 RECOMANDARI - UTILIZAREA SURSELOR BIBLIOGRAFICE

Lista referinţelor bibliografice

Stabilirea Listei bibliografice reprezintă un criteriu deosebit de important în elaborarea
și evaluarea lucrării de licență/diserație, deoarece pune în evidență aria de acoperire a temei și a
problemei studiate, respectiv efortul studentului/masterandului de selectare a surselor
documentare relevante și adecvate în raport cu subiectul abordat.
Lista referințelor bibliografice va fi elaborată după următoarele cerințe obligatorii:
 va fi plasată la sfârșitul lucrării, la capitolul Bibliografie.
 va cuprinde lista lucrărilor citate: toate lucările citate în textul lucrării (indiferent de
capitol, inclusiv Introducere). Astfel, orice citat sau referință bibliografică din textul
lucrării trebuie se regăsească în Lista bibliografică, și invers: orice lucrare
inclusă în Lista bibliografică trebuie să se regăsească în textul lucrării. Această
regulă este valabilă indiferent de natura surselor documentare. publicate sau nepublicate/în
manuscris; scrise, electronice/internet, orale, audio-video, materiale ilustrative – tabele,
figuri/diagrame/scheme, imagini).
 va fi ordonată obligatoriu alfabetic, după numele de familie al primului autor al lucrării, cu
indentarea agățată/Hanging Indent (1 cm) a liniei a doua şi a celor următoare (dacă există).
 va fi elaborată obligatoriu conform standardelor de redactare APA (American
Psychological Association), Ediția a 6-a.
Câteva exemple / reguli de formatare/tehnoredactare a bibliografiei/listei bibliografice
(conform standardelor APA):
Cărți de autor:
Numele autorului, Prima iniţială. A doua iniţială. (an). Titlul lucrării. Locul apariției: Numele
Editurii.
Numele autorului, Prima iniţială. A doua iniţială. (an). Titlul lucrării. [Online] Disponibil pe
<URL>  pagina web  [Accesat la data de ZZLLAAAA].
Numele editorului, Prima iniţială. A doua iniţială. (Ed.) (an). Titlul lucrării. Locul apariției:
Numele Editurii.
Numele editorului, Prima iniţială. A doua iniţială. (an). Titlul lucrării. [Online] Disponibil pe
<URL>  pagina web  [Accesat la data de ZZLLAAAA].
Capitole din cărți:
Autor, A. A., & Autor, B. B. (an). Titlul capitolului. În A. Editorul, B. Editorul, & C. Editorul
(Eds.), Titlul cărţii (pp.- pp.). Locul apariției: Editură.
Autor, A. A, & Autor, B. B. (an). Titlul capitolului. În A. Editorul, B. Editorul, & C. Editorul
(Eds.), Titlul cărţii (pp.- pp.). [Online] Disponibil pe <URL>  pagina web  [Accesat la data
de ZZLLAAAA].
Articole în reviste:
Numele autorului, Prima iniţială. A doua iniţială., Numele autorului, Prima iniţială. A doua iniţială.,
& Numele autorului, Prima iniţială. A doua iniţială. (an). Titlul articolului. Titlul jurnalului,
Numărul volumului, paginile între care este cuprins articolul. citit de la: adresa paginii de Web
 de unde a fost citit articolul şi, eventual, data la care a fost accesată această pagină, dacă
conţinutul său este posibil să fie schimbat în viitor.
Autor, A. A, Autor, B. B., & Autor, C. C. (an). Titlul articolului. Titlul Revistei, volumul
(numărul), pp-pp.
Autor, A. A., Autor, B. B., Autor, C. C., Autor, D. D., Autor, E .E., Autor, F. F., ... Autor, Y.Y.
(an). Titlul articolului. Titlul Revistei, volumul (numărul), pp-pp. [Online] Disponibil pe
<URL>  pagina web  [Accesat la data de ZZLLAAAA].
Conferințe / Simpozioane:
Colaborator, A. A., Colaborator, B. B., Colaborator, C. C., & Colaborator, D. D. (an, lună).
Titlul lucrării. În Titlul conferinței / simpozionului. Lucrare prezentată cu ocazia [Numele
Organizaţiei], Locul apariției.
Prezentator, A. A. (an, lună). Titlul lucrării / posterului. Lucrare / poster prezentat cu ocazia
[Numele Organizaţiei], Locul apariției.
Lucrări nepublicate:
Author, A. A. (an). Titlul manuscrisului. Manusris nepublicat [sau "Manuscris trimis spre
publicare" sau  "Manuscris în curs de pregătire"].
Internet / Pagină web
Precizarea paginilor de unde au fost preluate citatele sau ideile altor autori.
Câteva exemple de reguli privind formatul de citare - în textul lucrării
(conform standardelor APA):
În textul lucrării modul de citare a surselor bibliografice se va
face obligatoriu conform standardelor de citare APA, Ediția a 6-a.
 În text, citarea se face indicând între paranteze numele autorului urmat de anul publicării lucrării
citate. De exemplu: „... text... (Johns, 2014)”, sau „...aşa cum afirmă Johns (2014)”.
Preluarea identică a unui fraze va fi citată cu indicarea paginii din sursa utilizată. 
De exemplu: „text citat” (Johns, 2014, 115).
 La citarea surselor secundare se folosește apud (care înseamnă citat după.../prin
intermediul...). În acest caz, în text se vor indica ambele surse: sursa
primară (lucrarea/autorul din poziția 1 - cea a autorului la care s-a avut acces prin studierea
directă a lucrării) şi sursa secundară (lucrarea/autorul din poziția 2 - (atunci când se
citează o lucrare/un autor care care nu a fost studiată/studiat în mod direct, ci a fost
citată/citat în altă lucrare/autor). Sursa secundară va fi deci precedată de menţiunea apud. De
asemenea, în cadrul citării se va menționa anul de apariţie a sursei secundare. În lista
bibliografică (la sfărșitul lucrării) se va menționa numai sursa secundară (cea
parcursă/citită).
             Exemplu:
-     În text: Stănescu (apud Johns, 2014) a definit .....
-     În lista bibliografică: Johns,  G. (2014). Titlul lucrării. Locul apariției: Numele Editurii.
  Se va utiliza un singur stil de citare (APA – ediția a 6-a) pe tot parcursul lucrării. 
  Sursele bibliografice trebuie să fie preponderent actuale (ultimii 10 ani).
   Se recomandă utilizarea și a bibliografiei străine, a bazelor de date internaționale.
  Atenție! Utilizați numai acele surse de informații (tipărite și electronice) acreditate
din punct de vedere științific (lucrări de specialitate, articole, studii).
Wikipedia - nu reprezintă o sursă de informații (și de citare) academică/ științifică.

Norme de intocmire REFERAT sau RECENZIE

Elemente de redactare:

 Lucrarea să fie redactată cu fontul Times New Roman, dimensiunea 12 puncte, având

textul spațiat la 1,5 rânduri, cu marginea paginii de 2,5 cm. Paginile trebuie numerotate.
 Lucrarea trebuie scrisă cu diacritice, respectând regulile gramaticale și morfo-sintactice
ale limbii române.
 Lucrarea trebuie să fie redactată conform normelor academice de redactare APA (American
Psychological Association), Ediția a 6-a.

Structura lucrării:
 

 REZUMAT
 Rezumatul este un scurt text în care se prezintă clar conținutul lucrării (max. 200 de
cuvinte);
 Trebuie să fie redactat astfel încât să atragă atenția cititorului, reflectând seriozitatea
investigației și importanța temei;
 Trebuie să reflecte conținutul studiului, să includă principalele concepte sau
perspective teoretice utilizate și problematica abordată în cadrul studiului;
 Trebuie să includă următoarele informații prezentate succint: problema sau tema
investigată, unitățile de analiză / populația, metodele utilizate, principalele rezultate
obținute și implicațiile teoretice sau aplicative care decurg din acestea.

 INTRODUCERE
 În cadrul introducerii se definește tema de cercetare / problema studiată în termeni
cât mai specifici și se argumentează importanta acesteia;
 Este recomandat să se prezinte și motivația selecției respectivei teme de cercetare
(care să reflecte o valorizare personală a demersului);
 Se prezintă tipul cercetării: (a) cercetare descriptivă, explicativă, exploratorie: (b)
cercetare longitudinală sau transversală; (c) cercetare cantitativă, calitativă sau mixtă;
 Se prezintă scopul, obiectivele lucrării sau întrebările de cercetare;
 CADRU TEORETIC
 Se realizează o trecere în revistă a literaturii de specialitate consultate în realizarea
studiului (cărți, articole științifice, rapoarte de cercetare etc.);
 Se selectează contribuțiile cele mai valoroase aflate direct în relație cu tema studiului
(se pot consulta lucrări atât în limba română, cât și într-o limbă străină);
 Se prezintă conceptele și teoriile utilizate în alte materiale pentru studierea temei,
punându-se accent pe acelea care vor fi folosite în continuare în prezentarea și
interpretarea rezultatelor;
 Se prezintă tematic și structurat informațiile din literatura consultantă, comentându-
se valoarea materialelor consultate în raport cu propriul studiu;
 Se precizează ce alte studii au mai fost făcute pe tema de cercetare a lucrării,
menționându-se care au fost rezultatele obținute;
 Se realizează o poziționare a lucrării în ansamblul de studii realizate pe temă (de
exemplu, se precizează ce anume își propune să aducă nou studiul vostru comparativ
cu cele deja realizate; se precizează dacă lucrarea voastră preia o serie de elemente
din studiile anterioare și le valorifică într-un context nou);
 Selecţia şi analiza surselor teoretice se va face în aşa fel încât să susţină procesul de
elaborare a ipotezelor care vor sta la baza propriei cercetări.
 Este important ca studentul să demonstreze capacitatea de a integra diverse
contribuţii teoretice în unităţi tematice cu privire la subiectul studiat şi de a se raporta
critic, independent, la acestea.

Bibliografie

Bibliografie
Bibliografie obligatorie
Manu Beatrice, Kessler Ioana, (2014), Metodologia cercetării în sociologie şi psihologie. Curs în
tehnologie ID/IFR, Bucureşti: Fundaţia România de Mâine
Chelcea, Septimiu, (2001), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Bucureşti:
Economică
Dincă Margareta, Mihalcea Alexandru, (2016), Metode de cercetare în Psihologie, Ediție revizuită,
București: Universitară
Sava Florin A., (2013). Psihologia validată științific. Ghid practic de cercetare în psihologie,  Iași: Polirom
 
Bibliografie facultativă
Ardelean Aurel, Dobrescu E.M., Pisoschi A, (2006), Evaluarea activităţii de cercetare ştiinţifică, București:
C.H.Beck.
Babbie Earl, (2010),  Practica cercetării sociale, Iaşi:  Polirom
 Blaikie Norman, (2010), Modele ale cercetării sociale. Producerea cunoaşterii, Ediţia a II-a, Bucureşti: CA
Publishing
Cauc Ion, Manu Beatrice, Pârlea Daniela, Goran Laura, (2004), Metodologia cercetării sociologice.
Metode şi tehnici de cercetare,  Bucureşti: Fundaţia România de Mâine
Chelcea Septimiu., Mărginean Ioan, Cauc Ion, (1998), Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, Deva:
Destin
Comes Cristian Andrei, Popescu-Spineni Sabina, (2005),  Metodologia cercetării ştiinţifice,  Bucureşti:
Cermaprint.
Diaconu-Gherasim Loredana, Măirean Cornelia, Curelaru Mihai (coord.), (2022), Metode cantitative de
cercetare. Designuri şi aplicaţii în ştiinţele sociale, Iaşi: Polirom
Dincă Margareta, (2003), Metode de cercetare în psihologie. Note de curs, Bucureşti: Universitatăţii Titu
Maiorescu
Enăchescu Constantin, (2007), Tratat de teoria cercetării ştiinţifice, Iaşi: Polirom
Giles Davis,  (2002), Advanced research methods in psychology, Routledge.
Havârneanu Cornel, (2000), Metodologia cercetării în științele sociale, Iași: Erota
Iliescu Victor, Gherghinescu Oana, (2005), Managementul Proiectelor, Bucureşti: Didactică şi
Pedagogică.
King Garry, Keohane Robert, Verba, Sidney, (2000), Fundamentele Cercetării Sociale, Iaşi: Polirom
McNeill  Patrick, Chapman Steve, (2005), Research methods, Routledge.
McQueen Ronald, Knussen Christina, (2006), Metode de cercetare ȋn știinţele sociale, Iași: Institutul
European
Moscovici Serge, Buschini Fabrice, (2007), Metodologia ştiinţelor socioumane, Iaşi: Polirom
Pisoschi A., Ardelean Aurel, (2007), Aspecte metodologice în cercetarea ştiinţifică,Bucureşti: Academiei
Române
Rădulescu Șt. Mihaela, (2011), Metodologia cercetării ştiinţifice, Ediţia a II-a, Bucureşti: Didactică şi
Pedagogică
Vătăman Dan, (2019), Metodologia cercetării ştiinţifice, Bucureşti: ProUniversitaria

CUNOAȘTERE ȘTIINȚIFICĂ I

Attached Files:

  Sinteza curs Metodologia cercetarii psihologice I.pdf (341.087 KB)

Cuprins


o 1.1. Introducere
o 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
o 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
o Epistemologia

                   1.3.1.1. Adevărul şi tipologiile adevărului. Verificarea adevărului

                   1.3.1.2. Realismul ştiinţific şi perspectiva newtonian - carteziană
                   1.3.1.3. Noile principii ale cunoaşterii. Consideraţii asupra perspectivei noii fizici

3.
1.
1. Cunoaşterea comună
2. Cunoaşterea ştiinţifică
3. Cunoaşterea prin explicaţie şi prin experienţă            

1.1. Introducere
Nevoia abordării cunoaşterii ştiinţifice a fenomenelor psihosociale decurge din faptul că, cel puţin în
mod aparent, acest domeniu nu este apanajul omului de ştiinţă. În această temă de studiu, tocmai prin 
prezentarea elementelor definitorii ale cunoaşterii la nivelul simţului comun (sau cunoaştere spontană,
comună, cotidiană) şi a limitelor, respectiv a caracterului „iluzoriu” a acestui tip de cunoaştere vom evidenţia
necesitatea unei cunoaşteri sistematice şi obiective, ştiinţifice a vieţii sociale ce presupune parcurgerea unui
demers metodologic de cercetare. 
Referitor la acest aspect, Emile Durkheim face următoarele precizări cu privire la domeniul sociologiei, dar
care pot fi extrapolate şi celorlalte ştiinţe socio-umane.
„…dacă există o ştiinţă a societăţilor, trebuie să ne aşteptăm ca ea să nu consiste într-o simplă parafrază a
prejudecăţilor tradiţionale, ci să ne facă să vedem lucrurile altfel de cum apar omului de rând; căci obiectul
fiecărei ştiinţe este de a face descoperiri şi orice descoperire deconcertează mai mult sau mai puţin opiniile
acceptate. Deci, în afară de cazul că i s-ar da simţului comun în sociologie o autoritate pe care nu o mai are
de multă vreme în celelalte ştiinţe – şi nu se vede de unde i-ar putea veni – trebuie ca savantul să ia în mod
categoric hotărârea de a nu se lăsa intimidat de rezultatele la care îl duc cercetările sale dacă ele au fost
urmate metodic. Dacă a căuta paradoxul este treabă de sofist, a-l evita când este impus de fapte este
isprava unui spirit fără curaj sau fără încredere în ştiinţă. Din nenorocire, este mai uşor să admiţi această
regulă în principiu şi în mod teoretic decât să o aplici cu perseverenţă. Suntem încă prea obişnuiţi să
tranşăm toate aceste întrebări după sugestiile simţului comun, pentru ca să-l putem ţine cu uşurinţă la
distanţă de discuţiile sociologice.” (E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1974).   
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
–        Prezentarea caracteristicilor celor două tipuri de cunoaştere: cunoaşterea comună şi
cunoaşterea ştiinţifică şi a raportului dintre ele;
–   Rolul paradigmelor în cunoaşterea ştiinţifică a realităţii psihosociale;
–   Identificarea şi prezentarea principalelor dublete conceptuale regăsite în cunoaşterea ştiinţifică a
fenomenelor psihosociale.
Competenţele unităţii de învăţare:

  Dezvoltarea capacităţii stundenţilor de a distinge principalele caracteristici ale cunoaşterii ştiinţifice

   Dezvoltarea unei viziuni extinse asupra domeniului epistemologiei ale cărei principii sunt aplicabile
ştiinţelor socioumane

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare 

1.3.1                     Epistemologia

Epistemologia - teoria cunoaşterii - reprezintă o ramură a filosofiei care se ocupă cu originile, natura şi
scopurile cunoaşterii. Epistemologia trebuie sa răspundă la două întrebări: Ce este cunoaşterea ?  şi Cum
este posibilă cunoaşterea ?  Cuvântul epistemologie derivă din două cuvinte greceşti: epistēme,
care înseamnă „cunoaştere” şi logos care înseamnă „studiu al” sau „teorie a”. In
antichitate epistēme semnifica cunoaştere, ştiinţă şi era contrariul cuvântului doxa care
însemna părere, opinie deci o cunoştinţă nesigură. Termenul de epistemologie este de dată
recentă, creatorul său considerându-se a fi Huxley.
Epistemologia cercetează originea, structura, metodele si validitatea cunoaşterii ştiinţifice. Sarcina
epistemologiei este să stabilească condiţiile, valorile şi limitele cunoaşterii ştiinţifice, să precizeze gradul
de îndoială şi de certitudine pe care îl comportă ştiinţa dobândită precum şi metodele prin care se poate
atenua indoiala şi spori certitudinea.
Epistemologia – înainte de toate – trebuie să realizeze distincţia dintre cunoaşterea de tip comun,
general-umană, şi cunoaşterea ştiinţifică. În general se consideră cunoaştere de tip ştiinţific, acea
cunoaştere care are următoarele însuşiri:
- se îndepărtează de cunoaşterea comună şi de bunul simţ;
-descompune automatismele mentale generate de experienţa cotidiană;
- uzează de matematizare şi formalizare;
-utilizează metode speciale de tipul modelare, axiomatizare, formalizare etc.;
- obţine cunoştinţe cel puţin verificabile dacă nu verificate.
Epistemologia poate fi privită şi în raporturile sale cu celelalte ramuri ale filosofiei sau cu alte ştiinţe.
Astfel, se consideră că gnoseologia - teoria generală a cunoaşterii - este acel domeniu al filosofiei care
studiază natura şi întinderea cunoaşterii, presupoziţiile şi fundamentele acesteia. Deci, are în vedere
orice tip de raport reflexiv între subiect şi obiect, în timp ce epistemologia este teoria filosofică a
cunoaşterii ştiinţifice.
Fiind o fiinţă gânditoare, omul în relaţia sa cu mediul şi cu ceilalţi, dispune de un anumit discernământ
numit bun-simţ, care îl ajută să facă în mod sponan diferenţa dintre real şi fantastic, fals şi adevăr. Deşi
acest fapt poate fi considerat o condiţie necesară pentru claritatea şi eficienţa gândirii, el nu este şi
suficient, astfel încât este nevoie de un demers mai complex, cu teorii, proceduri şi metode specifice.
Epistemologia este o disciplină cu dublă dependenţă, aparţine în acelaşi timp şi metaştiinţei şi filosofiei.
Ea trebuie sa verifice valoarea operaţiilor intelectuale, să stabilească principiile şi regulile de cunoaştere
în genere, condiţiile fundamentale ale cunoaşterii, funcţionarea acesteia şi procedeele necesare pentru a
construi ştiinţa. Se consideră aşadar, că raportul dintre epistemologie şi gnoseologie este în principiu un
raport similar cu cel dintre specie şi gen.
Logica realizează o apreciere intrinsecă a conţinutului gândirii, nu se preocupă decât de condiţiile de
validitate a conţinutului gândirii, fiind preocupată doar de corectitudinea funcţiei acesteia, pe când
epistemologia caută să stabilească valorile cunoaşterii.
Obiectul epistemologiei este adevărul, astfel încât ea cercetează valoarea de adevăr a cunoaşterii
ştiinţifice care nu este unica însuşire dar este cea mai importantă, întrucât subsumează alte însuşiri ale
cunoaşterii cum sunt simplitatea, coerenţa, eficacitatea. De asemenea, epistemologia relevă certitudinea,
cunoaşterea faptului de a conţine adevărul. Din unghiul din care priveşte cunoaşterea, logica stabileşte
validitatea sub aspectul corectitudinii - are ca obiect raţionamentul - pentru că gândirea este obligată să
treacă de la un conţinut la altul într-o anumită ordine.
Obiectul epistemologiei este judecata pentru că, în primul rând, ea este o operaţie esenţială a gândirii şi
pentru că în legatură cu judecata ea pune în primul rând problema adevărului.
Judecăţile şi conceptele realizează o cunoaştere abstractă şi mediată a obiectului, rezultând un model
care, uneori, poate fi nonconfom cu realitatea, astfel înregistrându-se un dezacord între conţinut şi
existenţa reală a enunţului, fapt care poate da naştere la erori.
Psihologia studiază cunoaşterea umană aşa cum procedează şi cu celelalte funcţii şi procese psihice -
afectivitatea, vointa - aşadar ca pe ceva trăit de subiect. Dezvăluie geneza proceselor psihice cognitive,
natura lor specifica, etapele dezvoltării acestora. Psihologia se ocupa de fenomenul real al gândirii, de
cunoaştere aşa cum apare ea ca act al subiectului. Investigarea psihologică a cunoaşterii nu se
opreşte însă doar asupra conţinutului, asupra obiectului ei decât în măsura în care aceasta
serveşte la caracterizarea procesului cognitiv aşa cum se prezintă el în realitate. Ea studiaza
cunoaşterea în starea ei de fapt şi nu în starea ei de drept, nu se ocupă de valorile cunoaşterii şi
nu îşi pune probleme dacă rezultatele cunoaşterii valorează ceva şi dacă se verifică. Aceste
aspecte aparţin după cum am spus cunoaşterii de drept, logicii dar şi epistemologiei.
1.3.1.1. Adevărul şi tipologiile adevărului. Verificarea adevărului
Adevăr sau adevarată este acea propoziţie sau înlănţuire de propoziţii al cărui sau al căror conţinut poate
fi verificat şi confirmat prin observaţie, prin experienţă, sau prin demonstraţie logică, matematică sau
numai discursiv argumentantă.
Pentru a răspunde la întrebarea ce este adevărul?  deosebim :
A. ceea ce noi spunem că este adevărat sau fals: cui atribuim noi calitatea de a fi adevărat ? care este
natura realităţilor cărora le dăm consimţământul nostru şi le numim adevărate ?
B. mijloacele de distingere între adevărat şi fals şi de a califica ceva ca fiind adevărat sunt   :
raţiunea (gândirea), înţelegerea, legile logicii, etc.
Aşadar se pot face următoarele distincţii :
1. Adevărul material, care reprezintă corespondenţa între ceea ce este şi judecata care a dus la
enunţarea sa în propoziţie: această corespondenţă este confirmată de experienţă. Natura acestui tip de
adevăr este variabilă, pentru că acesta poate fi un adevăr obiectiv, relativ, subiectiv etc., după teoria
cunoaşterii care îl susţine (realism, relativism, criticism etc).
2. Adevărul formal, care reprezintă validitatea concluziilor unui sistem ipoteticodeductiv, apărute prin
intermediul regulilor de deducţie aplicate unor postulate şi axiome admise. Acest tip de adevăr nu
depinde de conţinutul propoziţiilor (vezi articolul logică) şi depinde de acordul său cu înţelegerea. În acest
caz, adevărul este un adevăr de corespondenţă şi este prioritar pentru că nu depinde de experienţă.
Acest fapt permite introducerea unei noţiuni: adevărurile pur formale sunt denumite adevăruri analitice.
Adevărurile care se trag din experienţă sunt denumite adevăruri sintetice.
3. Adevărul metafizic  care, se bazează în condiţiile sale pe ipoteza existenţei unui sistem de referinţă
ontologic în fiinţa oricărei persoane. În acest caz, distingem adevărul absolut şi adevărul relativ.
4. Adevărul unei credinţe sau a unei opinii, care reprezintă veridicitatea unei propoziţii care se acord
cu un ansamblu de credinţe care existau înaintea sa. Acest tip de adevăr este denumit adeseori adevăr
coerent.
Aşadar, se poate vorbi de diverse tipologii ale adevărului în funcţie de criteriile folosite. Astfel, în funcţie
de:
1. modalitatile fundamentale ale cunoaşterii  – putem vorbi de adevăr:
ştiinţific
filosofic
al cunoaşterii comune
artistic
2. cadrul cunoaşterii ştiinţifice – putem vorbi de adevăr:
factual
formal
3. ramurile ştiinţei sau disciplinele în care se regăseşte  – putem vorbi de adevăr:
logic
matematic
sociologic
psihologic
istoric etc.
4. raportarea cunoaşterii la experienţă – putem vorbi de adevăr:
aprioric
aposterioric

