în națiunea, istoria și idealurile
lor; oamenii destabilizați își pierd încrederea unul în celălalt.141
În ceea ce privește relațiile externe ale Statelor Unite, începe a fi evidentă latura întunecată a
acțiunilor Războiului Rece, ce împinge America către izolare. Precedentul american de a
„abandona” națiunile nevoiașe la greu, fie chiar din motive obiective și financiare corecte, îi
fac pe aliații forțelor Occidentului să privească statul cu scepticism, iar țările neajutorate sunt
determinate să apeleze la a forma legături cu URSS.
Destabilizarea a avut ca scop exacerbarea luptelor de putere percepute în cadrul societății.
Acest lucru a fost realizat prin proiectarea unei reacții excesive a mecanismelor de control
social din partea guvernului și a forțelor de securitate, având un impact economic negativ
substanțial asupra populației, fracturând „fibra societală” 142 și guvernamentală și producând
mișcări sociale de opoziție.
Penultima etapă este cea a crizei, capabilă să ia amploare într-o perioadă de două spre șase
luni. Odată ce o societate a fost destabilizată, a spus Bezmenov în anii 1980, va fi timpul
pentru a fabrica o criză, despre care a estimat că va dura de la șase până la opt săptămâni.
Inovația internetului și viteza tehnologiilor recente (pentru acea vreme) în epoca modernă pot
materializa, totuși, o criză mult mai repede de atât.

141
„KGB Defector Yuri Bezmenov's Warning to America”, https://www.youtube.com/watch?
v=bX3EZCVj2XA&t=7s;
142
Tomas, Schuman, op. cit., p. 42;
Importantă în acest moment ar mai fi și generarea percepției de urgență națională. Aceasta a
implicat includerea unor acțiuni militare limitate. Criza generată a necesitat o „soluție”
prefabricată pentru problemă, și a creat condiții pentru eventuala reducere a tensiunilor și un
nivel crescut de influență sau control al Uniunii Sovietice asupra statului țintă.
O criză are avantajul evident de a-i panica pe oamenii demoralizați, destabilizați,
determinându-i să renunțe la încrederea în litera legii și la idealurile constituționale. În acest
stadiu, toți agenții sub acoperire, rezidenții, agenții dubli, sar în acțiune, în scopul de a prelua
puterea din mâinile liderilor actuali. O stare generală de confuzie ar acapara masele, care ar fi
dornice chiar să întrețină relații ori să le îmbunătățească pe cele deja existente cu URSS.
După cum ne spune trecutul regimurilor dictatoriale din Europa secolului al XX-lea, liderii
noi care ar aduce schimbarea și stabilitatea ar fi aleși și puși în funcție pe cale democratică
inițial.
Datorită echilibrului de forțe nucleare și convenționale dintre superputeri în timpul
Războiului Rece, controlul ritmului și nivelului de escaladare prin amenințarea cu represalii
copleșitoare, a permis o cantitate generoasă de flexibilitate în inițierea conflictelor periferice,
mai ales în sfere de influență tradiționale. Aceste zone erau predispuse la a suferi o astfel de
soartă deoarece aici o intervenție militară deschisă era puțin probabil să genereze un răspuns
militar.
Amenințarea unei crize este esențială pentru terorizarea maselor, astfel încât acestea să
accepte o agendă politică care este ostilă în mod activ față de interesele lor. Pe această cale se
ajunge la cea de-a patra și ultima fază a subversiunii: posibilitatea ca durerea și frica să
dispară prin acceptarea dominației politice. Acest din urmă ciclu s-a referit la stabilirea unei
reglementări post-conflict, reducerea tensiunilor, desfășurarea de „operațiuni de menținere a
păcii” și stabilitatea internațională.143
Bezmenov descrie această perioadă ca fiind una de stabilitate în care expansiunea ia o pauză,
determinând o reevaluare a obiectivelor strategice de către oponent, și anume Statele Unite.
Această fază a prezentat în continuare o oportunitate de a elimina în mod selectiv și
permanent indivizii nedoriți din peisajul politic. Un exemplu al implementării sistematice
victorioase ale acestui model a fost înăbușirea Primăverii de la Praga din Cehoslovacia, în
anul 1968.
Normalizarea presupune ca, înainte de a lua amploare propriu-zis, să existe acea „soluție”
deja implantată în societate, sub forma unui individ care se ridică la standardele oamenilor de
a „înfrunta” situația; acest om face promisiuni cetățenilor, le spune că totul se va schimba, că
acum lucrurile sunt îngrozitoare, dar normalitatea poate fi restabilită prin a îl susține.
Versiunea americană a acestui proces probabil nu s-ar termina cu execuția în masă a
intelectualilor incomozi pentru regim, dar ar începe prin antagonizarea celor ce se opun.
În acest context, pentru a iniția procesul descris de Bezmenov, serviciile de securitate
sovietice ar fi început o campanie sistematică de represiune violentă, constrângere și
dezinformare treptată, distrugând orice forță opusă încet dar sigur. Așa cum s-a întâmplat în
statele din Europa de Est, sistemul partidului unic era consolidat de imaginea unei democrații
frauduloase. Abordarea generațională se manifesta în prima fază a demoralizării. îndreptată
către orice potențială opoziție în cadrul unui stat aliat. În mod ideal, un stat subminat cu
succes nu ar trece niciodată de acest întâi stadiu, dacă nu este obligat de evenimente externe.

143
Jeffrey V., Dickey, op.cit., p. 75;
Modelul de subversiune ideologică a fost implementat cu succes de către Uniunea Sovietică
în Cehoslovacia, și, mai recent, în Georgia. În faza de demoralizare, Rusia a integrat metode
diplomatice, informaționale și militare, și s-a folosit de forțele sale armate pentru a „menține
pacea”, pentru a îngheța conflictul în desfășurare, obținând chiar și aprobarea ONU. Rusia a
fuzionat toate elementele puterii naționale în timpul fazei de destabilizare pentru a izola
Georgia de sprijinul diplomatic și militar extern, și a generat o narațiune populară pentru
intervenția rusă; astfel, a fost capabilă să mobilizeze forța militară net superioară și să aplice
presiune economică.
În timpul fazei de criză, Rusia a combinat operațiunile cibernetice, neregulate și
convenționale pentru a acționa în zona Tbilisi și, în cele din urmă, a profitat de puterea
poziției sale de negociere pentru a-și încălca promisiunile de retragere imediată și pentru a
stabili o prezență militară de durată în regiunile separatiste. Pe această cale, Rusia a reușit să
zădărnicească aspirațiile Georgiei de a adera la NATO, și-a stabilit o prezență militară
considerabilă în Georgia și a marginalizat unitatea NATO și a Occidentului prin execuția
efectivă a modelului lui Bezmenov. Evenimentele din Georgia din 2008 ne arată că rușii au
avut întotdeauna inteligența necesară pentru a realiza că acest control pe care ei și-l doreau
mai ales în perioada Războiului Rece, se bazează desigur pe aspecte ideologice, dar factorul
decisiv este forța.

IV. 2. Spionii rezidenți: cei legali sau cei ilegali?

După cum am stabilit până acum, activitățile de spionaj ale KGB în Statele Unite s-au datorat
în marea majoritate a cazurilor agenților rezidenți, fie aceștia legali sau ilegali. Există o
distincție foarte importantă între agenții convenționali și cei despre care este vorba în acest
subcapitol - rezidenții. Un agent este o persoană aparținând unei țări străine, care a fost
recrutată de Uniunea Sovietică, și lucrează în interesele sale. 144 În schimb, rezidenții sunt
spioni sovietici la origine, care își asumă ulterior o naționalitate falsă pentru a dobândi o nouă
identitate.
Deși ideal pentru comuniști ar fost ca rezidenții să nu fie de naționalitate rusă, pentru a evita
cât mai mult potențiala detecție. Acești spioni operau de obicei în cadrul unei „rezidenturi”,
care desemna o rețea de spionaj. Munca acestor tip de spioni era una poate mai dificilă decât
pozițiile din teritoriul-mamă: oamenii își părăseau familiile, viețile deja construite, și
ajungeau într-un loc necunoscut, fără apropiați sau vreun ajutor deosebit. „Doar un om care
crede cu tărie într-un ideal și servește o cauză grozavă va fi de acord să se angajeze într-o
astfel de carieră [...] Doar un serviciu de informații care lucrează pentru o cauză răsunătoare
poate cere un asemenea sacrificiu ofițerilor săi.”145
Spionii rezidenți legali sunt distinși de cei ilegali dintr-o multitudine de motive. În primul
rând, un rezident legal este definit ca un agent „care vine într-o țară folosind ca acoperire o
poziție oficială, cum ar fi atașat comercial sau funcționar.”146 Avantajele și dezavantajele
spionilor rezidenți legali sunt, în general, invers față de cele ale spionilor rezidenți ilegali.
Un spion rezident legal are avantajul statutului diplomatic, dar dezavantajul de a fi un străin
cunoscut în țara gazdă și unul dintre puținii membri ai personalului diplomatic oficial.
Statutul lor poate fi ușor de perceput sau bănuit de către agențiile de contrainformații. În al
144
Viktor, Suvorov, „Soviet Military Intelligence”, Grafton Books, London, 1984, p. 101;
145
Christopher, Andrew; Vasili, Mitrokhin, op. cit., p. 55;
146
Thomas B., Allen; Norman, Polmar, op. cit., p 332;
doilea rând, un astfel de spion are oportunități vaste de a întâlni indivizi ai țării gazdă ce
posedă un înalt nivel, ca parte a afacerilor și întrunirilor oficiale. El are imunitate diplomatică
în cazul în care este urmărit penal și nu poate fi arestat de țara gazdă dacă este suspectat de
spionaj. Țara gazdă poate expulza o astfel de persoană, solicitându-i să se întoarcă în țara de
origine ca „persona non grata”.
În cazul în care relațiile dinte URSS și SUA se agravează, un rezident legal este nevoit să
plece odată cu întreruperea sau finalizarea misiunii diplomatice. Un spion rezident legal este
mai ușor de plătit, deoarece salariul poate fi încorporat în mod deschis în statul de plată
diplomatic. De altfel, acesta are acces complet și în mod transparent la facilitățile ambasadei
în ceea ce privește comunicațiile sau întâlnirile. Spionul rezident legal poate fi expus riscului
de a avea o biografie oficială care documentează cariera sa diplomatică și oferă indicii utile
serviciilor de contrainformații despre activitățile și conexiunile adversarilor.

Pe de cealaltă parte, un spion rezident ilegal este cunoscut drept un „ofițer de informații
sovietic care desfășoară misiuni într-o țară străină în timp ce pretinde că e un străin, nu
cetățean sovietic; principala sarcină a ilegalului este de a recruta agenți care vor divulga
informații importante”147 sau care au acces la ținte dificil de abordat. Așadar, un spion
rezident ilegal operează sub acoperire neoficială. Acesta nu beneficiază de protecția
diplomatică în cazul unui arest. În plus, spionul adoptă un nume fals și deține documente care
se presupune că îl stabilesc ca cetățean al țării sau al unei alte țari decât cea pentru care
spionează.

Un spion rezident ilegal are avantajul de a fi necunoscut ca străin în țara gazdă, și se „pierde
în mulțime” ca unul dintre milioanele de cetățeni obișnuiți ai țării. Rezidentul ilegal are acces
mai ușor la o gamă largă de potențiale surse, care poate se feresc de a se afla în contact cu un
personaj străin în mod oficial. De multe ori, chiar stabilește relații utile cu informatori. De
asemenea, un spion rezident ilegal poate rămâne în țara gazdă în cazul în care relațiile
diplomatice iau o întorsătură nefavorabilă.

