Psihologia judiciara ca stiinta si practica, se adreseaza tuturor categoriilor de

specialisti care intr-un fel sau altul participa la infaptuirea actului de justitie si ale
caror decizii au influenta asupra vietii celor aflati sub incidenta legii.

Psihologie juridică punctul de unire între Psihologie și Drept

Psihologia și legea au o asemănare importantă; ambele sunt științele umane și sociale și

împărtășesc obiectul lor de studiu și aceeași arie de intervenție, comportamentul uman. Dar această
legătură merge dincolo.

Psihologie în domeniul juridic

Obiectul de studiu al psihologiei sunt caracteristicile comportamentului uman, în timp ce legea se

concentrează asupra legilor care reglementează un astfel de comportament. Prin urmare, putem
diferenția trei contribuții ale Psihologiei în domeniul juridic:

 Studiul particularităților sau particularităților comportamentului din partea Psihologiei,

oferă baza necesară de la care pot fi create legi specifice care să ia în considerare aceste
particularități și să sporească eficacitatea legilor.

 Psihologia poate ajuta atât în organizarea socială, cât și în rezolvarea conflictelor că ele
pot genera legile, deoarece traseul pe care îl adoptă puterea judecătorească nu trebuie să
implice acceptarea individuală a acelorași.

 Evaluați gradul de funcționalitate a legii, permițându-i să ajungă la o ajustare mai mare

a schimbărilor psihologice care apar în aplicarea legilor.

Pentru toate cele de mai sus, rolul psihologiei în lege se axează pe studierea modului in care
comportamentele afectează judecăți diferite, analizând în ce măsură aceste rezoluții nu reușesc să
reglementeze societății, în scopul de a îmbunătăți în mod progresiv sistemul judiciar.

Astfel, primele relații pe care legea le stabilește cu psihologia sunt produse prin psihologia socială,
psihologia atribuirii și psihologia cognitivă..

Psihologia socială

Din Psihologia Socială se presupune că ființa umană se comportă în funcție de diferitele interacțiuni
pe care le întreține în mediul său social. prin urmare, legislatorii trebuie să ia în considerare
relațiile pe care persoana le stabilește cu ceilalți, în acest fel puteți avea baza necesară în
elaborarea normelor care reglementează comportamentul uman.

De exemplu, în estimarea comportamente viitoare atunci când se acordă concediu de la închisoare

sau eliberare condiționată ca incorporarea persoanei în același context social în care a făcut un
comportament criminal, este expus la aceeași stimuli ai putea conduce să comităm aceste
comportamente.

Psihologia atribuirii

Psihologia atribuire oferă mecanismele de explicare în domeniul deciziilor judiciare, în special în

decizia de vinovăție și de răspundere penală.
Psihologie cognitivă

Psihologia cognitivă este legată de domeniul martorilor, oferind explicații despre comportamentul

uman prin intermediul informațiilor obținute de jurii, judecători, martori și inculpați.

Diferențele dintre Psihologie și Drept

Cu toate acestea, există diferențe clare între cele două științe; cel mai frapant este faptul că legea
aparține categoriei "ar trebui să fie" (norme) și psihologiei "să fie" (comportamente).

După cum arată autorii, cum ar fi Garrido (1994), principala diferență dintre aceste două științe este
că, deși ambele sunt interesate de aceleași subiecte, semnificația pe care o dau este semnificativ
diferită. Legea reglementează și intruchipează factorii care conduc comportamentul și ne spune ce
trebuie să facem sau să evităm. La rândul său, Psihologia analizează, măsoară, prezice și
modifică comportamentul.

Prin urmare, unii autori indică faptul că Psihologia arată trei abordări în domeniul juridic:

 Psihologia dreptului: axat pe analiza componentelor psihologice pentru funcționarea Legii.

 Psihologie în drept: studierea normelor legale care implică desfășurarea diverselor conduite.

 Psihologie pentru drept: transformată într-o știință auxiliară a Legii, în stabilirea adevărului
faptelor, imputabilității, interpretării conduitelor etc..

Conceptul de Psihologie Juridică

Cu toate acestea, în cazul în care uniunea dintre psihologie și Legea este în psihologie juridică, în
cadrul Integreaza Forensic Psihologie ia dețin, deoarece acest tip de psihologie se concentrează
zona de operare în lege și în special tehnicile și cunoștințele psihologic la interpretarea întregului
proces judiciar.

Astfel, Psihologia Juridică este domeniul cercetării și al muncii psihologice al cărui obiect de studiu
sunt comportamentele actorilor legali în domeniile dreptului, dreptului și justiției. Include studiul,
evaluarea, explicarea, prevenirea și tratamentul și / sau evaluarea acelor aspecte psihologice,
comportamentale și relaționale implicate în comportamentul legal al oamenilor prin metodele de
Psihologie Științifică.

Domenii de acțiune ale psihologiei juridice

Există diferite clasificări ale domeniilor de acțiune ale Psihologiei Juridice, iar prevalența acestora
variază în diferite țări. În termeni generali, putem vorbi despre următoarele domenii de acțiune:

Ads by optAd360

Psihologie aplicată în instanțe

Se numește și psihologia criminalistică, include psihologia aplicată drepturilor minorilor, familiei,

civilului, muncii și dreptului penal. Diferite domenii în care psihologul face rapoarte tehnice,
consiliere cu privire la măsurile care trebuie aplicate, monitorizarea intervențiilor etc..

Închisoarea psihologică

Domeniul de aplicare care include performanța psihologului în cadrul instituțiilor penitenciare.

Funcțiile sale implică clasificarea în module a deținuților, studiul acordării permiselor de ieșire,
grațierea, studiul climatului social, organizarea generală a închisorii și efectuarea tratamentelor
individuale și de grup..

Psihologia judiciară

Cele două domenii cele mai reprezentative sunt Psihologia Marturii și Psihologia Juriului. Prima se
referă la aplicarea rezultatelor cercetării sociale și Psihologie experimentală în determinarea validității
mărturiei care este, acuratețea și credibilitatea mărturiei martorilor oculari, fie accident, evenimente de
zi cu zi și / sau infracțiuni.

În al doilea, psihologul este responsabil de investigarea proceselor de luare a deciziilor, a

influenței sociale a juriilor, precum și a evaluării acestora.

Ads by optAd360

Psihologia Poliției și Forțele Armate

Această zonă se referă la rolul psihologului în selecția, instruirea, organizarea și relația cu societatea
din acest grup (poliție, gardă civilă, armată etc.).

victimologie

Se referă la rolul psihologului în îngrijirea victimelor de diferite tipuri (maltratare, abuz sexual,

atenție asupra deținutului etc.). Funcțiile sale se axează pe studiul, planificarea și prevenirea
grupurilor de risc și campaniile informative de prevenire a populației generale și în îngrijirea, tratarea
și monitorizarea victimelor și interacțiunea lor cu sistemul juridic.

mediere

Acesta include domeniul de acțiune al psihologului în soluționarea conflictelor juridice prin

negociere efectuarea unei intervenții care ajută la atenuarea și prevenirea daunelor emoționale sau
sociale ale celor implicați. Funcțiile sale se axează pe pregătirea unui context adecvat pentru
comunicarea părților, proiectarea unui proces de mediere și furnizarea către părți a instrumentelor
care le vor permite să facă față conflictului.

Funcțiile psihologilor legali

În fiecare dintre aceste domenii, psihologul juridic exercită diferite funcții:

Ads by optAd360

 Evaluarea și diagnosticarea pentru a determina condițiile psihologice ale actorilor legali.

 Sfatul care implică îndrumare și / sau consiliere ca expert în organele judiciare în

chestiuni legate de disciplina lor.

