Cântărețul din Hamelin"

          Hamelin era un orăşel liniştit, când, într-o zi, aşezarea a fost năpădită de mii şi mii de
şobolani. Rozătoarele nu erau numai zgomotoase, ci şi lacome, devorând tot ce găseau de mâncare.
Iar locuitorii orăşelului prinseră a se îngrijora, căci hrana lor se împuţina văzând cu ochii.
          Primarul dădu de ştire că oferea o răsplată de o sută de galbeni aceluia care ar fi izbutit să-i
scape de şobolani. Numai că mulţi dintre cei care încercară nu făcură mare brânză. Într-una din zile,
în orăşel apăru un străin tare  ciudat la înfăţişare, care-i zise primarului din Hamelin:
          - Sunt cântăreţ din fluier şi ştiu cum să vă scap de şobolani.
Primarul îi răspunse bucuros:
          — Fă numai trebuşoara asta şi toţi banii vor fi ai tăi!
Cântăreţul porni agale spre râul ce trecea pe la marginea orăşelului şi începu să sufle în fluierul său.
Pe dată, fermecaţi de melodia aceea, parcă nepământeană, şobolanii ieşiră de prin toate cotloanele şi
se strânseră în spatele străinului, urmândul ca vrăjiţi.
          Ajuns la râu, cântăreţul se urcă într-o barcă şi continuă să cânte. Ademeniţi de sunetele acelea
minunate, şobolanii se buluciră în apă şi se înecară până la ultimul!
          După ce scăpă oraşul de şobolani, aşa cum promisese, cântăreţul din fluier se duse să-şi ia
răsplata cuvenită. Numai că primarul, căruia nici prin gând nu-i trecuse să-i dea străinului atâta
bănet, îi spuse zeflemitor:
   — Păi, dacă tot s-au dus şobolanii aceia, poţi să te duci şi tu de unde ai venit!
Furios, cântăreţul din fluier îi zise primarului cam aşa:
   — Nici nu ştiţi cât o să vă căiţi cu toţii pentru că nu ţi-ai ţinut cuvântul dat!
Şi, pe dată, se puse iarăşi pe suflat în fluierul magic. De data aceasta însă, cei care se buluciră în
urma lui, dornici să-i asculte cântarea, fură copiii orăşelului. Râseră, cântară şi dănţuiră, urmându-l
pe misteriosul străin. Iar  acesta îi scoase încet-încet din Hamelin şi-i duse pe un munte din
apropiere. De acolo, copiii îl urmară pe străin în pântecele unei peşteri.
   Şi, de cum păşi înăuntrul ei şi ultimul copil, gura peşterii se închise pe vecie! În zadar îi aşteptară
părinţii. Din nefericire, odraslele lor nu se mai întoarseră" niciodată! Şi trecură mulţi ani până să se
audă din nou, pe străduţele tristului orăşel, voci cristaline de copii...

Sfârșit