În schimb, efectuarea aranjamentelor pentru a plăti spionii rezidenți ilegali poate fi foarte
dificilă, implicând uneori scheme mai costisitoare și mai complexe de administrat decât ar fi
plata unui oficial diplomatic. Agențiile de spionaj pot aranja să plătească o organizație sau
corporație din țara gazdă pentru a permite spionului să figureze ca membru al personalului
său și să fie plătit nominal de acea organizație/corporație. Nu în cele din urmă, un spion
rezident ilegal are puțin sau deloc acces la facilitățile oferite de o Ambasadă, ceea ce face ca
aranjamentele pentru comunicare să fie mai complicate și dificile și îndelungate.
Deșii rezidenții legali au jucat un rol mai mult decât semnificativ în colectarea de informații
pentru Uniunea Sovietică, deseori au fost restrânși de suspiciunile proiectate, pe bună
dreptate asupra lor. Fără dar și poate, mai cunoscuți au fost rezidenții ilegali, printre cei mai
populari numărându-se Rudolf Abel, a cărui carieriă a fost mediatizată intens de KGB,
considerându-l un prim exemplu al succesului și ingeniozității operațiunilor agenției în
Occident în timpul Războiului Rece. 148
Pe numele său real, William Fisher, Abel era un ofițer sovietic obișnuit, născut în Regatul
Unit, cu părinți ruși, care s-au întors în țara de origine în copilăria sa. În prima fază a carierei,
147
Idem, p. 277;
148
Christopher, Andrew; Vasili, Mitrokhin, op. cit., p. 255;
a operat în țările vest-europene și în Uniunea Sovietică. În jurul anului 1946 a început să fie
antrenat pentru viitorul său ca rezident ilegal, iar doi ani mai târziu, în 1948, a intrat în Statele
Unite sub numele de Emil R. Goldfus. Călătoria sa către State a presupus schimbarea mai
multor identități și traversarea mai multor țări precum Cehoslovacia, Eleveția, Paris, Canada.
Alter-ego-ul său, Abel a trăit o vreme ca artist și fotograf într-un apartament din Brooklyn,
unde a ascuns echipamente de transmisie și recepție radio cu unde scurte.
Deși KGB și Uniunea Sovietică l-au onorat profund pe Abel la revenirea sa în stat pentru
serviciile extraordinare, în realitate acesta nu a depus o muncă titanică și nu s-a ridicat la
nivelul cercurilor de spionaj, sau al spionilor individuali ce l-au precedat. Spionii din timpul
celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și grupările de spioni precum „Cei cinci din
Cambridge” sau agenții ce au lucrat în cadrul operațiunii responsabile pentru Proiectul
Manhattan stabiliseră un istoric bogat și triumfător. Abel nu s-a apropiat niciodată de
succesele acestora în cei opt ani ai săi ca rezident ilegal: nu a identificat sau recrutat niciun
agent potențial promițător, nu și-a îndeplinit misiunea de a reface rețeaua de spionaj
„Voluntariat”149, ba chiar își făcuse prieteni fără vreo importanță pentru sarcinile sale.
Într-adevăr, poate că banalitatea misiunilor lui au fost determinate și de faptul că Statele
Unite trecuse prin niște schimbări la nivel social și politic ce au limitat posibilele resurse
umane ale lui Abel. Declinul și persecuția Partidului Comunist al Statelor Unite ale Americii
din perioada postbelică a reprezentat o parte din motivul lipsei de succes. Asistența entuziastă
a membrilor partidului facilita procesul de recrutare al spionilor, comuniștii americani
acționând ca observatori sau ca o „pilă”. De altfel, Panica Roșie și acțiunile lui McCarthy de
eliminare a indivizilor predispuși la trădare au agravat acest neajuns.
La data de 21 iunie 1957, Rudolf Abel a fost arestat de FBI, iar pe 25 octombrie 1957, un
tribunal federal din Brooklyn l-a găsit vinovat de spionaj, bazându-se în parte pe mărturia
locotenentului colonel sovietic Reino Häyhänen, care dezertase în Occident. Acesta fusese
numit de oficialii de la Moscova ca asistent al lui Abel, dar munca depusă în serviciul
acestuia a fost una neproductivă. Häyhänen a declarat că a fost principalul conspirator al lui
Abel în Statele Unite, iar instanțele judecătorești l-au condamnat pe Abel la 30 de ani de
închisoare.
Abel și-a preluat acest nume atunci când era interogat de FBI în SUA, după capturarea sa;
acesta, care aparținea unui fost coleg KGB decedat, ar fi servit drept semnal de alarmă pentru
superiorii săi de la Kremlin că ceva era în neregulă. Abel a refuzat să discute despre
activitățile sale de informații, dar studioul de fotografie și camera de hotel pe care le ocupa
erau „muzee efective ale echipamentelor moderne de spionaj. Acestea conțineau radiouri cu
unde scurte, dispozitive de cifrare, camere și filme pentru producerea de „microdots” 150, o
perie de bărbierit goală, butoni și numeroase alte containere strategice.”151
Rudolf Abel și-a executat undeva la patru ani din sentință; pe 10 februarie 1962, a fost
schimbat cu pilotul american Francis Gary Powers, fiind doborât într-un zbor de survolare al
U-2. Schimbul a avut loc pe Podul Glienicke care lega Berlinul de Vest de Potsdam, care a
devenit faimos în timpul Războiului Rece drept „Podul Spionilor”. Pentru a-și salva propria
149
Ibidem;
150
Un „microdot” este un text sau o imagine substanțial redusă pentru a preveni detectarea de către destinatarii
nepotriviți.
151
„Hollow Nickel/ Rudolf Abel”, Famous Cases & Criminals, Federal Bureau of Investigation,
https://www.fbi.gov/history/famous-cases/hollow-nickel-rudolph-abel;
reputație, KGB a considerat că este mai avantajos să prezinte anii de activitate ai lui Abel în
care a fost agent nedetectat în Statele Unite ca un triumf al unui membru KGB dedicat. Mitul
maestrului spion Rudolf Abel a înlocuit realitatea rezidenței sale ilegale, chiar dacă ierarhia
partidului era conștientă de faptul că în cele din urmă William Fisher nu a realizat nimic cu
adevărat semnificativ.
Acest program al rezidenților ilegali funcționa sub autoritatea imediată a Directoratului S 152,
care aloca o perioadă chiar de șapte ani pentru a antrena spionii ce urmau a fi implantați în
alte țări. Planul Directoratului viza pregătirea intensă a agenților sovietici, care trebuiau să
învețe să vorbească, să gândească și să acționeze, chiar și subconștient, ca americanii
obișnuiți ce aveau să devină din momentul în care pășeau pe pământ străin. Pentru a alcătui
un trecut detaliat al viitorului agent rezident, era necesar un certificat de naștere. Cum erau
obținute aceste noi identități și tipărite actele necesare? Agenții KGB staționați în SUA
cercetau prin cimitire în căutarea de copii care au murit, dar care ar fi avut o vârstă similară
cu cea a recruților în curs de formare; bisericile erau plătite pentru a șterge înregistrarea
morții.
Această muncă depusă pentru antrenamentul spionilor era costisitoare și minuțioasă. Unii
recruți puteau fi instruiți ani de zile, dar în cele din urmă considerați riscanți pentru derularea
operațiunii. Alții nu aveau nicio misiune cu rezultat imediat, ci erau implantați ca „sleeper
agents”, în cazul în care vreo eventuală criză ar fi cerut asistența lor, ei fiind „activați”. În
plus, se presupune că KGB ar fi ascuns numeroase echipamente pentru aceștia în America
pentru ca agenții aceștia să le folosească „din interior” în caz de criză.
Nici până în zilele noastre nu s-au dezvăluit toate datele despre programul rezidenților ilegali
– ceea ce nu este surprinzător având în vedere confidențialitatea la care rușii încă țin. Nu se
cunosc nume, și nici măcar numărul de persoane implicate, dar se estimează că sute de
oameni au fost plantați în total de Uniunea Sovietică în America în timpul Războiului Rece.
Obiectivul final al URSS ar fi fost recrearea gloriei acestor rezidenți, a căror primă generație
generase succes pentru serviciul de informații. Agenții „creați artificial” ajunseseră undeva la
o a treia generație în anii 1980153, acest val de rezidenți având aceeași soartă ca cel dinaintea
sa. Deși desfășurarea unor astfel de misiuni ce implică rezidenți ilegali are mult mai puțin
sens în lumea digitală de astăzi, declinul și dispariția Uniunii Sovietice nu a semnalat sfârșitul
programului. În 2010, un grup de 10 „sleeper agents” ruși au fost arestați la New York.

IV. 3. Operațiunea „Denver”

URSS a încercat să câștige teren în războiul ideologic împotriva Statelor Unite până în
ultimul moment al conflictului; de aceea, agenția KGB a pus în acțiune măsuri active în anii
1980, care nu s-au bucurat în mare parte de un succes notabil. Așadar, una dintre aceste
activități a fost reprezentată de Operațiunea Denver, sau „Infektion”, ce a fost o campanie de
dezinformare derulată de KGB pentru a cultiva că Statele Unite au inventat HIV/SIDA ca
parte a unui proiect de cercetare cu arme biologice. Colaboratoare la această misiune au fost
și agențiile de securitate ale altor state membre Pactului de la Varșovia, precum Ministerul
pentru Securitatea Statului (STASI) din Germania de Est sau Comitetul pentru Securitatea
Statului din Bulgaria (omologul bulgar al KGB).
152
Christopher, Andrew; Vasili, Mitrokhin, op. cit., p. 54;
153
Brian, Wheeler, „Jack Barsky: The KGB spy who lived the American dream”, BBC News, Washington DC,
23 February 2017, https://www.bbc.com/news/magazine-38846022;
Deși operațiunea în sine s-a desfășurat în a doua jumătatea a anilor 1980, primele tentative ale
KGB de a o pune în practică se regăsesc chiar în 1962, când ziarul indian pro-sovietic
„Patriot” a fost înființat cu simplul scop de a promova informații false. 154 În iulie 1983, se pun
bazele propriu-zise al misiunii de dezinformare, atunci când este trimisă o scrisoare anonimă
de la un „cunoscut om de știință și antropolog american” care a susținut că SIDA a fost
produs la Fort Detrick de ingineri genetici. Acest „om de știință” a susținut că „se credea că
acea boală misterioasă mortală este rezultatul experimentelor Pentagonului de a dezvolta
arme biologice noi și periculoase”.155
Conform acestei scrisori, Pentagonul derula astfel de experimente în Pakistan, statul vecin al
Indiei, și, ca urmare, virusul SIDA amenința să se răspândească în India. Titlul articolului,
„SIDA poate invada India”, sugera că scopul imediat al campaniei KGB a fost acela de a
deteriora relațiile dintre SUA, India și Pakistan. De ce adoptaseră această atitudine sovieticii
legat la relațiile dintre SUA și India în special? Sunt de părere că, în urma evenimentelor de
revoltă ce începuseră să fie popularizate în Europa de Est și Asia Vest-Centrală, adică zona
de influență comunistă, au creat teama că se produce o apropiere față de Occident. Privitor la
India, sovieticii fuseseră nemulțumiți în urmă cu mai mult timp, deoarece poziția Indiei în
arena politică nu se opunea direct și pe față politicilor Statelor Unite. Comuniștii și-au
exprimat „critica” prin intermediul unui alt articol publicat în revista Patriot, scriere ce
reflecta „evitarea studioasă a lui Gandhi a orice referire la rolul negativ al S.U.A. în afacerile
mondiale... la Harare”.156
În mod oficial, operațiunea prinde contur în anul 1985, atunci când KGB transmite printr-o
telegramă157 Comitetului de Securitate a Statului din Bulgaria ideea lansări unei campanii
internaționale de discreditare a Statelor Unite ale Americii. Acest document, obținut prin
intermediul Comitetul pentru Dezvăluirea Documentelor și Anunțarea Afilierii cetățenilor
bulgari la Securitatea Statului și Serviciile de Informații ale Armatei Naționale Bulgare
(CDDAABCSSISBNA), dezvăluia că KGB desfășura o serie de măsuri active în legătură cu
apariția în ultimii ani în SUA a unei boli noi și periculoase, „Sindromul imunodeficienței
dobândite – SIDA”, și răspândirea sa ulterioară pe scară largă, în alte țări, inclusiv cele din
Europa de Vest. Scopul acestor măsuri era de a crea o opinie favorabilă pentru sovietici în
străinătate, presupunând că această boală este rezultatul experimentelor secrete cu un nou tip
de armă biologică ale serviciilor secrete ale SUA (adică CIA) și Pentagonului.
Această telegramă face referire și la articolul din ziarul „Patriot”: „Au fost deja citate în presa
țărilor în curs de dezvoltare, în special a Indiei, fapte care mărturisesc implicarea serviciilor
speciale ale Statelor Unite și Pentagonului în apariția și răspândirea rapidă a bolii SIDA în
154
„Soviet Influence Activities: A Report on Active Measures and Propaganda, 1986-87”, Department of State
Publication 9627, United States Department of State, August 1987, p. 56,
https://www.globalsecurity.org/intell/library/reports/1987/soviet-influence-activities-1987.pdf;
155
„AIDS may invade India”, Patriot, New York, 17 July 1983,
https://static01.nyt.com/images/2017/12/13/us/politics/13dc-disinfo2/merlin_131179325_4a867223-3bdf-4e56-
a5aa-7045df25b618-superJumbo.jpg;
156
„Soviet Influence Activities: A Report on Active Measures and Propaganda, 1986-87”, p. 17,
https://www.globalsecurity.org/intell/library/reports/1987/soviet-influence-activities-1987.pdf;
157
„KGB, Information Nr. 2955 [to Bulgarian State Security]", History and Public Policy Program Digital
Archive, Committee for Disclosing the Documents and Announcing the Affiliation of Bulgarian Citizens to the
State Security and the Intelligence Services of the Bulgarian National Army (CDDAABCSSISBNA-R), f. 9, op.
4, a.e. 663, pp. 208-9, 7 September 1985, Obtained by Christopher Nehring and translated by Douglas Selvage.
https://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/208946;
Statele Unite, dar și în alte țări.”. De altfel, o serie de rapoarte afirmă faptul că, împreună cu
interesul manifestat de armata americană pentru simptomele SIDA și rata și geografia
răspândirii acestei boli, presupunerea cea mai probabilă ar fi că virusul HIV este un rezultat
direct al mașinațiunilor Pentagonului cu un nou tip de armă bio-chimică. Sovieticii explicau
această teorie și prin aspectul că boala s-a regăsit inițial doar în rândul anumitor grupuri de
persoane - homosexuali, dependenți de droguri, imigranți din America Latină.
Angajații CDC ar fi asistat Pentagonul călătorind în Zair, Nigeria și America Latină pentru a
colecta mostre din „cei mai patogeni virusuri” care nu au putut fi găsite în Europa sau Asia.
Aceste probe au fost apoi combinate pentru a dezvolta virusul imunodeficienței umane (HIV)
care cauzează SIDA. Campania de dezinformare a insistat că Pentagonul a efectuat apoi
experimente izolate în Haiti și chiar în SUA pe grupuri marginalizate din societatea
americană: dependenți de droguri, homosexuali și persoanele fără adăpost.
Programul Denver a fost perpetuat de o mulțime de publicații pro-sovietice, fie ele din afara
Uniunii Sovietice propriu-zise, sau din interiorul acesteia. Un exemplu concret este ziarul
„Literaturnaya Gazeta”, prin intermediul căruia KGB a propulsat campania de dezinformare
cu publicarea unui articol scris de Valentin Zapevalov, a publicat un articol intitulat „ Panică
în Occident, sau ce se ascunde în spatele senzației din jurul SIDA”.158
Conform gazetei, angajații Centrelor pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC) din SUA
ar fi asistat Pentagonul călătorind în Zair, Nigeria și America Latină pentru a colecta mostre
din cei mai infecțioși viruși, ce nu au putut fi găsiți în Europa sau Asia. Pretinsele probe
colectate ar fi fost apoi combinate pentru a dezvolta virusul imunodeficienței umane (HIV)
care cauzează SIDA. Campania de dezinformare a insistat că Pentagonul a efectuat apoi
experimente izolate în Haiti și chiar în SUA, pe grupuri marginalizate din societatea
americană: dependenți de droguri, homosexuali și persoanele fără adăpost.
Proiectul se extinde la momentul în care este clară implicarea din partea STASI, fapt dovedit
printr-un fișier emis aproape un an mai târziu, în septembrie 1986. Acesta era un document
prin care divizia est-germană responsabilă pentru operațiune încuraja agenția bulgară să se
alăture inițiativei de dezinformare. STASI a oferit și numele de cod „Denver” pentru
Operațiunea Infektion, a cărui denumire oficială rămâne o enigmă. Într-un interviu pentru
„The Mit Press Reader” cu Mark Kramer, editorul a „Journal of Cold War Studies”, istoricul
Douglas Selvage atestă că „Denver” este un termen atribuit din greșeală, confundat cu
„Detrick”, de la Fort Detrick, în Maryland, SUA, unde se specula că a fost dezvoltat virusul
HIV. 159