 Intervenția, proiectarea și realizarea programelor care vizează prevenirea, tratarea,

reabilitarea și integrarea actorilor legali în diferitele lor domenii (comunitate, mediul închisorii
etc.), atât în mod individual, cât și ca grup.

 Educația și formarea sunt înțelese ca formarea și / sau selecția profesioniștilor implicați

în sistemul juridic (avocați, judecători, procurori, polițiști, personal din penitenciare etc.) atât în
conținut, cât și în tehnicile psihologice utile în activitatea lor.
  Campaniile de prevenire socială în mass-media înaintea criminalității elaborarea și
consilierea în campaniile de informare socială a populației în situație de risc și populația
generală.

 Investigarea diferitelor probleme de Psihologie Juridică.

 Studiul și cercetarea pentru a ajuta la îmbunătățirea situației victimei și interacțiunea cu

sistemul juridic.

de încheiere

În concluzie, și într-un mod sintetic, s-ar putea spune acest lucru Psihologia și Legea sunt unite,
deoarece ambele împărtășesc același obiect de studiu al comportamentului uman iar Psihologia
Juridică permite să contribuie la cunoașterea Psihologiei asupra comportamentului uman al formei
obiective independent de punctul de vedere sau de aria de acțiune în care este analizat și de a
examina procesul judiciar care îl apropie de societate.

Cu toate că, din păcate, în acele cazuri în care politicul depășește social nu este o relație eficientă
între psihologie și drept (Legea), are loc și situații în care aspectele psihologice ale comportamentului
uman au relevanță mai au loc atunci când se ia o decizie sau se ajunge la o rezoluție finală.

Referințe bibliografice:

 Jiménez, E.M., Bunce, D. (2010): Concepte ale psihologiei criminalistice: bugete comune și
divergente între Psihologie și Drept. În Sierra, J.C., Jiménez, E.M., Buela-Casal, G, psihologia
criminalistică: manual de tehnici și aplicații. (Pp.70-85). Madrid: Biblioteca nouă.

 Cop.es. (2016). Psihologie legală [online] Adus de la:

http://www.cop.es/perfiles/contenido/juridica.htm

Cum poate fi aplicată psihologia în domeniul juridic

Detalii

 Scris de: Russell A. Dewey

Categorie: Introducere in psihologie de Russell A. Dewey

Psihologia şi dreptul au o zonă de graniţă cu suprapuneri pe două

direcţii: o recentă și intensă activitate interdisciplinară şi o împletire între profesia de psiholog şi alte
profesii. Iată câteva ramuri ale sistemului judiciar care apelează la psihologi: aplicarea legii (evaluarea
probelor, construirea profilelor infractorilor neprinşi, reabilitarea deţinuţilor); consilierea avocaţilor
(ajutor în selectarea membrilor juriului sau în pregătirea unui martor pentru a depune mărturie);
furnizarea expertizei testimoniale (evaluarea depoziţiei martorilor oculari, oferirea de informaţii despre
modelele de abuz şi victimizare sau atestarea unor subiecte ca tulburările de somn, abuzul asupra
copilului şi violenţa din cursul întâlnirilor); pledoaria în favoarea drepturilor clienţilor (susţinerea
drepturilor persoanelor cu handicap sau tulburări în dezvoltare, a victimelor violului, a părinţilor care
doresc custodie); reglementarea profesiei de psiholog (definirea limitelor comportamentului acceptat
în terapie, protejarea drepturilor clienţilor în terapie, reglementarea cercetării cu subiecţi umani,
stabilirea principiilor directoare în funcţionarea laboratoarelor de cercetări pe animale).

Introducere în psihologie. Cuprins

(Cap.14: Frontierele psihologiei) - (Partea a II-a: Psihologie şi lege)

Psihologia criminalistică

Psihologia criminalistică este literalmente legată de psihologia judiciară, dar termenul este folosit mai
mult în munca de poliţie – de exemplu în activitatea de urmărire penală. Oarecum brusc, la sfârşitul
anilor '90, mulţi studenţi au părut interesaţi de psihologia criminalistică. Acest lucru se poate datora
familiarizării lor cu capacităţile intuitive ciudate legate de caracteristicile personale ale criminalilor
neprinşi, ca urmare a publicării de către FBI a best-sellerului lui John Douglas, "Profiler" ori a apariţiei
mai multor programe de televiziune axate pe stabilirea profilului psihologic.

Un student al universităţii noastre, interesat de psihologia criminalistică, a remarcat că nu există

cursuri universitare dedicate acestui subiect. Într-adevăr. Până în anul 2000, a existat un singur
program de licenţă în psihologia criminalistică pentru toate Statele Unite ale Americii, la Colegiul
specializat John Jay din New York City. De atunci, inclusiv colegiile tehnice au răspuns la oportunitatea
economică a instituţiilor bazate pe profit şi au oferit cursuri de psihologie criminalistică. Astfel de
cursuri sunt utile unui student care caută poziţii de entry-level într-un sistem penitenciar.

Cum a aranjat o studentă să ia un curs de psihologie criminalistică?

O studentă a optat pentru universitatea noastră publică, de dimensiuni medii. Soluţia la problema ei a
fost practica disponibilă pentru studenţii mai mari, care asigura plasarea individuală în poziţii relevante
pentru un student la psihologie. Studenta a contactat personalul de la închisoarea oraşului Atlanta,
aproape de zona unde crescuse şi a primit aprobare pentru a lucra ca voluntar acolo pe timpul verii,
când se întorcea acasă. Ea avea obligaţia să ţină un jurnal zilnic al activităţilor derulate, urmând să
primească credite academice pentru activitatea ei de voluntariat. Ca studentă senioare la psihologie,
ea a luat cursuri de psihologie anormală, psihologie socială şi de modificare a comportamentului – pe
care le-a considerat relevante pentru practica  din timpul verii.

Ce i s-a permis studentei să facă?

În cursul verii, studenta a luat interviuri persoanelor încarcerate (a colectat informaţii de la deţinuţi, la
sosirea lor în închisoare), a discutat cu deținuții în celulele lor atunci când aceştia simţeau nevoia unui
bun ascultător şi a făcut diverse comisioane pentru personalul profesionist. Desigur, ea nu putea lua
decizii importante şi nu a administrat teste psihologice. Aceste responsabilităţi reveneau unui psiholog
licenţiat. Cu toate acestea, munca studentei a fost apreciată; la finalizarea acelui curs i s-a oferit un loc
de muncă.

Datorită creşterii interesului faţă de psihologia criminalistică, mai multe site-uri web bune furnizează
informaţii pentru studenţi. A se vedea, de exemplu, acest URL:
<Http://flash.lakeheadu.ca/~pals/forensics/>.

Activităţile zilnice ale unui psiholog criminalist din lumea reală implică de obicei testarea, conversaţia
şi consilierea, nu alcătuirea de profile psihologice pentru criminalii în serie. Cu toate acestea,
stereotipul "profiler" are corespondenţe în activitatea reală a lui John Douglas la FBI şi în activitatea
anterioară a lui James Brussel.

Brussel şi "Bombardierul nebun" (Mad Bomber)

În anii '50, o serie de bombe au explodat în districtul Garment din New York City. La sediul poliţiei s-au
primit nişte note frumos scrise, prin care era revendicată responsabilitatea. În urma studierii notelor
respective, psihiatrul James Brussel a fost în măsură să furnizeze poliţiei o descriere detaliată a
bombardierului.

Cum a descris Brussel "bombardierul nebun"?

