UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” din ARAD

OCTAVIAN MÂNDRUŢ

ROMÂNIA
Geografie regională

„Vasile Goldiş” University Press, Arad

2015
UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” din ARAD

ROMÂNIA

Geografie regională

OCTAVIAN MÂNDRUŢ

„Vasile Goldiş” University Press, Arad

2015

1
Referenţi

Prof. univ. dr. Florin Dumescu

Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad

Conf. univ. dr. Marcu Staşac

Universitatea din Oradea

2
 SUMAR

Prefaţă (prof. univ. dr. Aurel Ardelean) 5

Introducere 7
I. Regionarea geografică - elemente teoretice şi modele de regionare 9
(1) Elemente teoretice ale regionării 9
(2) Abordări şi regionări integrate (naturale şi umane) 15

II. Elemente de geografie generală a României ca premisă a regionării 20

(1) Referenţialul spaţial 20
(2) Poziţia geografică a României şi consecinţele ei asupra regionării interne 21
(3) Relieful ca bază a regionării naturale 24
(4) Caracteristicile climatice şi rolul lor în regionare 37
(5) Hidrografia şi rolul ei în regionare 41
(6) Caracteristicile biopedogeografice şi funcţia lor regională 44
(7) Tipurile de medii şi dimensiunea lor regională 46
(8) Resursele naturale de bază şi rolul lor regional 47
(9) Evoluţii şi structuri geodemografice în profil teritorial 50
(10) Habitatul: tipologie şi funcţii regionale 52
(11) Elemente regionale ale producţiei sociale 54
(12) Infrastructura de circulaţie şi rolul ei regional 55

III. Regiunile geografice pe baze naturale 58

(A) Domeniul Extracarpatic 61
Podişul Dobrogei 62
Delta Dunării 85
Podişul Moldovei (Podişul şi Subcarpaţii Moldovei) 93
Piemontul Getic (Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic) 112
Câmpia Română 131
Bucureşti – specificul geografic regional 151
Dunărea şi spaţiul ei de influenţă directă 156

(B) Domeniul Carpatic 160

Depresiunea colinară a Transilvaniei 161
Carpaţii Meridionali 177
Carpaţii Banatului 192
Carpaţii Apuseni 203
Dealurile de Vest 221
Câmpia de Vest 229
Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei 241
Carpaţii Moldo - Transilvani 255
Carpaţii Curburii 271
Subcarpaţii Curburii 287

IV. Tipurile de medii şi dimensiunea lor regională 296

V. Peisajele – sisteme integrate cu aspecte regionale 308

3
VI. Regiuni istorico – geografice, ţări şi ţinuturi 312
(1) Regiunile istorico – geografice 312
(2) Ţările – entităţi teritoriale cu legitimare istorico - geografică 314
(3) Ţinuturile – entităţi spaţiale cu legitimitate istorico - geografică 325
(4)Alte comunităţi umane 338
VII. Regiuni construite (politico – administrative) 340
(1) Organizarea administrativ - teritorială 340
(2) Regiuni de dezvoltare 345

VIII. Elemente de reper ale regionalizării din perspectivă spaţială 350

(1) Elemente de reper 351
(2) Ierarhia urbană ca factor regionalizator 352
(3) Potenţialul geodemografic 353
(4) Taxonomia comunităţilor umane şi rolul ei regional 355
(5) Concentrări economice şi funcţia regionalizatoare a industriei 356
(6) Rolul regional al sistemelor de transport 357
(7) Criterii şi principii de ameliorare a sistemelor regionale 358
(8) Exemple de regionări 359

Bibliografie 361

4
 Prefaţă

Prezenta lucrare este destinată profesorilor de geografie şi studenţilor, reprezentând un reper

în domeniul cunoaşterii geografiei regionale a României, ca parte a unei pregătiri de bază.
Prezenta lucrare – România – geografie regională – reprezintă o formă actualizată a unor
cursuri realizate anterior („România – geografie regională”, Editura Universităţii de Vest „Vasile
Goldiş” din Arad, autor Octavian Mândruţ, 2002 şi „Geografia regională a României”, 2011).
Capitolul I (Probleme teoretice şi modele de regionare) abordează într-un mod succint
principalele elemente teoretice referitoare la regionarea geografică a teritoriului. Acest tip de
abordare este utilizat în prezent şi în cazul altor cursuri de geografie regională a României. Opţiunea
aleasă este detaliată sub forma unui tabel integrator, care cuprinde elementele taxonomiei şi
regiunile geografice.
Capitolul II este consacrat prezentării bazelor geografice generale (Geografia generală a
României), ca premisă a înţelegerii geografiei regionale. Acest capitol este foarte util, deoarece
pentru cei care au o pregătire eterogenă este necesară mai întâi formarea unei imagini generale, pe
baza căreia să poată fi construită arhitectura regională a spaţiului geografic.
Capitolul III (cel mai extins) este consacrat regiunilor geografice pe baze naturale,
prezentate într-o formă integrată (de geografie fizică şi umană) şi într-o structură cu elemente de
algoritm clasic (poziţie, elemente definitorii ca unitate regională, elemente de geografie fizică,
elemente de geografie umană, diviziuni).
Prezentarea regiunilor urmăreşte o taxonomie nouă, iar fiecare regiune este prezentată la un
anumit grad de detaliere, actualizată sub raportul geografiei economice (unde nu mai sunt
menţionate ramurile şi centrele care nu mai sunt în funcţiune) şi a datelor demografice (2014).
Noutatea deosebită o reprezintă modificarea ordinii de tratare a regiunilor geografice pe
baze naturale, de la succesiunea tradiţională (care începea cu regiunea Carpaţii Maramureşului şi
Bucovinei şi se termina cu Delta Dunării), la o succesiune inversă, pornind de la regiunile
extracarpatice (Podişul Dobrogei, Podişul Moldovei etc.), la regiunile carpatice.
Această ordonare nouă a regiunilor geografice, în cele două domenii menţionate mai sus, se
bazează pe caracteristicile spaţio – temporale şi evolutive ale substratului, în sensul acordării unei
importanţe mai mari regiunilor formate în perioade mai vechi (arealele de platformă), în raport cu
cele mai noi (arcul carpatic, format în orogeneza alpină). Acest mod de tratare are la bază şi alte
elemente prezentate de autor, inclusiv de natură climatică, biogeografică şi de geografie umană.

5
 Capitolul IV este consacrat regionării politico – administrative, cu accent pe regiunile de
dezvoltare, iar capitolul V prezintă regiunile istorico – geografice; aceste capitole îşi propun să
semnaleze aceste două tipuri de regionare, fără a le detalia prin descrierea elementelor componente
în aceste structuri diferite.
Este evidenţiată, pe baza unor lucrări anterioare realizate de universitatea noastră,
dimensiunea spaţială a intenţiilor de regionare teritorială.
Menţionăm, ca o noutate deosebită, prezentarea sumară a entităţilor teritoriale, care nu a
făcut până acum obiectul explicit al unor lucrări de geografie regională: ţările, ţinuturile şi entităţile
teritoriale elementare. Universitatea noastră a avut o temă de cercetare consacrată ţinuturilor,
concretizată în mai multe lucrări. Regândirea sistemului de ţări şi ţinuturi într-o viziune extinsă şi
într-o formă aproape taxonomizată reprezintă una dintre contribuţiile deosebite pe care această
lucrare o aduce în câmpul geografiei regionale.
Bibliografia (extrem de extinsă) are rolul de a argumenta elementele textului.
Am prezentat, pe scurt, structura prezentei lucrări, pentru a semnala caracterul ei modern în
contextul în care, în raport cu alte cursuri relativ similare de la alte universităţi, are multe elemente
inovative şi de actualitate în tratarea problematicii. Totodată, dorim să semnalăm angajamentul ferm
al Universităţii „Vasile Goldiş” din Arad de a dezvolta direcţii de studii regionale, ancorate în
specificul economic şi social al diferitelor areale şi zone.

Prof. univ. dr. Aurel Ardelean

Preşedinte al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş”, Arad

6
 Introducere

Realizarea unei lucrări de geografie regională a României reprezintă, înainte de orice,

asumarea unor opţiuni privind însuşi demersul de regionare, cât şi modul de prezentare a unităţilor
semnificative, într-o viziune care să se apropie de obiectivitatea ştiinţifică.
Scopul acestei lucrări îl reprezintă ofertarea unei structuri care să fie utilă atât profesorilor
de geografie (pentru pregătirea diferitelor examene, dar şi pentru autopregătirea continuă),
studenţilor (pentru a avea un reper în orice domeniu de specializare), unor cititori mai mult sau mai
puţin avizaţi (care doresc o informare pertinentă şi actualizată asupra României), precum şi unor
specialişti (din domeniul hidrologiei, meteorologiei, geologiei, demografiei, sociologiei, economiei,
administraţiei etc.), care trebuie să îşi bazeze deciziile pe un cadru spaţial relevant.
Metodele de studiu au avut un caracter complementar. Astfel, observarea şi analiza
geografiei României şi a regiunilor sale pe parcursul a cinci decenii au reprezentat o bază de
informare directă suficient de largă. Acoperirea „vizuală”, observabilă, a teritoriului este
mulţumitoare.
Analiza lucrărilor bibliografice (numeroase şi foarte diverse) permite selectarea unor constatări,
idei, opinii şi concluzii referitoare la domeniile abordate (atât la nivel general, cât şi regional).
Participarea la un număr important de simpozioane (peste 50 în ultimele decenii) a facilitat
contactul direct cu cei care s-au ocupat de diferite probleme, precum şi cu ideile semnificative pe
care le ilustrau.
Un element de noutate îl reprezintă, foarte probabil, raportarea la alte ştiinţe care au o
anumită tangenţă cu teritoriul (geologie, sociologie, economie, demografie), precum şi cu domenii
teoretice şi practice ale acţiunii sociale (administraţie, organizarea teritoriului, urbanism).
Această dimensiune este foarte evidentă în cazul unor componente secvenţiale, precum şi,
îndeosebi, în abordarea de ansamblu care fixează o legătură preferenţială între marile domenii
morfostructurale ale ţării (abordate şi caracterizate de geologi), domeniile mari de relief (prezentate
de geomorfologi) şi regiunile geografice pe baze naturale.
Totodată, datele de informare au fost actualizate, pe cât posibil, la cele mai recente (2014 – 2015).
Un studiu repetitiv sau reproductiv nu ar avea o semnificaţie dacă nu ar aduce şi anumite
elemente inovative.
În contextul actual, „România – geografie regională” încearcă să ofere, printre altele:
- un model relativ îmbunătăţit de prezentare a regiunilor geografice;
- acordarea unui rol nou al caracteristicilor substratului în descrierea regională;
- introducerea unor elemente noi (mediu, peisaje, ţări, ţinuturi) în discursul regional şi
caracterizarea entităţilor spaţiale cu o coerenţă în fiecare domeniu;
- sublinierea unor elemente de identitate spaţială care individualizează regiunile şi le dau,
foarte probabil, elemente de legitimitate.

7
 Elementele de noutate se referă, astfel, la:
a) considerarea reliefului ca element fundamental al regionării, iar în cadrul acestuia, a
componentei spaţiu – timp (care evidenţiază vechimea acestuia) în abordarea
descriptivului unităţilor regionale;
b) precizarea unor elemente de opţiune, cum ar fi:
- utilizarea denumirii de „Carpaţi” pentru Munţii Banatului şi Munţii Apuseni;
- divizarea arcului carpatic în şase unităţi regionale;
- considerarea Carpaţilor Curburii ca entitate bazată pe preeminenţa substratului (care
impune cu necesitate tratarea grupei Bucegi la Carpaţii Curburii);
- ordonarea regiunilor geografice pe baze naturale începând cu Podişul Dobrogei, pe
criteriul celui mai vechi relief şi al celor mai vechi roci situate la suprafaţă.
Lucrarea de faţă, „România – geografie regională”, constituie un anumit moment, pe un
traseu evolutiv al opiniilor privind geografia regională a României. Acestea au pornit de la
„Geografia României” (1992, Editura Coresi), au continuat cu „România – geografie regională”
(2003, editată de Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad), două manuale şcolare dedicate
României (2000, 2002), un curs mai amplu asupra „Geografiei regionale a României” („Vasile
Goldiş” University Press, 2012), două lucrări asupra regionării (2013, 2014), precum şi „România –
geomorfologie regională” (2014).
Un element pe care îl considerăm important este prezentarea unor „regionări alternative” în
raport cu regionarea bazată pe elemente naturale. Aceasta cuprinde prezentarea, într-o formă
succintă, a unor entităţi cu o legitimitate geografică mai mult sau mai puţin evidentă: ţări şi ţinuturi.
Elementele de regionare dintr-o perspectivă geografică pot fi luate în considerare în cazul
ameliorării sistemelor teritoriale existente. În acest context, există o serie de componente ale
dimensiunii spaţiale şi teritoriale pe care aspectul obiectiv al teritoriului ţării se constituie ca
element de reper în identificarea unor unităţi teritoriale cu elemente optimizante.
După cum se va putea observa, structura interioară a modului de prezentare a fiecărei
regiuni geografice pe baze naturale urmăreşte elemente clasicizate, cât şi o serie de componente noi,
cum ar fi:
- definirea identităţii spaţiale;
- diviziunile interioare de natură fizică sau umană;
- aprecieri asupra mediului şi peisajelor;
- diviziunile regionale interioare.
În această formă, „România – geografie regională” facilitează înţelegerea diversităţii
regionale din perspective diferite, acceptarea unui punct de vedere geografic care are la bază
criteriile naturale şi, în special, arhitectura reliefului, posibilitatea unei caracterizări moderne
integrate, pe un substrat predominant identificat pe baze naturale.

8
 I. REGIONAREA GEOGRAFICĂ - ELEMENTE TEORETICE
ŞI MODELE DE REGIONARE

(1) Elemente teoretice ale regionării

Regionarea unui anumit teritoriu înseamnă delimitarea unor anumite întinderi

individualizate, cu anumite proprietăţi specifice şi elemente de omogenitate relativă. Ea se poate
realiza în două modalităţi posibile:
a) prin identificarea unor elemente de specificitate şi omogenitate care să permită
conturarea unor anumite areale care există în mod obiectiv;
b) prin construirea unor limite trasate în mod convenţional (cu o îmbinare de elemente
obiective şi subiective) care să definească entităţi spaţiale individualizate, cu funcţionalitate
internă.
În primul caz (a) este urmărită identificarea unor caracteristici care există în mod
obiectiv în realitate, reprezentând elemente, procese şi fenomene naturale (fizico – geografice) sau
combinări ale acestora şi chiar ansamblul lor în mod integrat. Acest demers se exercită asupra
caracteristicilor ce reprezintă substratul şi relieful, clima, hidrografia, învelişul biopedogeografic,
precum şi a elementele de geografie umană; totodată, regionarea se poate face asupra proceselor
elementelor şi fenomenelor specifice fiecărei componente majore sau a unor combinări între
acestea.
A doua situaţie (b) se aplică în condiţiile în care acţiunea socială vizează gestionarea mai
bună a teritoriului prin construirea unor alte realităţi teritoriale conforme unor necesităţi asumate
sau presupuse.
Din cele de mai sus rezultă că există două categorii mari de regionare a teritoriului, două
demersuri diferite şi două grupe de realităţi diferite ce rezultă din această acţiune.
Demersul prin care este identificată o anumită realitate teritorială cu un anumit grad de
existenţă obiectivă este propriu regionărilor fizico – geografice, de geografie umană sau celor
integrate (de geografie fizică şi umană luate împreună). În urma acestui demers există regionări
parţiale şi regionări integrate. Apar în acest fel anumite decupaje teritoriale care sunt regiunile
naturale (fizico – geografice), regiuni socio – economice şi unităţi teritoriale integrate. Ele au, în cea
mai mare parte, un caracter obiectiv.
Al doilea demers are un pronunţat caracter voluntar (şi uneori voluntarist) prin care asupra
unei anumite realităţi se aplică un model cu un anumit grad de subiectivitate, rezultând de aici
anumite decupaje de tipul unităţilor administrative, axelor funcţionale, arealelor culturale sau alte
structuri teritoriale imaginate. Regionarea de acest fel este o combinaţie de obiectivitate şi de
subiectivitate.
Geografia regională se ocupă în mod deosebit cu identificarea unor decupaje obiective din
realitatea teritorială, dar este interesată, în parte şi de a doua categorie de decupaje (îndeosebi cele
administrative), căutând uneori să le dea o anumită legitimitate.
În evoluţia procesului de regionare a teritoriului ţării noastre există mai multe momente prin
care au fost puse în evidenţă direcţii şi soluţii corespunzătoare. La nivelul elementelor geografice
(relief, climă, activităţi economice etc.) există regionări multiple şi foarte variate. La nivelul
elementelor integratoare (peisaje, tipuri de medii, regiuni geografice), există încercări notabile fără
a se ajunge la elemente de convergenţă. În cele ce urmează, vom menţiona, pe scurt, încercările care
au existat referitoare la regionarea integrată a elementelor fizice şi umane ale teritoriului naţional
sau a componentelor sale majore. Cu alte cuvinte, vom prezenta îndeosebi regionarea geografică a
teritoriului.
Exegeţii clasicilor geografiei româneşti sunt de acord în a constata că geografia regională nu
a reprezentat un domeniu predilect de interes în cercetarea lor geografică; acest lucru este explicabil

9
prin contextul geografiei din acel moment, a preocupărilor prioritare şi, în general, atenţiei
deosebite acordate analizei fenomenelor sau a întregului.
Una dintre primele preocupări de acest fel, chiar dacă aparent ea se referă tot la un element
particular (relieful), este modelul regionării teritoriului României elaborat în 1931 de Vintilă
Mihăilescu. În cadrul acestui model se prezintă pentru prima oară o încercare de regionare a
reliefului (dar cu elemente de regionare integrată) prin care se disting o serie de unităţi teritoriale
majore (Mihăilescu, V., 1931). Aceste idei sunt reluate ulterior (Mihăilescu, V., 1964, 1968, 1970),
făcându-se diferite precizări asupra noţiunii de regiune geografică (în înţelesul de realitate
integrată, suprapusă pe limite naturale), de regiune naturală (cu un conţinut exclusiv fizico –
geografic) şi de regiune antropică (cu un conţinut exclusiv de geografie umană). În afară de
regiunea geografică, V. Mihăilescu identifică peisajele ca modalităţi concrete de delimitare
regională, în înţelesul de ansambluri teritoriale care au anumite caracteristici ce reflectă imaginea
exterioară a unui teritoriu.
O imagine sintetică a marilor regiuni geografice ale României este dată de Vintilă
Mihăilescu în 1971, când sunt individualizate şi caracterizate aceste unităţi regionale majore. Este
interesant de subliniat că, deşi Carpaţii Orientali sunt consideraţi o unitate geografică majoră, există
subdiviziuni transversale subordonate, denumite astfel: Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei,
Carpaţii Moldo – Transilvani şi Carpaţii Curburii. Este de asemenea interesant de subliniat că V.
Mihăilescu identifică o regiune cu o funcţionalitate aparte, Platforma Someşană, descrisă de altfel în
lucrări anterioare (1932, 1934).
Deşi Carpaţii Orientali sunt consideraţi o regiune geografică în ansamblul ei (1964, 1969,
1971), V. Mihăilescu introduce şi defineşte cele trei diviziuni transversale ale acestora, dându-le
denumirile de mai sus; de asemenea, Carpaţii Curburii sunt consideraţi o unitate aparte.
Această constatare este interesantă şi importantă având în vedere că ea conturează ideea
existenţei, de fapt, pe întinderea Carpaţilor Orientali, a trei regiuni geografice distincte (denumite ca
atare din 1961): Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei, Carpaţii Moldo – Transilvani şi Carpaţii
Curburii.
Autorul face disocierea teoretică între regiunea naturală, regiunea geografică şi regiunea
antropogeografică (1968, p. 242). Analiza geografică integrată reprezintă nu doar caracterizarea
tuturor elementelor care o alcătuiesc ci, mai mult decât atât, sesizarea funcţionalităţii geosistemului
şi partea vizibilă a acestuia, peisajul, ca ansamblu al caracterelor exterioare ale unui teritoriu.
Referitor la concepţia lui Vintilă Mihăilescu exprimată în diferite lucrări ale acestuia (1936,
1938, 1964, 1970) şi într-o exegeză relativ recentă (Ianoş, I., 1999), menţionăm în continuare câteva
idei care derivă din această concepţie şi pe care le considerăm de un interes deosebit:
- regiunea geografică este o regiune naturală transformată de om şi este deci rezultatul
factorilor naturali şi sociali;
- există, în acelaşi timp, regiuni naturale, regiuni antropice şi regiuni geografice; conţinutul
fiecărui concept este uşor de înţeles;
- în alegerea criteriilor de identificare a limitelor unor regiuni geografice, trebuie să se
acorde o atenţie deosebită considerării preferenţiale în stabilirea limitelor fie a factorilor naturali, fie
a factorilor sociali;
O serie de concluzii interesante sub raportul regionărilor parţiale şi al regionării naturale
integrate sunt consemnate într-un volum sintetic realizat de Institutul de Cercetări Geografice (în
1958) după un deceniu de activitate (1947 – 1957). Sunt abordate o serie de regionări parţiale (chiar
dacă sunt denumite altfel şi frecvent „raionări”), cum ar fi regionarea geomorfologică, hidrologică,
pedogeografică, zoogeografică, economică şi regionarea fizico – geografică. Acest ultim aspect este
foarte interesant şi colectivul de autori (coordonat de T. Morariu) a reuşit să identifice anumite
diviziuni reale ale teritoriului României; menţionăm cele două mari domenii (provincii) precizate
de autori: a) provincia central – europeană, cuprinzând regiunea carpatică, regiunea panonică şi
regiunea getică şi b) provincia est – europeană, cuprinzând regiunea moldo – podolică şi regiunea
pontică.

10
 H. şi Cornelia Grumăzescu (1965) aduc o serie de precizări privind conceptul de geografie
regională şi regiune geografică, indicând elementele lor componente; de asemenea, H.
Grumăzescu (1966, 1968) precizează că în stabilirea limitelor unei regiuni geografice trebuie avute
în vedere anumite informaţii cantitative. H. Grumăzescu consideră regiunea geografică ca o parte a
ceea ce poate fi numit biogenosferă; componentele regiunii geografice care imprimă o anumită
fizionomie specifică sunt: componentele biotice, abiotice, antropice; fiecare determină câte un
anumit tip de regiune geografică.
Cornelia Grumăzescu (1970) arată că regiunea geografică este un complex teritorial şi
funcţional care are anumite trăsături fizionomice exterioare şi care se defineşte prin trei factori:
substratul, mediul şi comunitatea. Este foarte interesant de subliniat că această triadă arată foarte
clar cele trei faţete ale unei unităţi regionale integrate. Analiza pe care au făcut-o H. şi C.
Grumăzescu Luncii şi Deltei Dunării, cu identificarea componentelor teritoriale subordonate acestei
unităţi considerate regiune geografică, reprezenta o direcţie pe care geografia regională ar fi put ut
s-o urmărească, dar a rămas la stadiul consemnat în lucrările din perioada respectivă.
Conceptul de regiune geografică este analizat de P. Deică (1981), care face o sinteză a
principalelor puncte de vedere exprimate până în acel moment, realizând şi un tabel sintetic cu
diferitele accepţiuni ale regiunilor geografice.
Tratatul de geografie a României (vol. I, 1983, coord. ai capitolului de regionare fizico –
geografică Valeria Velcea şi Lucian Badea) abordează problema regionării fizico – geografice a
României care a stat la baza abordărilor ulterioare (vol. III, IV, V), în care sunt analizate detaliat,
fizic şi uman, fiecare regiune anunţată în primul volum. Unităţile fizico – geografice majore
individualizate sunt: a) unitatea carpato – transilvană; b) unitatea banato – crişană; c) unitatea geto –
moldavă; d) unitatea dunăreano – dobrogeană. Acestea se compun, la rândul lor, din unităţi majore
şi subdiviziuni ale acestora. Chiar dacă diviziunile transversale ale Carpaţilor Orientali nu sunt
menţionate în mod concret în acest prim volum (I), în volumul III (Carpaţii şi Depresiunea
Transilvaniei), acestea sunt denumite într-un mod sintetic, astfel: Carpaţii Maramureşului şi
Bucovinei, Carpaţii Moldo – Transilvani, Carpaţii Curburii.
Într-o serie de lucrări de sinteză (1972, 1976) Al. Roşu realizează o taxonomie a unităţilor şi
subunităţilor geografice (considerate regiuni geografice) care se suprapun principalelor trepte de
relief (considerate unităţi).
V. Tufescu (1974) utilizează o regionare geografică a României suprapusă pe regiunile
naturale în care, printre altele, consideră că în Carpaţii Curburii se include şi grupa montană Bucegi
– Ciucaş; Carpaţii Curburii sunt consideraţi o regiune cu acelaşi grad taxonomic cu al Carpaţilor
Meridionali situaţi spre vest şi Carpaţii Orientali situaţi spre nord, iar Munţii Banatului cuprind şi
Munţii Poiana Ruscăi. De asemenea, se pun în evidenţă anumite criterii de identificare şi
caracterizare a regiunilor geografice.
Valeria Velcea (1988) subliniază ideea că regiunile geografice trebuie considerate în
structura lor funcţională şi ca entităţi teritoriale cu un caracter sistemic.
O abordare nouă şi originală a conceptului de regionare geografică o realizează Ioan Ianoş
(1981, 1993, 1999, 2000). Aceasta subliniază contribuţia pe care a avut-o V. Mihăilescu la analizele
geografice regionale din România. Astfel, I. Ianoş (1999) arată că V. Mihăilescu şi-a elaborat
concepţia într-un context favorabil de gândire şi în condiţiile în care exista o anumită reţinere
teoretică în ceea ce priveşte conectarea unităţilor naturale cu suportul lor socio – uman. Regiunea
geografică este evidenţiată prin caracterele exterioare şi are anumite limite pe care profesorul
Mihăilescu le-a subliniat în diferite ocazii. Ceea ce este foarte interesant este că regiunea geografică
trebuie să fie considerată ca o sinteză a aspectelor naturale şi antropice, dar şi sub aspectul
peisajului, într-un efort de explicare sintetică şi integrală a realităţii observate.
Ioan Ianoş (1993) încearcă să treacă de cantonarea strictă a regiunilor geografice în
perimetrele lor naturale, introducând ideea că regiunea reprezintă un complex sistem
termodinamic şi informaţional care are caracteristici optimale (sub raportul funcţionalităţii),
un caracter deschis şi o structură disipativă. Spaţiul regional este o entitate coerentă în sensul că
elementele naturale şi umane sunt interconectate şi are o funcţie sinergică (în sensul conlucrării

11
componentelor pentru a-i da o funcţionalitate bine individualizată). Exemplele regionale pe care le
abordează (Valea Dunării, Culoarul Mureşului şi altele) atestă acest punct de vedere predominant
funcţional al unităţilor teritoriale individualizate.
Ion Mac (2000), abordând problema regionării geografice, evidenţiază anumite caracteristici
ale regiunilor geografice care se referă la localizare, extindere spaţială, taxonomie ierarhică, limite.
De asemenea, există o taxonomie a tipurilor de regiuni şi a modului în care sunt definite acestea.
Elementul esenţial subliniat este integrarea componentelor fizice şi umane într-o unitate teritorială
nouă.
O contribuţie relativ recentă, în acelaşi timp nuanţată dar şi teoretică şi sintetică asupra
geografiei regionale, o aduce P. Cocean (1997, 2000, 2002, 2005, 2010). Evidenţiem în acest
context importanţa acordată unităţilor regionale elementare care sunt „ţările”, dimensiunea spaţială
şi mentală în abordarea regională, precum şi încadrarea teoretică în sistemul de gândire din acest
moment al geografiei regionale. Într-o lucrare sintetică recentă (2010), autorul reia o regionare
geografică a României anterioară (cu mici modificări), care identifică un număr de 23 de unităţi
regionale disjuncte care merită o atenţie specială, deoarece îmbină criterii predominant culturale cu
suportul lor natural.
Regionări cu un anumit caracter integrat s-au făcut nu numai pentru ansamblul teritoriului
ţării ci şi pe anumite unităţi de dimensiuni mai mici. Caracteristica acestor regionări est e aceea
că s-a încercat identificarea unor areale (teritorii) relativ omogene pe baza mai multor elemente
(având astfel un caracter integrat), iar subdiviziunile identificate caracteristici relativ omogene sub
raportul elementelor geografice în ansamblul lor. Cităm în acest sens o interesantă regionare a
Depresiunii Transilvaniei realizată pe baza corelării unor elemente morfoclimatice a căror reflectare
în peisaj permite conturarea unor suprafeţe relativ omogene (Mac, I.; Sorocovschi, V., 1982). De
asemenea, menţionăm lucrările lui Şoneriu, I. (1980) referitoare la regionarea integrată (pe baza
peisajelor) a unor areale din Depresiunea Transilvaniei, a lui Petru Tudoran (1983) privind
geosistemele din Depresiunea Zarandului şi decupajul lor teritorial şi Mircea Buza (1999) asupra
Munţilor Cindrelului etc.
Într-o sinteză recentă (Cocean, P., 2010) sunt menţionate principalele probleme referitoare la
geografia regională, regiuni şi regionare, tipuri de regiuni etc.
Elementele de reper puse în discuţie se referă la:
 spaţiul în geografia regională, inclusiv spaţiul mental (regional, provincial, etnografic);
 delimitarea regiunilor şi tipurile de limite;
 regionarea geografică şi regiunile geografice (pag. 87);
 tipurile de regiuni şi taxonomia acestora (pag. 96);
 regiunile polarizate;
 planurile de amenajare teritorială şi regiunile de program.
Un sistem referenţial referitor la dezvoltarea regională şi amenajarea teritoriului este
dezvoltat de József Benedek (2004). Trebuie să semnalăm, în afară de toate elementele teoretice şi
pragmatice ale problematicii dezvoltate de autor, dimensiunea acordată abordării acesteia în context
legislativ şi în raport cu sistemele experienţiale din alte ţări.

Există anumite încercări notabile de a se sintetiza elementele parţiale ale regionărilor în

structuri teritoriale comune, astfel încât divizarea teritoriului să nu se realizeze pe baza unui singur
element ci, dacă este posibil, pe baza unui număr mai mare de elemente, sau chiar pe totalitatea lor.
Regionarea fizico – geografică presupune identificarea unor anumite ansambluri teritoriale
definite şi definibile doar pe baza caracteristicilor, fenomenelor şi proceselor naturale, fizico –
geografice. Această regionare diminuează, aparent, componenta antropică, dar în realitate o
consideră implicită, deoarece elementele naturale (aşa cum sunt în prezent) au suferit anumite
transformări din cauza acţiunii omului. Regionarea fizico – geografică nu încorporează în mod
evident şi implicit elementele de această natură (populaţie, aşezări, economie).
Există două posibilităţi de a realiza o regionare fizico – geografică a unui teritoriu de
dimensiunea ţării noastre:

12
 a) considerarea unui element polarizator, care să poată să genereze structura şi taxonomia
diviziunilor teritoriale; acest element central poate să fie relieful sau combinaţia climă – vegetaţie;
utilizarea sistemului climă – vegetaţie are semnificaţie în contextul integrării teritoriului ţării
noastre în zonalitatea latitudinală a continentului şi a planetei;
b) a doua posibilitate o reprezintă încercarea de a identifica un element sintetic, care să
valorifice caracteristicile naturale într-o formă globală; teoretic, ar putea să existe, din acest punct
de vedere, un proces de identificare a tipurilor naturale de mediu, sau a tipurilor de peisaje (tot
naturale).
Aceste două posibilităţi au însă, în interiorul lor, o anumită restricţie impusă de importanţa
crescândă a intervenţiei antropice care, luată în consideraţie, dă acestor două tipuri de regionări (pe
tipuri de medii şi pe peisaje) un caracter mai extins, integrator, atât de geografie fizică, cât şi de
geografie umană. De aceea, tipurile de medii şi tipurile de peisaje sunt, în ultimă instanţă, regionări
cu caracter complex, integrator.
O regionare fizico – geografică a teritoriului a fost realizată de un colectiv coordonat de T.
Morariu (1958). Există anumite criterii care sunt evocate, precum şi o organizare taxonomică (care
cuprinde provincii, regiuni, districte şi ţinuturi). Marile provincii fizico – geografice sunt
considerate provincia central – europeană (care ocupă cea mai mare parte a ţării) şi provincia est
– europeană (care cuprinde Podişul Moldovei, estul Câmpiei Române şi Podişul Dobrogei).
Această concepţie a fost ulterior reluată în „Monografia geografică a R.P.R.” (1960),
aproximativ de acelaşi colectiv, care a dezvoltat-o sub raportul caracterizării fiecărei unităţi
elementare. Se păstrează aceeaşi împărţire pe provincii (cu acelaşi conţinut şi extensiune),
subprovincii, ţinuturi şi districte naturale. Este foarte interesant că fiecare subprovincie şi ţinuturile
componente, beneficiază de o prezentare destul de detaliată, care justifică totodată individualitatea
fiecăruia. Partea teoretică a acestui capitol evidenţiază că, dacă la nivelul provinciilor naturale,
factorii bioclimatici au fost luaţi cu prioritate în consideraţie, la nivelul unităţilor taxonomice mai
mici au fost recunoscute unităţi dominate de zonalitatea orizontală şi unităţi dominate de zonalitatea
verticală. Regiunile naturale au fost descrise pe structura ansamblurilor majore ale reliefului.
Tratatul de geografie a României (vol. 1, 1983, p. 597) identifică următoarele unităţi fizico –
geografice: unitatea carpato – transilvană, unitatea banato – crişană, unitatea geto - moldavă,
unitatea dunăreano – dobrogeană.
Criteriile de regionare au fost completate cu o analiză a corelaţiilor dintre unităţile
morfoclimatice, formaţiunile vegetale şi tipurile de sol, astfel încât există o mai strânsă legătură în
definirea şi delimitarea acestor unităţi naturale.
Menţionăm o încercare deosebită de concretizare a conceptului de regionare fizico –
geografică realizată de T. Morariu şi Valeria Velcea (1971), care are în vedere anumiţi indici
cantitativi şi calitativi redaţi într-o succesiune de hărţi, pe baza cărora, prin suprapunere, rezultă o
regionare integrată, fizico – geografică. Modelul teoretic de regionare este aplicat pe Câmpia
Transilvaniei (p. 254), rezultând din suprapunerea unor hărţi particulare o formulă de regionare cu
un pronunţat caracter sintetic.
Într-o sinteză modernă a geografiei României realizată de institutul de Geografie (2005,
coord. D. Bălteanu), unităţile geografice, considerate „individualităţi teritoriale complexe” (pag.
165), sunt prezentate pe suportul oferit de relief şi pe etajele acestuia (munţi, dealuri, câmpii).
Aceste unităţi geografice sunt însă, îndeosebi, unităţi geomorfologice (pp. 165 – 182 şi harta: fig.
2.69).
Această regionare a componentelor de geografie umană ce caracterizează un anumit teritoriu
oferă o imagine complementară regionării naturale, permiţând identificarea unor anumite
diferenţieri teritoriale pe care le au principalele caracteristici socio – economice.

În cazul populaţiei, nu se poate utiliza termenul şi conceptul de regionare, deoarece este

impropriu. Există, însă, caracteristici ale populaţiei care atestă anumite diferenţieri teritoriale (fără a
avea propriu-zis caracteristici „regionale”), cum ar fi: repartiţia geografică a populaţiei, densitatea

13
populaţiei, elemente ale sporului natural, repartiţia geografică a elementelor ce compun structura
populaţiei şi altele.
Dintre hărţile care redau anumite caracteristici teritoriale ale populaţiei într-un mod mai
evident, menţionăm harta densităţii populaţiei, care, dacă este realizată în izolinii (şi nu pe unităţi
administrative), sugerează clar modul de distribuţie al populaţiei pe un anumit teritoriu. Menţionăm
că reprezentarea densităţii populaţiei pe unităţi administrative nu permite construirea unei imagini
corespunzătoare (din anumite motive pe care nu le analizăm aici), ea fiind, de fapt, o falsă
reprezentare a acesteia.
Regionarea economico - geografică are în vedere sau încearcă să aibă în vedere ansamblul
caracteristicilor economice ale teritoriului şi să identifice, pe baza acestora, anumite diferenţieri
teritoriale cu caracter regional.
Una dintre primele regionări ştiinţifice sub raport economic a fost realizată de V. Mihăilescu
(1939), care distinge patru domenii economice, astfel: domeniul montan, domeniul colinar,
domeniul câmpiilor şi domeniul văilor joase.
Regionările economico – geografice propriu-zise nu au fost abordate într-o anumită perioadă
de o manieră cuprinzătoare, din cauza unor anumite condiţionări metodologice şi ideologice, care
expuneau autorii anumitor riscuri profesionale.
A existat o anumită optică în cursul elaborării monografiei geografice a R.P.R. (partea a II-a,
geografie economică). Elementul de bază al acestei regionări îl reprezintă unitatea administrativ –
teritorială de atunci (regiunea), astfel încât regionarea economică se suprapune cu cea
administrativă.
Regionări economico - geografice demne de menţionat sunt, printre altele, cele realizate de
I. Şandru şi V. Cucu. V. Cucu (1977) care distinge 10 unităţi teritoriale (ansambluri de judeţe) la
care se adaugă oraşul Bucureşti (în total sunt 11 zone funcţionale, cum sunt numite de autor).
Această „regionare” este deosebit de interesantă, deoarece încercări recente (2011) de
„grupare” a judeţelor (dintre care o variantă cu 12 „judeţe”) seamănă aproape până la suprapunere
cu grupările funcţionale menţionate de V. Cucu în perioada respectivă.
Recent (2014), V. Cucu, în colaborare cu Elena Toma şi Irina Lazăr, a reluat problema
regionării integrate de geografie umană, într-o formă modernă.
I. Şandru (1978) propune, pe baza unor indici calitativi, şase regiuni economico –
geografice, la care se adaugă şi teritoriul metropolitan al Bucureştiului.
Această regionare se bazează pe anumiţi indici (cuprinzând mai multe variabile, care permit
identificarea unor structuri economice) şi pe asocierea teritorială a unităţilor administrative (judeţe)
în ansambluri economico – geografice.
Din această clasificare rezultă că oraşul Bucureşti, fără a fi menţionat ca atare ca regiune
economico – geografică, este tratat statistic separat; în acest fel, existând în total 7 entităţi
teritoriale: 6 regiuni la care se adaugă capitala (Şandru, I., 1978, pag. 362).
Similitudinile între această regionare şi modelul actualelor unităţi teritoriale (regiuni de
dezvoltare) este foarte mare şi demonstrează ideea că la baza lor se pot identifica anumite principii
comune.
Am semnalat această regionare economico – geografică deoarece ea are, istoric vorbind, o
anumită semnificaţie prin prisma discuţiilor actuale asupra regiunilor statistice şi a regiunilor de
dezvoltare.
Au fost realizate, în timp şi alte regionări economico – geografice (Popovici, I., Mihai,
Maria, 1980; Pop, Gr., 1986).

14
 (2) Abordări şi regionări integrate (naturale şi umane)

Acest tip de regionare presupune luarea în consideraţie a tuturor elementelor spaţiului

geografic în ansamblul său: elemente naturale şi elemente antropice. Este, astfel, o regionare
geografică, integrată, fizică şi umană.
Există trei posibilităţi principale, din perspectiva geografiei ca ştiinţă unitară cu un obiect
nedisociabil (Mândruţ, O., 2014, Elemente de epistemologie a geografiei), de a combina aceste
elemente (naturale şi antropice) între ele, pentru a se putea identifica unităţi teritoriale cu o anumită
omogenitate interioară vizibilă, relativ bine delimitate, specifice şi irepetabile:
 identificarea unor deosebiri teritoriale sub aspectul exterior al caracteristicilor
spaţiului geografic, relativ invariant pe parcursul unor intervale echivalente cu o experienţă
umană individuală, reunite generic sub denumirea de peisaje geografice;
 identificarea unor diferenţieri teritoriale în funcţionalitatea sistemului teritorial
(geosistemului) sub forma aspectelor calitative şi cantitative presupuse de tipurile de
mediu; stabilirea acestor tipuri de medii reprezintă, în ultimă instanţă, tot un proces de
regionare funcţională a teritoriului;
 identificarea unor suprafeţe obiective, bine delimitate, cu o coerenţă interioară explicită,
limitate reciproc şi cu anumite caracteristici de omogenitate relativă; dacă aceste suprafeţe
au ca element de referinţă, în principal, caracteristicile reliefului şi pot fi considerate regiuni
geografice (cu un caracter integrat, fizic şi uman) delimitate pe baze naturale; regiunile
geografice, chiar delimitate pe baze naturale, reprezintă locul geometric de interacţiune a
componentelor naturale şi antropice;
Între cele trei modalităţi există anumite diferenţe, care reflectă optica predominantă pusă la
baza identificării unor teritorii cu o anumită coerenţă şi omogenitate (chiar dacă sunt predominant
pe baze naturale). În primul caz, accentul se pune pe partea vizibilă; în al doilea caz, accentul se
pune pe partea calitativă şi funcţională; în al treilea caz, accentul se pune pe elementele de
invarianţă (perenitate) care, la scara timpului personal şi social, sunt date de arhitectura reliefului.
Aceste modalităţi sunt evident complementare.
Menţionăm că problematica tipurilor de peisaje şi a tipurilor de medii necesită o abordare
complexă, care iese din sfera prezentei analize regionale. De aceea, vom semnala doar că există,
printre alte încercări şi rezultate ale diferiţilor autori, o abordare cu un anumit grad de originalitate,
concretizată în două hărţi (tipurile de peisaje şi tipurile de medii) publicate în Atlasul geografic
consacrat României (Mândruţ, O., 2002 - 2015).
În cele ce urmează, vom aborda problema regionării geografice integrate şi, în acest context,
a regiunilor geografice pe baze naturale ca unităţi teritoriale majore ale României.
Regionarea geografică integrată presupune abordarea unui număr semnificativ de elemente
naturale şi antropice, astfel încât pe baza corelaţiilor dintre acestea, să rezulte anumite suprafeţe ce
pot fi asimilate regiunilor geografice. Deşi se consideră frecvent că regiunile geografice trebuie să
aibă un caracter integrat, există câte un element pe baza căruia sunt definite unităţile teritoriale şi
subunităţile acestora. La nivelul unei subdiviziuni continentale de dimensiunea ţării noastre (dar şi
pentru întinderi mai mari), elementul principal poate să îl constituie arhitectura reliefului. Acest
concept (arhitectura reliefului) are un conţinut mult mai profund decât aspectul său exterior, cum ar
sugera denumirea respectivă.
Conceptul de „arhitectură a reliefului” presupune o viziune mai nuanţată asupra acestuia,
apelând la mai multe caracteristici geometrice şi tipologice: poziţia şi localizarea reliefului,
morfografia şi morfometria acestuia, elemente de morfostructură şi evoluţie paleogeografică (doar
atât cât este necesar pentru înţelegerea aspectului actual), tipurile genetice şi formele reprezentative
de relief, procesele predominante şi asocierea tipurilor, formelor şi proceselor în unităţi
geomorfologice subordonate. Toate acestea la un loc dau o imagine cu un anumit grad de
complexitate asupra aspectului real al reliefului.
Se consideră că cea mai cunoscută regionare integrată aparţine lui Vintilă Mihăilescu (1936,
1964, 1968, 1970, 1971) care, pornind de la unităţile morfologice în stabilirea diviziunilor majore

15
ale teritoriului ţării (1932) ajunge la definirea acestor unităţi sub forma marilor regiuni geografice
ale României.
Conceptul de regiune geografică este utilizat de Al. Roşu (1972) pentru a desemna unităţile
geografice majore ale ţării. Ele sunt însă, înainte de orice, unităţi de relief.
I. Mac (2000) înţelege prin regiuni geografice acele arii cu elemente semnificative de
uniformitate internă şi diferenţe exterioare faţă de teritoriile înconjurătoare şi reprezintă un demers
de generalizare areală a teritoriului, iar regiunile geografice se individualizează în funcţie de
ierarhizarea reţelei de aşezări, precum şi de relaţiile dintre fiecare aşezare şi teritoriul adiacent
(Mac, I., 2000, p. 507).
Contribuţii recente deosebit de semnificative au fost aduse de P. Cocean (2002). Concepţia
autorului este concretizată, printre altele, într-o foarte interesantă regionare geografică a României
(2002, p. 72). Viziunea actualizată (2010, pag. 87) prezintă mici modificări. Acest decupaj regional
poate fi supus unei discuţii îndeosebi în contextul în care există anumite diferenţe faţă de alte
abordări similare. Menţionăm însă că paradigma acestei regionări o constituie identificarea unor
unităţi regionale relativ „mici” ca întindere.
Cursuri relativ recente (Mândruţ, O., 1993, 2002, 2011), precum şi tratatul de geografie a
României (vol. I – V, 1982 - 2008) abordează regiunile geografice preponderent pe baze naturale.
Într-o lucrare anterioară (Mândruţ, 2011) am prezentat un număr de regiuni cu caracter
integrat (de geografie fizică şi umană), din care redăm, cu anumite modificări minore, diviziunile
principale.

Figura 1. Regiuni geografice integrate (apreciere provizorie)

16
 Cifrele localizează următoarele regiuni: 1 – Bucovina; 2 – Maramureş; 3 - Silvania – Someş;
4 – Zarand – Crişana; 5 – Banat; 6 – Someş; 7 – Mureşul Superior; 8 – Haţeg – Hunedoara; 9 –
Oltul Superior; 10 – Siret – Prut („Moldova de Est”); 11 – Bistriţa – Trotuş – Siret („Moldova de
Vest”); 12 - Vrancea; 13 – Siretul Inferior (Covurlui); 14 – Oltenia de Nord; 15 – Muntenia de
Nord; 16 – Oltenia de Sud; 17 – Muntenia Central – Sudică; 18 – Bărăgan; 19 – Dobrogea.
Urmărind această hartă (fig. 1), se poate observa că regiunile integrate pot fi luate în
consideraţie în cazul încercării de identificare a unor areale funcţionale, peste care ar urma să se
suprapună (sau nu) regiuni politico – administrative. Utilitatea ei este subliniată şi de caracterul
„gravitaţional” al spaţiului, centrat pe un anumit sistem urban sau centre de convergenţă.

Tabelul 1. Regiuni integrate (denumiri şi areale provizorii)

Regiuni geografice Centre de Areale funcţionale

integrate convergenţă (1990 – 2010)
3 Silvania – Someş Baia Mare Baia Mare – Baia Sprie
Satu Mare Zalău – Jibou
Zalău Satu Mare - Carei
4 Zarand – Crişana Arad Barcău, Oradea, Beiuş - Ştei
Oradea Arad - Zarand
5 Banat Timişoara Timişoara
Reşiţa Reşiţa - Bocşa
Lugoj Lugoj – Caransebeş
Caransebeş Defileul Dunării
14 Oltenia de Nord Târgu Jiu Târgu Jiu, Motru – Rovinari - Turceni
Râmnicu Vâlcea Porţile de Fier
Dr. Turnu Severin Râmnicu Vâlcea şi împrejurimi
16 Oltenia de Sud Craiova Craiova – Işalniţa - Filiaşi
Calafat, Corabia Calafat (pod Calafat – Vidin)
15 Muntenia de Nord Piteşti Piteşti – Mioveni
(„Muntenia” stricto Târgovişte Târgovişte – Moreni
senso) Ploieşti Ploieşti – Brazi
Buzău Buzău
17 Muntenia Central Bucureşti Dunărea (T. Măgurele – Olteniţa)
Sudică Alexandria Giurgiu (şi podul Giurgiu – Ruse)
(„Valahia” stricto Giurgiu, Slatina Alexandria – Roşiorii de Vede
senso) Turnu Măgurele Slatina
18 Bărăgan Călăraşi Brăila
(şi Bălţile Dunării) Slobozia Slobozia – Călăraşi
Brăila Dunărea (Bălţile Dunării)
19 Dobrogea Constanţa Canalul Dunăre – Marea Neagră
(şi Delta Dunării) Medgidia Constanţa – Năvodari – Mangalia
Tulcea Litoralul
Mangalia Delta Dunării
12 Vrancea Focşani Focşani – Adjud
13 Siretul Inferior Galaţi Galaţi
(Covurlui) Bârlad Bârlad – Tecuci
1 Bucovina Suceava Câmpulung, Rădăuţi
Suceava
11 Bistriţa – Trotuş – Piatra Neamţ, Trotuş (Oneşti – Comăneşti)
Siret Roman, Bacău Bistriţa (Bicaz – Piatra Neamţ)
Oneşti, Paşcani Siret (Bacău – Roman – Paşcani)

17
 10 Siret – Prut Iaşi Iaşi (zona metropolitană)
(Moldova de Est) Botoşani Vaslui
Vaslui Botoşani
2 Maramureş Sighetul Vişeu – Sighet
Marmaţiei Baia Mare – Baia Sprie
Vişeul de Sus Borşa
Baia Mare
6 Transilvania de Nord Cluj – Napoca Cluj – Napoca
– Vest (Someş) Dej Someş (Gherla – Dej)
Bistriţa Bistriţa - Bârgău
7 Transilvania Târgu Mureş Turda – Câmpia Turzii
Centrală (Mureşul Alba Iulia Mureş (Reghin – Târgu Mureş – Luduş)
Superior) Turda Blaj, Mediaş, Sighişoara
Mediaş Alba Iulia - Sebeş
Sighişoara
9 Transilvania de Sud Sibiu Braşov (Ţara Bârsei)
(Oltul Superior) Făgăraş Ţara Făgăraşului
Braşov Sibiu şi împrejurimi
Sfântu Gheorghe Mărginimea Sibiului
Miercurea Ciuc Ciuc – Trei Scaune
8 Hunedoara – Haţeg Deva Bazinul Petroşani
Hunedoara Mintina – Deva
Petroşani Simeria – Hunedoara

Simpla lectură a tabelului de mai sus arată decupajul regiunilor integrate (care au un caracter
obiectiv); acestea pot constitui o sursă de inspiraţie pentru construirea unor delimitări regionale
politico – administrative (care au şi elemente de subiectivitate).
Prezentăm în harta următoare imaginea spaţială, redată cartografic, a regiunilor integrate
menţionate mai sus.

Problema definirii regiunilor geografice, ca entităţi integrate atât ale spaţiului natural cât şi ale
elementelor de geografie umană, este foarte complexă şi relativ dificilă, după cum s-a putut remarca
din analiza elementelor componente, a regionărilor parţiale şi a criteriilor subdivizării spaţiale a
teritoriului. De aceea, orice schemă de regionare a României care să identifice în mod inechivoc
regiunile geografice obiective ale acesteia poate fi supusă analizei, discuţiilor şi soluţiilor
ameliorative.
Dacă există regionări parţiale şi ordonări taxonomice ale unor realităţi teritoriale bazate pe
diferite criterii, o schemă integratoare a regiunilor geografice nu a fost realizată în mod explicit.
Neexistând un model anterior, o încercare de acest fel este susceptibilă de a fi amendată critic chiar
în lipsa unei înţelegeri aprofundate. Este şi riscul regionării şi ordonării taxonomice prezentate în
lucrări de până acum (Mândruţ, O., 2002, 2011 etc.).
Aceste modele pornesc de la o analiză cartografică holistică, dar au un anumit aspect
„tradiţional”.
Astfel, privind o hartă care reprezintă arhitectonica reliefului, hărţi de regionări integrate
(peisaje şi tipuri de mediu), hărţi ale elementelor geografice de bază, poate fi identificată o trăsătură
comună a acestora: existenţa pe fondul spaţiului geografic al României a trei diviziuni de cel mai
înalt rang taxonomic.
a) În centru, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, care formează nucleul geografic al ţării
şi care poate fi denumit într-o formă reunită domeniul carpatic (sau spaţiul carpatic).
b) În jurul acestuia există unităţi mai joase care au, faţă de nucleul central, o poziţie
exterioară, extracarpatică. Reunirea lor formează o unitate teritorială supraordonată ce poate
fi precizată spaţial prin termenul de domeniul extracarpatic (sau spaţiul extracarpatic).

18
 c) Aparent şi teritoriul situat între Dunăre şi Mare are o poziţie extracarpatică; Dunărea
introduce însă o discontinuitate majoră suplimentară evidentă, astfel încât spaţiul dintre
Dunăre şi Mare este mai mult decât extracarpatic, este chiar „exterior” acestuia. În aceste
condiţii, se poate considera că această parte a ţării formează un supradomeniu disjunct de cel
anterior (chiar dacă mai puţin întins), domeniul pontic (sau spaţiul pontic).
Pornind de la aceste constatări, au fost imaginate mai multe modele de regionare care diferă
între ele prin accepţiunea unităţilor interioare. Aceste modele (şi variantele) sunt prezentate detaliat
anterior (Mândruţ, O., 2002 şi 2011, pp. 18 – 34).
În acest context, ordinea taxonomică descrescătoare propusă este: domeniul (spaţiul) –
macroregiunea - regiunea (fizico – geografică sau geografică, integrată).
Au fost construite şi descrise mai multe modele, cu variante interioare, astfel:
(1) Modelul A, în care regiunile geografice (integrate) ocupă întinderi semnificative şi se
suprapun teritorial unor regiuni naturale sau asocieri de regiuni naturale.
Poate avea mai multe variante, dintre care am prezentat două (A1 şi A2) (2011, pp. 23 – 24).
(2) Modelul B, în care regiunile geografice (integrate) au întinderi mai mici şi sunt diviziuni
ale unor regiuni naturale sau ale unor asocieri de regiuni naturale.
(3) Modelul C, care îmbină elemente din regionările anterioare.
Existenţa mai multor modele (cu variante) are ca scop posibilitatea comparării acestora şi
identificarea unui anumit model considerat acceptabil. Ele au însă o coloratură „tradiţională”
vizibilă.
În prezent (2015), regionarea geografică pe baze naturale, care îşi are originea în arhitectura
reliefului, poate fi abordată şi dintr-o altă perspectivă. Această perspectivă utilizează componentele
regionale „clasice” (regiunile geografice), dar le grupează într-un alt mod, pe baza unor criterii
care nu au fost luate în consideraţie ca atare până acum.
Această nouă optică de „aranjare regională”, pe care o vom detalia în capitolele următoare,
porneşte de la următoarele constatări:
- succesiunea de tratare a regiunilor (începând invariabil cu nordul Carpaţilor Orientali şi
terminând cu Delta Dunării) nu reprezintă o posibilitate exclusivă; ea este, cel mult,
„tradiţională”, cu origini în începuturile geografiei moderne (1931);
- succesiunea interioară a regiunilor domeniului carpatic (în sensul acelor de ceasornic)
poate fi înlocuită cu un alt criteriu de ordonare;
- păstrând arhitectura reliefului ca un criteriu determinant, ordinea regiunilor poate să
urmeze criteriul „spaţiu – timp”, iar logica abordării presupune, întâi, poziţionarea celor
mai vechi structuri (formând împreună „domeniul extracarpatic”, inclusiv arealul pontic)
şi apoi a structurilor şi regiunilor „alpine” („domeniul carpatic”);
- această divizare majoră are la bază totodată cele două tipuri majore de medii naturale,
tipurile de climă şi chiar de vegetaţie, peisajele, precum şi „masa demografică” a
teritoriului naţional; este totodată ordinea de coagulare a României ca stat modern.