158
Valentin, Zapevalov, „Паника на Западе, или что скрывается за сенсацией вокруг AIDS [Panic in the
West, or what is hiding behind the sensation surrounding AIDS]”, Literaturnaya Gazeta, No. 5058, p. 14,
https://static01.nyt.com/images/2017/12/13/us/politics/13dc-disinfo3/merlin_131179307_038fad15-cb6f-40b0-
9fb8-01537f654bfe-jumbo.jpg;
159
Mark, Kramer, „Lessons from Operation Denver, the KGB’s Massive AIDS Disinformation Campaign”, The
Mit Press Reader, 26 May 2020, https://thereader.mitpress.mit.edu/operation-denver-kgb-aids-disinformation-
campaign/;
Documentul cu pricina160 exprima scopul programului derulat, și anume de a expune
pericolele pentru omenire care decurg din cercetarea, producerea și utilizarea armelor
biologice. În plus, se căuta întărirea sentimentelor anti-americane în lume. Pentru a stârni
controverse politice interne în SUA, Republica Democrată Germania (Germania de EST) ar fi
pus la dispoziție un studiu științific și alte materiale care să demonstreze că SIDA a avut
originea în SUA, nu în Africa și că SIDA este un produs al cercetării SUA privind armele
biologice.
O telegramă ulterioară adresată bulgarilor în 1987, de către KGB, a confirmat că STASI a
contribuit la campania de dezinformare, care, în viziunea sovietică, se desfășura cu succes. 161
Sarcina de a difuza în mass-media versiunea sovietică privind originea artificială a virusului
SIDA și implicarea Pentagonului prin intermediul laboratorului militar-biologic de la Fort
Detrick ar fi fost rezolvată în faza inițială a proiectului. La acel moment, urmau deja alte
„dovezi” conform cărora SIDA ar fi fost un instrument al Statelor Unite de a subjuga lumea.
Măsura în care Ministerul German pentru Securitatea Statului a fost implicat, totuși, nu se
poate aprecia deoarece majoritatea arhivelor est-germane au fost distruse odată cu declinul
Uniunii Sovietice. Acest mesaj constata că a fost întreprinsă o gamă de măsuri active cu
privire la această problemă, încă din anul 1985, în colaborare cu colegii germani și cei cehi.
Serviciile de informații externe bulgare și în special cele cehoslovace au facilitat acest
obiectiv, în special în ceea ce privește răspândirea pliantelor în jurul bazelor militare
americane și a povestirilor încurajatoare din presa locală din țările NATO. Aceste agenții au
susținut (în mod fals) că în rândurile membrilor trupelor armate americane, se află un procent
mare de infectare cu HIV și că ei răspândesc SIDA la nivel local în jurul bazelor lor militare.
Guvernul cubanez a jucat, de asemenea, un rol în răspândirea informațiilor despre SIDA în
corelație cu SUA, în America Latină.
Studiul științific promis de STASI în 1986 s-a materializat prin eforturile biologului Jakob
Segale și ale soției sale, Lilli, autoare și om de știință. Lucrarea acestora, intitulată „AIDS: Its
Nature and Origins”.162 Acesta fusese distribuit la reuniunea Mișcării de Nealiniere din
august-septembrie 1986 într-o broșură intitulată „AIDS: USA home-made evil, NOT out of
AFRICA”.163
160
„Division X of the Hauptverwaltung Aufklärung (HVA/X) of the Ministry of State Security (MfS), 'Plan for
Common and Coordinated Active Measures of the Intelligence Organs of the MOI of the PR Bulgaria and the
MfS of the GDR for 1987 and 1988”, History and Public Policy Program Digital Archive, Committee for
Disclosing the Documents and Announcing the Affiliation of Bulgarian Citizens to the State Security and the
Intelligence Services of the Bulgarian National Army (CDDAABCSSISBNA-R), f. 9, op. 4, a.e. 670, 3
September 1986, p. 112. Obtained by Christopher Nehring and translated by Douglas Selvage.
https://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/208947;
161
„KGB, Information Nr. 2742 [to Bulgarian State Security]", History and Public Policy Program Digital
Archive, Committee for Disclosing the Documents and Announcing the Affiliation of Bulgarian Citizens to the
State Security and the Intelligence Services of the Bulgarian National Army (CDDAABCSSISBNA-R), f. 9, op.
4, a.e. 675,1987, pp. 156-9. Obtained by Christopher Nehring and translated by Douglas Selvage.
https://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/208948;
162
Prof. Dr. Jakob Segal, Dr. Lilli Segal, Dr. Ronald Dehmlow, „AIDS: Its Nature and Origins”, copy courtesy
of Todd Leventhal, Global Engagement Center, U.S. Department of State, 1986,
https://archive.org/details/AIDS-nature-and-origin;
163
Prof. D. Sc. Jakob Segal, Dr. Lilli Segal, „AIDS: USA home-made evil, NOT imported from AFRICA”,
published on the occasion of the VIII Non-Aligned Summit in Harare (Zimbabwe) in 1986,
https://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/media/images/misc/image_5.png:
În raportul său, Segal a sesizat că virusul SIDA a fost sintetizat prin combinarea părților a
două virusuri distante dar înrudite: VISNA și HTLV-1. 164 Soții Segal susțineau ipoteza
lansată de KGB, dar într-o manieră „științifică”: HIV s-a născut într-un laborator de cercetare
al armelor biologice din cadrul Armatei Americane, în Fort Detrick, Maryland. Armata
Americană, spuneai ei în raport, a folosit o nouă tehnologie a ingineriei genetice pentru a
construi HIV din alți doi viruși periculoși, inclusiv unul care a infectat oile.
Povestea sovieticilor despre SIDA a explodat în întreaga lume și a fost repetată de ziare,
reviste, servicii de televiziune, emisiuni de radio și televiziune sovietice, dar și în state din
afara sferei de influență comunistă. Oficialii Ambasadei SUA au scris zeci de scrisori către
diverși editori de ziare și jurnaliști și au ținut întâlniri și conferințe de presă pentru a clarifica
situația; o mare parte a eforturilor lor au dus la retractări și scuze oficiale din partea a
numeroase publicații de presă.
Comunitatea științifică din întreaga lume a sesizat erorile și speculațiile fabuloase ale
doctorilor Segal, a căror muncă, spuneau alți oameni de știință, nu putea fi luată în serios.
Până și specialiștii sovietici de la Moscova au afirmat că virusul HIV are origini naturale. În
rapoartele către Congres și din partea Departamentului de Stat, au apărut contestații potrivit
cărora era imposibil la acea vreme să se construiască un virus la fel de complex precum
SIDA. Cercetarea medicală ajunsese doar atât de departe încât să cloneze viruși simpli.
Reportul Segal a conținut mai multe greșeli ce nu au fost ignorate de cititorii săi; în primul
rând, anticorpii fuseseră găsiți cu zeci de ani mai devreme decât a început cercetarea
raportată, iar principala sursă academică folosită pentru poveste conținea inexactități la tot
pasul. În al doilea rând, erorile depărate de domeniul științific au determinat ca publicul să
considere posibilitatea frauduloasă și evident incorectă din detalii banale, precum geografia:
Segal constatase că focarele au apărut în New York City, deoarece era cel mai apropiat oraș
mare de Fort Detrick - informație falsă, deoarece mai apropiată spre exemplu era capitala
Washington D.C.
Statele Unite au negat vehement orice implicare în această conspirație și au realizat că această
campanie s-a produs probabil din cauza acuzațiilor pe care le-au adus la adresa sovieticilor
legat de incidentul ploii galbene. Potrivit Departamentului de Stat al Statelor Unite ale
Americii, URSS a folosit campania pentru a submina credibilitatea Statelor Unite și a
promova antiamericanismul. Se dorea izolarea America în străinătate și apariția unor tensiuni
între țările gazdă și SUA cu privire la prezența bazelor militare americane (care au fost
adesea descrise ca fiind cauza apariției focarelor de SIDA în populațiile locale).
„Confruntându-se cu protestele americane și respingerea poveștii de către comunitatea
științifică internațională, Kremlinul a dat pentru prima dată semne de jenă privitor la o
campanie victorioasă de măsuri active. În august 1987, oficialii americani de la Moscova au
fost informați că povestea a fost renegată oficial, iar presa sovietică pe acest subiect a fost
brusc încetată.”165

164
„Soviet Influence Activities: A Report on Active Measures and Propaganda, 1986-87”, p. 45,
https://www.globalsecurity.org/intell/library/reports/1987/soviet-influence-activities-1987.pdf;
165
Christopher, Andrew; Vasili, Mitrokhin, op. cit., p. 393;
Capitolul V – De ce războiul nu s-a materializat pe câmpul de luptă?

Întrebarea regăsită în titlul reprezintă interpelarea ce a determinat scrierea acestei lucrări de