"În ieşirile sale pare a fi om obişnuit, perfect adecvat. El poate frecventa biserica în mod regulat. Nu
poartă ornamente, nici bijuterii, nu are cravate sau haine ostentative. Este liniştit, politicos, metodic,
prompt... Educaţia: cel puţin doi ani de liceu. Literele par să indice asta. Ele sugerează, de asemenea, că
e născut în străinătate sau că trăieşte în anumite comunităţi de străini... Este slav... Încă un lucru", am
spus, cu ochii strâns închişi. "Când îl veţi prinde - şi nu am nici o îndoială că o veţi face – va purta un
costum la două rânduri.... Și va fi încheiat la nasturi", am spus. (Brussel, 1968)

Brussel presupunea că bombardierul era un bărbat de vârstă mijlocie, deoarece paranoia afectează cel
mai adesea barbaţii de vârstă mijlocie. El intuia că omul era "exact, precis, îngrijit, curat", pentru că
literele din notele primite de la Mad Bomber erau scrise îngrijit şi meticulos, fără erori, ştersături sau
cuvinte tăiate. Utilizarea ciudată a limbii engleze de către bombardierul nebun i-a sugerat lui Brussel
că acesta se născuse în străinătate sau că se învecina cu imigranţi recenţi. De exemplu, Mad Bomber
menţiona în mod repetat  "the Con Edison" în notele sale, în timp ce "new-york-ezii foloseau pur şi
simplu Con Ed, de zeci de ani".

Cum a ajuns Brussel la descrierea lui?

Similaritatea indiciilor l-a condus pe Brussel la alte predicţii. Pentru a face previziuni asupra
criminalului, Brussel a folosit informaţii corelaţionale  – a urmărit diverse variabile care anterior
apăreau împreună. O persoană care scria o notă de mână extrem de îngrijită, era de obicei îngrijită şi
în alte privinţe. Când Brussel a rezolvat cazul (la sfârşitul anilor '40) un om foarte îngrijit obişnuia să
poarte în public un costum la două rânduri. Particularităţile de utilizare a limbii engleze i-au amintit lui
Brussel de limbile slave. El a avut o serie de intuiţii care, cu suficientă cercetare, ar putea fi
reprezentate de corelaţiile statistice.

Profile generate de computer

De ce sunt calculatoarele bune pentru previziuni?

Intuiţiile se bazează de obicei pe informaţii corelaţionale. Totuşi, computerele pot furniza previziuni
mai bune decât oamenii, deoarece se pot folosi de o bază de date mai mare şi pot detecta corelaţii
mai ciudate sau mai puţin probabile decât ar putea să observe un om. Procesele corelaţionale simple
pot surclasa în mod constant experţii atunci când vine vorba de prezicerea viitorului. Astăzi, un
computer joacă, de obicei, rolul lui James Brussel, el putând să facă previziuni cu o precizie fantastică,
sprijinindu-se pe o bază mare de informaţii corelaţionale.

Ce previziune spectaculoasă detaliată a făcut John Douglas pentru FBI?

De exemplu, a fost cazul unei fete în vârstă de 12 ani, găsite moartă în apropierea casei sale din
Adairsville, Ga., în decembrie 1979. Criminalul a molestat-o sexual şi i-a zdrobit capul cu o piatră mare.
Autorităţile locale au cerut ajutorul FBI-ului pentru identificarea unui suspect. John Douglas, un
psiholog pregătit într-un program FBI de ştiinţe comportamentale, le-a spus să caute un om care ar
putea avea următoarele caracteristici cumulate:
- un bărbat alb divorţat
- aflat la mijlocul decadei a doua de vârstă
- conduce o maşină neagră sau albastră
- are un loc de muncă "macho"
- a avut un contact anterior cu victima
- şi-a abandonat studiile liceale 
- a servit în armată sau la puşcaşii marini, probabil cu o lăsare la vatră medicală sau în mod
dezonorant după mai puţin de şase luni
- are un cazier de infracţiuni sexuale
- a trecut un test cu detectorul de minciuni, neprobându-se nicio înşelăciune

Douglas îşi aminteşte: "Mi s-a spus: tocmai ai descris un tip pe care l-am eliberat ca suspect în acest
caz". Douglas le-a dat câteva sfaturi referitoare la intervievarea individului - Darrel Gene Devier - care,
în cele din urmă, a mărturisit în faţa ofiţerilor FBI şi a primit o condamnare la moarte. Cât de exact a
fost acest profil generat de calculator?

- Devier era un bărbat alb divorţat.

- Avea 24 de ani în momentul uciderii.
- Conducea un Pinto albastru închis.
- Lucra ca tăietor de copaci.
- A lucrat aproape de aleea victimei, înainte de ucidere, făcând remarci sexuale faţă de ea.
- A fost exmatriculat în clasa a opt-a.
- A primit o lăsare generală la vatră din armată după mai puţin de un an în serviciu.
- A fost acuzat de încercarea de a viola o fată de 13 de ani, într-un incident anterior.
- Nu a fost înregistrată nicio înşelăciune la o examinare cu detectorul de minciuni. (Post, 1982)

Cum face computerul asta?

Cum reuşeşte computerul să dea astfel de interpretări? Computerul urmăreşte necontenit corelaţii:
modele statistice sau tendinţe în datele referitoare la infracţiunile anterioare. După mai mulţi ani de
alimentare a unei baze de date cu informaţii criminalistice se stochează o cantitate mare de informaţii,
iar un computer poate căuta corelaţii într-o clipă. În cazul amintit, descrierile crimelor anterioare au
furnizat corelaţia dintre o crimă brutală şi maşina de culoare închisă a făptuitorului. Aceasta este o
intuiţie pe care un om nu o va avea în mod cert.

Interogarea

Ce tactici folosesc psihologii pentru a-i stimula pe criminali să mărturisească?

Când un suspect este reţinut, psihologia poate fi utilizată pentru obţinerea unor informaţii utile sau
chiar pentru o mărturisire. Această activitate este apreciată diferit de către procuror (care o poate
vedea ca fiind foarte utilă) sau de către avocatul apărării (care o poate vedea ca pe un lucru viclean
sau nedrept). Într-o carte intitulată Criminal Interrogation and Confessions, (1962), Inbau şi Reid
descriu o gamă largă de tactici, printre care sunt următoarele:

- "Afişează un aer de încredere cu privire la vinovăţia subiectului".

- "Empatizează cu subiectul, spunându-i că altcineva în condiţii sau circumstanţe similare ar fi făcut
acelaşi lucru".
- "Punctează posibilitatea de exagerare din partea acuzatorului sau a victimei sau de exagerare a
naturii şi gravităţii infracţiunii în sine".

Niciuna dintre aceste tactici nu reduce utilitatea unei mărturisiri. De exemplu, luaţi în considerare
ultima tactică. Să presupunem că un anchetator, care interoghează un suspect într-o dispută de
violenţă intrafamilială, spune: "Soţia ta susţine că ai lovit-o de 40 sau de 50 de ori în 5 minute. Asta
pare aproape imposibil". Suspectul ar putea răspunde, "Minte. Nu aş fi putut s-o lovesc mai mult de 2
sau 3 ori". Aceasta este o mărturisire, desigur, şi o astfel de declaraţie ar putea fi folosită în instanţă
pentru a-l condamna pe suspect.

Care este faimoasa tactică numită "Good Cop, Bad Cop" - poliţist bun, poliţist rău?

Unul din cele mai renumite trucuri psihologice utilizate la interogarea subiecţilor este cunoscut
informal sub numele de "Good Cop, Bad Cop". În primul rând subiectul este interogat de un ofiţer
ostil, acuzator, care ameninţă cu pedeapsa maximă şi nu arată nicio simpatie. Acesta este Bad Cop.
Ulterior, pătrunde în încăpere un ofiţer prietenos. Primul iese, iar al doilea îşi cere scuze pentru Bad
Cop, spunând ceva de genul: "Va trebui să-l ierţi pe ofiţerul X, el o ia razna uneori". Noul ofiţer (Good
Cop) îşi exprimă solidaritatea cu suspectul, asigurându-l că o cooperare ar putea duce la un tratament
favorabil şi încearcă să stabilească un raport cu el, pentru a-l determina să fie sincer.