19
 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIA GENERALĂ A ROMÂNIEI
CA PREMISĂ A REGIONĂRII

(1) Referenţialul spaţial

Pentru abordarea regională a unui teritoriu, este util să fie luate în consideraţie un număr cât
mai mare de componente, eventual însoţite de imaginea lor cartografică. Prin suprapunerea
diferitelor hărţi tematice, rezultă areale cu o anumită omogenitate a elementelor intercondiţionate.
Genul proxim al regionării teritoriului ţării noastre îl reprezintă elementele de geografie
generală a României. Acestea cuprind referiri la poziţie, elementele naturale componente, precum
şi la componentele socio – economice. Referenţialul are un caracter general, iar în raport cu acesta
elementele caracteristice ale unor entităţi spaţiale mai mici dau un anumit specific teritorial,
regional şi local. În cadrul acestui spaţiu de referinţă există anumite macroregiuni, formate la rândul
lor din regiuni geografice individualizate, iar în interiorul lor, elemente cu un caracter subregional
sau local. Această trecere de scară, de la ţară la comunitatea elementară se realizează prin mai multe
niveluri intermediare.
Genul proxim în raport de care se realizează regionarea teritoriului ţării noastre face parte, la
rândul său, dintr-un sistem taxonomic supraordonat care, în sens invers (de la teritoriul naţional la
planetă), cuprinde câteva niveluri succesive, astfel: dimensiunea subcontinentală, continentul
european, continentul european în context mai larg şi planeta ca întreg (reprezentată prin imaginea
planiglobului).
Raportul dintre elementele generale şi regionale („de sus în jos”) permite obiectivarea
identificării unor teritorii cu elemente de omogenitate, conform tabelului de mai jos.

Tabelul 2. Niveluri de detaliere a unităţilor regionale

Suprafaţa de referinţă Caracteristici Exemple
Ţara (spaţiu Valorii medii pentru toată întinderea, pentru Ţara ca întreg, inclusiv
subcontinental) elementele principale (relief, climă) elemente subcontinentale:
Omogenitate relativă Carpaţii, Dunărea, Marea
Diferenţieri sesizabile la această scară Neagră, istmul ponto-baltic
Lipsa diviziunilor de referinţă
Domeniul Diviziuni majore la scara de referinţă (ţară) Domeniul carpatic
Interacţiune dintre elementele central- Domeniul extracarpatic
europene şi sud-est europene
Diferenţieri la scară subcontinentală
Macroregiunea Continuitate spaţială a regiunilor interioare Macroregiunea panonică
componente Macroregiunea pontică etc.
Valori asemănătoare sau comparabile (relief,
climă etc.)
Coerenţă spaţială şi continuitate poziţională
Unitate spaţială Elemente specifice în cadrul caracteristicilor Câmpia Română
identificată obiectiv: generale (substrat, climă, vegetaţie) Carpaţii Meridionali
regiunea Omogenitate relativă şi continuitate Câmpia de Vest
Identitate spaţială rezultată din substrat Subcarpaţii
Unităţi (subdiviziuni) Nuanţări pe fondul regiunii Grupa montană Parâng
subregionale Coerenţă şi omogenitate spaţială mai mare Câmpia Bărăganului
Unităţi elementare Un element determinant Morfosituri
O caracteristică vizibilă (evidentă) Geotopuri
O structură teritorială Areale topoclimatice
Dimensiuni variabile Comunităţi locale

20
 Între nivelul subcontinental maximal (ţara) şi unităţile elementare se interpun alte patru
niveluri intermediare. Cunoaşterea elementelor generale şi caracteristicile lor oferă posibilitatea
identificării unor regiuni succesive subînscrise, „de sus în jos”, dar şi o raportare inversă
(supraînscrisă).
Unităţile elementare pot fi, aşa cum am menţionat, morfosituri, geotopuri şi suprafeţe
topoclimatice, care sunt cele mai evidente, dar şi alte unităţi elementare, cum ar fi biotopuri şi
biocenoze, bazine hidrografice elementare, suprafeţe lacustre, areale cu un anumit specific
economic (platforme etc.), areale industriale, exploataţii agricole omogene, comunităţi umane locale
etc.
În viziunea de faţă, macroregiunile cuprind una sau mai multe regiuni geografice, fiecare cu
diferite unităţi componente (care diferă între ele prin abateri minime de la caracteristicile generale şi
nu prin întindere), iar acestea, la rândul lor, cu unităţile elementare componente care se pot
identifica pe suprafaţa lor.
În continuare, vom da o atenţie mai mare reliefului, deoarece acesta conferă o anumită
stabilitate teritorială a regiunilor, modificându-se mai puţin decât celelalte elemente.
Componentele naturale complementare reliefului (climat, nuanţe climatice şi topoclimate,
elemente de hidrografie, vegetaţia şi solurile, precum şi tipurile de medii şi peisaje) reprezintă
elemente „adăugate” suprafeţei subiacente (relativ stabilizate la scara celorlalţi factori naturali şi la
scara experienţialului uman), contribuind la mozaicarea acesteia. Deşi relieful se află şi el în
transformare, are caracteristicile sale principale vizibile fiziografic şi descriptibile cantitativ
(morfografie, morfometrie, tipuri de relief, asocierea acestora), modificări sesizabile la intervale
mai mari de timp (având, în sens relativ, un caracter „fix”). Din acest motiv, scara
morfocronologică de evoluţie a reliefului reprezintă elementul de stabilitate în timp al regiunilor
geografice pe baze naturale. De aceea, considerăm că relieful trebuie să reprezinte suportul de
pornire a regionării geografice pe baze naturale.
Elementele antropice (industrii, tipurile de agricultură, aşezările, aspectele demografice etc.)
se modifică rapid în timp, influenţând substratul natural al reliefului sau celelalte componente.
Relieful rămâne însă rămâne relativ invariant.
Având în vedere cele de mai sus, regionarea geografică trebuie să aibă la bază regionarea
reliefului, care conferă acesteia elemente de stabilitate spaţio-temporală. De aceea am acordat o
atenţie specială acestui aspect (regionarea reliefului), dezvoltat recent într-o lucrare consacrată
diviziunilor geomorfologice ale României (România – geomorfologie regională, „Vasile Goldiş”
University Press, 2015).
Sistemul hidroclimatic şi, asociat acestuia, vegetaţia şi solurile, induc o divizare majoră a
teritoriului ţării în două unităţi (una cu afinităţi central – europene şi a doua cu afinităţi sud-est
europene), care se suprapun marilor domenii ale reliefului.
Anticipând puţin, trebuie să menţionăm că pe teritoriul ţării noastre pot fi identificate două
domenii majore: domeniul extracarpatic şi domeniul carpatic. Acestea sunt comparabile ca
întindere, complementare ca formă generală, dar diferite între ele prin sistemul relief (şi substrat),
climă, vegetaţie şi tipuri de medii. În cadrul acestor domenii există regiuni, subdiviziuni ale
regiunilor şi unităţi elementare.

(2) Poziţia geografică a României şi consecinţele ei asupra regionării interne

Poziţia pe glob şi în Europa

Poziţia matematică a României rezultă din situarea ei în emisfera nordică, la jumătatea

distanţei unghiulare dintre Ecuator şi Polul Nord (fiind traversată de paralela de 45º lat. N), şi în
emisfera estică (fiind traversată prin mijloc de meridianul de 25º long. E).
Paralela de 45º lat. N intersectează ţara noastră prin partea ei central-sudică, iar paralela de
46º lat. N o împarte în două părţi aproape egale.

21
 Centrul geometric al ţării se află situat în apropierea intersecţiei celor două coordonate
centrale: paralela de 46º lat. N şi meridianul de 25º long. E.
Coordonatele extreme împreună cu cele două linii principale (45º lat. N şi 25º long. E) arată
poziţionarea matematică a ţării noastre pe glob. Distanţele dintre punctele extreme (525 km între
nord şi sud şi 740 km între vest şi est) arată o anumită alungire pe semiaxa vest-est, de unde şi
forma aproape ovoidală a teritoriului ţării.
Consecinţele fizico-geografice principale ale poziţiei pe glob sunt:
 situarea ţării noastre în mijlocul zonei temperate (cu un climat temperat cu patru
anotimpuri);
• durata şi intensitatea luminării şi încălzirii, condiţionate de poziţia sa în emisfera nordică;
astfel se înregistrează un maxim (de luminare şi încălzire) la solstiţiul de vară şi un minim la
solstiţiul de iarnă;
• lungimea diferită a zilelor şi a nopţilor în cursul unui an (cu excepţia echinocţiilor) între
regiunile situate în nordul şi în sudul ţării;
• existenţă unei diferenţe de oră locală între estul şi vestul ţării (de aproape 40’), ca rezultat
al mişcării de rotaţie şi a diferenţelor de longitudine;
• situarea în zona latitudinală de maximă întindere a uscatului; această constatare este mai
mult o coincidenţă decât o consecinţă.
Dintre consecinţele de natură umană (şi de geografie umană) menţionăm:
• situarea ţării într-o zonă cu populaţie numeroasă şi în apropierea unor areale cu vechi
civilizaţii istorice;
• situarea ţării în fusul orar al meridianului de 30º long. E (meridian poziţional în est, în
afara ţării) face ca ora locală să aibă un decalaj faţă de ora acestui meridian; acest decalaj creşte
de la est spre vest (ajungând la 40’), fenomen care a determinat adoptarea unei ore oficiale variabile
în cursul unui an (ora de vară şi ora de iarnă).
România este situată în Europa Centrală, în partea sud-estică a acesteia. Marea Neagră,
situată în estul ţării noastre, delimitează Europa de Asia în spaţiul cel mai avansat al acesteia, Asia
Mică.
Deşi este situată la distanţe aproape egale (2600–2800 km) de extremităţile de nord, est şi
vest ale Europei, ţara noastră este mai aproape de sudul continentului (1050 km); proximitatea Asiei
Mici şi sudului Europei creează impresia că România ar avea o poziţie mai degrabă sud-estică.
Poziţia României în Europa Centrală este demonstrată şi de alte elemente, îndeosebi de natură
fizico-geografică.
• Sub raportul geografiei istorice şi al istoriei, spaţiul carpato-danubiano-pontic (peste care
se suprapune România) s-a aflat în perioada modernă şi contemporană sub o influenţă istorică
multiplă: din centrul Europei (prin Imperiul habsburgic şi apoi prin influenţa exercitată de
Germania), din estul Europei (prin Imperiul rus, iar apoi prin URSS) şi din sud (prin Imperiul
otoman).
Acest spaţiu s-a individualizat şi s-a păstrat ca o insulă de romanitate situată la marginea
nord-estică a romanităţii europene.

Poziţia geopolitică

Poziţia geopolitică se referă la felul în care un stat se află racordat la problemele şi

structurile de bază ale lumii contemporane şi cum este situat faţă de statele sau grupările de state
care au un rol determinant în evoluţia actuală a raportului mondial de forţe.
Spre deosebire de poziţia geografică (care are mai mult un caracter static), poziţia
geopolitică reflectă îndeosebi latura relaţională şi dinamică ce se stabileşte între state şi grupări de
state.
Poziţia geopolitică are mai multe dimensiuni de abordare: dimensiunea globală,
continentală, regională şi geostrategică.

22
 În condiţiile sistemului actual al spaţiului de decizie, ţara noastră se află la exteriorul
acestuia, dar într-o anumită relaţionare cu un element al „centrului”, UE. Poziţia României este în
prezent mai degrabă semiperiferică faţă de nucleul decizional al lumii contemporane. Această
poziţie are dezavantaje evidente, dar şi anumite avantaje (o relativă „independenţă” faţă de
fenomenele mondiale negative). Prin realizarea unei legături mai strânse cu UE şi NATO, poziţia
României în spaţiul geopolitic mondial s-a modificat sesizabil.
Transformările spaţiului european şi îndeosebi integrarea în U.E. (începând din 2007), au
influenţat şi influenţează dimensiunea poziţiei geopolitice a României. Apartenenţa la NATO,
recentele iniţiative de amplasare a unor obiective militare strategice, precum şi problematica
rezultată din imigraţia din Uniunea Europeană, modifică sensibil dimensiunea geografică a ţării
noastre.
Cel mai semnificativ aspect al poziţiei geopolitice este acela că, în ultimii ani, ţ ar a no ast ră
s- a dovedit a fi un element de stabilitate în această parte a Europei şi un furnizor de stabilitate la
nivel internaţional.

Consecinţe ale poziţiei asupra regionării interne

Privind o hartă generală a continentului nostru, observăm că teritoriul pe care se află situată
ţara noastră are câteva componente vizibile, fiecare cu o anumită importanţă europeană: arcul
carpatic, Dunărea, istmul ponto – baltic, Marea Neagră şi Câmpia Panonică. Datorită acestei poziţii,
în care se regăsesc aceste componente, ţara noastră poate fi considerată o ţară carpatică, dunăreană,
pontică şi central europeană, tangentă istmului ponto - baltic.
Acest spaţiu, care poate fi denumit simplificat (dar reducţionist) spaţiul carpato –
danubiano - pontic, este locuit de o populaţie neolatină, fiind în acest fel un teritoriu de romanitate;
datorită situării în estul ariei de romanitate, poate fi denumit, sub raportul civilizaţiei şi culturii,
spaţiu al romanităţii orientale. Sintagma „carpato – ponto – danubiană” este mai mult „valaho –
centristă” (Ţurcănaşu, G., 2002)
Partea de nord-est a ţării (la est de Siret) este situată în apropierea istmului ponto – baltic
(de la Odessa la Kaliningrad), care separă Europa într-o parte „continentală” (la est) şi o parte
„peninsulară” (la vest). Dimensiunea ponto – baltică a poziţiei, cel puţin a regiunii dintre Carpaţi şi
Prut, sugerează o legătură geografică preferenţială cu Europa de Est.
De asemenea, ţara noastră are şi o anumită poziţie statistică în ierarhia actuală (2015) a
ţărilor: ocupă locul 81 după întindere (fiind o ţară „mijlocie - mică) şi locul 54 după numărul de
locuitori (fiind o ţară „mijlocie-mare”).
Caracteristicile ţării rezultate din poziţie sunt:
 România este o ţară carpatică. Relieful ţării noastre este predominant carpatic după
întinderea ocupată, cuprinzând regiuni montane, depresiuni interioare, regiuni cutate exterioare (de
tipul Subcarpaţilor) şi regiuni de acumulare înconjurătoare. Din întregul lanţ carpatic, ţara noastră
are, proporţional, cea mai mare parte din întinderea sa (peste 50%).
 România este o ţară dunăreană. Ţara noastră este mărginită sau traversată de fluviul
Dunărea, în componenţa ei intrând cea mai mare parte din zona de vărsare a fluviului (Delta
Dunării). Din lungimea totală a fluviului, România are cel mai important segment (1075 km, 38%),
caracterul dunărean al ţării fiind astfel cel mai pregnant. Aproape întreaga reţea hidrografică a ţării
noastre (97,8%) se varsă direct sau indirect în Dunăre. În lungul Dunării poate fi identificată o
unitate teritorială „intrazonală” specifică (asemănătoare „regiunilor”, dar fără să fie propriu-zis o
„regiune”): Dunărea şi spaţiul de influenţă directă.
 România este o ţară pontică. Ieşirea la Marea Neagră îi conferă ţării noastre caracterul
de ţară pontică (după numele de Pontus Euxinus atribuit în trecut Mării Negre). Caracterul pontic al
teritoriului nu se reduce doar la partea de sud-est a ţării (Delta Dunării şi Podişul Dobrogei), ci,
indirect (prin reţeaua hidrografică, aspectele biogeografice, căile de comunicaţie, turism) are o
influenţă importantă asupra unui spaţiu mai larg.

23
  România este tangentă istmului ponto – baltic. Partea nord – estică a României
(Podişul Moldovei cuprins între Siret şi Prut) şi continuarea ei în Republica Moldova se înscriu
vizibil în spaţiul de tranziţie spre Europa Estică, precum şi în arealul de legătură dintre Marea
Neagră şi Marea Baltică (istmul ponto – baltic). Substratul geologic (cu fundamentul platformei est-
europene) şi relieful (de „podiş” monoclinal) face ca, cel puţin această parte să fie într-o măsură mai
redusă asemănătoare nucleului „carpatic”. G. Ţurcănaşu arată că Moldova acumulează încă „o
caracterizare geografică fundamentală – apartenenţa la istmul ponto – baltic” (Ţurcănaşu, G., 2002,
în Ungureanu, Al., Groza, O., Muntele, I., coord).
România este o ţară central – europeană. România este situată în Europa Centrală, în
partea sud-estică a acesteia. Legătura ei cu Europa Centrală este dată de elemente fizice (Munţii
Carpaţi, Dunărea) şi de deschiderea spre vest, unde se află situată Depresiunea Panonică. Unele
caracteristici ale ţării (sau ale părţii sale de vest) au şi elemente panonice. Prin faţada panonică
(Câmpia şi Dealurile de Vest) se realizează legătura cu Europa Centrală.
Ţara noastră este, aşadar, un spaţiu geografic caracterizat în mod determinant de existenţa
arcului carpatic, a Dunării şi Mării Negre (fiind în acest fel carpato-danubiano-pontic), cu elemente
complementare specifice unităţii regionale din vest (Depresiunea Panonică) şi din est (istmul ponto
– baltic).
Principalele consecinţe ale regionării interne (realizată predominant pe baze naturale) sunt:
 identificarea unui domeniu central, carpatic;
 identificarea unei componente „pontice” (exterioară poziţional);
 identificarea unui domeniu „panonic” (ca interfaţă spre Europa Centrală);
 identificarea unei regiuni cu afinităţi est – europene („ponto-baltice”) mai evidente sub
raport natural (Podişul Moldovei la est de Siret);
 identificarea unei regiuni geografice „longitudinale”, situată pe axa hidrografică a
Dunării.

(3) Relieful ca bază a regionării naturale

Caracteristici generale

Relieful ţării noastre are următoarele caracteristici generale:

 altitudinea medie a reliefului ţării (420 m) este mai mică decât altitudinea medie a
reliefului terestru (800 m), dar mai mare decât altitudinea medie a Europei (340 m);
 elementul predominant al reliefului este dat de existenţa arcului carpatic, rezultat al
orogenezei alpine şi al unor regiuni mai coborâte, cu relieful superficial dezvoltat pe sedimente
depuse peste unităţi de platformă; aspectul actual general al reliefului a fost determinat atât de
formarea lanţului carpatic, printr-un proces complex de deplasare a plăcilor tectonice care alcătuiesc
structura majoră a substratului, cât şi de stabilitatea fundamentului extracarpatic;
 treptele majore de relief (câmpii, dealuri, munţi) sunt comparabile ca întindere între ele,
iar relieful este, din acest punct de vedere, aproape proporţional;
 dispunerea geometrică a trăsăturilor de bază conferă reliefului un aspect concentric, dar şi
radiar (ilustrat şi de reţeaua de râuri);
 formele de relief cunosc o mare varietate şi diversitate;
 unităţile de relief au un caracter concentric din interior (Carpaţii şi Depresiunea colinară
a Transilvaniei) spre exterior şi sunt complementare;
 existenţa unui piemont întins (Piemontul Getic), într-o formă tipică;
 existenţa unei subsidenţe active în zona de câmpie din faţa curburii Subcarpaţilor;
 existenţa Subcarpaţilor ca formă, unitate şi tip de relief foarte rar întâlnit pe glob;
 existenţa a două domenii diferite ale substratului: platforme rigidizate (crotonizate) şi
structuri de orogen (arcul carpatic şi arealele apropiate).

24
 Morfografia (sau „forma” vizibilă a reliefului) sintetizează aspectul exterior al reliefului.
Elementele vizibile ale morfografiei sunt interfluviile, văile şi diferitele tipuri de suprafeţe.
Sistemul de interfluvii şi suprafeţe care formează aspectul exterior al reliefului (adică „morfografia”
sa) are următoarele caracteristici:
 interfluviile au un predominant caracter radiar, complementar sistemului reţelei
hidrografice; acest lucru este vizibil atât pentru ansamblul reliefului cât şi pentru anumite masive
muntoase cu interfluvii radiare pronunţate (Parâng, Godeanu, Poiana Ruscă, Bihor, Vrancei).
 în spaţiul carpatic, interfluviile au şi o dispunere circulară (sub forma unui arc închis),
segmentată în lungul unor văi transversale;

Caracteristici ale substratului

Relieful se dezvoltă pe un substrat geologic de roci şi structuri.

Rocile (prin proprietăţile lor fizice şi chimice) şi structurile (prin modul de aranjare a
rocilor) influenţează şi chiar determină anumite caracteristici şi tipuri de relief.
Plăcile tectonice (şi microplăcile componente) determină, prin existenţa şi deplasarea lor,
formarea reliefului major (relieful „tectonic”). Scoarţa terestră, pe teritoriul ţării noastre, este
formată din două tipuri de unităţi (în sens geologic):
 unităţi de platformă (Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei, Câmpia Română);
 unităţi de orogen (arcul carpatic şi arealele din apropierea sa).
Între unitatea orogenetică alpină (Carpaţii) şi fundamentul de tip platformă din faţa acestuia
există un şariaj (structurile alpine „deversând” peste cele de platformă), considerat ca o falie („falia
pericarpatică”) ascunsă de structurile Subcarpaţilor Moldovei şi de Curbură şi ale părţii de nord a
Piemontului Getic.
În conformitate cu „tectonica plăcilor” sau tectonica globală s-a stabilit că teritoriul ţării este
format din mai multe plăci („mici” la dimensiunile continentelor). Acestea sunt:
 placa intraalpină (denumită în acest fel după poziţia pe care o are în cadrul sistemului
alpin), care cuprinde structura de orogen a arcului carpatic cu depresiunile sale interioare
(Depresiunea Transilvaniei şi Depresiunea Panonică), dezvoltate pe microplăcile corespunzătoare;
 placa est-europeană, care cuprinde fundamentul Podişului Moldovei (şi coboară în
adâncime spre Carpaţii Orientali), formând Platforma Moldovenească;
 placa moesică (care include fundamentul Câmpiei Române şi Podişul Dobrogei de Sud).
Placa intraalpină (care este o microplacă după dimensiuni) este mobilă şi se deplasează
spre est (deplasarea fiind în prezent oprită de fundamentul Platformei Moldoveneşti) şi spre sud-est
(foarte activă în zona Carpaţilor şi a Subcarpaţilor de Curbură). Placa est-europeană are un
caracter rigid şi formează fundamentul Podişului Moldovei. Placa moesică este formată, la rândul
ei, din două fragmente principale situate în adâncime (sub Câmpia Română şi sub Podişul
Dobrogei).
Între marginea plăcii est – europene (reprezentată de Platforma Moldovenească) şi placa
(microplaca) moesică există un areal de interacţiune format dintr-o zonă coborâtă a Platformei
Moldoveneşti (zonă coborâtă denumită şi „Platforma Scitică”), continuată spre sud cu depresiunea
predobrogeană (situată în linii mari pe traseul Siret – Dunăre – Deltă), care este mărginită în
continuare (tot spre sud) de „orogenul nord-dobrogean”; între acest orogen hercinic şi fundamentul
proterozoic al Dobrogei de Sud (continuat spre Câmpia Română prin fundamentul moesic al
acesteia) există arealul şisturilor verzi (Dobrogea Centrală), interpretat ca un fliş „caledonian”
(cadomian). Dintre acestea, o porţiune a Podişului Dobrogei (Dobrogea Centrală şi de Sud) coboară
în adâncime spre curbura Carpaţilor şi Subcarpaţilor. Zona de coborâre are aspectele unei „fose”
situată în faţa orogenului carpatic; aceasta este umplută cu sedimente, relativ recente, de peste
10.000 m grosime.

25
 Tipuri genetice de relief

Formele de relief pot fi grupate în mai multe tipuri de relief; acestea sunt „familii” de forme
care au ca element comun geneza lor; ele se numesc tipuri genetice de relief.
Principalele tipuri genetice de relief (menţionate într-un mod simplist) sunt:
 Relieful submarin, determinat de eroziunea şi acumularea submarină, cuprinde în
principal platforma (continentală sau litorală) cu formele submarine componente;
 Relieful litoral (maritim), cu o serie de forme specifice (linia ţărmului, faleza, plaja,
lagunele şi limanele), este generat de eroziunea şi acumularea marină, cauzată de valuri şi oscilaţii
de nivel ale mării;
 Relieful fluvio-maritim este dat de acţiunea comună (subactuală şi actuală) a acumulării
fluviale şi a oscilaţiilor nivelului marin, generând ca forme de relief reprezentative: delta şi
grindurile maritime;
 Relieful de acumulare fluvială şi lacustră (câmpii, cu diferite forme şi tipuri);
 Piemonturile sunt create în urma eroziunii şi acumulării torenţiale produse la baza unor
regiuni mai înalte; ca forme de relief derivate, menţionăm: interfluviile piemontane, platourile şi
câmpiile piemontane; Piemontul Getic, în ansamblul său, are un caracter relict. Există piemonturi
vechi (podişul piemontan din Podişul Sucevei), piemonturi relicte (Piemontul Getic), câmpii
piemontane subactuale, piemonturi de eroziune (în Dealurile de Vest).
 Relieful fluvial (terase, lunci şi diferite forme de câmpii) este generat de acţiunea de
eroziune – transport – acumulare realizată de râuri;
 În urma acţiunii gravitaţionale şi a retragerii versanţilor au fost create glacisuri şi
pedimente.
 Relieful de pluviodenudare este creat de acţiunea apei difuze sau organizate; ca forme,
menţionăm: organismele torenţiale, ogaşele şi ravenele;
 Relieful monoclinal, cutat şi vulcano-sedimentar reprezintă forme principale ale reliefului
structural, relief generat sub influenţa structurii subiacente asupra proceselor morfogenetice.
 Relieful vulcanic este generat de acţiunea activităţii vulcanice de construcţie şi explozie,
dar şi de eroziunea subaeriană; principalele forme de relief sunt conurile, craterele, colderele şi
platourile.
 Relieful petrografic este dat de influenţa caracteristicilor rocilor asupra eroziunii (ca
forme reprezentative, amintim: formele specifice reliefului carstic, relieful dezvoltat pe
conglomerate, gresii, argile, granit, şisturi cristaline, löess, nisipuri, marne etc.).
 Prăbuşirile, alunecările de teren, curgerile noroioase fac parte categoria formelor şi
proceselor gravitaţionale; acestea au fost create de acţiunea forţei de gravitaţie asupra unor roci şi
forme, în condiţiile specifice declanşării acestora.
 Acţiunea factorilor modelatori externi un timp îndelungat duce la erodarea şi nivelarea
reliefului (relief de modelare policiclică), reprezentat de platformele de eroziune, peneplene şi
pediplene.
 Relieful glaciar şi periglaciar a fost creat de acţiunea unor agenţi specifici (îngheţ,
dezgheţ, acumularea şi eroziunea gheţarilor, alte fenomene asociate), generând forme cunoscute
(circuri, văi glaciare).
Tipurile genetice de relief sunt descrise şi explicate detaliat în diferite lucrări de
geomorfologie (Coteţ, P., 1957, 1962, 1965, 1973 etc.; Posea, Gr., 1972, 1992, 2009 etc.; Ielenicz,
M., 1999; Ielenicz, M., Oprea, R., 2011; Badea, L., coord., 2001 – 2014 etc.).
Diversitatea tipurilor genetice de relief determină existenţa unei mari diferenţieri teritoriale,
regionale şi locale, a tipurilor de suprafeţe elementare (cu care se suprapun parţial). Aceste tipuri
redau elementele calitative ale suprafeţei terestre (deci a reliefului) şi se pot asocia pe întinderi mai
mari, formând clase tipologice, iar în final o asociere regională tipologică (descrisă în România –
elemente de geomorfologie regională, „Vasile Goldiş” University Press, pp. 14 - 15).

26
 Baza geologică a regionării reliefului

Regionarea geomorfologică trebuie să aibă în vedere şi să pornească de la bazele geologice

ale acesteia. Sinteze relativ recente şi recente asupra substratului geologic (Airinei, Şt., 1979;
Oncescu, N., 1965; Botezatu, R., 1982; Săndulescu, M., 1984; Mutihac, V., 1990; Mutihac, V. şi
Mutihac, G., 2010) oferă o bază ştiinţifică evoluată, care trebuie luată în consideraţie, deoarece
relieful (care este „locul geometric” al componentelor naturale şi umane caracteristice spaţiului
geografic) trebuie să fie cunoscut şi interpretat într-o formă cât mai obiectivă, complexă şi
completă.
Cunoaşterea geologică a teritoriului ţării noastre cuprinde, printre altele, următoarele
realizări şi referiri cu semnificaţie pentru studiul reliefului:
- identificarea a două forme structurale majore (platforme şi regiunile de orogen);
- considerarea orogenului nord-dobrogean (în prezent cratonizat) ca structură anterioară
orogenului alpin;
- construirea unei scări geocronologice, bazată pe o succesiune de contribuţii, idei şi
informaţii de natură geologică şi paleontologică;
- descrierea structurii şi evoluţiei platformelor (în sens geologic);
- identificarea elementelor componente şi a subdiviziunilor platformelor principale;
- încadrarea sistemului de platforme în concepţia tectonicii plăcilor;
- descrierea structurii şi evoluţia arealului orogenetic carpatic;
- identificarea şi descrierea sistemului de pânze de şariaj ale orogenului carpatic;
- evidenţierea mişcărilor neotectonice actuale;
- structura în pânze a Carpaţilor Meridionali şi în fâşiile paralele a Carpaţilor Orientali;
- descrierea flişului şi, în cadrul acestuia, a Carpaţilor Curburii, ca regiune montană,
aproape exclusiv flişoidă;
- considerarea identităţii structurale între Carpaţii Meridionali (inclusiv Podişul Mehedinţi)
şi Carpaţii Banatului, care reprezintă un sistem unitar (Carpaţii Meridionali, în sens geologic);
- definirea celor două părţi ale Munţilor Apuseni (Apusenii Nordici şi Apusenii Sudici);
- interpretarea cutremurelor din zona Vrancea, ca rezultat al fenomenelor de subducţie;
- investigarea detaliată a întregului teritoriu al ţării şi construirea, pe această bază, a unei
imagini actuale (inclusiv cartografică), a substratului său geologic.

Opinii referitoare la regionarea reliefului

Au existat, de-a lungul timpului, anumite idei, păreri şi opţiuni referitoare la regionarea
reliefului (începând de la Emm. de Martonne, 1907, până astăzi, 2015).
Prima lucrare ştiinţifică (în sens modern) este datorată lui Emm, de Martonne (1907), ca
rezultat al studiilor referitoare la relieful Alpilor Transilvaniei (Carpaţii Meridionali), continuată
apoi asupra întregii ţări (1931).
O lucrare care tratează în mod disjunct această problemă o repezită articolul lui V.
Mihăilescu intitulat: Marile regiuni morfologice ale României (1931). Am menţionat acest articol
deoarece regionările reliefului, regionările fizico – geografice şi regionările geografice ulterioare
(Mihăilescu, V., 1936, 1950, 1957 etc.) conservă, în linii mari, taxonomia şi unităţile redate cu
această ocazie şi au avut o influenţă notabilă de-a lungul timpului.
Menţionăm, de asemenea, un articol al profesorului Vintilă Mihăilescu (1971) referitor la
„marile regiuni geografice ale României”, conform căruia „în linii mari, regiunile geografice de
prim ordin se suprapun – în cazul ţării noastre – peste principalele trepte de relief (Mihăilescu, V.,
1971, p. 139 şi harta, fig. 1).
O regionare geomorfologică foarte interesantă este publicată în volumul „Realizări în
geografia R.P.R. în perioada 1947 - 1957”, realizat de Institutul de Cercetări Geografice, fiind
elaborată de P. Coteţ, L. Kamanin şi C. Martiniuc (1958, p. 39), în care se consideră că teritoriul
României are 12 regiuni geomorfologice incluse în 5 subprovincii, care fac parte din două provincii

27
mari: provincia de geosinclinal (subprovincia carpatică şi subprovincia pericarpatică) şi provincia
de platformă (cu subprovincia moldo – podolică, subprovincia hercinică şi subprovincia
prebalcanică). Harta şi descrierea acestei organizări taxonomice a teritoriului României sunt
interesante şi astăzi.
Ideile enunţate în această lucrare sunt dezvoltate în Monografia geografică a R.P.R. (1960),
unde există o regionare geomorfologică care are la bază, în linii mari, modelul anterior, cu
menţiunea că este înlocuită noţiunea de regiune cu noţiunea de ţinut, folosindu-se şi alte niveluri
taxonomice (subţinut, grupe, district).
Menţionăm o regionare inedită şi originală realizată de Al. Roşu şi Dan Bălteanu (1969);
aceasta, deşi are tot un caracter „deductiv” (de la regiune la caracteristicile sale), propune un sistem
de indicatori şi un coeficient sintetic („varietatea”) care reprezintă în acelaşi timp „criterii de
regionare” (Roşu, Al., Bălteanu, D., 1969, p. 31).
Menţionăm regionarea Carpaţilor propusă de Gr. Posea (1972) şi susţinută apoi în lucrări
ulterioare; ea a cuprins, printre altele, conturarea ideii de legitimitate pentru cinci arii carpatice,
egale taxonomic (Orientali, Curbură, Meridionali, Banatului, Apuseni).
P. Coteţ (1973), într-o substanţială lucrare de referinţă („Geomorfologia României”), în
partea a doua a acesteia (Geomorfologia regională), separă marile domenii atât pe trepte de relief,
cât şi pe caracteristicile substratului (orogen alpin, platforme şi mixte, de orogen şi platformă); de
asemenea, autorul prezintă în detaliu diviziunile interioare ale fiecărei unităţi majore.
V. Tufescu (1974) utilizează o regionare care va deveni clasică din perspectiva vectorizării
ei în cursuri şi manuale şcolare.
La V. Mihăilescu (1977), morfogeografia (studiul geografic al formelor de relief) cuprinde
morfogeografia generală (ilustrată prin tratate clasice de geomorfologie) şi morfogeografie
regională (ilustrată prin studii geomorfologice regionale). Categoriile de relief regional sunt, după
V. Mihăilescu (1977, p. 143): elementare, simple, complexe şi complementare, cu exemple care au
mai mult un caracter tipologic.
În 1978, în cadrul „Atlasului Naţional”, a fost tipărită harta „Regiunile geomorfologice”
(autor L. Badea).
Gr. Posea şi L. Badea (1982) publică o regionare geomorfologică a României, iar apoi o
hartă şi o regionare mai amănunţită. Pe baza acestei concepţii au fost identificate 17 unităţi
teritoriale majore care, în general, dau un decupaj obiectiv al teritoriului.
Considerăm că această încercare realizată de Gr. Posea şi L. Badea a constituit cea mai
complexă şi completă regionare a reliefului României şi ea reprezintă şi în momentul de faţă un
element referenţial al oricărei regionări geomorfologice asupra teritoriului României. Principiile
enunţate de autori se referă la omogenitatea relativă a reliefului, unicitatea (în cadrul unei anumite
unităţi), continuitatea, funcţionalitatea şi nerepetabilitatea lui. Criteriile regionării utilizează
elemente genetice, morfostructurale, morfometrice, morfografice şi funcţionale. Limitele sunt
considerate discontinuităţi geomorfologice cu anumite grade de claritate şi individualitate.
Categoriile taxonomice utilizate în această regionare sunt: domeniul geomorfologic (care este
domeniul carpatic), macroregiuni (ansambluri de regiuni cu continuitate teritorială), regiuni
(Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei, Carpaţii Apuseni), subregiuni (sau ansambluri de unităţi),
unităţi, subunităţi, microunităţi.
Această taxonomie induce şi un mod de notare (codificare) a regiunilor geomorfologice. Au
fost definite 17 regiuni, fiecare cu mai multe niveluri taxonomice inferioare componente.
În cazul regiunilor geomorfologice, facem menţiunea că autorii evidenţiază două unităţi
regionale noi (Carpaţii Banatului şi Carpaţii de Curbură).
Aceste unităţi geomorfologice reprezintă baza regionării fizico – geografice, deoarece
relieful, la această scară, este elementul determinant al caracteristicilor naturale.
Regiunile geomorfologice prezentate în primul volum al tratatului de geografie a României
(GR, I, 1984, p. 184) reiau, în linii mari, regionarea anterioară, efectuând anumite modificări
(împărţirea Dobrogei în trei subregiuni) şi consacră din nou existenţa unor unităţi taxonomice
majore în cazul Carpaţilor de Curbură (care cuprind şi Munţii Bucegi – Leaota), al Munţilor

28
Banatului (care cuprind şi Poiana Ruscăi) şi al unor subdiviziuni ale Carpaţilor (Carpaţii
Maramureşului şi Bucovinei şi Carpaţii Moldo – Transilvani).
O regionare complexă a fost dezvoltată de Gr. Posea (2002). Pornind de la opinii anterioare
(Posea, Gr., 1972, 1982; Posea, Gr. şi Badea, L., 1982, 1984), sunt prezentate regiunile
geomorfologice şi subdiviziunile lor (pp. 413 – 435), sub forma unei liste taxonomizate şi a unei
hărţi detaliate (planşele 1 – 8). Sunt menţionate şi criteriile regionării (Posea, Gr., 2002, pp. 411 –
412).
Menţionăm, de asemenea, taxonomia unităţilor şi a subunităţilor de relief („sistemul
orografic”), prezentat de M. Ielenicz şi Ileana Pătru (2005, cap. V), care este, în esenţă, o regionare
geomorfologică a reliefului României.
Regionarea teritoriului României în unităţi geografice (autor L. Badea), propusă de o lucrare
colectivă a Institutului de Geografie (coord. D. Bălteanu, 2005) este în realitate o regionare
geomorfologică bazată pe elemente tipologice.
M. Ielenicz (2007, partea a IV-a) face o distincţie între „regionarea” şi „tipizarea”
geomorfologică, menţionând şi criteriile principale ale regionării (omogenitate, personalitate,
specific morfologic şi evolutiv, ierarhizare).
Există, de asemenea, regionări geomorfologice detaliate, cu elemente inovative, îndeosebi în
conturarea, definirea şi denumirea unor unităţi de relief de întinderi mai mici (Badea, L., coord.,
2001, 2008, 2010, 2014).

Modele noi de regionare

Într-o lucrare recentă (Mândruţ, O., România – geomorfologie regională, 2015) sunt
prezentate diferite posibilităţi de regionare a reliefului (regionare „tipologică”, pe baze
morfohidrografice sau în mod inductiv, pornind de la suprafeţe elementare).
Prezentăm, pe scurt (fig. 2), regionarea tipologică după similitudinea reliefului (şi a
substratului).
În cazul acestei regionări, există o opţiune care îmbină elementul tipologic cu repartiţia
spaţială disjunctă a arealelor similare. În acest context, putem vorbi despre omogenitate şi
continuitate doar în cazul spaţiilor definite după criterii tipologice. Discontinuitatea între areale de
acelaşi fel (situate uneori la mari distanţe între ele) diminuează din dimensiunea lor regională (care
presupune o extindere cu elemente de continuitate identificabile şi delimitabile teritorial).
Menţionăm că cea mai precisă regionare după criterii tipologice o reprezintă tipurile genetice
de relief, indiferent de extensiunea lor spaţială. Acest lucru ar fărâmiţa însă foarte mult unităţile
geomorfologice. De aceea, este necesară o combinare a tipurilor genetice de relief pe anumite clase.
Harta următoare (fig. 2) consemnează o regionare pe baze tipologice, pe care legenda şi tabelul
următor (Tabelul 3) o sintetizează.
Această „regionare”, realizată pe baza unei generalizări tipologice (prin categoriile majore de
tipuri de relief) are o serie de caracteristici, cum ar fi:
- elementul principal îl reprezintă tipul predominant de relief, în raport cu aspectul
substratului;
- generalizarea tipologică duce în acelaşi timp la o anumită uniformitate a clasei respective
(de exemplu, relieful vulcanic diferit în cele trei areale, relieful diferit din interiorul
Depresiunii Transilvaniei etc.);
- echipotenţialitatea diferitelor areale de relief în raport cu ansamblul geomorfologic al
României induce prin lipsa distincţiei între unităţi de orogen şi de platformă şi absenţa
tratării privilegiate a Carpaţilor Orientali;
- inexistenţa unei regiuni privilegiate pune într-o poziţie nouă posibilitatea tratării
reliefului începând cu orice regiune (indiferent care), până la ansamblul reliefului ţării;
vectorul timp sugerează o posibilitate de tratare de la regiunile cele mai noi la cele mai vechi
(1 – 9), dar lasă posibilitatea tratării lor şi în ordinea inversă (9, 4, 2 etc.).

29
Figura 2. Unităţile geomorfologice pe baze tipologice (arii generalizate şi simplificate)

30
 Obiecţia principală o poate reprezenta gradul avansat de fragmentare al unor unităţi de
relief, precum şi tentaţia generalizării pentru areale foarte complexe.
Fiecare „regiune tipologică” permite subdivizarea ei de la acel nivel, până la nivel de morfosit.
De asemenea, unele regiuni tipologice pot să fie asamblate în structuri supraordonate clasicizate.
Menţionăm că aceste tipuri se regăsesc în descriptivul regionării asumate în această lucrare.

Modul de regionare a reliefului impune o anumită opţiune. Am prezentat mai multe variante,
dintre care regionarea tipologică şi regionarea pornind de la elementele substratului reprezintă
alternative complementare în divizarea unităţilor de relief.
Varianta regionării tipologice, deşi are caracteristici certe, cuprinde un element discutabil:
lipsa de continuitate şi fragmentarea unităţilor de acelaşi nivel tipologic. La aceasta am putea
adăuga, într-o anumită măsură, generalizarea spaţială a tipurilor de relief.
Regionarea care porneşte de la elementele substratului (structurile morfotectonice
principale) oferă o grupare credibilă pe cele două mari domenii aflate în continuitate şi care
reprezintă, de fapt, cele două diviziuni majore ale ansamblului reliefului ţării, inclusiv prin evoluţia
lor de-a lungul timpului şi originea diferită.
Harta regiunilor geomorfologice oferă, în acest fel, cadrul raţional al divizării spaţiului
geografic pe baze naturale. Pe baza ei, pot fi identificate cele două domenii majore (extracarpatic şi
carpatic).
La acestea adăugăm alte elemente argumentative:
- la scara timpului, cele mai vechi uscaturi au fost reprezentate de domeniul extracarpatic, iar
domeniul carpatic a reprezentat mult timp un geosinclinal (în sens tradiţional);
- domeniul carpatic, chiar dacă este mai spectaculos, este mai nou la scara timpului
geocronologic (în principal post-cretacic, sub aspectul reliefului major);
- se adaugă la regionarea de mai sus existenţa a două domenii de mediu: continental şi arid
în est şi cu o nuanţă oceanică, suprapus domeniului carpatic;
- în mod similar, clima şi elementele sale, îndeosebi continentalismul termic, creează o
distincţie între cele două domenii;
- vegetaţia de silvostepă şi stepă este continuă şi tipică în domeniul extracarpatic;
- un element mai puţin evidenţiat îl reprezintă atât altitudinea medie, cât şi ponderea
altitudinilor foarte reduse (200 – 300 m) pentru arealul extracarpatic; subliniem, încă o
dată, ideea conform căreia între Podişul Prebalcanic (situat la sud de Dunăre) şi nordul
Munţilor Urali nu există altitudini mai mari decât cele din Podişul Moldovei, creându-se
astfel posibilitatea pătrunderii maselor de aer pe această direcţie (NE – SV).
Deşi relieful ar putea avea o pondere de 70 – 75% în opţiunile de regionare, şi celelalte
elemente complementare, menţionate mai sus, pot fi avute în vedere. Influenţa lor este sesizabilă în
cazul regiunilor geografice „elementare”.
Taxonomia organizării spaţiale a regiunilor naturale cuprinde trei niveluri:
- cele două domenii;
- mai multe macroregiuni (construite pe baza adiţionării prin proximitate a unor regiuni geografice);
- regiunile geografice propriu-zise.
Acestea din urmă au, la rândul lor, unităţi interioare subordonate, care nu necesită o
taxonomizare propriu-zisă, ci doar o menţionare spaţială. Această optică evită abundenţa
denumirilor acordate unor diviziuni ale regiunilor, denumiri care sunt, în cea mai mare parte,
inadecvate.

31
 Tabelul 3. Regionarea tipologică a reliefului

Nr. Clasa tipologică Asocieri de unităţi Timp

crt. morfocronologic
1 Regiuni foarte joase, actuale şi Bălţile Dunării, Delta Holocen
subactuale Dunării, Câmpia lagunară
2 Regiuni acumulative joase (100 – 300 Câmpia de Vest, Câmpia Pleistocen –
m), orizontale sau slab înclinate Română Holocen
(câmpii de acumulare)
3 Regiuni deluroase joase (100 – 500 Dealurile de Vest, Pliocen – Cuaternar
m), monoclinale şi orizontale, cu Piemontul Getic
aspect piemontan
4 Podişuri cu altitudini medii (200 – 600 Podişul Moldovei, Miocen
m), substrat sedimentar friabil, Depresiunea Transilvaniei Pliocen
monoclinal sau uşor cutat şi relief Cuaternar
structural
5 Regiuni deluroase cutate (cu relief Subcarpaţii Curburii, Pliocen
subcarpatic) Subcarpaţii Getici,
Subcarpaţii Moldovei
6 Regiuni muntoase vulcanice şi Oaş – Igniş – Ţibleş Miocen – Pliocen
vulcano – sedimentare Călimani – Gurghiu –
Harghita; Munţii Metaliferi
7 Regiuni muntoase cutate, pe o Obcinele Bucovinei, Miocen – Pliocen
structură de tip fliş (fliş cretacic şi fliş Carpaţii Moldovei (zona de
paleogen) fliş), Carpaţii Curburii,
Munţii Trascăului
8 Regiuni de munţi-bloc, dezvoltaţi pe Zona cristalino – Cretacic
şisturi cristaline (cu intruziuni mezozoică a Carpaţilor Paleogen
granitice), o cuvertură de sedimente Orientali, Carpaţii Miocen
mezozoice şi structură în pânze de Meridionali, Carpaţii Pliocen
şariaj Banatului, Apusenii
Nordici
9 Podiş peneplenizat pe o structură Podişul Dobrogei Proterozoic –
cratonizată Cuaternar
10 Areale cu relief intrazonal Depresiuni, culoare Pliocen - Cuaternar

Modelul spaţiu – timp: un model asumat

În lucrarea de faţă pornim de la ideea adoptării unui model de tip „timp - spaţiu” (Mândruţ,
O., 2015, pp. 26 - 29). Aceasta are în vedere construirea unei regionări care să pună în evidenţă
primatul vechimii teritoriului (care este o reflectare a tipului de structură şi fundament), indiferent
dacă relieful este situat la suprafaţă sau este acoperit de structuri sedimentare noi, peste care se
dezvoltă un alt relief subaerian.
Lucrările moderne accentuează foarte mult asupra laturii temporale în explicarea şi
descrierea reliefului (Huggett, R., 2003; Harvey, A., 2012). Imaginea fundamentului reliefului ţării
noastre, realizată prin studii geologice şi geofizice evidenţiază o anumită situaţie, care permite
raportarea acestui spaţiu la evoluţia generală a reliefului terestru, conform teoriei plăcilor tectonice.
Din analiza oricărei hărţi morfostructurale semnificative sau a hărţilor care redau şi elemente
ale fundamentului, se poate observa că teritoriul ţării noastre se află la contactul dintre părţi relativ
rigide (care aparţin sau au aparţinut platformei est-europene) şi areale de orogen, situate pe
marginile celor dintâi (cuprinzând structuri cutate ale sistemului alpino-carpatic).

32
 Lucrările de geologie (redate în bibliografie) încep analiza teritoriului cu aceste structuri de
platformă, după care sunt studiate şi prezentate regiunile de orogen. Modelul de faţă nu reprezintă,
credem, o copiere a acestei viziuni, ci doar o inserţie a vechimii reliefului (şi uneori chiar a
suprafeţei subiacente), ca element de origine a regionării.
Deoarece deplasarea plăcilor tectonice reprezintă elementul principal de formare a
ansamblurilor reliefosferei (şi chiar a componentelor sale mai mici), este absolut necesar să fie
avută în vedere, într-un mod mult mai pregnant şi vizibil, această componentă tectonică a formării
şi evoluţiei reliefului (plăci, microplăci şi deplasarea lor).
Se au în vedere următoarele criterii:
- încadrarea taxonomică a reliefului ţării noastre într-o scară spaţială supraordonată cu mai
multe niveluri;
- acordarea unui rol determinant substratului geologic (prin caracteristicile, aranjarea şi
vârsta rocilor) şi, în mod indirect, elementului temporal.
Primul element luat în consideraţie îl reprezintă construirea unei taxonomii a reliefului
terestru, în care să fie vizibilizat spaţiul reprezentat de dimensiunea reliefului ţării noastre, descris
în lucrarea menţionată (România – geomorfologie regională, 2015, pp. 27 – 28).
Pentru a înţelege mai bine configuraţia şi dinamica actuală a reliefului major al ţării noastre,
precum şi disjuncţia dintre cele două mari domenii ale sale, este util să ne raportăm la un suport
cartografic intuitiv, reprezentat de harta următoare (fig. 3). Ea se bazează pe elemente sintetizate de
V. Mutihac şi G. Mutihac (2012), într-o lucrare de sinteză asupra geologiei României. Prezenta
hartă reprezintă o anumită simplificare faţă de sursa originală (Mutihac, V., Mutihac, G., 2012,
planşa II, p. 16 şi planşa III, pp. 16 - 17), cu scopul de esenţializa anumite trăsături ale substratului.
Viziunea regionării de faţă porneşte de la premisa identificării pe teritoriul României a două
domenii majore, cu semnificaţie pentru spaţiul geologic, tectonic şi geomorfologic al Europei:
- domeniul de platformă, situat în partea de est, continentală, a Europei, care îmbină părţi
ale soclului anterior orogenezei alpine; acesta face parte din marginea sud-vestică a platformei
continentale est-europene; platforma a evoluat ca o zonă relativ rigidă, un interval foarte mare de timp
(0,6 mld. ani), cu ridicări şi coborâri, urmate de serii sedimentare, peste care s-a grefat relieful actual;
- domeniul de orogen, aparţinând Europei alpine, generat în timpul orogenezei respective,
cuprinzând un sistem montan (Carpaţii) organizat tectonic în pânze de şariaj, paleozone de rift şi
două microplăci mai coborâte (microplaca transilvană şi microplaca panonică) acoperite cu strate
sedimentare, pe care s-a dezvoltat relieful actual.
După cum arată cercetările geotectonice, arcul carpatic provine din regenerarea marginii
tectonice continentale şi are aspectul unor pânze succesive (diferite ca denumiri şi ca vârstă).
Pornind de la această constatare generală, trebuie să admitem că ne aflăm în faţa a două
domenii geomorfologice aparţinând acestor spaţii relativ distincte, aflate în coliziune stabilizată spre
sud (Subcarpaţii şi Piemontul Getic) şi, spre est şi nord-est (Podişul Sucevei şi Subcarpaţii
Moldovei), dar activă în sud-est (Subcarpaţii Curburii).

33
Fig. 3. Unităţile morfostructurale majore ca substrat al reliefului

34
 Aceste două mari domenii de relief sunt:
(A) Domeniul extracarpatic (pe structuri de platformă), cuprinzând: Podişul Dobrogei,
Podişul Moldovei, Câmpia Română, Delta Dunării şi Podişul Getic (cea mai mare parte);
(B) Domeniul carpatic (pe structura orogenului carpatic), cuprinzând: Depresiunea
Transilvaniei, Carpaţii Meridionali, Carpaţii Banatului, Carpaţii Apuseni, Carpaţii Maramureşului şi
ai Bucovinei, Carpaţii Moldo – Transilvani, Carpaţii Curburii, Dealurile de Vest, Câmpia de Vest;
Limita dintre cele două domenii (A, B) urmăreşte marginea exterioară, curbată, a sistemului
carpatic, fiind acoperită cu sedimente neogene cutate, mai recente. Limita (falia pericarpatică),
identificată parţial în foraje, corespunde la suprafaţă unei „zone de tranziţie” pe care se dezvoltă
relieful Subcarpaţilor Moldovei şi Subcarpaţii Getici (cu marginea nordică a Piemontului Getic) sau
aproape o linie (la marginea exterioară a Subcarpaţilor Curburii, deplasaţi peste Câmpia Română).
De aceea am considerat că există o zonă (care nu este nici A, nici B, dar poate fi asociată oricăreia)
cu unităţi de tranziţie (C), care nu formează un domeniu geomorfologic.
Domeniul extracarpatic are ca element comun existenţa, în adâncime, a unor structuri
proterozoice şi paleozoice, organizate în câteva areale identificabile:
- fundamentul est-european (Platforma Moldovenească), pentru o mare parte a substratului
reliefului actual al Podişului Moldovei, continuată spre sud cu Platforma Scitică, formată din
Depresiunea Bârladului şi Depresiunea Predobrogeană (Săndulescu, M., 1984, pag. 63); pe această
structură subiacentă a avut loc un proces de sedimentare în intervalul Cretacic – Pliocen, în etape
succesive, pe care s-a dezvoltat succesiv relieful actual;
- Platforma Moesică, situată în fundamentul Câmpiei Române, reprezintă o structură care
cuprinde în adâncime roci asemănătoare sistemului carpato – balcanic; în partea de est a acesteia,
Platforma Moesică şi Platforma Dobrogei de Sud (formând împreună o microplacă) coboară, sub
forma unui plan înclinat, în faţa Subcarpaţilor şi a Carpaţilor Curburii, generând cutremurele din
zona Vrancea şi zona de coborâre tectonică şi subsidenţă de la exteriorul Subcarpaţilor Curburii;
marginea situată spre orogenul Curburii este şariată şi acoperită cu molasa de tip subcarpatic;
- fundamentul Dobrogei apare la zi în sistemul de structuri cadomiene al şisturilor verzi,
care formează cel mai vechi relief situat la suprafaţă;
- orogenul nord-dobrogean este, în prezent, o regiune cratonizată, deşi în trecut a constituit
o zonă de sedimentare şi cutare situată între Platforma Moldovenească şi Platforma Moesică; fiind
cuprinsă între areale de platformă şi un aspect crotonizat, putem să considerăm orogenul nord-
dobrogean ca având şi el, în prezent, funcţia de substrat geomorfologic rigid;
- în prezent, între fundamentul Podişului Moldovenesc (Platforma est-europeană) şi
fundamentul dobrogeano-moesic se află o zonă de coborâre denumită Platforma Scitică (denumită
în acest fel de M. Săndulescu, 1984), formată din Depresiunea Predobrogeană şi Depresiunea
Bârladului; dintre acestea, Depresiunea Bârladului nu are reflectare vizibilă în relieful superficial actual.
Domeniul carpatic cuprinde orogenul carpatic şi depresiunile sale interioare majore (care
acoperă două microplăci distincte: microplaca panonică, în vest şi transilvană, în centru).
Acest domeniu cuprinde următoarele mari diviziuni:
- Depresiunea Transilvaniei, dezvoltată peste microplaca transilvană (situată în interiorul
arcului carpatic, deci intracarpatică poziţional), sedimentată îndelung (Cretacic – Pliocen), cu un
relief care reflectă modul de aranjare a substratului sedimentar şi rocile din care este formată;
această microplacă constituie o arie coborâtă a cristalinului carpatic; are aspectul unei mari
depresiuni interioare în interiorul arcului carpatic, fiind astfel, din punct de vedere geologic, o
depresiune, iar din punctul de vedere al reliefului, o depresiune colinară, deluroasă, intracarpatică
(Depresiunea colinară a Transilvaniei);
- Carpaţii Meridionali (inclusiv Carpaţii Banatului şi Podişul Mehedinţi, ca structură
geologică), formaţi din şisturi cristaline, intruziuni granitice, o structură şariată şi petice de
sedimentar mezozoic;
- Apusenii Nordici, o adevărată parte înălţată între cele două microplăci coborâte (panonică
şi transilvană);
- Apusenii Sudici (o sutură geosinclinală în lungul unui paleorift) formaţi din roci vulcanice şi fliş;

35
 - Carpaţii Orientali, cu cele trei structuri paralele şi două diviziuni transversale
identificabile (în nord şi centru);
- Carpaţii Curburii, formaţi predominant din fliş, cu o structură geologică şi morfografie
„curbată”, cu un relief şi funcţionalitate individualizate în cadrul arcului montan; astfel, Carpaţii Curburii
(şi Subcarpaţii Curburii) sunt în deplasare activă spre sud-est (Câmpia Română), care a generat, printre
altele, „coborârea” unui compartiment „montan” ocupat în prezent de Depresiunea Braşovului;
- Dealurile de Vest şi Câmpia de Vest reprezintă o asociere de forme uşor înclinate sau
orizontale, dezvoltate pe un alt fundament coborât al plăcii intraalpine, microplaca panonică; microplaca
transilvană şi cea panonică se află în contact în proximitatea jugului intracarpatic Meseş – Preluca;
- Subcarpaţii reprezintă în mod evident „ultimul episod orogenetic” din formarea lanţului
carpatic, având un caracter mai simplu în Subcarpaţii Moldovei şi Subcarpaţii Getici şi mai
complex în continuarea Carpaţilor Curburii (Subcarpaţii Curburii); Subcarpaţii urmează într-un mod
foarte general „falia pericarpatică” şi linia de coliziune între cele două domenii.