licență. Până la momentul Războiului Rece, un conflict internațional clasic rezulta, în mod
obișnuit, într-una sau mai multe confruntări armate, deseori cauzând propriul fel de efecte
sociale, politice și economice. Acest litigiu dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste nu a scutit cele două națiuni de la suferința provocată de un
astfel de conflict. Ce este drept, cetățenii sovietici au fost și victimele unui regim comunist
aspru, pe când societatea americană a avut beneficiul unei guvernări democratice, totuși
nelipsită la rândul său de unele dileme.
Într-adevăr, nu a existat o bătălie directă pe câmpul de luptă între cele două state, dar
materializarea conflictului s-a manifestat prin rivalitatea agențiilor de servicii secrete, a
ideologiilor a înarmării nucleare, a progreselor tehnologice și științifice, și cel mai important,
prin intermediul a ceea ce s-au numit „proxy wars”. Agenția Centrală de Informații (CIA) și
Comitetul pentru Securitatea Statului (KGB) s-au angrenat într-o concurență intensă pentru a
fi cât mai informate și înarmate în cazul unui atac. Deși este adevărat că partea militară a
jucat un rol foarte relevant, din punctul de vedere al acumulării de armament cel puțin, mai
esențială a fost colectarea informațiilor. Acest avantaj de a premedita sau a cunoaște
următoare mișcare a adversarului a determinat ca cele două servicii secrete să recurgă la
moduri cât mai inventive, dar și ilicite, de a afla totul una despre cealaltă.
Confruntarea s-a manifestat în domeniul științific și cel al tehnologiei și ingineriei, fiecare
țară dorindu-și să dovedească că este superioară celeilalte: URSS și SUA și-au perfecționat
armele, vehiculele militare (nave, submarine, avioane și elicoptere, mașini înarmate, tancuri,
etc.), sateliții, dispozitivele folosite de spioni. Acestea din urmă au facilitat munca agenților
sub acoperire sau a celor oficiali, pentru că au făcut posibilă colectarea unor date secrete și
protejate din partea inamicului. Și efortul uman a fost unul remarcabil, deoarece aceste tactici
de spionaj nu ar fi fost realizabile la acea vreme fără agenții ce purtau aceste misiuni.
Bineînțeles că a existat un număr de victime, însă având în vedere natura privată a agențiilor,
acesta ar fi greu de estimat. În ceea ce privește CIA, la baza din Virginia există un Zid
Memorial ce oferă o oarecare evidență a persoanelor pe care se presupune că le onorează.
Sprijinit de acest „monument” se află un cadrul în interiorul căruia se află ,Book of Honor”, o
carte ce consemnează oamenii căzuți la datorie în interesul statului, a căror decese sunt
reprezentate prin steluțe.166 În perioada 1950-1989, 66 de angajați oficiali au fost uciși, la
nivel mondial, însă probabil excluzând angajații indirecți.
CIA face o distincție între angajați sau ofițeri și agenți; agenții nu lucrează direct pentru CIA
și sunt, în general, străini recrutați de CIA ca informatori sau alți agenți de informații cu
diverse roluri. Cine este sau a fost un agent CIA este o informație în mare parte secretă, motiv
pentru care, în carte, există și steluțe fără un nume alăturat - acest aspect implică faptul că
identitatea victimelor a fost una importantă și este necesar ca aceasta să rămână nedivulgată.
În plus, faptul că există și agenți care nu sunt întotdeauna recunoscuți de CIA creează o
imagine mult mai puțin completă a câți au fost uciși și de către cine. De altfel, nimeni nu a
consemnat și numărul victimelor colaterale. În anumite cazuri importante, CIA a recunoscut
public că unii dintre agenții săi au fost uciși - de exemplu, în cazul incidentului cu Aldrich
Ames, Departamentul de Justiție al Statelor Unite a sesizat că el „a furnizat informații către
KGB ce au condus la compromiterea și executarea a cel puțin zece agenți de informații CIA
și FBI”.167
Numărul victimelor din Uniunea Sovietică ar putea fi unul și mai ridicat, având în vedere
strictețea regimului comunist. Această preconcepție a unui tratament crud din partea
autorităților sovietice, deși nu este nefondată, nu se aplică neapărat și la agenții americani.
166
CIA Book of Honor 1950-2003, Central Intelligence Agency, Langley, Virginia,
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fc/CIA_Book_of_Honor_open_enlarge.jpg;
167
„A Review of the FBI’s Performance in Uncovering the Espionage Activities of Aldrich Hazen Ames (April,
1997)”, U.S Department of Justice, Office of the Inspector General, https://cryptome.org/jya/doj-oig-ames.htm;
Având în vedere că în Statele Unite spionii ruși își găseau utilitatea în a oferi informații
despre statul lor, ori erau judecați și închiși, ori trimiși înapoi în URSS, așa și spionii și
prizonierii americani erau folositori în Rusia, fie în scopuri informaționale, fie pentru a lucra
în Gulag. CIA, cel puțin, era reticentă în ceea ce privește executarea agenților sovietici,
deoarece au dedus că dacă aceștia ar fi fost cruțați, i-ar fi determinat și pe sovietici să nu
recurgă la crimă cu capturile lor americane.
În plus, în anii 1980 a existat o regulă nescrisă conform căreia niciuna dintre cele două părți
nu va ucide pe nimeni sub plata și serviciul direct al celeilalte țări. Acest lucru nu s-a datorat
diminuării ostilităților dintre URSS și SUA în această perioadă, ci pentru că scopul
Războiului Rece era de a aduna informații, iar uciderea reciprocă în mod constant ar fi
împiedicat națiunile să învețe una despre cealaltă.168
Pe tot parcursul Războiului Rece, Statele Unite și Uniunea Sovietică au evitat confruntarea
militară directă în Europa și s-au angajat în operațiuni de luptă doar pentru a împiedica aliații
din a dezerta de cealaltă parte. Astfel, Uniunea Sovietică a trimis trupe pentru a păstra
dominația comunistă în Germania de Est (1953), Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) și
Afghanistan (1979). La rândul lor, Statele Unite au contribuit la răsturnarea unui guvern de
stânga în Guatemala (1954), au sprijinit o invazie nereușită a Cubei (1961), au invadat
Republica Dominicană (1965) și Grenada (1983). Cele mai populare acțiuni în acest sens au
fost pe departe Războiul din Coreea și Războiul din Vietnam.
În ciuda faptului că posedau un arsenal nuclear care garanta „distrugerea reciproc asigurată”,
atât Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică s-au angajat într-o cursă costisitoare a înarmărilor,
în încercarea de a se depăși una pe cealaltă. Așadar, s-a investit foarte mult în acumulare unor
echipamente cu bombe, puternice și în număr cât mai mare, dar și a unor rachete, de fiecare
dată mai precise și mai rapide. Acest lucru s-a întâmplat nu pentru că doreau să se angajeze
într-un război nuclear real, ci din cauza amenințării că celălalt ar putea „scăpa” de distrugerea
asigurată reciproc, să riposteze și să câștige. Astfel s-a putut justifica urmărirea și inventarea
armelor care ar putea, teoretic, să elimine cealaltă parte înainte de a putea riposta. Uniunea
Sovietică a fost atât de îngrozită de această perspectivă încât a cheltuit resurse enorme pentru
a-și păstra cel puțin puterea de a lansa o a doua lovitură, în cele din urmă cu prețul propriei
sale economii aflate în dificultate.
Deja la sfârșitul anilor 1980, URSS nu mai putea ține pasul cu investițiile militare ale SUA.
Între timp, problemele economice din Blocul Estic determinaseră ca bunurile disponibile pe
piață să fie insuficiente. Pentru a împiedica cetățenii din a se revolta, noul lider sovietic,
Mihail Gorbachev, a încercat să îndrepte această discrepanță economică, și a propus reforme
pentru a stimula economiile comuniste. Reformele economice erau cunoscute sub denumirea
de „perestroika” sau „restructurare”. Gorbachev s-a extins în ceea ce privește reformarea prin
intermediul inițiativei politice pentru „glasnost” (transparență, deschidere), care viza
restricțiile privind libertatea de exprimare.
Deși daunele unui război convențional nu au atins continentul european, care încă se recupera
după tragedia celui de-al Doilea Război Mondial, Războiul Rece nu a fost niciodată „rece”
pentru cei care au experimentat războaiele din Coreea, din Vietnam și multe alte conflicte din
întreaga lume, în special în Asia, Africa și America Latină. În țările din Lumea a Treia,

168
Steve, Coll, „Ghost Wars: The Secret History of the CIA, Afghanistan, and Bin Laden, from the Soviet
Invasion to September 10, 2001”, Penguin Books, 2004, p. 139;
Războiul Rece a fost purtat în lupte directe, cu milioane de vieți pierdute, în marea majoritate
civili.
Aceste conflicte au perturbat, de asemenea, echilibrul de putere în mai multe regiuni de pe
glob, ale căror ramificații continuă să influențeze politicile militare și de securitate națională
până în prezent. Confruntarea globală pentru dominația dintre Statele Unite și Uniunea
Sovietică creată în urma celui de-al Doilea Război Mondial a afectat toate aspectele vieții în
lumea postbelică. Dominarea forței militare, progresele tehnologice și însăși structura politicii
globale de astăzi există ca produse secundare ale acestor conflicte din Războiul Rece.

V. 1. „Proxy Wars”: Războaiele din Asia și Africa

Printr-un război de tip „proxy” se înțelege un conflict armat între doi actori nestatali care
acționează la instigarea sau în numele altor părți care nu sunt direct implicate în ostilități.
Pentru ca un conflict să fie considerat un război proxy, trebuie să existe o relație directă, pe
termen lung, între actorii externi și beligeranții implicați. De asemenea, desfășurarea unui
astfel de conflict presupune ca actorii externi să se implice prin intermediul finanțării
economice și militare, utilizând armamente, soldați, pregătire pentru soldați, resurse, muniție,
sau orice altă formă materială necesară efortului de război.
Uniunea Sovietică și Statele Unite s-au implicat în multe astfel de conflicte de-a lungul
Războiului Rece; așa-zisul avantaj al acestora ar fi fost faptul că se evita o înfruntare directă
între părțile care erau de fapt în concurență una cu cealaltă, iar ambele țări ar fi fost scutite de
costurile umane și economice monumentale ale unui război normal. Realitatea a fost de fapt
alta, așa cum s-a dovedit de-a lungul acestei lucrări de licență. Este adevărat că mare parte a
cetățenilor ruși și americani nu au suferit tragedia unui război asemănător celor mondiale,
însă au existat, totuși, numeroase victime în rândul cadrelor militare.
Conceptul de „proxy war” este una dintre cele mai cunoscute caracteristici ale Războiului
Rece, o metodă favorită a celor două blocuri implicate, și nu numai din punct de vedere
militar. În ciuda variației în intensitate, durată și angajament al forțelor convenționale, toate
intervențiile militare sovietice din timpul războiului au fost acțiuni indirecte, în sensul că au
avut ca scop modificarea echilibrului geopolitic în raport cu Statele Unite, Europa de Vest și
China, fără o confruntare armată deschisă.
Statele Unite, la fel ca URSS, s-au angajat în numeroase conflicte proxy, în principal în
statele Lumii a Treia. Războiul, indiferent dacă este executat pe ascuns de o agenție națională
de informații, sau condus fățiș de ramura militară legitimă a unui stat, a provocat daune
materiale și umane, a schimbat bilanțul și ordinea puterilor în lume. Natura indirectă a
conflictelor, unde ținta principală intenționată a acțiunii nu a fost un prim-beligerant, a creat
ideea unui angajament terțiar la nivel mondial, menit să încline echilibrul global de putere
între cele două superputeri.169
În anii 1950, concurența dintre capitalism și comunism se răspândise chiar și în Orientul
Mijlociu, Asia și America Latină, fiecare parte încercând să stabilească ordine după propriile
principii în întreaga lume. În anii 1960, Războiul Rece a ajuns în Africa. Multe foste colonii
au obținut independența față de imperiile europene (fostele puteri coloniale). Aceste noi
națiuni s-au alăturat americanilor sau sovieticilor pentru a primi ajutor economic și militar.

169
Jeffrey V., Dickey, op. cit., p. 136;
Ambele superputeri au susținut diverse regimuri care se aliniau cu propriile credințe – totul
pentru a câștiga un avantaj în Războiul Rece.
Unele dintre cele mai importante conflicte din Războiul Rece au avut loc în Asia. Comuniștii
au preluat puterea în China în 1949, iar americanii se temeau că vor urma în curând alte țări,
așa că au acționat când a fost nevoie în alte state ce puteau intra în zona de influență
sovietică. Războiul Coreei a fost un conflict ce l-a urmat la scurt timp după, dintre Republica
Populară Democrată Coreea (Coreea de Nord) și Republica Coreea (Coreea de Sud), conflict
ce a provocat în jur de 2,5 milioane victime. Războiul a atins proporții internaționale în iunie
1950, când Coreea de Nord, sfătuită și sprijinită de Uniunea Sovietică, a invadat partea
sudică. Națiunile Unite, alături de SUA ca principal participant, s-au alăturat războiului de
partea sud-coreenilor, iar Republica Populară Chineză a venit în ajutorul Coreei de Nord.
Luptele s-au încheiat în iulie 1953, Coreea fiind încă împărțită în două state ostile: guvern
comunist în nord, și unul democratic în sud. Negocierile din 1954 nu au dus la niciun alt
acord, iar linia frontului a fost acceptată de atunci ca graniță de facto între Coreea de Nord și
Coreea de Sud. Pentru a limita răspândirea comunismului în Coreea de Sud, SUA au trimis
trupe. Chinezii au răspuns trimițându-și propriile trupe la graniță. Războiul a ucis aproape 5
milioane de oameni, dar s-a încheiat într-un impas, lăsând o Coreea divizată care rămâne
astăzi.
În rândul americanilor, Războiul din Coreea a provocat aproximativ 110.000 de victime,
dintre care circa 34.000, decedați170. Acest număr a fost determinat de faptul că, în 1950, la
izbucnirea Războiului din Coreea, armata a apelat la bărbații națiunii și s-a emis o lege care
stabilea ca cei cu vârsta cuprinsă între 18 ani și jumătate și 35 de ani să se afle în serviciu
militar în termen mediu de doi ani, pe când ei ce au servit în al Doilea Război Mondial nu
trebuie să se înscrie. Amploarea pe care a luat-o Războiul a cauzat ca în 1951 să se dea o lege
„Universal Military Training and Service Act”171, care obliga bărbații între 18 și 26 de ani să
se înregistreze în armată. Per total, mai mult de 1,5 milioane de bărbați americani au fost
implicați în Război.
Uniunea Sovietică, în schimb, nu a putut participa la fel de „direct” la acest război precum
Statele Unite, motive pentru care nu a trimis soldați în Coreea, chiar dacă a sprijinit invazia
nord-coreenilor în partea sudică. URSS a jucat un rol semnificativ, deși ascuns în conflict: a
furnizat materiale și servicii medicale, precum și piloți și avioane sovietice. Stalin era sigur că
trimiterea de forțe armate în Coreea ar fi însemnat o luptă directă cu americanii, pe care a vrut
să o evite astfel încât Războiul Rece să nu se agraveze.
În anii 1960 a urmat un alt război, de data aceasta și mai distructiv – cel din Vietnam. Acesta
a fost un conflict lung, costisitor și dezbinător care a pus în confruntare guvernul comunist
din Vietnam de Nord împotriva Vietnamului de Sud și principalul său aliat, Statele Unite.
Bineînțeles că Războiul Rece a intensificat litigiul vietnamezilor, care deși a început în 1955,
a căpătat cu adevărat autoritate în prima jumătate a anilor 1960. Uniunea Sovietică a fost de
partea Vietnamului de Nord, pe care l-a aprovizionat cu materiale medicale, arme, tancuri,
avioane, elicoptere, artilerie, rachete antiaeriene și alte echipamente militare.