Duc trucurile psihologice uneori la confesiuni din partea unor subiecţi care nu sunt cu adevărat
vinovaţi? Categoric. Mărturisirile false sunt specialitatea cercetătorului Saul Kassin de la Williams
College. El le-a denumit "amintiri false împotriva sinelui" (Kassin, 1997).

Cum a fost produsă o mărturisire falsă într-un experiment de laborator?

Kassin şi Kiechel (1996) au organizat un experiment în care subiecţilor li se cerea să rezolve o sarcină
rapidă sau una lentă pe tastatura calculatorului. Subiecţii au fost avertizaţi să nu atingă tasta ALT, iar
cei mai mulţi dintre ei au evitat-o cu succes. Cu toate acestea, la sfârşitul experimentului, cercetătorii i-
au acuzat pe subiecţi de lovirea tastei ALT. O participantă dintr-un grup rapid (de fapt un complice al
experimentatorilor) a fost auzită de către grup spunând că a văzut evenimentul. Aproape 70% dintre
membrii tuturor grupurilor şi aproape 100% dintre cei din grupul rapid "martor" au semnat o
mărturisire falsă. Ei nu minţeau pur şi simplu; ei erau convinşi. Până la sfârşitul experimentului, 35%
dintre subiecţii din grupul martor au produs amintiri false detaliate referitoare la apăsarea tastei ALT.

De ce ar trebui să fie înregistrate interogatoriile?

Mărturiile false sunt mult mai probabile dacă suspectul este timorat, i se prezintă probe incriminatorii
sau e lăsat să creadă că o confesiune va duce la aprobare sau la clemenţă. Experţii recomandă ca
anchetatorii să facă înregistrări video la interogatoriile penale, pentru a putea să dovedească la nevoie
că au obţinut o mărturisire fără a utiliza manipularea sau forţa excesivă.

Psihologia în instanţă

Cum poate servi un psiholog ca martor expert în instanţă?

Cu ocazia inaugurării unei reviste academice, The Journal of Forensic Psychology - Revista de
Psihologie Criminalistică, Haward (1969) a scris:

Într-un fel, activitatea în instanţă este mai provocatoare şi mai interesantă pentru psiholog decât
oricare alt rol pe care l-ar putea avea. Nicăieri în altă parte concluziile sale nu sunt expuse la atâtea
critici nemiloase şi convingerile personale nu sunt taxate în aşa măsură pentru credibilitatea lor. (În
Brodsky, 1973)

O astfel de activitate de consultanţă, în care un psiholog oferă un aviz expert în susţinerea unei părţi
sau a alteia dintr-un caz judiciar, poate fi foarte profitabilă. Nu este prea greu să motivezi un psiholog
să facă faţă criticilor nemiloase şi responsabilităţilor profesionale grele, specifice muncii din sala de
judecată. Este adevărat, însă, că un psiholog care oferă expertiză într-o sală de judecată se poate
aştepta să fie contestat în orice mod.

La ce trebuie să se aştepte un martor expert în confruntarea cu ceilalţi?

Patrick Carnes, expertul în dependenţă sexuală amintit mai devreme în acest capitol, a fost atacat
verbal atunci când a depus mărturie în favoarea preşedintelui Clinton. Avocatul apărării a subliniat că
Carnes deţinea o diplomă de doctor "doar" în educaţie, nu şi în psihologie. Faptul că Carnes scrisese
mai multe cărţi pe această temă şi era considerat o autoritate de primă mână în dependenţa sexuală a
fost ignorat de către avocaţii apărării. Tactica apărării de contestare a prerogativelor lui Carnes este o
variantă a strategiei de decredibilizare a sursei menţionată în capitolul 15. Este o tactică orientată spre
diminuarea puterii de convingere a unui argument. Un psiholog care depune mărturie în instanţă
trebuie să se aştepte la acest tip de atac din partea adversă, care va încerca să "deprecieze"
credibilitatea mesajului psihologului prin contestarea acreditării sau a calificării acestuia pentru actul
testimonial.

Sprijinirea unei acţiuni în justiţie

Cum au ajutat nişte specialişti în ştiinţe sociale la derularea unui proces referitor la o maşină de
plastic de jucărie?

Psihologii sunt uneori chemaţi să facă cercetări detaliate care implică memoria sau percepţia, să
susţină sau să contrazică un argument în instanţă. De exemplu, o echipă de specialişti în ştiinţe socile a
fost numită în cazul Processed Plastic vs. Warner Communications (1982).

Warner Communications deţinea serialele de televiziune The Dukes of Hazzard. Ei au permis mai
multor companii de jucării să producă replici ale unei maşini (General Lee) utilizate de către eroii
serialului. Processed Plastic Company nu era una dintre aceste societăţi, dar ea a început să vândă o
maşină de jucărie care seamănă cu General Lee. Warner a adus în instanţă un studiu bazat pe un
sondaj făcut în mall-uri pe grupuri aleatorii de copii. Cercetătorii au arătat că 82% dintre copiii cărora li
s-a prezentat o maşină scoasă de Processed Plastic Co. au identificat-o cu un "automobil Dukes of
Hazzard". Instanţa de judecată a decis, şi o curte de apel a fost de acord, că aceste date demonstrau
că Processed Plastic încălcase drepturile de marcă ale lui Warner, prin crearea confuziei în rândul
consumatorilor (Monahan & Walker, 1988).

Cum a ajutat un psiholog doi oameni care au mărturisit un furt?

Arens şi Lunca (1956) au prezentat un caz în care doi oameni au semnat o declaraţie în care
mărturiseau fapta săvârşită, după arestarea lor pentru un jaf. Mai târziu, bărbaţii au susţinut că sunt
nevinovaţi şi au declarat că au semnat mărturisirea numai după ce au fost ameninţaţi de către poliţie.
Un psiholog a analizat mărturisirea şi a comparat-o cu alte texte scrise de către cei doi inculpaţi.
Mărturisirea nu era în propria lor limbă. Vocabularul şi construcţia propoziţiilor erau cu totul diferite
de cele pe care oamenii le foloseau în mod curent. După ce psihologul a atestat că declaraţia nu era în
limba proprie al inculpaţilor, instanţa de judecată a renunţat la ea, nepermiţând să fie adusă ca probă.
Judecătorul a declarat că mărturisirea prezenta "dovezi de întocmire sau modificare frauduloasă din
partea altor persoane" (Arens şi Lunca, 1956).

Cum a încercat un psiholog să ajute nişte motociclişti arestaţi după implicarea lor într-un
accident?

Haward (1969) a descris un caz în care un poliţist din Anglia a declarat că a notat numărul de
înmatriculare a patru motociclişti care au trecut pe lângă el cu 60 de mile pe oră, chiar înainte de ivirea
zorilor. Mai târziu, aceştia au fost implicaţi într-un accident, iar acuzaţiile împotriva lor erau grave,
întrucât fusese consemnat excesul de viteză. Însă avocaţii apărării susţineau că poliţistul nu ar fi putut
citi cele patru plăcuţe de înmatriculare, la distanţa de 65 de yarzi, în 3,5 secunde, cât le-ar fi trebuit
motocicletelor să treacă. Un psiholog a făcut un experiment în care au fost reproduse condiţiile
respective. Subiecţii care jucau rolul poliţistului nu au reuşit să perceapă trei din cele patru numere de
înmatriculare.

Ce eroare a făcut psihologul şi care este morala poveştii?

După cum s-a dovedit, a existat un defect fatal în această dublare. S-au folosit ţinte fixe (nemişcate).
Judecătorul a fost influenţat de un alt expert, adus de procuror, care a citat un manual de fiziologie în
care se spunea că vederea este mai bună pentru ţinte mobile decât pentru ţinte fixe. Morala poveştii
este că, dacă eşti angajat ca martor expert, mai bine fii corect. În caz contrar, vei fi umilit de către un
alt expert.