Figura 4. România – domenii şi regiuni geomorfologice

În această viziune, domeniile geomorfologice majore (A, B) şi regiunile componente (1 –

15) redate pe harta anterioară (Fig. 4) sunt:
A. Domeniul extracarpatic – pe structuri rigide, coborâte, acoperite cu sedimente şi relief
predominant orizontal;
 Podişul Dobrogei (1) - pe structura Platformei Dobrogei Centrale şi de Sud şi orogenul
nord-dobrogean; se continuă spre est cu Platforma continentală a Mării Negre (tot pe o regiune de
tip „platformă”);
 Podişul Moldovei (2) - pe structura Platformei Moldoveneşti şi a Platformei Scitice;
 Câmpia Română (3) - predominant pe structura Platformei Moesice (în vest şi centru) şi
a Platformei Dobrogei de Sud (în est);
 Piemontul Getic (4) – cea mai mare parte suprapus Platformei Moesice;
 Delta Dunării (5) - pe structura Depresiunii Predobrogene
B. Domeniul carpatic – pe structura orogenului carpatic, inclusiv al microplăcilor interioare
 Depresiunea colinară a Transilvaniei (12) - pe structura microplăcii transilvane
 Carpaţii Meridionali (9) - pe structură orogenetică alpină şi pânze de şariaj
 Carpaţii Banatului (10) - pe structura similară Carpaţilor Meridionali
36
  Carpaţii Apuseni (11) - pe structură orogenetică alpină (Apusenii Nordici) şi compozită,
de paleorift (Apusenii Sudici)
 Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei (6) - cu trei fâşii paralele şi fliş transcarpatic
 Carpaţii Moldo-Transilvani (7) - cu trei fâşii paralele
 Carpaţii Curburii (8) - pe o structură aproape exclusivă de fliş
 Dealurile de Vest (13) şi Câmpia de Vest (14) – preponderent pe structura părţii de est a
microplăcii panonice
C. Zona de tranziţie dintre A şi B (fără a fi un domeniu) - cuprinde îndeosebi Subcarpaţii
Curburii şi Subcarpaţii în general (15), cu aspecte de orogen, care urmăreşte şi maschează acest
contact dintre A şi B.

(4) Caracteristicile climatice şi rolul lor în regionare

Factorii genetici
Aceştia au următoarele elemente de specificitate cu influenţă în regionare:
- mişcarea generală a aerului, care se produce la latitudinea ţării noastre preponderent de la
vest spre est, influenţează, pe această direcţie, repartiţia descrescătoare a precipitaţiilor,
diminuarea caracterului oceanic al climei şi accentuarea continentalismului termic;
- relieful influenţează caracteristicile climei prin altitudinea arcului carpatic, prin forma
acestuia (care canalizează direcţia aerului) şi, pe ansamblul său, prin crearea etajelor climatice.
Depresiunile intramontane conservă frecvent temperaturi scăzute (inversiuni termice). Relieful
domeniului extracarpatic, definit mai sus, prin altitudinile reduse şi uniformitatea morfografică (de
la Munţii Urali la Dunăre), favorizează pătrunderea maselor de aer pe direcţia NE – SV, cu geruri,
secete, ariditate şi continentalism termic; această pătrundere este influenţată şi de forma arcului
carpatic, îndeosebi de curbura acestuia.

Caracteristicile elementelor climatice

Acestea au următoarele particularităţi cu influenţă regională şi altitudinală:
- temperatura medie anuală scade de la sud spre nord cu aproximativ 2,5 ºC pentru 5º de
latitudine, ceea ce este un gradient normal de scădere latitudinală a temperaturii;
- sub raport termic există trei etaje: un etaj cald (cu valori de peste 10ºC), un etaj intermediar
(între 10 ºC şi 6ºC) şi un etaj rece (cu temperaturi mai mici de 6ºC);
- diferenţele de temperatură dintre vară şi iarnă sunt mai mari în partea de est a ţării
(Bărăgan), ajungând la 25–26 ºC, faţă de partea de vest, unde acestea ajung la 21–22ºC;
- precipitaţiile atmosferice medii scad de la vest (unde sunt de 630 mm anual) spre est (unde
ajung la 400 - 500 mm anual) şi cresc cu altitudinea (de la 500 mm la 1200 mm);
- sub raport termic şi al precipitaţiilor, particularitatea principală a climatului ţării noastre
este aceea că se realizează o trecere de la climatul cu influenţe oceanice (în vest) la cel cu elemente
de ariditate (în sud-est).
Clima ţării noastre este temperat – moderată de tranziţie, etajată pe verticală.

Diferenţierile climatice (etaje şi nuanţe de climă) prezintă următoarele particularităţi:

- etajarea climatică pe verticală a elementelor climatice ca efect al creşterii altitudinii
reliefului (există următoarele etaje de climă: montan, de dealuri şi de câmpie);
- existenţa unor diferenţieri climatice de la sud spre nord şi de la vest spre est (ca efect al
extensiunii în latitudine şi al continentalizării);
- îmbinarea influenţelor exterioare cu etajele climatice, în urma cărora există pe teritoriul
ţării noastre mai multe nuanţe climatice.
Pe teritoriul ţării noastre se resimt anumite influenţe climatice exterioare, care determină
anumite nuanţe ale tipurilor de climă (reprezentând o adevărată „regionare climatică”).

37
 • Climatul cu influenţe oceanice; influenţa oceanică (manifestată în vestul şi centrul ţării)
este dată de diferenţa termică mai mică între vară şi iarnă şi precipitaţiile mai bogate (cu 200–300
mm anual).
• Climatul cu influenţe submediteraneene; se resimte în sud-vestul ţării; bate Austrul, cad
ploi şi iarna, iar temperaturile sunt mai mari (cu 1º–2ºC); acest climat a permis dezvoltarea unor
specii de plante şi animale submediteraneene.
• Climatul de tranziţie între cel cu influenţe submediteraneene şi climatul de ariditate; se
extinde în centrul Câmpiei Române, Podişul Getic şi Subcarpaţii Getici.
• Climatul de ariditate este caracteristic sud-estului ţării; aici se manifestă continentalismul
termic, precipitaţiile sunt reduse (500–400 mm/anual, mai ridicate în Subcarpaţii Curburii), există
zile tropicale, secete şi bate frecvent Crivăţul.
• Climatul cu influenţe baltice; influenţele baltice induc temperaturi mai scăzute,
precipitaţii sub formă de ninsoare mai frecvente şi, uneori, mase de aer descendente din nord.
• Climatul cu influenţe pontice se resimte pe litoral şi în Delta Dunării; precipitaţiile sunt
foarte reduse, dar insolaţia are cele mai ridicate valori.

Etajele climatice (şi varietăţile altitudinale ale acestora) au multiple influenţe regionale;
aceste etaje sunt:
• Climatul alpin prezent în munţii cu altitudini de peste 2000 m în Carpaţii Meridionali şi
peste 1800 m în partea de nord a Carpaţilor Orientali.
Temperatura medie anuală scade de la 2º la 0ºC (şi sub 0ºC la peste 2200 m), temperatura
medie a lunii celei mai calde de la 12ºC la 10ºC (chiar mai coborâtă), iar a celei mai reci are valori
de –8º–10ºC (chiar –12ºC). Precipitaţiile medii trec de 1200 mm/an. Vânturile de vest, care bat la
astfel de înălţimi, sunt frecvent deosebit de puternice.
• Climatul de munte prezent pe munţii înalţi şi mijlocii cu altitudini de 1000–1800 m (chiar
2000 m). Temperatura medie anuală scade proporţional cu altitudinea de la 6ºC (uneori 7ºC) la 2ºC,
temperatura medie a lunii celei mai calde de la 19ºC la 12ºC, iar a lunii celei mai reci de la - 4ºC la
-8ºC. Precipitaţiile cresc de la 800 mm/anual (la baza munţilor) la 1000 mm/anual (pe cele mai mari
întinderi) şi 1200 mm.
• Climatul de depresiuni (intramontane şi submontane) apare pe fondul climei regiunii unde
se află depresiunea, se caracterizează prin inversiuni termice (iarna cu temperaturi scăzute şi geruri
persistente), iar primăvara (în unele depresiuni) prin încălziri (datorate foehnului).
• Climatul de dealuri poate fi, după altitudine, un climat de dealuri joase (200–500 m) şi
înalte (500–800 m).
- climatul de dealuri joase, cu temperaturi medii anuale cuprinse între 10ºC (la 200 m) şi
8ºC (la 500 m), vara în jur de 21ºC iar iarna –2º–3ºC şi precipitaţii modeste (500–600 mm/an).
- climatul de dealuri înalte, cu temperaturi medii de 8ºC (chiar 7º şi 6ºC), vara de 20ºC
(chiar 19º şi 18ºC), iarna de –3º–4ºC (–2º în Subcarpaţi, dar –5º în Podişul Sucevei) şi precipitaţii
variabile (de 600–700 mm/anual, în funcţie de poziţie).
• Climatul de câmpie este diferenţiat în două nuanţe, un climat moderat şi un climat
accentuat, în funcţie de poziţie, astfel:
- climatul de câmpie moderat, cu valori termice medii cuprinse între 10º şi 11ºC, vara între
21º şi 23ºC, iarna între –1º şi –2ºC şi precipitaţii cuprinse între 630 mm/an (în Câmpia de Vest) şi
450–500 mm/an în Câmpia Română (partea vestică şi centrală).
- climatul de câmpie continentalizat (accentuat), cu temperaturi medii anuale ridicate (10º şi
11ºC), diferenţe între temperatura medie a lunii celei mai calde (23º, 24ºC) şi a celei mai reci (–2º, –
3ºC) indicând un continentalism termic relativ ridicat (de 25º–26ºC, chiar peste 26ºC), la care se
asociază precipitaţii reduse (sub 500 mm/an) şi zilele tropicale (în Bărăgan şi Podişul Dobrogei).
• Climatul de luncă şi deltă, situat în Lunca şi Delta Dunării, cald şi arid, cu precipitaţii
reduse (400 mm/an), beneficiază de o umiditate suplimentară provenită din evaporare.
• Climatul litoral, prezent pe ţărmul mării, cu brize, are o componentă heliomarină care îi dă
elementul specific de moderabilitate.

38
 Tipuri de climă arată mai clar dimensiunea regională a acestora. Au existat, de-a lungul
timpului, o serie de regionări climatice asupra teritoriului României, dintre care le menţionăm pe
cele realizate de C. Disescu (1952), Şt. M. Stoenescu (1959), regionările asumate de monografia
geografică a R.P.R. (vol. 1, 1960), tratatul de geografie a României (GR, vol. 1, 1984) şi de atlasul
de geografie a României (1977) sau de diferiţi autori (V. Mihăilescu, V. Tufescu, Octavia Bogdan).
Monografia geografică a României (1960) realizează o subdivizare climatică a teritoriului în
mai multe sectoare climatice (climă continental moderată, climă continentală, climă de litoral şi
climă de munte). Sunt caracterizate însă anumite areale, considerate raioane climatice, astfel: clima
câmpiilor, cu două ţinuturi (vestic şi estic), fiecare cu anumite districte, clima dealurilor (de
asemenea cu mai multe ţinuturi), clima de munte (cu nuanţe verticale, în funcţie de altitudine).
O regionare climatică cu un caracter complex este realizată de Octavia Bogdan (1980), pe
baza unor cercetări realizate în cadrul Institutului de Geografie, care distinge următoarele niveluri
taxonomice:
- sectoarele de provincie climatică (nuanţele regionale care sunt: cu influenţă oceanică, cu
influenţă submediteraneană, de tranziţie între influenţa celor două sectoare anterioare şi clima
continentală, sectorul cu un caracter de ariditate, sectorul cu influenţe baltice şi cel cu influenţe pontice);
- regiunile climatice (care sunt identificate vertical);
- subregiuni climatice (care se suprapun peste unităţile de relief);
- districtele climatice;
- topoclimate elementare.
Această taxonomie este concretizată în harta climatică şi topoclimatică (fig. 5), precum şi în
tabele sintetice ilustrative.
Tratatul de geografie a României (GR, I, 1984) reia în linii mari această taxonomie,
prezentând mult mai detaliat caracteristicile elementelor meteorologice. De asemenea, se acordă o
importanţă mai mare definirii topoclimatelor (în general ordonate vertical, dar şi cu un caracter
uneori azonal – topoclimate urbane).
Recentul tratat referitor la Clima României (2008), realizat de Administraţia Naţională de
Meteorologie, nu cuprinde în mod explicit şi o regionare climatică; datele actualizate, structura
modernă şi abordarea cu elemente de noutate fac din această lucrare un reper de bază pentru orice
apreciere spaţială a fenomenului climatic la dimensiunea ţării noastre.

Menţionăm că sectorul cu influenţă de ariditate din harta anterioară conturează un areal (C)
extins („arid”) în estul şi sud-estul ţării.
Există şi anumite regionări realizate asupra altor elemente climatice. Astfel, menţionăm
regionările cu caracter agroclimatic, regionarea fenologică, regionarea teritoriului ţării după
intensitatea orajelor (Maria Colette Iliescu, 1980), precum şi a diferitelor elemente meteorologice
(secete, zilele tropicale, durata îngheţului).
Regionarea climatică este importantă pentru regionarea geografică, dar nu reprezintă un
element fundamental al acesteia. Regionarea climatică reprezintă însă un element esenţial al
identificării tipurilor de medii şi, într-o anumită măsură, al definirii peisajelor.

39
Figura 5. Regionarea climatică (după Octavia Bogdan, 1980)

40
 (5) Hidrografia şi rolul ei în regionare

Hidrografia teritoriului României cuprinde următoarele componente: Dunărea, râurile

interioare, apele subterane, lacurile şi Marea Neagră.

Dunărea este al doilea fluviu ca lungime şi debit din Europa, care are o influenţă deosebită
asupra întregului teritoriu al ţării: colectează reţeaua hidrografică, are un important potenţial
hidroenergetic, permite o legătură fluvială între centrul şi estul Europei şi influenţează
caracteristicile mediului natural.
Pe parcursul traseului Dunării în ţara noastră, aceasta îşi măreşte debitul de la intrare (5300
m3/s la Baziaş), până la prima bifurcare a Deltei (6480 m3/s).
Dunărea are anumite variaţii de nivel, debit şi se caracterizează prin existenţa celor patru
sectoare cu anumite particularităţi geografice:
• Sectorul dintre Baziaş şi Porţile de Fier, denumit Defileul Dunării, este cuprins între
intrarea Dunării în ţară (Baziaş) şi sistemul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier (unde se
află barajul, hidrocentrala şi cele două ecluze laterale).
• Sectorul dintre Porţile de Fier şi Călăraşi, denumit generic Lunca Dunării, se
caracterizează printr-o pantă redusă a fluviului şi o lăţime mare a albiei majore. Lunca Dunării a
fost ocupată în trecut de întinse suprafeţe lacustre, care comunicau cu fluviul.
• Sectorul Călăraşi – Brăila, denumit frecvent Bălţile Dunării, cuprinde între braţele
exterioare două mari incinte: Balta Ialomiţei (între Călăraşi şi sectorul Giurgeni – Vadu Oii, unde
Dunărea curge printr-un singur braţ) şi Balta Brăilei (denumită Insula mare a Brăilei, după
îndiguire), între sectorul Giurgeni – Vadu Oii şi Brăila.
• Sectorul cuprins între Brăila şi Marea Neagră (denumit Dunărea Maritimă, datorită
pătrunderii până la Brăila a navelor maritime), se caracterizează prin cursul fluviului printr-un
singur braţ (între Brăila şi prima bifurcare a Deltei la Pătlăgeanca), iar apoi prin ramificarea sa în
cele trei braţe: Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe. Între confluenţa cu Prutul şi prima bifurcare a
Deltei, Lunca Dunării are aspectul unei „bălţi” (denumită „Balta Isaccea”).

Reţeaua hidrografică a râurilor interioare are o formă radiară (asemănătoare unei roţi) şi
divergentă (din centru spre exterior).
Râurile interioare se pot grupa teritorial astfel: grupa de vest, colectate de Tisa; grupa de
sud, colectate direct de Dunăre; grupa de est (colectate de Siret şi Prut) şi râurile dobrogene care se
varsă în lagunele şi limanele maritime.
Principalele artere hidrografice cu afluenţii lor sunt sunt:
Tisa este tangentă în nord (62 km) şi are afluenţi din Depresiunea Maramureşului.
Someşul este format de unirea la Dej a Someşului Mare (cu izvoare în Munţii Rodnei) cu
Someşul Mic (cu izvoare în Carpaţii Apuseni), la care se adaugă afluenţi mai mici.
Bazinul hidrografic al Crişurilor cuprinde Barcăul şi cele trei Crişuri: Crişul Repede, Crişul
Negru (cu debitul cel mai mare) şi Crişul Alb.
Mureşul, cu izvoare în Munţii Hăşmaşu Mare, străbate variate regiuni (Depresiunea
Giurgeului, Depresiunea Colinară a Transilvaniei, sudul Carpaţilor Apuseni, Dealurile de Vest şi
Câmpia de Vest), formează pe o mică porţiune graniţa cu Ungaria şi se varsă în Tisa. Afluenţii săi
principali sunt: Arieş, Târnava (formată din Târnava Mare şi Târnava Mică), Sebeş, Strei (cu
afluentul său Râul Mare) şi alte râuri mai mici.
Bega, cu izvoare în Munţii Poiana Ruscă, este canalizat în câmpie.
Timişul se varsă direct în Dunăre, în apropiere de Belgrad.
Între Timiş şi Jiu se varsă direct în Dunăre râurile Caraş, Nera şi Cerna.
Jiul, cu izvoare în Carpaţii Meridionali (în Godeanu şi în Parâng), străbate mai multe unităţi
(Depresiunea Petroşani, Depresiunea Târgu Jiu, Podişul Getic, Câmpia Română) şi primeşte ca
afluenţi principali pe Motru şi Gilort.

41
 Oltul izvorăşte din Hăşmaşu Mare şi, după un traseu complex (Depresiunea Ciucului,
Depresiunea Braşovului, Depresiunea Făgăraşului, Defileul Turnu Roşu-Cozia, Subcarpaţii şi
Podişul Getic, Câmpia Română), se varsă în Dunăre aproape de Turnu Măgurele. Afluenţii
principali sunt Râul Negru, Bârsa, Cibin, Lotru, Topolog şi Olteţ. Pe Olt există aproape 30 de lacuri
de acumulare.
Vedea (cu Teleormanul) adună apele dintre Olt şi Argeş.
Argeşul are izvoare în Munţii Făgăraş şi, până la vărsarea în Dunăre, adună afluenţi din
zona mai înaltă) şi din câmpie. Principalul său afluent, Dâmboviţa (tot cu izvoare în Făgăraş) are un
curs complex, similar Argeşului.
Ialomiţa adună ape din zona montană şi subcarpatică (Prahova şi Teleajen), dar traversând
Bărăganul îşi diminuează debitul până la Dunăre.
Siretul, cu cel mai mare debit dintre râurile interioare, adună apele din Carpaţii Orientali şi
Podişul Bârladului, străbătând succesiv, după intrarea în ţară, Podişul Sucevei, Culoarul Siretului şi
Câmpia Siretului Inferior. Afluenţii principali sunt: Suceava, Moldova, Bistriţa (denumită în cursul
superior, până la Vatra Dornei, Bistriţa Aurie), Trotuş, Buzău, Bârlad.
Prutul este situat la exteriorul ţării şi are ca afluent pe Jijia; la Stânca-Costeşti există o
amenajare hidrotehnică şi hidroenergetică.
Râurile creează limite între regiuni sau facilitează gruparea acestora în unităţi supraordonate,
definite după elemente ale hidrografiei (Munţii Bistriţei, Munţii Trotuşului, Munţii Mureşului,
Munţii Crişurilor etc.).
La limită, poate fi imaginată şi o regionare naturală pe bazine morfohidrografice.

Lacurile ocupă 1,1% din suprafaţa ţării şi au un rol regional mai mult complementar.
Există aproximativ 3400 de lacuri, dintre care 2/3 lacuri naturale şi 1/3 lacuri artificiale
(antropice). O caracteristică importantă a lacurilor o constituie diversitatea lor genetică, utilizarea
diferenţiată şi funcţia importantă pe care o au în peisajul geografic al diferitelor regiuni.
Principalele categorii (sau tipuri de lacuri) sunt:
• lagunele maritime, foste golfuri ale Mării Negre, barate cu aluviuni aduse de curenţii
maritimi; laguna Razim–Sinoie este cel mai întins complex lacustru din ţara noastră; laguna
Siutghiol este tot un fost golf, barat de perisipul pe care se află situată Mamaia;
• limanele maritime (sau fluvio-maritime) s-au format prin bararea gurilor de vărsare în
mare ale unor râuri scurte (Taşaul, Techirghiol, Mangalia);
• lacurile din Delta Dunării, care se caracterizează printr-o legătură foarte strânsă cu braţele
fluviului;
• limanele fluviale sunt lacuri formate prin bararea unor râuri mici, la confluenţa acestora cu
râuri mai mari; astfel de lacuri există în lungul Dunării şi al unor râuri (Ialomiţa, Buzău);
• lacurile în depresiuni de tasare (îndeosebi crovuri, cu apă dulce sau sărată), situate mai
ales în Bărăgan;
• lacurile situate între dunele de nisip (în Câmpia Carei şi Câmpia Olteniei);
• iazurile au fost amenajate pentru reţinerea apei şi pentru piscicultură (mai numeroase sunt
în Câmpia Jijiei, Câmpia Transilvaniei şi Podişul Bârladului);
• lacurile formate în masivele de sare caracterizează zonele cu cute diapire;
• lacurile din regiunile carstice ocupă, temporar sau permanent, mici depresiuni carstice;
• lacurile de baraj natural s-au format în urma barării unor râuri mici de alunecări de teren;
sunt în general efemere; cel mai cunoscut exemplu este Lacul Roşu (format în anul 1837, pe Valea
Bicazului); un alt lac s-a format relativ recent la scara timpului morfocronologic pe râul Cuejdel;
• lacul în crater Sfânta Ana (un lac unicat) se află situat în craterul vulcanic al Muntelui
Ciomatu;
• lacurile glaciare s-au format în fostele excavaţiuni create de gheţari, prin acumularea apei
provenite din zăpezi sau precipitaţii; există aproximativ 170 de lacuri glaciare, dintre care
majoritatea se află situate în Carpaţii Meridionali şi câteva în Munţii Rodnei; cele mai importante
lacuri se află situate în grupa Făgăraş (Podragu Mare, Bâlea) şi în Retezat (Bucura, Zănoaga);

42
 • lacurile hidroenergetice au fost construite pentru utilizarea potenţialului râurilor în
obţinerea energiei electrice; uneori au şi un caracter hidroameliorativ, pentru atenuarea undelor de
viitură; principalele amenajări de acest fel au fost realizate pe Dunăre (Porţile de Fier I şi Ostrovul
Mare), Argeş (Vidraru), Lotru (Vidra), Bistriţa (Lacul Izvorul Muntelui), Prut (Stânca Costeşti), pe
Olt, Siret, Sebeş, Râul Mare, Someşul Mic;
 alte lacuri au fost construite de oameni pentru agrement (lacurile din jurul capitalei),
hidroamelioraţii, piscicultură etc.

Apele subterane (freatice şi ape de adâncime) au un rol regional mai mult indirect.
Apele freatice se află situate spre suprafaţă. Sunt continue, influenţate de aporturile din
precipitaţii şi de alte surse în zonele de câmpie, şi de secetă în zonele aride (Bărăgan, Dobrogea). În
zonele deluroase sunt influenţate de relief, de alcătuirea geologică şi au o mineralizare mai mare.
Apele de adâncime, situate sub pânza freatică din stratele sedimentare, se acumulează şi se
reciclează în intervale mari de timp. În vestul ţării, apele de adâncime au un caracter termal (ape
geotermale) şi sunt folosite terapeutic sau pentru utilizări urbane.
Apele subterane apar la suprafaţă sub forma izvoarelor sau sunt extrase prin foraje. La o
concentraţie corespunzătoare de substanţe minerale dizolvate se numesc ape minerale, respectiv
izvoare minerale (Vatra Dornei, Borsec etc.).

Marea Neagră este o mare de tip continental, fiind înconjurată din toate părţile de uscat.
Legătura cu oceanul planetar este dificilă şi se realizează prin Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara,
Strâmtoarea Dardanele, Marea Egee şi Marea Mediterană.
Relieful Mării Negre cuprinde platforma continentală (cu adâncimi de până la 200 m, mai
dezvoltată în partea de nord–vest), abruptul continental (între 200 şi 2000 m) şi bazinul Mării
Negre. Marea Neagră are un bilanţ hidrologic pozitiv, în sensul că totalitatea volumelor de apă
primite (precipitaţii, Dunăre, alte fluvii şi râuri) sunt mai mari decât pierderile (realizate prin
evaporare şi transfer în zona Strâmtorii Bosfor). Bilanţul hidrologic pozitiv creează o uşoară
tendinţă de creştere actuală a nivelului Mării Negre. Există curenţi circulari (produşi de vânt).
Marea Neagră are două straturi de apă:
 la suprafaţă (până la 200 m) un strat mai dulce (cu salinitate de 17 - 18‰), cu oxigen
dizolvat şi înveliş biotic;
 un strat de adâncime (situat sub 200 m), mai sărat (21 - 22‰), cu hidrogen sulfurat şi
lipsit de viaţă.
Între cele două straturi nu se produc schimburi mari de apă, iar curenţii verticali lipsesc. La
suprafaţa Mării Negre există curenţi circulari, datoraţi vântului. În zona Strâmtorii Bosfor există
curenţi complementari, de schimb între Marea Neagră şi Marea Mediterană.
Marea Neagră determină existenţa unei diviziuni regionale a Podişului Dobrogei (zona
litorală), iar platforma continentală (aferentă ţării noastre), o „regiune” aparte, cu totul diferită a
teritoriului României.
O primă regionare hidrologică a teritoriului României este realizată de M. Lvovici şi I.
Ujvari, care precizează pentru teritoriul României 8 „zone hidrologice”, iar acţiunea de delimitare
teritorială se numeşte raionare. Această regionare (1958) se referă mai mult la tipul de regim
hidrologic al râurilor.
Monografia geografică (1960) reia această problemă, identificând mai multe zone şi raioane
hidrologice. Acestea sunt puţin mai detaliate decât cele prezentate în lucrarea anterioară, existând şi
anumite diferenţe teritoriale, precum şi caracterizări calitative. Harta care o însoţeşte (autor I.
Ujvari) redă cartografic foarte sugestiv această diversitate teritorială sub raport hidrografic a
României.
Tratatul de geografia României (GR, vol. 1, 1983) prezintă o anumită varietate a distribuţiei
teritoriale ce caracterizează elementele hidrografice şi cuprinde mai multe hărţi care sunt, într-o
oarecare măsură, şi hărţi de regionare a fenomenului respectiv: ape de adâncime, ape minerale,
densitatea reţelei hidrografice, scurgerea medie a râurilor, tipurile de regim ale râurilor (care este o

43
adevărată regionare interioară a ţării sub aspectul regimurilor râurilor, cuprinzând mai multe tipuri
şi varietăţi), zonele de umiditate, turbiditatea, elemente ale chimismului apei, fenomenele de îngheţ,
tipurile hidrochimice ale râurilor şi altele; de aici rezultă că există o posibilitate mult mai mare de
regionare a hidrografiei decât a climei.
Regiunile hidrogeografice menţionate în acest tratat (GR, vol. I, 1983) sunt ordonate
taxonomic în anumite categorii (provincii, districte), considerate toate ca unităţi hidrogeografice,
deci ca regiuni. Această regionare cu un caracter complex, pune în evidenţă existenţa a trei mari
provincii, fiecare cu mai multe regiuni şi acestea cu alte unităţi subordonate. Caracterizarea
regiunilor hidrografice se bazează pe „intersectarea” unui număr important de parametri redaţi
sintetic în tabele sugestive.
O altă regionare foarte interesantă este cea publicată în atlasul de geografie al României şi
fundamentată într-un articol (Gâştescu, P.; Zăvoianu, I.; Breier, Ariadna; Driga, B., 1976), care
pune în evidenţă două mari domenii (cu umiditate excedentară şi cu umiditate deficitară), iar în
cadrul acestora a mai multor zone care se suprapun, în general, unităţilor de relief. Este interesant
de subliniat că, din punctul de vedere al hidrografiei, Bărăganul şi Dobrogea sunt foarte
asemănătoare, deşi, sub raportul reliefului, ele sunt unităţi distincte.

(6) Caracteristicile biopedogeografice şi funcţia lor regională

Învelişul biogeografic (format din vegetaţie şi faună) este organizat în mai multe zone
biogeografice, care îmbină elemente ale zonalităţii latitudinale cu elemente ale etajării verticale.
Principalele etaje de vegetaţie, redate într-o formă simplificată, sunt:
- zona stepei şi silvostepei (condiţionată în principal latitudinal), ilustrând totodată
continentalizarea elementelor climatice, ocupă spaţii din sud-estul ţării (Bărăgan, sudul Podişului
Moldovei, Podişul Dobrogei), dar şi anumite porţiuni din Câmpia de Vest;
- zona de pădure, ordonată preponderent altitudinal (de la 200 la 1800 m), cuprinde anumite
etaje distincte (etajul stejarului, până la 500 m, etajul fagului, până la 1200 m şi etajul coniferelor) şi
fâşii de tranziţie între acestea (stejar – fag, fag – conifere);
- zona alpină, la altitudini mai mari de 1800 m, cu un etaj subalpin şi un etaj alpin.
Fiecare zonă biogeografică se caracterizează prin anumite însuşiri date de condiţiile
mediului natural, prin animalele şi plantele specifice, deci au şi o identitate regională.
Învelişul biogeografic prezent în ţara noastră marchează trecerea de la formaţiunile
biogeografice caracteristice Europei Centrale (zona de pădure), la formaţiunile specifice mediului
continental (stepă şi silvostepă).
Regionarea vegetaţiei are la bază analiza repartiţiei diferitelor elemente floristice, gradul de
participare al acestora la covorul vegetal şi modul lor de transformare actuală. Există o serie de
încercări mai vechi care arată că vegetaţia ţării noastre se află situată la intersecţia a trei mari
regiuni fitogeografice europene: centrală, estică, sudică.
Regionarea agreată de geografi şi inclusă în tratatul de geografie a României (GR, vol.1,
1983, pag. 395) evidenţiază existenţa a trei mari regiuni fitogeografice (central – europeană,
submediteraneană şi ponto – caspică), fiecare cu mai multe provincii şi districte. Menţionăm că
regiunea submediteraneană ocupă un spaţiu aparent atipic şi foarte întins în vestul şi în estul ţării.
Regiunea central – europeană cuprinde arcul carpatic, Subcarpaţii şi Podişul Moldovei (cea mai
mare parte). Regiunea ponto – caspică cuprinde Bărăganul şi Dobrogea. Ea este intersectată de un
district al provinciei dacice (care aparţine regiunii submediteraneene), format din Lunca şi Delta
Dunării. Aceste regiuni şi provincii sunt împărţite în subprovincii care, la rândul lor, se compun din
mai multe districte. Dintre aceste unităţi taxonomice (regiuni, provincii, subprovincii, districte), cea
mai apropiată de caracteristicile unităţilor de relief o reprezintă districtul.
Remarcăm la această regionare existenţa unei regiuni bine conturate în SE ţării (regiunea
ponto – caspică), ce cuprinde Bărăganul şi Dobrogea, cu o importanţă deosebită, după opinia
noastră, în stabilirea tipurilor de mediu şi a peisajelor din ţara noastră.

44
 Raionarea zoogeografică are un caracter puţin mai echivoc, din cauza caracteristicilor
răspândirii teritoriale a animalelor şi a modificării structurii faunistice a diferitelor teritorii. Există o
încercare de raionare zoogeografică a faunei ţării noastre (Călinescu, R.; Bunescu, Alexandra, 1958)
în care sunt descrise şi cartografiate trei subregiuni (europeano – siberiană, ponto – centralasiatică şi
mediteraneană), fiecare cu provincii, subprovincii şi districte.
Tratatul de geografie a României (GR, vol.1, 1983, p. 458) identifică cinci provincii (dacică,
panonică, moesică, moldo – podolică şi pontică) pe baza faunei terestre. Această regionare are la
bază un model anterior elaborat de R. Călinescu (1969).
Desigur, există anumite moduri de combinare teritorială a faunei acvatice, a faunei
cavernicole, care completează repartiţia geografică a faunei terestre.

Solul este partea superficială a scoarţei terestre formată dintr-un amestec de substanţe
minerale, apă, aer şi substanţe organice (transformate în humus), care se caracterizează prin
fertilitate. Solurile sunt strâns legate de rocă, vegetaţie, climă şi evoluează în timp. Solurile se
deosebesc prin culoare, structură şi alte caracteristici.
Clasele şi tipurile principale de soluri sunt următoarele:
- molisoluri (soluri „moi”), cuprinzând solurile bălane dobrogene, cernoziomuri, soluri
cenuşii; caracterizează zonele joase acoperite cu vegetaţie de stepă şi silvostepă: sudul Câmpiei
Române, Bărăgan, Dobrogea, Podişul Moldovei, Câmpia de Vest şi o parte a Câmpiei
Transilvaniei;
- argiluvisoluri (sau soluri argiloiluviale, cu acumulări de argilă) cuprind solurile brun-
roşcate, solurile brune şi caracterizează centrul Câmpiei Române, porţiunile mai înalte din Podişul
Moldovei, Dealurile de Vest şi o mare parte a Depresiunii colinare a Transilvaniei;
- cambisoluri, care cuprind soluri brune şi brune acide şi caracterizează Subcarpaţii, munţii
joşi şi mijlocii; spodosoluri, cu aspect cenuşiu, cuprinzând soluri podzolice şi brune acide montane,
specifice pentru munţii mai înalţi.

Există încercări interesante de regionare a solurilor, cu elaborarea unor modele sugestive.

Un astfel de model este realizat de N. Cernescu, V. Fridland şi N. Florea (1958), care identifică
cinci provincii pedologice, fiecare cu mai multe subprovincii şi sectoare pedologice situate în
interiorul acestor provincii. Se utilizează, de asemenea, noţiunea de zonă de soluri şi sector
pedologic. Această regionare se suprapune pe două trepte majore ale reliefului ţării: regiuni de
câmpii şi dealuri joase şi regiuni de munţi şi dealuri înalte.
Harta ataşată acestei lucrări, de asemenea foarte sugestivă, concretizează însă prin legendă o
taxonomie puţin diferită, în sensul că zonele de soluri sunt considerate sectoare pedologice.
De asemenea, o regionare sugestivă a fost realizată de Institutul de studii şi cercetări
pedologice, unde se identifică mai multe provincii, fiecare cu anumite soluri caracteristice.
O caracterizarea complexă a repartiţiei solurilor este redată în tratatul de geografie a
României (GR, vol. I, 1983), în care se identifică cinci regiuni pedogeografice (parţial asemănătoare
cu cele din regionările anterioare), opt domenii pedogeografice (care sunt, în esenţă, combinaţii
teritoriale de soluri) şi 82 districte pedogeografice (care sunt unităţi elementare cu anumită
omogenitate sub raportul învelişului pedogeografic, al proceselor pedogenetice şi al reliefului
subiacent).
Elemente de originalitate evidente se întâlnesc în regionarea realizată de N. Barbu (1988),
care, analizând încercările anterioare, a elaborat o taxonomie care porneşte de la ideea că există
două mari domenii şi, asociat acestora, diferite unităţi pedogeografice, fiecare cu anumite diviziuni
subordonate; aceste două mari domenii sunt: domeniul câmpiilor şi dealurilor, care corespunde, în
linii mari, clasei molisolurilor şi argiluvisolurilor şi domeniul montan. Dacă primului domeniu îi
este caracteristică zonalitatea orizontală, celui de-al doilea îi este caracteristică zonalitatea verticală.
Domeniul câmpiilor şi dealurilor cuprinde mai multe unităţi (banato – someşană, danubiano
– getică, danubiano – pontică, moldavă, transilvană şi subcarpatică). Domeniul montan are o
singură unitate (unitatea carpatică) şi patru diviziuni ale acesteia. Unitatea subcarpatică, deşi

45
reprezintă o regiune de tranziţie cu anumite afinităţi cu unitatea carpatică, este considerată ca parte a
domeniului câmpiilor şi dealurilor.
Menţionăm, de asemenea, o regionare care are la bază procesele pedogenetice (Lupaşcu,
Gh.; Donisă, V., 1996); se identifică anumite caracteristici ale repartiţiei proceselor pedogenetice şi,
în raport cu acestea, sunt individualizate anumite unităţi teritoriale caracteristice prin procese
pedogenetice specifice, descrise şi redate cartografic; harta prezentată de autori este, totodată şi o
hartă a regionării proceselor pedogenetice.
În privinţa regionării pedogeografice, trebuie să menţionăm că, la nivelul analizelor realizate
asupra unor unităţi geografice mai mici, există o imagine mult mai complexă şi mai diversificată a
raporturilor dintre factorii pedogenetici şi soluri, ceea ce creează posibilitatea unor abordări mai
detaliate şi foarte apropiate de realitatea obiectivă (Barbu, N., 1985; Lupaşcu, Gh., 1991).
O sinteză deosebit de interesantă (dar şi de originală), relativ recentă, o reprezintă lucrarea
„Solurile principalelor unităţi de relief din România” (autori M. Parichi, Ana-Luiza Stănilă, N.
Cruceru, 2006), în care sunt descrise sistemele relief – soluri pentru principalele unităţi regionale şi
subdiviziunile importante ale acestora.

(7) Tipurile de medii şi dimensiunea lor regională

O expresie foarte sintetică a multiplelor raporturi dintre caracteristicile reliefului

(altitudine, morfografie, substrat, tipuri de relief, unităţi majore), ca substrat al mediului şi mediul
natural în întregul său (incluzând, pe lângă relief, caracteristicile climatice, hidrografice, de
vegetaţie şi soluri).
La nivelul întregii ţări există un element al zonalităţii latitudinale care este determinant
pentru tipul de mediu predominant şi care îi asigură acestuia caracteristica generală de mediu
temperat moderat. Datorită poziţiei în cadrul spaţiului eurasiatic, unde gradul de continentalism
creşte spre est, teritoriul ţării realizează o tranziţie între caracteristicile oceanice (central şi vest-
european) şi cele continentale (est-europene).
Pe acest fond, relieful induce diferenţieri altitudinale regionale şi locale. Elementele
principale ale acestui raport, sunt concretizate în tipurile de mediu, grupate în: medii zonale majore,
medii azonale majore ale munţilor şi medii azonale minore.
Mediile zonale majore sunt: mediul continental arid şi mediul continental de tranziţie.
a. Mediul continental cu nuanţe de ariditate se dezvoltă în cadrul unor unităţi de relief
joase (Bărăgan, Dobrogea, Delta Dunării), eterogene genetic, dar situate, ca poziţie, în partea estică
a ţării, sub influenţa unor factori geografici generali (circulaţia aerului, continentalismul termic
etc.). Circulaţia maselor de aer, predominant vestică, este diminuată de relieful carpatic, astfel încât
până aici acestea ajung aproape lipsite de umiditate.
b. Mediul continental de tranziţie are un caracter moderat şi face trecerea (tranziţia) de la
mediul continental umed la cel cu nuanţe de ariditate menţionat anterior.
Acest tip de mediu are mai multe nuanţe impuse de relief.
Mediul montan concretizează şi mai mult rolul reliefului în diferenţierea tipurilor locale de
mediu. Astfel, întâlnim: mediul alpin şi subalpin (la peste 1800 m), mediul munţilor de altitudine
mijlocie (1000–1800 m), mediul munţilor scunzi (sub 1000 m), mediul depresiunilor
intramontane (cu inversiuni termice, geruri frecvente).
Anumite nuanţe sunt generate de diferite alte caracteristici ale reliefului, cum ar fi existenţa
culoarelor de vale, unde se canalizează vântul, alternanţa de dealuri şi depresiuni, altitudinea
diferită a unităţilor de relief care creează o anumită varietate teritorială a tipurilor de mediu montan,
întinderile diferite ale subdiviziunilor reliefului, gradul de fragmentare, accesibilitatea faţă de
regiunile intens populate şi altele.
Influenţa deosebită a reliefului în cadrul tipurilor de mediu arată în mod foarte clar rolul
determinant al acestuia.

46
 (8) Resursele naturale de bază şi rolul lor regional

Resursele naturale reprezintă acele substanţe, procese sau fenomene care printr-o anumită
transformare realizată cu ajutorul unor mijloace specifice (tehnice) duc la formarea unor produse
noi, utile şi utilizabile de om. Resursele naturale există indiferent de prezenţa omului, dar ele au, în
aceste condiţii, un caracter potenţial şi teoretic. Resursele naturale au un anumit sens doar în măsura
în care sunt valorificate de societatea omenească.
Pentru a utiliza o clasificare geografică (referitoare la apartenenţa resurselor unor anumite
părţi ale mediului geografic), putem considera că resursele naturale se grupează în:
- resurse ale mediului natural (sau altfel spus „resurse fizico-geografice”), cuprinzând
resursele care, ca poziţie, se situează la suprafaţa terestră;
- resurse ale scoarţei terestre (sau „resurse energetice şi minerale”, după utilizarea lor),
cuprinzând resursele care se situează în interiorul scoarţei terestre.
Resursele mediului natural sunt: fondul funciar, solurile, resursele biogeografice (păşuni,
păduri, resurse energetice şi piscicole), resursele de apă (inclusiv hidroenergetice), resursele
secundare de energie (energie geotermală, solară, a vântului).
Resursele de soluri arată o pondere importantă a solurilor bune şi foarte bune calitativ,
situate îndeosebi în regiunile joase (câmpii şi dealuri joase).
Fondul funciar are o structură care evidenţiază ponderea mare a terenurilor agricole şi care
reprezintă aproximativ 60% din întinderea ţării.
Calităţile naturale ale fondului funciar şi ale terenurilor arabile sunt date de combinarea
regională, zonală şi pe altitudine a elementelor fizico-geografice determinante: învelişul de soluri,
formele de relief, caracteristicile climatice, topoclimatice şi biogeografice, resursele de apă.
În prezent, în condiţiile modificării regimului de proprietate asupra terenurilor, suprafaţa
terenurilor arabile are tendinţa de a se diminua, prin trecerea unor areale în categoria altor utilizări
(în special pentru construcţii). De asemenea, unele terenuri arabile încep să fie folosite ocazional.
Chiar în aceste condiţii, în prezent, terenurile arabile reprezintă principala resursă naturală
a ţării noastre.
Resurse ale învelişului biogeografic cuprind resursele forestiere (27,7% din suprafaţa ţării),
păşunile şi fâneţele naturale (33%), elementele rare de interes ştiinţific (rezervaţii ştiinţifice de
floră, faună şi rezervaţii forestiere), fauna de interes cinegetic, fauna piscicolă (din râuri, Dunăre,
lacuri şi Marea Neagră).
Resursele de apă iau forme diferite: apele subterane, reţeaua hidrografică superficială
(Dunărea, râurile interioare, lacurile şi Marea Neagră). Apele continentale dau, în exclusivitate,
volumele de apă dulce pentru alimentarea urbană şi irigaţii, precum şi potenţialul hidroenergetic
amenajabil. Apele subterane mineralizate sunt utilizabile în staţiunile balneoclimaterice sau în
alimentaţie.
Resursele hidroenergetice estimate la 8.000 MW (din care 1/4 sunt reprezentate de Dunăre
prin partea care revine ţării noastre şi 3/4 reprezentând puterea energetică liniară a râurilor
interioare) sunt de dimensiuni modeste. Ponderea actuală a hidroenergiei în structura energiei
electrice (1/5) este aparent redusă, deşi există un număr mare de hidrocentrale. Amenajarea
integrală a reţelei hidrografice abia ar aduce hidroenergia la nivelul actual al producţiei totale de
energie electrică.
Resursele geotermale au o utilizare mai mult complementară (încălzire urbană, sere,
balneoterapie), iar celelalte categorii de resurse energetice (energia eoliană, solară) au deocamdată
participări simbolice, deşi a început construirea unor instalaţii eoliene şi solare.
Resursele scoarţei terestre cuprind: resurse energetice, resurse minerale, substanţe
nemetalifere şi roci.
• Resursele energetice reprezintă nucleul dezvoltării economice a oricărei ţări. Resursele de
cărbuni, deşi cantitativ însemnate şi cu un grad mare de asigurare în timp, au o structură extrem de
deficitară. Astfel, în această structură predomină cărbunii inferiori (cu peste 90% din totalul
cărbunilor), slabi şi foarte slabi calitativ, relativ dificil de extras (datorită grosimii reduse a

47
straturilor şi a amestecului cu strate de steril), utilizabili în exclusivitate în scop termoenergetic (dar
cu anumite dificultăţi legate de volumul mare de cărbuni transportaţi şi de poluare). Cărbunii
superiori (de tip huilă) au o pondere redusă în totalul cărbunilor (sub 10%), diferenţieri calitative
sensibile faţă de huila „clasică” (nu toţi sunt cocsificabili).
Producţia de cărbuni cunoaşte o puternică concentrare în două bazine carbonifere: bazinul
Petroşani pentru huilă („huilă de Valea Jiului”) şi bazinul Motru-Rovinari (pentru lignit), situat în
Podişul Getic.
Rezervele de petrol sunt relativ modeste şi au un grad redus de asigurare în timp (fiind
totodată, în cea mai mare parte, concesionate).
Reducerea rezervelor de petrol s-a produs din cauza exploatării lor îndelungate (peste 150 de
ani), ţara noastră fiind o ţară cu vechi tradiţii în exploatarea şi prelucrarea petrolului.
Gazele naturale (în proporţie de 1/4 gaze asociate şi 3/4 gaz metan) reprezintă o resursă
energetică de bază, esenţială, a României. Deşi rezervele de gaze naturale sunt, comparabil, mai
mari decât cele de petrol şi cu un grad mai înalt de asigurare în timp, nu sunt totuşi suficiente.
Rezervele actuale sunt în mare parte concesionate unor companii internaţionale.
Datorită utilizării îndelungate a gazului metan din Depresiunea Transilvaniei (de peste 150
de ani) şi a folosirii sale intensive în scopuri energetice, în ultimele decenii, rezervele s-au diminuat.
Existenţa unor disponibilităţi de gaze naturale în urmă cu câteva decenii a stimulat construirea unor
termocentrale, bazate pe utilizarea acestora, ceea ce a subordonat gazele naturale energiei electrice.
• Resursele minerale cuprind zăcăminte de minereuri (feroase şi neferoase), substanţe
nemetalifere (sare etc.) şi roci de construcţie. Minereurile de fier sunt extrem de reduse, slabe
calitativ şi în curs de epuizare, datorită rezervelor mici şi a utilizării lor îndelungate (peste 250 de
ani). Producţia actuală este simbolică.
Minereurile neferoase sunt, pe ansamblul lor, deficitare. Minereurile polimetalice şi
minereurile de cupru, deşi au o răspândire destul de mare, sunt insuficiente iar extracţia lor este în
prezent aproape simbolică. Minereurile de bauxită s-au redus considerabil datorită exploatării
intense. Iniţial suficiente pentru producerea aluminei la Oradea (întreprindere în prezent
dezafectată), rezervele interne (concentrate îndeosebi în Munţii Pădurea Craiului) s-au dovedit a fi
cu timpul nesatisfăcătoare. Minereurile auro-argentifere sunt într-o diminuare a producţiei; acest
fapt este explicabil datorită exploatării continue a acestor minereuri, din aceleaşi locuri, de peste
două milenii. Totuşi, extracţia de la Roşia Montană şi împrejurimi continuă.
• Substanţele nemetalifere principale sunt sarea gemă (NaCl) şi sărurile de potasiu (KCl).
Sarea (NaCl) are însă rezerve mari, ţara noastră fiind în mod tradiţional importantă
producătoare la nivel internaţional. Sarea se află situată în structuri geologice denumite „cute
diapire”; acestea se întâlnesc în Subcarpaţi şi pe marginile Depresiunii Transilvaniei.
• Rocile de construcţie, urmărind marile formaţiuni geologice, sunt variate şi bogate
cantitativ. Gama de roci disponibile cuprind roci eruptive (granit, bazalt, andezit etc.), metamorfice
(şisturi cristaline, şisturi verzi, marmură etc.) şi sedimentare (calcare, travertin, argile, nisip, pietriş,
gresii, caolin).
Resursele naturale, în sensul prezentat mai jos (fig. 6), au o influenţă regională sub mai
multe aspecte, cum ar fi, în calitate de:
 elemente identitare ale unor regiuni;
 părţi componente ale structurilor regionale identificate;
 factori de antropizare a regiunilor naturale;
 factori generatori ai industriei şi ai „concentrărilor” industriale;
 atractivitatea demografică şi economică;
 elemente de dinamizare a dezvoltării regionale.
În acest context, resursele au un rol deosebit de important în regionare şi în caracteristicile
regiunilor geografice pe baze naturale.

48
Figura 6. Regionarea potenţialului de resurse naturale

49
 Harta menţionată (fig. 6) realizează distincţia dintre cele două categorii de resurse şi
evidenţiază în mod clar prin legendă arealele corespunzătoare acestora. Din acest punct de vedere,
această hartă reprezintă, totodată şi o hartă a regionării resurselor.
Ea evidenţiază suprafeţele cu un potenţial ridicat al fondului funciar (care reprezintă
principala resursă naturală a ţării), areale cu potenţial fizico – geografic diversificat, diferitele
categorii de resurse energetice şi minerale precum şi arealele cu un potenţial turistic deosebit.
Această regionare poate să stea la baza proiectelor de dezvoltare durabilă, indiferent asupra
căror forme de organizare teritorială se referă (regiuni geografice, regiuni de dezvoltare, judeţe).

(9) Evoluţii şi structuri geodemografice în profil teritorial

Populaţia României era în anul 2014 de 22.299.730 locuitori şi în anul 2015 (1 iulie), de
22.242.738 locuitori.
Populaţia României a avut cea mai mare valoare numerică în anul 1990 (23.206.000 loc.),
după care a început să scadă constant şi continuu. Acest fenomen a fost denumit „un sfert de secol
de declin demografic” (Rotariu, T., 2015, în Stănescu, I. şi Zamfir, C., coord.).
Creşterea populaţiei a fost aproape continuă în secolul XX până în anul 1990, fiind datorată
valorilor sporului natural (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate). Sporul natural a cunoscut o
evoluţie oscilantă, cu valori mari (11–16‰) în unele perioade (1920–1939, 1949–1958, 1967–1970)
şi cu valori mai reduse (sub 8‰) în alte perioade (1940–1947, 1962–1966 şi din 1980 până în
1990); sporul natural cel mai ridicat a fost înregistrat în anii 1967 (18,1‰) şi 1968 (17,1‰),
datorită şi unor măsuri legislative privind politica demografică. Trebuie menţionat îndeosebi
contingentul tinerilor născuţi în anul 1967, de peste 1/2 milion de persoane, cel mai numeros din
istoria României.
Sporul natural negativ (din anul 1990 până în prezent, 2015) a fost completat cu un sold
migratoriu, de asemenea negativ (numărul persoanelor plecate temporar sau definitiv din ţară) ceea
ce a dus la o scădere a populaţiei.
Fenomenul principal al evoluţiei populaţiei, aşa cum se observă în ultimele două decenii,
este sporul natural negativ.
În prezent (2015), aproape întreg teritoriul ţării are un spor natural negativ, cu valori
negative mari în sudul şi sud-vestul ţării. Scăderea populaţiei, exprimată prin sporul natural negativ,
reprezintă o problemă fundamentală a României. Unele speranţe sunt puse într-o anumită măsură pe
tendinţa de creştere relativă a sporului natural (de la –1,1% la –0,9‰ în anul 2002 şi -0,1 în anul
2010) şi de caracteristicile primelor contingente de copii din secolul XXI.
Studii recente ale profesorului Ionel Muntele de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi arată
că populaţia României va evolua în următorii ani într-o direcţie care, pe lângă scăderea
demografică, va fi însoţită de alte „riscuri demografice” referitoare la evoluţia inegală în teritoriu,
evoluţia structurii demografice (Muntele, I., 2010), care vor duce la modificări importante
cantitative şi în profil teritorial.

Densitatea populaţiei este de 90 loc./km2(în 2015), puţin mai redusă decât densitatea medie
a Europei. Pe teritoriul ţării există diferenţieri sensibile faţă de această medie. Densitatea maximă s-
a înregistrat în anul 1990 (94,1 loc./km2).
Cea mai ridicată densitate (peste 1000 loc./km2) caracterizează teritoriile administrative ale
unor oraşe mari (Bucureşti, Ploieşti, Brăila, Galaţi, Constanţa, Craiova, Sibiu, Timişoara, Arad, Iaşi,
Oradea, Cluj-Napoca); evident, aici este vorba de o densitate strict locală, care provine din raportul
dintre o populaţie numeroasă şi un spaţiu administrativ relativ mic.
Densitatea mai redusă (50–100 loc./km2) decât media pe ţară caracterizează cea mai mare
parte a teritoriului.
Densitatea populaţiei scade apoi cu înălţimea, ajungând la valori mici (25–50 loc./ km2) şi
foarte mici (sub 25 loc./km2) în zonele montane masive şi înalte. Densităţi foarte mici
caracterizează şi teritoriul Deltei Dunării, cu întinderi mari de ape.

50
 Structura pe grupe de vârstă şi sexe plasează populaţia ţării noastre într-o situaţie
intermediară între ţările cu o populaţie îmbătrânită (sau în curs de îmbătrânire), caracteristică
Europei Nordice, Centrale şi Japoniei, şi ţările în curs de dezvoltare (de fapt subdezvoltate), cu o
populaţie foarte tânără.
Repartiţia populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe este reprezentată prin piramida vârstelor.
Aceasta arată că există însă diferenţieri mari în interiorul grupelor de vârstă: la vârstele mari (60 de
ani şi peste) predomină populaţia feminină, la vârstele mici predomină populaţia masculină, iar
pentru contingentele de trecere (40–60 de ani) cele două grupe sunt apropiate valoric.
La vârstele mijlocii (20–40 ani) şi mici (sub 20 ani), în fiecare contingent (care reprezintă
persoanele născute în acelaşi an) există un excedent de populaţie masculină (ajungând până la
10.000 persoane).
Pentru ţara noastră, cea mai importantă generaţie este — numeric şi biologic — generaţia
născută în perioada 1967–1968. Contingentul anului 1967 a avut peste 1/2 milion persoane
(555.000); numeric, este cel mai mare din istoria României.