170
„Records on Korean War Dead and Wounded Army Casualties, created, 1950 - 1970, documenting the period
2/13/1950 - 12/31/1953”, Department of Defense, Department of the Army, Adjutant General's Office, The
National Archives, https://aad.archives.gov/aad/series-description.jsp?s=531&cat=WR27&bc=,sl;
171
„Universal Military Training and Service Act”, Public Law 51, 19 June 1951,
https://www.govinfo.gov/content/pkg/STATUTE-65/pdf/STATUTE-65-Pg75.pdf#page=14;
Peste o duzină de soldați sovietici și-au pierdut viața din cauza acestui conflict; Uniunea
Sovietică a recunoscut după prăbușirea comunismului că a trimis în Vietnam undeva la 3.000
de soldați în timpul războiului. Din partea americană, în schimb, au contribuit aproximativ
2,5 milioane de soldați, dintre care circa 58.000 nu s-au mai întors niciodată acasă, murind pe
câmpul de luptă. 172
În Statele Unite, o parte considerabilă a societății s-a opus vehement Războiului din Vietnam,
și mai ales implicării soldaților americani în acesta. Având în vedere că legea prevedea ca toți
bărbații cu vârste cuprinse între 18 și 26 de ani să se înroleze, iar războiul părea că necesită
din ce în ce mai multe întăriri din punctul de vedere al resurselor umane, o opoziție puternică
se naște. Pentru prima oară în câteva secole, în anul 1965, au existat proteste împotriva
înregistrării obligatorii, demonstrații, acoperite și chiar susținute de presă. Opoziția față de
război a divizat amarnic americanii, chiar și după ce președintele Richard Nixon a ordonat a
semnat Acordurile de Pace de la Paris și retragerea forțelor americane în 1973. 173 Forțele
comuniste au pus capăt războiului prin preluarea controlului asupra Vietnamului de Sud în
1975, iar țara a fost unificată ca Republica Socialistă Vietnam în anul următor.
Confruntarea diplomatică directă dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite a scăzut în
perioada anilor 1970 după Războiul din Vietnam. Ulterior, ambele părți au urmărit aceleași
obiective prin sprijinirea statelor terțe, în special în Orientul Mijlociu și în Africa, care au
servit drept scenă a mai multor războaie civile. Mutarea spre alte zone ale globului s-a datorat
faptului că blocurile de Est și de Vest erau relativ solidificate în Europa, pe când țările Lumii
a Treia de abia acum aveau șansa oarecum falsă la autodeterminare. Sfârșitul anilor 1970 a
văzut nu doar un război civil din Angola, alimentat de sprijinul sovieticilor, ci și intervenția
efectivă a trupelor cubaneze în acea națiune africană. În plus, în Iran a avut loc o serie de
evenimente benefice pentru sovietici, atunci când aliatul americanilor din stat a fost răsturnat
- noul regim a capturat drept ostatici personalul Ambasadei SUA din Iran în 1979.174
Înfrângerea americanilor în Vietnam, amenințarea războiului nuclear și noua conducere
sovietică au dus la discuții deschise între cele două națiuni. Dar la fel ca americanii în
Vietnam, URSS a intervenit în Afghanistan în anii 1980, dorind să asigure victoria unui grup
de înclinație comunistă și a trimis trupe pentru a-l ajuta. La fel cum Vietnamul de Nord a
primit ajutor și asistență militară din partea URSS, Statele Unite au sprijinit inamicii sovietici
din Afghanistan cu bani și arme. În cele din urmă, programul de susținere al Uniunii
Sovietice pentru Afghanistan a eșuat, iar forțele mujahedinilor, susținute de SUA, au ieșit
învingătoare. Războiul a provocat distrugeri grave în Afganistan și a fost, de asemenea, un
factor ce a contribuit la prăbușirea comunismului, dizolvarea Uniunii Sovietice și la sfârșitul
Războiului Rece.
În general, interesele geopolitice din Războiului Rece ale Americii în Africa sub-sahariană au
avut o sferă restrânsă, dar acolo unde a existat angajamentul a fost profund și s-a manifestat
adesea în activități sub acoperire. S-au remarcat trei regiuni care merită o mențiune specială,
prima fiind Zaire (Republica Democratică Congo), unul dintre cele mai vechi câmpuri de
luptă ale rivalității din Războiul Rece; conflictul de tip proxy s-a desfășurat între 1960 și
1965, după ce poporul congolez a ieșit de sub stăpânirea cruntă a belgienilor. Violența și
faptele ilegale sporiseră în frecvență în primele câteva săptămâni de independență, în

172
Priscilla, Roberts; Spencer C., Tucker, op. cit., p. 2195;
173
Idem, p. 2201-2204;
174
Idem, p. 83;
principal între mai multe grupuri tribale care luptau pentru putere. În acest context, a fost
creat un vid de putere, iar în față au ieșit o serie de potențiali lideri, a căror orientări
ideologice diferențiau.
Patrice Lumumba a fost unul dintre aceste personaje, devenind prim-ministrul noului stat.
Guvernul căpătase sub conducerea sa valori comuniste și naționaliste. „Rivalul” său inerent s-
a regăsit în figura lui Moïse Tshombe, liderul unei provincii din Congo, cu înclinații
democratice. Astfel, atât Statele Unite cât și Uniunea Sovietică și-au găsit beligeranții într-un
război devastator pentru țară, care s-a sfârșit prin eliminarea lui Lumumba de la putere și
preluarea controlului de către Joseph Mobutu, la rândul său un dictator care și-a instaurat
propriul regim autocratic. Oricum, principala preocupare pentru ambele națiuni nu a fost
bunăstarea poporului congolez sau chiar câștigul financiar. Mai degrabă, ambele națiuni erau
îngrijorate că minele bogate de uraniu din zonele de sud ale Congoului vor intra sub controlul
celeilalte. Chiar dacă Statele Unite, dar și Uniunea Sovietică, aveau zăcăminte proprii de
uraniu, uraniul situat în Congo era extrem de valoros având în vedere calitatea sa
superioară.175
Cea de-a doua zonă relevantă a fost Cornul Africii (Etiopia și Somalia), unde s-a desfășurat o
rivalitate intensă între superputeri. Fiecare dintre cele două state beligerante era susținută de o
superputere – Etiopia de SUA, iar Somalia de URSS. Teritoriul acesta era foarte important
din punct de vedere geostrategic, dar și politic și al resurselor – acces la câmpurile petroliere,
la Golful Aden, la Marea Roșie și Oceanul Indian, transportul naval, etc. Bineînțeles că,
precum în cazul Zairului, cele două superputeri europene își urmăreau propriile interese, iar
eventuala pace în statul care „găzduia” noul conflict al celor două era doar o victorie
colaterală.
A existat o întorsătură de situație bizară atunci când la mijlocul anilor 1970, America nu a
mai susținut proaspătul instaurat regim comunist din Etiopia și s-a retras. Etiopienii au apelat
la sovietici, care au considerat că pot susține noul stat socialist fără să își alieneze vechea
aliată, Somalia. În cele din urmă, somalienii la rândul lor au fost sprijiniți de americani, și au
avut parte de un triumf în ambele părți: în Etiopia, oamenii s-au răzvrătit împotriva regimului
și au reinstituit democrația, iar URSS era din ce în ce mai secată din punct de vedere
financiar.176
În cele din urmă, ultimul teritoriu important a fost cel al Africii de Sud, unde superputerile au
purtat un război proxy în Angola, s-au implicat direct sau indirect și în câteva lupte
complicate pentru independență și libertate în Mozambic, Namibia, Rhodesia (Zimbabwe) și
Africa de Sud.177 Războiul Civil din Angola poate fi considerat poate cel mai important per
total de pe continentul african, nu doar pentru că a determinat mișcări asemănătoare în țările
vecine, ci și pentru că primii săi ani aveau să modeleze în cele din urmă politica externă din
Africa de Sud pentru conflictele ulterioare.
După Războiul de Independență din Angola (1974-1975), s-au remarcat trei partide, fiecare
dintre acestea fiind susținut de câte o putere externă: cel comunist de URSS, cel democratic
de SUA, iar cel de-al treilea, care se rupsese de cel democratic, era sprijinit de China pentru a
contracara Uniunea Sovietică. Forțele celor două partide apropiate în ideologie s-au unit, ceea
ce a transformat cu adevărat războiul într-unul dintre capitalism și comunism. Ca de obicei,
175
Melvyn P., Leffler; Odd Arne, Westad, op. cit., p. 265;
176
Idem, p. 338-347;
177
Priscilla, Roberts; Spencer C., Tucker, op. cit., p. 106;
SUA s-a implicat pentru a preveni efectul de „domino” pe care expansiunea sovietică l-ar fi
putut avea în cazul unui succes, dar și pentru că CIA se temea de posibila construire a unor
baze de informații și militare sovietice în Sudul Africii. În plus, amândouă statele voiau să
capete monopol asupra câmpurilor petroliere din nordul Angolei. În final, războiul a devastat
infrastructura Angolei și a afectat grav administrația publică, economia și instituțiile
religioase.178
În concluzia acestui subcapitol, voi reveni la întrebarea „De ce Războiul Rece nu s-a
materializat pe câmpul de luptă?”; dacă la începutul acestei părți am fi susținut că acesta a
fost purtat pe alte căi - psihologice, economice, prin intermediul misiunilor ascunse, al
informațiilor și al secretelor, acum răspunsul diferă. Toate aceste procedee de luptă sunt
legitime pentru Războiul Rece și chiar au avut loc, însă ar fi falsă afirmarea că acest conflict
silențios nu s-a manifestat în bătălie. Realitatea este că, au existat numeroase confruntări
armate și directe, în care au murit soldați, civili, infrastructura a fost distrusă, echilibrul
politic a fost răsturnat, resursele exploatate, iar spiritul unei țări frânte. Doar că deseori,
acestea sunt în mare parte ignorate, deoarece victimele directe nu au fost americanii sau
sovieticii, ci oamenii din Coreea, Vietnam, Angola, Congo, și multe altele.
Așadar, cele mai mari pagube cauzate de Războiul Rece în Lumea a Treia, au fost suferite cu
siguranță de cei care au locuit acolo, și nu de cele două națiuni care se războiau prin
intermediul lor. Liderii politici americani și sovietici, considerând lumea post-colonială ca
fiind în mod inerent maleabilă, și ușor de controlat, au promovat ideologii concurente ale
dezvoltării accelerate. Crezând că securitatea lor națională depindea de răspândirea viziunilor
lor de modernizare sau transformare socialistă, ei au depus o forță extraordinară pentru a le
propaga.
Multe figuri puternice ale lumii a treia, dornice de progres economic și social rapid, au
îmbrățișat, de asemenea, aceste abordări și au folosit represiunea în numele transformării.
Sursele violenței din Africa, Asia și America Latină s-au bazat adesea pe mișcări
anticoloniale și conflicte domestice a căror sursă era existența unor principii de clasă și etnie
care au precedat Războiul Rece însuși. Dar intervenția Statelor Unite, a Uniunii Sovietice și a
Chinei le-a făcut mult mai devastatoare.
Aceste războaie proxy de pe continentul african și cel asiatic reprezintă doar un mic eșantion
al amplorii globale a Războiului Rece. Războiul ideologic dintre comunism și capitalism a
luat milioane de vieți și a costat sume nespuse de bani. Dacă mai devreme am menționat
numărul victimelor Războaielor din Coreea și Vietnam în ceea ce privește America și
Uniunea Sovietică, cifrele nativilor sunt mult mai devastatoare. În Coreea s-a înregistrat un
număr estimativ de 3 milioane de decese, dintre care mai mult de jumătate ale nord-
coreenilor. În Vietnam, nu mai puțin de 3,4 milioane de persoane nativ asiatice au murit în
urma conflictului. Pe lângă aceste date tragice, restul populației a trebuit să se recupereze și
să se refacă din toate punctele de vedere, după ce două țări străine, cărora nu le păsa prea
mult de ele, le-au distrus teritoriile.
La rândul lor, statele africane amintite anterior au avut de suferit în ceea ce privește victimele
conflictelor. În Angola, spre exemplu, aproximativ 800.000 de oameni și-au pierdut viața,
minim 4 milioane au fot destituiți, și un număr enorm de 70.000 de persoane și-a pierdut cel
puțin unul dintre membre din cauza minelor de teren. Criza din Congo a văzut și ea nu mai

178
Idem, p. 71-73;
puțin de 100.000 de oameni uciși, iar în conflictul dintre Etiopia și Somalia, în jur de 500.000
de oameni au fost destituiți, iar aproximativ 25.000 de civili, omorâți.
Din nefericire pentru majoritatea națiunilor africane implicate în aceste conflicte, problemele
lor interne au reprezentat o preocupare secundară pentru SUA și URSS. Din cauza acestor
conflicte, numeroase națiuni din Africa Centrală, de Est și de Sud au fost destabilizate din
punct de vedere economic, politic și social. Problemele omniprezente care decurg din aceste
conflicte rămân până astăzi și reprezintă moștenirea dureroasă a Războiului Rece.