Identificarea martorilor oculari

Ce ştiu experţii juridiciari "de ani de zile" despre identificarea martorilor oculari?

Psihologii ştiu de ani de zile că declaraţiile martorilor oculari sunt adesea pline de erori. Într-o lucrare
clasică, On the Witness Stand  (1908), Hugo Munsterberg a povestit cum un criminalist celebru din
Berlin - profesorul Liszt - a pus în scenă o crimă la unul din cursurile sale.

Care a fost demonstraţia profesorului Liszt?

Profesorul Liszt vorbea despre o carte. Unul dintre studenţii seniori a strigat brusc: "Am vrut să arunc o
lumină în această privinţă din punctul de vedere al moralei creştine!" Un alt student a replicat, "Nu
sunt de acord!" Primul s-a îndreptat către al doilea, exclamând: "M-ai insultat!" Cel de-al doilea şi-a
strâns pumnul şi a strigat: "Dacă mai spui un cuvânt..." Primul a scos un revolver. Cel de-al doilea s-a
îndreptat nebuneşte spre el. Profesorul a păşit între ei şi, în timp ce prindea braţul omului, revolverul
s-a descărcat. Vacarm general. În acel moment, profesorul Liszt a asigurat ordinea şi a solicitat o parte
a studenţilor să scrie o declaraţie exactă asupra a tot ce se întâmplase. Totul fusese o comedie, atent
planificată şi repetată de către cei trei actori, cu scopul de a studia exactitatea observării şi a retenţiei.
(Munsterberg, 1908, pp. 49-50)

Pentru a analiza rezultatele, reprezentaţia a fost "secţionată în paisprezece scene mici care făceau
referire în parte la acţiuni, în parte la cuvinte", corespunzător cu amintirile consemnate de către
studenţii martori. Cel mai mic număr de erori făcute de un student a fost de 26%; cel mai mare de
80%. Oamenii uitaseră elemente, adăugaseră elemente şi-şi aminteau evenimentele în mod incorect.

Ce tipuri de erori au făcut martorii oculari?

Au fost puse cuvinte în gura celor care fuseseră spectatori tăcuţi pe parcursul întregului episod scurt;
participanţilor principali le-au fost atribuite acţiuni fictive; iar un număr de martori uitaseră complet
componentele esenţiale ale tragi-comediei. (Munsterberg, 1908, p.51)

Vestea despre experiment s-a răspândit şi multe alte cadre didactice au încercat demonstraţii similare.
A devenit "o modă şi aproape un sport", conform lui Munsterberg. El a adăugat că "ar trebui ca astfel
de experimente să fie continuate într-o mare varietate de condiţii dacă se doreşte ca legile psihologice
implicate sa fie într-adevăr clarificate" (Munsterberg, 1908, pp. 53-54).

Ce constatări a făcut Loftus cu privire la identificarea martorilor oculari?

Un psiholog care a întreprins o astfel de cercetare într-o mare varietate de condiţii a fost Elizabeth
Loftus. Ea a cercetat problematica identificării făptuitorilor de către martorii oculari din 1970 până în
anii '90 (Loftus, 1975). Ea a fost chemată de sute de ori să depună mărturie cu privire la acest lucru. În
cursul acestor intervenţii, ea a citat diverse studii de caz şi studii experimentale pentru a demonstra că
relatările martorilor oculari pot fi inexacte sau complet plăsmuite şi că amintirile sunt uşor
distorsionate de felul cum sunt puse întrebările, în ciuda eforturilor depuse de către martori pentru a-
şi aminti cu exactitate. Amintirile false sunt uşor de produs pur şi simplu prin repetarea întrebărilor cu
privire la un eveniment care n-a avut loc niciodată, iar martorii pot fi încrezători în confirmarea acestor
amintiri, în ciuda artificialităţii lor (Loftus, 1997).

Ce s-a întâmplat cu psihologul Donald M. Thomson?

O identificare falsă se poate baza pe o amintire falsă construită din diferite experienţe care pot fi
uitate. Un exemplu l-a implicat pe Donald M. Thomson, un proeminent psiholog experimental şi
cercetător al memoriei. Bower (1990) a relatat povestea:

Fără îndoială, psihologul şi avocatul australian, Donald M. Thomson, nu va uita niciodată o zi de acum
15 ani, când, intrând într-o secţie de poliţie din Sydney pentru afaceri legate de un proces de rutină, a
fost arestat pentru agresiune şi viol, într-un viraj ciudat de evenimente, demne de un film al lui Alfred
Hitchcock.

Cu o seară înainte de arestarea sa, Thomson a apăruse la un program de televiziune local, unde
prezentase o cercetare psihologică despre depoziţia martorilor oculari şi modul în care oamenii şi-ar
putea aminti mai bine feţele indivizilor observaţi în timpul unui jaf. În timp ce vorbea, o femeie din
Sydney, care urmărea emisiunea, a fost atacată, violată şi lasată inconştientă în apartamentul ei. Când
s-a trezit, câteva ore mai târziu, ea a sunat la poliţie şi l-a denunţat pe Thomson ca agresor al ei.

A doua zi, după arestarea lui Thomson, femeia l-a selectat încrezatoare în calitate de făptuitor dintr-un
şir de posibili violatori, la secţia de poliţie.

Desigur, Thomson, şi-a mărturisit nevinovăţia. "Poliţia nu m-a crezut la început", îşi aminteşte el, dar
apărusem la un show de televiziune în direct, atunci când avusese loc crima, aşa că aveam un bun
alibi".

Oficialii au renunţat repede la acuzaţii când şi-au dat seama că femeia substituise fără să vrea faţa
televizată a lui Thomson cu cea a atacatorului. "Se pare că ea urmărise foarte atent chipul meu
televizat, dar nu este clar dacă a văzut vreodată faţa agresorul ei", a relatat Thomson, apoi, la
Universitatea Monash din Clayton, Australia.

Ce este criptomnezia?

Atunci când o persoană îşi aminteşte ceva şi introduce acea amintire într-un gând curent sau într-o
amintire recentă fără să realizeze că amintirea respectivă provine de la o sursă diferită, avem de-a face
cu un fenomen de criptomnezie. Criptomnezia este o amintire falsă (sau o înţelegere bruscă), pe baza
unei experienţe anterioare, care este ea însăşi uitată. De exemplu, un prieten îţi poate spune ceva cu
mare entuziasm, uitând că tu ai fost cel care i-a furnizat această informaţie. Dacă prietenul tău insistă
că s-a "gândit singur" sau că "a văzut la televizor", atunci când tu ştii că informaţia a venit de la tine, ai
de-a face cu criptomnezia (presupunând că tu ai fost corect).

Pentru persoana care construieşte o amintire falsă, amintirea respectivă pare perfect normală şi
credibilă. Desigur, ceea ce face exemplul lui Thomson deosebit de bizar este faptul că el vorbea
despre problemele martorului ocular în identificarea făptuitorului atunci când a fost văzut la televizor.
Apariţia lui la TV a plantat aspectul său facial în memoria femeii. De acolo faţa lui a fost transplantată
pe faţa lipsă a violatorului. Pentru femeie a însemnat ca o amintire formată în momentul atacului. Un
astfel de caz este de fapt foarte interesant pentru că el arată, printr-un detaliu mai puţin obişnuit, cum
poate fi generată o mărturie falsă - nu prin necinste intenţionată, ci prin sinteza creatoare a memoriei
în creier.