Structura naţională consemnează o majoritate reprezentată de români (89,5%). În România

mai trăiesc: maghiari (6,6%), rromi (2,5%), germani (0,3%) şi cetăţeni de alte naţionalităţi.
Această pondere a populaţiei majoritare conferă României statutul de stat naţional unitar.
Populaţia maghiară este formată din secui (predominanţi numericeşte în judeţele Harghita şi
Covasna) şi unguri (care au o pondere importantă în judeţele Mureş, Cluj, Bihor, o pondere
semnificativă în judeţele Braşov, Sălaj, Arad, Timiş şi o pondere mai redusă în judeţele Maramureş,
Bistriţa-Năsăud, Sibiu, Alba, Hunedoara, Caraş-Severin). Populaţia maghiară a venit începând din
sec. XI–XII, aşezându-se succesiv, de la vest spre est, în teritorii locuite de o populaţie autohtonă
care vorbea o limbă neolatină.
Populaţia germană este formată din saşi (colonizaţi în sec. XII în sud-estul Transilvaniei,
provenind îndeosebi din Saxonia) şi şvabi (aduşi de austrieci în sec. XVIII–XIX, îndeosebi în
Banat, provenind preponderent din Suabia); în prezent, saşii sunt într-o proporţie mai semnificativă
în judeţele Braşov şi Sibiu, iar şvabii în judeţele Timiş, Arad, Caraş-Severin.
Rromii, originari din India şi Pakistan, au penetrat în momente diferite (începând din sec.
XII), în prezent fiind răspândiţi în toată Europa, iar în ţara noastră în toate regiunile.
Ucrainenii, îndeosebi ramura cunoscută la noi sub numele de ruteni, se întâlnesc în nordul
ţării, iar ruşii şi lipovenii îndeosebi în Moldova şi Delta Dunării.
Populaţiile turco-tătare sunt mai numeroase în Dobrogea, sârbo-croaţii în Banat, slovacii în
vestul ţării (Nădlac şi câteva localităţi mai mici din Câmpia de Vest), bulgarii în lungul Dunării şi
în Banat, la care se adaugă alte minorităţi (greci, armeni). Evreii aveau în trecut o prezenţă
deosebită în Moldova (Botoşani, Darabani, Dorohoi, Iaşi, Roman, Vaslui) şi în alte oraşe mari
(Brăila, Tg. Mureş, Arad, Oradea, Timişoara, Satu Mare, Cluj-Napoca etc.) şi în Bucureşti.

Structura pe medii indică, după anul 1985, o uşoară predominare a populaţiei din mediul
urban; în prezent (2014), 55,1% din populaţia ţării trăieşte în mediul urban şi 44,9% în mediul rural.
Creşterea ponderii populaţiei urbane s-a datorat, printre altele şi transformării unui număr de
localităţi rurale în oraşe. În ultimii ani (2002 – 2014), populaţia majorităţii oraşelor a scăzut.

Structura confesională indică predominarea creştinilor ortodocşi (86,7%), urmaţi de

catolici (4,7%), reformaţi (3,2%), penticostali (1,5%), greco-catolici (0,9%), baptişti (0,6%) ş.a.
după datele preliminare ale recensământului. Libertatea religioasă, libertatea etnică şi culturală sunt
garantate de Constituţia României.
Dimensiunea regională a elementelor demografice în sine, îndeosebi sub componenta lor
geodemografică (care presupune şi teritoriul de locuire), are influenţe asupra regionării prin
componenta de geografie umană a acesteia, definirea coeziunii teritoriale sub acest aspect şi
influenţa transformatoare pe care comunităţile umane o au asupra elementelor fizico – geografice,
mediului şi peisajelor.

51
 Totodată, caracteristicile regionale ale acestor elemente au o influenţă directă şi indirectă
asupra calităţii mediului de viaţă în care trăiesc aceste comunităţi. Modul de grupare al entităţilor
demografice teritoriale creează anumite diferenţieri în interiorul regiunilor geografice pe baze
naturale şi oferă o dimensiune funcţională spaţiului geografic. Elemente noi de natură
geodemografică (migraţiile, suprapopularea sau subpopularea, evoluţia sporului natural,
dimensiunea culturală a grupurilor identitare, evoluţia numerică diferită a acestora) influenţează
sensibil caracteristicile funcţionalităţii regiunilor geografice şi chiar permit identificarea unor areale
cu anumite caracteristici.
Simpla lectură a elementelor geodemografice menţionate sugerează multiple diferenţieri şi
influenţe regionale ale acestora.

(10) Habitatul: tipologie şi funcţii regionale

Habitatul reprezintă condiţiile de locuire ale unui teritoriu. El se referă atât la construcţiile
care formează aşezările omeneşti, activităţile economice, populaţia care locuieşte pe acel teritoriu,
cât şi la spaţiul geografic înconjurător, legat din punct de vedere economic cu aşezarea umană. Într-o
formulare simplă, habitatul poate fi definit ca totalitatea condiţiilor de viaţă ale unui teritoriu.
Există o varietate a habitatului după dimensiunea teritorială, gradul de concentrare a
populaţiei, funcţiile economice, structura administrativă, locul fiecărei aşezări în reţea, influenţa
exercitată asupra teritoriului, funcţiile socio-economice, nivelul de calitate a vieţii oferit locuitorilor,
perspectivele de dezvoltare.
Habitatul are multiple asemănări cu formele de aglomerare umană, fără să existe o
suprapunere integrală între cele două realităţi teritoriale.
Dacă forma de aglomerare se referă mai mult la aspectul teritorial (ca întindere) şi
demografic habitatul subînţelege îndeosebi caracteristica legată de calitatea mediului de locuire.
Sub raportul dimensiunii teritoriale şi demografice, varietatea habitatului se desfăşoară
între aşezările foarte mici din zona montană (crânguri sau cătune), cu un număr redus de locuitori şi
construcţii, până la dimensiunea capitalei.
Taxonomia habitatului cuprinde următoarele niveluri (în număr provizoriu de 8):
- aşezări rurale foarte mici, cu un număr mic de gospodării, populaţie redusă, activităţi
economice de subzistenţă şi dispersie teritorială; cele mai cunoscute exemple de acest fel le
constituie aşezările dispersate din zona montană, precum şi aşezările în curs de depopulare sau
depopulate;
- aşezări rurale mici, cu un anumit grad de concentrare teritorială şi o organizare incipientă
a structurii interne, unde se îmbină teritorial perimetrele construite cu terenurile agricole; sub raport
demografic, ele pot avea între câteva zeci şi câteva sute de locuitori;
- aşezări rurale cu un grad mai avansat de concentrare teritorială a gospodăriilor şi
populaţiei, cu un număr mai mare de locuitori (de la câteva sute la câteva mii) şi activităţi
economice diversificate; acestea caracterizează spaţiile depresionare sau uşor înclinate din regiunile
deluroase şi montane; forma geometrică a habitatului poate fi diferită: liniară, dispersată,
geometrizată, polinucleară; în această categorie pot intra şi anumite aşezări urbane foarte mici;
- aşezări rurale mari şi aşezări urbane mici, concentrate sau compacte, cu o structură
internă bine definită şi un număr de locuitori semnificativ (de la câteva mii până la 20.000);
- aşezări urbane de dimensiuni mici şi mijlocii (în general între 20.000 loc. şi 50.000
locuitori), cu o infrastructură corespunzătoare, concentrarea populaţiei şi activităţilor economice,
activităţi de producţie semnificative şi un anumit rol în teritoriu;
- oraşele mijlocii – mari (cu o populaţie cuprinsă între 50.000–100.000 locuitori) cu un grad
mai avansat de concentrare a populaţiei, şi o putere economică mai mare şi o zonare internă a
funcţiilor economice;
- oraşele mari şi foarte mari (cuprinse între 100.000–350.000 locuitori) cu o prezenţă şi o
pondere semnificative în structura şi extensiunea habitatului din ţara noastră;

52
 - oraşul capitală — Bucureşti — cu o deosebită dezvoltare demografică, teritorială,
economică şi a funcţiilor urbane, cu o zonare internă distinctă şi un rol determinant asupra
întregului teritoriu.
Această taxonomie pe 8 niveluri are un caracter provizoriu şi este, într-o anumită măsură,
mai mult ipotetică. Ea arată însă modul în care poate fi construită o reţea ierarhizată pe 8 niveluri,
cu funcţii regionale evidente.
Din punct de vedere al raportului dintre aşezări şi teritoriu se poate vorbi, cu o anumită
dificultate, despre regionarea lor. O primă încercare în sensul reprezentării grafice a unor teritorii
relativ omogene sub raportul tipurilor de aşezări rurale a realizat-o V. Mihăilescu (1934).
O încercare de regionare a aşezărilor rurale şi a teritoriului aferent, sub forma generică de
habitat, este realizată în tratatul de geografie a României (GR, vol. 2, 1984, p. 194), în care sunt
puse în evidenţă trei categorii regionale de habitat: a) al zonelor montane, b) al zonelor de dealuri şi
podişuri înalte; c) al zonelor de câmpie; fiecare dintre acestea au forme caracteristici ale habitatului
şi mai multe varietăţi locale.
Aşezările urbane nu pot face, ele însele, obiectul unei regionări. Pentru oraşele foarte mari
şi mari, se pot identifica în interiorul lor anumite zone funcţionale asemănătoare unor
„microregiuni” ale oraşului; acestea nu reprezintă însă un element de regionare, ci doar constatarea
unei organizări funcţionale interne a oraşului.
Sistemele de aşezări se compun din oraşe (care sunt noduri ale reţelelor), aşezări rurale şi
teritoriul situat între acestea; se adaugă diferitele amenajări, modul de utilizare a terenurilor şi chiar
deplasarea spaţială a locuitorilor. Aceste „reţele” (cu oraşele situate în noduri) influenţează într-o
măsură arealele înconjurătoare, proporţional cu distanţa şi posibilităţile de acces. De aceea, oraşele
şi reţelele de căi de comunicaţie formează sistemul vascular al unităţilor teritoriale, reunite printr-o
margine exterioară, obiectivă sau convenţională. În interiorul sistemelor de aşezări există o evidentă
subordonare teritorială realizată în timp şi care evidenţiază totodată o structurare internă a
teritoriului pe care se află situate.
O abordare deosebit de interesantă pentru momentul respectiv în regionarea spaţiului rural
al ţării este datorată lui I. Şandru (1966), care realizează, printre altele, o hartă a habitatului rural a
României, cuprinzând o serie de elemente care permit o regionare foarte nuanţată a teritoriului din
acest punct de vedere. Autorul identifică şi concretizează, pe o singură hartă, trei grupe de
probleme:
- tipurile funcţionale de habitat rural şi urban (redate cartografic pe hartă prin culori);
- formele de urbanizare a habitatului rural (cu trei situaţii teritoriale);
- formele sistematizării rurale (cu patru categorii de areale caracteristice).
Acest studiu şi harta aferentă considerăm că reprezintă o contribuţie semnificativă la
regionarea teritoriului sub raportul componentei umane, chiar dacă este mai puţin cunoscută şi nu
este utilizată frecvent.
O lucrarea foarte interesantă în sensul celor menţionate anterior este datorată lui Cl.
Giurcăneanu (1988), care analizează populaţia şi aşezările macroregiunii carpatice într-un mod
integrat (populaţie, aşezări, tipuri de habitat, economie). Există numeroase hărţi care ilustrează
diversitatea regională a fenomenelor analizate, pe fondul macroregiunii carpatice; acestea se referă,
printre altele, la economia forestieră, economia agropastorală, tipurile de aşezări, gradul de
permisivitate a teritoriului montan, utilizarea economică a hidrografiei, arealele turistice, peisajele
umane, densitatea populaţiei, tipurile structurale de aşezări rurale, funcţiile economice, raportul
dintre aşezări şi altitudine, tipuri regionale de grupări altimetrice a aşezărilor, zonalitatea
verticală a habitatului etc.
Menţionăm că fiecare problemă enunţată anterior are o ilustrare cartografică edificatoare,
care evidenţiază varietăţi regionale ale acesteia.
Un interes deosebit îl reprezintă analiza complexelor regionale de aşezări din Carpaţii
Româneşti, parte deosebit de interesantă şi originală a lucrării, după cum arată şi în prefaţă Victor
Tufescu. Descrierea acestor complexe regionale şi harta sugestivă care le ilustrează (Giurcăneanu,
Cl., 1988, p. 199) oferă o imagine foarte clară a acestor varietăţi regionale pe care aşezările

53
omeneşti şi habitatul lor le au pe întinderea Carpaţilor. Numărul lor este semnificativ, iar gruparea
lor se face pe cele trei ramuri carpatice şi pe unităţile lor transversale semnificative (Carpaţii
Maramureşului şi ai Bucovinei, Carpaţii Moldo – Transilvani, Carpaţii Curburii).
Este importantă menţionarea lor, deoarece aceste varietăţi regionale de sisteme şi aşezări au
o coerenţă interioară care le justifică existenţa lor ca entităţi de geografie umană: Depresiunea
Maramureşului, Ţara Năsăudului, ţinutul Bârgăului (acestea fiind complementare între ele şi
limitrofe), Depresiunea Dornelor, Obcinele Bucovinei, arealele risipite din zona de obârşie a
râurilor Bicaz, Olt, Mureş şi Trotuş. Depresiunea Bârsei, platforma Poiana Mărului, culoarul Rucăr
– Bran, Vrancea, Mărginimea Sibiului şi a Haţegului, Poiana Ruscăi şi Ţinutul Pădurenilor, Ţara
Moţilor.
O serie de elemente noi referitoare la caracteristicile regionale integrate sunt aduse de I.
Ianoş, în diferite studii şi materiale (1981, 1993, 2000, 2008, 2009), în care un loc important îl are
individualizarea regiunilor geografice după ierarhizarea reţelei de aşezări văzută ca asumare a
relaţiilor dintre acestea şi teritoriul adiacent. Regiunea este, în acest context, mai puţin un spaţiu de
omogenitate şi uniformitate a caracteristicilor cât, mai mult de atât, un spaţiu funcţional, polarizat
teritorial şi anizotrop.
Spaţiul regional este văzut în perspectiva unor arii funcţionale succesive, care sunt
interconectate şi asigură dezvoltarea în timp a sistemului.
Menţionăm, din acest punct de vedere, analiza făcută asupra părţii de sud a Câmpiei
Române şi a Văii Mureşului. Sunt puse în evidenţă, de asemenea, nivelurile interioare de
dezvoltare, cu un accent pe identificarea şi descrierea ariilor subdezvoltate.

(11) Elemente regionale ale producţiei sociale

Producţia agricolă, din punct de vedere geografic, presupune identificarea unor unităţi
relativ omogene sub raportul condiţiilor naturale şi al producţiei agricole propriu-zise.
Aceste zone pot fi considerate următoarele: zona agricolă montană, cuprinzând mai multe
tipuri de agricultură (cum ar fi: agricultură de culmi, de văi şi agricultura depresiunilor), zona
agricolă a Subcarpaţilor şi dealurilor înalte (cu tipuri de agricultură cum ar fi: pastoral, pastoral –
pomicol, pastoral – viticol, pastoral – agricol şi complex), a dealurilor mijlocii şi joase (cu tipul
viticol – pomicol, cerealier – pomicol – zootehnic, cerealier – zootehnic şi complex), a câmpiilor
(cu tipul cerealier, cerealier zootehnic, cerealier – plante industriale) şi altele.
La acestea se adaugă zona agricolă periurbană, cu caracter disipat, cuprinzând trei tipuri ale
producţiei agricole.

Industria şi repartiţia ei teritorială au o influenţă importantă în regionare.

În perioada actuală (1990 - 2015), industria se află în restructurare şi într-un proces de
modificare succesivă a formei de proprietate. Restructurarea implică redimensionarea unor ramuri,
subramuri şi centre industriale, dezvoltarea unor subramuri şi centre noi, precum şi reglarea
producţiei în conformitate cu legile economiei de piaţă.

Repartiţia teritorială a industriei pune în evidenţă principalele areale de concentrare ale

acesteia, precum şi o anumită specializare a lor.
Regionarea industriei se referă la o realitate teritorială care ar trebui să aibă un caracter
concret şi o prezenţă vizibilă în peisaj. Există mai multe modalităţi de abordare a gradului de
concentrare industrială pe un anumit teritoriu.
Regionarea industriei presupune identificarea unor areale în care activităţile industriale au o
prezenţă evidentă şi care au conexiuni teritoriale şi funcţionale între centrele componente şi în
raport cu teritoriul pe care se află situate.
Categoriile taxonomice sunt diverse şi ele ascund o realitate complicată, în transformare. De
aceea, o imagine „medie” (pentru perioada 1990 – 2015), generalizată şi simplificată, are anumite
avantaje de percepere a acestui fenomen „regional”.

54
 În general, se consideră că unitatea de bază o reprezintă centrul industrial, urmând apoi un
nivel taxonomic superior evidenţiat de concentrările industriale; acestea se includ în unităţi mai
largi denumite regiuni industriale. Menţionăm că există mai multe încercări de regionare a
industriei.
Tratatul de geografie a României (GR, II, 1984) stabilea trei unităţi taxonomice pentru
perioada respectivă (1970 – 1984): centrul industrial, gruparea şi regiunea de concentrare
industrială. Sunt expuse şi anumite criterii pentru stabilirea acestor unităţi taxonomice. Se consideră
că în ţara noastră, în momentul analizei (1980), existau 29 de grupări industriale şi 4 regiuni de
concentrare industrială. În prezent (2015), această situaţie este mult transformată şi are doar un
caracter istoric.
Menţionăm, de asemenea, alte regionări ale industriei care au existat în anumite momente şi
au o anumită semnificaţie pentru perioada respectivă. I. Popovici şi Maria Mihail (1980) arată că pe
teritoriul ţării, în acea perioadă, se pot individualiza patru regiuni industriale şi mai multe grupări
industriale, iar Gr. Pop (1986) realizează o regionare a industriei care cuprinde mai multe regiuni,
fiecare cu anumite grupări industriale identificate şi descrise de autor, la care se adaugă alte
grupări industriale situate în afara regiunilor.
În perioada de început a trecerii spre economia de piaţă (1991 – 1995), repartiţia geografică
a industriei şi-a păstrat, în linii mari, caracteristicile anterioare. În acest interval de timp nu se mai
poate vorbi propriu-zis despre regiuni industriale, în sensul descris anterior şi cu proprietăţile
specifice economiei socialiste.
Un anumit model al acestei regionări (Mândruţ, O., 1993, 1994, reluat ulterior în diferite
lucrări, manuale şcolare şi lucrări cartografice) pune în planul central noţiunea de concentrare
industrială, distingându-se 12 astfel de unităţi teritoriale caracterizate prin proximitate spaţială,
funcţionare viabilă, specific teritorial şi interrelaţii economice (fig. 7).
Aceste concentrări sunt (pentru perioada 1990 – 2010): Bucureşti şi împrejurimi, Brăila -
Galaţi, Ploieşti – Brazi, Oneşti – Borzeşti, Braşov şi împrejurimi, Hunedoara – Deva, Târgu Jiu –
Motru – Rovinari, Craiova şi împrejurimi, Constanţa, Baia Mare şi împrejurimi, Bacău – Piatra
Neamţ, Petroşani.
Se înţelege de la sine, pentru fiecare caz în parte, specificul coerenţei interioare şi profilul
industrial. În afara acestora, există o serie de centre industriale foarte mari, cu mai multe ramuri,
centre industriale mari şi mijlocii, care nu formează însă anumite grupări teritoriale cu un specific
economic.
Situaţia anterioară (1990 – 2010) este însă foarte mult transformată şi nu poate fi considerată
ca reflectând realitatea actuală. Pentru noul context (2010 – 2014) a fost imaginată o regionare
ameliorată, ipotetică până la existenţa unor studii aprofundate. Ea este redată ca un reper pentru
regionalizare (fig. 7).

(12) Infrastructura de circulaţie şi rolul ei regional

Infrastructura de circulaţie cuprinde căile de comunicaţie terestre, pe apă, aeriene şi cele
destinate transporturilor speciale.
Căile de comunicaţie feroviare cuprind o reţea de aproape 11.000 km. (din care peste 3000
km reţea electrificată), organizată atât concentric (urmărind dispunerea generală a reliefului arcului
carpatic), cât şi radiar (pe văile transversale). Există zece sectoare transversale prin care arcul
carpatic este străbătut pe direcţie radiară. Reţeaua feroviară este organizată pe opt magistrale,
cuprinzând segmente de cale ferată, noduri feroviare şi puncte de frontieră. Aceasta este însă relativ
modestă şi, pe alocuri, nu a fost modernizată de mult timp. Există însă şi segmente electrificate, în
curs de modernizare, care permit sau vor permite realizarea unor transporturi cu viteză sporită
(Bucureşti–Braşov–Sighişoara–Arad, Bucureşti–Constanţa, Bucureşti–Craiova ş.a.). Punctele de
frontieră feroviare principale (Calafat, Moraviţa, Curtici, Episcopia Bihor, Valea lui Mihai, Vicşani,
Ungheni, Negru Vodă, Giurgiu) realizează interconectarea căilor ferate din ţara noastră cu a altor ţări.

55
Figura 7. Regionarea industriei (1990 – 2010)

56
 Exemplele pozitive (Timişoara – Caransebeş, Filiaşi – Craiova – Roşiori de Vede, Bucureşti
– Predeal, Arad – Simeria, Bucureşti – Constanţa) demonstrează că circulaţia feroviară poate să fie
realizată la viteze superioare celor actuale.
Există în prezent (2015) segmente abandonate (cum ar fi Oradea – Holod, Sibiu – Agnita,
Caransebeş – Subcetate etc.) sau cu o circulaţie minimală, ocazională sau doar de marfă (Medgidia
– Negru Vodă, Piteşti – Curtea de Argeş, Băbeni – Alunu, Bucureşti – Olteniţa, Dorneşti – Rădăuţi
– Putna, Bârlad – Fălciu etc.). De asemenea, există segmente care, privatizate, se păstrează într-o
stare funcţională şi activă teritorial (Iaşi – Dorohoi, Bârlad – Galaţi, Braşov – Zărneşti, căile ferate
din Banat etc.).
Căile de comunicaţie rutiere, cu peste 72.000 km (reţeaua de interes naţional), au o direcţie
generală asemănătoare reţelei hidrografice şi formei concentrice a arcului carpatic. Această reţea
este însă mult mai vastă, pătrunzând în regiuni greu accesibile.
Principalele puncte de frontieră rutiere (Gura Văii, Moraviţa, Cenad, Nădlac, Turnu,
Vărşand, Borş, Valea lui Mihai, Carei, Halmeu, Siret, Ştefăneşti, Albiţa, Oancea, Vama Veche,
Negru Vodă, Giurgiu, Calafat) racordează transporturile rutiere interne la traficul internaţional.
Principalele puncte de traversare a Dunării sunt în zona Giurgiu – Ruse, Calafat – Vidin, Feteşti–
Cernavodă, Giurgeni– Vadu Oii. Există segmente de autostrăzi „clasice” (A1 – Bucureşti – Piteşti;
A2 – Bucureşti – Constanţa), A3 (Bucureşti – Ploieşti), sectoare noi (Câmpia Turzii – Gilău, Sibiu –
Deva, Timişoara – Arad – Nădlac) şi sectoare în construcţie.
Căile de comunicaţie fluviale sunt: Dunărea şi Canalul Dunăre – Marea Neagră.
Porturile dunărene şi-au diminuat activitatea din cauza unor condiţii exterioare. Principalele
porturi fluviale (care au şi trafic fluvio-maritim) sunt Brăila şi Galaţi.
Canalul Dunăre–Marea Neagră realizează legătura între transportul fluvial propriu-zis
(realizat pe Dunăre) şi transportul maritim.
Căile de comunicaţie maritime, facilitate de accesul ţării noastre la Marea Neagră, se
realizează prin rute maritime şi porturi (cele mai importante fiind Constanţa şi Mangalia). Portul
Constanţa a reintrat în rândul principalelor porturi europene.
Căile de comunicaţie aeriene sunt deservite de 15 aeroporturi destinate traficului intern.
Dintre acestea, aeroportul Bucureşti Otopeni, Bucureşti Băneasa şi aeroporturile Mihail
Kogălniceanu (lângă Constanţa), Timişoara, Târgu Mureş şi Cluj-Napoca au un trafic intens şi
realizează şi legături internaţionale permanente şi stabile.
Infrastructura de transporturi speciale cuprinde sistemul de conducte (pentru petrol,
produse petroliere şi gaz metan), liniile de înaltă tensiune şi telecomunicaţiile. Există o reţea de
distribuire a gazului metan din Depresiunea Transilvaniei şi o reţea de aprovizionare cu gaz metan
din import. Conductele de petrol transportă materia primă din zona portuară Constanţa spre Brazi –
Ploieşti.
Rolul regional – inclusiv de factor coagulator al spaţiului – pe care ar trebui să-l aibă
sistemul de transporturi este, însă, foarte diferenţiat. Porturile stimulează o dezvoltare (sau
involuţie) economică „punctuală”.
Rolul regional devine mult mai evident şi eficient în cazul sistemelor multimodale
(interconectate). Dintre proiectele de sisteme multimodale semnalăm intenţia de realizare a unui
astfel de sistem, în apropiere de Timişoara, într-un areal apropiat de aeroport, şosea şi cale ferată.

57
 III. REGIUNILE GEOGRAFICE PE BAZE NATURALE

Regiunile geografice pe baze naturale rezultă din combinarea în mod predominant a

elementelor fizico – geografice care caracterizează întregul teritoriu sau porţiuni ale acestora, iar în
cadrul lor, elementul esenţial al decupajului îl constituie diviziunile majore ale reliefului.
Trebuie să subliniem că diviziunile reliefului şi relieful în sine oferă o stabilitate a
decupajului, deoarece acesta se modifică într-un timp mai îndelungat şi, la scara experienţei umane,
relativ puţin. Celelalte elemente, cum ar fi clima, vegetaţia, solurile, aşezările umane, exploatarea
agricolă a teritoriului, activităţile economice, sistemele de transporturi şi diviziunile administrative,
se modifică într-un mod vizibil şi chiar la intervale relativ mici de timp.
Diviziunile administrative au suferit în secolul anterior un număr de aproape zece modificări
majore. Ele s-au realizat în contextul în care fiecare regionare administrativă avea la bază o anumită
intenţie, mai mult sau mai puţin transparentă. Ultima regionare, din anul 1968, când a fost înfiinţată
actuala structură pe judeţe, a avut la bază un sistem de expertiză care a fost luat în consideraţie în
elementele sale semnificative.
Există, de asemenea, alte posibilităţi de regionare interioară, puse în evidenţă în ultimii ani,
care au în vedere entităţi teritoriale mai mici, cum ar fi ţările, ţinuturile şi comunităţile umane
elementare. Acestea însă nu acoperă prin însumarea lor întregul teritoriu al ţării.
Regiunile de dezvoltare reprezintă un referenţial statistic foarte bun, care facilitează
comparaţiile cu entităţi relativ similare din Uniunea Europeană. Ele nu au elemente de omogenitate
vizibilă şi nu sunt înzestrate cu pârghii decizionale corespunzătoare.
Regiunile geografice pe baze naturale, indiferent care ar fi acestea, se bazează pe un demers
ştiinţific, de identificare a unor realităţi teritoriale relativ vizibile şi parţial cuantificabile. Ele
reflectă ceea ce există, spre deosebire de entităţile politico – administrative, care reflectă ceea ce se
intenţionează.
În cazul regiunilor naturale, relieful reprezintă elementul de definire teritorială a fiecărei
regiuni. Arhitectura ansamblului teritoriului se bazează pe calitatea marilor structuri subiacente
reliefului (cu reflectare mai mult sau mai puţin vizibilă pe suprafaţa acestuia), în care elementul
temporal şi asocierea spaţială a acestor structuri au un rol determinant.
La această optică de definire a marilor ansambluri teritoriale (unităţile extracarpatice şi
carpatice) se adaugă învelişul bioclimatic, peisajele şi tipurile de mediu.
Deşi aceste elemente nu facilitează în totalitatea lor o disjuncţie tranşantă între unităţile
definite pe baza sistemului spaţiu – timp al substratului, oferă însă anumite argumente, care întăresc
această optică. Este vorba, îndeosebi, despre continentalismul termic, peisajul de stepă, mediul
continental cu elemente de excesivitate, influenţele climatice est-europene, precum şi o anumită
legătură spaţială cu estul Europei.
Regiunile geografice cele mai vizibil personalizate în raport cu elementele de mediu, peisaj
şi climă sunt Bărăganul şi Dobrogea. Bărăganul, în sine, este o regiune foarte bine exprimată dar,
datorită asemănării reliefului cu alte părţi ale Câmpiei Române, nu poate fi considerată în mod
independent ca o regiune geografică în sine. În cazul Podişului Dobrogei, identitatea teritorială este
mai vizibilă, deşi părţi din Podişul Dobrogei au caracteristici care se detaşează faţă de peisajele şi
mediile cu un continentalism vizibil.
În cazul Subcarpaţilor, ei nu pot fi consideraţi propriu-zis o regiune geografică, deşi
substratul oferit de relief pare să le confere o anumită individualitate. În acest caz, spaţiile apropiate
de două dintre segmentele Subcarpaţilor (Subcarpaţii Moldovei şi Subcarpaţii Getici) pot fi
considerate ca extinderi ale respectivelor regiuni de podiş. Cea mai evidentă individualitate o au
Subcarpaţii Curburii, dar şi aceştia, într-un mod complementar Carpaţilor Curburii.
Acest model de regionare, deşi ar putea să pară perfectibil, exprimă o opţiune foarte clară
asupra demersului metodologic şi a ordinii de tratare a entităţilor regionale definite.

58
 Figura 8. Taxonomia unităţilor regionale ale României

A. Domeniul extracarpatic – pe structuri rigide, de platformă, cu relief predominant orizontal şi

mediu cu influenţe continentale
1. Podişul Dobrogei
2. Podişul Moldovei
3. Câmpia Română
4. Piemontul Getic
5. Delta Dunării
B. Domeniul carpatic – pe structura orogenului carpatic, inclusiv microplăcile interioare, cu un
mediu etajat şi influenţe oceanice
6. Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei
7. Carpaţii Moldo-Transilvani
8. Carpaţii Curburii
9. Carpaţii Meridionali
10. Carpaţii Banatului
11. Carpaţii Apuseni
12. Depresiunea colinară a Transilvaniei
13. Dealurile de Vest
14. Câmpia de Vest
C. Zona de tranziţie (fără a fi un domeniu) – cuprinde Subcarpaţii (15), regiune de orogen şi, în
acelaşi timp, de „coliziune” între A şi B.

59
 Modelul următor prezintă regiunile menţionate mai sus, dar şi reunirea lor în structuri
supraordonate acestora (Macroregiuni).

Tabelul 4. Un model de regionare adaptat

Domenii Macroregiuni Regiuni geografice

(A) Domeniul extracarpatic I. Pontică
(B) Domeniul carpatic
Podişul Dobrogei
Delta Dunării
Platforma continentală
II. Moldavă Podişul Moldovei (în sens larg)
(Podişul şi Subcarpaţii Moldovei)
III. Getică (Vlahă) Câmpia Română
Piemontul Getic
(Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic)
Dunărea şi spaţiul de influenţă directă
IV. Transilvană Depresiunea colinară a Transilvaniei
(Intracarpatică)
V. Carpatică Carpaţii Meridionali
Carpaţii Banatului
Carpaţii Apuseni
Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei
Carpaţii Moldo – Transilvani
Carpaţii Curburii
VI. Panonică Dealurile de Vest
Câmpia de Vest
VII. Subcarpatică Subcarpaţii Curburii
(de tranziţie) Subcarpaţii Moldovei
Subcarpaţii Getici

Pornind de la această organizare taxonomică, facem câteva precizări complementare.

Macroregiunea subcarpatică are, desigur, o justificare relativă, deoarece componenta estică
(Subcarpaţii Moldovei) şi componenta vestică (Subcarpaţii Getici) pot fi considerate ca părţi ale
celor două podişuri apropiate (Podişul Moldovei, respectiv Podişul Getic). În acest caz, Subcarpaţii
Curburii pot fi incluşi în macroregiunea carpatică, sub forma unei extinderi a Carpaţilor Curburii.
Macroregiunea panonică are o justificare evidentă, dar menţionarea componentelor sale este
mai logică într-un discurs explicativ, după Carpaţii Apuseni. Macroregiunea carpatică ar putea fi
divizată, teoretic, după poziţia pe care diferitele componente o au în raport cu Depresiunea
Transilvaniei, astfel: spre nord (Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei), spre est (Carpaţii Moldo-
Transilvani), spre sud-est (Carpaţii Curburii), spre sud (Carpaţii Meridionali, inclusiv Carpaţii
Banatului) şi spre vest (Carpaţii Apuseni). Această divizare ar permite existenţa unor macroregiuni
dacă nu egale, cel puţin comparabile ca întindere între ele, deoarece în forma actuală,
macroregiunea carpatică este prea întinsă în raport cu celelalte.
Această ordine de tratare a regiunilor (începând cu Podişul Dobrogei) porneşte de la
criteriile menţionate, care evidenţiază primatul substratului în raport cu expresivitatea şi
impresionabilitatea formelor.
Acest lucru nu reduce însă din funcţia de spaţiu de coeziune reprezentată de relieful carpatic
pentru populaţia românească. În acest fel, rolul Carpaţilor în coeziunea teritorială a poporului şi a
ţării rămâne, în continuare, într-o poziţie determinantă.
Un element al regionării de faţă care ar putea să nu fie deloc neglijabil îl reprezintă şi
transformarea monotoniei presupuse de regionările tradiţionale, care încep cu grupa nordică a
Carpaţilor Orientali şi se încheie cu Delta Dunării.

60
 (A) DOMENIUL EXTRACARPATIC

Prezentarea acestui domeniu înaintea celui carpatic se bazează pe ideea că substratul şi

relieful acestuia sunt mai vechi şi au parcurs o evoluţie şi modificare mai îndelungată în timp.
Marile diviziuni geologice ale ţării noastre încep, de asemenea, prin prezentarea zonelor de
platformă (reunite în ceea ce geomorfologic numim domeniul extracarpatic) şi apoi a celor de
orogen (reunite geomorfologic în domeniul carpatic).
În cadrul domeniului extracarpatic, ne aflăm în situaţia unui relief superficial actual, dezvoltat
pe cuvertura sedimentară care acoperă fundamentul de platformă. Există şi areale în care relieful
este situat la suprafaţă: Podişul Casimcei, dezvoltat pe structura şisturilor verzi.
În interiorul domeniului de platformă sunt incluse şi areale care au funcţionat un timp ca
geosinclinale marginale ale acestuia, umplute ulterior cu sedimente şi lipite apoi, în sens tectonic,
de scuturile (platformele) anterioare: Dobrogea de Nord (orogenul nord-dobrogean). Acestea au
însă, în prezent, un aspect cratonizat şi o funcţie asemănătoare platformelor.
În acest context se pot observa următoarele constatări de natură geomorfologică:
- este conservat, la suprafaţă, cel mai vechi relief rezultat dintr-o îndelungată modelare
policiclică şi poligenetică (Podişul Casimcei);
- există un relief „la zi” (Dobrogea de Nord), dezvoltat pe o structură de tip orogenetic (mai
veche însă decât orogenul alpin), care conservă fragmente de relief vechi, dar şi un relief
subactual specific (sistemul de pedimente şi glacisuri);
- celelalte platforme întinse (Platforma Moldovenească şi Platforma Moesică) au un relief
vechi, fosilizat, structuri sedimentare dezvoltate vertical şi în timp, pe care se dezvoltă un
relief relativ recent la scara morfocronologică;
- din coliziunea unor fragmente de platformă şi orogenul carpatic se produce, la exteriorul
Subcarpaţilor Curburii, cea mai intensă coborâre a scoarţei şi activitate seismică.

61
 PODIŞUL DOBROGEI

(1) Poziţia geografică şi limitele

Podişul Dobrogei este cel mai tipic şi, totodată, cel mai complex podiş din ţara noastră.
Împreună cu Delta Dunării, formează componenta pontică a spaţiului romanităţii interioare.
Podişul Dobrogei este situat în partea de sud - est a ţării, fiind înconjurat la vest şi la nord de
Dunăre, la est de Marea Neagră, iar în partea de sud, porţiune aferentă ţării noastre se întinde până
la graniţa cu Bulgaria (podişul continuându-se şi la sud de aceasta). Între aceste limite are o
suprafaţă de peste 10.000 km2, ceea ce reprezintă aproape 5% din suprafaţa ţării.
Dacă limitele spre Dunăre şi Mare sunt foarte clare, limita spre sud are un caracter
convenţional, podişul continuând cu aceleaşi caracteristici până la un aliniament care ar lega
localităţile Ruse şi Varna din Bulgaria. În cadrul acestui teritoriu văile adâncite care coboară
dinspre sud spre Dunăre creează un sistem morfohidrografic cu un aspect monoclinal şi cu elemente
de omogenitate pentru întregul teritoriu; acesta reprezintă, în linii foarte generale, ceea ce a fost
denumit într-un anumit context istoric, Cadrilaterul. Locul de intersecţie dintre graniţa cu Bulgaria
şi Dunăre (la prima bifurcare a acesteia) este un vechi punct de trecere a fluviului, utilizat din
antichitate (Durostor).
Elementul principal al poziţiei fizico-geografice a Podişului Dobrogei îl reprezintă situarea
sa spre Marea Neagră, constituind faţada pontică a României.
Limita foarte tranşantă dată de Dunăre face ca acest podiş să ocupe o poziţie aparte între
unităţile regionale ale României şi să fie o regiune ale cărei caracteristici extracarpatice sunt mai
pregnante (origine, climă, relief, substrat). Această unitate relativ singulară face din ea o diviziune
cu trăsături specifice a teritoriului ţării. Caracteristicile extracarpatice ale Podişului Dobrogei şi
legătura strânsă a acesteia cu zona de podiş situată spre sud nu diminuează din importanţa lui pentru
ansamblul geografic al teritoriului. Poziţia istorico – geografică a Dobrogei a favorizat crearea unor
legături privilegiate cu Ţara Românească (Muntenia), fiind într-o anumită măsură o prelungire a
acesteia. Totodată, ca regiune tangentă Mării Negre, Podişul Dobrogei a reprezentat un teritoriu de
traversări succesive ale diferitelor populaţii.
Poziţia economico-geografică este influenţată de deschiderea pe care o are la Marea Neagră,
de funcţiile economice ale Dunării şi ale Canalului Dunăre – Marea Neagră.

62
 (2) Elemente definitorii ca unitate regională

Primul element care se pune în evidenţă într-un mod foarte clar este unitatea fizico –
geografică a Podişului Dobrogei.

Figura 9. Podişul Dobrogei – elemente de reper şi diviziuni

63
 De asemenea trebuie să subliniem că Podişul Dobrogei este cel mai tipic şi reprezentativ
podiş, sub toate accepţiunile sale. Conservă cele mai vechi reliefuri, precum şi reliefuri „unicat”
(pedimente, relief litoral). Cea mai semnificativă caracteristică a Podişului Dobrogei rezultă din
poziţia sa pontică, ceea ce oferă propriului teritoriu şi, prin aceasta, întregului teritoriu naţional, o
ieşire la Marea Neagră. Importanţa acestei caracteristici a Podişului Dobrogei este cu atât mai mare
cu cât o ţară ca România, fără ieşire la Marea Neagră, ar fi greu de imaginat.
Elementele de specificitate se regăsesc şi în combinaţia bioclimatică a spaţiului dobrogean
(cu precipitaţii reduse şi vegetaţie de stepă), care determină un peisaj de neconfundat.
Podişul Dobrogei reprezintă o unitate teritorială în care elementele de geografie umană
(populaţie, habitat, activităţi economice) fac parte din evoluţia istorico – geografică a teritoriului
naţional, de la începuturile istoriei până astăzi, chiar dacă, în timp, au existat perioade în care
Dobrogea a făcut parte din alte entităţi teritoriale.
Urmărind o hartă a domeniului carpato – danubian, se poate observa că Dobrogea şi
Dunărea formează ieşirea naturală a spaţiului carpatic la Marea Neagră.
Faţada pontică a României, care este Dobrogea, facilitează realizarea unor legături cu ţări
din jurul Mării Negre şi, mai departe, cu Orientul Apropiat; rolul României şi al Dobrogei va creşte
ca rezultat al acestei poziţii.
Podişul Dobrogei, în forma definită mai sus, reprezintă totodată o regiune geografică în cel
mai bun sens al cuvântului, înţelegând prin aceasta o regiune integrată sub raport fizic şi
uman. Dintre regiunile geografice ale României, Podişul Dobrogei poate fi cel mai bun
exemplu de suprapunere între o unitate naturală şi o unitate de geografie umană, fiind astfel
o regiune geografică integrată.

(3) Elemente de geografie fizică

Relieful

Podişul Dobrogei, cel mai expresiv şi tipic podiş din ţara noastră, are o serie de caracteristici
naturale care îşi au originea iniţială în morfostructurile subiacente; de aceea, preluând date din
sintezele geologice şi geomorfologice recente (redate în bibliografie), am insistat asupra acestora.
Podişul Dobrogei, ca unitate geografică, este dezvoltat pe un substrat foarte vechi, compus
din următoarele compartimente, definite în sens geologic (după Mutihac, V., 1990; Mutihac, V. şo
Mutihac, G., 2010):
- Platforma sud-Dobrogeană, situată în partea de sud a podişului, formând fundamentul
acesteia, este o parte mai înaltă a platformei moesice (care, în fundamentul Câmpiei
Române este situată la adâncime); platforma este acoperită cu o cuvertură sedimentară
paleozoică, mezozoică şi neozoică; această platformă reprezintă un fragment (mai
îndepărtat spaţial) ale platformei est-europene; fundamentul ei este format din şisturi
cristaline (cu o vechime de 1,6 – 1,8 miliarde ani); cuvertura sedimentară (paleozoică şi
mezozoică) a fost descoperită în foraje şi atestă o evoluţie comună cu fundamentul
Câmpiei Române, cel puţin până în cretacic; puternica sedimentare din Badenian –
Sarmaţian a generat o placă aproape continuă de depozite sarmaţiene (formate
predominant din calcare, gresii calcaroase, marne şi argile); în sud – vest, pe o mică
porţiune, există nisipuri şi marne pliocene;
- Masivul Central Dobrogean (suprapus Podişului Casimcei), cu formaţiunea şisturilor
verzi şi o cuvertură jurasică; în baza şisturilor verzi există şisturi cristaline metamorfice
(cu o vechime de 0,6 – 0,7 miliarde ani), asemănătoare celor din platforma est-europeană;
şisturile verzi au o grosime de 3000 – 4000 m şi un caracter flişoid (cuprind şisturi
cristaline, clorito-sericitoase, pelite, gresii şi microconglomerate); şisturile verzi provin din
cele două arii continentale care existau în momentul formării lor ca sedimente: în nord,
din placa est-europeană, în sud, din soclul Dobrogei de Sud; stratele sedimentare jurasice

64
 sunt reprezentate de calcare bioconstruite, în care se recunoaşte forma foştilor atoli de
corali; ele se dezvoltă pe Valea Casimcei, unde determină şi un relief carstic;
- Orogenul nord-Dobrogean, cu patru unităţi distincte: Măcin, Niculiţel, Babadag, Tulcea
(Mutihac, V., 1990); unitatea de Măcin cuprinde şisturi cristaline, magmatite hercinice
(granite), înveliş sedimentar paleozoic (cu vârste între 0,5 – 0,3 miliarde ani), formând
structura Munţilor Măcinului; unitatea de Niculiţel are un aspect flişoid şi cute – solzi;
unitatea de Tulcea are sedimente triasice şi jurasice, pe un fundament de şisturi cristaline;
culoarul Babadag este un mare sinclinal, format din roci cretacice;
Orogenul nord-Dobrogean este limitat la nord de Depresiunea pre-dobrogeană printr-o falie
care urmăreşte aproximativ cursul Dunării (Galaţi – Tulcea).
Pe baza structurii subiacente şi a reliefului poate fi reconstituită evoluţia paleogeografică a
teritoriului dobrogean; aceasta cuprinde următoarele momente semnificative:
- în proterozoic şi începutul paleozoicului, sudul Dobrogei (împreună cu fundamentul
Câmpiei Române) era un uscat continental, supus unei eroziuni subaeriene;
- orogeneza caledoniană (din silurian) a creat un sistem montan (situat în zona Podişului
Casimcei), adăugat uscatului sud-dobrogean; acest uscat a fost erodat apoi policiclic;
- orogeneza hercinică (din carbonifer şi permian) a construit zona Munţilor Măcinului,
adăugată ariei caledoniene şi ulterior erodată;
- în mezozoic se sedimentează peste substratul predominant cristalin (anterior peneplenizat)
sedimente triasice, cretacice şi jurasice;
- în neozoic se încheie sedimentarea Dobrogei prin depunerea stratelor de calcare şi gresii
sarmaţiene (în Dobrogea de Sud) şi transformarea ei integrală în uscat;
- în cuaternar se formează pedimentele nord - dobrogene şi aproape întreaga suprafaţă a
Podişului Dobrogei a fost acoperită cu un strat de loess.
În prezent, Podişul Dobrogei are o altitudine medie situată sub 100 m (aproximativ 65 m),
fiind după acest criteriu aparent o câmpie, altitudinea minimă este de 0 m (la ţărmul mării) şi
altitudinea maximă de 467 m (Vf. Greci din Munţii Măcinului). Cu toate aceste altitudini coborâte
şi a încadrării hipsometrice după acest criteriu în treapta câmpiilor, constituie un podiş tipic,
neavând caracteristicile de bază ale unei câmpii.
Fragmentarea orizontală este de 1 – 2 km/km2, cu valori mult mai reduse în Dobrogea de
Sud (sub 1 km/km2 sau mult mai mică). Valori mai mari se întâlnesc în Munţii Măcinului şi spre
faţada dunăreană a podişului.
Fragmentarea verticală (energia reliefului) este sub 100 m/km2. Numai local, în arealul
Munţilor Măcinului, poate ajunge la 300 m. Pe cea mai mare întindere este de aproximativ 50
m/km2.
Podişul Dobrogei se remarcă prin existenţa unui interfluviu principal pe direcţia
aproximativă nord-sud (NNV – SSE), care separă bazinul Dunării de bazinul Mării Negre; în partea
de nord se apropie foarte mult de Dunăre, iar în sud se apropie de Marea Neagră (la Constanţa se
află situat la 4 km spre vest de linia ţărmului). Acest interfluviu principal, care ar trebui să fie
totodată şi cumpănă de ape, este pe alocuri depăşit în ambele sensuri. Interfluviile de ordinul doi,
care coboară din acest interfluviu principal, formează marile înălţimi ale principalelor subdiviziuni.
Pe ansamblu, predomină interfluviile plate şi rotunjite.

65
 Figura 10. Podişul Dobrogei – substratul şi elemente de natură istorică

După cum rezultă din cele de mai sus, Podişul Dobrogei reprezintă o unitate foarte
complexă sub raportul structurii sale subiacente. Astfel, aici se interferează trei segmente
structurale: în partea de sud un fragment al plăcii moesice (care alcătuieşte fundamentul Podişului
Dobrogei de Sud, dar şi al Câmpiei Române), în partea centrală o structură tectonică actuală rigidă
(Podişul Casimcei), iar în partea de nord aşa numita regiune de orogen nord-dobrogean, formată
din areale distincte: Tulcea, Niculiţel, Măcin şi Babadag; în nordul Dobrogei (dincolo de Dunăre)
există o depresiune tectonică denumită Depresiunea predobrogeană.

66
 Principalele tipuri de relief care caracterizează Podişul Dobrogei sunt următoarele:
- munţi cu aspect rezidual, dezvoltat pe roci dure (granite, care ocupă creasta principală a
Munţilor Măcinului);
- suprafeţe de podiş ondulat pe roci dure (diabaze, şisturi cristaline şi roci sedimentare
paleozoice), în general peneplenizat şi cu numeroase forme derivate (Podişul Niculiţel);
- glacisuri şi pedimente asociate într-un relief specific, cu inselberguri şi suprafeţe laterale
de eroziune şi acumulare; acest relief se caracterizează prin conservarea unui model
morfoclimatic arid (Dealuri Tulcei, Munţii Măcinului, Depresiunea Nalbant);
- relief de modelare policiclică, prezent îndeosebi în Podişul Casimcei, cu aspectul unui
podiş peneplenizat (peneplenă exhumată); el este acoperit în mare parte cu loess;
- relief structural şi petrografic, care formează aspectul predominant al Podişului
Babadagului (dezvoltat pe o structură sinclinală din roci cretacice) şi al Podişului
Dobrogei de Sud (pe o structură cutată, formată din calcare şi gresii sarmaţiene);
- relief carstic (îndeosebi pe rocile jurasice din lungul văii Casimcei şi Podişul Negru
Vodă); se consideră că în nordul Dobrogei predomină holocarstul, iar în sud merocarstul
şi carstul fosil (Ilie, I., 1969).
- relief de eroziune diferenţială, care se evidenţiază prin existenţa unor mici bazinete în
lungul liniei care desparte Dobrogea de Sud de Dobrogea Centrală;
- depresiuni închise, semiendoreice, parţial carstice, situate în sudul Dobrogei (zona
Cobadin – Negru Vodă);
- văi adâncite caracterizând cursurile semipermanente din Dobrogea de Sud afluente
Dunării, care intersectează pe adâncimi de câţiva zeci de metri structuri geologice diferite
(cretacice, sarmaţiene, pliocene); aceste văi în prezent nu au în mod obişnuit apă;
- relieful fluvial, mai slab exprimat, chiar spre faţada lui dunăreană (din cauza prezenţei
relativ recente a Dunării în acest sector);
- abrupturile, formând un relief specific spre faţada dunăreană a podişului;
- relieful litoral, caracterizat prin existenţa unui ţărm jos (la nord de Capul Midia) şi ţărm
înalt, cu faleză (în partea de sud); la contactul dintre zona de podiş şi complexul lagunar
Razim – Sinoie există o fâşie de câmpie lacustră;
- relief fosilizat situat în fundamentul Podişului Dobrogei de Sud, care poate fi interpretat
ca o întinsă pediplenă acoperită de cuvertura mezozoică şi neozoică;
- suprafeţe de nivelare (descrise iniţial de A. Nordon, Emm. de Martonne, C. Brătescu), în
Dobrogea de Nord;
- pediplena „post – hercinică” din Dobrogea (ulterior exondării postcretacice) ar fi
echivalentă pediplenei carpatice (Posea, Gr., Enciu, P., în Geografia României, vol. V,
pag. 648).

Principalele categorii de procese actuale din Podişul Dobrogei sunt: deplasările de teren
(mai frecvente spre Dunăre), eroziunea liniară, sufoziunea, eroziunea torenţială şi fenomene de
dezagregare a rocilor.
Pe baza sintetizării principalelor aspecte legate de raportul dintre structurile subiacente şi
relieful dezvoltat pe acestea, în Podişul Dobrogei întâlnesc trei unităţi majore:
- Podişul Dobrogei de Sud, un podiş predominant ondulat cu relieful adaptat structurii
subiacente larg cutate;
- Podişul Dobrogei Centrale (Podişul Casimcei), o pediplenă exhumată;
- Podişul Dobrogei de Nord, pe alocuri cu aspecte montane, relief petrografic şi structural
şi inselberguri.
Fiecare dintre acestea are o serie de subdiviziuni.

67
 Clima

Radiaţia solară globală prezintă valori de aproximativ 125 – 130 kcal/cm2/an pe cea mai
mare parte a teritoriului; în partea de est ajunge la 130 kcal/cm2/an ( pe litoral chiar 132) iar în
partea de vest, spre Dunăre, la 125 kcal/cm2/an. Aceste valori, care sunt cele mai ridicate din ţară,
favorizează existenţa unor temperaturi ridicate.
Alte element sunt: circulaţia aerului şi poziţia anotimpuală a centrilor barici, relieful de
podiş şi prezenţa Mării Negre, a cărei influenţă se resimte pe o fâşie îngustă a litoralului.
Temperatura medie anuală are pe aproape 2/3 din teritoriul dobrogean valori de peste 11°C,
iar în jumătatea estică, spre litoral, predomină temperaturile de 10 -11°C; la altitudini mai mari de
300 m, temperatura medie anuală este mai mică de 10°C (pe anumite areale înalte, chiar sub 9°C).
Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie) este mai ridicată în Podişul Oltinei (peste
23°C) decât pe litoral sau la altitudini mai mari de 300 m, unde valorile sunt de 21-22°C. Pe cea mai
mare întindere predomină temperaturile de 21-22°C; aceste valori mai mici spre litoral faţă de
faţada dunăreană arată rolul climatic moderator al Mării Negre.
Temperatura medie a lunii celei mai reci (ianuarie) indică valori mari spre litoral (peste
0°C) şi valori mai mici în restul teritoriului (-1-2°C în interior, proporţionale cu altitudinea). La
Mangalia şi pe o fâşie litorală îngustă din jurul său, temperatura medie a lunii ianuarie este de peste
1°C, cea mai ridicată din ţară (restul teritoriului având valori negative).
Precipitaţiile atmosferice sunt dintre cele mai reduse din ţară: sub 400 mm în zona fâşiei
litorale (400-500 mm pe cea mai mare întindere şi peste 500 mm la altitudinile mai mari de 300 m);
pe anumite areale restrânse mai înalte cad chiar peste 600 mm anual.
Vânturile predominante sunt din vest (în centru şi sud) şi nord (în nord), iar pe litoral bat
brize marine.
Teritoriul Dobrogei are trei tipuri climatice principale: pe cea mai mare întindere, un climat
temperat, cu nuanţe de ariditate, spre litoral un climat cu influenţe maritime (climat pontic) şi un
climat de dealuri joase. Gradul de ariditate al climei scade în porţiunile cu altitudini mai ridicate şi
creşte spre Dunăre.
Climatul litoral (pontic) se caracterizează printr-o radiaţie solară foarte ridicată, precipitaţii
reduse şi o anumită umiditate determinată de existenţa mării. Climatul de ariditate caracterizează
Dobrogea Centrală şi Sudică, adăugându-se la elementele termice şi pluviometrice existenţa unor
vânturi locale (sohoveiul şi vântul negru). Climatul de dealuri joase caracterizează partea nordică,
cea mai înaltă, a Dobrogei; aici precipitaţiile sunt mai abundente (500 – 600 mm anual) şi
temperaturile medii anuale mai mici (9 - 10C).
Au fost identificate patru tipuri de topoclimate şi opt categorii elementare, în funcţie de
condiţiile locale (Podişul Dobrogei şi Delta Dunării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p.
54 – 55). De asemenea, alte caracteristici ale climei Dobrogei sunt prezentate în diferite lucrări
(Neamu, Gh., Teodoreanu, Elena, 1972, Clima României, 2005 etc.).