Din punct de vedere logic, indiciul cel mai sigur al adevărului este verificarea. În cunoaşterea
empirică proba verificării se realizează efectiv şi nemijlocit acceptând experienţa drept instanţă
de verificare. O’Neill vorbeşte de un control direct care stabileşte ca teoria este adevarată şi de
un control indirect experimental care arată că teoria poate fi adevarată. În primul caz faptele
verifică teoria iar in cel de al doilea caz doar o confirmă, confirmarea şi verificarea fiind aşadar
doua proceduri distincte.
Din acest punct de vedere se consideră că o construcţie teoretică ce are fundament empiric, este mai
degrabă verificată şi nu confirmată, întrucât indiferent de numărul de situaţii şi cadre empirice,
întotdeauna vor mai exista astfel de situaţii care nu vor fi supuse demersului de control.
Recurgerea la experienţă în vederea verificării adevărului ne oferă doar perspectiva generală a problemei
criteriului adevărului. De aceea trebuie să avem în vedere stadiile cunoaşterii, căile fundamentării şi
legitimării ei. În acest sens, este necesar să vorbim de o specificare a criteriilor adevărului în funcţie de
modalităţile de recunoaştere, disciplinele ştiinţifice, nivelul de elborare a cunoştinţelor.
În cunoştinţele furnizate de cunoşterea comună criteriul furnizat îl reprezintă concordanţa cu datele
empirice.
În ştiinţă, criteriul principal al acceptării propoziţiilor este concordanţa cu datele obşinute din observaţie, şi
– mai larg – din metodele specifice de cunoaştere şi de cercetare. Dar singura concordanţă nu este
suficientă, trebuie completată cu coerenţa şi cu principii teoretice.
În ştiinţele formale principalele proceduri de verificare sunt demonstraţia şi construcţia unui model sau a
unui contraexemplu.
1.3.1.2  Realismul ştiinţific şi perspectiva newtonian-carteziană
Timp de sute de ani, de când Descartes a eliberat cercetarea ştiinţifică de dogmele bisericeşti cu filosofia
sa asupra dualismului, vederea noastră sau paradigma asupra lumii a fost bazată pe realismul materialist
sau realismul ştiinţific. Dualismul împarte lumea în sfera obiectivă a materiei şi sfera subiectivă a minţii.
La modul simplist, putem înţelege acest fapt că obiectele sunt independente şi separate de minte, o astfel
de perspectivă fiind cea care a pus bazele principiului obiectivităţii. Cu timpul, orientarea tot mai largă în
plan social către acceptarea investigaţiei ştiinţifice şi negarea dogmaticii şi a habotniciei religioase a
determinat biserica să accepte principiul dualismului, ideile lui Descartes fiind implementate în fizică şi în
planul cunoaşterii generale. În secolul al XVIII-lea Newton a promovat în continuare punctul de
vedere al materialismului realist pe baza principiului determinismului cauzal, idee conform
căreia mişcarea unui obiect fizic poate fi determinată cu exactitate, pe baza cunoaşterii poziţiei
spaţiale şi a vitezei de deplasare. Prin extrapolare în planul cunoaşterii generale, se consideră
astfel că orice fenomen are o cauză care poate fi determinată cu necesitate, iar acest principiu se
va aplica în toate planurile cunoaşterii universului şi a umanului. Cu timpul au apărut o serie de
efecte perverse ale acestei situaţii. În medicină spre exemplu, faptul că există o cauză a unei boli
a devenit un fapt de la sine înţeles, iar acest tip de perspectivă a dus către tratarea simptomului şi
nu a cauzei. Altfel zis, dacă o boală are o cauză pe care o putem identifica cu necesitate – de cele
mai multe ori în plan organic – care se manifestă prin nişte simptome (acestea fiind în legătură
directă cu cauza lor), atunci identificarea cauzei este mai degrabă “pierdere de timp”, aşa încât,
soluţia bolii este de cele mai multe ori văzută ca o simplă tratare a simptomelor, a părţii vizibile a
respectivei boli.
O bună exemplificare a perspectivei newtonian-carteziene asupra universului şi cunoaşterii este masa de
biliard cosmic a lui Amit Goswami: “Gandiţi-vă la univers ca la o gramadă mare de bile de biliard, mari şi
mici, pe o masă de biliard tridimensională, pe care o numim spaţiu. Dacă cunoaştem toate forţele care
acţionează asupra acestor bile de biliard în orice moment dat, atunci cunoscând condiţiile iniţiale, avem
posibilitatea de a calcula unde se va afla în viitor fiecare dintre aceste corpuri, sau unde s-au aflat ele la
un moment dat. “
Albert Einstein a postulat un al treilea principiu al fizicii clasice. Teoria relativităţii susţine că viteza cu care
se mişcă “bilele de biliard” trebuie să fie limitată de viteza luminii, ceea ce înseamnă ca toate influenţele
dintre obiectele materiale pe continuumul spaţio-temporal trebuie să fie locale, adică trebuie să
traverseze o unitate de distanţă într-un anumit timp cu o viteză finită. Acesta este principiul localizării.
Succesul realismului materialist sau ştiinţific în prezicerea şi controlul condiţiilor de mediu şi declinul
ulterior al puterii bisericii au făcut ca realiştii materialişti să pună în curând sub semnul îndoielii mintea,
psihicul sau spiritul aflate în afara dualismului cartezian şi să rupă vechiul pact cu biserica. Astfel, a fost
adăugat un al patrulea principiu - principiul materialismului monist - care susţine că toate lucrurile, inclusiv
mintea şi conştiinţa, sunt rezultatul materiei. Şi pentru că nu s-a aflat calea ştiinţifică prin care mintea sau
psihicul să fie emanată sau produsă de materie, a fost adăugat un al cincilea principiu, denumit
epifenomenalism care susţine că toate fenomenele mentale pot fi explicate ca fenomene secundare
materiei datorită condiţiilor fizice antecedente. Conştiinţa este privită ca “ fantoma din maşina”, o
proprietate specifică a creierului surprinsă doar atunci când creierul este privit dintr-un anumit punct de
vedere.
Pentru majoritatea persoanelor din civilizaţiile occidental-europene perspectiva asupra şi înţelegerea
realităţii sunt determinate de cele cinci principii ale realismului materialist:
1. Obiectivismul
2. Determinismul cauzal
3. Localizarea
4. Monismul fizic sau material
5. Epifenomenalism

Este important de subliniat şi reţinut faptul că aceste cinci principii sunt postulate

metafizice  despre natura realităţii şi nu concluzii derivate din experimente. De aceea, dacă
observaţiile sau experimentele ulterioare aduc date care contrazic un postulat, atunci, conform
regulilor cercetării ştiinţifice, acestea nu trebuie luate în considerare. În plus, dacă o argumentaţie
raţională indică o breşă în teorie, atunci validitatea teoriei trebuie verificată. Practic, tot ceea ce
înseamnă în acest moment cunoaştere şi investigaţie ştiinţifică se raportează la un cadru de
referinţă foarte strict şi, după unii gânditori, extrem de restrictiv şi dăunator pentru această
cunoaştere. Existenţa cadrului de referinţă şi a postulatelor pe care se bazează cunoaşterea este
esenţială pentru produsele acestei cunoaşteri, de cele mai multe ori aceste produse pierzându-şi
valabilitatea odată ce sunt scoase din acest cadru.
1.3.1.3  Noile principii ale cunoaşterii. Consideraţii asupra perspectivei noii fizici
Odată cu publicarea teoriei relativităţii de către Albert Einstein şi a teoriei cuantice de către Werner
Heisenberg, a luat naştere ceea ce acum se numeşte „noua fizică”. Aceste teorii, împreună cu
experimentele adiacente, vor demonstra că ipotezele fizicii newtoniene şi, ca atare, metodologia şi
demersurile de cunoaştere bazate pe această perspectivă, reprezintă doar simple aproximări ale realităţii.
Astfel, ele îşi păstrează în continuare utilitatea mai degrabă pentru specialiştii în inginerie şi construcţii,
dar care nu aspiră în niciun caz la surprinderea realităţii lumii şi a integralităţii vieţii.
Ambele teorii - cea relativistă şi cea cuantică – împărtăşesc viziunea integralistă. Astfel, relativitatea nu
consideră spaţiul asemenea lui Democrit ca un loc al nimicului regăsit printre atomii solizi din realitatea
fizică, ci consideră că universul este reprezentat sub forma unei ţesături continue şi neîntrerupte, în care
atomii reprezintă doar nişte caracteristici locale ale acestei trăsături. Universul nu este un gol populat cu
obiecte din loc în loc, ci este plin de substanţă, în care există zone de prim plan şi zone de plan secund,
structura universului fiind însă neîtreruptă şi continuă. Pe de altă parte, teoria cuantică vede toate
acţiunile ca fiind continue, curgătoare, neîntrerupte. Dacă, spre exemplu, supunem studiului mai
multe particule atomice, tot acest demers este văzut ca un tot unitar, iar particulele nu pot exista
izolate, ci contribuie la experiment ca un tot deplin şi integral. Deşi toate aceste descoperiri au
avut loc la începutul secolului XX, abia acum oamenii de ştiinţă şi teoreticienii au început să
integreze şi să considere paradigmele noii fizici. Alex Comfort consideră că principalul motiv
pentru care noile descoperiri ale fizicii sunt privite cu rezervă este faptul că ele nu sunt uşor de
înţeles şi mai ales de vizualizat.
Cosmosul lui Newton era unul „prietenos” şi suficient de „vizual”, era un ceas cosmic care
funcţionează fără efort, în timp ce noua viziune este greu de imaginat: timpul nu mai este linear
şi dobândeşte statut egal cu distanţa, iar Cosmosul nu mai are trei dimensiuni ci patru. În esenţă,
se consideră ca toate sistemele materiale posedă o caracteristică principală: dualitatea undă-
particulă. Astfel, electronii - care în fizica clasică newtoniana acţionau ca particule, pot în
condiţii speciale să se comporte ca unde, respectând legile electromagneticii şi nu cele ale
mecanicii. Totodată, se afirmă că toate actiunile care au loc în fizică pot fi măsurate, iar cele mai
mici unităţi energetice, care nu mai pot fi subdivizate sunt "cuantele" (de aici şi denumirea de
fizică cuantică). De exemplu, un atom poate face un salt de la o stare la alta, fără a trece prin
stadiile intermediare, cu emisia unei cantităţi cuantice de energie luminoasă. Când particulele
interacţionează, este ca şi cum ele ar fi conectate prin legături invizibile la un întreg. Pe scară
largă, aceste conexiuni invizibile sunt atât de multe încât analiza lor devine probabilistă. Nouă
fizică a introdus şi proprietatea de "ne-localizare" cuantică care semnifică faptul că particule
aflate la distanţe macroscopice unele de altele pot să interacţioneze unele cu altele într-un mod
ciudat, ca şi cum ar fi inter-conectate, însă legatura dintre ele este necunoscută. Este ca şi cum ar
 exista un "întreg" care coordonează prin metode necunoscute fiecare părticică din univers. Bohr
si Heisenberg au dezvoltat aceasta idee, demonstrând că nu se pot face observaţii obiective,
întrucât observatorul, chiar prin acţiunea sa de observare, modifică starea cuantică a sistemului
observat.
Sinteza unităţii de învăţare 
 

 Cunoaşterea comună desemnează acea cunoaştere  pe care o realizăm prin experienţa noastră
de zi cu zi, prin observaţiile şi explicaţiile pe care le realizăm în mod obişnuit, prin interacţiunea
pe care o avem cu semenii noştri, în baza activităţilor practice şi contextelor obişnuite (familie,
cerc de prieteni, loc de muncă etc.) şi prin intermediul mijloacelor naturale (simţurile, limbajul
natural, gândirea obişnuită etc.).
 Spre deosebire de simţul comun, cunoaşterea ştiinţifică reprezintă cunoaşterea realizată de
oameni cu o pregătire teoretică specială, prin parcurgerea unui demers metodologic riguros şi
care utilizează metode şi tehnici adecvate de investigare a fenomenelor psihice sau sociale
 Acest tip de cunoaştere prezintă o serie de caracteristici, dintre care cele mai importante
sunt: subiectivitatea este prezentă într-o pondere mică şi, mai mult decât atât, există posibilitatea de a
o controla, într-o oarecare măsură, prin utilizarea unor metode specifice şi respectarea unor reguli de
investigare; are un caracter impersonal, organizat şi sistematizat; pune în evidenţă legături profunde
între diferite aspecte ale vieţii sociale şi porneşte de la un set de ipoteze, cu rol de ghidare a investigaţiei şi
a efortului de cunoaştere; se bazează pe măsurare etc. 

Bibliografie 

 Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti,

2001
 Durkheim E., Regulile metodei sociologice, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1974
 Chelcea, S., Mărginean, I. Cauc, I., Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, Editura Destin, Deva, 1998
 Iluţ P., Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997
 King, R.F., Strategia cercetării,Editura Polirom, Iaşi, 2005
 King, G., Keohane, R., Verba, S., Fundamentele cercetării sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2000
 Mihu, A., ABC-ul investigaţiei sociologice, Editura Dacia, Cluj- Napoca,1973
 Pinto, R., Grawitz, M., Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz, 1969
 Rotariu T., Iluţ P., Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura Polirom, Iaşi, 1997
 Ungureanu I., Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
 Vlăsceanu, L., Metodologia cercetării sociale. Metode şi tehnici, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1986
 Sandu, D., Statistică în ştiinţele sociale, Universitatea Bucureşti, 1992
 Stahl H. Henri, Teoria şi practica investigaţiilor sociale, volumul 1, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1974
 *** coord. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993

CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ II
 

Cunoaşterea comună
Ştiinţele şi-au fundamentat discursul şi demersurile de cercetare pe opoziţia dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ş
punct de vedere ştiinţific este necesar nu doar să ne îndepărtăm de simţul comun, de cunoaşterea comună de la nivelul v
Cunoaşterea comună desemnează acea cunoaştere  pe care o realizăm prin experienţa noastră de zi cu zi, prin observa
baza activităţilor practice şi contextelor obişnuite (familie, cerc de prieteni, loc de muncă etc.) şi prin intermediul mijloacel
Deşi cunoaşterea comună are o serie de caracteristici (este direct accesibilă oamenilor obişnuiţi, nu necesită utilizarea un
etc.), ea prezintă şi unele aspecte negative (este puternic marcată de subiectivitatea celui care o realizează, are un carac
influenţată de zestrea culturală primită prin socializare etc.), neajunsuri care impun depăşirea ei şi trecerea la un alt tip de
Cunoaşterea comună “nu este altceva decât însuşirea de către agentul cunoscător a unei informaţii legate nemijlocit de c
este un “corpus de cunoştinţe fondat pe tradiţiile împărtăşite şi îmbogăţite de mii de obervaţii şi experienţe sancţionatre d
Se consideră că simţul comun acţionează în două etape:
- prima etapă de cunoaştere spontană în care ne facem o idee, avem o părere despre evenimentele în cauză; este o ima
au o intuiţie excepţională legată de un anume fapt, intuiţie însă pe care nu o pot explica în termeni discursivi şi cauzali, de
ale cărei rezultate pot fi superioare cunoaşterii ştiinţifice;
- în a doua etapă se produce o extrapolare a explicaţiilor de la situaţiile trecute la cele prezente sau viitoare, mai degrabă
anterioare similare.
Se spune, aşadar, că simţul comun are două forme esenţiale: simţ comun de prima mână – adică ansamblul cunoştinţelo
rezultatele demersurilor de cunoaştere a realităţii sunt bazate atât pe experienţa directă cât şi pe cunoştinţele ştiinţifice di
Cunoaşterea comună este influenţată de o serie de factori:
- enculturaţia – transmiterea informaţiilor culturale şi a tehnicilor civilizatoare şi de stăpânire a mediului de la o generaţie l
dezvoltare şi internalizare a informaţiilor relevante din respectiva comunitate;
- socializarea - transmiterea normelor valorice şi morale după care îşi ghidează existenţa respectiva comunitate şi formar
familie şi care presupune transmiterea de către părinţi a normelor morale fundamentale către copii, educarea acestora în
specializate (de învăţământ, religioase, militare, de reeducare etc.)
Experienţa directă a oamenilor cu mediul, cu semenii şi cu propria persoană este influenţată puternic de aceşti factori şi e
Donald McBurney susţine că simţul comun are două limite fundamentale:
- standardele acestei cunoaşteri diferă dintr-un moment în altul şi dintr-un loc în altul în funcţie de atitudini şi de caracteris
- recunoaşterea adevărului credinţelor la acest nivel se face în planul practicării lor concrete (exemplu – proba vinovăţiei
O prezentare extrem de pertinentă şi validă a valenţelor şi limitelor cunoaşterii comune o face Petru Iluţ în lucrarea sa Ab
astfel:
1. Realitatea socioumană este ontic direct accesibilă indivizilor obişnuiţi. Ea este "pe măsura omului" din punctul de vede
deosebire de cel micro sau macro, nu presupune, în principiu, aparate sau instalaţii speciale (microscoape, telescoape e
2. Realitatea socioumană nu numai că este ca ordin de mărime nemijlocit accesibilă individului obişnuit (tipic, modal), dar
Gradul de familiaritate nu provine doar din proximitatea spaţială în sine, din prezenţa fizică în mijlocul celorlalţi, în interior
din aceea că oamenii dezvoltă şi împărtăşesc credinţe, explicaţii, motivaţii, valori şi simboluri comune. Altfel spus, ei sunt
în considerabilă măsură a înţelege resorturile comportamentelor individuale şi colective.
3. Strategiile cognitive la nivelul practicii cotidiene sunt complexe, flexibile şi subtile. Pornind de la cercetările de antropol
oamenii îşi reprezintă şi organizează viaţa curentă – s-a dezvăluit ingeniozitatea, abilitatea şi chiar raţionalitatea demersu
4. În câmpul lor de competenţă psihosocială (spaţiul familial, de muncă, şcoală, locuri publice şi alte instituţii formale şi in
psihologia socială şi sociologia cunoaşterii - ca nişte “mici oameni de ştiinţă”. Cu greu pot fi găsite constatări şi explicaţii î
5. Când se discută de raportul cunoaştere comună - cunoaştere ştiinţifică în perimetrul socioumanului se trece îndeobşte
amorf, nediferenţiat. Dimpotrivă, el apare ca puternic stratificat din punctul de vedere al potenţialului cognitiv, mergând de
la explicaţii şi interpretări nuanţate. În funcţie de inteligenţă şi nivel de cultură, de multitudinea şi varietatea experienţelor
a lui.
Tot Petru Iluţ prezintă limitele cunoaşterii comune astfel:
1. La nivelul cunoaşterii comune este masiv prezentă subiectivitatea (clişee de gândire, interese, aspiraţii, valori), ceea ce
Funcţionează, printre altele, expunerea şi filtrarea selectivă, adică tendinţa ca, deliberat sau nu, oamenii să se expună şi
2. Chiar dacă reprezentările (percepţiile) obţinute la nivelul simţului comun ar fi corecte şi pertinente, ele sunt întotdeauna
tendinţa oamenilor de a generaliza şi de a absolutiza constatările pe marginea unei situaţii specifice la fenomenul ca atar
unui fragment al realităţii sociale imediate în caracteristici universale.
3. Conştiinţa comună poate cădea relativ uşor în pericolul de a înregistra doar legături aparente (şi de multe ori false) intr
4. Reprezentărilor şi constatărilor simţului comun le lipseşte în general precizia, exactitatea; oricât ar fi de juste şi pătrunz
5. Pe lângă limitele şi erorile mai sus expuse, care au un caracter oarecum general, studiile de cogniţie socială au identifi
a. Efectul falsului consens, adică faptul că indivizii au tendinţa de a se considera, în ce priveşte acţiunile, judecăţile şi m
b. Efectul încadrării (frame) sau al cadrului de referinţă, constând în aceea că prejudecăţile şi aprecierile noastre relativ
prezentată informaţia despre ele, de cadrul în care ea apare.
De-a lungul istoriei s-au impus mai multe modele de generare şi testare a adevărului enunţurilor despre realitate. Astfel, W

Modelul autoritarian  s-a afirmat în antichitate, dar a continuat până în contemporaneitate. Regi, preşedinţi sau savanţi s
garantat de calităţile de excepţie ale producătorului enunţurilor. Modul autoritarian se întâlneşte azi sub apelul la argumen
Modelul mistic  prin care calitatea cunoaşterii adevărate este conferită numai profeţilor şi marilor mistici prin starea de gr
Modelul logico-raţional se centrează pe logica formală. Se face apel la „primele principii” şi prin deducţie se stabileşte a
Modul ştiinţific  de determinare a adevărului îmbină preocuparea pentru aplicarea corectă a metodei de cunoaştere cu o
ofere o imagine despre lumea înconjurătoare cât mai apropiată de realitate, şi nu aşa cum îi apare unui individ la nivelul s
individuale şi de grup, a faptelor, a fenomenelor şi proceselor psihosociale. Modelul ştiinţific de cunoaştere are la bază po
Cunoaşterea şi cercetarea ştiinţifică se bazează la acest moment în bună măsură pe postulatele realismului ştiinţific, acc

Principiul realismului: lumea există independent de observaţiile noastre, nu e creată de simţurile noastre ;
Principiul determinismului: relaţiile din lume sunt organizate în termenii cauza-efect ;
Principiul cognoscibilităţii: lumea poate fi cunoscută prin observaţii obiective.
La acestea trei, Mc Burney (1983) a mai adăugat şi:

Principiul raţionalităţii: lumea externă poate fi cunoscută pe cale logică (acest principiu poate fi subsumat principiului 3)
Principiul regularităţii: fenomenele din lume se produc în mod logic.
O contribuţie importantă la metodologia cercetării ştiinţifice a avut-o Patrick Suppes prin promovarea empirismului probab
principii ale cunoaşterii ştiinţifice - vom putea spune ţinând cont de metafizica probabilistă că determinismul de tip laplace
strict în plan psihologic.
Iată care sunt, mai întâi, principiile metafizicii neotradiţionale – reprezentanta directă a realismul ştiinţific şi care susţi

viitorul este determinat de trecut;

orice eveniment are o cauză determinată suficientă;
cunoaşterea trebuie să se întemeieze pe certitudine;
cunoaşterea ştiinţifică poate, în principiu, să fie adusă până la nivelul de cunoaştere cu diferite niveluri de generalitate;
cunoaşterea şi metoda ştiinţifică pot fi, în principiu, unificate.
În cele ce urmează prezentăm principiile metafizicii probabiliste:
legile producerii fenomenelor naturale au în esenţă caracter probabilist;
cauzalitatea are un caracter probabilist;
certitudinea cunoaşterii, în sensul preciziei absolute a măsurilor, este irealizabilă;
ştiinţele, ca terminologie, obiect şi metodă, se caracterizează prin pluralism.
           