Competenţă şi culpabilitate

Dreptul comun englez este punctul de plecare pentru o mare parte a dreptului american. Dreptul
comun englez susţine că un inculpat nu poate fi judecat dacât dacă este prezent şi în măsură să
participe la propria sa apărare. Cu alte cuvinte, oamenii nu pot fi judecaţi "in absentia" (în propria lor
absenţă). Această doctrină a fost extinsă şi la persoanele care mental "nu sunt acolo". Ele nu pot fi
judecate până nu recâştigă destule simţuri sau intelect care să le ajute să se reprezente la proces.
Aceasta este o problemă cunoscută sub numele de competenţa de a fi judecat.

Când este lipsită o persoană de competenţa de a fi judecată? Care sunt alte probleme ale
competenţei?

Problema competenţei depăşeşte competenţa de a fi judecat. Competenţa include abilitatea de a lua

decizii cu privire la propria ta viaţă. Este un adolescent competent să decidă unde să trăiască? În mod
normal, nu se poate muta din casa sa împotriva voinţei părinţilor săi înainte de vârsta de 18 ani. Dar,
într-un caz specific, un psiholog poate argumenta că situaţia de acasă este intolerabilă şi că judecata
lui a fost bună, iar instanţa de judecată îi poate permite să plece.

Cei mai mulţi minori pot fi internaţi într-un centru de tratament împotriva voinţei lor, dacă părinţii
cred că au nevoie de tratament, pentru că, în conformitate cu legislaţia, minorii nu au competenţa să
ia astfel de decizii. În mod similar, persoanele în vârstă pot fi internate într-un azil de bătrâni, în ciuda
protestelor lor, atunci când sunt considerate incompetente mintal. O voinţă este considerată legală
doar atunci când persoana se află "în deplinatatea facultăţilor mintale". În fiecare caz, unui psihiatru
sau psiholog i se poate cere să depună un raport scurt în instanţă, în urma evaluării clarităţii mintale şi
a capacităţii de luare a deciziilor a pârâtului.

Ce este vinovăţia? Cum se face o judecată psihologică?

Normele de drept penal obligă judecătorul sau juriul să facă deducţii asupra stărilor mentale, cum ar fi
cunoașterea, planificarea şi intenţia. Să presupunem că ai ieşit din sala de curs şi ai constatat că
maşina ta a explodat fără vreun motiv aparent şi, mai rău, că cineva care stătea în apropiere a fost grav
rănit în explozie. Dacă în urma unei investigaţii nu se constată o cauză a exploziei, nu poţi fi acuzat de
crimă. Nicio persoană rezonabilă nu s-ar aştepta ca o maşină să explodeze brusc fară motiv şi nu ar fi
niciun motiv să te condamne pentru asta.

Dacă, totuşi, maşina a explodat din cauza neglijenţei tale (de exemplu, pentru că ai lăsat capacul de
gaz neînşurubat) - ai putea fi dat în judecată. Dacă maşina a explodat pentru că le-ai dat unor tipi
nişte  benzină şi le-ai spus să spele gudronul de pe aripă cu ea, iar cineva a murit în explozia care a
rezultat, ai putea fi acuzat de omor prin imprudenţă - o acţiune iresponsabilă care duce la moartea
cuiva. Dacă ai planificat şi ai făcut-o intenţionat, ai putea fi acuzat de crimă. Aceasta este problema
culpabilităţii sau a responsabilității morale. Culpabilitatea presupune agenţie (capacitatea de a
acţiona), responsabilitate (abilitatea de a hotărî ceea ce este adecvat şi rezonabil) şi liberul arbitru
(capacitatea de a decide ce vrei să faci)- toate acestea fiind stări psihologice deduse.

Omorul prin imprudenţă în sine este de obicei defalcat în două categorii: omuciderea voluntară
implică intenţie, nu şi un proces de preplanificare (premeditare) - acest stil este specific asasinatelor
declanșate de "fierbinţeala momentului", mai degrabă decât celor planificate din timp. Omuciderea
involuntară este lipsită de intenţie, dar este asociată cu iresponsabilitatea; se utilizează termenul de
deces cauzat de neglijenţă, beţie sau nerespectarea strictă a normelor de siguranţă. Omuciderea
voluntară implică mai puţină culpabilitate decât crima în ochii legii şi este probabil să conducă la o
sentinţă mai scurtă. Pe scurt, starea mentală a unei persoane, gradul de cunoaştere, planificare şi
responsabilitate, sunt extrem de relevante pentru dreptul penal.

De ce se poate ca o persoană nebună sa fie considerată nevinovată în ciuda comiterii unei

infracţiuni?

Uneori, într-un caz particular, o persoană alienată nu prezintă mens rea  - intenţia de a comite un act.
Prin urmare, o astfel de persoană nu poate fi găsită vinovată în sistemele bazate pe legislaţia engleză,
cum este sistemul juridic din Statele Unite ale Americii.

Apărarea ce invocă nebunia este unul dintre cele mai controversate capitole ale legislaţiei Statelor
Unite. În cazul în care instanţa constată că o persoană a fost incapabilă să prevadă rezultatele unei
acţiuni, se deduce că intenţia de comitere a crimei a fost absentă şi că persoana respectivă nu poate fi
găsită vinovată. Cu toate acestea, verdictul "nevinovat pe motiv de nebunie" sună ca un mod
convenabil de a evita pedeapsa. Din această cauză, judecătorii şi juriul suspectează orice încercare de
a folosi această circumstanţă şi, de obicei, apărarea ce invocă nebunia nu are sorţi de izbândă.

Un exemplu: Reacţia declanşată psihotic

Iată un exemplu al problemelor dificile care stau la baza "apărării ce invocă nebunia". Psihiatrul
Anneliese A. Pontius (1987) a adus exemplul a 8 pacienţi care au comis omuciderea după un episod de
confuzie şi halucinaţii. În fiecare caz în parte, atacul părea să fie declanşat de o apariţie, ce cauza o
"reactivare vie a experienţelor din trecut stocate în memorie". Acest lucru crea o nevoie intensă de a
elimina "stimulul declanşator". În cazul în care stimulul declanşator se întâmpla să fie o persoană,
rezultatul era un atac sau omuciderea. Autorii acestor crime nu aveau amnezie: ei îşi aminteau ce
făcuseră şi simţeau remuşcări pentru faptele lor. Cu toate acestea, păreau să fi fost lipsiţi de
autocontrol, atunci când avusese loc evenimentul. Erau ei responsabili din punct de vedere legal?

Ce model a descoperit Pontius? Cum a explicat ea acest fenomen?

Pontius a numit sindromul respectiv Psychotic Trigger Reaction (reacţie declanşată psihotic). Ea a
sugerat că această reacţie ar putea fi cauzată de un atac de apoplexie care implică sistemul limbic.

Care a fost replica lui Appelbaum?

Un astfel de sindrom ar putea exista. Dar este puţin probabil ca profesioniştii judiciari să recunoască
reacţia declansată psihotic ca pe o scuză legală pentru crimă. Pentru a înţelege de ce, luaţi în
considerare scenariul schiţat de Paul S. Appelbaum în contracararea lui Pontius:

Imaginează-ţi ca eşti avocatul apărării. Clientul tău este acuzat de comiterea unei crime brutale. Există
martori ai crimei care vor depune depoziţii concludente despre vinovăţia lui. Când este întrebat de ce
a comis crima, clientul tău va răspunde: "Cred că m-am pierdut. Oamenii care arată ca el - adevăraţii
tocilari- mă scot din minţi. Am băut şi am luat nişte droguri şi m-am simţit ciudat toată ziua. Eram
nedumerit de ce a ţinut filmul atât de mult. Când s-a împins în faţa mea, mi-a amintit de vărul meu
tocilar, care încearca întotdeauna să mi-o ia înainte, când mergeam împreună la locurile de joacă. Am
văzut roşu înaintea ochilor. Puteam auzi din nou vocea tocilarului. Următorul lucru de care ştiu e că
eram deasupra lui, cărându-i pumni până când nu s-a mai agitat, până când ochii lui nu s-au mai uitat
aşa la mine".