V. 2. Războiul ideologiilor

Războiul Rece nu a rămas în istorie doar drept contextul unor evenimente majore din a doua
jumătate a secolului al XX-lea, precum Criza Rachetelor din Cuba, Războiul din Vietnam și
cel din Coreea, sau construirea și doborârea Zidului din Berlin, ci a fost prima oară când un
conflict ideologic a căpătat o astfel de magnitudine. Aflându-se la capete opuse ale spectrului
doctrinal, atât Statele Unite cât și Uniunea Sovietică își doreau ca propriul tip de regim să fie
cel care acaparează statele în dezvoltare ale lumii și care iese învingător, deoarece acest
aspect însemna și extinderea propriilor sfere de influență. Cel mai problematic lucru pentru
sovietici era că americanii încercau vehement și constant să stopeze ascensiunea și
expansiunea comunismului, prin doctrina „containmentului”.
De exemplu, atât în Războiul din Coreea, cât și în Războiul din Vietnam, Uniunea Sovietică a
căutat să extindă comunismul în aceste țări și eventual în statele vecine, în timp ce Statele
Unite se luptau pentru a opri răspândirea comunismului și, în schimb, să susțină valorile
capitalismului și democrației. Acest lucru poate fi văzut și în evenimentele din 1948-1949,
când a avut loc Blocada de la Berlin. În esență, Uniunea Sovietică a încercat să blocheze
Berlinul de Vest care se afla în Germania de Est, controlată comuniști. Prin realizarea
blocadei, Stalin sperase să pună capăt controlului Aliaților (Marea Britanie, Franța și Statele
Unite) asupra Berlinului de Vest și, prin urmare, să răspândească comunismul și să limiteze
capitalismul. Ca răspuns, Statele Unite au desfășurat o campanie aeriană masivă numită The
Berlin Airlift. Președintele Statelor Unite Harry S. Truman a refuzat să cedeze sovieticilor și
a luptat pentru a păstra controlul asupra Berlinului de Vest. Ca atare, poate fi văzut acum ca
un conflict ideologic în care fiecare parte încerca să-și promoveze propria ideologie în timp
ce încerca să o limiteze pe cealaltă.
Relevantă pentru acest subiect a mai fost și teoria „efectului domino”, o idee politică a
Războiului Rece care sugera că un guvern comunist într-o singură națiune va duce rapid la
instaurarea unor regimuri comuniste în statele vecine, fiecare căzând pradă ideologiei precum
piesele de domino. În Asia de Sud-Est, guvernul SUA s-a folosit de această teorie (acum
discreditată), pentru a-și justifica implicarea în Războiul din Vietnam și sprijinul pentru un
dictator non-comunist din Vietnam de Sud. De fapt, eșecul american de a preveni o victorie
comunistă în Vietnam a avut un impact mult mai mic decât a fost presupus de susținătorii
teoriei efectului domino. Cu excepția Laosului și a Cambodgiei, comunismul nu s-a răspândit
în Asia de Sud-Est.
De unde a apărut această idee a efectului domino? Până în 1950, politicienii implicațti în
Afacerile Externe ale SUA au îmbrățișat cu fermitate conceptul că potențiala cădere a
Indochinei în mâinile comunismului va duce rapid la prăbușirea altor națiuni din Asia de Sud-
Est. Consiliul de Securitate Națională a inclus teoria într-un raport din 1952 despre
Indochina179, iar în aprilie 1954, în timpul bătăliei decisive dintre Viet Minh și forțele
franceze de la Dien Bien Phu, președintele Dwight D. Eisenhower a articulat importanța
principiului de „cădere a pieselor de domino”.180
Teoria domino este în mare parte discreditată în zilele noastre, nereușind să țină cont de
caracterul luptei nord-vietnameze și de Vietcong în războiul din Vietnam. Presupunând că Ho
Chi Minh era o piesă în jocurile politice ale comuniștilor din Rusia și China, oamenii de la
conducere din SUA nu au reușit să înțeleagă sau să prevadă că scopul lui Ho și al
susținătorilor săi era independența vietnameză, nu răspândirea comunismului. Războiul Rece
a fost o „dependență”, care a încețoșat de multe ori viziunea realistă a celor implicați, „un
obicei susținut de interese materiale foarte puternice în fiecare bloc”, de la complexul militar-
industrial la agențiile de informații și securitate națională și politicienii pe care îi servesc.181
Ideologiile opozante au avut puțină sau deloc relevanță și că ambele părți au folosit pur și
simplu această idee pentru a-și ascunde realele obiective și intenții. Pe de cealaltă parte, nu se
poate nega faptul că disputa dintre SUA și URSS a avut în spate incompatibilitatea
ideologiilor susținute, care a luat sfârșit doar în momentul în care doctrina comuniștilor a
devenit mai puțin ostilă.
Conceptul că aceste considerații ideologice au umbrit preocupările celor două superputeri cu
privire la echilibrul puterii, este, în opinia mea, unul eronat. Mai degrabă, consider că
motivațiile ideologice și cele politice, economice, ori teritoriale, se completau unele pe
celelalte și drept consecință, alimentau un conflict ce deseori era foarte aproape de combustie.
Aplicând această idee în cadrul unui exemplu concret, ne putem folosi de doctrina
„containmentului”: prin urmare, a fost aceasta menită să echilibreze puterea Uniunii
Sovietice, sau a reprezentat un răspuns ideologic al Statelor Unite în scopul de a contracara
încercarea Moscovei de a ruina capitalismul?
Personal, sunt de părere că nu a existat neapărat o singură opțiune pentru a explica într-adevăr
ce s-a întâmplat într-o perioadă atât de mare și dacă motivațiile au fost pur ideologice sau
ideologia era un simplu „paravan”. Reluând ideile de mai sus, mai mult ca sigur diferențele
abstracte au jucat un rol în acest conflict, dar probabil nu au determinat fiecare decizie luată
de una dintre cele două tabere, iar pe altele poate le-au influențat chiar negativ. În cele din
urmă, Războiul Rece a fost o încercare prelungită, dar în cele din urmă eșuată a unui puternic
contestator de a destitui statul preeminent din cadrul sistemului. Prin urmare, explicația cheie
variază, și nu e reprezentată de factori structurali sau schimbări ideologice, ci de percepția
fiecărei părți a puterii sale relative în relație cu deciziile luate față de oponentul său. 182

179
„Note by the Executive Secretary to the National Security Council on United States Objectives and Courses
of Action with Respect to Southeast Asia”, Foreign Relations of The United States, 1952–1954, East Asia and
The Pacific, Volume XII, Part 1, Office of the Historian, Washington, 25 June 1952,
https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1952-54v12p1/d36;
180
„Public Papers of the Presidents of the United States: Dwight D. Eisenhower, 1954”, Office of the Historian,
7 April 1954, p. 381–390, https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1952-54v13p1/d716;
181
Suzy, Kim, „The Cold War Never Ended”, Perspectives on History, 15 August 2017,
https://www.historians.org/publications-and-directories/perspectives-on-history/summer-2017/the-cold-war-
never-ended-historical-roots-of-the-current-north-korea-crisis;
182
Mark, Kramer, „Ideology and the Cold War”, Review of International Studies 25, no. 4, 1999, p. 539–76,
http://www.jstor.org/stable/20097622;
CONCLUZII

În urma cercetării mele, consider că am răspuns la întrebările propus la începutul lucrării de