1.3.3. Cunoaşterea ştiinţifică
Spre deosebire de simţul comun, cunoaşterea ştiinţifică reprezintă cunoaşterea realizată de oameni cu o pregătire teoret
de investigare a realităţii sociale.
Acest tip de cunoaştere prezintă o serie de caracteristici, dintre care cele mai importante sunt:

subiectivitatea este prezentă într-o pondere mică şi, mai mult decât atât, există posibilitatea de a o controla, într-o oareca
are un caracter impersonal, organizat şi sistematizat;
pune în evidenţă legături profunde între diferite aspecte ale vieţii sociale şi porneşte de la un set de ipoteze, cu rol de ghi
se bazează pe măsurare etc.
Societatea umană este guvernată de o serie de regularităţi şi legităţi pe care teoriile ştiinţifice trebuie să le explice, iar me
principalelor paradigme pe care aceasta le utilizează. Paradigmele nu sunt altceva decât nişte modele, “pattern– uri”, exe
Pentru Thomas S. Khun  paradigmele sunt „exemple împărtăşite în comun” de către o comunitate ştiinţifică şi care „pot în
dintr-un anumit domeniu acceptate de o comunitate ştiinţifică şi care oferă un model pentru problemele ridicate de cercet
teoriile” sau, „subansambluri importante ale teoriilor emise în cadrul unei discipline”, un set de propoziţii, concepte, metod
domeniu.
„Referindu-se nu numai la realităţile prezente, ci şi la ceea ce ar trebui să fie, paradigmele includ judecăţi de valoare, refl
cantitative şi calitative,2001, p. 40); însă fiecare model elaborat a contribuit într-o anumită măsură la dezvoltarea ştiinţei,
mult sau mai puţin adaptată fenomenului pe care dorim să-l analizăm” (R. Boudon, Texte sociologice alese, Editura Hum
Realitatea socială este descrisă în cadrul disciplinelor socio-umane şi printr-o serie de “binoame conceptuale”, dublete ce
Astfel, întâlnim cuplurile:
 1. teoretic – empiric (“teoretic” se referă la toate ideile, explicaţiile, interpretările, ipotezele elaborate asupra realităţii, în
2. cantitativ – calitativ (modelul cantitativist apelează la descrieri şi explicaţii ale realităţii obiective şi se bazează pe me
înţelegerea realităţii sociale şi utilizează metode şi tehnici nestructurate);
Notă: Aceste „dublete conceptuale” se regăsesc în literatura de specialitate şi sub formă de „principii metodologice ale ce
Gary King, Robert Keohane şi Sidney Verba apreciază că cercetarea ştiinţifică a socio-umanului are patru caracteristici:

obiectul cercetării îl constituie formularea de inferenţe (a face inferenţe înseamnă „a trage concluzii mai generale privitoa
procedurile din acest demers sunt publice (dar această caracteristică este valabilă cu precădere în sociologie, considerân
concluziile sunt incerte (întreaga cunoaştere este incertă, certitudini avem doar în credinţele noastre; se consideră, de ac
consideraţie);
caracterul ştiinţific este dat de metoda folosită
Karl Pearson apreciază că: „Unitatea ştiinţei constă în metodă, nu în materialul de studiu”.
În 1895 Emile Durkheim spunea că sociologia trebuie “să ne facă să vedem lucrurile altfel de cum apar omului de rând; c
puţin opiniile acceptate.” Deşi la prima vedere destul de validă şi fecundă, o astfel de perspectivă programatică a determi
fraze a fost pe de o parte absolutizat, iar cunoaşterea intuitivă, spre exemplu, a fost eliminată din arsenalul cunoaşterii aş
ale iluziei controlului asupra evenimentelor pe care de fapt nu le putem influenţa, fără a considera funcţiile de echilibrare
doar la perspectiva ştiinţifică, fiindcă, dacă spre exemplu, rezultatele unui experiment nu se încadrează în postulatele raţi
nu este luat în considerare şi validat ca valoros. În acest sens, spre exemplu, putem vorbi de studiile privind fenomenul s
unor erori metodologice.
Lucian Traşă consideră ca fiind extrem de limitativă pentru psihologie cantonarea definitivă şi irevocabilă doar într-o anum
pot manifesta atât în cunoaşterea comună, cât şi în cunoaşterea ştiinţifică, iar limitele limbajului se fac simţite indiferent d
 
1.3.4 Cunoaşterea prin explicaţie şi prin experienţă
 
Trecând dincolo de opoziţia – mai mult sau mai puţin reală – dintre cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică, putem afirma c
cunoscute  fie apelând la explicaţii cu privire la respectivele fenomene, fie prin participarea la ele sau prin trăirea lor nemi
se poate face decât dacă se ajunge la explicaţii cu un înalt grad de întemeiere care să permită înţelegerea specificului re
argumentele lor fiind şi acela că – la un anumit nivel – unele fenomene nu mai pot suporta explicaţii, bazate pe un limbaj
care să poată oferi o cunoaştere mai degrabă mistică şi intuitivă, decât una explicativă. Discuţiile – numeroase şi fertile –
a diferenţelor dintre nivelul discursiv şi cel evocativ al acestei cunoaşteri, ar putea sugera că este necesară o schimbare
Văzută până acum ca un deziderat al psihologiei, apropierea de modelul fizicii cartezian-newtoniene – în condiţiile în care
şi să confere psihologiei acelaşi statut prăfuit şi nerealist de permanent candindat la poziţia de ştiinţă.
Paradoxal, pe măsură ce psihologia caută să ajungă la falsul podium „ştiinţific”, fizica începe să-şi schimbe sensul de evo
Pentru a reveni la cunoaşterea bazată pe explicaţie, iată felul în care I.Mărginean (2000) defineşte explicaţia: “un elabora
interrelaţiilor”.
Se consideră că în ştiinţele socio-umane trebuie să explicăm asocierea dintre un obiect şi o calitate. Explicaţia este o rela
explicat), ceea ce explicăm. Răspunsul se numeşte explanans  (sau elementul explicativ) şi constă din propoziţii cu difer
“semnificaţiile atribuite de actorii sociali sau de raţionamente ale acestora”. (Mărginean, 2000)
A.Mihu considera că într-o cercetare explicaţia este formulata ca o ipoteză, şi anume o explicaţie plauzibilă referitoare la
“Avem de-a face cu o teorie potenţiala, iar prin verificarea ipotezei se ajunge la teoria propriu-zisă” (Mihu, 1973). Mihu de
cercetărilor empirice (urmând un continuu descendent al importanţei de la abordările preponderent cantitative, experimen
I.Mărginean (2000), enumeră următoarele categorii de explicaţii:
1. explicaţia cauzală (identificarea unui eveniment);
2. explicaţia probabilistă;
3. explicaţia de specificare a înţelesului (meaningful explanation) şi a scopului (purposive explanation), când un evenime
4. explicaţia funcţională;
5. explicaţia evoluţionistă sau ecologică (apariţia şi manifestarea unui simptom ca adaptare la o situaţie existenţială spec
6. explicaţie teleologică (în care nu cauzele sunt considerate ca explicaţii, ci scopurile);
7. explicaţia deductivă – iar aceasta comportă mai multe variante:
a) ipotetico-deductivă - prin care se deduce o consecinţa logica din propoziţii ştiinţifice;
b) deductiv-nomologică – prin care legile generale sunt considerate ca baza a explicaţiei;
c) nondeductivă – prin care se trece de la o propoziţie cu un anumit nivel de generalitate la o propoziţie cu un nivel mai în
că, în testarea ipotezelor nu poate fi urmată în exclusivitate inferenţa inductivă pentru că, de cele mai multe ori, aceasta e
valabilitate, înregistrându-se astfel o ambiguitate epistemica a explicaţiei statistice. (Chelcea, Mărginean, Cauc, 1998)
 
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
 
Sinteza unităţii de învăţare 
 

Cunoaşterea comună desemnează acea cunoaştere  pe care o realizăm prin experienţa noastră de zi cu zi, prin observa
baza activităţilor practice şi contextelor obişnuite (familie, cerc de prieteni, loc de muncă etc.) şi prin intermediul mijloacel
Spre deosebire de simţul comun, cunoaşterea ştiinţifică reprezintă cunoaşterea realizată de oameni cu o pregătire teoret
de investigare a fenomenelor psihice sau sociale
Acest tip de cunoaştere prezintă o serie de caracteristici, dintre care cele mai importante sunt: subiectivitatea este preze
măsură, prin utilizarea unor metode specifice şi respectarea unor reguli de investigare; are un caracter impersonal, o
porneşte de la un set de ipoteze, cu rol de ghidare a investigaţiei şi a efortului de cunoaştere; se bazează pe măsurare 

 
Teste de evaluare/autoevaluare
 
1. Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi ca propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi ca
propoziţia este falsă).
 
a) Realitatea psihosocială este descrisă prin intermediul următoarelor binoamele conceptuale: empiric –
teoretic,  cantitativ-calitativ
b) Realitatea psihosocială este descrisă prin intermediul următoarelor binoame conceptuale: empiric –
ştiinţific,  teoretic – practic.
  

 Alegeţi varianta corectă!

2.  Cunoaşterea ştiinţifică este:

a) Spontană   d) Subiectivă
b) Impersonală   e) Pleacă de la un set de ipoteze
c) Dispune de un set de metode şi tehnici    
specifice de investigare

 
 
3. Care este rolul paradigmelor în cercetarea ştiinţifică?
 

 
 

     Bibliografie

29. Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică,

Bucureşti, 2001
30. Chelcea, S., Mărginean, I. Cauc, I., Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, Editura Destin, Deva, 1998
31. Durkheim E., Regulile metodei sociologice, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1974
32. Iluţ P., Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997
33. King, R.F., Strategia cercetării,  Editura Polirom, Iaşi, 2005
34. King, G., Keohane, R., Verba, S., Fundamentele cercetării sociale,   Editura Polirom, Iaşi, 2000
35. Mihu, A., ABC-ul investigaţiei sociologice, Editura Dacia, Cluj- Napoca,1973
36. Pinto, R., Grawitz, M., Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz, 1969
37. Rotariu T., Iluţ P., Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura Polirom, Iaşi, 1997
38. Ungureanu I., Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
39. Vlăsceanu, L., Metodologia cercetării sociale. Metode şi tehnici, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1986
40. Sandu, D., Statistică în ştiinţele sociale, Universitatea Bucureşti, 1992
41. Stahl H. Henri, Teoria şi practica investigaţiilor sociale, volumul 1, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1974
42. *** coord. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993

CONCEPTUL DE METODOLOGIE I
  
 Cuprins

1.
1. 2.1. Introducere
2. 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3. 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare


1. Conceptul de metodologie.Precizări terminologice
2. Metoda în cercetare. Precizări conceptuale
3. Tehnica în cercetare. Precizări conceptuale
4. Procedeul în cercetare. Precizări conceptuale
5. Instrumentul în cercetare. Precizări conceptuale
6. Teorie şi paradigmă         

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Introducere
Din punct de vedere epistemologic nu sunt prea numeroase demersurile pe care le întreprinde
cercetătorul vieţii sociale sau psihice, dar este suficient să facem precizarea că niciodată nu vom realiza
o cunoaştere riguroasă dacă nu vom avea în permanenţă în vedere natura specifică a actului cognitiv în
ştiinţele socio-umane. În aceste ştiinţe nu numai că cele mai importante surse de informaţii sunt oamenii,
dar înseşi faptele sociale sunt moduri de a fi al acestora.   
Tocmai de aceea, un autentic cercetător ştiinţific al fenomenelor psihosociale va putea fi numai acela care
va avea capacitatea de a distinge ceea ce sunt şi fac oamenii în mod real de ceea ce spun sau ar dori ei să
fie şi să facă. În măsura în care psihologul stăpânește bine teoria, metodele de cercetare proprii, tehnicile şi
procedeele de aplicare a fiecărei metode se asigură rigoarea explicaţiei ştiinţifice a fenomenelor în urma
cercetărilor concrete, de teren.
Conceptul de metodologie.Precizări terminologice
Prin  „metodologie” se desemnează tocmai acea ştiinţă care ne relevă modalităţile de efectuare a
cercetării; metodologia desemnează demersul ştiinţific pe care trebuie să-l întreprindă cercetătorul 
pentru a realiza cunoaşterea ştiinţifică a unui fapt social. 
Etimologic, metodologia desemnează „ştiinţa metodelor” (denumirea provine de la cuvintele
greceşti methodos – drum, cale şi logos – ştiinţă). Metodologia ghidează întregul drum parcurs de
cercetător pentru cunoaşterea unei probleme sociale, de la delimitarea obiectului de studiu până la
explicaţia şi construcţia teoretică  a realităţii sociale cercetate.
R. Mucchielli definea conceptul de metodologie ca “totalitatea metodelor utilizate de o ştiintă”, iar
Mărginean susţine că este   „o disciplină generală în care se dezvoltă modalităţile de realizare a
cunoaşterii ştiinţifice şi priveşte ansamblul elementelor care intervin în cercetarea vieţii sociale”.
Iniţial prin metodologie s-a înţeles doar logica cercetării dar în prezent există tendinţa ca metodologia să
fie înţeleasă ca o ramură a filosofiei, strâns legată de epistemologie, deşi încă nu se poate vorbi despre o
metodologie generală. Aşadar, într-o accepţie extinsă metodologia este definită ca un domeniu al
epistemologiei, realizându-se astfel o evaluare filosofică a tehnicilor precum şi a aspectelor conceptuale,
teoretice şi de cercetare ale cunoaşterii, iar într-o accepţie restrânsă metodologia se referă doar „la
tehnicile şi strategiile angajate în manipularea datelor, fără a se pune problemele validităţii şi ale
adecvării cercetării”. (D. Jary, J.Jary, apud Chelcea,  2001)
Există doar metodologii particulare, cum este şi metodologia cercetării psihologice, astfel încât fiecare
ramură ştiinţifică şi disciplină particulară dispune de o metodologie proprie.
Astfel, putem vorbi de o metodologie juridică, iar Nicolae Popa arată că aceasta reprezintă un sistem al
acelor factori de relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect
raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul cunoaşterii fenomenului
juridic.
Factorii de relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode sunt, în acest caz, principiile,
normele sau criteriile metodologice, ele formând conţinutul metodologiei juridice.
De asemenea, în pedagogie se vorbeşte de o metodologia didactică şi ea semnifică ansamblul metodelor
şi procedeelor utilizate în procesul de instruire având la baza o concepţie unitară cu privire la actul de
predare-învaţare, principiile şi legile care-l guvernează.
Metodologia cercetării ştiinţifice economice este o parte a ştiinţei economice şi poate fi definită ca un
ansamblu de principii, de etape şi faze, de metode, tehnici şi instrumente de investigare şi cunoaştere
ştiinţifică a fenomenelor economice.
Aşadar, metodologia reprezintă ştiinţa integrată a metodelor, Caude considerând metoda ca fiind
“demersul raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea unei probleme”.
Septimiu Chelcea consideră că metodologia în ştiinţele psihosociale are două laturi: analiza critică a
activităţii de cercetare şi formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.
Paul Lazarsfeld (1959) consideră că metodologia are şase teme principale (domenii fundamentale de
interes ale metodologiei cercetării în ştiinţele social-umane):
- delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice;
- analiza conceptelor;
- analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare;
- analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate;
- stematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică;
- formalizarea raţionamentelor.
După cum arătam, cunoaşterea ştiinţifică actuală reprezintă un decupaj al realităţii. Pelletier şi Gablot
arată cum „încă Platon compara cunoaşterea cu disecţia unui animal: după el, un bun dialectician
găseşte articulaţiile, iar unul prost osul; însă orice cunoaştere rămâne un decupaj”, iar cercetătorul trebuie
să procedeze ca „un doctor perspicace care lasă la o parte zece fapte secundare şi reţine pentru studiu şi
diagnostic un simptom hotărâtor”. Chelcea crede că acest decupaj este necesar, în investigaţiile
psihosociale, pentru că nu toate elementele structurii şi acţiunii umane se situează pe acelaşi plan şi că
nu toate au o contribuţie egală la explicarea fenomenelor. Analiza conceptelor este necesară pentru că
multe din cuvintele şi expresiile folosite în practica de cercetare aparţin şi limbajului comun, iar multe
dintre ele au înţelesuri multiple. Spre exmplu, termenul de „ideologie” are peste 150 de accepţiuni, iar cel
de „cultură” peste 250 de înţelesuri oarecum diferite. În acest context este absolut necesar ca termenii
folosiţi să fie clarificaţi şi corect definiţi în activitatea de cercetare, această sarcină a metodologiei fiind
probabil cea mai veche.