Pare un caz greu pentru apărare. Mintea ta începe să rătăcească. Ai putea pleda pentru nebunie
temporară. Nu ar fi minunat dacă ai găsi un psihiatru care să ateste că tipul nu se putea ajuta singur şi
nu a avut niciun control asupra sa când a făcut ce a făcut? Poate psihiatrul ar putea să dea un nume
fantezist acestui lucru. Ceva care să sugereze psihoza. Ar trebui să fie ceva care se poate întâmpla unei
persoane fără antecedente psihiatrice: un atac de vreun fel care apare doar o dată în viaţă...

Appelbaum era sarcastic, desigur. Sindromul de care "avea nevoie" avocatul apărării era exact ceea ce
descrisese Pontius prin reacţia declanşată psihotic. Appelbaum a ridicat problema dacă o astfel de
scuză n-ar suna prea convenabil în instanţa de judecată. Pare ca ultima scăpare la care ar putea visa
un avocat al apărării într-un caz fără speranţă.

De ce reacţia declanşată psihotic nu e admisă niciodată ca apărare legală?

Statul îşi poate aduce proprii psihiatri la bară care să pretindă că nu există un astfel de sindrom.... Cei
mai mulţi criminali vor depune mărturie că nu ştiu ce s-a întâmplat, dar că ceva părea că s-a frânt în
interiorul lor şi i-a scos din minţi.... Cei mai mulţi ar fi putut fi băuţi sau drogaţi. Și niciunul dintre cei
care cred că au tras într-un acces de nebunie nu vor pretinde că au auzit voci sau au văzut ceva ce nu
era acolo. Experţii statului vor spune apoi că, dacă acceptaţi că un pârât nu a putut aprecia sau
controla ceea ce a făcut, veţi ajunge să eliberaţi jumătate dintre inculpaţii care ajung în sala de
judecată. (Appelbaum, 1987)

Poate că acesta este motivul pentru care reacţia declanşată psihotic nu a fost recunoscută legal ca
sindrom în Statele Unite ale Americii. Juriile vor să evite orice portiţă care ar permite celor vinovaţi să
scape de pedeapsă. În cazul reacţiei declanşate psihotic, nu există nicio modalitate evidentă de a
dovedi existenţa sindromului sau pentru a-l delimita de minciună.

Ce s-a întâmplat în cazul lui Kenneth Bianchi? Ce au demonstrat Spanos şi colegii lui?

Numai dacă dovezile sunt foarte convingătoare instanţele vor fi de acord că o condiţie psihologică
scuză pârâtul de răspundere penală. Pretenţiile de personalitate multiplă, de exemplu, sunt privite cu
scepticism când sunt asociate cu indivizi care au comis infracţiuni grave. Într-un proces celebru de
crimă - cel al lui Kenneth Bianchi,  ştrangulatorul "Hillside" - mai mulţi psihiatri angajaţi de către
avocaţii apărării au depus mărturie că pârâtul era un caz autentic de personalitate multiplă. Cu toate
acestea, o transcriere a unei sesiuni hipnotice cu Bianchi arăta că personalitatea multiplă a lui Bianchi îi
fusese sugerată acestuia în timpul unui interviu sub hipnoză. Iată un fragment al acestei transcrieri:

[Hipnotistul] "I-am vorbit un pic lui Ken, dar eu cred că ar putea exista, probabil, o altă parte din Ken
cu care nu am vorbit. Și aş vrea să comunic cu acea altă parte. Și aş vrea ca cealaltă parte să vină să
vorbească cu mine.... Și când eşti aici, ridică mâna stângă de pe scaun pentru a-mi semnala că eşti aici.
Vino te rog, Parte, aşa ca să pot vorbi cu tine... Parte, vino te rog şi ridică mâna lui Ken pentru a-mi
arăta că eşti aici... Te rog să vorbeşti cu mine, Parte, spunând "Sunt aici". (Spanos, Weekes si Bertrand,
1985, 142-143)

Bianchi a răspuns, "Da" şi de atunci a început să se manifeste "personalitatea sa multiplă". Mai târziu,
când Spanos, Weekes si Bertrand (1985) au sugerat aceeaşi idee studenţilor lor cărora l-au cerut să
joace rolul unui criminal în serie, 80% dintre ei au preluat sugestia şi au început să acționeze ca şi când
ar fi avut o personalitate multiplă. Era prea evident că se încerca să se evite pedeapsa. Nu e de mirare
că juriul nu l-a crezut pe Bianchi.

Apărarea care invocă nebunia reuşeşte rareori. Un observator a remarcat că numărul apărărilor de
succes care invocaseră nebunia în statul New York era mai mic decât incidenţa anuală a muşcăturilor
de şarpe veninos din Manhattan: aproximativ una pe an. Experţii subliniază, de asemenea, că o apărare
de succes care invocă nebunia nu înseamnă neapărat că pârâtul va petrece mai puţin timp închis.
După cum au subliniat Carpenter şi Rapoport (1992), "Lungimea spitalizării în acceptarea punctului de
vedere al apărării care invocă nebunia poate fi mai mare decât timpul petrecut în închisoare de către
cei condamnaţi pentru infracţiuni similare".

Consilierea în penitenciar

Care sunt problemele din închisorile de astăzi?

Psihologii din penitenciarele de astăzi se confruntă cu o serie de probleme care i-ar putea copleşi cu
uşurinţă: infecţia cu HIV este comună, mulţi deţinuţi se află acolo pentru că au făcut trafic cu cocaină
sau metamfetamină, iar femeile pot fi însărcinate sau să aibă copii mici în afara închisorii. Nimic nu
este simplu, nimeni nu poate fi de încredere, iar consilierea are o eficacitate îndoielnică.

Penitenciarele ar trebui să fie instituţii corecţionale. Din păcate, multe închisori nu fac nimic pentru
reabilitarea deţinuţilor lor. Ele devin instituţii privative de libertate, servind mai ales la îndepărtarea
indivizilor periculoşi de cetăţenii care respectă legea. Eforturile de reabilitare a deţinuţilor cu diverse
programe psihologice au fost remarcabil de lipsite de succes. Un expert a fost tentat să pună unui
capitol referitor la programele de reabilitare din închisoare titlul "Unele eşecuri de proporţii".

De ce consilierea în penitenciar este adesea dificilă?

Înainte de a-i critica pe oficialii închisorii pentru eşecul reabilitării internilor lor, ar trebui să
recunoaştem cât este de dificil să schimbi oamenii împotriva voinţei lor. În terapie, schimbarea se
produce în mod normal pentru că oamenii vor să se schimbe. Problema cu consilierea în penitenciar
este că deţinuţii, de obicei, nu doresc să se schimbe. Ei se află în închisoare împotriva voinţei lor.
Principala lor preocupare este ieşirea. Când acceptă totuşi consilierea, ei o pot privi ca pe o ocazie de
a juca rolul de deţinut model pentru a obţine o eliberare anticipată, ori ca pe o modalitate de a obţine
favoruri din partea oficialilor închisorii. Yochelson şi Samenow (1977) au fost deziluzionaţi când au
descoperit acest fapt.

"Când am început să lucrăm cu criminalii, cu cincisprezece ani în urmă, am folosit termenul de terapie
şi timp de mai mulţi ani ne-am considerat psihoterapeuţi. Curând am aflat că infractorii ne serveau
ceea ce credeau că voiam să auzim, aşa cum au procedat şi cu alţii care au lucrat cu ei... Criminalul
priveşte terapia ca pe un mijloc de a-l scoate din primejdie". (Yochelson & Samenow, 1977, p.47)

Yochelson şi Samenow au constatat că terapia din închisoare era ca un meci mare. Obiectivul jocului
era obţinerea eliberării înainte de termen sau un tratament favorabil. Progresele reale, atunci când
aveau loc, păreau un produs secundar, accidental, al "jocului".