Hidrografia

Exceptând sistemele hidrografice din vest, nord şi est (Dunărea şi Marea Neagră), Podişul
Dobrogei are o hidrografie superficială relativ deficitară. Cantitatea de precipitaţii medii care cad
asupra teritoriului Podişului Dobrogei este mai redusă decât evapotranspraţia, ceea ce creează un
deficit permanent de umiditate.
Apele freatice sunt aproape continui pe întregul teritoriu al Podişului Dobrogei, fiind situate
sub cuvertura de loess (Breier, A., 1972).
Apele de adâncime sunt legate de structurile geologice subiacente: calcare şi gresii
sarmaţiene, calcare triasice, conglomerate cretacice, precum şi alte roci. Munţii Măcinului şi arealul
şisturilor verzi pot fi considerate ca regiuni lipsite de ape de adâncime, din cauza caracterului lor
impermeabil. Au fost identificate mai multe structuri de ape subterane legate în special de complexe
calcaroase şi falii. Există izvoare la baza diferitelor formaţiuni, în lungul faliilor principale şi ape

68
termale la Hârşova şi Mangalia. Pentru alimentarea cu apă a zonei Mamaia - Constanţa este folosită
captarea de la Caragea - Dermen din apropierea lacului Siutghiol.
Râurile au dimensiuni şi debite reduse (exceptând Dunărea). Râurile care se varsă în Dunăre
(Almalău, Canaraua Fetii, Urluia, Baciu, Peştera, Carasu, Dereaua, Ţibrinul, Topolog, Peceneaga,
Cerna) se termină prin limane fluviatile. Principalul sistem hidrografic al Dobrogei de Sud l-a
reprezentat în regim natural Valea Carasu; aceasta îşi avea izvoarele la 4 km vest de Constanţa şi se
vărsa în Dunăre la Cernavoda. Traseul acestui râu a fost folosit în mare parte pentru construcţia
canalului Dunăre – Marea Neagră. Râurile care aparţin direct bazinului Mării Negre se varsă prin
intermediul limanelor maritime şi lagunelor. Cele mai importante râuri sunt Taiţa (1,40 m3/s), cu
afluentul său Teliţa, Baia (Hamangia), Casimcea, Slava, Ceamurlia şi Mangalia. Dintre acestea,
doar Casimcea are un debit mai mare (aproximativ 2 m/s). În Podişul Dobrogei de Sud există areale
endoreice (Plopeni, Amzacea - Mereni).
Principalele tipuri de lacuri şi lacuri sunt: limanele fluviatile înşirate de-a lungul Dunării
(Bugeac, Oltina, Dunăreni, Vederoasa, Baciu, Cochirleni). Ele s-au format în urma barării gurilor
de vărsare a unor mici râuri cu aluviuni ale Dunării. Cel mai întins este lacul Oltina.
Limanele fluvio-maritime s-au format prin bararea unor râuri care se vărsau direct în mare cu
aluviuni aduse curentul circular al mării. Dintre acestea, menţionăm lacurile Babadag, Taşaul,
Nuntaşi, Techirghiol, Tatlageac, Mangalia.
Lagunele s-au format prin bararea unor golfuri cu aluviuni aduse de curentul circular al
mării. Principalele lagune sunt complexul Razim – Sinoie şi lacul Siutghiol.
Există de asemenea câteva lacuri de baraj antropic, precum şi acumulări cu aspect lacustru
în arealele endoreice (lacul pseudocarstic de la Gâldău, lângă Negru Vodă, temporar şi lacurile
semipermanente de la Plopeni şi Negreşti).

Învelişul biopedogeografic

Vegetaţia Podişului Dobrogei este influenţată de climă, relief şi poziţia geografică.

Principalele formaţiuni vegetale sunt:
- stepa, care deţine cea mai mare întindere şi ocupă aproape integral altitudinile mai mici de
100 m; există o serie de asociaţii caracteristice stepei, dintre care 25% sunt considerate elemente
pontice; acest fapt sugerează că vegetaţia de stepă din Dobrogea este legată şi provine din
extinderea stepelor eurasiatice din est. În mod natural, vegetaţia de stepă s-a redus foarte mult, fiind
înlocuită cu suprafeţe agricole.
- silvostepa se întâlneşte la altitudini de 80 – 140 m şi cuprinde specii de stejari termofili
intercalaţi cu suprafeţe stepice;
- etajul stejarului ocupă câteva areale evidenţiate mai pregnant: partea înaltă a Munţilor
Măcinului, Podişul Babadag şi sud-vestul Dobrogei (Deliorman); există pe lângă stejar şi alte specii
forestiere asociate;
- vegetaţia acvatică caracterizează Dunărea, bălţile şi Marea Neagră.
Strâns legat de etajele de vegetaţie întâlnim o mare varietate a faunei, identificându-se din
acest punct de vedere două areale: al faunei de pădure şi al faunei de stepă. Există specii de faună
submediteraneană, cum ar fi broasca ţestoasă şi vipera cu corn. Apele au fauna acvatică specifică.
Solurile Podişului Dobrogei sunt influenţate de litologie, relief, climă, iar relativa lor
uniformitate este determinată de existenţa substratului loessoid. Molisolurile ocupă aproape ¾ din
suprafaţa totală a solurilor. Acestea cuprind: soluri bălane (cu areale mai mari spre faţada
dobrogeană), cernoziomuri, cernoziomuri cambice, soluri cenuşii, rendzine (pe calcare).
Argiluvisolurile (soluri brune luvice şi soluri brune argilo-iluviale) ocupă areale mai mari în
Dobrogea de Nord. Există, de asemenea, soluri intrazonale şi azonale (regosoluri, litosoluri şi soluri
aluviale).

69
 Diferenţieri teritoriale fizico – geografice

Podişul Dobrogei cuprinde următoarele subdiviziuni fizico – geografice: Podişul Dobrogei

de Nord (cu Munţii Măcin, Dealurile Niculiţelului, Dealurile Tulcei, Podişul Babadag şi Culoarul
Cerna – Nalbant), Podişul Dobrogei Centrale (Podişul Casimcei) şi Podişul Dobrogei de Sud (cu
Podişul Medgidiei, Podişul Negru Vodă, Podişul Oltinei şi zona litorală înaltă). Aceste subdiviziuni
sunt prezentate în lucrarea clasică referitoare la Podişul Dobrogei (Podişul Dobrogei şi Delta
Dunării, Editura Ştiinţifică, 1984, p. 91) şi sunt agreate de tratatul de geografie a României (vol. I,
1983), fiind relativ asemănătoare cu cele utilizate de V. Tufescu (1974).
Există şi alte regionări, precum şi denumiri diferite pentru subdiviziunile fizico – geografice
ale Podişului Dobrogei. Am păstrat însă subdiviziunile principale din lucrarea menţionată.
Principalele diferenţieri fizico – geografice se pot recunoaşte în componentele principale şi
în combinarea acestora. Munţii Măcinului, cei mai bine împăduriţi, dezvoltaţi pe o structură de
orogen, au aspecte montane rezultate din valorile mari ale adâncimii fragmentării şi tipurile de roci
subiacente. Dealurile Niculiţelului, de asemenea împădurite pe o mare suprafaţă, au pe anumite
întinderi aspecte de podiş neted. Dealurile Tulcei, puţin împădurite, au aspectul unei succesiuni de
martori de eroziune, grefaţi pe roci diferite (calcare triasice, jurasice, şisturi cristaline). În culoarul
Cerna – Nalbant, partea sa estică (Depresiunea Nalbant), puţin împădurită, are aspectul general al
unui pediment ce coboară spre Lacul Babadag. Podişul Babadagului, bine împădurit, este dezvoltat
pe un sinclinoriu de roci cretacice.
Peisajul Podişului Casimcei este determinat de substratul subiacent (predominant din şisturi
verzi), monoclinal, acoperit cu o cuvertură groasă de loess; aici se îmbină pădurile (mai frecvente în
nord) cu silvostepa (prezentă în partea centrală) şi stepa (generalizată în sud). Peisajul calcaros al
Văii Casimcei introduce o notă de originalitate.
Podişul Dobrogei de Sud, dezvoltat pe structura ondulată a cuverturii sedimentare, este
predominant stepic; în sud-vest (Podişul Oltinei) are suprafeţe forestiere remanente, în centru
(Podişul Medgidiei) este secţionat de Valea Carasu, în sud (Podişul Negru Vodă) are areale
semiendoreice, iar spre est (zona litorală înaltă) reprezintă o îmbinare de limane maritime, faleze şi
suprafeţe de plajă.
La aceste areale „continentale” se adaugă, în prelungirea Dobrogei, platforma continentală
a Mării Negre.

(4) Elemente de geografie umană

Elemente de geografie istorică

Cele mai vechi urme de locuire aparţin paleoliticului mijlociu (peşterile La Izvor şi La
Adam din valea Casimcei). Paleoliticul superior a fost identificat în aceeaşi zonă a peşterilor de pe
valea Casimcei, cât şi în alte localizări (spre malul Dunării, Mangalia). În neolitic este cunoscută
cultura Hamangia, foarte specifică prin produsele sale.
Există în continuare locuiri succesive, până în perioada triburilor tracice (cu aşezări întărite
la Dinogeţia, Noviodunum şi în alte localităţi) şi apoi în perioada expansiunii greceşti (de când
datează cetăţile – porturi de la Marea Neagră Histria, Tomis, Callatis). Podişul Dobrogei a făcut
parte apoi din provincia romană Moesia, care a fost prima regiune a Daciei inclusă în Imperiul
Roman (cu această ocazie a fost construit Tropaeum Traiani, situat lângă Adamclisi). Adamclisi a
avut funcţia de municipium. Cursul Dunării a fost întărit cu o succesiune de cetăţi (formând un
„limes”): Altinum (Oltina), Sacidava (lângă localitatea Dunăreni), Axiopolis (la sud de Cernavoda),
Capidava (lângă satul omonim), Carsium (lângă Hârşova), Beroe (Piatra), Troesmis (lângă
localitatea Turcoaia), Arrubium (Măcin), Dinogeţia (Garvăn), Noviodunum (Isaccea), Aegyssus
(Tulcea). Dobrogea antică este o sinteză a civilizaţiei traco - gete, greceşti şi romane.
Locuirea a continuat în timpul epocii bizantine (sec. VI – XI), apoi a stăpânirii otomane
(1417 – 1878). În timpul lui Mircea cel Bătrân (1396 – 1417), pentru o scurtă perioadă de timp,

70
Dobrogea a fost în componenţa Ţării Româneşti. Din 1878, a fost reintegrată în spaţiul carpato-
danubiano-pontic al României.
În cursul istoriei sale multimilenare, pe teritoriul Dobrogei au locuit şi au trecut diferite
populaţii: traci, greci şi romani (în antichitate), bizantini, tătari, turci, evrei, greci, armeni, lipoveni
(în Evul Mediu şi epoca modernă).
A existat un aport continuu de populaţie românească din celelalte provincii istorice.
Dobrogea de Nord a avut o legătură mai strânsă cu Podişul Moldovei, iar Dobrogea Centrală şi
sudică o legătură cu Ţara Românească. Numeroase aşezări rurale poartă în amintiri originea
intracarpatică a populaţiei (Haţeg, Turda, Abrud, Făgăraşu Nou).
Evoluţia populaţiei Dobrogei din perspectivă istorico - geografică a fost sintetizată foarte
bine de C. Brătescu (1928), care scria următoarele: „Dacă pentru alte neamuri care au circulat de
la nord la sud şi de la sud spre nord, Dobrogea a fost numai o poartă sau o porţiune dintr-un drum
mai lung, pentru românii din Carpaţi ea înseamnă termenul final al drumurilor lor. Aceasta
dovedeşte şi permanenţa elementului românesc în Dobrogea, care este un fapt real”.
Aceste populaţii care traversau Dunărea se opreau, pentru un timp, pe malul dunărean al
Dobrogei, care poate fi considerat un „ţinut” cu o anumită existenţă istorică (sec. XV – XIX).

Populaţia

Populaţia actuală a Dobrogei este de peste 1.000.000 locuitori (2014). Reprezintă o creştere
cu 300.000 locuitori faţă de anul 1966 şi cu 150.000 faţă de 1977. Creşterea populaţiei a fost
influenţată şi de numărul mare de persoane venite de-a lungul secolului trecut.
În prezent, sporul natural este uşor negativ (-0,1‰ în judeţul Constanţa şi -2,1‰ în judeţul
Tulcea). La această situaţie s-a ajuns în condiţiile unei scăderi continui a sporului natural în ultimele
două decenii (de la un maxim de 11‰ în 1980, la situaţia actuală).
Podişul Dobrogei este cunoscut prin aportul continuu de populaţie de care a beneficiat.
Mişcarea migratorie din alte regiuni şi judeţe ale ţării a fost relativ constantă şi continuă.
Densitatea populaţiei este sub media ţării, dar ea a crescut continuu în ultimii ani. Există
areale cu densităţi foarte ridicate (peste 500 locuitori/km2 în teritoriul administrativ al oraşelor
Constanţa, Medgidia, Tulcea), cu densităţi ridicate (250-500 locuitori/km2, în zona Constanţa –
Mangalia), dar predomină ca întindere densităţile mici (25-50 locuitori/km2) sau chiar foarte mici
(sub 25 locuitori/km2, cum se observă în extremitatea sudică a Dobrogei şi în bazinul râului
Casimcea).

Aşezările omeneşti

Aşezările rurale se întâlnesc sub următoarele fizionomii ale vetrelor: forme poligonale cu
tendinţe de geometrizare (în Podişul Babadagului şi Podişul Casimcei), forme de amfiteatru (în
Deliorman), forme cu textură neregulată, forme poliliniare, forme cu structură răsfirată; cea mai
frecventă formă este cea de tip adunat.
După mărimea demografică, o frecvenţă mare o au satele mici şi foarte mici, iar satele mari
şi foarte mari se găsesc situate în apropierea axelor economice principale.
Sub raport funcţional există sate cu funcţii agricole (cerealiere sau cerealier – zootehnice),
cu funcţii agropiscicole, cu funcţii agroindustriale, cu funcţii agricole şi de servicii (aici sunt unele
aşezări situate pe litoral).
Dintre aşezările rurale cu un potenţial mai mare de dezvoltare menţionăm localităţile M.
Kogălniceanu, Topraisar, Tuzla, N. Bălcescu, Topolog, Mahmudia.
Specificul reţelei urbane a Podişului Dobrogei îl reprezintă vechimea sa mare şi organizarea
iniţială a sistemului de localităţi urbane pe cursul Dunării şi spre Marea Neagră.
Spre Marea Neagră au apărut cele mai vechi oraşe în timpul expansiunii greceşti din
secolele VII – VI a.Chr. Acestea au fost Histria, Tomis şi Callatis. În lungul Dunării existau în

71
antichitate mai multe oraşe, dintre care unele şi-au păstrat situl până în zilele noastre: Axiopolis
(Cernavoda), Carsium (Hârşova), Arrubium (Măcin), Noviodunum (Isaccea), Aegyssus (Tulcea).
În secolele XVIII – XIX, reţeaua urbană a Dobrogei a suferit un proces de ruralizare. Din a
doua parte a secolului XIX, anumite aşezări urbane încep să îşi recapete funcţiile teritoriale. Un
moment important l-a reprezentat reintegrarea teritorială a Dobrogei în România (1878), urmată de
construirea podului feroviar Feteşti – Cernavoda (1895), care au favorizat dezvoltarea axei centrale
Cernavoda - Medgidia - Constanţa şi au creat oportunităţi economice şi comerciale deosebite
oraşului Constanţa.
Reţeaua urbană cuprinde în prezent un oraş de importanţă naţională şi internaţională cu
funcţie de metropolă regională (Constanţa), un oraş de importanţă regională (Tulcea), două oraşe
de importanţă subregională (Medgidia şi Mangalia), celelalte oraşe având o populaţie mai redusă şi
o importanţă locală (Hârşova, Babadag, Măcin, Isaccea, Basarabi, Ovidiu, Cernavodă, Negru Vodă,
Eforie, Techirghiol şi Năvodari). În anul 2003 a devenit oraş localitatea Băneasa.
Evoluţia demografică a oraşelor dobrogene între ultimele două recensăminte (1992 şi 2002)
indică scăderi ale populaţiei unui număr important de oraşe, pe alocuri cu ponderi semnificative
(pentru Constanţa, Cernavoda, Măcin).

Tabelul 5. Populaţia oraşelor dobrogene între 1992 şi 2002

Nr. crt Oraşe 1992 1998 2002 2014
1 Constanţa 350 581 344 876 310 526 319.678
2 Tulcea 97 904 97 282 92 762 90.774
3 Medgidia 44 657 47 134 43 867 46.636
4 Mangalia 43 960 44 463 40 037 42.562
5 Năvodari 31 746 34 436 32 400 41.230
6 Cernavodă 22 043 20 614 18 961 19.577
7 Ovidiu 12 551 13 338 13 131 15.478
8 Basarabi (Murfatlar) 10 742 11 020 10 880 11.662
9 Măcin 12 104 11 999 10 607 11.293
10 Babadag 10 437 10 926 10 136 10.712
11 Hârşova 10 394 11 097 10 082 11.368
12 Eforie 9 316 9 360 9 482 11.036
13 Techirghiol 6 872 7 141 7 108 8.008
14 Negru Vodă 5 458 5 632 5 566 5.804
15 Isaccea 5 639 5 627 5 427 5.367
16 Băneasa - - - 5.820

Activităţile economice

Podişul Dobrogei a constituit mult timp, de-a lungul secolelor XIX – XX, o regiune mai
mult pastorală şi agrară, cu foarte puţine localizări ale altor ramuri. Funcţiile industriale s-au
dezvoltat în ultimele trei decenii ale secolului trecut (1970 – 2000).
Economia şi dezvoltarea economică a părţii sud-estice a Podişului Dobrogei au fost foarte
mult influenţate de amploarea deosebită ce a căpătat-o funcţia portuar-urbană a oraşului Constanţa.
Principala resursă naturală a Podişului Dobrogei o reprezintă fondul funciar, cu grade
diferite de favorabilitate, dar pe ansamblu foarte bun sub raportul calităţii solurilor şi al fragmentării
reliefului. La acesta se adaugă diferite resurse (unele în curs de conservare sau abandonate), cum ar
fi: minereuri cuprifere, minereuri de fier, baritină, diatomită, granit (Măcin, Greci, Iacobdeal),
calcare (Hârşova, Sitorman, Mahmudia, Medgidia, Zebil), dolomit, cretă (Basarabi); la acestea se
adaugă resursele de petrol din platforma Mării Negre.
Podişul Dobrogei a dobândit o industrializare relativ târzie în raport cu alte regiuni ale ţării,
cunoscând o dezvoltare mai importantă după 1960.

72
 Industria energetică poate fi luată în consideraţie datorită exploatărilor de petrol şi gaze
naturale ale platformelor de foraj din Marea Neagră. La Midia se află situat un important combinat
petrochimic (Petromidia), în prezent restructurat şi modernizat, după o perioadă de conservare.
Industria energiei electrice cuprinde atomocentrala de la Cernavodă (singura de acest fel în
ţara noastră) şi termocentralele de la Constanţa şi Tulcea. Termocentrala de la Ovidiu (construită în
perioada 1950 –1955) a fost dezafectată. Dobrogea este traversată de importante linii de înaltă
tensiune, inclusiv de tranzit al energiei electrice din Ucraina în Bulgaria. Atomocentrala de la
Cernavoda asigură aproape 20% din totalul energiei electrice produsă în ţara noastră.
Industria construcţiilor de maşini are ca ramuri şi centre: construcţia de nave maritime
(Constanţa şi Mangalia), repararea navelor fluviale (Tulcea), industria de maşini agricole
(Medgidia, Năvodari). Unele întreprinderi s-au reprofilat (de exemplu Întreprinderea metalurgică de
la Saligny).
Industria chimică este dezvoltată în arealul Năvodari – Constanţa.
Industria materialelor de construcţie este reprezentată prin fabrica de ciment Medgidia.
Industria uşoară este concentrată la Constanţa şi Tulcea. Industria alimentară cuprinde
fabrici de ulei (Constanţa), industria de prelucrare a cărnii (Constanţa şi Tulcea), îmbutelierea
vinului (Basarabi), produse lactate (Constanţa).
Pe ansamblu, faţada maritimă a României reprezintă un exemplu de concentrare teritorială
a industriei pe un perimetru relativ limitat: Constanţa - Midia – Năvodari – Mangalia.
Terenurile arabile ocupă 3/4 din suprafaţa Podişului Dobrogei. Pentru a diminua efectul
secetelor, au fost construite sisteme de irigaţii (în prezent parţial abandonate) care utilizează în
principal apă din Canalul Dunăre – Marea Neagră.
Cultura plantelor cuprinde cultura grâului, porumbului, orzului, plantelor tehnice (floarea
soarelui îndeosebi), legume şi leguminoase, pomicultură şi viticultură (Murfatlar, Niculiţel, Ostrov).
În ultimul deceniu a avut loc o diminuare a suprafeţei agricole totale cultivate (cu aproximativ 3%)
şi scăderi ale suprafeţelor cultivate cu porumb şi grâu (cu aproximativ 15% fiecare).
Creşterea animalelor se bazează pe plante furajere şi păşuni naturale. Se cresc ovine,
porcine, bovine şi păsări. Scăderea efectivelor de bovine, porcine şi ovine a fost continuă şi foarte
accentuată pe parcursul ultimelor trei decenii.
În mod deosebit efectivele de ovine, care erau cele mai mari la nivelul ţării, s-au redus de
aproximativ trei ori; Dobrogea, o regiune care prin tradiţie era cunoscută prin efectivele mari de
ovine, se plasează în prezent într-o poziţie modestă.
Transporturile cuprind o gamă largă de forme.
Căile ferate din Dobrogea au tradiţii, aici fiind construită una dintre cele mai vechi căi
situate pe teritoriul actual al ţării (1859, Constanţa – Cernavodă). Această cale ferată era utilizată
pentru transportul produselor agricole de la Cernavoda la Constanţa, de unde erau îmbarcate pe
nave pentru a ajunge la Istanbul. După reintegrarea Dobrogei în spaţiul politic românesc, între 1890
– 1895 se realizează podurile de la Cernavoda şi Feteşti (de către A. Saligny), care au legat feroviar
Dobrogea cu restul ţării.
În prezent, magistrala electrificată leagă capitala de Constanţa, cu prelungire neelectrificată
la Mangalia. De la Medgidia se desprinde o cale ferată spre Tulcea (terminată în 1940, în curs de
abandonare) şi alta (traversând noul pod feroviar peste Canalul Dunăre – Marea Neagră din partea
de est a oraşului) spre Negru Vodă şi Bulgaria (abandonată pentru transportul de persoane).
Transporturile rutiere se realizează pe o serie de segmente de şosele internaţionale legate
de restul ţării prin intermediul podurilor de la Giurgeni – Vadu Oii (terminat în 1970) şi a podului
mai nou Feteşti – Cernavodă, precum şi prin şosele naţionale şi judeţene; spre Galaţi, Brăila şi
Ostrov există puncte de trecere rutieră a Dunării cu bacul. Este funcţională autostrada Bucureşti –
Constanţa, care pe teritoriul Dobrogei urmează un traseu situat la sud de canalul Dunăre – Marea
Neagră, de la Feteşti – Cernavodă la Agigea. În stadiul de proiect şi de iniţiativă se află podul rutier
dintre Brăila şi Măcin.
Transporturile fluviale se realizează pe Dunăre şi Canalul Dunăre – Marea Neagră.
Porturile dunărene (cu grade diferite de funcţionare şi utilizare) sunt: Cernavodă, Hârşova, Măcin,

73
Isaccea, Tulcea şi Mahmudia. Pe canalul Dunăre – Marea Neagră, porturile sunt Cernavodă,
Medgidia, Basarabi şi Agigea.
Transporturile maritime se realizează prin Constanţa, Midia şi Mangalia.
Constanţa este nu numai cel mai important port al ţării, dar tinde să redevină şi principalul
port al Mării Negre. Poate primi nave până la 200 tdw.
Transporturile aeriene se realizează prin aeroportul internaţional Mihail Kogălniceanu de
lângă Constanţa şi aeroportul pentru trafic intern de lângă Tulcea (Cataloi), ultimul utilizat
ocazional.
Potenţialul turistic al Dobrogei este deosebit de variat şi bogat. Principalul factor de atracţie
îl constituie litoralul, cu posibilităţi largi de practicare a curei heliomarine.
Staţiunile turistice situate pe litoral (Mamaia, Constanţa, Eforie Nord şi Eforie Sud,
Costineşti, Olimp, Neptun, Jupiter, Venus, Saturn, Mangalia, 2 Mai, Vama Veche) sunt completate
de stabilimente mai mici şi de o serie de obiective turistice situate în interiorul podişului
(Adamclisi, Basarabi, peşterile de la Gura Dobrogei şi altele).
Există elemente specifice care se adaugă turismului estival: potenţialul balnear al unor lacuri
(Techirghiol, Nuntaşi – Corbu), posibilităţile unor sporturi nautice (lacul Siutghiol), monumentele
arhitectonice (Constanţa), stabilimente religioase, siturile arheologice (Histria, Callatis, Capul
Dolojman etc.).

Diferenţieri teritoriale de geografie umană

Podişul Dobrogei are multiple elemente de omogenitate şi chiar o anumită uniformitate a

elementelor de geografie umană (populaţie, tipuri de aşezări, activităţi predominante).
Omogenitatea populaţiei este rezultatul, printre altele, şi al unor elemente de natură istorică; astfel,
în 1940, după integrarea Cadrilaterului la Bulgaria, a existat un schimb de populaţii între această
regiune şi sudul Dobrogei (din Cadrilater au venit aproximativ 40.000 de români, iar din Dobrogea
a plecat aproape întreaga populaţie bulgărească), iar pe parcursul secolului XXI a existat un interes
al populaţiilor turco – tătare de a se deplasa spre ţările unde sunt majoritare; în acest fel, prin
scăderea numerică a populaţiilor respective (precum şi a altor populaţii) s-a realizat indirect o
creştere a populaţiei româneşti (la care a contribuit însă sporul natural şi migraţia internă). Există
anumite diferenţieri sub raportul geografiei umane, care nu duc numaidecât la o regionare interioară
a teritoriului, ci doar la individualizarea unui areal de concentrare umană şi economică în spaţiul
Midia – Năvodari – Constanţa – Mangalia, semnificativă la nivelul ţării şi cu o anumită importanţă
internaţională.
Concentrarea populaţiei este foarte evidentă în spaţiul litoralului dintre Năvodari şi
Mangalia, precum şi în lungul aliniamentului Medgidia – Constanţa. Zona litorală dintre Midia şi
Vama Veche (cuprinzând oraşele Năvodari, Ovidiu, Constanţa, Eforie, Techirghiol, Mangalia şi
spaţiul rural apropiat) concentrează jumătate din populaţia Dobrogei. Există anumite areale cu un
specific uman şi economic legat de activităţile tradiţionale de pescuit (zona Jurilovca – Ceamurlia şi
pe faţada dunăreană). De asemenea, fiecare unitate naturală are şi un anumit specific economic care
a evoluat în timp. În peisajul antropic al Dobrogei se evidenţiază foarte pregnant sistemul staţiunilor
turistice de la Marea Neagră, cu un aspect exterior inconfundabil, care dau personalitatea litoralului.

(4) Mediul, peisajele şi complementaritatea geografică

La nivelul întregului teritoriu al ţării, Podişul Dobrogei (împreună cu Bărăganul şi sudul
Podişului Moldovei) face parte dintr-un mediu zonal definit ca mediu continental cu nuanţe de
ariditate. În cadrul acestuia există anumite diferenţieri teritoriale datorate factorilor locali; astfel, în
lungul litoralului există un mediu influenţat de prezenţa apei mării (mediu de tip litoral), iar în
regiunile mai înalte din nord, influenţa altitudinii creează un mediu forestier de dealuri joase.
Există, de asemenea, areale cu un pronunţat caracter de mediu antropic (urban sau industrial), iar în
lungul canalului Dunăre – Marea Neagră un mediu a cărui ariditate este atenuată de prezenţa apei.

74
 Pe fondul unui „peisaj dobrogean” cu elemente de aparentă uniformitate, pot fi identificate
şi pot fi nuanţate următoarele varietăţi de peisaje:
- peisaj de podiş ondulat, cu văi adâncite, păduri şi vegetaţie de silvostepă, caracteristic
părţii de sud-vest (Podişul Deliormanului);
- peisaj de podiş ondulat, cu vegetaţie de stepă şi areale endoerice (cea mai mare parte a
Podişului Dobrogei de Sud);
- peisaj de podiş slab înclinat, cu vegetaţie de stepă, silvostepă şi păduri (Podişul
Casimcei);
- peisaj de podiş mai înalt (300 – 400 m), cu păduri şi relief de inselberguri;
- peisajul faţadei dunărene (cu ţărm înalt);
- peisajul zonei de litoral înalt (cu faleză) şi de litoral jos (cu o scurtă câmpie litorală şi
acumulări de nisip);
- peisajul arealelor depresionare ocupate de limane şi lagune;
- peisaje urbane şi industriale.
Podişul Dobrogei, prin caracteristicile sale, realizează o serie de funcţii teritoriale specifice:
a) reprezintă faţada pontică a domeniului carpato – danubian;
b) asigură multiple legături ale ţării cu spaţiul geografic al Mării Negre şi Orientul
Apropiat;
c) realizează o diversitate mai mare a caracteristicilor naturale ale teritoriului naţional;
d) reprezintă prelungirea naturală a României spre mare.
În acest context, Podişul Dobrogei are multiple elemente de complementaritate faţă de
regiunile înconjurătoare; este suficient să precizăm că principalele elemente fizico – geografice ale
Bărăganului şi Dobrogei sunt asemănătoare. Spre sud, Podişul Dobrogei se continuă din punct de
vedere fizico – geografic pe teritoriul Bulgariei, realizând o anumită omogenitate a spaţiului pontic
comun celor două ţări.
Complementaritatea Dobrogei cu regiunile carpatice este ilustrată de cunoscutele „drumuri”
ale codrului (Vlăsia - Deliorman), ale stepei (Ialomiţa - Bărăgan - Dobrogea) şi Luncii Siretului (din
codrii Carpaţilor în Lunca Siretului şi de aici în pădurile nord - dobrogene), cum le definea S.
Mehedinţi sau, într-un sens mai larg, între Dacia Pontică (Dobrogea) şi Dacia Carpatică (S.
Mehedinţi, 1928).
În condiţiile integrării europene a României şi Bulgariei (2007), faţada pontică a celor două
ţări are elemente de interes şi dezvoltare comună.

(5) Subdiviziuni teritoriale şi organizarea spaţiului geografic

Podişul Dobrogei reprezintă o regiune geografică integrată (fizică şi umană) cu o importantă

coeziune teritorială internă, bine individualizată prin limite clare, tranşante şi cu o funcţie specifică
în ansamblul spaţiului geografic al României. Gravitează economic spre zona litorală (şi îndeosebi
spre Constanţa), fiind o entitate geografică inconfundabilă.
Tratatul de geografie a României (vol. I, 1983) şi lucrarea colectivă asupra Podişului
Dobrogei (1984) delimitează trei diviziuni transversale (Dobrogea de Nord, Centrală şi de Sud) şi o
diviziune longitudinală complementară (Dobrogea maritimă), cu anumite diferenţieri de subdivizare
interioară, extensiunile acestora şi denumirile adoptate.
Se poate admite pentru Podişul Dobrogei, în acest moment, o divizare interioară care
cuprinde unităţile de mai jos:
 Podişul Dobrogei de Nord (cuprinzând Munţii Măcinului, Podişul Niculiţel, Dealurile
Tulcei şi Podişul Babadagului şi glacisul nord-dobrogean);
 Podişul Dobrogei Centrale (Podişul Casimcei), formând împreună Dobrogea de Nord
şi Centrală;
 Podişul Dobrogei de Sud (sau Dobrogea de Sud);
 Zona litorală, cuprinzând zona litorală înaltă (Midia – Vama Veche), platforma
continentală şi litoralul românesc al Mării Negre.

75
  Platforma continentală a Mării Negre, situată în continuarea Podişului Dobrogei.
Există şi alte posibilităţi de subdivizare a Podişului Dobrogei, în funcţie de criteriile avute în
vedere. V. Mihăilescu (1966) consideră că se pot distinge două diviziuni majore: Platforma
Dobrogei de Nord (cuprinzând şi Podişul Casimcei) şi Platforma Dobrogei de Sud. V. Tufescu
(1974) realizează o subdivizare relativ similară (partea de nord fiind denumită şi „Masivul nord -
dobrogean”). Alexandru Ungureanu (1993) consideră că în Dobrogea există două unităţi regionale
majore de acelaşi rang taxonomic cu alte regiuni clasice (Podişul Moldovei, Câmpia Română etc.),
anume: Dobrogea de Nord, respectiv Dobrogea Centrală şi de Sud. Dintre multiplele criterii ale
acestei divizări, menţionăm caracteristicile învelişului biopedoclimatic.

(a) Podişul Dobrogei de Nord

Cea mai spectaculoasă şi diversificată parte a Dobrogei cuprinde arealul mai înalt al
acesteia, dar foarte diversificat litologic, cu un relief mai spectaculos şi mai variat; spre sud se
întinde până la o linie care ar trece pe cumpăna de ape dintre râurile Slava (în nord), Casimcea şi
Topolog (în sud). Este numit şi „Masivul Dobrogei de Nord” (Tufescu, V., 1974).
Subdiviziunile sale sunt: Munţii Măcinului, Podişul Niculiţelului, Dealurile Tulcei, Culoarul
depresionar Cerna – Nalbant şi Podişul Babadagului.
Munţii Măcinului reprezintă partea cea mai înaltă a Masivului Dobrogei de Nord şi
constituie cel mai compact areal al orogenezei hercinice de la sfârşitul paleozoicului. Are o direcţie
generală NV – SE şi altitudini care depăşesc 400 m (Pietrosu Mare – 426 m, Ţuţuiatu – 467 m,
Dealul Coştiag – 428 m), precum şi altitudini apropiate de această valoare (Dealul Negoiu – 380 m,
Dealul Pricopan – 370 m, Dealul Boclugea – 394 m). Limitele acestora sunt date de Lunca Dunării,
în vest şi în nord (spre care munţii coboară prin glacisuri şi pedimente); în partea de vest Munţii
Măcinului coboară spre Dunăre printr-o câmpie colinară care formează Glacisul Măcinului; în
partea de est se întind până la aliniamentul Luncaviţa – Nifon – Valea Lozova, înglobând şi
Dealurile Boclugea şi Coslugea, situate aparent spre est (în arealul Podişului Niculiţel).
Munţii Măcinului se prelungesc spre Dunăre sub forma unei culmi (Dealul Bugeac),
influenţând forma luncii şi cursului Dunării (în zona Galaţi). La Garvăn, ultimul promontoriu
„montan” (pe care se află situată cetatea Dinogeţia), ajunge la 4 km de Galaţi, contribuind la
îngustarea Dunării. În apropiere de Măcin şi pe aliniamentul care mărgineşte Depresiunea Greci,
abruptul este foarte brusc, de unde impresia montană a culmii centrale; apropierea de Dunăre şi de
oraşul Măcin a acestui sector abrupt (Vârful Pricopan) a influenţat probabil generalizarea denumirii
de Culmea Pricopan pentru cea mai mare parte a Munţilor Măcinului, generalizare care ar putea să
pară exagerată (cum de altfel şi denumirea de Munţii Măcinului, cu o justificare parţială).
„Spaţiul montan” este format din mai multe aliniamente de culmi. În nord, culmea coborâtă
Bugeac – Jijila, în centru Culmea Pricopanului mai înaltă (Pricopan – Pietrosu – Ţuţuiatu –
Negoiu), în vest, culmea Cheia – Megina – Priopcea, iar în est, Culmea Boclugea – Coslugea. În
jurul acestora există mici depresiuni: Luncaviţa, Greci, Cerna, Mircea Vodă, Horia, Depresiunea
Taiţei superioare. O serie de dealuri ce coboară spre Dunăre au aspectul unor inselberguri
înconjurate de pedimente (Iacobdeal, Piatra Roşie).
Munţii Măcinului se disting printr-o vegetaţie forestieră bogată şi un climat asemănător
dealurilor.
Podişul Niculiţelului se află situat spre est, în continuarea Munţilor Măcinului. Spre est
ajunge până la o limită care ar urma Valea Teliţa, Depresiunea Nalbant, iar spre sud, până la
culoarul depresionar Cerna – Nalbant, urmărind pe o porţiune râul Taiţa. Spre nord, unde se află
localitatea Niculiţel, are aspectul unui podiş dezvoltat pe roci vulcanice (diabaze), cu poduri
interfluviale plate (situate la 200 – 260 m). Culmea principală este orientată de la NV spre SE şi
este formată dintr-o structură flişoidă, în facies grezos, de vârstă triasică. Altitudinile cele mai mari
(Dealul Cocoş – 322 m, Ţugulea – 332 m, Dealul Mare – 363 m, Dealul Trestenic – 365 m) sunt
situate pe interfluviul principal. Acestei unităţi i se ataşează în sud Dealul Consul (330 m), mărginit
de Depresiunea Iulia. Martorii de eroziune, grupaţi sau izolaţi, formează inselberguri, însoţiţi de

76
pedimente şi glacisuri, mai dezvoltate spre Depresiunea Nalbant. Dealurile Niculiţelului sunt
acoperite în cea mai mare parte cu păduri şi se aseamănă din punct de vedere climatic cu Munţii
Măcinului.
Dealurile Tulcei reprezintă a treia unitate din nordul Dobrogei, situată în continuarea estică
a Dealurilor Niculiţelului, care se prelungeşte spre est între braţul Sfântu Gheorghe şi lacul Razim.
Culmea principală, orientată de la vest la est (Dealurile Parcheş – Somova – Redi – Bei – Beştepe)
este apropiată de Dunăre, spre care are pante mai abrupte. Din această culme se desprind spre sud
interfluvii cu martori de eroziune de tip inselberg. Şisturile cristaline filito – cuarţitice formează
câteva înălţimi mai importante (Beştepe – 243 m, Dealul Redi – 206 m etc.). Pe cea mai mare
întindere, substratul este alcătuit de calcare şi dolomite triasice, acoperite însă de o cuvertură groasă
de loess. Ivirile de roci triasice sunt mai extinse în Dealul Pietrosu, Culmea Murighiol şi în
Dealurile Somovei. Cel mai spectaculos inselberg este Denis Tepe (268 m), format pe calcare
jurasice, care este înconjurat de pedimente. Vegetaţia forestieră ocupă suprafeţe mai reduse decât în
celelalte diviziuni ale Dobrogei de Nord.
Glacisul nord – dobrogean mărgineşte spre Dunăre, între Măcin şi Mahmudia, diviziunile
nordice ale podişului (Munţii Măcinului, Podişul Niculiţel şi Dealurile Tulcei), fiind pe alocuri
discontinuu. Lăţimea maximă este de 2 – 2,5 km şi are forma unei prispe de eroziune şi acumulare
(deci un glacis) între relieful mai înalt (dezvoltat pe roci dure) şi lunca Dunării.
Culoarul Cerna – Nalbant se întinde de la Dunăre (Depresiunea Cerna – Mircea Vodă),
până la lacul Razim (Depresiunea Taiţei inferioare, ocupată de lacul Babadag). Este un culoar
aproape continuu, mai extins spaţial în partea de est, în apropierea confluenţei dintre Taiţa şi Teliţa,
unde se află situată Depresiunea Nalbant.
Podişul Babadagului este, de asemenea, alungit de la Dunăre până la complexul lagunar
Razim – Sinoie, fiind despărţit de cele trei diviziuni nordice (Măcin – Niculiţel – Tulcea) prin
culoarul depresionar menţionat mai sus (Cerna – Nalbant). Limita sudică, spre Podişul Casimcei,
are caracter structural, litologic şi geomorfologic, fiind reprezentată de dizlocaţia majoră Peceneaga
– Camena (în sens geologic) şi aliniamentul dat de Valea Aiormanului şi Slava Rusă (Fântâna
Mare), în sens geomorfologic. Podişul Babadagului este un sinclinoriu suspendat format dintr-o
structură cretacică. În partea de vest este cunoscută structura porfiroidă de la Cârjelari. Relieful
structural cuprinde cueste, suprafeţe structurale, văi de diferite tipuri, culmi de anticlinal precum şi
forme grefate pe accidente tectonice, la acestea se adaugă întinse pedimente. Spre est, Podişul
Babadagului se prelungeşte spre laguna Razim – Sinoie prin cele două capuri proeminente (Iancila
şi Capul Dolojman). Culmea principală are altitudini care depăşesc sau se apropie de 400 m:
Ţuguiata (400 m), Dealul Săcari (401 m), Ciucurova (397 m); primele două sunt dezvoltate pe iviri
granitice situate în prelungirea celor din Munţii Măcinului. Pot fi identificate mai multe
subdiviziuni, cum ar fi Podişul Atmagea, Podişul Slavelor, Dealurile Babadagului, Dealul Visternei
şi, în prelungirea acestuia spre zona lagunară, pedimentul Ceamurlia – Jurilovca. Podişul
Babadagului este acoperit de suprafeţe forestiere semnificative.
Populaţia totală a Podişului Dobrogei de Nord este de aproximativ 200.000 locuitori, iar
densitatea este de aproximativ 60 locuitori/km2. Există, în afara populaţiei româneşti, alte
comunităţi locale, dintre care se remarcă lipovenii, aşezaţi mai mult spre laguna Razim. Podişul
Dobrogei de Nord poate fi considerat el însuşi o regiune geografică.
Resursele Podişului Dobrogei de Nord sunt limitate, mai cunoscute fiind materialele de
construcţie, care se extrag în cariere, astfel: granit (la Măcin, Greci, Turcoaia), calcare pentru
construcţii (Zebil, Mihail Kogălniceanu). Există mici rezerve de minereu de fier la Iulia. Dintre
celelalte resurse, menţionăm terenurile arabile, suprafeţele forestiere şi păşunile.
Exceptând activităţile industriale din centrele urbane, Podişul Dobrogei de Nord are o
economie centrată pe producţia agricolă (cultura plantelor şi creşterea animalelor), iar pe laturile
dunărene şi spre laguna Razim – Sinoie, activităţi de pescuit.
Aşezările rurale sunt în general mici, iar în prezent se observă o tendinţă de diminuare a
populaţiei acestora. Au în general dotări modeste, iar legăturile (exceptând şoselele naţionale) sunt
îngreunate de aspectul terenului.

77
 Podişul Dobrogei de Nord gravitează economic spre Tulcea şi, în mod secundar, spre
celelalte oraşe situate în cadrul acestuia (Isaccea, Măcin, Babadag). De asemenea, o atracţie
importantă o au şi oraşele situate în exterior (Galaţi, Brăila, Constanţa).
Tulcea, al doilea oraş al Dobrogei după numărul de locuitori şi importanţă, se află situat în
apropierea bifurcării braţelor Deltei. Oraşul se află în apropierea aşezării Aegyssus (situată pe
Dealul Taberei), cu originile în secolul VIII a.Chr. care, timp de un mileniu şi jumătate, a jucat un
rol important în regiune. La sfârşitul secolului XIX avea aproape 20.000 locuitori, iar în prezent
peste 90.000. Are în prezent funcţia de coordonare economică a Deltei şi reprezintă un centru de
atracţie pentru nordul Dobrogei. Are industrii modeste faţă de situaţia anterioară, o funcţie de
transport fluvial şi funcţii administrative. A cunoscut o dezvoltare deosebită după ce a devenit
reşedinţa judeţului Tulcea (1968). Oraşul este organizat sub forma unui amfiteatru orientat spre
Dunăre, cu o formă semicirculară. Portul are mai multe sectoare (port industrial, comercial şi
turistic) şi în interiorul oraşului există o zonare în cadrul căreia se distinge existenţa zonei
predominant industriale din nord-vest, centrul civic, zonele rezidenţiale (formate din cartiere de
blocuri).
Oraşul Babadag are o funcţie industrială şi agrară, cu influenţă în sud-estul Dobrogei de
Nord. Are un centru civic nou, dar importanţa lui rămâne deocamdată limitată.
Oraşul Măcin, situat între Dunărea Veche şi Munţii Măcinului, într-un sit locuit din secolul
IV a.Chr. (Arrubium), cu existenţă până în epoca bizantină. Este cunoscut prin activităţi
meşteşugăreşti şi de exploatare a granitului. Este totodată şi un mic port la Dunăre.
Isaccea este situat în partea de nord a Podişului, acolo unde acesta se apropie printr-un
promontoriu foarte mult de Dunăre (lunca fluviului diminuându-se foarte mult). Pe acest
promontoriu se află ruinele cetăţii geto-dace Noviodunum. În acest loc a existat un loc de trecere a
Dunării, utilizat începând de la expediţiile perşilor împotriva sciţilor. Influenţa oraşului se resimte
asupra zonei deluroase, dar şi asupra porţiunii din Lunca Dunării denumită Balta Isaccei.
Activităţile economice au făcut faţă cu dificultate perioadei de tranziţie.
Podişul Dobrogei de Nord este cuprins integral în perimetrul administrativ al judeţului
Tulcea. Acest fapt îi conferă o anumită coerenţă interioară sub raportul administraţiei, în domeniul
financiar şi al intenţiilor de dezvoltare socio – economică.

(b) Podişul Dobrogei Centrale

Podişul Dobrogei Centrale (în sens larg) cuprinde o parte centrală, Podişul Casimcei şi două
diviziuni mai mici, pe margini (Podişul Istriei şi Podişul Gârliciu în nord – vest).
Limita nordică o reprezintă linia geologică Peceneaga – Camena (sau linia geomorfologică
Peceneaga – Aiorman – Fântâna Mare – Camena). Limita vestică ajunge la Dunăre şi limita estică
în zona Lagunei Sinoie şi a Capului Midia. Limita sudică o constituie linia Topalu – Taşaul, sub
aspect geologic şi micile depresiuni de obârşie care urmăresc în general şoseaua Hârşova – Ovidiu,
sub raport geomorfologic. Altitudinile cele mai mari depăşesc 300 m: Dealu Mare (325 m), Dealul
Ciolpan (364 m), Altîn Tepe (320 m) şi Movila Mare (353 m), toate situate la limita nordică a
podişului, pe un ax de şisturi cristaline proterozoice, anterioare şisturilor verzi. Pe ansamblu,
Podişul Casimcei este cel mai vechi relief situat la suprafaţă. În partea de sud există areale
discontinui de calcare jurasice, cu o suprafaţă mai mare în zona Gura Dobrogei – Cheia. În sud-vest,
Podişul Casimcei este limitat de Podişul Dobrogei de Sud printr-o serie de mici bazinete
depresionare, de eroziune diferenţiată, situate frecvent în spatele unei bariere calcaroase;
depresiunile mai bine conturate sunt: Horia (în zona de obâşie a râului Chichirgeaua, afluent al
Dunării), Stupina, Crucea, Dorobanţi, Nicolae Bălcescu (la obârşia Văii Ţibrinului, afluent al
Dunării) şi Mihail Kogălniceanu, la obârşia râului Cabul, afluent al Văii Carasu). Podişul Casimcei
are o subdiviziune dunăreană, spre vest, denumită diferit (Podişul Dăieni, sau Podişul Gârliciu).
Partea de est, maritimă, formează Podişul Istriei. Aici se pot recunoaşte câteva bazinete
depresionare (Baia, Nuntaşi, Corbu, Taşaul). Pe cea mai mare parte, Podişul Casimcei formează o
subdviziune interioară bine exprimată, situată în bazinul râului Casimcea, care este mărginită spre

78
nord de culmea Topolog (mai înaltă, cu altitudini de peste 300 m). Există câteva mici bazinete
depresionare (Topolog, Sâmbăta, Casimcea). Un sector deosebit îl constituie podişul calcaros
Cheia, dezvoltat pe o mare construcţie recifogenă jurasică; relieful acesteia cuprinde diferite forme
exterioare, sectoare de chei şi peşteri. Partea centrală a Podişului Casimcei este limitată în mod cu
totul convenţional spre exterior de şosele (în vest, şoseaua Hârşova – Tulcea, în est, şoseaua Ovidiu
– Tulcea, iar în sud-vest, Hârşova – Ovidiu). Această parte interioară este integral rurală şi are un
nivel modest de dezvoltare. Aşezările rurale au dotări şi forme tradiţionale (Casimcea, Râmnicu de
Jos, Târguşor, Cogealat). Un aspect mai evoluat îl are localitatea Topolog, cu perspective de
urbanizare.
În Podişul Casimcei se succed, de la nord la sud, o zonă a pădurilor (în Culmea Topolog), o
zonă de silvostepă şi o zonă de stepă (cea mai întinsă).
Resursele naturale sunt modeste. Activitatea minieră de la Altîn Tepe a încetat; o cale ferată
îngustă, construită în serpentine, a transportat piritele cuprifere de la Altîn Tepe la gara feroviară
Baia.
Podişul Casimcei gravitează economic spre Constanţa şi, în mod secundar, spre arealul
Ovidiu – Năvodari, spre Hârşova, Babadag şi Tulcea.
Hârşova poate fi considerat oraş al Podişului Casimcei, chiar dacă este la limita exterioară.
Oraşul a apărut din antichitate (Carsium), pe un promontoriu al Dunării situat în zona de adunare a
apelor fluviului din sectorul bălţilor Dunării. Aici era singurul punct permanent de trecere a Dunării
între Durostorum (Silistra), situat în sud şi Noviodunum (Isaccea, situat spre nord). În Evul Mediu,
genovezii ajungeau până aici. Era, totodată, un vad de traversare a Dunării în contextul păstoritului
transhumant dinspre Carpaţi spre Dobrogea (localitatea Vadu Oii, din apropiere, păstrează această
caracteristică). De altfel, la mijlocul secolului al XIX-lea, populaţia Hârşovei avea în componenţa sa
păstori transilvăneni. Este cunoscut prin activităţile legate de funcţia portuară şi de punct de trecere
(îndeosebi după 1970, când s-a dat în funcţiune podul Giurgeni – Vadul Oii).

(c) Podişul Dobrogei de Sud

Limita de nord o reprezintă linia depresiunilor situate în apropierea contactului geologic cu

Podişul Casimcei (linia Topalu – Taşaul) şi, într-un sens foarte larg, şoseaua Hârşova – Ovidiu.
Limitele spre vest (Dunărea) şi spre est (Marea Neagră) sunt foarte clare, iar spre sud, limita este
convenţională (graniţa cu Bulgaria), caracteristicile sale generale continuând şi în Podişul
prebalcanic.
Podişul Dobrogei de Sud are o serie de caracteristici comune pe întreaga sa întindere.
Astfel, această unitate se suprapune pe un fundament mai ridicat al platformei moesice
acoperit cu o stivă de sedimente mezozoice şi neozoice (discontinuu), pe care se dezvoltă relieful
actual. De asemenea, aproape întreaga suprafaţă a podişului are un fundament dezvoltat pe şisturi
cristaline, interpretat ca o pediplenă fosilizată de cuvertura sedimentară.
Înclinarea podişului este dinspre Marea Neagră spre Dunăre (deci în sens invers faţă de
înclinarea Dobrogei Centrale şi de Nord).
Un element unificator îl constituie structura foarte larg cutată, determinată de cuvertura
calcaroasă sarmaţiană. Menţionăm, de asemenea, întinderea aproape generalizată a stepei. Podişul
Dobrogei de Sud are în partea de est (în zona litorală înaltă) cea mai importantă concentrare umană
şi economică a Dobrogei.
Principalele subdiviziuni sunt: Podişul Medgidiei, Podişul Oltinei şi Podişul Negru Vodă
(denumit uneori Podişul Cobadinului dau Cobadin – Negru Vodă); există şi alte modalităţi de
divizare, precum şi denumiri diferite pentru unităţile componente.
Podişul Medgidiei se întinde de la Dunăre la mare, ocupând cu aproximaţie bazinul
hidrografic al Văii Carasu (în regimul natural iniţial), bazinul Văii Peştera, în sud şi bazinul Văii
Ţibrinului, în nord. Este denumit, din această cauză şi Podişul Carasu. Limita nordică o reprezintă
micile bazinete de obârşie situate pe aliniamentul Hârşova – Ovidiu. Limita sudică nu poate fi
stabilită cu precizie, deoarece nu există un criteriu pentru identificarea acesteia (reţeaua hidrografică

79
semipermanentă nu este foarte clară, iar morfostructura plăcii calcaroase sarmaţiene este continuă).
Cu o anumită aproximaţie, aceasta ar urma o linie aproape dreaptă de la Rasova (pe Dunăre) la
Techirghiol (spre mare).
Caracteristica acestui podiş o reprezită descendenţa văilor şi interfluviilor spre Valea
Carasu. Valea Ţibrinului şi Valea Peştera converg împreună cu Valea Carasu spre un punct situat în
mijlocul Bălţii Ialomiţei, unde se situa probabil confluenţa lor înaintea pătrunderii Dunării între
Bărăgan şi Dobrogea. Valea Carasu, pe alocuri, a avut aspectul unei câmpii joase, înmlăştinite.
Construirea canalului Dunăre – Marea Neagră a antropizat această vale, dându-i un aspect nou. În
regim natural, izvoarele Văii Carasu erau situate foarte aproape de mare (4 – 5 km în zona lacului
Siutghiol, de unde pornea Valea Nazarcea şi tot atât la vest de Constanţa). Pe cea mai mare parte,
valea are aspectul unei depresiuni alungite, mărginită în partea nordică de abrupturi sculptate în
loess, iar în partea sudică de abrupturi calcaroase. În sectorul de vărsare al Dunării, valea este mai
îngustă. În prezent, pe traseul văii se află canalul Dunăre – Marea Neagră (64 km). Construcţia
acestui canal a îngreunat legăturile rutiere între cele două părţi (de nord şi de sud), care se realizează
doar pe podurile nou amenajate (Agigea, Medgidia, Cernavoda).
Podişul Oltinei se află situat în partea de sud-vest a Podişului Dobrogei, suprapunându-se
bazinelor hidrografice ale râurilor Sevendic, Vederoasa, Baciu (Urluia) etc., care au o direcţie de la
sud-est la nord-vest şi izvoarele la sud de graniţă. Existenţa acestor văi dă şi un anumit specific
Podişului Oltinei: o succesiune de culmi interfluviale intersectate de văi, pe alocuri adânci,
organizate pe direcţia menţionată mai sus. La aceasta se adaugă o anumită prezenţă a pâlcurilor de
pădure care reprezintă resturi din întinsele suprafeţe forestiere iniţiale; această zonă continuată la
sud de graniţă (unde prin tradiţie poartă denumirea de Deliorman) poate fi denumită în paralel
Podişul Deliormanului (pentru a-i sublinia şi componenta forestieră). Văile care străbat acest podiş
sunt foarte adâncite în sectorul lor mijlociu, iar spre Dunăre se lărgesc sub forma unor depresiuni şi
bazinete frecvent acoperite cu apa limanelor fluviale (Lacul Bugeac, Oltina, Dunăreni, Vederoasa,
Baciu). Majoritatea văilor intersectează în axul lor calcarele cretacice situate sub cuvertura
calcaroasă sarmaţiană. Au ape semipermanente, dar dimensiunile şi forma lor arată că au funcţionat
ca râuri într-un regim pluviometric bogat. Poziţia acestor râuri şi continuarea lor imaginară peste
Balta Ialomiţei sugerează rolul pe care l-au avut în formarea părţii sud-estice a Bărăganului, care
este o câmpie piemontană prebalcanică. Caracterul torenţial al văilor actuale este subliniat şi de
denumirea celei mai reprezentative văi, Urluia, care trece prin apropierea fostului oraş roman
Adamclisi. Altitudinea cea mai ridicată a podişului se înregistrează spre Dunăre (Dealul Dobromir –
209 m), ceea ce sugerează ridicarea mai accentuată a marginii dunărene a Podişului Dobrogei de
Sud faţă de cea marină. Totodată, pe faţada dunăreană, între Ostrov şi Rasova, a fost descrisă de C.
Brătescu (1928) o formă de relief interpretată ca o terasă lacustră levantină. Pe un mic areal există
sedimente pliocene, ceea ce sugerează aceeaşi ridicarea pe latura dobrogeană a Dunării.
Podişul Negru Vodă poate fi considerat de la Valea Urluia spre est. Este denumit frecvent
Podişul Cobadin – Negru Vodă sau chiar Podişul Cobadin, pentru a fixa mai bine arealul său tipic
între localităţile Cobadin şi Negru Vodă. Acest podiş se evidenţiază prin existenţa unor areale
carstice şi areale semiendoreice. Sunt cunoscute astfel arealele Negru Vodă, Amzacea şi Negreşti,
cu un caracter semiendoreic şi arealele Plopeni – Negreşti ocupate cu lacuri. Reţeaua hidrografică
superficială, cu un aspect neorganizat şi ape semipermanente, este drenată topografic spre Valea
Urluia. La est de Negru Vodă se dezvoltă un sistem hidrografic foarte meandrat (dar lipsit de ape)
dirijat carstic spre Valea Mangaliei (Albeşti); aici există sectoare foarte adâncite în rocile calcaroase
sarmaţiene şi schimbări de direcţie (Cotul Văii). Partea de est a Podişului Cobadin – Negru Vodă se
consideră că ar putea reprezenta o diviziune de acelaşi rang taxonomic, denumită Podişul Mangaliei
(de la un aliniament Techirghiol – Albeşti spre est).
Podişul Dobrogei de Sud, în ansamblul său, este o regiune cu o dezvoltare foarte inegală; pe
cea mai mare întindere are aspectul unui teritoriu „relativ abandonat”, predominant rural şi cu o
evidentă economie de subzistenţă. Zona canalului Dunăre – Marea Neagră (Cernavodă – Medgidia
– Basarabi) este mai dezvoltată şi are funcţii economice de o importanţă deosebită.