De asemenea, metodologia trebuie să aibă în vedere analiza metodelor şi tehnicilor, precum şi

standardizarea şi relaţionarea lor eficientă, cu scopul de a ajunge la un nivel de abstractizare necesar
pentru eliminarea distorsiunilor, a adecvării la obiectul de studiu şi pentru asigurării reprezentativităţii
concluziilor cercetării.
Luând ca punct de plecare căile de producere a cunoaşterii în ştiinţele sociale comparativ cu cele din
ştiinţele naturii, Mircea Flonta (1981) evidenţiază două orientări metodologice dominante în ştiinţele
sociale. Monismul metodologic  reprezintă, după Flonta, poziţia celor care afirmă unitatea metodei ştiinţei
şi necesitatea de a orienta cercetarea în ştiinţele sociale după criterii de raţionalitate şi ştiinţificitate
degajate prin analiza metodei ştiinţelor teoretice ale naturii. La polul opus se situează dualismul
metodologic, respectiv poziţia acelor analişti care susţin autonomia metodologică a disciplinelor sociale şi
istorice.
În funcţie de modelul teoretic general aplicat în vederea explicării vieţii sociale, C.Zamfir (1979) considera
că analiza societăţii se poate face abordând, fie o strategie idealistă, fie o strategie materialistă.
Lazăr Vlăsceanu (1982) distinge tot în funcţie de modelul teoretic general aplicat pentru explicarea vieţii
sociale, două practici metodologice complementare : cea obiectivă si, respectiv, practica metodologică
interpretativă.
În cadrul practicii metodologice obiective  se urmăreşte dezvoltarea sociologiei şi psihologiei după
modelul ştiinţelor naturii : faptele şi fenomenele sunt considerate ca obiecte  şi sunt explicate prin alte
fapte sau fenomene sociale. Conceptele epistemologice principale ale poziţiei metodologiei obiective
sunt explicaţia şi predicţia bazate pe analiza factorilor determinativi sau a cauzelor. Deşi unitară la nivelul
celor mai generale principii, practica metodologică „obiectivă” a evoluat de la pozitivism la operaţionalism
apoi la empirism, ca apoi să se consacre sub forma analizei structurale, analizei funcţionale sau a
analizei sistemice a socialului.
În practica metodologică interpretativă  „se pune accentul pe specificul subiectiv ireductibil al faptelor
sociale, ceea ce implică necesitatea concentrării analizelor asupra semnificaţiilor investite şi vehiculate de
actorii sociali în interacţiunile şi situaţiile lor sociale” (L.Vlăsceanu, 1982). Conceptele epistemologice
principale sunt înţelegerea şi interpretarea semnificaţiilor subiective ale comportamentelor situaţionale,
prin considerarea scopurilor şi motivelor acţiunii. Practica metodologică interpretativă, formulată de
filosofia socială neokantiană şi dezvoltată de sociologia interpretativă a lui Max Weber, a evoluat către
interacţionism simbolic (G.H.Mead, anii ’30), sociologie fenomenologică (A.Schutz, anii ’50) şi
etnometodologie (H.Garfinkel, anii ’60).
Donald S. Tull realizează o clasificare a practicilor folosite de diverşi cercetători după criteriul publicităţii
(explicitării) metodelor de cercetare şi vorbeşte de conturarea a trei practici diferite de cercetare: metoda
obiectivistă, metoda subiectivisă, şi metoda fenomenologică.
Metoda obiectivistă  îşi propune testarea ipotezelor utilizând proceduri statistice explicite (publice) şi teste
ce pot fi repetate de alţi cercetători.
Metoda subiectivistă realizează de asemenea testarea ipotezelor, dar este mai puţin riguroasă în ceea ce
priveşte independenţa cercetătorului şi explicitarea procedurilor.
Metoda fenomenologică respinge complet testarea ipotezelor şi explicitarea premiselor afirmând faptul că
cercetarea nu poate fi absolut independentă; un obiect poate fi văzut doar de un subiect, ca atare orice
metodă de cercetare este subiectivă şi particulară.
Pentru desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice referitoare la comportamentele colective şi
individuale, trebuie luate în considerare patru principii (Chelcea, 2001):
1. Principiul unităţii teoretic-empiric  (cu alte cuvinte, cercetarea observaţională, directă, trebuie să confere
valoare de adevăr intuiţiei teoretice : un exemplu este acela al descoperirii planetei Neptun, intuită
teoretic (în 1843 şi 1846) a exista cu mult timp înainte de descoperirea ei practică).
2. Principiul unităţii înţelegere-explicaţie  pleacă de la constatarea că, numai cunoaşterea intuitivă a
socialului nu este suficientă, ea putând conduce la rezultate eronate. Acest principiu pune în discuţie
relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii în ştiinţele sociale şi comportamentale. R.Boudon subliniază
că „metoda comprehensivă, singură, nu este suficientă în cercetarea sociologică, dar ea îşi are
aplicabilitate în ştiinţele socio-umane, valabilitatea ei variind de la o cercetare la alta” (S.Chelcea, 2001)
3. Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor statistice şi
cazuistice, folosirea unor metode deopotrivă cantitative şi calitative (de exemplu, analiza de conţinut).
4. Principiul unităţii judecăţi constatative-judecăţi evaluative  presupune angajarea morală a cercetătorului
în sprijinul valorilor înalt-umaniste şi a idealurilor naţionale.
I.Mărginean (2000) concepe metodologia de cercetare pe câteva mari componente, respectiv :
a) Componenta teoretică. Este componenta teoriei referenţiale şi a normativităţii metodologice care să
îndeplinească rolul de ghid al cercetării (prin sistemul conceptual specific) cât şi în fazele de realizare şi
finalizare (interpretare, explicare, comunicare a rezultatelor).
În ceea ce priveşte normativitatea metodologică ea constituie un „set de reguli ale unei bune cercetări
fiind destinată să realizeze un inventar de probleme ce trebuie rezolvate în efectuarea unei cercetări,
precum şi ca proceduri de rezolvare, respectiv cum să acţioneze” (Mărginean, 2000). Prin conceperea
normativităţii metodologice se lasă o largă libertate cercetătorului pentru a decide cum să realizeze o
cercetare. Există însă o singură condiţie: să respecte codul deontologic profesional de efectuare a
cercetărilor, ceea ce presupune calificare adecvată, corectitudine şi obiectivitate.
b) Componenta metodică. Este componenta metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor de lucru,
precum şi a strategiilor de cercetare socială.
c) Componenta de natură epistemologică. Este componenta de evaluare a rezultatelor cercetării şi a
construcţiei teoretice, în ultimă instanţă de certificare a statutului ştiinţific al sociologiei sau psihologiei.
Paul Lazarsfeld (1959) consideră că domeniile de interes ale metodologiei cercetării sunt următoarele:
delimitarea obiectului de studiu în cercetarea concretă; analiza conceptelor în care este reflectată
realitatea supusă cercetării; analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare; analiza raportului dintre
metodele şi tehnicile utilizate în cercetare; sistematizarea şi ordonarea informaţiilor obţinute în cercetarea
concretă; formalizarea raţionamentelor de cercetare. De asemenea, în Dicţionarul de sociologie (1993)
sunt specificate clasele de elemente componente ale metodologiei cercetării:
a. Enunţurile teoretice fundamentale admise ca referinţe pentru structura paradigmatică a unei
teorii şi convertite în principii metodologice de orientare a abordării realităţii sociale;
 b. Metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice (observaţia, experimentul, ancheta etc.);
 c. Tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor şi informaţiilor empirice, de ordonare,
sistematizare şi corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor privitoare la semnificaţiile lor
teoretice;
d. Procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau reconstrucţie teoretică pe baza datelor
empirice în vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicaţii şi predicţii teoretice (L. Vlăsceanu).

Tocmai de aceea nu rămânem în definirea metodologiei cercetării la sensul oferit de etimologia

termenului; domeniile de interes ale metodologiei cercetării sunt multiple, iar sensul pe care îl atribuim
metodologiei în acest context este acela de a cuprinde ansamblul demersurilor teoretice, metodico-
tehnice şi epistemologice pe care le întreprinde un cercetător în vederea cunoaşterii ştiinţifice a unor
fapte, fenomene sau procese sociale.
Demersurile de natură teoretică pe care le întreprinde cercetătorul pentru a desfăşura o cercetare
concretă a unui anumit domeniu sunt multiple. El trebuie să-şi clarifice cu exactitate nivelul la care a ajuns
cunoaşterea domeniului pe care îl cercetează; să facă o analiză critică a aparatului conceptual pentru
fenomenul devenit obiect al cercetării ştiinţifice; să formuleze cu claritate ipoteze generale şi ipoteze de
lucru în care sunt, de altfel, surprinse raporturile de cauzalitate dintre componentele structurale.

Nivelul tehnic al metodologiei se referă la faptul că cercetătorul trebuie să cunoască ansamblul

metodelor de care dispune sociologia sau psihologia pentru cunoaşterea realităţii sociale sau
psihice; să ştie care dintre acestea este (sunt) cea mai (cele mai) adecvată(e) pentru investigarea
domeniului pe care îl studiază; să cunoască tehnicile pentru aplicarea fiecărei metode şi să fie
capabil să construiască singur cele mai performante instrumente de recoltare şi prelucrare a
informaţiilor.
Bibliografie
 
3. Boudon, R., Texte sociologice alese, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
4. Boudon, R., Efecte perverse şi ordine socială,1977.
5. Cauc, I, Manu, B., Pârlea, D., Goran, L., Metodologia cercetării sociologice. Metode şi tehnici de
cercetare,  Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
6. Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, Editura Destin, Deva,
1998
7. Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
8. Chelcea, Septimiu, Chestionarul în investigaţia sociologică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1975.
9. Dabu, Romulus, Ielici, B., Sociologia industrială, Editura de Vest, Timişoara, 1995.
10. Durkheim, E., Regulile metodei sociologice, Editura Cultura Naţională, Bucureşti,1924.
11. Grawitz, M., Méthodes des sciences sociales, Paris, 1972.
12. Iluţ, P., Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
13. Mărginean, I.,  Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi, 2000
14. Merton, Robert King, Influenţa cercetării empirice asupra teoriei , în Cunoaşterea faptului social,
seria Teorie şi metodă în ştiinţele sociale, vol. 8, Editura Politică, Bucureşti,1972.
15. Miftode, V.,Metodologia sociologică. Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Editura Porto- Franco,
Galaţi, 1995
16. Mills, C. Wright, Imaginaţia sociologică, Editura Politică, Bucureşti, 1975.
17. Rotariu, Traian, Iluţ, Petru, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
18. Stahl, Henri Henri, Tehnica monografiei sociologice, 1934.
19. Stahl, Henri Henri, Teoria şi practica investigaţiilor sociale, vol. 1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti,1974.
20. Traşă, L., Metodologia cercetării psihologice. Sinteza de curs, Universitatea Spiru Haret, 2011

METODĂ, TEHNICĂ, PROCEDEU, INSTRUMENT DE CERCETARE - PRECIZĂRI

CONCEPTUALE
 
  2.1. Introducere
Din punct de vedere epistemologic nu sunt prea numeroase demersurile pe care le întreprinde cercetătorul vieţii sociale s
riguroasă dacă nu vom avea în permanenţă în vedere natura specifică a actului cognitiv în ştiinţele socio-umane. În aces
sociale sunt moduri de a fi al acestora.   
Tocmai de aceea, un autentic cercetător ştiinţific al fenomenelor psihosociale va putea fi numai acela care va avea capac
şi să facă. În măsura în care psihologul stăpânește bine teoria, metodele de cercetare proprii, tehnicile şi procedeele de a
cercetărilor concrete, de teren.
 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
 
Obiectivele unităţii de învăţare:
 

Însuşirea şi înţelegerea semnificaţiei conceptului de metodologie a cercetării psihosociale;

Identificarea domeniilor de interes ale metodologiei cercetării în ştiinţele socio-umane;
Delimitări conceptuale: metodă, tehnică, procedeu şi instrument de cercetare.
Competenţele unităţii de învăţare:
 

Oferirea informaţiilor necesare pentru înţelegerea conceptelor de bază ale limbajului ştiinţific în spectrul cercetării din ştiin
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
 
2.3.2  Metoda. Precizări conceptuale
Prin metodă se desemnează modul de cercetare şi întreg programul de realizare a cercetării. În practică, cel mai adesea
legăturii extrem de mari dintre ele. Pentru o mai bună înţelegere a termenilor, vom apela la criteriul ierarhizării (propus d
instrumentelor  de investigaţie. Astfel, metoda, cea mai complexă dintre elementele enumerate, este cea care prescrie mo
experimentul, observaţia etc.) – unei singure metode fiindu-i subordonate mai multe tehnici de cercetare. 
Prin „metodă” (gr. Methodos  = cale, mijloc, mod de expunere), ca şi în celelalte ştiinţe şi în filosofie, se înţelege modul de
Metoda reprezintă – aşa cum se precizează în Dicţionar de filozofie (apud Chelcea, 2001) – „aspectul teoretic cel mai act
coerenţa logică internă şi concordanţa imaginilor noastre mintale cu realitatea obiectivă.
În ştiinţele socioumane, termenul de „metodă” se utilizează în accepţiuni foarte variate, fiindu-i asociate când un sens pre
dialectică, experimentală, dar şi de metoda cazului, convorbirii, celor mai mici pătrate etc.
Unii specialişti au remarcat faptul că în ştiinţele socio-umane noţiunea de „metodă” este ambiguă. Se utilizează când la s
a datelor, de prelucrare a informaţiilor). Există foarte multe clasificări ale metodelor după diverse criterii.
Astfel, după criteriul temporal, se deosebesc:
- metode transversale, urmărind descoperirea relaţiilor între laturile,
aspectele, fenomenele şi procesele socioumane la un moment dat (observaţia, ancheta, testele psihologice şi sociometri
- metodele longitudinale, studiind evoluţia fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.).
După reactivitate – adică după gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de studiu metodele sunt:
- experimentale – în care cercetătorul intervine provocând producerea
fenomenelor (experimentul sociologic, psihologic);
- cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată etc.);
- metode de observaţie – în care cercetătorul nu trebuie să producă vreo modificare a comportamentelor sau situaţiilor st
Metodele în ştiinţele socio-umane mai pot fi clasificate şi după numărul unităţilor sociale luate în studiu:
- metode statistice, desemnând investigarea unui număr mare de unităţi sociale (anchetele socio-demografice, sondajele
- metode cazuistice, semnificând studiul integral al câtorva persoane, chiar a unei singure persoane sau fenomene socio
După locul ocupat în procesul investigaţiei empirice, metodele pot fi:
- de culegere a informaţiilor (înregistrarea statistică, studiul de teren, ancheta
etc.);
- de prelucrare a informaţiilor (metode cantitative, metode calitative);
-de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc.).
 
După criteriul funcţiei îndeplinite în procesul cercetării putem vorbi de:
a) metode de proiectare a cercetării (eşantionarea, operaţionalizarea
conceptelor etc.);
b)metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul, documentarea etc.);
c) metode de analiză şi interpretare (scalarea, analiza factorială,
comparaţia, analiza de conţinut etc.).
Lucian Traşă (Traşă, L., 2011) se raportează la clasificarea metodelor şi tehnicilor de cercetare în funcţie de nivelul de

metode care vizează planul conştient şi care se adresează cu precădere acestei instanţe (metoda anchetei pe bază de c
metode care vizează nivelul inconştientului (personal şi colectiv) şi care au ca obiectiv obţinerea de informaţii la care sub
profunzime sau interviu de tip analitic, metoda experimentului asociativ-verbal, observaţia participativă şi analiza actelor r
metode care vizează planul transpersonal şi care urmăreşte obţinerea de informaţii de la nivelul sinelui integral (metoda e
holotropice etc.)
Trebuie precizat faptul că acest tip de clasificare se face în principal din raţiuni de ordin didactic şi că – în practica de cer
remarcat faptul că, accesul la o anumită instanţă a sistemului psihic, presupune invarabil şi accesarea celorlalte instanţe
şi reacţionând cu celelalte niveluri în permanenţă. Spre exemplu, deşi interviul de tip analitic îşi propune să acceseze şi s
conştientă, relaţia – ca schimb direct de informaţii – dintre intervievat şi intervievator, dintre analizat şi analist fiind una co
2.3.3  Tehnica.  Precizări conceptuale
Tehnica, subsumată metodei, reprezintă modalitatea concretă de abordare a fenomenelor supuse cercetării (chestionaru
Termenul de “tehnică” (gr. Tekne = procedeu, viclesug) desemnează „ansamblul de prescripţii metodologice (reguli, proc
spirituale (tehnici de cunoaştere, de calcul, de creaţie), precum şi în cadrul altor acţiuni umane (tehnici de luptă, sportive)
– la rândul lor – pot fi folosite prin aplicarea unor instrumente de cercetare. În fapt, de multe ori, nu se face o distincţie foa
Septimiu Chelcea susţine că “tehnicile de cercetare, subsumate metodelor se referă la demersul operaţional al abordării
modul de aplicare – de exemplu, prin autoadministrare – ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul ip
 
2.3.4. Procedeul.  Precizări conceptuale
Procedeul semnifică modul de aplicare a tehnicii – procedeul de lucru, de recoltare a informaţiilor (chestionarul poate fi a
Spre exemplu, există interviuri aplicate telefonic, faţă-în-faţă sau administrate online. Procedeul este dependent de speci
decât “participând”, cercetătorul fiind prezent nemijlocit în mediul în care se află subiectul sau subiecţii studiului şi, de ace
 
2.3.5  Instrumentul.  Precizări conceptuale
Instrumentul de investigaţie este constituit din întreaga aparatură, unelte de care se foloseşte cercetătorul pentru înregist
etc.).  
 
2.3.6. Paradigmă şi teorie
Termenul de teorie  suportă o varietate de sensuri care au făcut obiectul unor dezbateri intense de-a lungul timpului.
Robert Merton consideră că se poate vorbi de o teorie  în sens strict atunci când o propoziţie:
1. este dedusă dintr-o mulţime de propoziţii fundamentale;
2. se demonstrează concordanţa ei cu observaţia.
Dacă o propoziţie se bazează doar pe observaţia unor cazuri particulare, atunci despre aceasta propoziţie se spune că e
elemente. Pentru ca această propoziţie să devină teoretică  ea trebuie să poată fi dedusă dintr-un set de propoziţii funda
teoria apare sub forma unor relaţii între concepte abstracte implicate.
Concordanţa cu observaţia înseamnă verificarea empirică adică prin experienţă a propoziţiei deduse din teorie. Karl Popp
complet verificată, întrucât se poate demonstra cel mult concordanţa unei teorii cu anumite observaţii particulare şi nu co
cazurile particulare la toate cazurile posibile ar presupune un număr indefinit de operaţii, astfel încât în viziunea lui Poppe
singura modalitate de care dispune omul de ştiinţă pentru a supune teoria la proba realităţii constă în a o construi astfel în
doar falsitatea unei teorii, dar niciodată nu se poate spune cu certitudine că o teorie este adevărată.
Robert Merton identifică şapte accepţiuni diferite ale termenului de teorie:
1. metodologie;
2. idei directoare;
3. analiza conceptelor;
4. interpretări postafctum;
5. generalizări empirice;
6. teorie;
7. derivare şi codificare.
Se consideră că obiectivul cercetării ştiinţifice îl constituie elaborarea de inferenţe (G. King, R. Keohane şi S. Verba). In
accesate direct – şi care reprezintă materialul de bază pentru cercetări, teorii şi ipoteze - pe baza unor date şi informaţii a
Inferenţa este de două feluri: inferenţa descriptivă şi inferenţa cauzală.
Inferenţa descriptivă presupune formularea de propoziţii despre fenomene ce nu au fost direct observate pe baza unui se
anumită situaţie psihosocială prin studierea unui eşantion reprezentativ este o astfel de inferenţă descriptivă. Practic este
la o parte – mai mult sau mai puţin reprezentativă – a respectivei populaţii.
Inferenţa cauzală caută să explice variaţia unui fenomen psiho-social prin variaţia altui fenomen psiho- social, această co
inferenţa cauzală trebuie să fie implicată de un set de propoziţii fundamentale.
Inferenţele cauzale şi includerea lor în teorii reprezintă obiectivul prin excelenţă al cercetării ştiinţifice, însă nu toate studii
inferenţele descriptive.
Atunci când ne referim la termenul de paradigmă putem vorbi de două sensuri principale ale acestuia:
1. set de concepte, propoziţii, metode de investigaţie cu un pronunţat carcater normativ, dezvoltat pentru a ghida cerceta
2. totalitatea realizărilor dintr-un domeniu disciplinar, larg acceptate de către comunitatea ştiinţifică respectivă sau de cătr
explorate (acest sens a fost lansat de Thomas Kuhn).
În principal, putem vorbi de două sensuri ale noţiunii de teorie:
- în sens restrâns, ca fiind un sistem ipotetico-deductiv de propoziţii;
- în sens larg, pe lângă accepţiunea teoriei în sens restrâns, luăm în consideraţie şi trei categorii de paradigme:
a) paradigme teoretice sau analogice
Sunt paradigme dezvoltate într-un sector al realităţii şi aplicate prin analogie altor sectoare. Spre exemplu, în sociologie e
b) paradigmele formale.
Acestea sunt sisteme de propoziţii care nu se referă la niciun conţinut particular.
Paradigmele formale orientează cercetarea şi analiza, prefigurând forma sintactică în care apar propoziţiile explicative. R
în acest sens, putem face referire la paradigma funcţională a teoriei analizei cauzale.
c) paradigme conceptuale reprezintă sisteme de concepţie care prefigurează vocabularul în care vor fi exprimate propozi
ci dintr-un cadru de referinţă având structura unui sistem de concepte Polisemia termenului de teorie în ştiinţele psihosoc
atunci când îşi propun să explice unul sau altul din fenomenele psihosociale sunt extrem de diverse şi nu pot fi reduse în
diferite în funcţie de context.
Astfel, progresul ştiinţific pare să ia adesea forma:
- generalizării unei paradigme (ca exemplu, putem vorbi de teoria jocurilor plecând de la paradigma teoriei economice);
- transmutării unei paradigme conceptuale în paradigmă formală (spre exemplu, fonologia structurală);
- transmutării unei paradigme analogice în paradigmă formală (spre exemplu, funcţionalismul);
- introducerii de noi paradigme sau a criticii paradigmelor existente (ca spre exemplu, înlocuirea paradigmei behavioriste
În ştiinţele psihosociale transformarea paradigmelor elementare (conceptuale) în paradigme complexe (formale şi analog
proces foarte facil.
 
 2.4. Îndrumar pentru autoverificare
 
Sinteza unităţii de învăţare

Metodologia desemnează „ştiinţa metodelor” (denumirea provine de la cuvintele greceşti methodos – drum, cale şi logos
probleme sociale, de la delimitarea obiectului de studiu până la explicaţia şi construcţia teoretică  a realităţii sociale cerce
Prin metodă se desemnează modul de cercetare şi întreg programul de realizare al cercetării.
Tehnica, subsumată metodei, reprezintă modalitatea concretă de abordare a fenomenelor supuse cercetării (chestionaru
Procedeul semnifică modul de aplicare a tehnicii – procedeul de lucru, de recoltare a informaţiilor (chestionarul poate fi a
Instrumentul de investigaţie este constituit din întreaga aparatură, unelte de care se foloseşte cercetătorul pentru înregist
etc.). 
Dacă o propoziţie se bazează doar pe observaţia unor cazuri particulare, atunci despre aceasta propoziţie se spune că e
elemente. Pentru ca această propoziţie să devină teoretică  ea trebuie să poată fi dedusă dintr-un set de propoziţii funda
teoria apare sub forma unor relaţii între concepte abstracte implicate.