Sistemul nivelelor de la Patuxent

Experimentele de reabilitare eşuate din penitenciare par să aibă un element comun. Ele acceptă
mentalitatea de jucător a deţinutului. În esenţă, astfel de programe proclamă, "Joacă alături de noi şi
vei ieşi mai devreme". Un exemplu celebru al acestei abordări a fost proiectul Patuxent din statul
Maryland.

Ce element unic a avut sistemul de drept din Maryland în anul 1951?

Patuxent a fost unic. Populaţia sa de tineri delincvenţi de sex masculin primeau condamnări pe viaţă,
din cauza unei legi din anul 1951 a statului Maryland, care spunea că "delincvenţii problematici" ar
putea fi închiși pe termen nelimitat, eventual pentru totdeauna. Delincvenţi problematici erau
consideraţi cei care reprezentau un pericol clar pentru societate. Singurul mod prin care puteau ieşi
din instituţie era schimbarea comportamentului lor.

Cum a funcţionat sistemul nivelelor gradate de la Patuxent?

Pentru a încuraja schimbarea, Patuxent a folosit un sistem de nivele gradate. Penitenciarul avea patru
zone diferite numite nivele. Un deţinut intra la nivelul de jos. La nivelul de intrare, Patuxent semăna cu
o închisoare obişnuită. Deţinuţii de la primul nivel aveau câteva privilegii sau drepturi. Dacă deţinutul
se comporta în mod corespunzător pentru o perioadă de timp, el se muta la un nivel superior. La
Nivelul II deţinutul avea perioade mai lungi de exerciţii fizice şi vizite la comisarul închisorii pentru
bomboane şi alte cumpărături mici. În cele din urmă, la al patrulea nivel, deţinutul putea să stea cât de
târziu voia. Putea beneficia de zile de picnic cu familia sa pe gazon. Dacă comportamentul său bun
continua, el putea petrece în cele din urmă ceva timp în casa semideschisă a Patuxent din centrul
oraşului Baltimore, departe de principala instituţie. Dacă se purta bine şi acolo, putea fi eliberat
condiţionat.

Ce era prefăcătoria?

Deţinuţii din Patuxent învăţau să coopereze - dacă doreau condiţii bune de trai. Ei au numit acest lucru
"prefăcătorie". Un deţinut a declarat, într-un interviu:

Uite, omule, cei mai mulţi dintre noi sunt buni la a se preface. Am crescut pe străzi, înconjuraţi de
situaţii în care trebuie să inspiri încredere. Literatura este disponibilă pentru toată lumea acum - drace,
vorbim la fel de mult despre complexul lui Oedip, ca şi despre baseball. Noi ştim ce vor să audă pisicile
astea. Nu lucruri cu adevărat scabroase - ceea ce gândim într-adevăr, pentru că le sperie şi cred că eşti
încă periculos. Dar poţi să îţi manifeşti curajul într-un mod frumos şi să te porţi ca şi cum ai fi câştigat
toate aceste perspective. Acum, că te cunoşti şi ştii că ai omorât-o pe fata aceea pentru că simţeai că-ţi
ucideai propria mamă, nu trebuie să mai omori pe nimeni. Nu trebuie să apară că vreau să-mi omor
mama de mai multe ori. La naiba, tot ce am spus este o minciună. Un mare fals. (Trotter, 1975)

Directorul închisorii, Sigmund Manne, a spus că nu-l deranja dacă deținuții se prefăceau.
Dacă un om poate să se prefacă destul de bine pentru a se comporta bine în societate, nu am nicio
obiecţie. Înseamnă că şi-a dezvoltat mecanismele de control interne necesare.

În ce privinţă a funcționat programul Patuxent?

Patuxent a funcţionat destul de bine într-o singură privinţă. A avut o rată de recidivă redusă. Cu alte
cuvinte, deținuții eliberaţi din Patuxent se întorceau rar în închisoare. Criticii au obiectat că acest lucru
se datora faptului că doar cei mai promiţători indivizi erau eliberaţi. Alţii au fost pur şi simplu închişi
pentru totdeauna. Apărătorii acestui tip de închisoare au spus că tocmai asta era ideea. O facilitate de
corecţie ar trebui să reţină oamenii de pe străzi atunci când nu pot "coopera" cu societatea. Dacă pot,
bine - lasă-i să plece. Ei pot crede că se ruşinează, dar în proces obţin aptitudinile sociale necesare.

De ce a fost întrerupt programul Patuxent?

Oricare ar fi fost virtuţile sale, programul Patuxent nu a durat mult. Avocaţii au susţinut că sentinţa
nedeterminată încălca drepturile legale ale unui deţinut. Costul/deţinut la Patuxent era cu aproximaţie
de două ori mai mare decât media costurilor din alte instituţii corecţionale. Lovitura finală a fost dată
de schimbarea legislaţiei statului Maryland, prin care s-a interzis orice sistem de modificare a
comportamentului în instituţiile de corecţie – un act pe care unii psihologi l-au considerat o
contradicţie bizară a însăşi ideii de "corecţie" din închisoare. Alţi psihologi au salutat această
schimbare ca pe o reformă juridică de eliberare a deținuților de manipularea nedorită. Experimentul
Patuxent şi sistemele similare bazate pe nivele gradate s-au încheiat, închisoarea Patuxent fiind închisă
în anul 1979.

Rezumat

Psihologii sunt implicaţi în sistemul judiciari în numeroase moduri. Psihologia criminalistică este
ramura psihologiei care se ocupă cu anchetele penale. Profilerii - oamenii care creează profilul
psihologic al unui criminal ce se află încă în libertate - au devenit populari la sfârşitul anilor '90,
datorită atenţiei mass-media. James Brussel şi-a folosit intuiţia şi bunul simţ pentru a întocmi profilul
unui "bombardier nebun", în anii '50. John Douglas de la FBI a folosit analiza pe computer a unei mari
baze de date pentru a face acelaşi lucru. Metodele corelaţionale pot evidenţia caracteristicile tipice ale
persoanelor care desfăşoară anumite tipuri de infracţiuni. Psihologia este de asemenea folosită în
timpul interogării subiecţilor după ce au fost prinşi.

Psihologii pot apărea în instanţă ca martori experţi, caz în care se pot aştepta să le fie contestate
acreditările şi credibilitatea. Psihologii pot analiza procesul-verbal al mărturisirii pentru a vedea dacă
acesta este scris în limba proprie a inculpatului. Ei pot testa percepţiile oamenilor, pentru a afla dacă
depoziţia unui martor este credibilă. Psihologii, cum ar fi Elizabeth Loftus, sunt frecvent solicitaţi să
depună mărturie despre posibila inexactitate a depoziţiei martorului ocular.

În temeiul dreptului comun englez, o persoană nu poate fi judecată decât dacă este competentă
pentru a participa la propria sa apărare. Un rezultat al acestui fapt este apărarea ce invocă nebunia
prin care se atestă că o persoană nu a avut intenţia de a comite o crimă, cauza fiind o tulburare
mintală gravă. Această apărare reuşeşte rar, iar atunci când o face, persoana poate fi spitalizată mai
mult timp decât dacă ar fi condamnată pentru crimă.

Un psiholog de penitenciar trebuie să facă faţă unei birocraţii lente sau indiferente, plus unui set de
clienţi care nu caută ajutor în mod voluntar. Modificarea sistematică a comportamentului a fost
încercată într-o facilitate din Maryland numită Patuxent, care în unele privinţe a dat roade, dar a fost
scumpă şi controversată. Statul a adoptat o lege împotriva programelor de modificare a
comportamentului în închisorile sale şi Patuxent a fost închisă.