Cand ii auzi jalnica poveste, pustnicului i se facu mila de ea.

Numaidecat o
imbraca cu straie de ale lui, ca sa nu fie cunoscuta, si o lua cu dansul spre
cetate, unde locuia voinicul-voinicilor. Nimerira tocmai la nunta lui. Cand lumea
dimprejur vazu un pustnicel asa de maruntel, incepura unul si altul a rade de el.
Prin acele locuri era datina ca la nunta sa cante fiecare. Dupa ce cantara toti
veni si randul pustnicului.

Dar el numai un cantec stia:

,,Florilor, dragilor male..."

Iar voinicul asculta,

lacrima-i pica

si asa zicea:

-Drag pustnicel,

eu nu ma insel,

ca-i si al meu cantecel.

Si pustnicul se descoperi si arunca de pe el straiele negre si ramase. Dafina

impaunata intr-o rochie de flori, de parca era o minunatie intrupata din poveste.
Ai fi vrut sa ai mii de ochi, sa stai s-o tot privesti.

Voinicul-voinicilor se desprinse de la ai lui si cuprinse cu drag pe Dafina,

juruindu-i ca de aci inainte nimeni si nimic pe lume nu-l va desparti de mireasa
ce-i fusese sortita dupa dorul sufletului sau!