 
 
Teste de evaluare/autoevaluare
 
1. Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi ca propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi ca
propoziţia este falsă).
a) Ancheta pe bază de chestionar este o metodă de cercetare
b) Chestionarul este o metodă de cercetare
 
2. Alegeţi varianta corectă!
Metodele pot fi clasificate în funcţie de :

a) Criteriul temporal   d) Modul de utilizare

b) Reactivitate   e) Punctul de vedere al cercetătorului
c) Funcţia îndeplinită   f) Eficienţa

 
3. Care sunt caracteristicile distinctive ale unei teorii în raport cu ideile empirice?
 
 
Bibliografie

14. Boudon, R., Texte sociologice alese, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.

15. Boudon, R., Efecte perverse şi ordine socială,1977.
16. Cauc, I, Manu, B., Pârlea, D., Goran, L., Metodologia cercetării sociologice. Metode şi tehnici de
cercetare,  Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
17. Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, Editura Destin, Deva,
1998
18. Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
19. Chelcea, Septimiu, Chestionarul în investigaţia sociologică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1975.
20. Dabu, Romulus, Ielici, B., Sociologia industrială, Editura de Vest, Timişoara, 1995.
21. Durkheim, E., Regulile metodei sociologice, Editura Cultura Naţională, Bucureşti,1924.
22. Grawitz, M., Méthodes des sciences sociales, Paris, 1972.
23. Iluţ, P., Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
24. Mărginean, I.,  Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi, 2000

Merton, Robert King, Influenţa cercetării empirice asupra teoriei , în Cunoaşterea faptului social,

seria Teorie şi metodă în ştiinţele sociale, vol. 8, Editura Politică, Bucureşti,1972

PARADIGMĂ ȘI TEORIE

Termenul de teorie  suportă o varietate de sensuri care au făcut obiectul unor dezbateri intense de-a
lungul timpului.
Robert Merton consideră că se poate vorbi de o teorie  în sens strict atunci când o propoziţie:
1. este dedusă dintr-o mulţime de propoziţii fundamentale;
2. se demonstrează concordanţa ei cu observaţia.
Dacă o propoziţie se bazează doar pe observaţia unor cazuri particulare, atunci despre aceasta
propoziţie se spune că este empirică, iar o generalizare este denumită empirică dacă propoziţia în cauză
denotă clase de elemente. Pentru ca această propoziţie să devină teoretică ea trebuie să poată fi
dedusă dintr-un set de propoziţii fundamentale apriori. O teorie realizează conceptualizarea cazurilor
particulare observate astfel încât teoria apare sub forma unor relaţii între concepte abstracte implicate.
Concordanţa cu observaţia înseamnă verificarea empirică adică prin experienţă a propoziţiei deduse din
teorie. Karl Popper a arătat că operaţia de verificare nu are nici un sens şi că o teorie nu poate fi
niciodată complet verificată, întrucât se poate demonstra cel mult concordanţa unei teorii cu anumite
observaţii particulare şi nu concordanţa ei cu realitatea în totalitate. Verificarea concordanţei cu realitatea
sau inferenţa de la cazurile particulare la toate cazurile posibile ar presupune un număr indefinit de
operaţii, astfel încât în viziunea lui Popper demersul ştiinţific nu ar consta deci în confirmarea teoriilor, ci
în infirmarea lor. De aceea, singura modalitate de care dispune omul de ştiinţă pentru a supune teoria la
proba realităţii constă în a o construi astfel încât să fie falsificabilă, adică să poată fi respinsă de către
natură. Se poate afirma cu certitudine doar falsitatea unei teorii, dar niciodată nu se poate spune cu
certitudine că o teorie este adevărată.
Robert Merton identifică şapte accepţiuni diferite ale termenului de teorie:
1. metodologie;
2. idei directoare;
3. analiza conceptelor;
4. interpretări postafctum;
5. generalizări empirice;
6. teorie;
7. derivare şi codificare.
Se consideră că obiectivul cercetării ştiinţifice îl constituie elaborarea de inferenţe (G. King, R. Keohane
şi S. Verba). Inferenţa este procesul logic prin care se ajunge la cunoaşterea fenomenelor care nu pot fi
accesate direct – şi care reprezintă materialul de bază pentru cercetări, teorii şi ipoteze - pe baza unor
date şi informaţii aflate la îndemâna cercetătorului.
Inferenţa este de două feluri: inferenţa descriptivă şi inferenţa cauzală.
Inferenţa descriptivă presupune formularea de propoziţii despre fenomene ce nu au fost direct observate
pe baza unui set de observaţii particulare. De exemplu, formularea de propoziţii privind conduita
oamenilor într-o anumită situaţie psihosocială prin studierea unui eşantion reprezentativ este o astfel de
inferenţă descriptivă. Practic este vorba de o estimare şi de o încercare de descriere a conduitelor unei
întregi populaţii, pornind de la o parte – mai mult sau mai puţin reprezentativă – a respectivei populaţii.
Inferenţa cauzală caută să explice variaţia unui fenomen psiho-social prin variaţia altui fenomen psiho-
social, această covariaţie fiind testată empiric. Iar pentru a fi considerată corectă din punct de vedere
ştiinţific, inferenţa cauzală trebuie să fie implicată de un set de propoziţii fundamentale.
Inferenţele cauzale şi includerea lor în teorii reprezintă obiectivul prin excelenţă al cercetării ştiinţifice,
însă nu toate studiile urmăresc formularea de teorii, unele având în vedere doar generalizările empirice
sau inferenţele descriptive.
Atunci când ne referim la termenul de paradigmă putem vorbi de două sensuri principale ale acestuia:
1. set de concepte, propoziţii, metode de investigaţie cu un pronunţat carcater normativ, dezvoltat pentru
a ghida cercetarea într-un anumit domeniu specificat;
2. totalitatea realizărilor dintr-un domeniu disciplinar, larg acceptate de către comunitatea ştiinţifică
respectivă sau de către specialiştii în respectivul domeniu, care oferă modelul problemelor de cercetare şi
a soluţiilor explorate (acest sens a fost lansat de Thomas Kuhn).
În principal, putem vorbi de două sensuri ale noţiunii de teorie:
- în sens restrâns, ca fiind un sistem ipotetico-deductiv de propoziţii;
- în sens larg, pe lângă accepţiunea teoriei în sens restrâns, luăm în consideraţie şi trei categorii de
paradigme:
a) paradigme teoretice sau analogice
Sunt paradigme dezvoltate într-un sector al realităţii şi aplicate prin analogie altor sectoare. Spre
exemplu, în sociologie există o teorie sociologică a migraţiilor prin analogie cu mecanica newtoniană.
b) paradigmele formale.
Acestea sunt sisteme de propoziţii care nu se referă la niciun conţinut particular.
Paradigmele formale orientează cercetarea şi analiza, prefigurând forma sintactică în care apar
propoziţiile explicative. Raportul dintre aceste paradigme şi “explicarea” fenomenelor este unul de
subsumare. Ca exemplu în acest sens, putem face referire la paradigma funcţională a teoriei analizei
cauzale.
c) paradigme conceptuale reprezintă sisteme de concepţie care prefigurează vocabularul în care vor fi
exprimate propoziţiile explicative. Aceste explicaţii nu derivă nici dintr-o paradigmă teoretică, nici dintr-
una formală, ci dintr-un cadru de referinţă având structura unui sistem de concepte Polisemia termenului
de teorie în ştiinţele psihosociale rezultă în mare măsură din faptul că situaţiile logice pe care le întâlnesc
aceste discipline atunci când îşi propun să explice unul sau altul din fenomenele psihosociale sunt extrem
de diverse şi nu pot fi reduse întotdeauna la modelul epistemologic al ştiinţelor naturii, astfel încât
activitatea teoretică ia forme diferite în funcţie de context.
Astfel, progresul ştiinţific pare să ia adesea forma:
- generalizării unei paradigme (ca exemplu, putem vorbi de teoria jocurilor plecând de la paradigma
teoriei economice);
 - transmutării unei paradigme conceptuale în paradigmă formală (spre exemplu, fonologia structurală);
- transmutării unei paradigme analogice în paradigmă formală (spre exemplu, funcţionalismul);
- introducerii de noi paradigme sau a criticii paradigmelor existente (ca spre exemplu, înlocuirea
paradigmei behavioriste de tip Stimul -> Răspuns cu paradigma acţiunii);
În ştiinţele psihosociale transformarea paradigmelor elementare (conceptuale) în paradigme complexe
(formale şi analogice), pentru ca mai apoi acestea să devină teorii propriu-zise se face mai greu şi nu
este un proces foarte facil.

DOMENII METODOLOGICE RELEVANTE ACTIVITĂŢII DE CERCETARE

Metodologia cercetării, prin puternicul său caracter normativ, formulează strategii de

cercetare, indică atât modalităţile de obţinere a unor explicaţii valide, cu valoare de adevăr
ştiinţific, cât şi eventuale dificultăţi sau distorsiuni (erori) ce se pot întâlni în cercetarea realităţii
sociale sau psihice. În această unitate de învăţare este surprins specificul demersului cognitiv în
cercetarea socio-umană, cât şi prezentarea demersului metodologic de desfăşurare a activităţii
de cercetare concretă.
 

Cercetarea ştiinţifică trebuie concepută şi desfăşurată în baza unui program riguros

elaborat, tocmai pentru a se realiza o cunoaştere ştiinţifică a realităţii socioumane. În cadrul
acesteia  se disting mai multe etape, fiecare etapă presupunând un ansamblu de demersuri
metodologice specifice. În literatura de specialitate există mai multe modalităţi de a
clasifica etapele unei cercetări; importantă este, însă, respectarea cu rigoare a logicii generale
de desfăşurare a cercetării ştiinţifice, astfel încât să nu se omită niciunul dintre demersurile care
ar putea să afecteze calitatea analizei întreprinse. Însă, este de subliniat  faptul că nu putem
nega existenţa, în cercetarea socio-umană concretă, a ceea ce Robert K. Merton numeşte
„fenomen de serendipitate” – descoperirea unui fapt neaşteptat, aberant şi capital. Fapt
neaşteptat, pentru că el apare într-o cercetare ce nu urmăreşte acel fapt; aberant, deoarece
faptul respectiv este inconsistent cu teoria; capital, fiindcă descoperirea acelui fapt are
consecinţe asupra teoriei.  
Elaborarea cercetării presupune o anumită procesualitate, desfăşurată pe parcursul a trei stadii
esenţiale:

I. Proiectarea cercetării,
II. Cercetarea propriu-zisă,
III. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor.
Fiecărui stadiu al cercetării îi corespund o serie de demersuri metodologice specifice.
Detaliind, Ion Mărginean menţionează următoarele: „… am preferat aici sistematizarea
cercetării standard pe activităţi semni-ficative, ceea ce ne-a condus la individualizarea unui
număr de
43 etape: 1) stabilirea temei; 2) fixarea obiectivelor; 3) documentarea prealabilă; 4) delimitarea
universului cercetării; 5) dezvoltarea cadrului teoretic al cercetării (teoria problemei); 6) definirea
unităţilor de analiză şi de înregistrare;  7) elaborarea ipotezelor;
8) stabilirea tipului de cercetare; 9) selectarea surselor de infor-mare; 10) specificarea unităţilor
(populaţiei) studiate; 11) construcţia variabilelor (descrierea calitativă); 12) cuantificarea
(descrierea cantitativă, pregătirea măsurării; 13) alegerea metodelor de cer-cetare; 14)
stabilirea tehnicilor de lucru; 15) identificarea proce-deelor de lucru; 16) elaborarea
instrumentelor de culegere a datelor; 17) cercetarea pilot; 18) definitivarea instrumentelor; 19)
multiplicarea instrumentelor; 20) organizarea echipei de cercetare; 21) selecţia şi instruirea
colaboratorilor; 22) organizarea culegerii datelor;
23) identificarea unităţilor (persoanelor) studiate; 24) aplicarea instrumentelor de cercetare
(măsurarea propriu-zisă); 25) controlul culegerii datelor; 26) verificarea informaţiilor rezultate;
27) macheta de prelucrare a datelor; 28) modalităţi de prelucrare; 29) codifi-carea; 30) trecerea
datelor pe suporturi de stocare; 31) elaborarea catalogului variabilelor; 32) prelucrarea datelor;
33) analiza datelor (verificarea ipotezelor); 34) interpretarea rezultatelor (teoretizarea); 35)
formularea propunerilor de soluţionare a problemelor vizate în cercetare; 36) redactarea
raportului; 37) discutarea raportului; 38)diseminarea rezultatelor; 39) arhivarea datelor; 40)
discutarea soluţiilor la problemele sociale ce au alcătuit tema şi obiectivele cercetării; 41) 
implementarea soluţiilor; 42) evaluarea efectelor im-plementării soluţiilor. Dacă, dimpotrivă,
enumerarea pe care tocmai am prezentat-o pare a fi excesiv de amănunţită (deşi ea este
impusă de respectarea interdependenţelor care dictează succesiunea deciziilor şi activităţilor
principale, fără a exista impedimente de acceptare), se pot regrupa activităţile de acelaşi tip, dar
fiecare operaţie în parte trebuie să rămână în atenţia cercetătorului. În funcţie de tipul de
cercetare, s-ar putea ca unele etape din modelul standard să nu fie necesare sau să deţină o
importanţă variată de la o cercetare la alta, fie că ne menţinem la nivelul teoretic, fie că este
implicat şi nivelul empiric” (I. Mărginean, Proiectare cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi,
2000).
Proiectarea cercetării
Proiectarea cercetării presupune următoarele acţiuni:

◦      Delimitarea domeniului, a temei cercetării (delimitarea obiectului de studiu);

◦      Informarea şi documentarea;

◦      Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare;

◦      Elaborarea cadrului teoretic al cercetării;

◦      Analiza conceptelor (operaţionalizarea conceptelor);

◦      Elaborarea ipotezelor de cercetare;

◦      Delimitarea populaţiei supuse cercetării;

◦      Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborarea instrumentelor necesare

pentru recoltarea informaţiilor.

 
 Cercetarea propriu-zisă
Cercetarea presupune două etape:

 Ancheta-pilot;
 Recoltarea informaţiilor.

Caracteristice acestei etape sunt:

 Aplicarea propriu-zisă a instrumentelor construite în vederea recoltării informaţiilor.

 Contactul direct dintre cercetător şi realitatea socială sau populaţia-ţintă supusă
cercetării.
 „Produce” date, informaţii, idei inovatoare.

Toate demersurile descrise anterior sunt premergătoare deplasării „în teren”, contactului

nemijlocit cu realitatea ce urmează să fie cer-cetată. Înainte de a declanşa cercetarea propriu-
zisă, trebuie să se procedeze la o anchetă-„pilot”. În această fază, cercetătorul testează
validitatea instrumentelor de cercetare.
După ce ne-am convins că problemele asupra cărora solicităm informaţii sunt şi problemele reale ale
oamenilor, că întrebările sunt formulate clar, că oamenii sunt efectiv interesaţi în a  coopera cu noi, putem
considera că se poate trece la activitatea de recoltare a informaţiilor de la întreaga populaţie din eşantion.

 
Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor
Prin acest pas înţelegem:

 Sistematizarea şi ordonarea informaţiilor obţinute în cerce-tarea empirică (cercetarea de

teren); prelucrarea statistică a datelor;
 Analiza informaţiilor; interpretarea şi explicarea faptelor sociale studiate;

 Formularea concluziilor;

 Redactarea raportului de cercetare.

În cadrul cercetărilor se recoltează, de obicei, un mare volum de informaţii. Pentru ca acestea să

poată fi analizate, este necesară o prelucrare prealabilă a lor. Prelucrarea poate fi făcută manual sau cu
ajutorul calculatorului electronic. În această unitate de învăţare ne vom referi la prelucrarea automată a
datelor, deoarece ea este mai complexă şi, de fapt, presupune, până la un punct, aproape toate
demersurile prelu-crării manuale.

Informaţiile se prelucrează în mod diferit în funcţie de sursa de la care au fost obţinute şi

de instrumentele cu ajutorul cărora au fost recoltate. Modul de prelucrare a informaţiilor obţinute
 din docu-mentele sociale şi din fişa de observare sunt prezentate, în detaliu, în cadrul unităţilor
referitoare la metoda observaţiei şi tehnica analizei conţinutului comunicării.
În ceea ce priveşte informaţiile sub formă de cifre, reţinute în principal din documente
statistice, dări de seamă, registre agricole, bugete de familii, registre de audienţe, de evidenţă a
solicitărilor populaţiei etc., toate acestea implică operaţii mai puţin numeroase în stadiul de
prelucrare, deoarece informaţiile respective se grupează şi se ordonează după criterii care să
faciliteze analiza sociologică prin intermediul tabelelor construite înainte de începerea recoltării
lor. Este utilizat, în acest sens, un sistem adecvat de categorii care să permită reţinerea unor
serii de informaţii referitoare la caracteristicile proceselor şi tipurilor de acţiuni practice care sunt
urmărite cu precădere în cercetare.
Prelucrarea informaţiilor rezultate din ancheta (prin intermediul chestionarului şi interviului)
solicită un efort mult mai mare şi o cunoaştere exactă a cerinţelor teoretico-metodologice pe
care le presupune această etapă a cercetării. În cele ce urmează, vom reţine principalele
momente ale unei astfel de prelucrări:
a) verificarea şi validarea informaţiilor care urmează să fie reţinute pentru prelucrare. Aceasta
presupune lectura fiecărui ches-tionar, în scopul de a stabili dacă este sau nu valid pentru prelucrare. De
regulă, nu se validează acele chestionare care au un număr mare de întrebări fără răspuns sau în situaţia
când lipsesc răspunsurile la întrebările care solicită informaţii referitoare la caracteristici obiective ale
persoanelor chestionate. Fără aceste informaţii, devin inutilizabile toate celelalte, deoarece caracteristicile
obiective (sex, vârstă, profesie, calificare etc.) se constituie, în cele mai multe cazuri, în variabile
independente, în funcţie de care se face analiza celorlalte informaţii. Există însă situaţii când sunt
eliminate din prelucrare numai unele întrebări (temi), dacă se constată că răspunsurile nu aduc niciun
plus de cunoştinţe noi cu privire la problemele pe care le vizează întrebările respective sau atunci când la
aceleaşi întrebări nu se răspunde într-un număr mare de chestionare.

b) în ansamblul prelucrări un loc deosebit îl ocupă codificarea informaţiilor. Codificarea este definită ca

fiind operaţia de reprezentare convenţională a unei informaţii sau, cu alte cuvinte, Codul stabileşte o
corespondenţă riguroasă între natura calitativă a informaţiei şi cifrele (codificarea numerică) sau literele
(codificarea alfabetică) atribuite. În cazul chestionarelor standardizate, codificarea se face anterior
recoltării informaţiilor (pre-odificare). O întrebare precodificată se prezintă sub forma următoare:

În alegerea profesiei aţi fost influenţaţi de:

 părinţi ...…………… (1)

 profesor ....…………  (2)
 prieteni ......………… (3)
 am hotărât singur .... .. (4)
 alte situaţii ......……… (5)

După ce toate chestionarele au fost completate şi verificate se trece la codificarea informaţiilor. În

cazul în care la întrebările precodificate, la varianta cu răspuns liber se constată că la un număr mare de
persoane există opinii, sugestii, propuneri de importanţă deosebită pentru explicarea problematicii supuse
analizei, se proce-dează la codificarea acestora, după modelul codificării informaţiilor date la întrebările
deschise. Cum se procedează? Presupunem că avem de codificat răspunsurile date la următoarea
întrebare deschisă: „Dv. ce credeţi că s-ar putea face pentru o mai mare eficienţă economico-financiară a
întreprinderii?” Se citesc răspunsurile date la un număr relativ mare de persoane intervievate cu scopul
de a observa şi de a nota pe fişele speciale problemele reale pe care le ridică oamenii.

S-a constatat, de exemplu, că au apărut cu o frecvenţă foarte mare propuneri care vizau următoarele
aspecte: finanţarea de la buget; restructurarea şi retehnologizarea; aprovizionarea ritmică; deblocarea
financiară; policalificarea muncitorilor; relaţii de parteneriat cu alte unităţi similare din străinătate etc. Au
fost, de asemenea, un număr semnificativ de chestionare în care nu s-au dat răspunsuri la aceste
 întrebări; să presupunem că au fost formulate un număr de opt categorii în care au fost introduse toate
răspunsurile date de per-soanele chestionate.

După ce se codifică toate informaţiile din chestionar, se întocmeşte lista codurilor care
devine un instrument de lucru al cercetătorului până la întocmirea raportului de cercetare.
După cum se poate observa, codificarea nu este o operaţie mecanică. Dimpotrivă, aceasta constituie un
important moment al procesului de cunoaştere, informaţia fiind condensată şi sistematizată în vederea
analizei cantitative şi calitative. Aspectele cantitative ale faptelor sociale nici nu ar fi posibil de cunoscut în
afara codificării lor, atunci când avem de-a face cu o masă mare de informaţii. Se impune, deci, folosirea
calculatoarelor, care, după cum se ştie, nu pot opera decât cu cifre sau litere, deci cu simboluri pe care
noi le-am atribuit conţinutului de idei, opiniilor, motivaţiilor sau aspiraţiilor populaţiei cercetate. Aceste
simboluri (coduri) sunt introduse în memoria calculatorului, astfel încât fiecare chestionar şi, la rândul ei,
fiecare întrebare să devină unităţi distincte în baza unui program de corelaţii special elaborat.

Tot cercetătorului (echipei de cercetare) îi revine sarcina de a elabora lista corelaţiilor şi a

celorlalte tipuri de analiză (analiza factorială, coeficienţi de semnificaţie etc.) ce urmează să fie
efectuate prin intermediul calculatorului. Corelaţiile solicitate trebuie să por-nească de la
necesităţile de verificare a ipotezelor în baza cărora a fost orientată întreaga cercetare.

SCHEMA DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII DE CERCETARE (I) PROBLEMA,

OBIECTIVUL, CONCEPTUL

  Introducere

Fundamentarea ştiinţifică a deciziilor în conducerea organizaţiilor economice şi instituţiilor sociale

solicită studii complexe în scopul determinării gradului de dezvoltare a caracteristicilor proceselor
sociale, a influenţei diferiţilor factori asupra mişcării întregului organism social, a climatului
psihosocial în care se realizează acţiunea umană desfăşurată de grupuri şi colectivităţi. Aceste
studii se realizează fie de către laboratoarele de cercetare ale instituţiilor şi organizaţiilor
economice, fie de către instituţii specializate în cercetarea ştiinţifică a proceselor psihosociale.