80
 Podişul Dobrogei de Sud se remarcă prin extensiunea fondului funciar bun şi foarte bun,
ceea ce creează premisele unei agriculturi productive; abandonarea sistemelor de irigaţii şi lipsa
unei mecanizări corespunzătoare diminuează această posibilitate; resursele scoarţei terestre se
rezumă la diferite roci de construcţie (calcare, diatomite, argile, cretă). Activităţile cu caracter
industrial sunt foarte slab reprezentate (Podişul Dobrogei de Sud fiind o regiune neindustrializată),
exceptând zona canalului Dunăre – Marea Neagră (Cernavoda – Medgidia). Aşezările rurale sunt în
general mici şi mijlocii, cu excepţia unor localităţi rurale mai mari (Cobadin, Topraisar, Băneasa –
declarat recent oraş).
Oraşele Podişului Dobrogei de Sud (Cernavoda, Medgidia, Negru Vodă, Băneasa)
reprezintă centre de convergenţă şi polarizare.

Medgidia este situat în plină zonă de podiş, cu activităţi industriale importante (industria
cimentului) şi de transport (datorită situării într-un nod de intersecţii rutiere, feroviare şi de
navigaţie). A fost atestat ca târg medieval cunoscut sub denumirea de Cara-su (omonimă văii din
apropiere). Este oraş din 1854. În prezent poate fi considerat şi un mic nod feroviar. Economia
oraşului este dominată de întreprinderea de ciment (parte a concernului Lafarge, după privatizarea
acesteia).
Cernavoda. Situat într-o zonă tradiţională de traversare a Dunării, şi-a legat dezvoltarea
recentă de construcţia atomocentralei şi a Canalului Dunăre – Marea Neagră. Oraşul este situat în
apropierea aşezării daco-romane Axiopolis. Fizionomia oraşului actual îmbină arealele de
construcţii vechi, tradiţionale, cu zona centrală, modernizată şi cartierele de locuinţe noi situate în
est; centrala atomo-electrică este situată în estul oraşului.
Negru Vodă este un mic centru urban situat în mijlocul unui întins real neurbanizat. Este un
oraş relativ recent (din 1968), cu funcţii agroindustriale şi de tranzit feroviar şi rutier spre Bulgaria.
Băneasa, cu unele caracteristici similare celor urbane, a fost declarat relativ recent oraş.
În Podişul Dobrogei de Sud există şi câteva aşezări rurale care se disting prin poziţie,
populaţie, activităţi economice şi influenţă în teritoriu, fiind centre de convergenţă locale. În acest
sens, menţionăm localităţile Cobadin (cu un început de aspect urban şi o poziţie deosebit de
favorabilă, la o intersecţie rutieră şi pe calea ferată), Topraisar (centru agroindustrial, cu un aspect
modernizat în ultimii ani), Ostrov (important punct de trecere a Dunării cu un preponderent caracter
rural şi cu prezenţa unor importante suprafeţe viticole în apropiere).

(d) Zona litorală

Zona litorală cuprinde litoralul sud-dobrogean (sau „zona litorală înaltă”) şi ţărmul Mării
Negre (ţărmul jos) şi platforma sa continentală. Menţionăm că platforma continentală nu este
subdiviziune geografică a Podişului Dobrogei, ci o unitate teritorială cu alte caracteristici
geografice.

Zona litorală înaltă cuprinde litoralul podişului între capul Midia şi Vama Veche; poate fi
considerată o a patra subdiviziune a Podişului Dobrogei de Sud sau ca o unitate regională aparte
(cum este probabil cel mai potrivit).
În legătură cu limita nordică a zonei litorale înalte (cu ţărm înalt şi faleză) se apreciază că
aceasta începe la sud de lacul Siutghiol (punctul „Pescărie”, de unde începe spre sud Constanţa) şi
nu de la Capul Midia. Strict geografic, această delimitare este corectă, dar considerăm că localizarea
capului Midia este mai potrivită (chiar dacă faleza, inactivă în prezent, urmăreşte marginea vestică a
Lacului Siutghiol şi nu direcţia perisipului Mamaia); dintre argumentele favorabile considerării
Capului Midia ca limită între Câmpia litorală Razim - Sinoie (situată în nord) şi zona litorală înaltă
(situată în sud) menţionă:
- legătura funcţională strânsă între faleza lacului Siutghiol (cu amenajările recente), lacul
propriu-zis, perisipul şi staţiunea Mamaia;
- inflexiunea ţărmului de la direcţia NNE la direcţia NS, care se produce la Midia;

81
 - ţărmul relativ înalt la Capul Midia, cu roci dure în substrat (diferit de perisipul lagunei
Sinoie);
- legătura economică a portului Midia şi a rafinăriei Petromidia cu zona din sud (Constanţa,
Năvodari).
În acest context, considerăm că zona litorală înaltă este cuprinsă între Midia şi Vama
Veche.
Pentru considerarea zonei litorale ca subdiviziune a Podişului Dobrogei de Sud pot fi avute
în vedere şi următoarele elemente: similitudinea reliefului, a climei şi vegetaţiei, dificultatea unei
delimitări tranşante între podişul propriu-zis şi zona litorală.
În acest context, „zona litorală înaltă” sau „litoralul sud-dobrogean” reprezintă o unitate
geografică distinctă la nivelul Podişului Dobrogei, ceea ce justifică individualizarea ei ca atare.
Aceasta cuprinde ţărmul înalt al Dobrogei de la Capul Midia la Vama Veche. Are toate
caracteristicile Podişului Dobrogei de Sud, fiind o subdiviziune fizico – geografică a acestuia (dar
nu economică). Zona litorală înaltă reprezintă o fâşie cu o lăţime de 5 – 15 km situată în estul
Podişului Dobrogei de Sud şi cuprinde o fâşie situată între mare şi cumpăna de ape Dunăre – Marea
Neagră; se întinde de la Capul Midia până la Vama Veche. Caracteristica principală o reprezintă
altitudinea ridicată a ţărmului şi existenţa falezei. Fundamentul zonei litorale înalte, asemănător
Podişului Dobrogei de Sud, este format din şisturi cristaline aflate la adâncimi diferite (peste 1500
m la Techirghiol şi Mangalia şi doar 400 m la Tuzla), ceea ce sugerează o anumită fragmentare a
acestuia. Cuvertura de calcare sarmaţiene este uşor ondulată şi acoperită cu loess; la limita dintre
calcare şi loess există un orizont argilos, gălbui sau roşu, de vârstă vilafranchiană, care se vede pe
alocuri în structura falezei. Ondularea largă a plăcii de calcare sarmaţiene în zona litorală sugerează
un relief preexistent. În arealele mai coborâte, depresionare, s-au format limane şi lagune. În lungul
zonei litorale înalte nu au fost semnalate terase maritime. Spre contactul cu marea se formează o
faleză cu înălţimi de 10 – 20 m.
Clima se diferenţiază (faţă de Dobrogea şi de restul ţării) printr-o insolaţie puternică (cea
mai ridicată), precipitaţii foarte reduse (sub 400 mm/anual), temperaturi ridicate iarna (chiar
pozitive la Mangalia), un număr mai redus de zile tropicale, datorită influenţei mării şi o nuanţă mai
oceanică a contrastului termic mediu anual.
Hidrografia este dominată, pe uscat, de existenţa unor lagune (L. Siutghiol, L. Tăbăcăriei) şi
limane maritime (Techirghiol, Agigea, Taşaul, Corbu, Costineşti, Tatlageac, Mangalia), barate prin
acumulările de nisip, datorate curentului circular al Mării Negre. Lacul Siutghiol este cel mai adânc
(17 m), are izvoare subterane şi ape dulci, iar lacul Techirghiol este considerat suprasărat.
Vegetaţia stepică este săracă în specii; lagunele, limanurile, bălţile şi fostele golfuri ale mării
au avut până de curând o vegetaţie specifică, de mlaştină (de exemplu în zona Venus sau fosta
mlaştină Comorova de la Neptun).
Populaţia este concentrată în oraşe cu funcţii economice şi urbane deosebite: Constanţa,
Ovidiu, Năvodari, Eforie, Techirghiol, Mangalia. Zona litorală are un potenţial heliomarin, balnear,
climateric şi recreativ deosebi, fiind – prin dotări şi circulaţia turistică – principala regiune turistică
a ţării.
Economia are un caracter complex, zona litorală fiind una dintre cele mai dezvoltate din
ţară. Deşi resursele sunt reduse, aprovizionarea cu materii prime a facilitat apariţia unor ramuri
industriale, iar existenţa activităţilor portuare a determinat apariţia şantierelor navale. Zona litorală
este foarte mult influenţată de existenţa unui puternic centru de atracţie (Constanţa), oraş de
dimensiunile unei metropole naţionale. Celelalte oraşe (Năvodari, Ovidiu, Tehirghiol, Eforie şi
Mangalia) au fizionomii şi funcţii proprii şi o putere de atracţie locală. Aşezările rurale au elemente
de urbanizare certă şi dotări care depăşesc nivelul altor loclităţi rurale. Menţionăm în acest sens
localităţile Lazu (unde s-a construit un cartier nou de vile), Agigea, Tuzla, Costineşti – Schitu, 2
Mai, Vama Veche, Limanu.
Constanţa s-a dezvoltat în prezent pornind de la nucleul originar al oraşului antic Tomis;
este cunoscut din secolul VII a.Chr. ca o cetate elenă, cucerită de romani. Oraşul este menţionat în
perioada romano-bizantină şi bizantină până în secolul XI. În portulanele bizantine şi genoveze

82
apare în secolele X – XIII sub denumirea de Constantiniana, iar într-un portulan spaniol din secolul
XV (1457) sub numele de Constanţa. În timpul Imperiului Otoman a stagnat, cunoscând o
dezvoltare nouă după reintegrarea Dobrogei în România.
Dezvoltarea oraşului Constanţa în perioada ulterioară a fost datorată poziţiei sale în cel mai
îngust sector al Dobrogei, construirea podurilor de la Feteşti – Cernavodă şi existenţa nucleului
urban iniţial din zona oraşului antic şi medieval. Populaţia a crescut de la 4.000 de locuitori (1878)
la 26.000 (1912). Cu o evoluţie fluctuantă de-a lungul timpului, oraşul Constanţa şi-a dezvoltat
funcţiile economice şi rolul în teritoriu în mod foarte accelerat, pe parcursul secolului XX. Prin
creşterea funcţiilor sale economice legate de poziţia geografică şi activitatea de transport maritim,
oraşul şi-a format o bază economică nouă, care a atras după sine extinderea spaţiului urban. Se
cunosc mai multe etape de dezvoltare teritorială a oraşului, pornind de la nucleul său iniţial.
Momente importante sunt legate de funcţiunea portuară a oraşului: la începutul secolului a fost
amenajat portul comercial (după proiectele lui Anghel Saligny), în 1920 s-a construit portul
modern, iar în perioada 1980 – 1985 a fost construit portul nou, situat în sud, Constanţa Sud.
Extinderea portului a influenţat dezvoltarea corespunzătoare a căilor feroviare şi rutiere,
convergente spre zona portuară. În incinta portului iniţial funcţionează şantierul naval. Cartierele
noi ocupă întinderi mari în jumătatea nordică, unde au creat o fizionomie urbană modernă (Tomis
Nord şi Tomis I – IV), oraşul ajungând până la marginea Lacului Tăbăcăriei (amenajat). Au fost
incluse succesiv oraşului în cursul secolului XX cartiere periferice şi aşezări rurale (Tăbăcăria,
Anadalchioi, Coiciu, Medeea, Viile Noi, Km 5). Oraşul are în prezent o şosea de centură
semiexterioară şi o autostradă semicirculară (de la Agigea la Ovidiu). Activitatea economică
predominantă a oraşului este legată de transportul maritim, construcţia de nave şi diferite alte funcţii
urban-industriale. În intravilanul oraşului este inclusă şi localitatea turistică Mamaia.
Mangalia. Oraşul este situat pe locul fostei aşezări urbane greceşti Callatis, fondată în
secolul VI a.Chr. Cu o evoluţie modestă în timpul ocupaţiei otomane, s-a dezvoltat mult în secolul
XX. Constantin Brătescu (1915) îşi exprima opinia că poziţia limanului maritim Mangalia
favorizează construirea aici a unui port militar. Acest lucru s-a realizat la mijlocul secolului XX.
Portul comercial şi militar valorifică limanul maritim Mangalia, de unde a început dezvoltarea sa
actuală şi a activităţilor legate de acesta (construcţii navale la Şantierul Daewoo – Mangalia). Are o
importantă funcţie turistică. Se consideră că staţiunile situate în nord (Olimp, Neptun, Jupiter,
Venus, Saturn) formează o entitate teritorială balneoclimaterică, denumită Magalia Nord. Oraşul
Mangalia are o structură funcţională interioară în care se disting: zona industrială şi de transport din
sud (cu portul şi şantierul naval), zona centrală, comercial – rezidenţială, zona de nord (predominant
rezidenţială şi turistică) ,
Năvodari este un oraş complet nou (1960) sub raportul funcţiilor urbane şi a structurii
construite. Are industrii reprezentative (industria chimică, alimentară) şi prin sistemul portuar şi de
rafinare a petrolului de la Midia s-a extins teritorial până la ţărmul mării. Este compus din trei
nuclee: oraşul iniţial, zona Midia (situată pe ţărmul mării, unde se află combinatul petrochimic
„Petromidia”) şi zona balneară (inclusiv Mamaia sat).
Ovidiu este mai mult un oraş-satelit al Constanţei, provenind din transformarea unei aşezări
rurale. Spre Constanţa, într-o zonă situată în apropierea lacului Siutghiol, s-a dezvoltat un cartier
modern de vile (cu aspect mai mult de vacanţă, aparţinând preponderent unor persoane din
Constanţa).
Techirghiol este situat spre interiorul podişului, la o anumită distanţă de litoral, pe malul
lacului cu acelaşi nume. Este cea mai veche staţiune balneară din zona litorală (1892), care
valorifică nămolurile terapeutice din lac. Are şi o anumită funcţie agroindustrială şi, în linii mari, şi-
a păstrat aspectul tradiţional.
Eforie, format din Eforie Nord şi Eforie Sud, reprezintă un oraş cu o funcţie
balneoclimaterică complexă, ce utilizează atât caracteristicile litoralului, cât şi limanul Techirghiol.
Eforie Sud (denumit „Carmen Silva” în perioada interbelică), este şi centrul administrativ. Cele
două părţi au aspecte urbane şi arhitecturale individualizate.

83
 (5) Platforma continentală a Mării Negre

Interferenţa dintre Podişul Dobrogei, gurile de vărsare ale Dunării şi Marea Neagră creează
un spaţiu geografic original cu o puternică interconectare a componentelor sale (Dobrogea, Dunăre,
Mare).

Platforma continentală cuprinde spaţiul submers din faţa ţărmului nostru. Este o câmpie
litorală invadată în postglaciar de apele Mării Negre. Are adâncimi foarte reduse şi o pantă
domoală. Râurile continentale (Sfântu Gheorghe, Casimcea) au creat în trecut văi care se prelungesc
submers până în larg. Curentul circular al Mării Negre a barat văile mici formând limane maritime
(Techirghiol, Taşaul, Mangalia) sau fostele golfuri, formând lagunele (Razim – Sinoie şi Siutghiol).
Platforma continentală a Mării Negre are rezerve de hidrocarburi exploatate cu ajutorul platformelor
de foraj marin.
Platforma continentală coboară de la nivelul zero (ţărmul) la adâncimi de 180 – 200 m, dar
la distanţe mari de uscat. Este acoperită doar cu ape marine caracteristice stratului superficial (cu
O2, cu o salinitate mai redusă, de 16 – 17‰). În prezent, nivelul Mării Negre se află într-o uşoară
creştere (transgresiune), abia perceptibilă (1 mm/an).
Apa marină a platformei cuprinde o faună bogată (delfini, sturioni, guvizi, stavrizi, rechini,
meduze, scoici etc.).
Valurile apei sunt influenţate de vânturi, fiind mai mari când există o circulaţie din direcţia
nord – estică.
Litoralul românesc al Mării Negre, în lungime de 244 km, cuprinde două sectoare: un ţărm
jos, între Sulina şi Capul Midia, şi un ţărm înalt cu faleză, între Capul Midia şi Vama Veche.
Ţărmul jos cuprinde gurile de vărsare ale Dunării, spaţiul deltaic adiacent şi zona câmpiei
lagunare Razim – Sinoie.
Ţărmul înalt, cu faleză, situat la sud de Capul Midia închide spre interior lagunele şi
limanele maritime prin mici perisipuri, datorate curentului circular al mării.
Acest ţărm, descris parţial anterior, a favorizat formarea unor plaje şi a creat un adăpost faţă
de vânturile şi nord – est, ceea ce a permis instalarea unor porturi (Tomis, Callatis), iar apoi
dezvoltarea balneoturistică din zilele noastre.

84
 DELTA DUNĂRII

(1) Poziţie, localizare şi limite

Delta Dunării, cea mai joasă şi cea mai nouă regiune de câmpie, este situată în partea de est a
ţării la vărsarea Dunării în Marea Neagră. În partea de nord, dincolo de braţul Chilia (în Ucraina) se află
Câmpia Bugeacului, spre sud şi sud - vest Podişul Dobrogei, iar în est Marea Neagră. În Deltă este
inclusă şi laguna Razim – Sinoie, având împreună cu aceasta o suprafaţă cumulată de 5.165 km2.
Delta Dunării este o unitate cu proprietăţi de tranziţie între Câmpia Română (a cărei
continuare este), Dunăre (prin hidrografie şi funcţionalitatea sistemului hidric) şi Marea Neagră
(raportul dintre Dunăre – Deltă – Mare fiind variabil în timp).

(2) Elemente definitorii ca unitate regională

Delta Dunării poate fi considerată o unitate regională în care caracteristicile fizico –
geografice şi cele de geografie umană au un anumit specific şi coincid teritorial. De aceea, Delta
Dunării reprezintă atât o unitate fizico – geografică, cât şi o individualitate sub raportul geografiei
umane, fiind astfel o regiune geografică, chiar dacă este relativ redusă ca întindere şi aparent fără o
delimitare spaţială tranşantă.
Delta Dunării poate să fie considerată ca o parte a Câmpiei Române şi anume partea
terminală, în formare, a acesteia. Asemănările dintre Câmpia Română şi Delta Dunării se referă la
cursul râului, zona inundabilă (lunca), aspectul asemănător deltei al unor sectoare de subsidenţă din
Câmpia Română şi vegetaţia azonală. Deosebirile se referă la vârstă (Delta fiind mai nouă), geneză,
alcătuirea substratului şi formele de relief. Deosebirile merg mai departe sub raport climatic, al
hidrografiei, utilizării terenurilor, populaţiei şi aşezărilor omeneşti. Toate aceste ultime caracteristici
evidenţiază deosebiri mult mai mari decât asemănări faţă de Câmpia Română, fapt pentru care se poate
considera că Delta Dunării nu reprezintă propriu – zis o subdiviziune fizico – geografică a acesteia.
85
Figura 11. Delta Dunării - hartă geografică generală

86
 Delta Dunării poate fi interpretată ca o parte a Dunării văzută sub forma unui sistem
teritorial coerent (sistem geografic) şi nu doar ca un simplu sistem hidrografic. Asemănările dintre
Deltă şi Dunăre se referă la hidrografie, legăturile funcţionale ale Deltei cu Dunărea, vegetaţia şi
fauna. Între Delta Dunării şi Dunărea ca sistem fluvial, un element important de asemănare îl
reprezintă sectorul bălţilor Dunării (cu un relief iniţial asemănător). Deosebirile dintre Deltă şi
Dunăre se referă la braţele Dunării, lacuri şi geneză.
Deşi aparent este o legătură mai strânsă între Delta Dunării şi Dunăre, există deosebiri care
individualizează Delta faţă de sistemul hidrografic şi caracterul intrazonal al Dunării.
Delta Dunării prezintă şi anumite asemănări cu platforma continentală a Mării Negre.
Acestea se referă la modul ei de formare, caracteristicile dinamice ale apelor (mareea foarte redusă
determinând formarea Deltei), legătura reciprocă a faunei piscicole, transporturile fluvio –
maritime. Deosebirile se referă la altitudini (pozitive în Deltă şi negative în platforma continentală),
formele de relief şi modul de formare a reliefului major. Având în vedere aceste lucruri, putem
aprecia că Delta Dunării nu reprezintă doar o simplă porţiune din platforma continentală acoperită
cu sedimente aduse de Dunăre, ci constituie un sistem natural distinct, cu o dinamică proprie.
Delta Dunării are legături genetice importante cu Podişul Dobrogei, fiind situată pe o
porţiune mai coborâtă a acestuia: depresiunea predobrogeană. De altfel, fundamentul Deltei
cuprinde structuri asemănătoare cu cele din Dobrogea. Acest fapt justifică apartenenţa Dobrogei la
regiunile de platformă, extracarpatice.
În aceste condiţii, se poate aprecia că Delta Dunării reprezintă o unitate regională care are
trăsături ce îmbină caracteristici ale fluviului, platformei continentale, Dobrogei şi Câmpiei
Române, fiind însă diferită de acestea şi formând un sistem funcţional şi teritorial distinct.

(3) Specificul fizico - geografic

Elemente morfo - hidrografice

Dunărea se desparte în cele trei braţe principale astfel: prima bifurcare se produce la vest de
Tulcea (la Pătlăgeanca), despărţindu-se spre nord braţul Chilia. La est de Tulcea, cursul Dunării se
bifurcă pentru a doua oară în braţele Sulina şi Sfântu Gheorghe. Între cele două despărţiri
(„ceataluri”) sectorul Dunării este denumit uneori braţul Tulcea.
Braţul Chilia, în nord, are lungimea cea mai mare (120 km) şi debitul cel mai ridicat
(aproape 60% din volumul fluviului). Pe braţul Chilia alternează sectoarele cu un singur curs (în
dreptul grindurilor Stipoc, Chilia şi Letea) cu sectoarele de bifurcare (în mai multe cursuri
secundare), între grinduri. Îngustările Dunării (unde fluviul curge printr-un singur braţ) se află
situate astfel: primul sector îngust este situat la extremitatea vestică a grindului Stipoc (aproape de
Pardina), al doilea în partea nordică a grindului Chilia, iar al treilea sector în nordul grindului Letea
(care se continuă pe teritoriul Ucrainei cu grindul maritim Jibrieni). Între aceste sectoare înguste
există două sectoare de lărgiri, care au aspectul unor „bălţi”, dar pot fi considerate şi „delte
interioare”: Pardina, între Stipoc şi Chilia şi Roşca – Buhaiova, între Chilia şi Letea. La vărsare în
mare se creează în prezent o deltă secundară („delta secundară a Chiliei”), care avansează în mare
cu câţiva zeci de metri pe an; această porţiune a deltei secundare în formare nu este inclusă în
teritoriul ţării noastre.
Braţul Sulina este cel mai scurt (64 km), aproape drept, regularizat şi canalizat în urmă cu
un secol. La vărsarea în mare are loc o depunere relativ bruscă a aluviunilor (la contactul între
apele dulci ale fluviului şi apele sărate ale mării), formându-se o „bară” („bara” de la Sulina), care
are tendinţa de a bloca gura de vărsare; pentru a diminua acest efect a fost construit un dig (în
lungime de 10 km), care îndepărtează spre larg aluviunile aduse de curentul circular al mării, de
asemenea, are o loc o dragare continuă a braţului pentru a-l păstra navigabil pentru nave maritime
(cu un pescaj de 7 m).
Braţul Sfântu Gheorghe (108 km, în forma sa naturală iniţială), cu direcţia predominantă
spre SE, este foarte meandrat; în ultimii ani meandrele au fost rectificate, lungimea traseului nou

87
având doar 70 km; la vărsare formează o acumulare de nisip sub forma unor insule (insulele
Sacalin), ataşată Deltei. Din braţul Sfântu Gheorghe se desprind spre sud canalele Dranov şi
Dunavăţ, prin care se realizează legătura cu laguna Razim.
Relieful Deltei Dunării cuprinde în regim natural terenuri joase şi terenuri înalte. Altitudinea
medie a reliefului Deltei este de 0,5 m, iar altitudinea maximă de 13 m, în grindul Letea. Circa 80%
din suprafaţa Deltei este situată la altitudini pozitive şi 20% sub nivelul de 0 m.
a) Terenurile joase cuprind mlaştini, lacuri (Isac, Obretin, Matiţa, Merhei etc.), gârle, canale
(de exemplu: Litcov, Dranov, Dunavaţ), braţe secundare (Tătaru, Cernovca), ostroave (Tătaru,
Babina, Cernovca); terenurile joase (de la -0,5 la 1 m) sunt inundabile şi parţial, în partea de
vest, îndiguite şi desecate (polderul Pardina);
b) Terenurile înalte sunt neinundabile (20% la cele mai mari ape) şi sunt, în general,
grinduri. Există grinduri longitudinale (fluviale), transversale (fluvio – maritime) şi
continentale.
Grindurile longitudinale sunt create de aluviunile depuse de fluviu (care ocupă în total 6%
din întinderea Deltei). Grindurile maritime (cu 8% din întinderea Deltei) au fost formate în timpuri
istorice de aluviunile aduse de fluviu şi de curenţii circulari ai Mării Negre; aceste grinduri sunt
Letea, Caraorman, Sărăturile, Ivancea şi Crasnicol. Grindul Letea are altitudinea maximă din Deltă
(13 m) şi reprezintă o mare acumulare de nisip. Grindul Caraorman (cu altitudine maximă de 8 m)
reprezintă, de asemenea, o acumulare de nisip; grindul Sărăturile, situat la vărsarea braţului Sfântu
Gheorghe în mare, formează, pe ţărm, cea mai lată plajă din ţară. Grindurile continentale (care
ocupă sub 3% din Deltă) sunt foste părţi ale uscatului anterior Deltei. Grindul Chilia (cu altitudinea
de 9 m) este o porţiune a uscatului predeltaic (Câmpia Bugeacului, de la nord) inclusă Deltei
datorită formării şi evoluţiei braţului Chilia; este acoperit cu loess. Grindul Stipoc (3 m) este mult
erodat (genetic este tot un grind continental).
Hidrografia este formată din Dunăre, braţele Dunării, lacuri, bălţi, mlaştini. La Pătlăgeanca
debitul Dunării, calculat pentru intervalul de timp 1921 – 1980 de B. Driga şi P. Gâştescu (1999)
este de 6.473 m3/s (fiind astfel al doilea fluviu european după Volga). Cele trei braţe duc din
volumul apelor fluviului astfel: Chilia 56,4%, Sulina 19,1% şi Sfântu Gheorghe 24,1%. Debitul
mediu solid este de 58,7 mil. t. aluviuni pe an (în scădere în ultimii ani până la 30 mil. t.), dintre
care o parte sunt depuse în Deltă şi altă parte sunt transportate în mare; la vărsarea în mare se
formează, datorită aluviunilor, delta secundară a Chiliei, „bara” de la Sulina şi insulele Sacalin. De
asemenea există, în interiorul Deltei, o reţea hidrografică secundară formată din canale, gârle, braţe
secundare. Un specific peisagistic şi hidrografic este dat de suprafeţele lacustre; cele mai importante
lacuri sunt Dranov (cel mai întins din delta propriu – zisă), Rusca, Merhei, Matiţa, Tatanir, Fortuna,
Obretin, Gorgova, Bogdaproste, Isac, Puiu, Puiuleţ, Roşu.
În sudul Deltei se află situată laguna Razim – Sinoie, cel mai mare complex lacustru (863
km ), format din lacurile Razim (415 km2), Sinoie, Zmeica, Goloviţa. Este despărţit de mare prin
2

grindurile Chituc şi Perişor, are ape salmastre, adâncimi mici, două insule (Popina, mai înaltă, de 48
m, care este o rezervaţie de faună şi insula Grădiştea). În prezent laguna este un domeniu de pescuit.

Formarea Deltei Dunării

Formarea Deltei Dunării a fost posibilă datorită existenţei unor condiţii specifice realizate în
sectorul de vărsare a Dunării în Marea Neagră, cum ar fi:
a) nivelul foarte redus al mareelor (care este în medie de 10 cm/an); acest nivel favorizează
o anume staţionare a sedimentelor depuse în sectorul de vărsare, facilitându-se crearea unor grinduri
şi cordoane litorale; un nivel sensibil mai ridicat ar fi transportat zilnic în larg aluviunile acumulate
şi depuse temporar;
b) înclinarea redusă a platformei continentale în zona de vărsare a Dunării; această condiţie
permite acumularea pe panta foarte puţin înclinată a platformei continentale a unor cantităţi
importante de sedimente, care favorizează succesiv depunerea lor în amonte;

88
 c) existenţa unui golf deschis (de tip „limanic”) între Podişul Dobrogei şi Câmpia
Bugeacului, situată în nordul Deltei;
d) volumul mare de aluviuni aduse de Dunăre, care a asigurat elementele constitutive
principale ale procesului de formare a Deltei; debitul de aluviuni actual este mai redus decât cel pe
care îl avea Dunărea înaintea amenajărilor hidroameliorative şi a barajelor (când ajungea la 70 – 75
mil. t./an) şi se află într-un proces de scădere continuă (în ultimele decenii de la aproape 60 mil. t. la
aproximativ 30 mil. t.); este posibil ca influenţa acestui factor să fi fost mai semnificativă în
anumite momente din timpul cuaternarului, în funcţie de condiţiile morfoclimatice de atunci;
e) curenţii circulari ai Mării Negre, chiar dacă au un caracter mai mult ocazional (fiind
generaţi preponderent de vânt), prin direcţia lor au imprimat un anumit sens al transportului şi
depunerii de aluviuni marine la marginea Deltei şi în construirea perisipurilor lagunelor,
f) oscilaţiile nivelului Mării Negre au influenţat punctul de vărsare al Dunării în Mare; se
apreciază că în momentele de regresiune a mării, acesta era situat la o distanţă apreciabilă de ţărm,
iar în momentele de transgresiune, era situat la vest de actualul ţărm al Deltei; de asemenea, aceste
oscilaţii, prin „remu-ul” generat, au favorizat formarea limanelor fluviale din lungul Dunării şi din
Câmpia Română.
Au existat mai multe opinii privind modul în care a apărut şi s-a format Delta Dunării. Cele
mai cunoscute au fost elaborate în timp de Gr. Antipa (1914), C. Brătescu (1923), G. Vâlsan (1934),
V. Zencovici (1956), I.C. Petrescu (1957), A. Banu (1957) şi, mai recent, într-o formă mai
completă, care are la bază o multitudine de date morfohidrografice, morfodinamice şi
sedimentologice de N. Panin (1983, 1989).
În timp, au fost realizate şi o serie de sinteze asupra evoluţiei Deltei, care reunesc păreri ale
diferiţilor cercetători şi opinii personale originale; dintre acestea, menţionăm sintezele elaborate de
Gr. Posea, G. Mihai, N. Popescu (1969), P. Gâştescu (1998), Gr. Posea (2002). Pe baza acestor
sinteze şi a „modelului Panin” vom prezenta, pe scurt, principalele etape ale evoluţiei Deltei în
interpretarea lor actuală.
a) Etapa predeltaică încearcă să reconstituie aspectul reliefului arealului Deltei anterior
situaţiei în care în acest spaţiu a început să se formeze Delta propriu – zisă. Fundamentul Deltei
actuale îl reprezintă depresiunea predobrogeană care constituie o regiune mai coborâtă între
„horstul” nord – dobrogean şi platforma est – europeană situată spre nord. Această regiune mai
coborâtă se continuă şi în partea de sud a Podişului Bârladului, reprezentând din punct de vedere
tectonic o „depresiune” de dimensiuni mai mari, care se îngustează spre vest spre linia actuală a
Trotuşului. Limita sudică a depresiunii predobrogene o reprezintă cu aproximaţie „falia Sfântu
Gheorghe”. Depresiunea predobrogeană a fost sedimentată în mezozoic şi cu anumite discordanţe în
neozoic (sarmaţian şi pliocen), depozitele pleistocene mulând un relief anterior.
b) Etapa de construire a Deltei (deltaică) se consideră că poate fi evidenţiată cu o anumită
precizie abia de la sfârşitul epocii glaciare Würm (Würm III, cu 18 000 – 15 000 ani în urmă), când
se presupune că Marea Neagră avea un nivel mai scăzut (se consideră că acest nivel cobora până la -
100 m faţă de nivelul actual al Mării Negre, valoare care ar putea să pară puţin exagerată). În acest
moment, Dunărea era reprezentată prin braţul ei sudic, Sfântu Gheorghe, care se vărsa în mare la o
importantă distanţă de ţărm, urma acestuia fiind evidenţiată de valea submarină care se recunoaşte
şi în prezent.
În holocen (cu 12 000 ani în urmă) are loc o transgresiune postglaciară care are ca efect
ridicarea nivelului mării până la altitudini între -10 şi -6 m. Ridicarea nivelului Mării Negre şi
acţiunea curentului litoral au avut ca efect realizarea cordonului litoral iniţial Letea – Caraorman
(între -12 000 şi -7 500); prin apariţia grindului Letea – Caraorman, spaţiul deltaic situat la vest de
acesta se transformă într-un „golf – liman”, faţă de situaţia anterioară. Acest cordon era întrerupt în
dreptul braţului Sfântu Gheorghe (singurul existent în momentul respectiv), care îl traversa formând
spre exterior o deltă de dimensiuni relativ reduse. În acest timp, delta fluvială (situată la vest de
acest cordon litoral) era limitată la nord de un câmp continental, prelungire a Câmpiei Bugeacului,
până la aliniamentul Pardina – Stipoc – Chilia, situat în prelungirea „pintenului” pe care se află
situat oraşul Ismail, din Ucraina; în această deltă, braţele Dunării colmatau suprafeţele depresionare.

89
La sud de braţul Stipoc unul dintre braţe avea aliniamentul traseului actual al braţului Sulina şi
colmata spaţiul situat până la aliniamentul Letea – Caraorman.
Cu peste 7 000 ani în urmă, Marea Neagră a început să crească, ajungând în intervalul
următor de timp (între - 7 000 şi - 4 500) la un nivel maxim, cu aproximativ 4 - 5 m mai ridicat
decât cel actual; apoi a început să scadă până în jurul anului 0 (cu aproximativ 2 000 de ani în
urmă), devenind în urma acestei regresiuni cu 2 – 3 m mai jos faţă de nivelul actual al Mării Negre.
În condiţiile acestei regresiuni, braţul principal devine Sulina, care construieşte în prelungirea
grindurilor Letea – Caraorman o deltă secundară, care se întindea spre est cu 15 km faţă de ţărmul
actual (sau cu mai mult, după G. Vâlsan).
În ultimii 2 000 ani, de la această situaţie a ţărmului (-2, -3 m) Marea Neagră înregistrează o
transgresiune uşoară şi aproape continuă. Braţul Sulina se colmatează şi datorită eroziunii marine
produsă de această transgresiune „Delta Sulina” se erodează. În acest interval de timp se formează
braţul Chilia prin traversarea grindurilor Stipoc, Chilia şi Letea – Jibrieni; în această traversare
succesivă, braţul Chilia generează deltele interioare Pardina şi Roşca – Buhaiova, pe care le
colmatează, iar prin traversarea grindului Letea – Jibrieni, începe formarea deltei secundare a
Chiliei.
Aceste transformări au şi o anumită semnalare în documentele istorice care fixează pentru
evoluţia Deltei un număr diferit de braţe şi situaţii morfohidrografice diverse, care pot fi printre
altele şi o reflectare a modificărilor braţelor Deltei (Năstase, Gh., 1932, Romanescu, Gh., 1995,
Gâştescu, P., 2001).
În prezent, ţărmul Deltei se află în deplasare spre mare în partea de nord (în delta secundară
a Chiliei, situată pe teritoriul Ucrainei), iar în partea de sud (până la braţul Sfântu Gheorghe) în
erodare.

Specificul climatic şi biogeografic

Clima Deltei Dunării este determinată de poziţia ei în extremitatea estică, unde predomină
climatul continental mai arid, de altitudinea coborâtă şi de influenţele mării (relativ reduse totuşi),
care îi dau o nuanţă pontică. Radiaţia solară are în Delta Dunării cele mai mari valori din ţară (130 –
135 kcal./cm2/an). Temperatura medie anuală este de peste 11°C (între 11°C şi 11,4°C). Lunile
extreme au valori de 21 – 22°C (iulie) şi -2°C (ianuarie); precipitaţiile sunt foarte reduse (în medie
de 350 mm/an, mai mari în vest, de 400 – 450 mm/an şi mai reduse în est, de 300 – 3500 mm/an),
Delta fiind regiunea cea mai secetoasă din ţară. Lipsa precipitaţiilor este compensată de umiditatea
datorată evaporaţiei de pe suprafeţele acvatice (de peste 900 mm/an). Bat frecvent Crivăţul (din NE)
şi brizele diurne.
Vegetaţia Deltei este o vegetaţie de luncă, cu numeroase specii adaptate excesului de
umiditate. Dintre arbori predomină esenţele moi (plop, salcie), la care se adaugă pădurile de stejari,
Letea şi Caraorman. Suprafeţele de bălţi, mlaştini şi parţial cele lacustre sunt acoperite cu stuf.
Fauna cuprinde animale terestre (iepure, lup, vulpe, câine enot, mistreţ etc.), mamifere de
apă (bizamul, vidra) şi de uscat (lup, vulpe, mistreţ, pisică sălbatică, câine enot), păsări (320 de
specii, dintre care amintim speciile de pelicani, corcodel, stârc, berze, lopătari, raţe sălbatice,
lebede, călifari, cocori, nagâţi, piciorongi, pescăruşi, cormorani, egrete, gârliţe etc.) şi o bogată
faună acvatică, cuprinzând peşti comuni (somn, caras, ştiucă, crap, plătică etc.) şi sturioni (morun,
păstrugă, cegă, nisetru).
Solurile predominante sunt solurile aluviale şi protosolurile aluviale, solurile hidromorfe
(lăcovişti), psamosolurile (pe grindurile Letea - Caraorman), soluri halomorfe (pe grindul Sărăturile,
cu nume sugestiv în acest sens) şi, pe o mică porţiune (grindul Chilia) cernoziom. Pe ansamblu,
învelişul de soluri este relativ sărac, predominând solurile cu fertilitate redusă, parţial inundabile.
Delta Dunării este considerată rezervaţia biosferei şi este inclusă, din 1990, în programul
„Om – Biosferă”. Există 18 areale protejate integral, dintre care cele mai întinse sunt: Sacalin –
Zătoane, Roşca – Buhaiova, Pădurea Letea, Periteasca – Leahova, grindul Chituc, Pădurea
Caraorman, Lacul Răducu, grindul Lupilor.

90
 Elemente de geografie umană

Populaţia şi aşezările omeneşti au, datorită condiţiilor fizico – geografice numeroase

particularităţi. În primul rând, datorită întinderilor mari de ape, densitatea populaţiei are valori
reduse fiind de 25 – 50 loc./km2 în jumătatea vestică şi sub 25 loc./km2 în est. Populaţia este
concentrată în aşezări rurale, situate în lungul braţelor fluviului, cu aspect liniar, cum ar fi Crişan
sau pe grinduri (Letea, Caraorman, Sfântu Gheorghe, Chilia Veche).
Alte localităţi sunt: Pătlăgeanca, Maliuc, Mila 23. Aşezările rurale au predominant activităţi
legate de pescuit şi agricultură.
Singurul oraş din Deltă este Sulina (cu o populaţie de 4 182 loc. în 2014, în scădere cu
aproape 1/4 din populaţia anului 1992). În perioada de dezvoltare maximă a oraşului (cu peste un
secol în urmă), oraşul avea o populaţie de 15.000 locuitori. Importanţa şi funcţiile sale sunt sugestiv
descrise în „Europolis” de Jean Bart. Este un oraş – port („porto – franco”) şi funcţionează ca port
de transbordare a navelor, urmând a se amenaja ca port maritim. În oraş există ateliere de reparaţii
navale.
Tulcea (cu peste 90 000 loc.) nu este situat în deltă, dar coordonează activitatea economică
şi turistică a Deltei. Din această cauză, putem considera că oraşul Tulcea reprezintă de fapt centru
geografic spre care gravitează Delta Dunării.
Resurse şi activităţi economice. O resursă importantă, tradiţională, este fauna piscicolă, iar
pescuitul o activitate economică esenţială. Activităţi de pescuit se realizează pe braţele principale,
secundare, gârle, lacuri, în laguna Razim Sinoie şi Mare Neagră. O întreprindere de semipreparare
este la Sulina.
Stuful este recoltat cu mijloace mecanizate şi transportat pe Dunăre, unde se obţine celuloză.
Nisipul din grindul Caraorman a avut şi utilizări industriale, fiind exploatat în acest sens. Esenţele
moi de lemn se exploatează la dimensiuni modeste.
O importanţă economică o prezintă şi fauna cinegetică.
Terenurile agricole au crescut ca întindere datorită îndiguirilor şi desecărilor din ultimii ani
(îndeosebi în jumătatea vestică a deltei în zona Pardina). Se cultivă în mod predominant porumb,
dar şi grâu, plante furajere şi legume.
Transporturi şi turism. Transporturile rutiere sunt modeste. Cea mai mare parte a
transporturilor din interiorul Deltei se realizează cu ajutorul navelor. Navigaţia fluvială se poate
desfăşura pentru nave mici şi pe braţele secundare. Navigaţia maritimă se realizează doar pe braţul
Sulina. Pe acest braţ se transportă materii prime, produse petroliere, roci, produse din lemn (pentru
export), diferite produse agro – alimentare.
Turismul beneficiază de un deosebit potenţial natural (peisaje, lacuri, canale, grinduri, faună,
vegetaţie, pădurea de la Letea, dunele de nisip de pe grindurile Caraorman, Sărăturile, plaja de la
Sfântu Gheorghe). De asemenea, Delta reprezintă un teritoriu predilect pentru pescuit sportiv şi
vânătoare. Localităţile turistice mai importante sunt Maliuc, Mila 23, Sulina şi Sfântu Gheorghe.

(4) Diferenţieri teritoriale

Delta Dunării reprezintă o unitate regională geografică ce integrează pe acelaşi teritoriu
elemente naturale şi umane. Ea reprezintă un rezultat al interacţiunii dintre Dunăre şi Mare, fiind o
prelungire a Câmpiei Române şi o regiune în care se îmbină caracteristicile platformei continentale,
ale Dunării şi Câmpiei Române.
Diviziunile majore sunt: Delta fluvială, Delta maritimă, laguna Razim – Sinoie.
 Delta fluvială (sectorul fluvial), situată spre vest de aliniamentul Letea – Caraorman;
este o regiune cu suprafeţe lacustre întinse, canale, gârle, braţe şi mlaştini, grinduri şi
acumulări aluviale; în prezent, a fost transformată sensibil în partea nordică, unde a fost
amenajat polderul Pardina; grindurile Chilia şi Stipoc fac parte din uscatul anterior Deltei;
au fost individualizate mai multe unităţi morfo – hidrografice: depresiunile Sireasa – Şontea
– Fortuna (din care partea vestică, Sireasa, este îndiguită), Pardina (amenajată în sistem de

91
polder), Matiţa – Merhei (areal denumit „Câmpia Sacalelor”), Rusca, Gorgova – Isac,
grindul Stipoc şi Câmpul Chiliei (grindul Chilia); la sud de braţul Sfântu Gheorghe,
corespondentul deltei fluviale îl reprezintă Depresiunea Dranov.
 Delta maritimă (sau sectorul fluvio – maritim, creată atât de Dunăre cât şi de curentul
circular al Mării Negre), se află situată la est de grindurile Letea, Caraorman, incluzându-le
şi pe acestea. În peisajul Deltei, în acest sector, apar bine evidenţiate întinsele grinduri de
nisip (Caraorman, Letea, Sărăturile ş.a.), cu un relief de dune. În prezent, la ţărmul Mării
Delta are o uşoară mişcare de retragere, iar în faţa gurilor de vărsare, o uşoară tendinţă de
acumulare (la gura de vărsare a braţului Sulina, unde se creează „bara” de la Sulina şi la sud
de Sfântu Gheorghe, unde s-au creat insulele Sacalin, lipite de Deltă). Unităţile morfo –
hidrografice sunt: grindul Letea (denumit uneori şi „Câmpul Letea”), care reprezintă o mare
acumulare de nisip, dispusă sub forma unor fâşii în evantai, cu baza spre braţul Chilia (unde
grindul se continuă spre nord cu grindul Jibrieni), grindul Caraorman (cu o formă
fasciculară asemănătoare şi cu alcătuire în care predomină nisipul foarte fin(, depresiunea
Roşu – Puiu, grindul Sărăturile; la sud de braţul Sfântu Gheorghe, corespondentul Deltei
maritime îl reprezintă sectorul cuprins între grindurile Crasnicol şi mare, incluzând
grindurile Perişor – Buhaz.
 Complexul lagunar Razim – Sinoie reprezintă o câmpie marină acoperită cu un strat
de apă de grosime redusă (sub 3 m), despărţită de mare printr-un perisip (format din
grindurile Chituc şi Perişor). Laguna Razim – Sinoie este un fost golf (Golful Halmiris) şi
reprezintă o îmbinare a caracteristicilor impuse de Dunăre şi cele influenţate de Marea
Neagră. Se presupune că bararea golfului prin perisipul Chituc – Perişor s-a realizat în
secolul X e.n., fapt bazat pe întreruperea legăturilor pe mare cu cetatea Enisala (Heraclea).
Complexul lagunar Razim – Sinoie are ape dulci în partea de nord (influenţate de aportul
din Dunăre) şi mai sărate în partea de sud (Lacul Sinoie). Sistemul de grinduri Chituc –
Perişor este segmentat la Gura Portiţei (în prezent amenajat antropic) şi la Periboina. O
poziţie interesantă o are Grindul Lupilor, care desparte Lacul Sinoie de lacurile Zmeica şi
Goloviţa; acest grind pare o prelungire a grindului Perişor şi, în aceste condiţii, este mai
vechi decât grindul Chituc, a cărui formare a izolat Histria de mare. În interiorul Lacului
Razim se află insula Popina (38 m), un inselberg ale cărui pante sunt acoperite în bază de
apele lacului.

92
 PODIŞUL MOLDOVEI (Podişul şi Subcarpaţii Moldovei)

PODIŞUL MOLDOVEI

(1) Poziţie, localizare şi limite

Podişul Moldovei, în sens larg, incluzând şi Subcarpaţii Moldovei, este situat în partea de E
şi de NE a ţării. Este considerat cel mai întins şi mai reprezentativ podiş al ţării. Este limitat la est
de valea Prutului, la nord de graniţa cu Ucraina, la vest de Obcinele Bucovinei şi Carpaţii
Moldovei, iar la sud de Câmpia Română. Limita de vest şi de sud leagă Podişul Moldovei de
celelalte regiuni ale ţării. Dacă limita cu Obcina Mare şi Carpaţii Moldovei este bine evidenţiată
prin relief şi altitudini (cu denivelări de 300 - 400 m), limita spre Subcarpaţi este ezitantă. Ea se află
situată teoretic la marginea exterioară a dealurilor ce mărginesc depresiunile din Subcarpaţii
Moldovei; valea largă a râului Moldova şi culoarul Siretului, făcând în acest fel parte din Podişul
Moldovei.
Elementul principal al poziţiei fizico - geografice îl constituie situarea extracarpatică a
Podişului Moldovei într-o zonă de contact cu întinsa platformă est-europeană. Întinderea în
latitudine are ca efect modificarea sensibilă a elementelor bioclimatice de la sud la nord. Spre est,
valea Prutului nu reprezintă o limită propriu-zisă în cadrul întinsei unităţi de podiş situată între
Carpaţi şi Nistru, ci doar o vale mediană a acestuia.
Sub raportul poziţiei economico-geografice, Podişul Moldovei are anumite elemente
restrictive (legate îndeosebi de depărtarea faţă de axele ce duc spre centrul Europei) dar şi
favorabile (legate de posibilitatea relaţiilor economice cu Republica Moldova).

93
 (2) Elemente definitorii ca unitate regională

Podişul Moldovei (în sens larg) ar trebui considerat ca o unitate regională majoră (regiune
geografică) fără a mai insista prea mult asupra acestei constatări, din cauza unor evidenţe geografice
clare (continuitate, caracteristici, poziţie, geneză, populaţie).
Podişul Moldovei, în sens larg, cuprinde atât Podişul Moldovei propriu – zis (în sens
restrâns), cât şi Subcarpaţii Moldovei. Această tratare reflectă abordarea din studiul regional realizat
de universitari ieşeni („Podişul Moldovei”, 1980), care tratează cele două regiuni în mod integrat.

Figura 12. Podişul Moldovei (în sens larg)

94
 În cea mai mare parte a lucrărilor de sinteză (redate în bibliografie), abordarea şi tratarea
celor două regiuni este separată. Există multiple argumente în acest sens, enunţate şi susţinute ca
atare.
Redăm în continuare, pe scurt, principalele caracteristici geografice care justifică o tratare
integrată, comună. Acestea sunt:
 Fundamentul platformei est - europene coboară dinspre Prut spre Carpaţi, cu o limită
indefinită a „faliei pericarpatice” (între platformă şi orogenul carpatic) situată, foarte posibil,
în fundamentul Subcarpaţilor Moldovei (sau chiar spre vest); stratele sedimentare depuse
peste acest fundament sunt aceleaşi ca vârstă pe întreaga întindere (chiar dacă sunt aparent
mai cutate în Subcarpaţii Moldovei, ca efect al presiunii Carpaţilor).
 Subcarpaţii Moldovei nu reprezintă o regiune subcarpatică tipică din punct de vedere al
reliefului, ci mai mult ca poziţie.
 Clima, hidrografia, vegetaţia şi solurile au mult mai multe asemănări între cele două
regiuni decât deosebiri.
 Popularea teritoriului şi habitatul sunt asemănătoare (dar nu identice, însă). Populaţia
Moldovei şi istoria sa demografică sunt comune (Muntele, I., 1998); de asemenea, structura
istorică organizaţională.
 Prin poziţie (cât şi prin fundamentul subiacent), Podişul şi Subcarpaţii (Moldovei) au
evident o poziţie extracarpatică.

(3) Elemente de geografie fizică

Relieful

Caracteristica principală a Podişului Moldovei o reprezintă vechimea foarte mare a

substratului subiacent şi evoluţia paleogeografică veche şi îndepărtată.
Este una dintre regiunile cele mai vechi ale teritoriului ţării noastre. Substratul care
formează relieful Podişului Moldovei este format predominant din structuri sedimentare neogene
dispuse peste un fundament diferit; acest fundament diferit împarte Podişul Moldovei în două părţi
aproape egale.
a) În partea nordică şi centrală, unde fundamentul este mai ridicat, se află situată Platforma
Moldovenească, care reprezintă partea sud-vestică a platformei est-europene, formată din
proterozoic, când a reprezentat unul dintre cele mai vechi uscaturi ale Europei; platforma est-
europeană coboară de la est (Prut) spre vest (Carpaţi), sub forma unui plan înclinat interpretabil ca
un vechi plan de subducţie situat la contactul plăcii est-europene (a cărei margine este subdusă) cu
placa intraalpină (purtătoarea orogenului carpatic).
b) În partea sudică Depresiunea Bârladului, care reprezintă o zonă coborâtă a orogenului
nord-dobrogean. Aceasta, deşi se află la adâncimi relativ mari, cuvertura sedimentară creează o
„inversiune” de relief prin altitudinile relativ mai ridicate.
Peste acest substrat format din cele două compartimente există o cuvertură de sedimente
predominant miocene, într-o structură generală monoclinală de la nord la sud, cu o anumită
varietate litologică longitudinală pe această direcţie şi un aspect cutat în Subcarpaţi.
Există trei mari cicluri de sedimentare (proterozoic superior - silurian, cretacic, badenian -
levantin) separate prin două lacune stratigrafice importante (devonian - jurasic şi paleogen - miocen
inferior); ultimul ciclu de sedimentare are cea mai importantă semnificaţie pentru relieful actual;
partea sudică situată deasupra Depresiunii Bârladului a avut o evoluţie mai complexă decât schema
de mai sus caracteristică Platformei Moldoveneşti.
Elementul cel mai semnificativ al evoluţiei paleogeografice îl reprezintă succesiunea
diferitelor structuri ale cuverturii de la nord la sud.

95
 Această succesiune arată totodată şi modul în care s-a realizat exondarea reliefului Podişului
Moldovenesc, transformarea lui în uscat şi modelarea subaeriană, precum şi aspectele sale generale
(îndeosebi fizionomia preponderent monoclinală).
Astfel, la limita nordică a podişului, spre Prut, apar la zi formaţiuni cretacice, peste care se
suprapun sedimente tortoniene şi bugloviene (suprafaţa depozitelor cretacice fiind redusă). Urmează
o suprafaţă întinsă de sedimente volhiniene (Podişul Sucevei şi nordul Câmpiei Moldovei), apoi,
spre sud, sedimente bessarabiene (sudul Câmpiei Jijiei, Podişul Central Moldovenesc şi Subcarpaţi),
kersoniene, meoţiene şi ponţiene, sub forma unor benzi paralele între ele.
Din punctul de vedere al evoluţiei paleogeografice, trebuie să subliniem geneza reliefului
subaerian de la nord la sud, precum şi evoluţia vechimii relative pe aceeaşi direcţie.