licență, efectuând simultan o analiză cuprinzătoare a modului de funcționare al agențiilor de
servicii secrete implicate, adică Agenția Centrală de Informații și Comitetul pentru
Securitatea Statului. Războiul Rece a reprezentat un conflict important pentru istorie, pentru
evoluția lumii, pentru atingerea unui echilibru relativ la acea perioadă și pentru felul îm care
se desfășoară azi relațiile internaționale.
Se poate constata cu vehemență că Războiul Rece a fost cel mai neconvențional conflict al
secolului al XX-lea. Primul și Al Doilea Război Mondial au modelat istoria și lumea noastră,
dar nu se pot compara cu longevitatea sau complexitatea luptei care a implicat superputeri și
puteri mai mici de pe fiecare continent timp de mai bine de patru decenii. Miza acestui
conflict s-a învârtit în jurul incertitudinii legate de cine va domina lumea postbelică: forțele
totalitarismului conduse de sovietici sau principiile libertății politice și economice
întruchipate în Statele Unite. Dacă ambițiile Uniunii Sovietice nu ar fi fost limitate, poate o
mare parte din Europa de Vest, precum și din Europa de Est ar fi devenit comunistă sau cel
puțin simpatizante acestui tip de regim.
Din ceea ce am redat în paginile anterioare și am încercat să subliniez în ultimul capitol,
ideile filozofice și doctrinele care stau la baza unui regim contează, pentru că ele ghidează
guvernele și ne ajută să le înțelegem comportamentul. Prin urmare, ideologiile implicate au
jucat un rol foarte important în desfășurarea conflictului, deoarece cele două superputeri au
fost influențate în mod direct de concepțiile lor. Așadar, Statele Unite au fost modelate de
principiile sale fondatoare ale libertății, justiției și egalității, susținând propria-și națiune prin
toate mijloacele necesare: războaie, crize, demiteri și revoluții culturale.
Regimul sovietic s-a bazat pe principiile totalitare ale marxism-leninismului. Când liderii
statelor sovietice au recunoscut că nu mai cred în comunism, au subminat fundamentele
ideologice ale puterii și autorității lor. După prăbușirea Uniunii Sovietice, președintele Mihail
Gorbachev a afirmat și el că „imperiul” comunist era de fapt unul relativ fragil, dar
împuternicit de instituții viguroase. Președintele rus Boris Yeltsin a constat printr-un discurs
din 1992 că „Idolul comunismului, care a răspândit peste tot vrajbă socială, animozitate și
brutalitate fără egal, care a insuflat teamă în omenire, s-a prăbușit”.183
În plus, atacurile ideologice ale celor două părți au exacerbat lipsa de încredere dintre SUA și
Uniunea Sovietică. Pe lângă confruntarea propriu-zisă, o altă parte importantă a Războiului
Rece a fost rivalitatea ideologică dintre cei doi poli de putere. Războiul Rece a început în
mare parte cu atacuri de acest fel, fiecare parte tratând-o pe cealaltă ca pe un inamic. La 9
februarie 1946, Stalin a pus un deosebit accent pe teoria capitalismului a lui Lenin și
inevitabilitatea războiului la Conferința Sovietelor Supreme,184 care a stârnit mare îngrijorare
în lumea occidentală. Nu la mult timp după, George Kennan a trimis înapoi renumita
„Telegramă Lungă” de la Moscova, evidențiind amenințarea ideologică din partea Uniunii
Sovietice. Curând după aceea, curentul McCarthyist a crescut în amploare în Statele Unite ale
Americii. Conflictul ideologic aprig a agravat confruntarea dintre cele două state. În
concluzie, conflictul ideologic dintre capitalism și comunism a constituit o parte importantă a
Războiului Rece.
O altă deducție relevantă privește importanța unor alianțe într-un astfel de conflict. Deși
principalele confruntări s-au desfășurat între actorii principali, ambele tabere au beneficiat de
existența unor susținători regăsiți în alte state din sfera lor politică. În acest sens, Statele
Unite au apelat la și au condus o mare alianță împotriva Uniunii Sovietice prin instrumente
precum Planul Marshall, NATO, relația specială de colaborare cu Regatul Unit sau doctrina
183
„Excerpts from Yeltsin’s Speech to Lawmakers”, Los Angeles Times, L.A. Times Archive, 18 June 1992,
https://www.latimes.com/archives/la-xpm-1992-06-18-mn-936-story.html.
184
„Speech Delivered by Stalin at a Meeting of Voters of the Stalin Electoral District, Moscow,” February 09,
1946, History and Public Policy Program Digital Archive, Gospolitizdat, Moscow, 1946, p. 4/ 23,
http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/116179;
Reagan. În schimb, Uniunea Sovietică nu a putut niciodată să se bazeze cu adevărat pe
sprijinul și loialitatea din partea națiunilor Pactului de la Varșovia, sau a popoarelor din
cadrul Uniunii Sovietice. Marxism-leninismul a fost o doctrină străină impusă oamenilor din
Europa de Est și din Uniunea Sovietică de către o putere autocratică. Moscova a cumpărat
loialitatea statelor, precum s-a întâmplat în Cuba, în America Latină și Angola, în Africa.
În ciuda faptului că este un termen specific folosit pentru a descrie cele aproape cinci decenii
de confruntare între SUA și Uniunea Sovietică, termenul nu a murit odată cu sfârșitul
rivalității dintre cele două state, ci este adesea folosit pentru a descrie alte fenomene
internaționale similare datorită bogăției sale în sensul politic internațional și reflectarea noilor
relații internaționale în era nucleară.
Fiind un concept opus „războiului fierbinte” (armat, convențional), un război „rece” nu
înseamnă pace deplină. Un Război Rece include trei caracteristici esențiale: în primul rând,
trebuie să existe doi poli de putere bine echilibrați în sistemul internațional; este dificil ca
polii dezechilibrați sau ca mai mult de doi actori să dea naștere unui Război Rece. În al doilea
rând, cei doi poli mari de putere trebuie să fie în principal concurenți, nu parteneri. Mai exact,
relația competitivă trebuie să se reflecte în confruntarea diplomatică prin alianțe, descurajare
militară reciprocă și curse ale înarmării, repercusiuni și izolare pe fond economic, și atacuri
ideologice. Cele două țări au fost aliați importanți împotriva fascismului în Al Doilea Război
Mondial, dar au alunecat rapid în spirala Războiului Rece imediat după încheierea războiului.
În al treilea rând, nu trebuie să existe un conflict militar direct între cele două puteri opozante.
O formă comună de conflict într-un Război Rece este războiul proxy, care este principala
formă de competiție între doi actori. Aceste trei trăsături de bază, prima descriind structura
puterii, iar celelalte două descriind starea relației polare, au constituit caracteristicile de bază
ale sistemului internațional pe fondul confruntării SUA-URSS. Războiul Rece a influențat
puternic modelele politice, economice și ideologice globale în lumea postbelică, și în
vremurile noastre după încheierea sa. Totuși, izbucnirea sa rapidă și dramatică trebuie să
servească drept o lecție pentru a recunoaște semnele unui astfel de conflict, astfel încât istoria
să nu se repete.
În acest sens, multe conflicte interne din Vietnam, Orientul Mijlociu și alte regiuni au
declanșat, de asemenea, o competiție acerbă între cei doi poli. Drept urmare, Războiul Rece
avea să fie extrem de intens, dacă o parte nu se retrăgea din războiul declanșat. Pe scurt,
Războiul Rece s-a format treptat. Deși a fost martorul mai multor perioade de tip détente între
cele două părți, Războiul Rece nu s-a încheiat cu un compromis benefic pentru ambele
națiuni, ci cu o victorie fantastică pe de o parte și o înfrângere completă pe cealaltă parte.
Cel mai lung conflict al secolului XX, Războiul Rece a afectat totul, de la ideologia politică,
politica externă și internă, până la administrațiile implicate și viețile personale ale
americanilor și sovieticilor. Odată cu prăbușirea Cortinei de Fier în Europa de Est, unificarea
Germaniei, fragmentarea și dizolvarea ulterioară a Uniunii Sovietice au eliminat Războiul
Rece.
BIBLIOGRAFIE
I. SURSE PRIMARE
A. Documente edite
1. „1. Liberal and the Fellowcountrymen, D. B. 2. Possible use of Slava, through
liberal or nil. (1945)”, Venona, The National Security Agency/Central Security
 Service (NSA/CSS), 5 April 1945,
https://media.defense.gov/2021/Aug/01/2002818604/-1/-
1/0/5APR_LIBERAL_FELLOWCOUNTRYMEN.PDF;
2. „Clandestine Services History: The Berlin Tunnel Operation 1952-1956”, FI
Division D, CIA, 25 August 1967, https://www.cia.gov/readingroom/docs/CIA-
RDP07X00001R000100010001-9.pdf;
3. Commission on CIA Activities within the United States, Report to the President
by the Commission on CIA Activities within the United States, p. 46,
https://www.ojp.gov/pdffiles1/Digitization/36326NCJRS.pdf;
4. „Division X of the Hauptverwaltung Aufklärung (HVA/X) of the Ministry of
State Security (MfS), 'Plan for Common and Coordinated Active Measures of the
Intelligence Organs of the MOI of the PR Bulgaria and the MfS of the GDR for
1987 and 1988”, History and Public Policy Program Digital Archive, Committee
for Disclosing the Documents and Announcing the Affiliation of Bulgarian
Citizens to the State Security and the Intelligence Services of the Bulgarian
National Army (CDDAABCSSISBNA-R), f. 9, op. 4, a.e. 670, 3 September 1986,
https://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/208947;
5. „”Doctor”, ”Professor” and ”Jurist” to hand over ciphers and secret
correspondence for safekeeping at Soviet Embassy in Washington (1946)”,
Venona, The National Security Agency/ Central Security Service (NSA/ CSS), 8
January 1946, https://media.defense.gov/2021/Jul/31/2002817931/-1/-
1/0/8JAN_CIPHERS.PDF;
6. Dwight D., Eisenhower, „The President's News Conference”, The American
Presidency Project, 11 May 1960,
https://www.presidency.ucsb.edu/documents/the-presidents-news-conference-231;
7. Franklin D., Roosevelt, „Executive Order 9182 Establishing the Office of War
Information, 13 June 1942”, The American Presidency Project,
https://www.presidency.ucsb.edu/node/210709;
8. Harry S., Truman, „Executive Order 9621 – Termination of the Office of Strategic
Services and Disposition of Its Functions, 20 September 1945”, The American
Presidency Project, https://www.presidency.ucsb.edu/node/231394;
9. Harry S., Truman, „Executive Order 9835 – Prescribing Procedures for the
Administration of an Employees Loyalty Program in the Executive Branch of the
Government, 21 March 1947”, Federal Register, Washington, 25 March 1947,
https://tile.loc.gov/storage-services/service/ll/fedreg/fr012/fr012059/fr012059.pdf;
10. Harry S., Truman, Presidential Directive on Coordination of Foreign Intelligence
Activities, 22 January 1946, Washington D.C., Federal Register of February 5,
1946, https://www.govinfo.gov/content/pkg/FR-1946-02-05/pdf/FR-1946-02-
05.pdf;
11. „Iron Curtain Speech” Transcript, British Information Services, The National
Archives, 5 March 1946,
https://www.nationalarchives.gov.uk/wp-content/uploads/2019/05/FO371-
51624.jpg;
12. John F., Kennedy, „Ich bin ein Berliner” Speech, Miller Center of Public Affairs,
University of Virginia, Video Curtesy of the John F. Kennedy Presidential
 Library, 26 June 1963, (1021) John F. Kennedy - "Ich Bin Ein Berliner" Speech -
YouTube;
13. „KGB Defector Yuri Bezmenov's Warning to America”, Persian Atheist,
Youtube.com, 1 February 2013, https://www.youtube.com/watch?
v=bX3EZCVj2XA&t=7s;
14. „KGB, Information Nr. 2742 [to Bulgarian State Security]", History and Public
Policy Program Digital Archive, Committee for Disclosing the Documents and
Announcing the Affiliation of Bulgarian Citizens to the State Security and the
Intelligence Services of the Bulgarian National Army (CDDAABCSSISBNA-R),
f. 9, op. 4, a.e. 675, 1987,
https://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/208948;
15. „KGB, Information Nr. 2955 [to Bulgarian State Security]", History and Public
Policy Program Digital Archive, Committee for Disclosing the Documents and
Announcing the Affiliation of Bulgarian Citizens to the State Security and the
Intelligence Services of the Bulgarian National Army (CDDAABCSSISBNA-R),
f. 9, op. 4, a.e. 663,, 7 September 1985,
https://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/208946;
16. „KGB interviews GRU agent and net controller name ALES 30 March (Release
3)”, Venona, The National Security Agency/Central Security Service (NSA/CSS),
30 March 1945, https://media.defense.gov/2021/Aug/01/2002818545/-1/-
1/0/30MAR_KGB_INTERVIEWS_GRU_AGENT.PDF;
17. Marshall S., Carter, Lieutenant General, USA, Acting Director of Central
Intelligence, „Organization”, The National Archives, 5 August 1963,
https://nsarchive2.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB54/st21.pdf;
18. National Security Act Of 1947, Chapter 343 of the 80th Congress, 26 July, 1947,
https://www.govinfo.gov/content/pkg/COMPS-1493/pdf/COMPS-1493.pdf ;
19. „Note by the Executive Secretary to the National Security Council on United
States Objectives and Courses of Action with Respect to Southeast Asia”, Foreign
Relations of The United States, 1952–1954, East Asia and The Pacific, Volume
XII, Part 1, Office of the Historian, Washington, 25 June 1952,
https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1952-54v12p1/d36;
20. „President Truman's Message to Congress, March 12, 1947”, Document 171, 80th
Congress, 1st Session, Records of the United States House of Representatives;
Record Group 233, National Archives, https://www.archives.gov/milestone-
documents/truman-doctrine;
21. Prof. Dr. Sc. Jakob Segal, Dr. Lilli Segal, „AIDS: USA home-made evil, NOT
imported from AFRICA”, published on the occasion of the VIII Non-Aligned
Summit in Harare (Zimbabwe) in 1986,
https://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/media/images/misc/image_5.png:
22. Prof. Dr. Jakob Segal, Dr. Lilli Segal, Dr. Ronald Dehmlow, „AIDS: Its Nature
and Origins”, copy courtesy of Todd Leventhal, Global Engagement Center, U.S.
Department of State, 1986, https://archive.org/details/AIDS-nature-and-origin;
23. „Public Papers of the Presidents of the United States: Dwight D. Eisenhower,
1954”, Office of the Historian, 7 April 1954,
https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1952-54v13p1/d716;
24. „Records on Korean War Dead and Wounded Army Casualties, created, 1950-
1970, documenting the period 2/13/1950 - 12/31/1953”, Department of Defense,
Department of the Army, Adjutant General's Office, The National Archives,
https://aad.archives.gov/aad/series-description.jsp?s=531&cat=WR27&bc=,sl;
25. Richard M. Bissel, „Project Corona”, The National Archives, 15 April 1958,
https://nsarchive2.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB54/st05.pdf;
26. Ronald, Reagan, „Address Before a Joint Session of the Congress on the State of
the Union, 6 February 1985”, The American Presidency Project
https://www.presidency.ucsb.edu/node/258923;
27. Ronald, Reagan, „Berlin Wall” Speech, President Reagan's Address at the
Bradenburg Gate, Reagan Foundation Youtube Channel, 12 June 1987
https://www.youtube.com/watch?v=5MDFX-dNtsM;
28. Roscoe H., Hillenkoeter, „Memorandum From the Director of Central Intelligence
(Hillenkoetter) to the National Security Council, Washington, September 19,
1947”, Foreign Relations of the United States (FRUS), 1945–1950, Emergence of
the Intelligence Establishment, United States Government Printing Office
(USGPO), Washington, 1996,
https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1945-50Intel/d222
29. Smith to CIA Deputy Directors, „Organization of CIA Clandestine Services”, 15
July 1952;
30. „Soviet Influence Activities: A Report on Active Measures and Propaganda,
1986-87”, Department of State Publication 9627, United States Department of
State, August 1987, p. 56,
https://www.globalsecurity.org/intell/library/reports/1987/soviet-influence-
activities-1987.pdf;
31. „Speech Delivered by Stalin at a Meeting of Voters of the Stalin Electoral District,
Moscow,” February 09, 1946, History and Public Policy Program Digital Archive,
Gospolitizdat, Moscow, 1946,
http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/116179;
32. „Testimony of Yuri Ivanovich Nosenko”, JFK Assassination System
Identification Form, National Archives, 20 June 1978,
https://www.archives.gov/files/research/jfk/releases/180-10131-10324.pdf;
33. „The North Atlantic Treaty, Washington D.C, 4 April, 1949”, North Atlantic
Treaty Organization,
https://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm;
34. United States Senate Select Committee on Governmental Operations with Respect
to Intelligence Activities, Foreign and Military Intelligence - Book I, 94th
Congress, 2nd Session, 26 April 1976,
https://www.intelligence.senate.gov/sites/default/files/94755_I.pdf;
35. „Universal Military Training and Service Act”, Public Law 51, 19 June 1951,
https://www.govinfo.gov/content/pkg/STATUTE-65/pdf/STATUTE-65-
Pg75.pdf#page=14 ;
36. Valentin, Zapevalov, „Паника на Западе, или что скрывается за сенсацией
вокруг AIDS [Panic in the West, or what is hiding behind the sensation
surrounding AIDS]”, Literaturnaya Gazeta, No. 5058,
 https://static01.nyt.com/images/2017/12/13/us/politics/13dc-disinfo3/
merlin_131179307_038fad15-cb6f-40b0-9fb8-01537f654bfe-jumbo.jpg;
37. „Views on Trained Cats (redacted) for (redacted) Use”, National Security
Archives, March 1967,
https://nsarchive2.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB54/st27.pdf;
38. „Yuri Bezmenov: Psychological Warfare Subversion & Control of Western
Society”, GBPPR2, Youtube.com, 23 February 2011,
https://www.youtube.com/watch?v=5gnpCqsXE8g;

B. Lucrări speciale
1. Christopher, Andrew; Vasili, Mitrokhin, „The Sword and the Shield: The
Mitrokhin Archive and the Secret History of the KGB”, Basic Books, 2000;
2. David E., Murphy; George, Bailey; Sergei, Kondrashev, „Battleground Berlin:
CIA vs. KGB in the Cold War”, Yale University Press, New Haven,
Connecticut, 1997;
3. Tomas, Schuman, „Love Letter to America”, W.I.N., Almanac Panorama, Los
Angeles, 1984;
4. Viktor, Suvorov, „Soviet Military Intelligence”, Grafton Books, London,
1984;