În cel de-al doilea caz, cercetarea se realizează în baza unui contract, care, pe lângă clauzele specifice acestor
documente presupune o permanentă cooperare între cercetători şi conducerea organizaţiilor (Director, Consiliu de
Administraţie etc.). Cooperarea instituţionalizată între cele două părţi are drept consecinţă nu numai creşterea
rentabilităţii în realizarea obiectivelor propuse, ci şi substanţializarea însăşi a conţinutului activităţii de cercetare.
Organizarea şi conducerea colectivităţii umane presupun asigurarea unităţii de acţiune, în condiţiile existenţei unei mari
varietăţi de relaţii (economice, juridice, culturale, morale), de interese (individuale, colective, generale), de motivaţii, de
opinii etc. În acest context, luarea oricărei decizii trebuie să fie precedată de cunoaşterea tuturor aspectelor pe care le
îmbracă fiecare dintre elementele componente ale organizaţiilor şi instituţiilor sociale. Cercetătorii cunosc, de regulă,
mai bine condiţiile de funcţionalitate ale modelelor teoretice şi raporturile logice (şi legice) dintre elementele de structură
ale acestora. La rândul lor, managerii cunosc mult mai bine factorii stimulatori şi elementele disfuncţionale ale
modelelor de organizare existente.
În acest caz, dialogul dintre cele două părţi interesate permite să fie reţinut întregul câmp de atribute semnificativ pentru
analiza teoretică şi, în acelaşi timp, cu o bogată substanţă din punct de vedere al practicii sociale.
Cercetarea ştiinţifică fiind ea însăşi un tip specific de acţiune umană trebuie concepută şi desfăşurată în baza unui
program riguros elaborat, în cadrul căruia se disting mai multe etape, fiecare din acestea presupunând un ansamblu
de demersuri metodologice specifice. În literatura de specialitate există mai multe modalităţi de a clasifica etapele unei
cercetări psiho-sociologice; importantă este, însă, respectarea cu rigoare a logicii generale de desfăşurare a cercetării
ştiinţifice, astfel încât să nu se omită nici unul din demersurile care ar putea să afecteze calitatea analizei întreprinse.
Propunem următoarea schemă de desfăşurare a activităţii de cercetare:

  Stabilirea problemei (obiectul analizei);

  Analiza dimensională a conceptelor (operaţionalizarea conceptelor);
  Analiza ipotezelor ştiinţifice
  Determinarea populaţiei supuse investigaţiei;
  Stabilirea metodelor de cercetare;
  Elaborarea instrumentelor necesare recoltării informaţiilor;
  Testarea instrumentelor (ancheta -pilot);
  Recoltarea informaţiilor;
  Prelucrarea informaţiilor;
  Analiza informaţiilor şi explicarea proceselor socio-economice studiate;
  Întocmirea raportului de cercetare.

Schema activităţii de cercetare

Procesul de cercetare cuprinde mai multe trepte distincte.

Dar inainte de a merge mai departe vom reaminti – pe scurt – modalitatea in care A. Giddens
schematizează etapele procesului de cercetare:
1. Definirea problemei: alegerea temei de cercetare.
2. Revizuirea dovezilor sau trecerea în revistă a bibliografiei.
3. Clarificarea problemei prin formularea ipotezei.
4. Selectarea planului de cercetare prin alegerea uneia sau a mai multor metode de cercetare
(experiment, studiu, observaţie, folosirea izvoarelor existente).
5. Efectuarea cercetării: strângerea datelor şi înregistrarea informaţiilor.
6. Interpretarea rezultatelor: prelucrarea implicaţiilor datelor adunate.
7. Raportarea descoperirilor prin redactarea raportului de cercetare.
Abordand acelasi subiect al etapelor procesului de cercetare si citându-l pe R.Mucchieli, S.Chelcea
consideră că într-o investigaţie de tip sociouman trebuie urmate următoarele etape:
I) Determinarea obiectului investigaţiei
A) Determinarea obiectului  se va face în raport cu ideea şi scopul declarat al iniţiatorilor investigaţiei şi cu
metodologia cercetării, ţinând cont totodată şi de factorii tehnici (nivelul de calificare al personalului de
cercetare şi al personalului auxiliar, precum şi de termenul calendaristic al investigaţiei – acordăm o
treime din timp muncii de teren, iar două treimi muncii de prelucrare).
B) Definirea operaţională a conceptelor, cu alte cuvinte, traducerea conceptelor în “evenimente
observabile”.
C) Operaţionalizarea propriu-zisă a conceptelor  care presupune găsirea indicatorilor şi gruparea lor în
dimensiuni. Definim indicatorul ca fiind semnul exterior, observabil, măsurabil, care se află faţă de indicat
fie într-un raport de corespondenţă.
Prin utilizarea corectă a indicatorilor se asigură traduceriea conceptelor socioumane în concepte
operaţionale cu un grad înalt de validitate.
D) Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selecţie atenta. Sunt reţinuţi doar indicatorii necesari şi
suficienţi, stabilindu-se puterea lor de respingere, puterea lor de conţinere şi, respectiv, puterea lor de
discriminare.
E) Construcţia indicilor  reprezintă ultimul pas în determinarea obiectului investigaţiei.
II) Preancheta.
Este a doua etapă majoră din investigaţia socioumana. Are ca scop fixarea obiectivelor şi constă în
analiza logică amănunţită a ipotezelor posibile, selectându-se ipotezele verificabile. În cadrul preanchetei
se estimează costul întregii investigaţii; se stabileşte termenul calendaristic de încheiere a cercetării; se
prevăd dificultăţile din teren legate de desfăşurarea investigaţiei şi, nu în ultimul rând, se studiază
bibliografia aferentă problemei de cercetat.
III) Stabilirea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor cercetării.
În această fază a cercetării trebuie explicat scopul cercetării precum şi rezultatele ce se prevăd a fi
obţinute. Aşa cum s-a mai aratat, ipoteza reprezintă enunţul relaţiei cauzale într-o formă ce permite
verificarea empirică (Th. Caplow). Altfel spus, ipoteza este explicaţia plauzibilă ce urmează a fi verificată
de materialul faptic, putând fi confirmate sau infirmate parţial sau total.
IV) Stabilirea universului anchetei,  respectiv stabilirea populaţiei de referinţă sau a persoanelor care vor fi
investigate şi asupra cărora vor fi extinse rezultatele investigaţiei socioumane.
V) Alcătuirea eşantionului sau a lotului. In cazul esantioanelor se va porni de la unitatea de eşantionare
cea mai adecvată (individ, grup, etc.) precum şi de la cadrele de eşantionare disponibile (liste nominale,
etc). Trebuie studiată aici atât problema mărimii eşantionului, cât şi cea a probabilităţilor de eroare (se
admit erori de 4-6%, ceea ce permite cercetătorului să lucreze cu eşantioane de la 500 la 2000 de
persoane).
VI) Alegerea tehnicilor de cercetare în funcţie de metodologia cercetării.
Metoda de investigare este determinată atât de adecvarea tehnicilor la scopul propus (tehnicile trebuie
corelate pentru ca fiecare dintre ele are limite), cât şi de accesibilitate şi costuri. De exemplu, alegând
chestionarul ca tehnică de cercetare, este important să ştim că acesta trebuie ”dublat” prin tehnica
observaţiei directe şi prin tehnica observaţiei indirecte (respectiv de cercetare a documentelor).
VII) Pretestarea instrumentelor de cercetare (ancheta-pilot), este etapa standardizării instrumentelor de
investigare (stabilirea lor exacta). Adecvarea tehnicilor de cercetare la obiectul de cercetat şi la
metodologia cercetării reprezintă garanţia validităţii concluziilor.
VIII) Definitivarea instrumentelor de cercetare, reprezintă etapa de finalizare a instrumentelor de
cercetare (finalizarea elementelor de conţinut, punerea în pagină, multiplicarea lor etc).
IX) Aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare.
X) Prelucrarea datelor şi a informaţiilor obţinute.
Stabilirea problemelor

Cercetarea începe cu o problemă. Problema este „o propoziţie interogativă sau o afirmaţie care îşi pun
întrebarea: Ce relaţie există între una sau mai multe variabile?” (Kerling, 1986, p. 16, apud Morgan, 2006,
p. 31). Kerlig, citat de Morgan, spune că „omul de ştiinţă de obicei experimentează un obstacol în
cunoaştere, o trăire vagă, o nelinişte cu privire la un fenomen observat sau neobservat, o curiozitate „de
ce ceva este aşa cum este” (Kerling, 1986, p. 11, apud Morgan, 2006, p. 31)
Cu această primă etapă debutează orice cercetare, ea condiţionând într-un fel derularea întregului ciclu
al cercetării.
Pentru elaborarea unei cercetări, cercetătorul va trebui să circumscrie mai întâi domeniul, apoi tema  şi în
fine problema de cercetare. El trebuie să opereze o serie de selecţii succesive care îl vor conduce spre
formularea precisă a problemei ce urmează a fi investigată.
„Problemele” de cercetare sunt nu numai aspecte teoretice sau practice necunoscute sau investigate
până la un moment dat, ci şi cele foarte bine cunoscute, mult investigate şi teoretizate, însă insuficient,
neconvingător sau unilateral abordate. De asemenea, ideile, punctele de vedere şi conceptele
controversate constituie probleme de cercetare.
Cu cât problema de cercetare va fi mai bine şi mai exact circumscrisă, cu atât în finalul cercetării se va
ajunge la explicaţii cu valoare de adevăr ştiinţific.
Problema poate avea un grad mare de specificare chiar de la început sau îl poate căpăta pe parcurs, mai
ales în urma celui de-al doilea ciclu al cercetării.

Cercetarea socială complexă poate fi autentic ştiinţifică şi, deci, utilă în condiţiile în care există
unitate deplină între concepţia ştiinţifică despre organizaţia sau organizările socio-economice
studiate şi principiile teoretice şi metodologice ale cercetării acestor organizări.
Punctul de plecare pentru realizarea unei astfel de unităţi este structura proceselor considerate obiect al analizei
ştiinţifice. Sursele principale pentru cunoaşterea structurii organizaţiilor economice, instituţiilor sociale, unităţilor
administrativ-teritoriale etc. sunt: documentele oficiale prin care se instituţionalizează întreaga organizare socială; şi
informaţiile rezultate din cercetări realizate anterior celei pe care noi înşine o iniţiem.
În elaborarea programelor şi metodologiilor de cercetare se porneşte de la problemele reale pe care le ridică viaţa
socială. Ce sunt, de fapt, problemele sociale sau, altfel formulat, când apreciem că o anumită situaţie din realitate
devine problema socială care se cere a fi explicată prin intermediul cercetării ştiinţifice?
În activitatea practică nemijlocită, oamenii transformă permanent obiectele muncii în valori materiale şi spirituale
necesare vieţii lor. În procesul de transformare a obiectelor naturale şi sociale se modifică propriile condiţii de viaţă, se
perfecţionează mijloacele activităţii, se impun noi tipuri de organizare, se amplifică raporturile dintre oameni, se
dezvoltă ei înşişi sub aspectul însuşirii de noi cunoştinţe, acumulării de noi experienţe etc.
Noile produse ale activităţii practice (socialul reprodus pe o nouă treaptă) devin ele însele factori de modificare a
structurilor şi relaţiilor din interiorul proceselor sau dintre diferite fenomene şi procese sociale. Influenţele şi
determinările produse de factorii economici, sociali , politici, culturali în noile condiţii create nu pot fi totdeauna
percepute prin intermediul cunoaşterii comune, al simplei experienţe, deşi acest gen de cunoaştere îndeplineşte un rol
important. Cunoaşterea rezultată din experienţa şi confruntarea nemijlocită cu realităţile în noile condiţii poate să
conducă la constatarea că un anume tip de activitate, într-o formă organizată dată, este mai eficient sau, dimpotrivă, se
caracterizează prin dereglări în sistemul de relaţii, ori pe planul rezultatelor obţinute. Starea de fapt caracterizată prin
imposibilitatea de a determina prin intermediul cunoaşterii comune cauzele care dau noi direcţii evoluţiei proceselor
reale o denumim problema socială. Prin această formulare nu avem în vedere orice fel de schimbare, ci numai acele
schimbări care au o semnificaţie deosebită pentru realizarea obiectivelor din programele de acţiune pentru satisfacerea
intereselor fundamentale ale grupurilor umane implicate în activităţile ce fac obiectul analizei.
Cunoaşterea exactă a stărilor de fapt este benefică în două situaţii:
 a) dacă se constată existenţa unei stări conflictuale, a unor factori care dereglează sistemele organizate şi limitează
câmpul de acţiune şi, implicit, eficienţa acestei acţiuni, analiza ştiinţifică se impune ca una dintre modalităţile de
depistare a cauzelor care au generat astfel de situaţii.

b) atunci când elementele nou apărute prefigurează evoluţia unor structuri în cadrul cărora
acţiunea poate să devină eficientă, cunoaşterea cauzelor şi a factorilor stimulatori în vederea
evaluării posibilităţii generalizării lor.
Informarea şi documentarea

Constă mai întâi, în localizarea (identificarea) informaţiilor utile cercetării problemei propuse şi apoi, în
lecturarea şi asimilarea ei;
Presupune rezolvarea următoarelor aspecte de către cercetător:

1. care sunt metodele de care dispune pentru recoltarea informaţiilor necesare ? (De exemplu: metoda
convorbirii,  metoda analizei documentelor etc.)
2. de unde recoltează informaţiilor? (publicaţii, comunicări ştiinţifice, lucrările de popularizare, rapoartele
unor cercetări realizate anterior etc.)
3. care sunt formele recenzării informaţiilor?

Contribuie la stabilirea stadiului atins în abordarea şi soluţionarea problemei respective, la conturarea

punctelor “nevralgice”, la identificarea dezacordurilor dintre cercetători, a căilor posibile de investigare.
Documentarea îl ajută pe cercetător în parcurgerea următoarelor etape de cercetare şi acesta îşi clarifică
în ce măsură se poate acoperi, prin respectiva cercetare întreaga problematică a temei propuse.
Pentru evidenţierea acestei etape, se are în vedere atât documentare livrească: literatură de specialitate,
arhive, documente statistice, rapoartele unor cercetări realizate anterior cât şi documentare prealabilă de
teren (moment al cercetării numit şi PREANCHETĂ): prin contactul direct, cu fenomenele ce alcătuiesc
tema cercetării: observaţii directe, discuţii cu specialişti, discuţii cu populaţia căreia îi este adresată
cercetarea.
Utilizarea unor categorii cât mai diferite de surse de documentare (informare) facilitează o mai bună
cunoaştere a realităţii sociale supuse cercetării.
Documentarea efectuată poate conduce cercetătorul la continuarea investigaţiei pe tema de la care a
plecat iniţial sau documentarea îl poate determina să reformuleze tema. Astfel, documentarea îl ajută pe
cercetător în parcurgerea următoarelor etape de cercetare şi acesta îşi clarifică în ce măsură se poate
acoperi, prin respectiva cercetare, întreaga problematică a temei propuse.

Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare

Este etapa în care cercetătorul specifică scopul şi obiectivele pe care le urmăreşte în cercetare.
Sunt propuse o serie de obiective particulare, specifice temei cercetate şi scopului propus de către
cercetător. Aceste obiective specifice sunt urmărite pe tot parcursul cercetării.
Obiectivele unei cercetări reprezintă ghiduri sau principii călăuzitoare ale întregii investigaţii, ele
justificând, în mare parte, însăşi cercetarea.
Cercetarea nu are un scop în sine (cercetez de dragul de a cerceta!), obiectivul general este fie
asigurarea avansului cunoaşterii ştiinţifice (scop teoretic), fie optimizarea acţiunilor şi activităţilor umane
(scop practic).
În cercetarea sociologică se face distincţia între obiective generale (ce redau tipul de cercetare proiectat) 
şi obiective specifice temei de cercetare. Ca obiective generale I. Mărginean (Marginean, I., 2000)
specifică: „evidenţierea specificului unui fenomen (descrierea); realizarea unei diagnoze (determinarea
frecvenţelor de manifestare a fenomenului); formularea de explicaţii privind relaţiile cu alte fenomene;
impactul; elaborarea de predicţii referitoare la evoluţia fenomenului; identificarea de soluţii pentru
fundamentarea unor decizii; stabilirea unei strategii de acţiune într-un domeniu sau altul; evaluarea
efectelor diferitelor acţiuni (servicii, programe, proiecte); măsurarea schimbării sociale”. 

Elaborarea cadrului teoretic

Cercetarea socială complexă este autentic ştiinţifică în condiţiile în care există unitate deplină între
concepţia ştiinţifică despre problema socială studiată şi principiile teoretice şi metodologice ale cercetării
acestei probleme sociale.
Punctul de plecare pentru realizarea unei astfel de unităţi este structura proceselor considerate obiect al
analizei ştiinţifice; iar sursele principale pentru cunoaşterea structurii problemelor sociale considerate
obiect de analiză sunt: documentele sociale şi informaţiile rezultate din cercetări realizate anterior.
În acest sens, cunoştinţele acumulate până în acest moment al cercetării permit trecerea la elaborarea
cadrului teoretic al cercetării. Aceasta constă în prezentarea şi definirea fenomenului, prezentarea
ipotezelor teoretice (generale), prezentarea modelelor explicative, a schemelor clasificatorii şi, astfel,
dezvoltarea teoriei cu valoare explicativă orientată spre cercetarea care se proiectează (a se vedea
unitatea teoretic – empiric) –orice cercetare empirică se realizează în lumina unei teorii.

Analiza conceptelor
„Definiţia operaţională reprezintă un procedeu eficient de a decide dacă o calitate poate fi
atribuită unei unităţi sociale. De exemplu, frumuseţea feminină. Se organizează concursuri de
frumuseţe naţionale, internaţionale şi mondiale. Cum decide juriul care este cea mai frumoasă
femeie din lume? Sigur, o femeie frumoasă trebuie să corespundă unor standarde culturale
privind talia, greutatea, circumferinţa bustului şi a şoldurilor etc. Toate aceste componente
corporale, dincolo de armonia lor, au funcţia de indicatori ai frumuseţii feminine. Nu trebuie însă
să tragem concluzia că definiţia operaţională se confundă cu enumerarea elementelor
componente. Putem lua ca indicator pentru frumuseţe numărul de declaraţii de dragoste primite
de respectiva persoană înainte de căsătorie” (Chelcea, S., 2001).
Arthur J. Bachrach (1962) remarca: „Definiţia operaţională a unei mâncări este…reţeta sa.”
Caracteristicile designatului nu reprezintă obligatoriu indicatorii utilizaţi în operaţionalizarea
conceptelor. Dragostea între un bărbat şi o femeie este, din punct de vedere psihologic, un
sentiment. Sărutul este un indicator al dragostei. În timp ce putem observa şi număra sărutările,
dragostea nu este direct observată. În definiţia operaţională stabilim o relaţie între semnele
direct observabile şi simbolurile ce apar la nivelul teoriei” ( Chelcea, S., 2001). 
Definiţia operaţională constituie un demers metodologic deosebit de important, care
presupune o analiză a aparatului conceptual. Caracterul abstract al unor concepte impune o
serie de demersuri care să le facă operaţionale în cercetarea socială. Aceasta presupune
descrierea părţilor componente ale proceselor psihosociale, care sunt exprimate în conceptele
ce fac obiectul analizei.
Definiţia operaţională constă în prescrierea operaţiilor empirice necesare trecerii de la
teorie la cercetarea concretă; presupune clarificarea înţelesului conceptelor prin definire şi
analiză riguroasă; sunt definite acele concepte în care este reflectată realitatea supusă
cercetării. Prin încorporarea definiţiei operaţionale în contextul cercetării ştiinţifice se asigură
trecerea de la nivelul teoretic la cel empiric printr-o procedură sistematică de indicare a
operaţiilor de măsurare ce urmează să fie efectuate asupra domeniului cercetat.
Prin operaţionalizarea conceptelor se desemnează întregul proces de evidenţiere a
dimensiunilor şi indicatorilor unui anumit domeniu, de transpunere a temei într-o procedură de
investigare concretă.
P.F. Lazarsfeld este cel care a elaborat paradigma  operaţio-nalizării conceptelor în
cercetare. Această paradigmă cuprinde:

 reprezentarea imagistică a conceptului;

 specificarea conceptului prin stabilirea dimensiunilor;
 alegerea indicatorilor;
 construcţia indicilor empirici.

Deşi această schemă este larg acceptată în literatură, se cuvine să facem o precizare care
vizează un neajuns al ei esenţial: nu putem accepta ideea potrivit căreia o cercetare poate fi
încununată de succes dacă se porneşte de la o reprezentare imagistică a conceptului. În
realitate, trebuie să realizăm o definire cât mai riguroasă a domeniului supus cercetării, ceea ce
se constituie într-o premisă favorabilă efectuării celorlalte etape ale operaţionalizării.
           Etapele operaţionalizării conceptelor
a) După definirea conceptelor pe cale nominală se trece la stabilirea
dimensiunilor conceptului, ca primă operaţie pe care o face cercetătorul pentru a apropia
formele gândirii abstracte (con-ceptele) de manifestările concrete ale lumii reale pe care
urmează s-o cerceteze cu ajutorul unor metode ştiinţifice.
A stabili dimensiunile unui concept înseamnă, de fapt, a nominaliza domeniile sau
elementele structurale esenţiale care compun procesul sau realitatea desemnată de conceptul
respectiv.
b) Stabilirea variabilelor.
Termenul „variabilă” exprimă fenomene sau relaţii proprii realităţii desemnate de
dimensiunile conceptului operaţionalizat.
Prin identificarea variabilelor se vor identifica, de fapt, factorii care influenţează sau care
determină schimbări, direcţii de evoluţie a fiecărei dimensiuni a conceptului operaţionalizat.
c) Stabilirea indicatorilor
Termenul de indicator este utilizat pentru a desemna o particularitate elementară a unei
teme, o trăsătură caracteristică a realităţii sociale (Constantinescu, M.,1972).
Indicatorii sunt, de fapt, elaborate conceptuale, reflectând anumite trăsături ale fenomenelor
şi proceselor sociale, ale comportamentelor şi acţiunilor sociale.
Indicatorii reflectă anumite trăsături caracteristice ale fenome-nelor sociale, ale
comportamentelor şi acţiunilor sociale (ale realităţii sociale supuse cercetării).
Indicatorii (indicatori obţinuţi prin operaţionalizarea conceptelor) sunt „semne observabile şi
măsurabile cu ajutorul cărora pot fi caracterizate unităţile sociale şi calităţile acestora” (Chelcea,
S., 2001).
 De regulă, în studiile exploratorii se porneşte de la un număr mai mare de indicatori, iar pe
parcurs sunt eliminaţi indicatorii nesemnificativi şi sunt reţinuţi doar aceia care se dovedesc
relevanţi în raport cu obiectul analizat şi obiectivele urmărite.
De menţionat faptul că între indicatori şi indicatul lor se stabileşte o relaţie statistică, iar legătura dintre ei
are un caracter probabilist; în cercetare reţinem acei indicatori care corelează puternic cu indicatul.

Determinarea relevanţei indicatorilor pentru tema şi obiectivele cercetării se poate realiza

prin două modalităţi:


o teoretică – analiza teoretică şi, totodată, specificarea semni-ficaţiei datelor ce se obţin
în cercetarea empirică;
o tehnică – analiza puterii de discriminare – propusă de
St. Nowak (vezi Mărginean, I., 2000, p. 179). În acest sens, trebuie specificat faptul că
vom reţine pentru cercetare acei indicatori cu o putere mare de discriminare, respectiv,
putere de conţinere şi putere de respingere a indicatorilor faţă de indicat. Puterea de
conţinere reprezintă acea putere deţinută de indicator de a reţine toate obiectele care
posedă proprietatea specificată de acesta, chiar dacă sunt reţinute şi obiecte care nu
conţin indicatul. Spre deosebire de aceasta, puterea de respingere este dată de
capacitatea indicatorilor de a respinge toate obiectele care nu posedă indicatul; sunt
reţinute astfel doar obiectele care se caracterizează prin deţinerea indicatului.   