Figura 13. Substratul geologic al reliefului actual

Podişul Moldovei are o altitudine medie de 250 m, fiind cuprinsă între altitudinea maximă
de 688m (Dealul Ciungi) şi 15 m spre valea Siretului şi valea Prutului. Partea de NV (Podişul
Sucevei) este mai înaltă (650 m), partea de NE, Câmpia Jijiei, mai coborâtă (150 m), iar partea de

96
sud (Podişul Bârladului) cu valori intermediare (250 – 300 m). Subcarpaţii Moldovei au altitudini
mai mari (Culmea Pleşu, 911 m).
Treptele hipsometrice principale sunt cuprinse între 200 şi 500 m, altitudinile mai mari fiind
foarte reduse.
Adâncimea fragmentării este în medie de 100 m/km2, mai ridicată în Podişul Sucevei şi
Podişul Bârladului (150-200 m) şi mai mică în Câmpia Moldovei (50-70 m). În anumite porţiuni ale
Podişului Sucevei, Podişului Central Moldovenesc şi ale Colinelor Tutovei trec de 200 m/km2.
Pantele au valori relativ mici: 3° pe interfluviile orizontale şi versanţii văilor largi, 5-10° pe
flancurile văilor şi 20° pe versanţii de cuestă. Partea sudică a Podişului Bârladului şi Câmpia
Moldovei au pante medii de 5-8°.
Aspectul general al culmilor este dat de orientarea acestora pe direcţia NV – SE, aşa cum
este orientată structura monoclinală generală a Podişului Moldovei, succesiunea structurilor
subiacente şi succesiunea etapelor genezei acestuia.
Predomină interfluviile rotunjite (în general structurale şi petrografice), flancate de versanţi
cu înclinări diferite. Interfluviile plate ocupă suprafeţele foarte înalte (culmile deluroase) şi foarte
joase (luncile largi).

Figura 14. Relieful podişului Moldovei (în sens restrâns)

97
 O caracteristică geografică de bază a Podişului Moldovei o reprezintă paralelismul evident
al interfluviilor pe direcţia predominantă NE-SV. Acest lucru este foarte evident în Subcarpaţi,
Câmpia Jijiei, Colinele Tutovei şi chiar în Podişul Sucevei.
Elementele structurale majore (soclul subiacent şi cuvertura sedimentară) au determinat o
morfostructură corespunzătoare, evidenţiată prin relieful structural.
Aspectul morfostructural major al Podişului Moldovei este acela al unui podiş monoclinal
orientat de la NV spre SE.
În amănunt, structura este pusă în evidenţă de un relief structural relativ diversificat, format
din: platouri structurale (frecvente în Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc), platforme
structurale (Dealul Mare Hârlău), culmi provenite din fragmentarea unor plăci de calcare şi gresii şi
reţeaua hidrografică adaptată la structură (văi consecvente, subsecvente, obsecvente şi resecvente).
Un tip de relief structural foarte bine evidenţiat îl reprezintă cuestele, care dau un peisaj
specific îndeosebi în Podişul Bârladului.
Elementul cel mai frecvent al reliefului sculptural este dat de interfluviile sculpturale
(generate de agenţii externi) prezente sub forma unor dealuri relativ domoale, uneori bombate sau
slab înclinate, conforme structurii subiacente.
Relieful de acumulare cuprinde fragmente ale fostelor câmpii de acumulare marină, terase,
glacisuri proluvio-coluviale şi luncile râurilor. Problema teraselor, de asemenea, a fost foarte mult
discutată. În general, se consideră că terasele principalelor râuri scad altitudinal de la nord la sud,
după cum scade şi numărul acestora, fiind formate până la altitudini relative de 160-170 m.
Anumite terase au fost datate şi pe baza fosilelor, indicând pentru altitudinile de 50-40 m o vârstă
pleistocen superioară.
Există, de asemenea, şi alte tipuri de relief de întinderi mai reduse: relieful de tip „toltry”
(prezent în lungul Prutului, în amonte de Ştefăneşti), forme gravitaţionale, relief petrografic specific
argilelor şi calcarelor, relief structural (în Subcarpaţi).
Principalele procese geomorfologice actuale sunt: deplasări în masă (alunecări),
pluviodenudare (eroziune în suprafaţă), eroziunea torenţială, sufoziune, creep, solifluxiune,
eroziune şi acumulare fluviatilă.
Acestea fac din ansamblul teritoriului Podişului Moldovei o regiune cu întinse suprafeţe
puţin stabile, afectate de eroziunea torenţială şi alunecările de teren.
Aspectele generale ale reliefului sugerează existenţa a patru unităţi majore:
- Podişul Sucevei (cu altitudini mai mari, un aspect mai rigid şi o vechime mai mare);
- Câmpia Jijiei (cu altitudini mai coborâte şi un substrat predominant argilos);
- Podişul Bârladului (mai înalt în partea de nord, diversificat însă şi cu forme structurale
evidente);
- Culoarul Moldova – Siret (mai larg şi neted).

Clima

Factorul radiativ este ilustrat de radiaţia solară totală care oscilează între 125 kcal/cm 2/an în
extremitatea sudică şi 112 kcal/cm2/an în partea nordică.
Circulaţia maselor de aer (predominant nord-estică) determină pătrunderea frecventă a unor
cantităţi de aer rece din NE continentului.
Dintre factorii geografici menţionăm: poziţia geografică, diferenţa de latitudine între sud şi
nord şi aspectul reliefului.
Temperatura aerului are următoarele elemente şi caracteristici:
- temperatura medie anuală oscilează între 10°C în sud şi 8°C în Podişul Sucevei; pe cele
mai mari întinderi sunt valori de 9-10°C în sud şi 8-9°C în nord. Acest fapt arată o
scădere a temperaturii cu latitudinea de 2°C de la sud la nord.
- temperatura medie a lunii celei mai reci este cuprinsă între -4° şi -1°C;
- temperatura medie a lunii celei mai calde oscilează între 22°C în sud şi 18°C în partea
de nord;

98
 - temperaturile maxime absolute au oscilat între 38 şi 40°C (în diferite localităţi şi la
diferiţi ani) iar temperaturile minime absolute între -29 şi -34°C (în diferite localităţi şi
la diferiţi ani). Amplitudinea termică absolută este de aproape 70°C.

Precipitaţiile atmosferice oscilează între 450 mm anual (în Podişul şi Câmpia Covurlui) şi
700 mm anual (în Podişul Sucevei). Predomină ca întindere arealele cu precipitaţii de 500-600 mm.
Regimul eolian arată orientări diferite; în partea de NE şi nord a Podişului predomină masele
de aer din nord, în partea centrală din nord şi NE, iar în sud din partea de nord dar şi NE.
Podişul Moldovei are predominant un climat de podiş, cu influenţe de ariditate în sud şi est
şi influenţe scandinavo-baltice în partea de nord. Se observă că partea centrală a culoarului Siretului
are un climat de adăpost specific ariilor depresionare. Aici însă se înregistrează şi inversiuni
termice. Datorită altitudinii şi aspectului reliefului există o anumită omogenitate a caracteristicilor
climatice generale ale Podişului Moldovei. Diferenţele termice dintre partea de sud şi cea de nord
ilustrează influenţa întinderii latitudinale. Există numeroase varietăţi locale, topoclimatice, pe
fondul climatic general. Astfel, văile adânci din Podişul Bârladului au un topoclimat mai adăpostit
faţă de întinderile interfluviale ale aceluiaşi podiş şi suprafaţa degajată a Câmpiei Jijiei. La
contactul Podişului Sucevei cu Obcina Mare, în zona Podişului piemontan, condiţiile climatice se
apropie de cele ale munţilor joşi (temperatura medie anuală sub 7°C, precipitaţiile medii de peste
700 mm, iernile mai reci şi verile mai scurte).

Hidrografia

Hidrografia este determinată de aspectul reliefului, condiţiile oferite de substratul subiacent

şi precipitaţiile atmosferice. Sursa principală de alimentare a hidrografiei Podişului Moldovei o
reprezintă precipitaţiile. Cea mai mare parte din cantitatea de apă care ajunge prin precipitaţii se
reîntoarce în circuitul apei prin evapotranspiraţie (aceasta oscilează între 70% în vest şi centru şi
90% în sud); infiltraţia reprezintă 5-10% din cantitatea de precipitaţii. Rezultă că la suprafaţa
reliefului volumul de apă este relativ redus.
Apele subterane. Există ape freatice situate deasupra primului strat permeabil, la care se
adaugă aşa numite ape suprafreatice şi subfreatice, împreună formând apele de suprafaţă. Apele de
adâncime sunt frecvent sub presiune şi au o alimentare multiplă. Cele mai adânci ape de adâncime
au fost interceptate în foraje la 1300 m. Apele de adâncime se află situate sub formă de zăcământ în
formaţiunile neogene şi cuaternare, repartiţia acestora fiind conformă cu fiecare etaj geologic.
Sursele de alimentare a râurilor din Podişul Moldovei sunt:
- surse de suprafaţă (provenind din ploi şi zăpezi), care contribuie cu 70-90% la
alimentarea râurilor;
- sursele subterane (freatice şi suprafreatice) participă cu 10 -30% din volumul scurgerii
râurilor;
Există trei tipuri de asociere a acestor două surse principale de alimentare a râurilor.
Variaţia debitelor râurilor şi, în general, scurgerea specifică superficială medie este în
corelaţie cu oscilaţiile anuale ale cantităţii de precipitaţii.
Un element semnificativ al principalelor sisteme fluviale este dat de debitul râurilor.
Siretul pătrunde în ţară cu un debit de 9,3 m3/s şi îşi măreşte debitul astfel: 30 m3/s la
Lespezi, 124 m3/s la Răcătău, 186 m3/s la Lungoci şi 223 m3/s la Şendreni, în apropiere de vărsare.
Afluenţii principali ai Siretului contribuie cu următoarele cantităţi de apă: Suceava 16 m3/s,
Moldova 30 m3/s, Bistriţa 90 m3/s, Trotuş 50 m3/s, Bârlad 9 m3/s.
Prutul intră în ţară cu un debit de 50 m3/s (la Rădăuţi Prut), deci mai mare decât al Siretului,
ajungând la 84 m3/s la Ungheni şi 100 m3/s la vărsare. Dintre afluenţii Prutului, menţionăm Başeul
cu 1,7 m3/s, Jijia cu 5 m3/s.
Din cele de mai sus rezultă aportul deosebit al râurilor care coboară din Carpaţi în creşterea
progresivă a debitului Siretului şi aportul modest al afluenţilor Prutului în creşterea debitului
acestuia de la intrarea în ţară până la vărsare.

99
 Există mai multe categorii de lacuri, cum ar fi: lacuri de tasare, lacuri de baraj natural, lacuri
de albie majoră, lacuri de meandre părăsite (mai numeroase pe Jijia, Bahlui şi Siret), limane fluviale
(în Câmpia Covurlui), eleştee şi lacuri de baraj antropic.
Dintre lacurile de baraj antropic, care sunt cele mai numeroase (reprezentând peste 80% din
numărul total de lacuri din Podişul Moldovei), mai cunoscute sunt lacurile din Câmpia Jijiei (Podul
Iloaiei, Dracşani, Negreni). Aceste lacuri sunt denumite frecvent iazuri şi au o funcţie multiplă:
pentru piscicultură, alimentarea cu apă, acumularea apei pentru irigaţii, diminuarea viiturilor.
Pe Prut este amenajat lacul de baraj antropic Stânca, în apropierea localităţii Ştefăneşti, care
are şi o mică hidrocentrală; lacul a fost construit într-un punct în care Prutul traversează o barieră de
calcare cretacice în care a fost construit barajul.

Învelişul biopedogeografic

Vegetaţia Podişului Moldovei, influenţată de poziţie, elementele climatice şi relief,

cuprinde: zona forestieră, zona de silvostepă şi stepă şi vegetaţie intrazonală.
 Zona forestieră este etajată în funcţie de poziţie şi altitudine. Ea ocupă aproximativ
jumătate din întinderea Podişului Moldovei (ca zonă de vegetaţie naturală), dar pădurile se
întind doar pe 1/5 din suprafaţa Podişului. Zona forestieră cuprinde mai multe etaje:
- etajul de fag – conifere, situat în extremitatea NV, spre contactul cu Carpaţii Orientali;
- etajul fagului este reprezentat prin masive compacte, situate în Podişul Sucevei, Dealul
Mare Hârlău şi Podişul Central Moldovenesc; pe alocuri, fagul este în amestec cu
gorunul, carpenul, teiul sau alte specii;
- etajul gorun – stejar este cel mai întins şi cuprinde cele două esenţe de bază; de obicei
stejarul este situat la altitudini mai mici şi gorunul la altitudini mai mari;

 Zona de silvostepă şi stepă

Silvostepa cuprinde elemente forestiere intercalate în suprafeţele cu arbuşti şi ierburi. În mod natural,
silvostepa se întâlneşte pe 1/5 din suprafaţa iniţială.
Stepa ocupă suprafeţe restrânse în sudul Câmpiei Covurlui, în Depresiunea Fălciu şi Huşi; se
apreciază că această stepă derivă din înlocuirea unor suprafeţe de silvostepă.
Vegetaţia azonală cuprinde vegetaţia luncilor, vegetaţia de mlaştini şi vegetaţia halofilă.
Fauna este asociată mediilor de existenţă. Întâlnim astfel o faună terestră (a pădurilor de
foioase, stepă şi silvostepă), fauna acvatică, cu speciile cunoscute corespunzătoare.
Solurile sunt condiţionate de relief, condiţii bioclimatice, roci, ape şi activitatea omenească.
Există două zone pedogeografice majore.
- zona solurilor argiloiluviale, care cuprinde soluri podzolice, soluri brune, soluri cenuşii,
fiecare cu proprietăţile lor; un tip special de sol este considerat pratoziomul (într-o
formă tipică în Podişul Fălticenilor);
- zona molisolurilor, cuprinde cernoziomurile levigate (în zona de silvostepă),
cernoziomurile propriu-zise (semicarbonatatice), cernoziomuri carbonatice, fiecare cu
proprietăţile lor;
- există şi soluri intrazonale, cum ar fi solurile hidromorfe, halomorfe şi litomorfe.

Diferenţieri teritoriale naturale

Podişul Moldovei (în sens larg), deşi are o mare extensiune spaţială (de la nord la sud şi în
suprafaţă), se caracterizează prin anumite elemente de omogenitate a caracteristicilor naturale;
dintre acestea, amintim: abaterea redusă a altitudinii reliefului (de 200 – 300 m, în medie pentru o
suprafaţă atât de mare), existenţa unor tipuri predominante de relief (relieful structural şi
petrografic, cu platouri şi cueste), geneza comună şi succesivă de la nord la sud, caracterul
monoclinal de ansamblu, aspectul uniform al reţelei hidrografice secundare (afluenţii direcţi ai
Siretului şi Prutului).

100
 Există, de asemenea, anumite diferenţieri pe fondul acestei omogenităţi relative, care ţin
îndeosebi de aspectele bioclimatice.
Diferenţierile regionale au totuşi un pronunţat caracter fizico – geografic, distingându-se
următoarele subunităţi: Podişul Sucevei, Culoarul Siret – Moldova, Câmpia Jijiei, Podişul Central
Moldovenesc, Podişul Bârlşadului (inclusiv Podişul şi Câmpia Covurlui).
Faţă de regionările clasice ale Podişului Moldovei, regionarea de mai sus sugerează
individualizarea unei subunităţi teritoriale interne a acestuia de acelaşi rang cu subunităţi clasice
(Podişul Sucevei, Câmpia Moldovei), Podişul Central Moldovenesc. Această individualizare se
bazează pe o serie de caracteristici pe care le are Podişul Central Moldovenesc în ansamblul
Podişului Moldovei, dintre care menţionăm: poziţia sa centrală, tangentă tuturor celorlalte
subunităţi, anumite elemente specifice legate de relief şi habitat, precum şi dimensiunile pre mari
ale unei unităţi (Podişul Bârladului), considerată omogenă.

(4) Elemente de geografie umană

Specificul populaţiei şi al habitatului

Cele mai vechi urme de locuire umană datează din paleoliticul inferior, apoi din paleoliticul
mijlociu şi paleoliticul superior. Din neolitic populaţia practică diferite meşteşuguri pe lângă
activităţile agricole şi cele legate de vânătoare. De o mare importanţă în neolitic este cultura
Cucuteni (cu elemente de ceramică pictată), întinsă pe un spaţiu geografic mult mai larg. Cea mai
cunoscută staţiune este cea de la Cucuteni, continuată şi în epoca bronzului. În epoca fierului se
cunosc peste 25 de localităţi.
Populaţia geto-dacă era organizată atât în localităţi rurale cât şi în localităţi întărite (Cotnari
– Cătălina, Poiana, Răcătău, Lozna). Deşi Podişul Moldovei nu a intrat sub administraţia romană,
procesul de romanizare a populaţiei a avut loc formându-se o populaţie neolatină. În secolele X-
XIII se dezvoltă sistemul de aşezări rurale, iar în secolul XIV apar formaţiuni prestatale (ţări şi
voievodate).
Capitala statului feudal Moldova s-a mutat succesiv de la Siret la Baia, apoi la Suceava şi
Iaşi.
Populaţia Podişului Moldovei a crescut continuu şi excesul demografic a dus la deplasarea
unei părţi din această populaţie în regiuni mai îndepărtate (spre exemplu între Nistru şi Bug). În
prezent, populaţia Podişului Moldovei este de aproximativ 4,5 milioane locuitori, ceea ce reprezintă
o creştere de 60% faţă de populaţia de la mijlocul secolului XX.
Natalitatea înregistrează cele mai mari valori din ţară, deşi aceasta a început să scadă în
ultimii ani. Mortalitatea este sensibil mai mică decât natalitatea, rezultând un spor natural pozitiv.
În evoluţia sporului natural se observă o scădere continuă a acestuia în ultimele trei decenii, deşi a
rămas la cele mai mari valori din ţară. Astfel, dacă în 1979 sporul natural era de peste 15‰, în anii
1980-1990 s-a redus la 8‰, iar în anii 1990-2000 s-a redus la 2‰. După anul 2000 se înregistrează
o uşoară creştere a sporului natural.
Mişcarea migratorie cuprinde deplasări zilnice, deplasări temporare şi deplasări definitive.
Podişul Moldovei este cunoscut ca o arie exogenă de populaţie. Deplasarea populaţiei s-a
realizat în toate regiunile ţării de-a lungul ultimelor decenii. Se consideră că arealele cu cele mai
mari valori ale deplasărilor definitive sunt Câmpia Jijiei şi Podişul Covurlui. La acestea se adaugă
Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc.
Deplasările săptămânale se realizează spre principalele oraşe din interiorul Podişului
Moldovei.
Densitatea medie a populaţiei Podişului Moldovei, de aproximativ 140 loc./km2 este sensibil
mai mare decât media ţării. Această densitate ajunge la valori maxime de peste 1000 loc./km2
(intravilanul oraşelor Iaşi, Botoşani, Suceava şi Bacău) şi la valori minime, care sunt cuprinse între
50-100 loc./km2 (areale relativ compacte în Podişul Bârladului şi Câmpia Jijiei). Există areale

101
întinse cu o densitate ridicată, de peste 250 loc./km2 (Valea Siretului şi arealele oraşelor de mărime
mijlocie).
Aşezările rurale reprezintă forma iniţială şi elementară de locuire a habitatului. Populaţia
rurală locuieşte în aşezări de dimensiuni şi forme diferite; predomină aşezările mici şi mijlocii, care
sunt dispersate pe întreaga suprafaţă a Podişului Moldovei şi din punct de vedere al funcţiilor,
aşezările agricole. Există o clasificare interesantă a aşezărilor în raport cu situl acestora; acestea
sunt:
- aşezări situate în lung de vale (de obicei alungite şi ocupând relieful albiilor majore ale
principalelor râuri); un exemplu interesant este cel al Colinelor Tutovei, cu aşezări
alungite pe văile paralele;
- aşezări de contact între diferitele porţiuni ale Podişului Moldovei sau faţă de regiunile
înconjurătoare;
- aşezări de cuestă (situate la baza cuestelor principale);
Există de asemenea o clasificare de natură istorică, care cuprinde: aşezări răzeşeşti, slobozii,
târguşoare.
Aşezările urbane sunt formate dintr-un sistem care cuprinde 30 de oraşe (dar cu aproape
55% din populaţie) grupate astfel:
- 1 oraş cu peste 300.000 locuitori (Iaşi),
- 1 oraş cu 200-300.000 locuitori (Bacău);
- 2 oraşe cu 100-200.000 locuitori (Botoşani şi Suceava);
- 3 oraşe cu 50-100.000 locuitori (Roman, Bârlad, Vaslui);
- 6 oraşe cu peste 20.000 locuitori (Paşcani, Dorohoi, Huşi, Rădăuţi, Fălticeni, Adjud);
- alte oraşe sub 20.000 locuitori (Siret, Solca, Darabani, Săveni, Hârlău, Târgu Frumos,
Negreşti, Bereşti, Târgu Bujor etc.).
Sub raportul funcţiei economice, există oraşe cu funcţie complexă (indiferent de mărime),
cum ar fi: Iaşi, Vaslui, Huşi, Bacău, Roman, Paşcani, Fălticeni, Suceava, Botoşani, Dorohoi,
Rădăuţi, altele cu funcţie predominant industrială sau cu funcţie de servicii (Adjud, Târgu Frumos),
celelalte aşezări urbane având un caracter agroindustrial.

Caracteristici geografice ale oraşelor

Iaşi (354.100 loc.), al doilea oraş al ţării ca număr de locuitori, este situat în sudul Câmpiei
Jijiei, pe valea largă a râului Bahlui. Iniţial aşezare rurală, a devenit oraş la sfârşitul secolului XIV,
iar apoi punct de vamă între Lvov şi Dunăre. Dezvoltarea urbană mai semnificativă s-a produs în
prima parte a secolului XV, pornind de la primul nucleu al oraşului, situat în zona Palatului Culturii.
În secolele XVI-XIX a îndeplinit funcţia de capitală a Moldovei.
Zonele funcţionale actuale cuprind: o zonă comercială (pornind de la nucleul iniţial), o zonă
administrativ-culturală, zone industriale, zone de transport, zone recreative şi zone rezidenţiale.
În prezent, oraşul Iaşi are o funcţie semnificativă la nivel naţional, sub următoarele aspecte:
atracţia universitară, potenţialul de cercetare ştiinţifică, anumite ramuri industriale (industria de
medicamente), funcţia culturală şi de acces spre Republica Moldova. La nivelul Podişului Moldovei
şi al Moldovei ca regiune istorică, este în continuare principalul centru urban, cultural şi
demografic.
Oraşul Bacău (195.510 loc. în 2014) este situat în apropierea confluenţei dintre Siret şi
Bistriţa; oraşul a cunoscut o creştere foarte rapidă a populaţiei în ultimele cinci decenii (de peste 3
de ori), extinzându-se în acelaşi timp teritorial. Oraşul Bacău are tendinţa de a îşi extinde aria de
influenţă în teritoriu. Se remarcă sub aspect urban înlocuirea aproape completă a spaţiilor
rezidenţiale vechi cu cartiere de blocuri şi extinderea acestora foarte mult în afara perimetrului
iniţial. O monografie modernă a fost realizată recent de Lucian Şerban (2011).
Suceava (114.450 loc.) este situat pe râul Suceava, în locul unde acesta este intersectat de la
nord la sud de un vechi drum comercial. Mult timp principala capitală a Moldovei, când a avut
funcţia de reşedinţă domnească, a stagnat o perioadă de timp după ce capitala s-a mutat la Iaşi.

102
Oraşul este format din trei nuclee diferite: Suceava (în apropierea vechii cetăţi de scaun), Burdujeni
şi Iţcani (la nord de râu), care prin unirea lor în timp au dat naştere oraşului actual. Dezvoltarea
teritorială, demografică şi economică din secolul XX a dus la transformarea oraşului într-un centru
cu funcţiuni multiple şi o importanţă deosebită pentru partea de nord a Podişului Moldovei.
Botoşani (123. 230 loc.) este situat în apropierea contactului dintre Podişul Sucevei şi
Câmpia Moldovei, la o răscruce de drumuri comerciale, a avut mult timp o funcţie de târg şi centru
manufacturier. Oraşul creşte demografic şi economic în a doua parte a secolului XX, dezvoltându-şi
foarte mult funcţiile economice şi, paralel cu aceasta, extinderea teritorială a intravilanului prin
cartiere noi. Transformările economice din ultimele două decenii au afectat funcţia industrială a
oraşului şi, în special, zona industrială.
Celelalte oraşe (cu o populaţie mai mică de 100 000 de locuitori) au funcţii regionale şi
locale, fiind în prezent într-un proces de transformare economică şi urbană.
Bârlad (73.715 loc. în 2014) este situat în partea de sud a Podişului Bârladului; are o poziţie
geografică incomodă din cauza aspectului văii Bârladului. Oraşul îşi păstrează o mare parte din
zonele rezidenţiale vechi.
Vaslui (aproape 90.000 loc.) este situat într-o poziţie cu restricţii impuse de relief, atestat ca
vechi centru comercial; s-a dezvoltat mai puţin până în momentul în care a devenit reşedinţă de
judeţ (1968); ulterior s-a dezvoltat foarte mult economic, urban şi funcţional, întrecând recent
Bârladul (inclusiv ca populaţie), care prin tradiţie a fost mai important.
Roman (71.400 loc.) se află situat în unghiul de confluenţă al râurilor Moldova şi Siret, cu o
poziţie foarte favorabilă (asemănătoare oraşului Bacău); este de asemenea un vechi centru
comercial şi urban al Moldovei. Modificările urbane au dus la apariţia unor zone funcţionale
distincte. Lipsa unei funcţii administrative i-a redus posibilitatea unei dezvoltări teritoriale şi urbane
mai semnificative.
Paşcani (43.900 loc.), situat în partea de sud a Podişului Sucevei, pe valea Siretului, este
legat funcţional şi administrativ de Iaşi. În locul fostului târg s-a dezvoltat un oraş nou, cu o
pronunţată funcţie de transport, datorită dezvoltării nodului feroviar. Oraşul Paşcani se remarcă
printr-o situaţie urbană particulară, în care coexistă două nuclee aproape independente: cel vechi, pe
o terasă şi cel nou, industrial feroviar, în albia majoră a Siretului.
Fălticeni (31.800 loc.), format prin transformarea unor aşezări rurale apropiate, păstrează în
structura lui actuală această origine. Are o funcţie comercială şi culturală, iar centrul urban nou are
un aspect modern.
Siret (9.700 loc.) este situat într-o mică zonă depresionară, la intrarea râului cu acelaşi nume
în ţară. A fost prima capitală a Moldovei. În prezent, are o funcţie de transport şi activităţi conexe.
Adjud (20.600 loc.), situat la confluenţa râurilor Siret şi Trotuş, are o însemnătate deosebită
ca nod de transport, pentru legătura cu Valea Trotuşului (Oneşti) şi Transilvania.
Darabani (12.700 loc.) a fost un târg comercial meşteşugăresc în secolul XIX; în prezent
are o poziţie geografică mai puţin favorabilă, ceea ce s-a răsfrânt asupra funcţiilor şi dimensiunilor
sale modeste.
Hârlău (12.500 loc.), situat la contactul dintre Câmpia Moldovei şi zona deluroasă Dealu
Mare, este un fost târg care a avut şi funcţii administrative. În prezent, are activităţi economice de
interes local şi un anumit rol în zona de influenţă înconjurătoare.
Huşi (30.700 loc.), situat într-o regiune deluroasă, apropiată de Valea Prutului, în trecut cu o
funcţie economică şi administrativă mai importantă, a scăzut sensibil ca însemnătate faţă de oraşul
Vaslui, devenit reşedinţă a judeţului şi mai bine plasat. Este cunoscut prin suprafeţele viticole şi
industria de vinificaţie.
Săveni este situat în centrul părţii de nord a Câmpiei Jijiei, într-o arie fără localităţi urbane,
cu o funcţie de vechi târg comercial; are în prezent funcţii agroindustriale şi un aspect rural.
Târgu Frumos este situat la limita sud-vestică a Câmpiei Jijiei, într-o poziţie care îi conferă
rolul unui nod de transport (aici se bifurcă drumurile dinspre Iaşi spre Paşcani, Hârlău şi Roman).

103
 Bereşti (3.470 loc.), Târgu Bujor (7.500 loc.) şi Negreşti (10.500 loc.) sunt mici aşezări cu
caracter agroindustrial şi aspect rural care au un rol polarizator pentru anumite spaţii ale Podişului
Bârladului lipsite de alte aşezări urbane.

Potenţialul natural şi producţia socială

Resursele mediului natural sunt relativ bogate şi diversificate. Principala resursă a Podişului
Moldovei o reprezintă fondul funciar, cu suprafeţe întinse destinate agriculturii şi diferite grade de
favorabilitate, oferind posibilitatea unei agriculturi diversificate: cultura cerealelor, viticultură,
pomicultură, creşterea animalelor. La acesta se adaugă suprafeţele forestiere (diminuate însă foarte
mult de presiunea umană), păşunile naturale situate pe culmile dealurilor sau în luncile râurilor),
resursele reţelei hidrografice, resursele cinegetice şi piscicole, precum şi o serie de resurse
secundare mai puţin valorificate (energia solară, energia eoliană).
Resursele scoarţei terestre sunt deosebit de modeste. Există roci de construcţie şi mici
acumulări de gaze naturale în sudul Podişului Bârladului. În Subcarpaţi există resurse de petrol,
gaze naturale şi sare. Pe ansamblu, Podişul Moldovei este o regiune cu resurse naturale deficitare
ale subsolului.
Mult timp Podişul Moldovei a reprezentat o regiune predominant agrară, în care existau
anumite nuclee urbane cu funcţii meşteşugăreşti şi comerciale (Iaşi, Botoşani, Roman, Bârlad). De
o dezvoltare industrială a Podişului Moldovei putem vorbi abia în a doua parte a secolului XX.
Această dezvoltare industrială a fost favorizată de concepţia predominantă din perioada respectivă,
conform căreia trebuie să fie industrializate toate regiunile ţării şi, în mod deosebit, cele care au
avut în trecut o dezvoltare mai redusă. În acest fel au apărut în ultimele patru decenii ale secolului
trecut (1960 – 2000) mari platforme industriale în principalele oraşe (Botoşani, Iaşi, Suceava,
Roman, Bacău, Vaslui). În prezent, industria din Podişul Moldovei are de făcut faţă unor exigenţe
noi, care au avut ca efect diminuarea sesizabilă a acesteia.
Industria energetică este reprezentată prin exploatările de petrol din Subcarpaţi şi din sudul
Podişului Covurlui şi exploatarea gazelor naturale; în Podişul Moldovei ajunge o conductă de gaz
metan care are ramificaţii spre Suceava, Iaşi şi Galaţi. Există, de asemenea, mici rezerve de turbă.
Industria energiei electrice este reprezentată prin centrale electroenergetice mai mari la
Suceava, Bacău, mici hidrocentrale pe Siret (Galbeni, Răcăciuni, Sascut) şi nodul hidroenergetic de
la Stânca Ştefăneşti pe Prut. Pe ansamblu, energia electrică este insuficientă, fiind aduse cantităţi
însemnate din alte regiuni prin intermediul sistemului energetic naţional.
Metalurgia feroasă a avut ca principale centre Iaşi şi Roman, aflate într-un proces de
restructurare.
Industria chimică cuprinde produse, ramuri şi centre în prezent în curs de restructurare.
Medicamente se produc la Iaşi.
Industria materialelor de construcţie se bazează pe anumite materii prime locale (argile,
nisipuri), dintre care mai cunoscute sunt nisipurile cuarţifere de la Miorcani şi Hudeşti. Se produc
prefabricate şi alte materiale de construcţie la Roman, Iaşi, Suceava, Bacău.
Industria lemnului cuprinde diferite centre de prelucrare a lemnului (Suceava, Fălticeni,
Bacău, Rădăuţi, Iaşi).
Industria alimentară cuprinde prelucrarea cărnii (Suceava, Iaşi, Botoşani, Roman),
obţinerea uleiului vegetal, realizarea produselor de morărit şi panificaţie (amplasate în principalele
centre populate), produse lactate, produse de vinificaţie (Cotnari, Huşi, Iaşi, Târgu Bujor), precum
şi alte ramuri (bere, conserve, tutun).
Fondul funciar are o structură în care predomină terenurile agricole (peste 80% din total), iar
dintre acestea se remarcă suprafaţa mare ocupată de terenurile arabile, păşuni, urmate de alte
utilizări (fâneţe, vii, pomi fructiferi).
Cultura plantelor cuprinde în mod predominant cultura cerealelor (porumb, grâu), a
plantelor tehnice (floarea soarelui), cartofi, legume, leguminoase pentru boabe, apoi pomi fructiferi
şi viţa de vie.

104
 Porumbul se cultivă îndeosebi în Câmpia Moldovei şi partea de sud a Podişului Bârladului;
grâul se cultivă intensiv în Câmpia Moldovei, Câmpia Covurlui. Un element specific îl constituie
concentrarea culturii cartofului în Podişul Sucevei (care este o regiune reprezentativă la nivelul
ţării). Principalele arii pomicole sunt: zona Fălticeni – Rădăşeni, zona Iaşi, zona Cotnari – Strunga,
Răducăneni. Principalele zone pomicole sunt Cotnari şi Huşi.
În cadrul creşterii animalelor, menţionăm bovinele (în special în Podişul Sucevei), ovinele
(mai numeroase în Podişul Bârladului) şi porcinele (cu o răspândire uniformă datorită formei de
proprietate). În Câmpia Jijiei se cresc ovine Karakul.

Căi de comunicaţie şi legături regionale

Transporturile feroviare au început să fie organizate de la începutul secolului XIX, când s-au
construit căi ferate în lungul văii Siretului, de unde existau ramificaţii spre Botoşani, Iaşi şi Bârlad.
Spre deosebire de valea Siretului, care a beneficiat de la început de o axă feroviară importantă,
Galaţi – Roman – Iţcani (Suceava), valea Prutului nu are reţea feroviară. De la axa feroviară a
Siretului s-au realizat alte căi ferate, printre care şi căile ferate transcarpatice (spre Transilvania).
Prin Podişul Moldovei trece în prezent magistrala feroviară 500, Bucureşti – Adjud –
Suceava – Vicşani şi magistrala feroviară 600 (Tecuci – Bârlad – Iaşi). Punctele de frontieră
feroviare sunt la Vicşani şi Ungheni. În ultimii ani au fost abandonate şi scoase din circuitul
transportului d epasageri următoarele segmente de cale ferată: Dolhasca – Fălticeni, Dorneşti –
Rădăuţi – Putna, Leorda – Dorohoi, Bârlad – Fălciu, Crasna – Huşi.
Transporturile rutiere sunt organizate sub forma unor reţele care urmăreşte râurile
principale. Punctele de frontieră rutiere se află situate la Siret, Ştefăneşti, Sculeni şi Albiţa.
Transporturile aeriene se desfăşoară pe aeroporturile Iaşi, Bacău, Suceava.

(5) Mediul, peisajele şi complementaritatea geografică

Mediul înconjurător şi peisajele

Caracteristicile elementelor de mediu au o anumită uniformitate rezultată din relativa

omogenitate a substratului şi din presiunea umană (aproape uniformă) asupra teritoriului.
Pe baza acestor elemente se pot identifica mai multe tipuri de mediu, astfel:
a) Mediul arealelor deluroase înalte (în general cu suprafeţe forestiere);
b) Mediul regiunilor joase, al culoarelor de vale şi depresiunilor;
c) Mediul continental cu influenţe de ariditate (sudul Podişului Bârladului);
d) Medii naturale azonale (luncile Siretului şi Prutului);
e) Mediul concentrărilor urban – industriale.
Acest ultim tip se caracterizează şi prin existenţa unei poluări industriale şi urbane
semnificative.
Tipurile predominante de peisaje sunt:
a) peisaje de dealuri mijlocii, cu păduri şi terenuri arabile intercalate;
b) peisaje de dealuri joase şi depresiuni, cu utilizare agricolă;
c) peisaje urbane;
d) peisaje rurale (cu anumite diferenţieri teritoriale).
În amănunt, aspectul exterior al peisajului geografic are anumite nuanţări şi elemente de
specificitate rezultate din situaţia concretă a modului de interacţiune dintre elementele sale. Astfel,
presiunea utilizării agricole pe fondul unui substrat friabil a generat apariţia unor areale
semnificative de terenuri degradate, cu alunecări de teren (mai extinse în Câmpia Jijiei şi Podişul
Bârladului). Există, de asemenea, anumite amenajări care au modificat peisajul iniţial; un exemplu
în acest sens îl reprezintă construirea lacului de la Stânca.

105
 Funcţii teritoriale şi complementaritatea geografică

Podişul Moldovei ca parte a unei entităţi teritorial – istorice distincte (Moldova, în înţelesul
ei complet, între Carpaţi şi Nistru) a îndeplinit anumite funcţii teritoriale specifice în cadrul istmului
ponto-baltic şi al circulaţiei produselor din nordul spre sud-estul Europei, axa principală fiind cu
aproximaţie Valea Siretului.
În prezent, Podişul Moldovei are anumite caracteristici teritoriale distincte în ansamblul
ţării; dintre acestea menţionăm îndeosebi funcţia de spaţiu – sursă de creştere demografică (fapt
atestat de sporul natural actual care, deşi are valori mici, este pozitiv, spre deosebire de sporul
natural negativ al celei mai mari părţi a teritoriului natural).
Complementaritatea geografică este evidentă astfel:
a) cu regiunile montane din vest şi Subcarpaţii Moldovei, de care Podişul Moldovei este
legat prin reţeaua hidrografică, populaţie şi activităţile economice; în Podişul Sucevei,
legătura este foarte evidentă cu zona Obcinelor, prin intermediul văilor Suceava şi Moldova;
b) spre nord, complementaritatea tradiţională în cadrul provinciei istorice Bucovina,
întreruptă de graniţa actuală dintre ţara noastră şi Ucraina, are anumite elemente de
restrictivitate şi o funcţionalitate mai redusă;
c) spre est, Valea Prutului (care este o vale internă „minoră” a spaţiului dintre Carpaţi şi
Nistru) nu reprezintă o limită geografică a unui spaţiu cu numeroase elemente comune, dar
reprezintă o limită politică a cărei importanţă creşte în condiţiile evoluţiilor recente pe plan
internaţional; totuşi, existenţa unor puncte de legătură facilitează păstrarea unei comunicări
semnificative;
d) spre sud, Podişul Moldovei este legat economic de extremitatea NE a Câmpiei Române
şi, prin intermediul căilor de comunicaţie, cu porţiunea inferioară a Dunării.

(6) Subdiviziuni teritoriale ale Podişului Moldovei (în sens larg)

Lucrările geografice asupra Podişului Moldovei sunt de acord în identificarea celor trei
subunităţi majore clasice (Podişul Sucevei, Câmpia Moldovei, Podişul Bârladului). Se consideră
frecvent că o subunitate aparte o constituie culoarul Siretului (considerat în aval de Roman), de
asemenea se apreciază uneori că Podişul piemontan din vestul Podişului Sucevei şi culoarul
Moldovei reprezintă o unitate regională aparte.
Considerăm că Podişul piemontan reprezintă o subdiviziune a Podişului Sucevei, iar
culoarul Moldova – Siret o subdiviziune.
De asemenea, este posibilă individualizarea unei subunităţi interne prin separarea Podişului
Bârladului în două părţi componente: Podişul Central Moldovenesc (în nord) şi Podişul Bârladului
(în sens strict, în sud).

Podişul Sucevei

Este situat în partea de NV a Podişului Moldovei şi reprezintă cea mai înaltă subdiviziune a
acestuia. Are o climă umedă şi răcoroasă (din cauza influenţelor scandinavo-baltice) şi o vegetaţie
în care predomină pădurile de fag. Limita spre Obcina Mare se face prin intermediul podişului
piemontan. Spre sud se continuă până la confluenţa dintre Moldova şi Siret iar în partea de est trece
dincolo de valea Siretului, până la contactul geomorfologic şi altimetric pe care îl realizează faţă de
Câmpia Moldovei. Râul Siret este în aceste condiţii un râu interior al podişului, cu un caracter
longitudinal.
Principalele subdiviziuni sunt:
(a) Podişul Piemontan, situat în partea de vest, în apropierea contactului cu Obcina Mare;
Caracteristica principală este dată de alternanţa unor dealuri relativ înalte, acoperite cu
pietrişurile unui vechi piemont relict sarmaţian şi depresiuni largi la confluenţe şi pe văi.
În cadrul acestuia se pot identifica mai multe subdiviziuni mai mici.

106
 - Masivele deluroase, care sunt martorii piemontului sarmaţian. Dintre acestea, mai
cunoscute sunt masivul Ciungi (688 m, cel mai înalt din Podişul Moldovei) şi masivul Corni
(592 m). Există între acestea dealuri cu o întindere mai mică, acoperite de asemenea cu
pietrişuri piemontane.
- Culoarele şi depresiunile care formează subdiviziunea joasă sunt: Depresiunea Rădăuţi,
Culoarul Moldovei, bazinetele depresionare Cacica şi Solca; în partea de SE a Podişului
Piemontan, între valea Sucevei şi valea Moldovei există o largă depresiune de contact,
Depresiunea Liteni (pe râul Şomuzul Mare).
Podişul Piemontan are condiţii climatice mai aspre, asemănătoare munţilor joşi.
(b) Podişul Dragomirnei, situat între valea Sucevei şi valea Siretului, are un aspect
triunghiular şi o succesiune de dealuri şi văi paralele între ele. Este relativ bine mărginit spre vest de
valea Sucevei, pe unde se realizează legătura feroviară şi rutieră dintre Suceava şi Siret, iar în est
valea Siretului îl desparte de Culmea Bour – Dealu Mare.
(c) Podişul Fălticenilor ocupă interfluviul Moldova – Suceava – Siret, fiind delimitat prin
Depresiunea Litenilor de Podişul Piemontan. Are o asemănare mare cu Podişul Dragomirnei, situat
spre nord. Este foarte interesant aspectul prelungit al acestui podiş pe direcţia NV-SE, fragmentată
de Şomuzul Mare şi Şomuzul Mic.
(d) Valea Siretului, între Siret şi Roman, reprezintă o discontinuitate evidentă relativ largă,
care duce la ideea că poate fi considerată o subdiviziune aparte a Podişului Sucevei.
(e) Culmea Bour – Dealu Mare, denumită uneori şi Culmea Siretului, se întinde de la nord
la sud pe o lungime de 130 km şi are lăţimi de 10 -20 km. Este formată dintr-o succesiune de
masive deluroase şi dealuri mai joase, cu aspect de şei. Se succed, de la nord la sud: masivul Bour –
şaua Lozna – dealul Hăpăi – şaua Bucecii – Dealul Mare Hârlău – şaua Ruginoasa – Strunga.
Dijntre acestea, o întindere mai mare şi o poziţie predominantă o are masivul Dealul Mare Hârlău
(587 m), dezvoltat pe roci mai dure, care i-au asigurat proeminenţa faţă de regiunile înconjurătoare.
În partea de nord, această culme trimite o ramificaţie spre est (Dealul Ibăneşti), iar în partea
centrală o altă ramificaţie mai puţin vizibilă (Copalău – Cozancea).
În ansamblul său, Podişul Sucevei reprezintă şi cea mai veche unitate de relief a Podişului
Moldovei. Activităţile economice sunt concentrate în oraşele mari (Suceava, Fălticeni, Rădăuţi,
Paşcani). În acest areal au fost declarate oraşe în deceniul trecut: Cajvana, Liteni (pe râul Suceava),
Dolhasca, Salcea, Milişăuţi.

Câmpia Moldovei

Este situată în NE Podişului Moldovenesc. Are un aspect depresionar faţă de Podişul

Sucevei, Podişul Bârladului şi zona de podiş situată la est de Prut. De aceea este considerată
frecvent o depresiune (Depresiunea Jijiei sau Depresiunea Moldovei). Termenul de „câmpie” atestă
utilizarea agricolă străveche. Se foloseşte mai frecvent denumirea de Câmpia Moldovei şi mai puţin
denumirea de Câmpia Jijiei, iar uneori împreună. Se suprapune, în linii mari, bazinului hidrografic
al Jijiei şi, pe o mică suprafaţă, bazinelor hidrografice mici care se varsă direct în Prut.
Câmpia Moldovei este limitată spre sud prin Coasta Iaşilor.
Abrupturile care mărginesc spre vest Câmpia Jijiei la contactul cu Podişul Sucevei au fost
explicate în diferite moduri, dintre care cel mai plauzibil este acela al diferenţelor litologice şi al
unei evoluţii îndelungate care explică eroziunea mai puternică din spaţiul Depresiunii Jijiei.
La contactul dintre Câmpia Moldovei şi culmea mai înaltă – Dealul Bour – Dealu Mare – au
fost sculptate o serie de depresiuni care se aliniază aproape continuu între Dorohoi şi Hârlău.
Reţeaua hidrografică, orientată NV – SE, urmează structura monoclinală iniţială. Câmpia
Moldovei este împărţită de o culme abia schiţată, situată transversal în partea ei centrală (Culmea
Cozancea - Copalău). La nord de aceasta se află Câmpia Jijiei superioare şi a Başeului (numită
uneori şi Dealurile Săvenilor), iar partea de sud Câmpia Jijiei şi a Bahluiului; între acestea,
Dealurile Copalău – Cozancea pot fi considerate o subdiviziune mai mică.

107
 Oraşele principale sunt: Iaşi şi Botoşani, la care se adaugă şi oraşe mai mici: Dorohoi,
Darabani, Săveni, Hârlău, Târgu Frumos. Oraşele declarate recent sunt: Flămânzi, Bucecea,
Ştefăneşti.

Podişul Central Moldovenesc

Formează, aşa cum arată şi numele, partea centrală a Podişului Moldovei. Poate fi
considerată o diviziune individualizată faţă de Podişul Bârladului. Este relativ masiv şi înalt,
intersectat de văile paralele care converg spre cursul superior al Bârladului (până la Vaslui).
Relieful de cueste urmăreşte foarte atent reţeaua hidrografică. Podişul Central Moldovenesc ajunge
spre sud până la valea Racovei şi Valea Crasna. Există mai multe subdiviziuni ale acestui podiş,
cum ar fi: platourile Tansa – Repedea, Depresiunea Bârladului superior (a Vasluiului), Dealurile
Racova – Stemnic, Dealurile Icuşeştilor (denumite „faţa Siretului”, deoarece sunt orientate spre
Siret), dealurile Comarna – Răducăneni (denumite „faţa Prutului”) şi Depresiunea Huşi.
Această subunitate se suprapune în general ariei de influenţă directă a oraşului Vaslui, care
reprezintă centrul polarizator al teritoriului.

Podişul Bârladului (în sens restrâns)

Prin această denumire se înţelege întreaga suprafaţă deluroasă cuprinsă între Podişul Central
Moldovenesc, Siret, Prut şi Câmpia Română. În acest fel se include în Podişul Bârladului şi partea
sudică a Podişului Moldovei, considerată uneori o subunitate aparte (Podişul şi Câmpia Covurlui).
Subdiviziunile Podişului Bârladului sunt:
(a) Colinele Tutovei, cuprinse între Bârlad şi Siret, străbătute de râuri paralele cu direcţia
nord – sud. Relieful acestei regiuni deluroase a fost sculptat pe o fostă câmpie litorală pliocenă
situată în continuarea celorlalte părţi ale Podişului Moldovei care deveniseră anterior uscat. Văile
adânci şi paralele între ele (Tutova, Zeletin, Berheci) precum şi culmile paralele au favorizat
dezvoltarea liniară a aşezărilor rurale. Se poate observa în jumătatea de nord a Colinelor Tutovei o
parte mai înaltă, iar în jumătatea de sud o parte mai joasă. Există şi o mică depresiune interioară,
Depresiunea Parincea, pe fondul culmilor prelungite pe direcţia nord - sud.
(b) Dealurile Fălciului constituie o continuare a Dealurilor Tutovei, la est de valea
Bârladului. Ele se deosebesc de acestea prin prezenţa unor forme de relief asemănătoare Podişului
Central Moldovenesc (forme structurale şi cueste). Limita de nord a Dealurilor Fălciului este dată
de aliniamentul văii Crasna şi Depresiunea Huşi, iar limita de sud se află la latitudinea oraşului
Bârlad. În partea de est a Dealurilor Fălciului se consideră că există o suprafaţă mai joasă, cu aspect
de câmpie, care a fost denumită Câmpia Fălciului. Aceasta este denumită uneori Depresiunea
Elanului.
(c) Podişul Covurlui reprezintă prelungirea sudică a Podişului Moldovei; este cuprins în
linii mari între Bârlad şi Prut, continuându-se spre sud cu două porţiuni mai joase: Câmpia
Tecucilor şi Câmpia Covurlui. Deoarece aceste două câmpii sunt legate genetic de Podişul Covurlui
şi reprezintă o prelungire a acestuia, se poate considera că Podişul Moldovei ajunge cu extremitatea
sa sudică până în zona de confluenţă Siret – Dunăre – Prut. Podişul Covurlui este format din culmi
monoclinale formate din câmpuri interfluviale, fiind genetic o veche câmpie subcolinară. Pe alocuri
există acumulări de pietrişuri (denumite pietrişuri de Bălăbăneşti) cu caracter piemontan, ceea ce
arată că, din punct de vedere genetic, suprafaţa sa reprezintă şi o câmpie piemontană. În cadrul
Podişului Covurlui se deosebesc două subunităţi: în partea de nord Colinele Covurlui (mai înalte, cu
altitudini de 200 – 300 m, cu dealuri monoclinale separate de văi relativ adânci) şi Câmpia Covurlui
(care coboară de la 200 la 60 m, limita faţă de zona colinară fiind greu de identificat).

108
 Culoarul Moldova - Siret

Este o subunitate teritorială care se interpune între Podişul Moldovei şi Subcarpaţii

Moldovei. Are caracteristici asemănătoare unei câmpii, dar care este foarte îngustă şi alungită. Este
format din Valea Moldovei (până la Roman) şi Valea Siretului (până în Câmpia Siretului Inferior).
Culoarul Siret – Moldova înglobează şi suprafeţele de glacisuri şi piemonturi care mărginesc
spre exterior Subcarpaţii Moldovei.
Acesta reprezintă în prezent o axă economică activă, care gravitează împreună cu un spaţiu
mai larg spre oraşul Bacău.

SUBCARPAŢII MOLDOVEI

(1) Poziţie, localizare şi limite

Subcarpaţii Moldovei sunt cuprinşi între Valea Moldovei (în nord), Valea Trotuşului (în
sud), Carpaţii Moldovei (în vest) şi culoarul Siretului (în est). Subcarpaţii Moldovei formează o
zonă de trecere de la Carpaţi la Podişul Moldovei. Deşi unele trăsături subcarpatice sunt prezente pe
o zonă foarte îngustă (4 km) şi la nord de Valea Moldovei (Depresiunile Solca şi Cacica), aceasta
este inclusă la Podişul Sucevei, Subcarpaţii în formă clasică fiind doar la sud de Valea Moldovei.
Subcarpaţii Moldovei reprezintă totodată o zonă de tranziţie în fundamentul Podişului
Moldovei (care coboară altitudinal pe linia Prut – Subcarpaţi, până la adâncimi de 4.000 – 5.000 m)
şi orogenul carpatic (reprezentat de structurile Carpaţilor). Falia pericarpatică (situată la limita
dintre platforma moldovenească (din est) şi orogenul carpatic (din vest) este mascată de structurile
mai noi ale Subcarpaţilor în curs de deplasare uşoară spre est.
Subcarpaţii Moldovei nu reprezintă, propriu-zis, nicio regiune integral de platformă (deşi
structurile geologice subiacente sunt asemănătoare celor din zona de podiş şi în continuitatea
acestora.
Totodată, nu constituie o regiune de orogen, în sens clasic, deoarece cutarea structurilor
subcarpatice este foarte slabă.
Subcarpaţii Moldovei se află situaţi în prelungirea (sau chiar pe locul) unei structuri
caledoniene care a existat (până la erodarea şi adâncirea ei) între două regiuni structural diferite;
platforma est – europeană (azi în fundamentul Podişului Moldovei), un „continent” în eroziune şi
peneplenizare şi orogenul carpatic, în înălţare şi deplasare spre est.
Asemănările Subcarpaţilor Moldovei sunt mai evidente în raport cu Podişul Moldovei faţă
de orogenul carpatic.
Limitele dintre acestea au un caracter ezitant (Brânduş, C., 1986, 1996).
De altfel, o lucrare de geografie regională deosebită (Podişul Moldovei, 1980) tratează
împreună Subcarpaţii şi Podişul Moldovei în aceeaşi entitate spaţială denumită, în sens larg, Podişul
Moldovei.

(2) Specificul fizico – geografic

Relief şi subdiviziuni

Subcarpaţii Moldovei au un relief relativ mai simplu decât celelalte regiuni subcarpatice.
Acest aspect a fost remarcat şi descris de primele referiri ştiinţifice asupra acestora (David, M.,
1932). Relieful lor este grefat pe o structură mai simplă, mai puţin cutată şi este format dintr-un
singur şir de dealuri şi un singur şir de depresiuni. Pe văile principale (Bistriţa, Trotuş), care îi
traversează pe traiectorii de la NV spre SE se realizează o legătură naturală strânsă între Carpaţii
Moldovei, Subcarpaţi, Culoarul Siretului şi Podişul Moldovei; spre nord, această funcţie este
realizată de Valea Moldovei.

109
 Subcarpaţii Moldovei au o altitudine medie de 400 – 500 m şi altitudini extreme cuprinse
între 911 m (Culmea Pleşului) şi 150 m spre Culoarul Siretului. Sunt alcătuiţi predominant din roci
miocene (gresii, argile, conglomerate), slab cutate cu areale tectonic mai ridicate în şirul de dealuri
(Pleşu, Pietricica), slab cutate cu areale tectonic mai ridicate în şirul de dealuri (Pleşu, Pietricica).
Dealurile sunt dezvoltate pe structuri slab anticlinale, iar culoarul depresionar Neamţ – Cracău –
Bistriţa – Tazlău – Caşin pe o structură de sinclinal alungit limitrof Carpaţilor. Spre culoarul
Siretului şi al Moldovei există o prispă de depuneri piemontane (pietrişuri şi nisipuri).
Principala caracteristică a Subcarpaţilor Moldovei o constituie succesiunea dinspre zona
montană spre exterior, în două fâşii paralele, a unui singur şir de depresiuni (Depresiunile Neamţ,
Cracău – Bistriţa, Tazlău – Caşin) şi a unui singur şir de dealuri (Dealurile Pleşu, Corni, Runcu,
Barboiu, Pietricica); spre sud, între Trotuş şi Şuşiţa, spaţiul depresionar se reduce foarte mult, dar
are o întindere mai mare şi o formă mai deosebită zona dealurilor reprezentate pe Dealul Ouşoru,
continuat spre Valea Siretului cu platforma Zăbrăuţi şi o prispă de depuneri piemontane.
Principalele depresiuni sunt:
a) Depresiunea Neamţului, situată în nord, este relativ mică şi mărginită strâns de Culmea
Pleşului şi Dealul Corni. Este străbătută de râurile Neamţ (care în cursul superior se numeşte
Ozana) şi Topoliţa.
b) Depresiunea Cracău – Bistriţa, situată pe Bistriţa şi prelungită pe afluentul ei Cracău.
Este mult mai largă, dealurile care o mărginesc sunt mai mici (Dealul Corni 592 m, Dealul Runcu
507 m) şi oferă o largă deschidere şi legătură spre Culoarul Moldova – Siret. Zona depresionară se
continuă până aproape de Bacău; în axul ei, pe Bistriţa, este dezvoltat un sistem de terase fluviale
etajate. Depresiunea Cracău – Bistriţa a făcut obiectul unui aprofundat studiu pedogeografic
(Lupaşcu, Gh., 1996). A fost o regiune puternic industrializată (Piatra Neamţ, Roznov, Săvineşti,
Buhuşi).
c) Depresiunea Tazlău – Caşin, situată pe râurile Tazlău – Trotuş – Caşin (care îşi adună
apele la Oneşti) şi are un pronunţat caracter longitudinal; este mărginită spre est de culmea
Pietricica (746 m), bine evidenţiată în relief şi împădurită, iar spre sud de dealurile Ouşoru (753 m).
Depresiunea are aspectul unui sinclinal larg, alungit, străbătut de Tazlău. Asocierea de depresiuni şi
dealuri formează împreună „Subcarpaţii Tazlăului” (Brânduş, C., 1981). A fost, de asemenea, o
regiune industrializată îndeosebi în zona de confluenţă cu Trotuşul (Oneşti – Borzeşti).