II. SURSE SECUNDARE

A. Documente edite
1. „A Review of the FBI’s Performance in Uncovering the Espionage Activities
of Aldrich Hazen Ames (April, 1997)”, U.S Department of Justice, Office of
the Inspector General, https://cryptome.org/jya/doj-oig-ames.htm;
2. „AIDS may invade India”, Patriot, New York, 17 July 1983,
https://static01.nyt.com/images/2017/12/13/us/politics/13dc-disinfo2/
merlin_131179325_4a867223-3bdf-4e56-a5aa-7045df25b618-
superJumbo.jpg;
3. „Berlin: Wonderful Tunnel”, Time Magazine, 7 May 1956,
https://content.time.com/time/subscriber/article/0,33009,937300-1,00.html;
4. CIA Book of Honor 1950-2003, Central Intelligence Agency, Langley,
Virginia,
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fc/CIA_Book_of_Honor_
open_enlarge.jpg;
5. CIA Paper, „Project Outline for Fighting Group Against Inhumanity, 17
November 1954”, National Security Archive,
https://nsarchive.gwu.edu/sites/default/files/documents/rc6nud-d0soa/
19541117-CIA-paper-KgU-project-outline-DTLINEN-KGU-v-1_0064.pdf;
6. Conference on Security and Co-operation in Europe, Final Act, Helsinki, 1
August 1975, https://www.osce.org/files/f/documents/5/c/39501.pdf;
7. Daniel, Turner, „U-2 Incident (1960)”, Simple History, Youtube.com, 22 April
2018, https://www.youtube.com/watch?
v=RZZdpNV75iA&ab_channel=SimpleHistory;
8. „Excerpts from Yeltsin’s Speech to Lawmakers”, Los Angeles Times, L.A.
Times Archive, 18 June 1992, https://www.latimes.com/archives/la-xpm-
1992-06-18-mn-936-story.html;
9. George, Kennan, „The Long Telegram, February 22, 1946”, Teaching
American History, https://teachingamericanhistory.org/document/the-long-
telegram/;
10. „Hollow Nickel/ Rudolf Abel”, Famous Cases & Criminals, Federal Bureau of
Investigation, https://www.fbi.gov/history/famous-cases/hollow-nickel-
rudolph-abel;
11. „Memorandum of Conference with the President, 0810, 24 November 1954”,
Aerial Intelligence During the Cold War, Dwight D. Eisenhower Presidential
Library, Museum & Boyhood Home, National Archives,
https://www.eisenhowerlibrary.gov/sites/default/files/research/online-
documents/aerial-intelligence/1954-11-24.pdf;
12. Philip, Shenon, „In short: nonfiction”, The New York Times, section 7, The
New York Times Archive, New York, 4 January 1987,
https://www.nytimes.com/1987/01/04/books/in-short-nonfiction-917687.html;
13. „Quarterly Bulletin: Treasury Decisions, Rulings, and Procedural and
Administrative Matters Concerning Alcohol, Tobacco, Firearms, and
Explosives”, Department of the Treasury, Bureau of Alcohol, Tobacco and
Firearms, No. 1, Washington D.C., January-March 1979,
https://books.google.ro/books?id=dt7LXi6nTooC&pg=PP1&lpg=PP1&dq=
%E2%80%9EQuarterly+Bulletin:+Treasury+Decisions,+Rulings,
+and+Procedural+and+Administrative+Matters+Concerning+Alcohol,
+Tobacco,+Firearms,+and+Explosives
%E2%80%9D+1979&source=bl&ots=Fs83vtPXAs&sig=ACfU3U1RijVzHbi
8yS5veAvYKArBOC7QvQ&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwiZ_K6DsJ_4AhX
5RfEDHW5LC0IQ6AF6BAgCEAM#v=onepage&q=%E2%80%9EQuarterly
%20Bulletin%3A%20Treasury%20Decisions%2C%20Rulings%2C%20and
%20Procedural%20and%20Administrative%20Matters%20Concerning
%20Alcohol%2C%20Tobacco%2C%20Firearms%2C%20and%20Explosives
%E2%80%9D%201979&f=false;
14. „Reds Play Up the Berlin Tunnel”, The New York Times, 29 April 1956,
https://www.nytimes.com/1956/04/29/archives/reds-play-up-the-berlin-
tunnel.html;
15. „The Central Intelligence Agency and Overhead Reconnaissance: The U-2 and
OXCART Programs, 1954-1974”, History Staff, Central Intelligence Agency,
1992;
16. „Treaty banning nuclear weapon tests in the atmosphere, in outer space and
under water”, Moscow, 5 August 1963,
https://treaties.un.org/doc/Publication/UNTS/Volume%20480/volume-480-I-
6964-English.pdf;
17. Treaty Between the United States of America and the Union of Soviet
Socialist Republics on The Limitation of Anti-Ballistic Missile Systems,
Moscow, 26 MAY 1972, Inventory of International Nonproliferation
Organizations and Regimes, Center for Nonproliferation Studies;
 18. „Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons”, International Atomic
Energy Agency, 22 April 1970,
https://www.iaea.org/sites/default/files/publications/documents/infcircs/1970/
infcirc140.pdf;
19. „The Manhattan Project: An Interactive History”, „Espionage and the
Manhattan Project (1940-1945)”, U.S. Department of Energy – Office of
History and Heritage Resources, https://www.osti.gov/opennet/manhattan-
project-history/Events/1942-1945/espionage.htm;
20. „The Unseen Conflict – Foreign Espionage Operations Against the United
States”, U.S. Department of Justice, Federal Bureau of Investigation, 1983,
https://babel.hathitrust.org/cgi/pt?
id=mdp.39015034507841&view=1up&seq=5;
21. „Warsaw Pact Treaty”, History and Public Policy Program Digital Archive,
American Foreign Policy, 1950-1955: Basic Documents Vol 1, Department of
State Publication 6446, General Foreign Policy Series 117, Washington DC,
14 May 1955, http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/123891;

B. LUCRĂRI SPECIALE
1. Dmitriy, Komissarov; Yefim, Gordon, „Soviet Spyplanes of the Cold War”,
Pen and Sword Books Ltd., South Yorkshire, 2013;
2. Gerald K., Haines; Robert E., Leggett, editors of „Watching the Bear: Essays
on CIAs Analysis of the Soviet Union”;
3. Keith, Melton, „Ultimate Spy”, DK publishing, New York, 2009
4. Kevin C., Ruffner, „CORONA: Americas First Satellite Program”, History
Staff of Center for the Study of Intelligence, Central Intelligence Agency,
Washington, D.C., 1995;
5. Mark, Kramer, „Lessons from Operation Denver, the KGB’s Massive AIDS
Disinformation Campaign”, The Mit Press Reader, 26 May 2020,
https://thereader.mitpress.mit.edu/operation-denver-kgb-aids-disinformation-
campaign/;
6. Mary, Byers, „CIA and the Cold War, Establishment of the Central
Intelligence Agency and its Vital Role in the Cold War Era”, Liberty
University, 2010;
7. Melvyn P., Leffler; Odd Arne, Westad, „The Cambridge History of the Cold
War”, Volume 2 „Crises and Détente”, Cambridge University Press,
Cambridge, 2010;
8. Michael, Warner, „The CIA under Harry Truman”, History Staff, Center for
the Study of Intelligence, Central Intelligence Agency, Springfield, 1994;
9. Nicholas, Dujmovic, „The Significance of Walter Bedell Smith as Director of
Central Intelligence, 1950-53”, CIA History Staff, Center for the Study of
Intelligence, https://www.cia.gov/readingroom/docs/Misc-009.pdf;
10. Philip, Parker, „The Cold War Spy Pocket Manual: The Official Field-
Manuals for Espionage, Spycraft and Counter-intelligence”, The Pool of
London Press, 2015;
 11. Priscilla, Roberts; Spencer C., Tucker, „The Encyclopedia of the Cold War: A
Political, Social, and Military History”, ABC-CLIO, Inc., Santa Barbara,
California, 2008;
12. S. Eugene, Poteat, „Engineering in the CIA: ELINT, Stealth, and Beginnings
of Information Warfare”, The Bent of Tau Beta Pi, 1999,
https://www.tbp.org/pubs/Features/F99Poteat.pdf;
13. Steve, Coll, „Ghost Wars: The Secret History of the CIA, Afghanistan, and
Bin Laden, from the Soviet Invasion to September 10, 2001”, Penguin Books,
2004;
14. Steve, Vogel, „Betrayal in Berlin: The True Story of the Cold War's Most
Audacious Espionage Operation”, Harper Collins, 2019;
15. Tim, Weiner „Legacy of Ashes: The History of the CIA”, Anchor Books,
Random House, Inc., New York, 2008;
16. Thomas B., Allen; Norman, Polmar, „The Spy Book Encyclopedia of
Espionage”, Random House, New York, 1997;
17. Thomas L., Sakmyster, „Red Conspirator: J. Peters and The American
Communist Underground”, University of Illinois Press, Chicago, 2011;
18. Walter, Mills, „The Forrestal Diaries: The Inner History of the Cold War”,
Cassel & Company Ltd., London, 1952;

C. LUCRĂRI GENERALE
1. Alison, Smale, „60 Years Later, Germany Recalls Its Anti-Soviet Revolt”, The
New York Times, 17 June 2013,
https://www.nytimes.com/2013/06/18/world/europe/germany-puts-spotlight-
on-its-own-anti-soviet-revolt.html;
2. Alfred W., McCoy, „A Question of Torture: CIA Interrogation, From the Cold
War to The War on Terror”, Henry Holt and Company, New York, 2006;
3. Brian, Wheeler, „Jack Barsky: The KGB spy who lived the American dream”,
BBC News, Washington DC, 23 February 2017,
https://www.bbc.com/news/magazine-38846022;
4. Christopher, Drew; Sherry, Sonntag, „Blind Man's Bluff: The Untold Story of
American Submarine Espionage”, William Morrow Paperbacks, 2000;
5. David F., Rudgers, „The Origins of Covert Action”, Journal of Contemporary
History, Volume 35 (2), SAGE Publications, London, 2000;
6. Ellen, Schrecker, Review of „Soviet Espionage in America: An Oft-Told
Tale”, by John Earl Haynes, Harvey Klehr, Alexander Vassiliev, and Susan
Jacoby, Reviews in American History, no. 2, 2010,
http://www.jstor.org/stable/40865366;
7. S. Eugene, Poteat, „Stealth, Countermeasures and ELINT, 1960-1975”,
Studies in Intelligence,
https://nsarchive2.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB54/st08.pdf;
8. James J., Wirtz, „Intelligence to Please? The Order of Battle Controversy
during the Vietnam War”, Political Science Quarterly 106, no. 2, 1991,
https://doi.org/10.2307/2152228;
9. Jeffrey V., Dickey, „Russian Political Warfare: Origin, Evolution, and
Application”, Naval Postgraduate School, Monterey, California, June 2015;
10. Julia, Ioffe, „The History of Russian Involvement in America's Race Wars”,
The Atlantic, 21 October 2017,
https://www.theatlantic.com/international/archive/2017/10/russia-facebook-
race/542796/;
11. Kevin P., Riehle, „Early Cold War Evolution of British and US Defector
Policy and Practice”, Cold War History, Volume 19, Issue 3, Routledge,
Taylor & Francis Group, 2019
12. Konrad Hugo, Jarausch, „The Rush to German Unity”, Oxford University
Press US, New York City, 1994;
13. Lawrence E., Hinkle; Harold, Wolff, „Communist Interrogation and
Indoctrination of "Enemies of the States". Analysis of Methods Used by the
Communist State Police (A Special Report)”, Archives of Neurology and
Psychiatry, Volume 76, No. 2, National Security Archive, 1 August 1956, p.
3-60, https://nsarchive.wrlc.org/islandora/object/torture%3A5055?solr_nav
%5Bid%5D=88100930893932fbaf6f&solr_nav%5Bpage%5D=0&solr_nav
%5Boffset%5D=0
14. Mark, Kramer, „Ideology and the Cold War”, Review of International Studies
25, no. 4, 1999, p. 539–76, http://www.jstor.org/stable/20097622;
15. Matthew, Gault, „Guess Who Else Tortured People Like the CIA Did –
Soviets and Nazis”, War is Boring, Medium.com, December 2014,
https://medium.com/war-is-boring/guess-who-else-tortured-people-like-the-
cia-did-soviets-and-nazis-e65357a309b9;
16. Michael S., James, „U.S. Spy History Is Older than the Nation Itself”, ABC
News, July 2011, https://abcnews.go.com/US/story?id=1213034&page=1;
17. Peter, Kross, „Operation Gold: The CIA's Berlin Tunnel”, Warfare History
Network, January 2022,
https://warfarehistorynetwork.com/2018/12/14/operation-gold-the-cias-berlin-
tunnel/;
18. R. Cargill, Hall, „From Concept to National Policy: Strategic Reconnaissance
in the Cold War”, American Intelligence Journal, Volume 19, no. 3/4, 1999-
2000;
19. Richard L., Russell, „Tug of War: The CIA’s Uneasy Relationship with the
Military”, SAIS Review (1989-2003) 22, no. 2, 2002,
https://www.jstor.org/stable/26996410;
20. Seth G., Jones, „Russian Meddling in the United States: The Historical
Context of the Mueller Report”, Center for Strategic & International Studies,
27 March 2019, https://www.csis.org/analysis/russian-meddling-united-states-
historical-context-mueller-report;
21. Ted, Bridis, „CIA Gadgets: Robot Fish, Pigeon Camera, Jungle Microphone”,
The Associated Press, McLean, Virginia, 26 December 2003,
https://usatoday30.usatoday.com/tech/news/2003-12-26-spy-gear_x.htm;
22. Series „The World's Weirdest Weapons”, Season 1, Episode 6: „Weapons of
the Superspies”, Prime Video;
23. Suzy, Kim, „The Cold War Never Ended”, Perspectives on History, 15 August
2017, https://www.historians.org/publications-and-directories/perspectives-on-
history/summer-2017/the-cold-war-never-ended-historical-roots-of-the-
current-north-korea-crisis;