Notă: Nu se întâlnesc indicatori care să se caracterizeze atât prin putere de conţinere  cât şi prin putere de respingere maximă;
cele două proprietăţi se referă la întreaga listă de indicatori obţinuţi prin operaţionalizarea conceptelor

SCHEMA DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII DE CERCETARE (II) ELABORAREA

IPOTEZELOR

Teoria ştiinţifică este constituită dintr-o multitudine de ipoteze elaborate şi organizate asemenea
unui sistem logico deductiv, în care unele ipoteze, de nivelul cel mai înalt (ipoteze cu grad maxim de
generalitate, numite ipoteze teoretice) servesc ca premise iniţiale ale teoriei, în timp ce celelalte enunţuri
urmează logic (constituind ipo-tezele cu nivel minim de generalitate – ipoteze de lucru). Ipoteza de
cercetare constituie un moment important în demersul metodologic de realizare a cercetării în domeniul
social-umanului, deoarece face trecerea de la nivelul teoretic (exprimat în ipoteze generale, teoretice) la
cercetarea concretă (prin exprimarea enunţurilor direct testabile în cercetarea de teren).
Ce sunt ipotezele?
Ipoteza constituie un element indispensabil al construcţiei teoretice ştiinţifice şi, în acelaşi timp, al
investigaţiei de teren. Stabilirea ipotezelor ştiinţifice – moment-cheie al cercetării ştiinţifice – pune în
evidenţă interdependenţa dintre abordarea teoretică şi cercetarea con-cretă.
Etimologic, ipoteza înseamnă „ceea ce se pune dedesubt, temelie, bază” (derivând din termenii
greceşti „hypo” – dedesubt şi „thesis” – acţiunea de a pune).
Principiul şi ipoteza reprezintă, ambele, începutul, temelia unei construcţii teoretice. Spre deosebire
de ipoteză, principiul (în limba latină, „principium” desemnând pe acela care este primul) constituie
enunţul unei explicaţii temeinic verificate; ipoteza ştiinţifică funcţionând şi ea ca început, temelie, este
explicaţie anticipată, plauzibilă pentru a susţine o construcţie teoretică ce urmează să fie ulterior supusă
testării, verificării empirice.
Echivalentul ipotezei ştiinţifice în planul cunoaşterii comune (spontane) îl constituie bănuiala.
Pornind de la observaţii întâmplă-toare asupra a ceea ce ni se întâmplă, facem legături, presupoziţii
despre evenimente şi fenomene. Ipotezele ştiinţifice însă, pe care le regăsim în planul cunoaşterii
ştiinţifice, se bazează pe observaţii sistematice, fiind cele „care dau posibilitatea trecerii de la
cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor de producere a acestor fapte” (S. Chelcea, 1998).
Ipoteza este „enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică” (Caplow,
Th., 1970, după S. Chelcea,  1998).
Trebuie subliniat faptul că justificarea teoretică a problemei cercetării în discuţie, respectiv,
prezentarea obiectivelor de cercetare sunt momente ale cercetării ştiinţifice anterioare elaborării
ipotezelor de lucru – primele reprezentând un sistem de ipoteze indirect testabile (teoretice) din care sunt
derivate logic enunţuri direct testabile (ipo-teze de lucru) a căror confirmare sau infirmare va fi redată de
datele empirice (informaţiile furnizate de cercetarea de teren).
Formularea ipotezelor de cercetare
Ca urmare a specificului complex al realităţii investigate şi al procesului de cunoaştere a acesteia,
teoria ştiinţifică este structurată pe diferite nivele de generalizare, de la cel al teoriilor fundamentale, la cel
al teoriilor sociologice de rang mediu (R.K. Merton, 1972), ajungându-se la ipoteze.
În esenţă, modalitatea cea mai frecvent utilizată de elaborare a ipotezelor de lucru o reprezintă
deducerea acestora din teorie. 
Ipotezele de lucru iau forma unor implicaţii logice; tocmai de aceea, apare restricţia formulării lor în
termenii:

 „Dacă A, atunci B”

Exemplu: „Dacă în familie există un climat conflictual, violent, atunci tendinţa spre devianţă
comportamentală a copiilor este mare.”

 „Cu cât A, cu atât B”

Exemplu: „Cu cât nivelul de trai al populaţiei scade, cu atât rata comportamentelor delincvente
creşte”.

Aceste formulări orientează activitatea de testare empirică a ipotezelor. Enunţurile astfel formulate
trebuie să aibă o formulare clară şi concisă, să fie coerente logic şi noncontradictorii.
În consecinţă, în cercetare, nu orice enunţ despre relaţia probabilă dintre fenomene constituie o
ipoteză ştiinţifică. Pentru a fi validă, ipoteza empirică trebuie să fie direct testabilă, respingând încă de la
început acele enunţuri pentru care nu există posibilitatea de verificare a adevărului lor. Numai prin
testare, prin confruntare cu datele empirice, se ajunge, în investigaţia de teren, la confirmarea sau
infirmarea ipotezelor ştiinţifice. Se impune o precizare: în cercetarea socioumană nu se pleacă de la
premisa doar a confirmării (sau doar a infirmării) ipotezelor empirice. Cercetătorul formulează enunţuri
ce urmează a fi verificate. Numai datele empirice (date ce vor fi recoltate în cadrul cercetării empirice cu
ajutorul metodelor şi tehnicilor de investigaţie sociologică sau psihologică) vor confirma (sau infirma)
ipotezele cercetării, acest aspect urmând a fi analizat în etapa cer-cetării de analiză şi interpretare a
datelor recoltate pe teren.
 Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol: metodologic şi cognitiv-explicativ,
ipotezele ştiinţifice constituie, în esenţă, explicaţii plauzibile bazate pe teorii explicative validate ştiinţific,
care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observaţie.

Validitatea ipotezelor
Elaborarea ipotezelor necesită un efort teoretic, dar şi creativ din partea
cercetătorului; pentru a constitui ipoteză de cercetare enunţul formulat trebuie să
permită falsificabilitatea (infirmarea) (K. Popper). În acelaşi sens, al problemei validităţii
ipotezelor de cercetare, J. Galtung menţionează zece cerinţe ale unei
ipoteze: generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea,
falsificabilitatea, testabilitatea, predictibilitatea, comunicabilitatea,
reproductibilitatea şi utilitatea (J. Galtung, Theory and Methods of Social
Reserch, 1964).
Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol: metodologic şi cognitiv-explicativ,
ipotezele ştiinţifice constituie, în esenţă, explicaţii plauzibile bazate pe teorii explicative validate ştiin-ţific,
care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observaţie.
S.Chelcea identifică trei condiţii pe care trebuie să le îndepli-nească un enunţ pentru a deveni
ipoteză:

„În primul rând, enunţul trebuie să fie testabil, astfel încât ipotezele să poată fi confirmate sau
infirmate. În al doilea rând, ipoteza trebuie să fie o explicaţie plauzibilă ce urmează să fie veri-ficată prin
faptele de observaţie, ceea ce presupune ca ipoteza să aibă coerenţă internă (să nu conţină elemente
contradictorii) şi coerenţă externă (coerenţă ce provine din «acordul» cu cunoştinţele verificate anterior).
În al treilea rând, ipoteza trebuie să aibă un conţinut reflectoriu, adică să reflecte realitatea obiectivă, să
fie enunţuri cu caracter de probabilitate referitoare la esenţa, intercondiţionarea şi cauzalitatea faptelor,
fenomenelor şi proceselor sociale” (Chelcea, S., 2001).

I. Mărginean (2000) distinge în ştiinţele socio-umane două categorii de ipoteze: teoria-ipotetică şi

ipotezele de cercetare.

a) Teoria-ipotetică este definită de acest autor ca „explicaţie ce ţine efectiv locul unor teorii şi este
adoptată în domenii în care nu se poate ajunge la teorii veritabile prin ipoteze de cercetare verificabile”.
Teoria-ipotetică se bazează pe anumite raţionamente, iar semnificaţia ei rezidă exclusiv în puterea
explicativă. Atât timp cât nu există o explicaţie mai bună în domeniul respectiv, teoria-ipotetică este
menţinută.

b) Ipotezele de cercetare – subliniază I. Mărginean – pot fi situate la diferite niveluri de

generalitate: ipoteze teoretice sau generale (propun interpretări noi faptelor şi fenomenelor, sunt indirect
testabile şi delimitează ceea ce a fost numit „revoluţiile ştiinţifice”) şi ipoteze empirice sau de lucru
(testabile empiric şi vehiculate în cadrul „ştiinţei normale”).

Metode de elaborare a ipotezelor

S. Chelcea (2001), evidenţiază trei modalităţi de elaborare a ipotezelor:
1. Prima modalitate constă în deducerea ipotezelor din teorie. Citându-i pe R. Bogdan şi A.
Milcoveanu (1974), S. Chelcea subliniază: „Considerând teoria sociologica şi, mai general, din ştiinţele
socio-umane ca un sistem de ipoteze care au un nivel de maximă generalitate, se pot deduce ipoteze de
nivel intermediar, cu raza medie de generalitate şi din acestea, numeroase ipoteze de lucru testabile prin
cercetările empirice” (Chelcea, S., 2001).
2. Experienţa directă a cercetătorului reprezintă a doua modalitate de stabilire a ipotezelor în
cercetările empirice. Cerce-tătorul descoperă, prin intuiţie, relaţii între faptele şi fenomenele observate,
apoi, prin observaţie, formulează ipotezele despre regula-ritatea probabilă a producerii relaţiilor şi a
cauzalităţii fenomenelor şi proceselor.
 3. A treia metodă de obţinere a ipotezelor o reprezintă analogia cu fenomenele din fizică, chimie,
biologie.
„Una din cele mai fertile ipoteze privind rezistentă la persua-siune – ipoteza inoculării, formulată de
W.J. McGuire (1964) – a fost stabilită prin analogie cu strategia medicală de sporire a rezistenţei
organismului la îmbolnăvire, prin vaccinare. Analog, subiecţii expuşi la o serie de argumente slabe,
resping mai apoi argumentele puternice ale mesajelor contraatitudinale”. (Chelcea, S., 2001)
În legătură cu condiţiile de validitate, S.Chelcea subliniază că ipotezele trebuie să se fondeze pe
fapte reale, să fie verificabile (să utilizeze concepte operaţionale), să fie specifice (să nu se piardă în
generalităţi) şi să fie „cu adevărat îndrăzneţe” (ipoteza îndrăzneaţă şi riscantă face predicţii despre
fenomenele observabile încă necu-noscute, are un grad mare de generalitate explicând fapte sociale noi,
sau are un conţinut bogat, mai mare decât ceea ce se ştia despre domeniul la care se referă). (Chelcea,
S., 2001)

De asemenea, se consideră că elaborarea ipotezelor depinde atât de condiţiile praxiologice

şi de nivelul de dezvoltare al ştiinţei, cât şi de calităţile personale ale cercetătorului.

SCHEMA DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII DE CERCETARE (III) • UNIVERSUL

CERCETĂRII (POPULAŢIA SUPUSĂ CERCETĂRII)

POPULAŢIA SUPUSĂ CERCETĂRII / UNIVERSUL CERCETĂRII

  Introducere

Delimitarea populaţiei supuse cercetării, cât şi alegerea metodelor şi tehnicilor de cercetare,

construirea adecvată a instrumentelor de recoltare a informaţiilor (în funcţie de: tema cercetării,
obiectivele urmărite, indicatorii obţinuţi prin operaţionalizarea conceptelor în care este reflectată realitatea
supusă cercetării, cât şi de ipotezele de cercetare şi respectând reguli metodologice de construire şi
structurare) constituie următoarele demersuri de realizare a cercetării premergătoare „deplasării pe
teren”, recoltării propriu-zise a informaţiilor.   
Determinarea populaţiei cercetării. Universul cercetării

În cercetările psihosociale se utilizează ca sursă de informaţii oamenii, care sunt, de fapt, integraţi
ei înşişi în procesele analizate. Prin noţiunea de populaţie sau de univers denumim mulţimea unităţilor pe
care urmează a fi realizată investigaţia şi pe care vor avea reprezentativitate rezultatele ei.

 Cine sunt subiecţii de la care se vor recolta informaţiile necesare verificării ipotezelor de
cercetare? Ce caracteristici trebuie să aibă aceştia? Cum vor fi selecţionaţi?

Alegerea acestora se va face în funcţie de natura problemei studiate şi de intenţiile cercetătorului. În

funcţie de obiectivele urmărite în cercetare, cât şi de resursele disponibile, se pot realiza fie un studiu
exhaustiv (o cuprindere totală, tip recensământ), fie cercetarea unei părţi reprezentative (eşantion) sau a
unui caz (unitate socială).
 Pentru ca informaţiile recoltate în cercetarea de teren să aibă valoare ştiinţifică şi, implicit, pentru a
putea fi generalizate, trebuie să se respecte câteva cerinţe metodologice. Determinarea populaţiei
supuse investigaţiei presupune realizarea a trei operaţii metodologice distincte, dar strâns legate între
ele; stabilirea colectivităţii statistice generale, stratificarea (gruparea populaţiei) şi alegerea eşantioanelor
asupra cărora urmează să se efectueze investigaţia propriu-zisă.

Aceste operaţii se realizează după ce, în prealabil, a fost stabilită sfera de cuprindere în teritoriu
(delimitarea spaţială a cercetării).

Determinarea populaţiei supuse investigaţiei presupune reali-zarea a trei operaţii metodologice:

a) Stabilirea colectivităţii statistice generale – criteriul de referinţă pentru efectuarea acestei operaţii
metodologice îl reprezintă problemele sociale care constituie obiectul cercetării de teren.

b) Gruparea populaţiei (stratificarea populaţiei) – în funcţie de:

−   caracteristici socio-demografice: vârstă, sex, stare civilă etc.;

−   caracteristici socio-profesionale: tipul profesiei, forma de calificare, vechimea în muncă etc.;

−   caracteristici sociale: mediul social de provenienţă (rural/ urban) apartenenţa la grupul social etc.;

−   caracteristici economice: venituri, bugete familiale, tipul şi structura locuinţei etc.

c) Eşantionarea.

Pentru ca informaţiile recoltate de la oameni să aibă valoare ştiinţifică, trebuie să se respecte cu

rigoare câteva cerinţe ale metodologiei cercetării. Printre acestea, determinarea pe baze ştiinţifice a
populaţiilor care urmează să fie cercetate are o importanţă deosebită.

Din considerente economice, dar şi pentru că unităţile de cercetare (colective de catedră, centre de
cercetare, laboratoare psihologice) sunt relativ restrânse, cercetările nu depăşesc de regulă dimensiunile
unei zone socio-geografice. Cele mai numeroase cercetări se efectuează în marile organizaţii economice,
la nivelul judeţelor, în oraşe etc.

După ce a fost stabilită sfera de cuprindere în teritoriu sau nominalizate unităţile sau comunităţile
umane care urmează să fie cercetate, se trece la delimitarea colectivităţii statistice generale. Criteriul de
referinţă pentru efectuarea acestor operaţii îl constituie problemele psihosociale care formează obiectul
cercetării de teren. Astfel, vor fi incluse în colectivitatea statistică generală:

a) toate persoanele (sau grupurile umane organizate) implicate cel puţin printr-un tip de activitate
practică în procesele socio-economice sau culturale care constituie obiectul cercetării;

b) toate persoanele care, prin statutul lor social, sunt răspunzătoare de organizarea, conducerea şi
efectuarea controlului social asupra aceloraşi procese;
 c) persoane care, deşi nu sunt implicate nemijlocit în procesele analizate, deţin informaţii referitoare
la aceste procese.

Pentru a exemplifica, vom spune că sfera colectivităţilor generale este diferită în cazul a două
cercetări pe teme aparent asemănătoare. O investigaţie pe tema „Factorii psihosociali ai creşterii
productivităţii muncii” la organizaţia economică „X” presupune luarea în considerare a informaţiilor date de
salariaţii care îşi desfăşoară activitatea în unitatea respectivă. Dacă, însă, analiza vizează cunoaşterea
„factorilor psihosociali care contribuie la creşterea eficienţei sociale a muncii”, chiar dacă cercetarea se
desfăşoară în aceeaşi unitate economică, sfera colectivităţii statistice generale va fi mult mai mare.

Diferenţa este dată de conţinuturile celor două concepte: „productivitatea muncii” şi „eficienţa
socială a muncii”. Ultimul este un concept mult mai complex; el exprimă, pe lângă productivitatea muncii
şi valoarea socială a produselor, calitatea acestora, nevoile sociale pe care le satisfac etc. În acest caz,
pentru o analiză riguroasă şi relevantă sunt necesare informaţii şi de la beneficiarii produselor realizate în
unitatea cercetată.

După ce s-a stabilit colectivitatea statistică generală, se procedează la gruparea populaţiei în raport
cu acele caracteristici natural-sociale ale acesteia care se constituie în factori determinanţi (sau influenţi)
ai modelelor de acţiune şi comportament promovate de grupurile umane investigate. Cele mai frecvente
caracteristici ale populaţiei, care devin criterii de grupare (stratificare) în cercetările psihosociologice sunt:

a) Caracteristicile socio-demografice – sex, vârstă, starea civilă, structura familială. Este

cunoscut, de exemplu, că vârsta, nu numai în calitatea ei de caracteristică naturală, determină compor-
tamente de natură diferită; ea poartă în sine şi o valoare socială dată de experienţa de muncă şi de viaţă,
de complexitatea raporturilor socio-umane stabilite de-a lungul anilor, de o gândire matură şi cunoştinţe
asimilate etc. În acest caz, ar fi greşit să se procedeze la aprecieri globale asupra populaţiilor studiate,
mai ales când indivizii sociali sunt analizaţi din perspectiva aportului lor la actul de creaţie socială.

b) Caracteristici socio-profesionale – tipul profesiei, forma de calificare, vechimea în muncă etc.

Aceste caracteristici modifică, adeseori substanţial, calitatea activităţilor desfăşurate de oameni, precum
şi comportamentul lor, atitudinile faţă de diverse fenomene şi procese sociale. Dacă ne-am referi, de
exemplu, la profesia de miner, am avea suficiente argumente (rezultate din cercetări concrete şi
observaţii directe), pentru a susţine că în formaţiunile de muncă ale minerilor se creează, de regulă, relaţii
socioafective puternic coezive, bazate pe conştiinţa apartenenţei de grup, pe întrajutorare şi
responsabilitate faţă de problemele generale ale grupului. Comunicarea se realizează pe o gamă largă de
probleme. Aceste caracteristici ale relaţiilor interpersonale sunt determinate de natura specifică a muncii,
în care faptele de muncă ale fiecăruia, îndemânarea şi priceperea, responsabilitatea acţiunilor întreprinse
sunt hotărâtoare nu numai pentru reuşita sarcinii pe care o are grupul, dar şi pentru viaţa acestuia. În
egală măsură se poate spune că fiecare tip de activitate, fiecare meserie, condiţiile în care se realizează
determină note specifice ale comportamentului, atitudinii, gândirii şi acţiunii celui care o exercită. Aceasta
şi motivează reţinerea profesiei în calitate de criteriu de grupare a populaţiei cercetate.

c) Caracteristici sociale – apartenenţa la grupul social, la mediul social de provenienţă (rural,

urban). În ceea ce priveşte mediul social de provenienţă, acesta este un criteriu folosit în analize
sociologice și psihologice penrtu o gamă foarte largă de probleme sociale. Satul şi oraşul
contribuie fiecare, în mod specific, la formarea personalităţii umane. Este adevărat că în prezent,
funcţiile socializatoare ale celor două tipuri fundamentale de comunitate umană au tendinţe
evidente de apropiere.

d) Caracteristici economice – venituri ale persoanelor sau bugete familiale, tipul şi structura
locuinţei, zestrea gospodăriei etc. Aceste caracteristici sunt utilizate drept criterii de clasificare a
populaţiilor (anterior cercetării) în situaţii mai rare şi cu deosebire atunci când cercetările se referă la
aspecte ale calităţii vieţii sau nivelului de trai. Informaţii cu privire la caracteristicile economice se
recoltează însă în timpul cercetărilor concrete, ele fiind criterii obiective de bază în analiza
comportamentelor şi modului de acţiune a indivizilor şi grupurilor sociale.

Informaţiile cu privire la toate tipurile caracteristice menţionate mai sus se obţin, de

regulă, din situaţiile statistice, din fişele de evidenţă etc.
Structurarea populaţiei în funcţie de caracteristicile menționate, serveşte la
efectuarea a două operaţii metodologice de o deosebită importanţă în organizarea şi
desfăşurarea cercetărilor concrete: eşantionarea şi întocmirea tabelelor de corelaţie în
care numeroase caracteristici obiective ale populaţiei se constituie (pe plan
metodologic) ca variabile independente în funcţie de care se analizează opiniile,
motivaţiile, performanţele profesionale, aspiraţiile etc.
Cercetările pot fi efectuate asupra întregii populaţii care formează ceea ce am numit anterior
„colectivitatea statistică generală” (cercetări totale) sau asupra unui eşantion extras din populaţia totală
(cercetări selective). În practică, situaţiile cele mai frecvente sunt acestea din urmă. Cercetările selective
prezintă avantaje din punct de vedere atât ştiinţific, cât şi material. În cadrul acestui tip de cercetare,
numărul populaţiei de la care urmează să fie recoltată informaţia se reduce considerabil faţă de populaţia
totală. Sunt situaţii când analiza ştiinţifică a unui fenomen social se poate face prin investigarea a 4-5 mii
de subiecţi, iar rezultatele să fie reprezentative pentru întreaga populaţie a ţării. În astfel de condiţii,
cercetarea poate fi mai riguroasă prin adâncirea analizei asupra unui număr mai mare de caracteristici
ale realităţii cercetate. De asemenea, prin scurtarea timpului în care se realizează investigaţia, se evită
„îmbătrânirea” informaţiei, crescând în acest fel valoarea ei ştiinţifică, se reduc cheltuielile materiale
(costuri financiare, hârtie, timpul de utilizare a calculatoarelor etc.), consecinţă firească a oricărei cercetări
selective; în schimb, avantajele pe plan ştiinţific al acestui tip de cercetare sunt condiţionate. Condiţia
fundamentală în acest sens este ca un eşantion calculat să fie reprezentativ pentru întreaga colectivitate
statistică considerată. Se spune despre un eşantion că este reprezentativ atunci când subiecţii reţinuţi în
eşantionul respectiv sunt purtătorii tuturor, sau cel puţin, ai principalelor caracteristici a populaţiei totale.
Pentru a satisface această cerinţă, eşantioanele trebuie să fie calculate după scheme de eşantionare
elaborate în cadrul statisticii teoretice. Asfel:

 Condiţia fundamentală de realizare a unei cercetări ştiinţifice complexe este ca eşantionul,

calculat după scheme de eşantionare elaborate în cadrul statisticii sociale, să fie reprezentativ.
 Un eşantion este reprezentativ  atunci când subiecţii reţinuţi în eşantion sunt purtătorii tuturor,
sau, cel puţin, ai princi-palelor caracteristici ale populaţiei totale
 Reprezentativitatea eşantionului reprezintă, deci, capacitatea acestuia de a reproduce cât mai
fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care a fost extras.
 Pentru a satisface această cerinţă, eşantioanele trebuie să fie calculate după scheme de
eşantionare elaborate în cadrul statisticii teoretice sau în cadrul metodologiei cercetărilor sociale.
  Reprezentativitatea eşantionului este dependentă de mărimea eşantionului şi de schema de
eşantionare utilizată.
 Eficienţa, respectiv reprezentativitatea unui eşantion este cu atât mai mare (mai bună), cu cât
avem de-a face cu erori de eşantionare mai mici.

„Se poate aprecia că studiul pe eşantion, inclusiv în privinţa opiniilor oamenilor, este nu numai
posibil, dar chiar necesar. Pe de o parte, această metodă, dacă este bine aplicată, introduce erori mici şi
controlabile; sau oricum mai mici şi mai uşor de controlat decât cele produse, de pildă, de operatori. Pe
de altă parte, cercetarea exhaustivă, de ansamblu a populaţiei este nepotrivită căci ea implică costuri
foarte ridicate, un timp prea lung pentru a surprinde fenomenele sociale atât de trecătoare, o echipă mare
de investigatori ce greu pot fi bine instruiţi şi controlaţi, precum şi alte elemente care fac să apară erori
incomparabil mai mari decât cele atribuite unui eşantion bine ales. Oricât am fi noi, oamenii, de diferiţi unii
de alţii şi de unici, opiniile şi comportamentele noastre pot fi clasificate la fel ca şi caracteristicile altor
entităţi şi, prin urmare, pot fi evaluate la fel de bine prin cercetări selective  (coord. Bulai, A., Mihăilescu,
V., Caiet metodologic nr. 1, 1997).

 STABILIREA METODELOR ŞI TEHNICILOR DE CERCETARE

Natura specifică a diverselor tipuri de fenomene psihice sau sociale impune utilizarea unor metode
adecvate pentru studierea lor.

De regulă, într-o cercetare, aplicarea unei singure metode este incompletă, deoarece se
situează şi se finalizează într-un singur nivel analitic (cel mai frecvent descriptiv).
Tocmai de aceea, se recomandă dublarea metodelor cantitative prin metode calitative
de recoltare a informaţiilor.

•&νβσπ;&νβσπ;&νβσπ; Modelul cantitativ presupune:

−  se bazează pe descrieri de tip pozitivist: pe cercetare efectivă, pe înregistrare, numărare şi

măsurare (vezi T. Rotariu şi P. Iluţ, 1997);

−  se bazează pe tehnici de cercetare structurate, standardizate: chestionarul, interviul standardizat

(pe bază de ghid de interviu), plan observaţional riguros, standardizat etc.

•&νβσπ;&νβσπ;&νβσπ; Modelul calitativ:

−  se fundamentează pe subiectivitatea umană, pe realitatea socială construită şi interpretată prin

interacţiunea motivaţiilor, aşteptărilor, reprezentărilor individuale şi de grup (vezi T. Rotariu şi P.
Iluţ, 1997);
 −  se bazează pe tehnici nestandardizate (nestructurate, intensive, de profunzime): interviul intensiv,
interviul de grup, studii de caz, analiza biografiilor.

Cunoaşterea ştiinţifică riguroasă trebuie să conducă la îmbinarea celor două abordări.

În practică, unitatea dintre metodele şi tehnicile cantitative şi cele calitative apare astfel:

În cazul unor probleme mai puţin cunoscute, elaborarea propriu-zisă a tehnicilor

cantitative (a chestionarului, de exemplu) ar trebui precedată de studii pregătitoare (în
care să se folosească interviurile intensive, de profunzime, analize documentare,
observaţii).
Benefic pentru cercetare este ca, în urma aplicării propriu-zise a chestionarului (a metodelor şi
tehnicilor cantitative), informaţiile să fie completate de date obţinute prin utilizarea metodelor intensiv-
calitative.

 Trebuie selectate metodele cele mai adecvate cercetării, în funcţie de concepţia general-
teoretică, de obiectivele şi ipotezele cercetării.
 Întrebările din chestionar, ghid de interviu, ghid de observaţie etc. vor fi construite pe baza
indicatorilor obţinuţi prin operaţionalizarea conceptelor.
 Metodele şi tehnicile de cercetare stabilite, cât şi elaborarea propriu-zisă a instrumentelor de
lucru nu au valoare decât în măsura în care, prin intermediul acestora, se ating obiectivele
cercetării şi sunt verificate ipotezele de cercetare.

„Prin punerea în acţiune a metodelor de investigaţie diferite şi complementare, prin confruntarea

rezultatelor care decurg, prin analiza critică a proceselor de construcţie a cunoştinţelor şi prin 
trecerea constantă de la o instrumentare «dură» la o instrumentare «suplă», cercetătorul va creşte
considerabil credibilitatea, transferabilitatea, stabilitatea şi fidelitatea cercetării
sale” (Pourtois şi Desmet, 1988, apud Zlate, M., 2000).  

SCHEMA DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII DE CERCETARE (IV) ANCHETA PILOT

ŞI CERCETAREA PROPRIU-ZISĂ

ANCHETA-PILOT ŞI CERCETAREA PROPRIU-ZISĂ

Introducere

Primul stadiu al cercetării – proiectarea cercetării – reprezintă clasa de demersuri necesare

contactului direct cu fenomenul ce constituie obiectul analizei. După acest moment, acest moment se
acordă o atenţie deosebită regulilor de aplicare a tehnicilor şi instrumentelor de investigaţie construite în
vederea recoltării informaţiilor. Cercetarea de teren, recoltarea propriu-zisă a informaţiilor constituie un
moment-cheie al cercetării, care ne permite să ne atingem scopul cercetării – acela de a face analize,
interpretări, de a formula explicaţii de valoare ştiinţifică, de a formula predicţii despre evoluţia fenomenului
supus cercetării; toate aceste eforturi fie vor reorienta interesul teoretic, fie vor iniţia o nouă teorie sau se
va reformula teoria in baza căreia se realizează cercetarea.

Ancheta-pilot

Toate demersurile descrise mai sus sunt premergătoare deplasării „în teren”,
contactului nemijlocit cu realitatea ce urmează să fie cercetată. Pentru cercetător,
munca la „masa de lucru” nu presupune izolarea de realitate, deoarece formularea
problemelor care solicită cu prioritate să fie cercetate, descrierea câmpului de atribute al
fenomenelor circumscrise conceptelor prin care se formulează tema de cercetare şi
multe alte demersuri teoretice sau tehnice presupun o legătură permanentă a
cercetătorului cu lumea faptelor şi fenomenelor sociale şi psihice reale, o anumită
experienţă rezultată din cercetările ştiinţifice anterioare efectuate de el sau de alţi
specialişti. Având în vedere că obiectul de studiu al psihologiei este în permanentă
dinamică, se recomandă ca, înainte de a declanşa cercetarea propriu-zisă, să se
procedeze la o anchetă-„pilot”. În această fază cercetătorul testează mai întâi validitatea
instrumentelor de cercetare. Oricât de bogată ar fi experienţa noastră, să zicem,
în redactarea chestionarelor, acest instrument de recoltare a informaţiilor se adresează
de fiecare dată altor populaţii; cu problemele lor specifice, cu universul lor de interese, de
opinii, de motivaţii, de aspiraţii etc., cu capacitatea lor de a înţelege sensul solicitărilor
formulate de cercetător în chestionare, interviuri, teste etc.
După ce ne-am convins că problemele asupra cărora solicităm informaţii sunt şi problemele reale
ale oamenilor, că întrebările sunt formulate clar, că oamenii sunt efectiv interesaţi în a coopera cu noi,
putem considera că se poate trece la activitatea de recoltare a informaţiilor de la întreaga populaţie din
eşantion. În cazul în care apar erori, în legătură cu oricare dintre problemele menţionate, se procedează
la corectarea lor şi numai după aceasta deplasăm centrul activităţii noastre pe „terenul” faptelor concrete.

În acest moment al cercetării pot apărea distorsiuni determinate fie de relaţia dintre anchetator şi subiecţii
implicaţi în cercetare, fie  de modul de construire a tehnicilor şi instrumentelor pe baza cărora se culeg
informaţii (întrebări rigide, care pot influenţa răspunsurile etc.).

Sistematizarea şi ordonarea informaţiilor obţinute

în cercetarea de teren; prelucrarea statistică a datelor

În cadrul cercetărilor se recoltează, de obicei, un mare volum de informaţii. Pentru

ca acestea să poată fi analizate, este necesară o prelucrare prealabilă a lor.
 Informaţiile se prelucrează în mod diferit în funcţie de sursa de la care au fost obţinute şi de
instrumentele cu ajutorul cărora au fost recoltate.

Prelucrarea informaţiilor rezultate din ancheta (prin intermediul chestionarului şi interviului) solicită
un efort mult mai mare şi o cunoaştere exactă a cerinţelor teoretico-metodologice pe care le presupune
această etapă a cercetării. Principalele momente ale unei astfel de prelucrări sunt:

a) verificarea şi validarea informaţiilor care urmează să fie reţinute pentru

prelucrare. Aceasta presupune lectura fiecărui chestionar, în scopul de a stabili dacă
este sau nu valid pentru prelucrare. De regulă, nu se validează acele chestionare care
au un număr mare de întrebări fără răspuns sau în situaţia când lipsesc răspunsurile
la întrebările care solicită informaţii referitoare la caracteristici obiective ale persoanelor
chestionate (întrebările de identificare). Fără aceste informaţii, devin inutilizabile toate
celelalte, deoarece caracteristicile obiective (sex, vârstă, profesie, calificare etc.) se
constituie, în cele mai multe cazuri, în variabile independente, în funcţie de care se face
analiza celorlalte informaţii. Există însă situaţii când sunt eliminate din prelucrare numai
unele întrebări (itemi), dacă se constată că răspunsurile nu aduc niciun plus de
cunoştinţe noi cu privire la problemele pe care le vizează întrebările respective sau
atunci când la aceleaşi întrebări nu se răspunde într-un număr mare de chestionare.
 

b) în ansamblul prelucrări un loc deosebit îl ocupă codificarea informaţiilor. Codificarea

este definită ca fiind operaţia de reprezentare convenţională a unei informaţii sau, cu alte
cuvinte, codul stabileşte o corespondenţă riguroasă între natura calitativă a informaţiei
şi cifrele (codificarea numerică) sau literele (codificarea alfabetică) atribuite. În cazul
chestionarelor standardizate, codificarea se face anterior recoltării informaţiilor (pre-
odificare). O întrebare precodificată se prezintă sub forma următoare:
În alegerea profesiei aţi fost influenţaţi de:

 părinţi ...…………… (1)

 profesor ....…………  (2)
 prieteni ......………… (3)
 am hotărât singur .... .. (4)
 alte situaţii ......……… (5)

După ce toate chestionarele au fost completate şi verificate se trece la codificarea

informaţiilor. În cazul în care la întrebările precodificate, la varianta cu răspuns liber se
constată că la un număr mare de persoane există opinii, sugestii, propuneri de
importanţă deosebită pentru explicarea problematicii supuse analizei, se procedează la
codificarea acestora, după modelul codificării informaţiilor date la întrebările deschise.
Cum se procedează? Presupunem că avem de codificat răspunsurile date la
următoarea întrebare deschisă: „Dv. ce credeţi că s-ar putea face pentru o mai mare
eficienţă economico-financiară a întreprinderii?” Se citesc răspunsurile date la un număr
relativ mare de persoane intervievate cu scopul de a observa şi de a nota pe fişele
speciale problemele reale pe care le ridică oamenii.
 S-a constatat, de exemplu, că au apărut cu o frecvenţă foarte mare propuneri care
vizau următoarele aspecte: finanţarea de la buget; restructurarea şi retehnologizarea;
aprovizionarea ritmică; deblocarea financiară; policalificarea muncitorilor; relaţii de
parteneriat cu alte unităţi similare din străinătate etc. Presupunem că au fost formulate
un număr de opt categorii în care au fost introduse toate răspunsurile date de
persoanele chestionate.
După ce se codifică toate informaţiile din chestionar, se întocmeşte lista codurilor care devine un
instrument de lucru al cercetătorului până la întocmirea raportului de cercetare.

După cum se poate observa, codificarea nu este o operaţie mecanică. Dimpotrivă, aceasta
constituie un important moment al procesului de cunoaştere, informaţia fiind condensată şi sistematizată
în vederea analizei cantitative şi calitative. Aspectele cantitative ale faptelor sociale nici nu ar fi posibil de
cunoscut în afara codificării lor, atunci când avem de-a face cu o masă mare de informaţii. Se impune,
deci, folosirea calculatoarelor, care, după cum se ştie, nu pot opera decât cu cifre sau litere, deci cu
simboluri pe care noi le-am atribuit conţinutului de idei, opiniilor, motivaţiilor sau aspiraţiilor populaţiei
cercetate. Aceste simboluri (coduri) sunt introduse în memoria calculatorului, astfel încât fiecare
chestionar şi, la rândul ei, fiecare întrebare să devină unităţi distincte în baza unui program de corelaţii
special elaborat.

Tot cercetătorului (echipei de cercetare) îi revine sarcina de a elabora lista corelaţiilor şi

a celorlalte tipuri de analiză (analiza factorială, coeficienţi de semnificaţie etc.) ce
urmează să fie efectuate prin intermediul calculatorului. Corelaţiile solicitate trebuie să
pornească de la necesităţile de verificare a ipotezelor în baza cărora a fost orientată
întreaga cercetare.

Sistematizând, putem afirma faptul că în cercetarea socioumană, se impune utilizarea unor metode
statistice, precum:

– se calculează ponderea diverselor caracteristici;

– se calculează medii şi indici ai valorilor acestora;

– se efectuează corelaţii statistice;

– se realizează analiza statistică a gradului de semnificaţie a rezultatului obţinut prin aplicarea
formulelor (teste de semnificaţie).

Analiza informaţiilor, interpretarea şi explicarea fenomenelor studiate

Odată verificate validitatea şi fidelitatea informaţiilor obţinute, se analizează gradul în

care se reflectă diferitele trăsături ale feno-menelor studiate, precum şi nivelul de
precizie specific analizelor / determinărilor cantitative şi calitative implicate în cadrul
cercetării efectuate. În ultimă instanţă, ajungem la unul dintre principiile de bază ale
metodologiei cercetării, şi anume acela al îmbinării nivelului teoretic cu cel empiric,
practic, concret.
Analiza informaţiilor se realizează prin  raportarea la obiectivele şi ipotezele cercetării - este
momentul în care se argumentează confirmarea / infirmarea fiecărei ipoteze de lucru.

Sunt evidenţiate următoarele aspecte:

 Precizarea modului în care orice aspect al datelor recoltate modulează sau completează explicaţii
referitoare la ipoteze;
 Corelarea şi integrarea tuturor informaţiilor rezultate în urma analizei fie în vederea formulării a
noi ipoteze de cercetare, fie a sugerării de noi demersuri de abordare a obiectului supus analizei;
 Sunt subliniate reprezentativitatea informaţiilor obţinute şi semnificaţia lor.

Formularea concluziilor

În urma analizei şi interpretării datelor recoltate, a stabilirii semnificaţiei lor în raport cu problema
abordată şi mai ales cu ipotezele elaborate, se recurge la formularea concluziilor întregii cercetări
(concluzii finale).

Concluziile sunt exprimări sintetice care conţin sau rezumă esenţa rezultatelor obţinute în cercetare.
Ele:

– pot avea un caracter mai general sau mai particular în funcţie de generalitatea sau specificitatea

obiectivelor şi ipotezelor iniţiale;

– relevă gradul de originalitate a cercetării, dacă s-a ajuns la idei noi care le depăşesc 
sau continuă pe cele deja cunoscute sau dacă ideile deja cunoscute sunt doar
confirmate sau întărite;
– conţin uneori, implicit, sugestii pentru viitoarele cercetări (este de dorit însă formularea explicită a
acestor sugestii).

 Redactarea raportului de cercetare

 Este ultima etapă a unei cercetări şi implică prezentarea cerinţelor redactării acesteia. „Să nu uităm
că nu suntem nici Proust, care îşi lua libertatea frazelor foarte ample, nici Cummings, care îşi putea
permite să frângă versurile. Cu alte cuvinte, trebuie să redactăm lucrările noastre într-un stil ştiinţific,
sobru, dar nu cenuşiu” (Chelcea, S., 2001).

Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat presupune implicarea totală şi responsabilă a

cercetătorului, utilizarea expe-rienţei acumulate în alte cercetări, folosirea unor metode rezultate din
cercetări similare desfăşurate de alţi autori etc.

Între etapele prezentate există o legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se realizează ca rezultat
al activităţii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul activităţii sale. Toate aceste aspecte critice,
care ţin de calitatea demersului realizării cercetării concrete, ne asigură caracterul ştiinţific al cunoaşterii
realizate.

Există şi alte modalităţi de finalizare a cercetărilor (elaborarea unor studii, monografii,

sinteze în domeniul metodologiei etc.), dar, în toate cazurile în care cercetarea s-a
realizat pe baza unei convenţii sau a unui contract cu instituţii sau organizaţii
economice, se impune redactarea unui raport de cercetare. Întrucât acesta are unele
particularităţi în comparaţie cu toate celelalte modalităţi de finalizare a unei cercetări,
vom prezenta câteva dintre cerinţele de bază ale redactării lui:
a) se elaborează, mai întâi, o schiţă a raportului. Schiţa este necesară în toate cazurile când se
redactează un material. Aceasta permite punerea în ordine logică a tuturor informaţiilor de care
dispunem; formează convingerea că sunt cuprinse toate problemele importante, ne permite să avem
imaginea raportului în întregime şi să operăm cu mai multă uşurinţă schimbările care se impun. În cazul
raportului de cercetare, elaborarea unei schiţe este obligatorie, pentru că, pe baza ei, se desfăşoară o
dezbatere cu factorii de decizie, singurii în măsură să aprecieze dacă problemele abordate prezintă
interes sau nu; dacă există şi alte probleme care ar solicita explicaţii din partea cercetătorilor; dacă
raportul va fi centrat pe problemele ce fac subiectul convenţiei etc;

b) se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului, care trebuie să fie concis.

Conciziunea solicită, de regulă, mai mult timp autorilor, dar dă mai multă forţă raportului
şi scurtează timpul de lectură pentru beneficiari. Există, însă, situaţii când se impun
folosirea unor date, a unor explicaţii suplimentare, descrierea evoluţiei în timp a unor
fenomene, care ar lungi dimensiunile raportului. În acest caz, se folosesc adausuri sub
formă de note de subsol sau anexe. Adaosurile sunt chiar necesare, deoarece,
menţinând calităţile unui raport concis, permit cititorului să recurgă la date elaborate sau
materiale ilustrative (planşe, grafice, tabele etc.);
c) după ce raportul a fost redactat, se procedează la o analiză critică a acestuia de către autori, cu
participarea şi a altor specialişti sau colaboratori. În cadrul acestei dezbateri, autorii trebuie să răspundă
la câteva întrebări, printre care: Sunt destul de clare ideile expuse în raport (claritatea ideilor, a
propunerilor, sugestiilor, fiind judecată în raport cu obiectivele organizării şi conducerii, şi nu în  raport cu
exigenţele aparatului conceptual cu care operează sociologia şi ştiinţele sociale)? Concluziile de bază ale
raportului, aprecierile critice şi propunerile sunt susţinute de argumente suficiente, plauzibile? În cazul în
care există idei sau concluzii care nu au suficientă acoperire în fapte, dar a căror raţionalitate cercetătorul
o intuieşte, se recomandă totuşi trecerea acestora în raport sub formă de ipoteze sau sub rezerva
recoltării de noi informaţii, ori a unei analize secundare. O astfel de procedură conduce la sporirea
încrederii beneficiarului în competenţa şi seriozitatea cercetătorului.

O altă problemă care trebuie să stea în atenţia autorilor sau colaboratorilor acestora se referă la
măsura în care propunerile făcute se încadrează în sfera de competenţă a beneficiarului şi în
limita cadrului legislativ ce reglementează funcţionarea organismului social analizat. Există situaţii când o
propunere sau alta poate să prezinte interes deosebit dacă este analizată prin prisma raporturilor logice
dintre fapte, dar pentru care în unitatea respectivă să nu se fi creat toate condiţiile pentru materializarea
acestei propuneri sau să se fi consumat împrejurările în care ar fi avut sens propunerea respectivă. Se
recomandă renunţarea la astfel de formulări în favoarea prestigiului cercetării ştiinţifice şi creşterii utilităţii
acesteia.

Cunoaşterea în detaliu a tuturor etapelor pe care le presupune cercetarea constituie doar punctul
de plecare în organizarea şi desfăşurarea acesteia. Realizarea fiecărui demers metodologic
menţionat presupune, însă, implicarea totală şi responsabilă a cercetătorului, iniţiativă şi
activitate creatoare, utilizarea experienţei acumulate în alte cercetări, folosirea unor metode
rezultate din cercetări similare desfăşurate de alţi autori etc. Între etapele prezentate există o
legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se realizează ca rezultantă a activităţii desfăşurate de
cercetător pe întreg parcursul activităţii sale.