Clima, hidrografia şi învelişul biogeografic

Subcarpaţii Moldovei (care au beneficiat de un studiu climatic deosebit, datorat universitarului

Liviu Apostol, 2000) au un climat influenţat de poziţie, altitudine şi desfăşurarea în altitudine.
Temperatura medie scade de la sud la nord (9°C la Oneşti, 8°C la Târgu Neamţ) şi scade cu
altitudinea. Iarna, depresiunile au temperaturi mai ridicate cu 1 - 2°C decât zona montană şi Podişul
Moldovei, datorită adăpostului morfologic. Circulaţia aerului este predominantă din direcţia NV
(datorită canalizării aerului ce traversează Carpaţii în lungul văilor principale: Moldova, Bistriţa,
Trotuş), dar pătrunde uneori şi Crivăţul din NE, peste înşeuările joase ale dealurilor subcarpatice.
Precipitaţiile sunt de 600 – 700 mm/an. În nord se resimt influenţe scandinavo-baltice. Pe ansamblu
este un climat de dealuri joase (în depresiuni) şi de dealuri mai înalte (pe culmile Pietricica şi
Pleşu). În depresiunile Cracău – Bistriţa şi Tazlău – Caşin se produc iarna inversiuni de
temperatură, iar dinspre zona montană bat uneori (mai des primăvara) vânturi cu caracter de foen.
În nord curge Moldova, care primeşte ca afluenţi râurile Neamţ (Ozana) şi Topoliţa, în
partea centrală curge Bistriţa (cu afluentul ei Cracău), iar în sud Trotuşul, care primeşte la Oneşti
râurile Tazlău, Caşin şi Oituz. Există lacuri de acumulare pe Bistriţa şi câteva iviri de izvoare
minerale (Oglinzi, Bălţăţeşti). Vegetaţia naturală predominantă o reprezintă pădurile de stejar (în
amestec cu alte foioase), păduri de gorun (în amestec cu carpen) şi pe dealurile mai înalte, păduri de fag.
Solurile predominante sunt solurile argiloiluviale, solurile cenuşii şi cernoziomice (frecvente
în depresiunile Neamţ şi Cracău – Bistriţa).

110
 (3) Elemente de geografie umană

Specificul populaţiei şi al habitatului

Zonele depresionare au o densitate ridicată a populaţiei (150 – 200 loc./km2) datorită sporului
natural ridicat (2-3‰) faţă de media pe ţară. Există deplasări permanente (spre alte regiuni şi spre
oraşe) şi fenomene de navetism atât spre oraşe (Piatra Neamţ, Buhuşi, Bacău, Oneşti, Târgu Neamţ).
Satele sunt mari şi au în general o structură adunată. Au profil agricol sau legat de
exploatarea unor resurse. Un fost centru urban până în secolul trecut (Târgu Trotuş) a devenit
localitate rurală. Ultimele oraşe au fost declarate Roznov şi Dărmăneşti.

Tabel 6. Subcarpaţii Moldovei (populaţia oraşelor în 1979, 1992 şi 2014)

Oraşul 1979 1992 2014
Piatra Neamţ 84.192 123.360 116.492
Buhuşi 19.483 21.621 21.043
Târgu Nemţ 15.756 22.282 22.180
Oneşti 44.138 60.757 53.303
Târgu Ocna 12.615 16.071 13.312
Roznov - - 10.295
Dărmăneşti - - 14.774

Potenţialul natural şi producţia socială

Resursele naturale ale Subcarpaţilor Moldovei sunt: sare, petrol, gaze asociate, săruri de
potasiu, roci de construcţie (argilă), potenţialul hidroenergetic al râurilor (valorificat în cazul
Bistriţei), apă (pentru industrie şi consum urban), resurse de soluri şi terenuri arabile favorabile
agriculturii, pajişti de dealuri (relativ reduse ca întindere), un fond forestier (modest însă) şi izvoare
minerale care favorizează tratamentul balneo – climateric.
Petrolul, cunoscut încă din secolul al XIX-lea, a fost exploatat intensiv în sec. XX la Solonţ,
Balcani, Pârjol, Stăneşti, Tescani, Tazlău, Târgu Ocna şi Caşin; alte exploatări (Moineşti, Zemeş,
Modârzău, Lucăceşti) se află situate însă spre vest, spre zona flişului. Petrolul extras din zona flişului şi din
Subcarpaţi s-a prelucrat la Borzeşti şi Dărmăneşti (în prezent închisă). La Bereşti – Tazlău şi Tazlău se
exploatează gaze naturale. La Borzeşti, pe lângă produse de rafinare a petrolului s-au obţinut şi diferite
produse ale industriei petrochimice (cauciuc sintetic, fire şi fibre sintetice, mase plastice); în prezent,
rafinăria este în conservare. Din Depresiunea Transilvaniei ajunge aici o conductă de gaz metan.
Centrele electroenergetice principale sunt termocentrala Borzeşti, alte termocentrale mai
mici (Piatra Neamţ) şi câteva hidrocentrale, pe Bistriţa (între Piatra Neamţ şi Bacău).
Industria chimică produce fire sintetice (Săvineşti), produse clorosodice (la Borzeşti pe baza
extracţiei de sare de la Târgu Ocna), celuloză (Piatra Neamţ). Sărurile de potasiu există la Tazlău.
Industria lemnului este mai reprezentativă la Piatra Neamţ şi Oneşti, iar industria
materialelor de construcţii, la Piatra Neamţ.
Fondul funciar bun, cu terenuri arabile întinse în depresiuni, permite cultura cerealelor, a
plantelor industriale, furajere şi pomicultura. Creşterea animalelor se face pe baza unor păşuni şi a
culturii plantelor furajere; există efective notabile de bovine, ovine, porcine, precum şi de păsări.
Căile de comunicaţie principale pornesc de la Culoarul Siretului (pe unde trece magistrala
feroviară 5 şi drumul internaţional E 85 Bucureşti – Suceava) pe văile principale spre zona
subcarpatică şi Carpaţii Moldovei. Pe Valea Trotuşului trece o cale ferată electrificată
transcarpatică, de o deosebită însemnătate (Adjud – Oneşti – Comăneşti – Ciceu), însoţită şi de o
şosea. Pe Valea Bistriţei este calea ferată Bacău – Piatra Neamţ (şi de aici la Bicaz) cu un drum
rutier paralel. Oraşul Târgu Neamţ a fost legat printr-o cale ferată nouă de Paşcani, racordându-se
astfel la reţeaua feroviară a ţării. Şosele modernizate leagă, de asemenea, Piatra Neamţ de Roman,
Târgu Neamţ de Paşcani şi Târgu Neamţ de Piatra Neamţ.

111
 PIEMONTUL GETIC

(Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic)

Piemontul Getic reprezintă o regiune geografică formată din două unităţi fizico – geografice
care au şi un anumit specific de geografie umană: Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic, în sensul
asumat de sinteza regională realizată asupra acestuia (Piemontul Getic, 1971).
Această reuniune de unităţi cu anumite particularităţi dar şi cu anumite trăsături comune, se
justifică din punctul de vedere al existenţei unei unităţi geografice supraordonate.
Subcarpaţii Getici sunt o regiune fizico – geografică relativ uşor de identificat. Deşi aceştia
au legături foarte strânse cu restul Subcarpaţilor, cu Piemontul Getic şi cu Podişul Mehedinţi, ei nu
pot fi consideraţi în mod individual o regiune geografică.
În acelaşi timp, chiar dacă între Subcarpaţii Getici şi celelalte diviziuni ale Subcarpaţilor ca
întreg (Subcarpaţii de Curbură şi ai Moldovei) există anumite elemente comune de natură fizico –
geografică sau umană, ei nu formează împreună o entitate integrată, adică o regiune geografică cu
o coeziune internă demonstrabilă.
Legătura strânsă între Subcarpaţii Getici şi Piemontul Getic, relevată de „caracterul
piemontan de ansamblu”, situarea lor (ca „suprafaţă de racord” între Carpaţii Meridionali şi Câmpia
Română), resursele de lignit, petrol şi gaze asociate (situate în ambele unităţi), axele hidrografice şi
de comunicaţii care leagă între ele aceste unităţi pe direcţia N – S, aspectul general al habitatului şi
economia agrară, fac din acest ansamblu de unităţi o regiune geografică cu o anumită coeziune
interioară.
În condiţiile în care nici una dintre părţile componente (Podişul Mehedinţi, Subcarpaţii
Getici, Piemontul Getic) nu au caracteristicile totale ale unei regiuni geografice, ansamblul lor
reunit prin apropierea spaţială şi poziţia geografică, prin caracterul de treaptă intermediară între
munţi şi câmpie, are mai mult decât părţile componente o coeziune de geografie umană care ne
permite să considerăm această unitate ca o regiune geografică.
Într-o lucrare colectivă anterioară („Piemontul Getic”, E.A., 1971, p. 19) se consideră că
Piemontul Getic este o unitate geografică distinctă în cadrul României, formată din Subcarpaţii
Getici şi Piemontul relict sau Podişul Getic. Această lucrare, în concepţia menţionată mai sus,
tratează Piemontul Getic în întregul său, subdiviziunile principale fiind cele două unităţi
componente – Subcarpaţii şi Podişul – iar în cadrul acestora, subdiviziunile corespunzătoare

112
fiecăruia. Fiind un studiu de geografie economică (cum este şi subtitlul acestei lucrări), această
legătură este justificată şi pune în evidenţă un element geografic foarte evident, unitatea umană
(sub raportul populaţiei şi economiei) a acestei regiuni în ansamblul său.

SUBCARPAŢII GETICI

(1) Poziţie, localizare şi limite

Subcarpaţii Getici reprezintă sectorul vestic al Subcarpaţilor. Împreună cu Podişul Getic
formează o treaptă de racord (de legătură) între Carpaţii Meridionali şi Câmpia Română, având un
caracter piemontan de ansamblu. Legătura între Subcarpaţi şi Podişul Getic este foarte strânsă;
astfel, marginea sudică a Subcarpaţilor Getici coincide cu începutul Podişului Getic (Dealul Negru,
Dealul Bârzei, Dealul Bran).
Această legătură strânsă a fost pusă pe seama continuităţii iniţiale a Piemontului Getic peste
o parte a Subcarpaţilor (mascând structurile cutate ale acestora), eroziunea ulterioară contribuind la
retragerea lor până la aliniamentul actual. Limita este mai ezitantă la vest de Topolog, dar este
extrem de clară între Topolog şi Dâmboviţa, unde Piemontul Getic este mai înalt (750 – 800 m) şi
limita lui spre Subcarpaţi este exprimată clar printr-un front de cueste şi văi subsecvente.
Spre nord, Carpaţii Meridionali sunt delimitaţi de Subcarpaţii Getici printr-un abrupt rezultat
din ridicarea regiunii montane la sfârşitul Pliocenului (cu aproape 1000 m). Limita spre Carpaţii
Meridionali nu este peste tot foarte tranşantă. La vest de Bistriţa Vâlcii şi între Vâlsan şi Bratia, din
Carpaţi coboară interfluvii înalte (1100 – 1200 m), formate din roci miocene monoclinale ce
pătrund în interiorul arealului subcarpatic (cu structuri cutate). Fără a intra în amănunte, putem
considera – cel puţin în acest sector – că există o „zonă de interferenţă carpato – subcarpatică”
(diferită însă calitativ de cea din Subcarpaţii Teleajenului, unde a fost definită în sensul ei clasic).
Limita de est, „decroşată” faţă de continuitatea Subcarpaţilor pe o lăţime de 10 km, o
reprezintă Dâmboviţa (spre Subcarpaţii Curburii), iar limita de vest Valea Motrului (spre Podişul
Mehedinţi).

(2) Specificul fizico – geografic

Relieful

Subcarpaţii Getici sunt formaţi din roci neogene, depuse într-o regiune coborâtă din faţa
Carpaţilor Meridionali (de tip avanfosă) în apropierea marginii nordice a Depresiunii Getice (în
sens geologic); aceste roci neogene sunt în mare parte cutate, ceea ce sugerează că ne aflăm într-o
regiune de orogen cu elemente asemănătoare Carpaţilor. Cutele (succesiunea de anticlinale şi
sinclinale) sunt mai slab exprimate comparativ cu Subcarpaţii Curburii. Relieful de dealuri îi
aseamănă cu regiunile de deal şi podiş, iar altitudinile (pe alocuri peste 1000 m) cu regiunile
montane.
Subcarpaţii Getici s-au format ca unitate de relief situată la marginea sudică a Carpaţilor
Meridionali printr-un proces de acumulare a sedimentelor paleogene şi neogene într-o zonă de
avanfosă şi transformarea lor succesivă în uscat (în general de la nord la sud), paralele cu ridicarea
zonei montane; relieful Subcarpaţilor Getici a fost pus în evidenţă la sfârşitul miocenului (partea de
nord, submontană) şi la sfârşitul pliocenului (partea de sud, inclusiv Piemontul Getic). Anumite
porţiuni ale Subcarpaţilor Getici care păstrează urme de modelare subaeriană îndelungată (suprafeţe
de nivelare) sugerează că aceştia au trecut printr-o fază de eroziune asemănătoare sistemului care a
creat complexul sculptural inferior (Gornoviţa), dacă nu chiar fenomenul a fost sincron cu acesta.
În partea de nord, submontană, aşa cum s-a presupus şi pentru alte regiuni (Posea, Gr.,
Popescu, N., Ielenicz, M., 1974, p. 101), seria burdigalian – helveţiană poate fi interpretată ca o
structură piemontană; între Argeş şi Dâmboviţa structurile monoclinale miocene au fost considerate
ca un „piemont miocen relict” (Mândruţ, O., 2002).
113
 În Pliocen Subcarpaţii Getici (şi îndeosebi partea lor sudică) au funcţionat ca o câmpie
litorală, iar la sfârşitul Pliocenului s-au ridicat succesiv, s-au cutat şi au reprezentat fâşia
submontană peste care au fost transportate spre sud pietrişurile Piemontului Getic.
Altitudinea medie este de aproximativ 500 m, mai coborâtă în partea de vest (300 – 400 m)
şi mai ridicată în est (500 – 700 m). Altitudinile maxime depăşesc 1000 m (Chicera, 1218 m;
Bahna, 1122 m; Pleşu, 1142 m; Strunga, 1167 m; Chicera – Măţău, 1017 m, considerat uneori cel
mai înalt deal propriu - zis subcarpatic). Se poate considera că vârful Chicera (1218 m), situat între
Argeş şi Vâlsan, este cel mai înalt deal subcarpatic. Altitudinea minimă coboară sub 300 m în
Depresiunea Târgu Jiu. Subcarpaţii Getici şi în mod deosebit partea lor vestică (asemănător
sectorului de la curbură) se află şi în prezent într-o mişcare de ridicare.
Caracteristica morfografică esenţială a Subcarpaţilor Getici o reprezintă succesiunea –
dinspre Carpaţii Meridionali spre Piemontul Getic – a câte două şiruri de depresiuni şi două şiruri
de dealuri, astfel:
a) în apropierea muntelui, un şir de depresiuni „submontane” puse în evidenţă în cea mai
mare parte de eroziune, cum ar fi Depresiunea Câmpulung (pe Râul Târgului), Arefu (pe Argeş),
Jiblea (pe Olt), Horezu, Polovraci (pe Olteţ) şi depresiunile submontane dintre Gilort şi Motru (mai
cunoscute fiind Novaci pe Gilort şi Tismana pe râul cu acelaşi nume);
b) un şir de dealuri cu structură cutată, care prin poziţie au un caracter „intern” (dealuri
subcarpatice interne), cum ar fi: Măgura Măţău (1018 m), Dealul Cârlige (871 m), Măgura
Slătioarei (767 m), Chicera, Toaca, Tămaşul, Dealurile Gorjului etc.
c) un aliniament de depresiuni „intracolinare” (Târgu Jiu – Câmpu Mare, depresiunea
intracolinară a muscelelor);
d) un al doilea şir de dealuri, situate spre exterior (dealuri „externe”) foarte slab cutate, de
unde începe marginea Podişului Getic; Dealul Negru (581 m), Dealul Bârzei (560 m), Dealul Bran
(333 m).
O importanţă aparte o au depresiunile situate la extremităţi – Depresiunea Câmpulung
(submontană) şi Depresiunea Târgu Jiu – Câmpu Mare (intracolinară).
Depresiunea Câmpulung este situată în partea de est a Subcarpaţilor Getici, la poalele
Munţilor Iezer, pe Râul Târgului. Mărginită la sud de Măgura Măţău (Chicera, 1017 m), are un
aspect tipic de depresiune submontană şi o formă relativ alungită (asemănătoare unui „câmp lung”),
aici a apărut şi s-a dezvoltat oraşul Câmpulung, prima capitală a Ţării Româneşti.
Depresiunea Târgu Jiu – Câmpu Mare, situată în partea de vest a Subcarpaţilor Getici, este
mărginită la nord de Dealurile Gorjului (dealuri subcarpatice interne), iar la sud de Dealul Bran
(333 m), este străbătută de Jiu şi are aspectul unui „câmp mare” (de unde şi denumirea de Câmpu
Mare).
Relieful datorat eroziunii subaeriene cuprinde o gamă largă de forme, dintre care unele sunt
tipice sau caracteristice regiunilor subcarpatice.
Suprafeţele de nivelare reprezintă realitate geomorfologică, dar caracteristicile lor diferă de
la o regiune la alta.
În partea de vest (Subcarpaţii Gorjului) se consideră că existenţa unui nivel, chiar coborât
altitudinal (la 450 – 500 m), „nivelul Săcelu”) este corelat şi legat genetic de suprafaţa Gornoviţa,
iar alte nivele mai joase sunt mai noi, cuaternare (Roşu, Al., 1967).
Între Gilort şi Olt există un nivel submontan, format în Sarmaţian superior – Pliocen şi
nivele locale, care corespund etapei descendente de evoluţie a Piemontului Getic (Badea, L., 1967).
Între Olt şi Argeş există o suprafaţă de eroziune submontană (Dinu, Mihaela, 2001) şi o
suprafaţă de bordură (Vişan, Gh., 1998), sub care se dezvoltă, pe văi, două niveluri mai joase.
Între Argeş şi Dâmboviţa există două nivele (în Masivul Chicera şi Muncelele Râuşorului),
la 1000 şi la 900 m în porţiunile mai înalte, coborând altitudinal spre sud, de vârstă pliocenă
(Mândruţ, O., 2002); aceleaşi niveluri se recunosc şi pe interfluviul Argeşel – Dâmboviţa (culmea
Vâlneiul – Groapa Oii), la altitudini mai coborâte (900 şi 800 m), acoperite de roci litorale, daciene;
aceste nivele ar reprezenta echivalentul în Subcarpaţi al suprafeţei de bordură „Gornoviţa”.

114
 Piemonturile nu reprezintă forme tipice în interiorul spaţiului subcarpatic (Piemontul Getic
se află la exteriorul lui). Există însă anumite areale în care structurile subiacente ce formează
anumite dealuri subcarpatice pot fi interpretate ca piemonturi vechi, cel puţin sub forma originii
iniţiale; între Argeş şi Bratia, morfostructura miocenă monoclinală ce formează zona de interferenţă
carpato – subcarpatică a fost interpretată ca un vechi piemont diagenizat (Mândruţ, O., 2003).
Relieful petrografic este legat de caracteristicile rocilor subiacente: pe argile şi marne există
alunecări de teren, pe conglomerate şi pietrişuri reliefuri ruiniforme (Măgura Slătioarei, Stănceşti,
Aninoasa, Slănic, Ciocanu), pe formaţiuni salifere se formează un relief specific (Ocnele Mari,
Săcelu, Govora), pe gipsuri, forme pseudocarstice (Nucşoara). La Stoeneşti (în Subcarpaţii Vâlcii)
există un spectaculos relief petrografic cu trovanţi „in situ” (Pricopie, Gh., 2003).
Relieful structural, dezvoltat pe structurile geologice tipice Subcarpaţilor (anticlinale şi
sinclinale) este în general conform (cu dealuri pe anticlinale şi depresiuni pe sinclinale), cu puţine
exemple de inversiuni; în amănunt există forme derivate (cueste, văi subsecvente, suprafeţe
structurale).
Terasele sunt bine dezvoltate pe râurile mari (Jiu, Olt, Argeş). În Depresiunea Târgu Jiu –
Câmpu Mare terasele Jiului şi ale Gilortului (foarte extinse şi parţial deformate tectonic) au permis
reconstruirea evoluţiei reţelei hidrografice şi identificarea unor mişcări neotectonice (Roşu, Al.,
1967).
Dintre alunecările de teren cea mai cunoscută prin dimensiuni şi dinamică este alunecarea
în masă de la Godeni (Grigore, M., Ielenicz, M., 1980; Mândruţ, O., 2003).

Clima

Subcarpaţii Getici au un climat de dealuri, influenţat de altitudine şi poziţia în sudul

Carpaţilor Meridionali (de unde un caracter de „adăpost”, pe ansamblu) şi de larga deschidere pe
care o au spre sud, de unde influenţele care se resimt până în depresiuni.
Astfel, din nord se resimt influenţele foehnale (pe fondul general de adăpost), iar din sud au
loc pătrunderi frecvente ale maselor de aer continentale.
Temperatura medie anuală este cuprinsă între 10°C (în Depresiunea Târgu Jiu – Câmpu
Mare), 9°C pe cea mai mare întindere (îndeosebi în depresiuni), scăzând apoi cu înălţimea de la 8°C
la 7°C (la peste 900 m). Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie) scade cu înălţimea,
corespunzător, de la 22°C la 20°C, iar a lunii celei mai reci (ianuarie) de la -1°C (în Depresiunea
Târgu Jiu) la -2°C, -3°C la cele mai mari altitudini.
Regimul eolian cuprinde vânturile circulaţiei generale (Vânturile de Vest) şi fenomene de
foehn (Vântu Mare). Precipitaţiile sunt cuprinse între 700 şi 950 mm anual.
Depresiunile submontane din partea de vest au un climat specific, mai blând, cu influenţe
submediteraneene. Pe ansamblu este un climat de tranziţie între climatul cu influenţe
submediteraneene (spre Podişul Mehedinţi) şi climatul de ariditate (din est).

Hidrografia

Apele subterane sunt relativ discontinui (datorită reliefului).

În unele locuri apar la suprafaţă sub forma unor izvoare minerale (Băile Olăneşti,
Călimăneşti, Căciulata, Ocnele Mari, Săcelu, Bughea, Brădet, Băile Govora).
Râurile principale care străbat Subcarpaţii Getici aparţin bazinelor hidrografice Jiu, Olt şi
Argeş. Jiul primeşte ca afluenţi (în afara zonei subcarpatice) Motru şi Gilortul, iar în apropierea
lacului Ceauru, râul Tismana. Oltul are ca afluenţi pe Olteţ (cu Cerna) şi Topolog, iar Argeşul
primeşte pe Vâlsan, Râu Doamnei, Râu Târgului (cu Bratia), Argeşel şi Dâmboviţa.
Lacurile din Subcarpaţii Getici sunt de mai multe categorii:
- lacuri în masive de sare: Ocnele Mari;
- lacul pentru hidroamelioraţii (şi apă potabilă industrială) Ceauru, pe Jiu, în Depresiune
Târgu Jiu – Câmpu Mare;

115
 - lacuri hidroenergetice: pe Olt (la Călimăneşti, Dăeşti, Râmnicu Vâlcea, Râureni şi Govora)
şi pe Argeş (la Oeşti, Cerbureni, Curtea de Argeş).

Învelişul biopedogeografic

Vegetaţia predominantă este vegetaţia forestieră, cuprinzând păduri de stejar (până la 500
m), păduri de amestec stejar – fag (între 400 şi 600 m) şi păduri de fag (pe dealurile mai înalte).
Etajul stejarului cuprinde cer, gârniţă, stejar pedunculat, gorun, la care se adaugă alte foioase
(carpen, ulm, tei). Etajul fagului caracterizează dealurile subcarpatice înalte. În partea de vest a
Subcarpaţilor Getici (îndeosebi în Depresiunea Târgu Jiu – Câmpu Mare) apar şi specii
meridionale, submediteraneene, termofile (liliacul sălbatic, mojdreaul, castanul comestibil, alunul
turcesc).
Fauna este, de asemenea, postglaciară. Predomină speciile comune în pădurile de foioase,
specifice fiind mistreţul şi viezurele, la care se adaugă animale de pradă ca lupul, vulpea, iepurii şi
păsări. Râurile cuprind specii de peşti, între care predomină cleanul şi mreana. În Vâlsan trăieşte un
peşte unicat (aspretele), ocrotit.
Solurile sunt, ca şi în alte unităţi geografice, determinate de condiţiile de relief, alcătuire
geologică, climă, vegetaţie. Predomină argiluvisolurile şi cambisolurile.

Diferenţieri teritoriale

Diferenţierile fizico – geografice pun în evidenţă existenţa unei anumite organizări

longitudinale a spaţiului geografic (depresiuni submontane, dealuri subcarpatice interne, depresiuni
intracolinare, dealuri externe) dar, în acelaşi timp, o subdivizare transversală în urma căreia pot fi
identificate trei mari areale:
- în vest, Subcarpaţii Gorjului, cuprinşi între Motru şi Olteţ;
- în centru, Subcarpaţii Vâlcii, între Olteţ şi Topolog;
- în est, Muscelele Argeşului (sau Subcarpaţii Argeşului), între Topolog şi Dâmboviţa.
Fiecare unitate fizico – geografică menţionată mai sus are anumite elemente specifice (faţă
de ansamblul Subcarpaţilor Getici) şi mai multe diviziuni interioare.

(3) Elemente de geografie umană

Specificul populaţiei şi al habitatului

Condiţiile naturale sunt deosebit de favorabile vieţii şi activităţii societăţii omeneşti, oferind
resurse de bază şi adăpost acesteia.
Subcarpaţii Getici reprezintă o zonă de străveche populare umană. Aici au apărut primele
capitale ale Ţării Româneşti: Câmpulung şi Curtea de Argeş.
În prezent (2015), Subcarpaţii Getici au o populaţie însumată de peste 600.000 locuitori şi o
densitate medie de aproape 140 loc./km2. În depresiunile mari ajunge la 150 loc./km2, şi chiar 200
loc./km2, iar pe dealuri se diminuează corespunzător. Sporul natural este negativ.
Există deplasări de populaţie cu caracter definitiv (spre oraşele mari, spre centre industriale
noi), periodic (prilejuite de unele lucrări, cum ar fi construcţiile hidroenergetice de pe Olt şi Argeş)
şi zilnic (navetism) spre oraşele mari (Tg. Jiu, Râmnicu Vâlcea).
Aşezările rurale sunt în general mijlocii (500 – 1500 loc.) şi mici (sub 500 loc.), au frecvent
o structură răsfirată (cu case printre grădini şi vii) sau liniară, funcţii agricole, iar mai recent, funcţii
mixte. Subcarpaţii Getici au fost o regiune predominant necooperativizată, ceea ce s-a răsfrânt
favorabil asupra funcţiilor economice şi aspectului aşezărilor rurale. Există aşezări rurale care au un
anumit specific din creşterea ovinelor, legată prin tradiţie de Carpaţii Meridionali (Vaideeni, Runcu,
Polovragi).

116
 Aşezările urbane. În Subcarpaţii Getici se află situate următoarele oraşe: Câmpulung,
Curtea de Argeş, Râmnicu Vâlcea, Băile Govora, Călimăneşti, Băile Olăneşti, Horezu, Bumbeşti –
Jiu, Ţicleni, Târgu Cărbuneşti (ultimele două în zona de contact), Ocnele Mari, Novaci, Târgu Jiu.
Câmpulung (37.547 loc. în anul 2014), prima capitală a Ţării Româneşti, oraş de o
însemnătate deosebită în Evul Mediu are, în prezent, o industrie în restructurare şi diminuare
(întreprinderea de autoturisme de teren ARO a fost închisă, combinatul de melană, de asemenea),
Combinatul de lianţi şi azbociment de la Argeşel este în funcţiune. Are monumente istorice şi
culturale.
Curtea de Argeş (33.702 loc.), de asemenea fostă capitală a Ţării Româneşti, cu
monumente istorice cunoscute şi anumite ramuri industriale (industrie electrotehnică, industria
lemnului) şi turism.
Râmnicu Vâlcea (119.270 loc.), oraş comercial încă din Evul Mediu, are o funcţie
industrială, comercială şi o funcţie administrativă. Are un aspect urban modern şi importante
obiective turistice.
Târgu Jiu (97.471 loc.) are industrii în interiorul oraşului şi în apropiere (combinatul de
industrializare a lemnului (Preajba, Bârseşti); este şi un centru turistic administrativ şi comercial.
Celelalte oraşe au câte o ramură mai reprezentativă: Ocnele Mari – extracţia sării, Bumbeşti
– Jiu – industria constructoare de maşini, Ţicleni – extracţia petrolului şi gazelor naturale), Novaci,
Târgu Cărbuneşti şi Horezu – industrie mică şi artizanală. Altele au funcţie balneoclimaterică (Băile
Olăneşti, Băile Govora, Călimăneşti).

Potenţialul natural şi producţia socială

Pe ansamblul ţării, Subcarpaţii Getici au activităţi industriale specifice, bazate pe resurse

proprii (petrol, gaze naturale, cărbuni, sare) sau din zone apropiate (calcare, lemn, resurse
agroalimentare).
Industria energetică cuprinde exploatări de petrol, gaze naturale şi cărbuni. Petrolul se
extrage de aproape patru decenii; exploatările sunt situate la limita cu Podişul Getic (Băbeni,
Ţicleni, Scoarţa, Albeni), iar prelucrarea s-a realizat la Combinatul petrochimic Piteşti
(„Arpechim”, în prezent închis); gazele asociate se exploatează la Ţicleni şi Bustuchin (la limita cu
Piemontul Getic).
Subcarpaţii Getici dispun, de asemenea, şi de anumite resurse de lignit; zona tradiţională se
află situată în est (şi a cuprins exploatările de la Berevoieşti, Jugur, Godeni, Aninoasa, Boteni, în
prezent cea mai mare parte închise, exceptând cariera de la Aninoasa); o zonă nouă se află la limita
cu Piemontul Getic, cu centre la Alunu, Băbeni, Cernişoara, iar pentru transportul cărbunelui de aici
a fost construită calea ferată Băbeni – Alunu (în prezent cu utilizare redusă).
Energia electrică se obţine în câteva termocentrale mai mici şi hidrocentrale (pe Ol, pe
Argeş).
Industria chimică cuprinde exploatări de sare (la Ocnele Mari), industria de produse
clorosodice (la Govora, „Oltchim”, pe baza materiilor prime de la Ocnele Mari).
Industria lemnului este bazată îndeosebi pe materii prime (lemn de fag şi răşinoase) din
Carpaţii Meridionali.
Industria materialelor de construcţie este reprezentată de întreprinderile de lianţi (ciment şi
var) de la Argeşel - Câmpulung (care se aprovizionează cu calcar din masivul Mateiaş) şi de la
Bârseşti, lângă Târgu Jiu (care se aprovizionează cu calcar din Munţii Vâlcanului).
Fondul funciar, conform condiţiilor naturale, are calităţi medii. Solurile mai slabe calitativ,
alunecările de teren şi substratul argilos diminuează calităţile naturale ale fondului funciar, chiar în
condiţiile foarte favorabile de climă existente. La est de Gilort, terenurile accidentate (dealurile) şi
extinderea relativ redusă a suprafeţelor orizontale din depresiuni reduc considerabil cultivarea
plantelor agricole. La vest de Gilort (şi îndeosebi în depresiunea intracolinară Târgu Jiu – Câmpu
Mare), terenurile orizontale întinse oferă condiţii plantelor de cultură. Pe ansamblu, în Subcarpaţii
Getici predomină suprafeţele cu păşuni şi fâneţe şi cele prielnice culturii pomilor fructiferi.

117
 Creşterea animalelor se bazează predominant pe pajişti de dealuri, mai modeste calitativ
(decât la munte şi câmpie), datorită eroziunii şi suprapăşunatului şi mai puţin pe cultura plantelor
furajere. Se cresc ovine, favorizate şi de apropierea muntelui (Novaci, Vaideeni, Horezu, BIstriţa),
bovine şi păsări.

Căi de comunicaţie, transporturi, turism

Căile ferate sunt situate pe culoarele de vale, astfel:

- pe Jiu este calea ferată electrificată Filiaşi – Târgu Jiu – Bumbeşti – Livezeni – Petroşani –
Simeria; între Filiaşi şi Târgu Jiu există o variantă pe Gilort (Filiaşi – Târgu Cărbuneşti – Târgu Jiu)
şi un segment mai nou, pe Jiu (Filiaşi – Rovinari – Târgu Jiu);
- pe Olt, calea ferată Piatra Olt – Râmnicu Vâlcea – Sibiu.
- pe Argeş, calea ferată dintre Piteşti şi Curtea de Argeş (în abandonare);
- pe Râu Târgului, calea ferată Piteşti – Câmpulung; această cale ferată a fost prelungită de
la Câmpulung la Argeşel pentru a se facilita transportul cimentului produs aici.
Menţionăm că a fost începută dar a fost abandonată construcţia căii ferate Vâlcele –
Râmnicu Vâlcea, care urma să realizeze o legătură directă pe linia Bucureşti – Piteşti – Râmnicu
Vâlcea – Sibiu; construirea acestui segment, cu elementele sale majore de infrastructură (podul
peste Topolog, tunele), s-a realizat până în 1989, după care continuarea ei a fost întreruptă.
Şoselele sunt axate, de asemenea, pe văi (Jiu, Olt, Argeş, Râu Târgului), dar penetrează mai
mult în interiorul Subcarpaţilor. Există şi şosele longitudinale, cum ar fi Râmnicu Vâlcea – Horezu
– Târgu Jiu – Baia de Aramă sau între Câmpulung - Curtea de Argeş – Râmnicu Vâlcea. Acestea se
racordează cu şoselele transcarpatice cunoscute: Novaci – Sebeş („Transalpina”) şi Curtea de Argeş
– Vidraru – Depresiunea Făgăraş („Transfăgărăşanul”).
Subcarpaţii Getici au obiective turistice naturale relativ modeste (Albeşti, Valea Oltului,
izvoare minerale de la Băile Olăneşti, Băile Govora), dar, datorită apropierii de zona montană
(Iezer, Cozia, Munţii Căpăţânii, Munţii Parângului, Munţii Vâlcanului, Defileul Oltului, Defileul
Jiului), reprezintă o cale de acces importantă spre aceştia. Există însă numeroase obiective cultural –
istorice, localizate la Câmpulung, Curtea de Argeş, Horezu, Tismana, Târgu Jiu. Datorită condiţiilor
naturale s-au dezvoltat şi cunoscutele staţiuni balneolimaterice Băile Govora, Băile Olăneşti,
Călimăneşti, Săcelu, Brădet.

Diferenţieri teritoriale (de geografie umană)

Sub raportul geografiei umane există o serie de diferenţieri teritoriale care pun în evidenţă
mai multe areale caracteristice.
a) arealul vestic, care face parte dintr-un spaţiu mai larg, denumit în mod generic Gorj;
b) spaţiul central, care face de asemenea parte dintr-un areal mai larg, denumit generic
Vâlcea;
c) extremitatea estică a Subcarpaţilor Getici, care aparţine arealelor de geografie umană,
denumite Muscel şi Argeş.
Există, de asemenea, o diferenţiere între spaţiul submontan (cu legături tradiţionale prin
intermediul Carpaţilor Meridionali cu sudul Depresiunii Transilvaniei şi Depresiunea Strei – Haţeg)
şi spaţiul situat spre sud, mai legat de Piemontul Getic.

118
 (4) Mediul, peisajele şi complementaritatea geografică

Mediul înconjurător şi peisajele

Caracteristica principală a mediului înconjurător este influenţată de exploatarea agricolă şi

pastorală a teritoriului, care are tradiţii istorice foarte vechi. Din această cauză, există o
transformare substanţială a mediului (dar şi a peisajelor), fără a fi însă, cel puţin până la jumătatea
secolului XX, degradată substanţial. Acest lucru a fost datorat existenţei unui echilibru între
mărimea demografică a populaţiei şi exploatarea economică a teritoriului.
În a doua parte a secolului XX, industrializarea a cuprins şi acest spaţiu şi s-a concretizat
prin extinderea exploatărilor de petrol, cărbune şi amplasarea unor obiective industriale. Acestea au
avut ca efect degradarea progresivă a mediului sub aspectul elementelor sale calitative. Astfel, au
existat până în prezent în Subcarpaţii Getici areale puternic poluate, cum ar fi: zona Bârseşti –
Târgu Jiu, zona Govora – Râmnicu Vâlcea, zona Câmpulung – Argeşel. În afară de aceasta există
fenomene naturale influenţate antropic (eroziune accelerată): torenţialitate şi alunecări de teren. În
ultimii ani, poluarea industrială s-a redus sensibil.
Pe fondul general al mediului de tip subcarpatic există anumite nuanţe în funcţie de tipul
predominant de relief: depresiuni (cu un mediu caracteristic, adăpostit) şi dealuri subcarpatice (pe
alocuri cu anumite caracteristici similare munţilor).
Aspectul general al peisajului Subcarpaţilor Getici este dat de o alternanţă dealuri –
depresiuni. În acelaşi timp, pot fi identificate varietăţi zonale: peisaj forestier, peisaj al păşunilor
naturale, peisaj rural umanizat, peisaj urban – industrial.

Funcţii teritoriale specifice

Subcarpaţii Getici au o funcţie geografică evidentă de legătură între Carpaţii Meridionali,

situaţi în nord, şi zonele mai coborâte din sud (Piemontul Getic, Câmpia Română).
Sub raportul geografiei umane, Subcarpaţii Getici au reprezentat spaţiul de origine al
„Munteniei”, prin cele două capitale iniţiale (Câmpulung şi Curtea de Argeş) şi prin funcţia de
rezervor geodemografic.
Emm. de Martonne (1902, 1907) a observat că regiunea subcarpatică are o populaţie
numeroasă în raport cu condiţiile oferite şi a considerat că, din punct de vedere geografic, această
regiune trebuie tratată ca un întreg. Există, în acelaşi timp, o coerenţă longitudinală a Subcarpaţilor
Getici, dar şi legături intense pe văile principale, axate pe direcţia N- S (Jiu, Olteţ, Olt, Topolg,
Argeş, Dâmboviţa).
Poziţia geografică a Subcarpaţilor Getici, precum şi legătura strânsă pe care o au faţă de
Carpaţii Meridionali şi Piemontul Getic în lungul văilor principale, sugerează şi principala
complementaritate geografică realizată cu aceste două unităţi.
Legătura dintre Subcarpaţii Getici şi Piemontul Getic este atât de strânsă, încât a fost
acreditată ideea existenţei unei singure regiuni economico – geografice, Piemontul Getic, formată
din Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic (Piemontul Getic, studiu de geografie economică, Institutul
de Geografie, 1971).

(5) Subdiviziuni teritoriale

Subdiviziunile principale sunt:

(a) Subcarpaţii Gorjului (între Motru şi Olteţ), care cuprind:
 Culoarul depresionar subcarpatic (submontan ca poziţie), desfăşurat continuu între
Tismana şi Baia de Fier, sub poala munţilor, este format prin eroziune diferenţială într-un areal de
sinclinal slab schiţat; diviziunile interioare cuprind următoarele depresiuni: Tismana, Peştişani,
Runcu, Stăneşti, Bumbeşti – Jiu, Crasna, Novaci, Baia de Fier. Aceste depresiuni submontane
(„interne” ca poziţie) sunt mărginite spre nord de dealuri monoclinale sculptate în roci miocene,
119
care se continuă pe bordura munţilor cu interfluviile de tip „plai”. Între Motru şi Olteţ depresiunile
comunică prin înşeuări relativ joase. Spre sud sunt mărginite de dealurile subcarpatice mediane,
uşor anticlinale, tăiate transversal de văile ce străbat depresiunile (Motru, Tismana, Bistriţa, Jaleş,
Şuşiţa, Jiu, Blahniţa, Gilort, Galbenul). Acest fapt de geografie fizică favorizează legăturile atât pe
direcţia V – E (de la Tismana la Baia de Fier) cât şi pe direcţia N – S, pe văi.
 Dealurile subcarpatice interne reprezintă o culme axială deluroasă care mărgineşte spre
sud depresiunile submontane; principalele dealuri sunt: Sporeşti (402 m), Stolojani, dealurile
Rasovei, Dealul Târgului, Dealul Bălăneşti, Dealul Copăcioasei, Dealul Ciocadiei, Dealul
Cârligeilor (569 m), Dealul Bechenilor. Desigur, aceste dealuri nu reprezintă unităţi regionale, dar
sugerează o anumită realitate teritorială prin caracterul lor împădurit şi mai înalt decât al
depresiunilor submontane şi al depresiunilor intracolinare;
 Depresiunea intracolinară Târgu Jiu – Câmpu Mare, are trei compartimente (Câlnic,
în vest, Târgu Jiu, în centru şi Câmpu Mare, în est), fiind cea mai reprezentativă depresiune
intracolinară a Subcarpaţilor Getici;
 Dealurile subcarpatice externe coincid în general cu marginea Piemontului Getic; cel
mai cunoscut este Dealul Bran (322 m);
Subcarpaţii Gorjului gravitează economic spre oraşul Târgu Jiu.

(b) Subcarpaţii Vâlcii, cuprinşi între Olteţ şi Topolog, se caracterizează printr-o atenuare
sensibilă a diviziunilor longitudinale şi prin evidenţierea unor diviziuni mai mult în lungul râurilor,
de la nord la sud.
Există, totuşi, o serie de depresiuni submontane (Horezu, Călimăneşti – Jiblea, Sălătruc), cu
anumite caracteristici de culoar submontan. Dealurile subcarpatice (cu anumite denumiri locale) au
mai mult o orientare N – S, fiind mărginite de văile longitudinale. În sud există un deal asemănător
„dealurilor externe”: Măgura Slătioarei; este mai înalt (769 m), dezvoltat pe o structură anticlinală
faliată şi mărgineşte spre sud Depresiunea Horezu. Această regiune subcarpatică gravitează spre
Râmnicu Vâlcea şi, local, spre oraşele mai mici: Horezu, Călimăneşti, Băile Govora, Ocnele Mari,
Băbeni (unul dintre ultimele oraşe declarate).
Există anumite elemente specifice acestui sector, cum ar fi prezenţa unor gruiuri deluroase
submontane, a numeroaselor înşeuări între văi şi resursele de lignit din zona Băbeni – Alunu –
Berbeşti – Popeşti (la limita cu Piemontul Getic)

(c) Subcarpaţii (Muscelele) Argeşului, cuprinse între Topolog şi Dâmboviţa, se

caracterizează printr-o anumită diminuare a caracteristicilor specifice Subcarpaţilor. În sectorul
dintre Argeş şi Bratia apare o zonă de interferenţă carpato – subcarpatică.
Depresiunile submontane sunt mai slab schiţate (Sălătrucu, Arefu, Brădet, Bahna Rusului,
Cândeşti), dar în partea de est sunt reprezentate de întinsa depresiune a Câmpulungului.
Depresiunea Câmpulung este considerată o depresiune subcarpatică tipică situată între
marginea muntelui (deci „submontană” ca poziţie) şi dealurile subcarpatice mediane (Chicera –
Măţău, Ciuha). Este alungită pe Râul Târgului, terasată (terase şi terase glacis) şi are un caracter
adăpostit.
Dealurile subcarpatice ating aici înălţimi mari (Tămaş – 1104 m, Cioara – 1043 m, Chicera
– 1218 m, Toaca – 899 m, Muchia Pleşilor – 1145 m, Ciocanu – 886 m, Ciuha – 750 m, Chicera –
Măţău – 1018 m, Groapa Oii – 751 m). În această culme deluroasă se află situat cel mai înalt deal
subcarpatic (Chicera – 1218 m).
Depresiunea intracolinară are un pronunţat caracter subsecvent, fiind relativ continuă între
Topolog şi Argeşel. Poate fi denumită într-un mod generic „depresiunea colinară a muscelelor”.
Spre sud, Subcarpaţii Argeşului sunt mărginiţi de un şir de dealuri care formează marginea
nordică a Piemontului Getic (şi, din acest motiv, nu sunt dealuri subcarpatice). Ele cresc în
altitudine spre est, astfel încât la sud de depresiunea subsecventă de la Poenari ajung la peste 800 m
(Râpa Roşie, 868 m, cel mai înalt deal din Piemontul Getic).

120
 PODIŞUL GETIC

(1) Poziţie, localizare şi limite

La nord, legătura cu Subcarpaţii Getici este pe alocuri atât de strânsă încât nu se poate stabili
o limită precisă şi tranşantă; aici marginea sudică a Subcarpaţilor (dealurile subcarpatice externe)
coincide cu limita nordică a stratelor piemontane. Spre vest, între Motru şi Dunăre, trecerea spre
Podişul Mehedinţi se face printr-o serie de dealuri piemontane (dealurile piemontane ale Coşuştei),
iar Depresiunea Severin creează un spaţiu de limită triplă, între Podişul Getic, Podişul Mehedinţi şi
Dunăre.
În sud, limita spre Câmpia Română este marcată printr-o denivelare redusă pe cea mai mare
întindere. În apropierea râurilor mari (Jiu, Olt, Argeş), limita este împinsă sensibil spre nord, în
lungul acestora. În linii mari, limita dintre piemont şi câmpie se poate urmări în lungul localităţilor
Pleniţa – Craiova – Balş – Slatina – Costeşti – Piteşti – Găeşti – Târgovişte. Spre est Piemontul
Getic vine în contact cu Subcarpaţii Curburii (în lungul Dâmboviţei, dar pe o distanţă scurtă).
Prima caracterizare şi definire geografică a Piemontului Getic este datorată lui V.
Mihăilescu (1946).

(2) Elemente definitorii ca unitate regională

Principala problemă referitoare la Piemontul Getic din perspectiva geografiei regionale a
României este aceea de a-l defini ca unitate regională de prim rang taxonomic. În contextul
evoluţiei sale comune cu Subcarpaţii Getici, pare mai normal să considerăm aceste două unităţi de
relief (Subcarpaţii şi Piemontul Getic) ca o singură unitate regională.
Prin poziţie, i s-ar putea ataşa şi Podişul Mehedinţi (chiar dacă este foarte diferit), formând
împreună ceea ce s-ar putea numi Dealurile Getice (denumirea ar fi însă dificil de susţinut şi, din
această cauză, şi ideea unei unităţi regionale care să le cuprindă pe toate trei).
Elementele definitorii ale Piemontului Getic ca unitate regională, în sensul strict (considerat
adică individual) sunt:
- unitatea structurii subiacente (a piemontului în sens geomorfologic) şi geneza sa de la
nord la sud, care îi conferă o unitate a reliefului şi peisajului; această structură piemontană
reprezintă, totodată, o unitate de relief individualizată la nivel european (prin comparaţie,
piemonturile din sudul Alpilor şi din nordul Pirineilor au anumite deosebiri).
- structura monoclinală diferenţiază evident Piemontul Getic de Subcarpaţii Getici situaţi
la nord şi de Câmpia Română, situată în sud, fapt ce îi subliniază identitatea geomorfologică;
- un element interesant, specific, îl reprezintă tipul de fundament pe care se află situat
Piemontul Getic: în nord o parte a avanfosei carpatice, iar în sud fundamentul Depresiunii
Getice (Platforma Valahă);
- această unitate reprezintă principala bază energetică a României;
- tipul de habitat rural (cu sate predominant alungite), dă de asemenea specificul geografic
al acestei unităţi de relief;
Pe baza celor de mai sus, considerăm că Piemontul Getic poate fi considerat o regiune
geografică individualizată, legată însă de regiunea situată în nord, Subcarpaţii Getici, cu care are
anumite afinităţi şi trăsături comune.

121
 (3) Elemente de geografie fizică

Relieful

Ca geneză, Podişul Getic este o unitate piemontană, un piemont relict, Pliocen – Cuaternar.
La suprafaţă, Piemontul Getic este alcătuit dintr-o succesiune de pietrişuri, nisipuri, argile depuse
începând cu sfârşitul Pliocenului şi continuând în Cuaternarul inferior.
În adâncime, fundamentul este alcătuit din două unităţi tectonice majore: în nord
„depresiunea Getică” (în sens geologic), reprezentând o avanfosă (adică o regiune coborâtă în faţa
Carpaţilor), iar în sud platforma Valahă (sau Moesică); peste acest fundament diferit s-au depus
sedimente groase, în Neozoic şi Cuaternar. În ultima etapă de sedimentare care a avut loc între
sfârşitul pliocenului şi cuaternar râurile carpatice au depus succesiv de la nord la sud conuri aluviale
întinse (cu aspectul unor câmpii acumulative submontane şi subcolinare) din care o parte
semnificativă erau formate din pietrişuri („pietrişurile de Cândeşti”). Formarea Piemontului Getic,
realizată prin depunerea pietrişurilor de Cândeşti şi, în general, a întregii structuri piemontane a fost
determinată de ridicarea Carpaţilor (care a reprezentat o cauză tectonică) şi de caracterul depozitelor
transportate de râuri în sisteme morfoclimatice relativ aride, cu modificări bruşte de debit (care
constituie cauza climatică a formării sale).
După ultima ridicare a Piemontului Getic (ca efect al ridicării Carpaţilor şi Subcarpaţilor)
acesta intră într-o fază „descendentă”, de eroziune.
Legătura strânsă cu Subcarpaţii Getici – ca geneză şi formă – este dată şi de caracterul
piemontan de ansamblu al edificiului Subcarpaţi – Podiş, ca unitate majoră de racord între Carpaţii
Meridionali şi Câmpia Română.
Piemontul Getic încheie un ciclu de sedimentare a depresiunii subiacente în sens geologic,
care a început în tortonian şi s-a încheiat cu depunerea piemontului villafranchian.
Există diferenţieri sensibile între partea vestică a Podişului Getic (la vest de Olt) şi partea
estică (la est de Olt). Altitudinile Podişului Getic variază între 800 m (în NE) şi 150 m (la contactul
cu Câmpia Română). În partea de vest (la vest de Olt) altitudinile sunt mai reduse (rareori peste 400
m), iar la contactul cu Subcarpaţii Argeşului ajung la o altitudine maximă de 868 m (Râpa Roşie),
datorită ridicării neotectonice mai accentuate a acestora. Pietrişurile de Cândeşti se află situate şi la
înălţimi mai mari, cum ar fi Dealul Ciocanu (887 m), din Subcarpaţii Argeşului, unde există un mic
petic de astfel de pietrişuri ridicate neotectonic şi care nu au fost distruse de eroziune.
Densitatea fragmentării este aparent relativ redusă, în medie de 0,3 – 0,4 km/km2. În partea
de nord, ea ajunge la 0,6 km/km2, iar în partea de sud la 0,2 km/km2, ceea ce sugerează diferenţa de
fragmentare a reliefului.
Altitudinile coboară de la nord la sud şi de la NE spre SV, Piemontul Getic având această
înclinare dublă. Sistemul interfluviilor este dendritic, având originea în interfluvii care coboară din
zona subcarpatică, intersectate ulterior de o reţea de văi autohtone. Este foarte interesant să arătăm
că partea de nord a Piemontului Getic are interfluvii sub formă de culmi, cu aspect rotunjit, iar
partea de sud are în alcătuire interfluvii plane, sub forma unor platouri piemontane netede.
Din punct de vedere al aspectului morfostructural de ansamblu, Piemontul Getic reprezintă
un ansamblu monoclinal, dezvoltat pe un substrat de depozite acumulate succesiv de la nord la sud
sub forma unui plan înclinat spre Câmpia Română. Aspectul fundamentului – în partea de nord
depresiunea precarpatică şi în sud Depresiunea Getică – nu se recunosc în formele de suprafaţă. De
asemenea, anumite ridicări ale fundamentului (zona Topana, zona Optaşi – Potcoava), sunt mascate
de cuvertura monoclinală a Piemontului Getic.
Morfostructura piemontană are marginea ei nordică spre Subcarpaţii Getici, sub forma unor
cueste cu un contur neregulat, care coboară spre sud pe văi şi urcă spre nord pe interfluvii.
Suprafaţa de acumulare piemontană iniţială (care a funcţionat ca o câmpie piemontană
extinsă succesiv spre sud), a fost ulterior înălţată şi fragmentată de reţeaua hidrografică ajungând la
aspectul actual de piemont „relict”.

122
 Pe cea mai mare întindere însă suprafaţa Podişului Getic se prezintă sub forma unor culmi
prelungi, uşor înclinate spre sud, disecate de o reţea hidrografică aproape paralelă.
Există două arii de convergenţă hidrografică mai importante: la Filiaşi, pe Jiu (unde Jiul
primeşte ca afluenţi pe Motru şi Gilort) şi în apropiere de Piteşti, pe Argeş (unde se adună Argeşul
cu Râu Doamnei, Râu Târgului şi Argeşel). Există numeroase forme de relief derivat: văi
subsecvente, chiar resecvente, mici depresiuni de contact, glacisuri de eroziune şi de acumulare etc.
Sub raport geomorfologic, Piemontul Getic se poate împărţi în următoarele diviziuni:
a) sectorul culmilor piemontane (în jumătatea de nord);
b) sectorul podurilor piemontane (în partea de sud).

Clima

Pe fondul general al radiaţiei solare (ca fiind principal factor genetic), elementele climatice
sunt nuanţate de alte caracteristici, cum ar fi: existenţa unei componente sudice şi vestice a
circulaţiei generale a atmosferei şi relieful cu altitudini generale reduse.
Temperaturile medii anuale sunt de 9 -10°C, mai ridicate puţin pe Văile Jiului (Craiova –
Târgu Jiu) şi Oltului (Drăgăşani – Râmnicu Vâlcea), unde sunt mai mari (de peste 10°C).
Precipitaţiile medii sunt de 600 – 700 mm, fiind cuprinse între 500 mm în sud şi chiar 800 mm în
NE. Bate frecvent Austrul, din SV. Cea mai caldă regiune este în zona depresionară de la Turnu
Severin, unde temperatura medie anuală depăşeşte 11°C.
Temperatura medie a lunii iulie variază între 22°C în SV (Drobeta – Turnu Severin) şi 19°C
în NE (Curtea de Argeş), iar temperatura medie a lunii ianuarie este cuprinsă între -1°C şi -3°C.
Diferenţele termice între partea sudică (mai joasă) şi partea nord – estică (mai înaltă) sunt de
aproximativ 3°C.
Piemontul Getic are un climat de dealuri joase şi chiar de câmpie, spre sud. La vest de Jiu
are influenţe submediteraneene, iar la est nuanţe de tranziţie spre climatul de ariditate.

Hidrografia

Râurile principale sunt Jiu (cu Motru, Gilort, Amaradia), Olt (cu Olteţ), Argeş (cu Vâlsan,
Râu Doamnei, Râu Târgului, Argeşel), iar la margini Dunărea şi Dâmboviţa. Pe Olt şi Argeş există
lacuri hidroenergetice (6 pe Olt şi 4 pe Argeş).
Debitele principalelor râuri sunt: Jiul are la intrarea în Piemontul Getic 50 m3/s, iar la ieşire
(Craiova) un debit de 90 m3/s; pe sectorul Piemontului Getic, Motrul are un debit care creşte de la 7
la 15 m3/s; Oltul are un debit de 120 m3/s, iar Vedea de 5 m3/s.
Apele freatice se găsesc la adâncimi (20 – 50 m) datorită pietrişurilor de Cândeşti.

Învelişul biopedogeografic

Vegetaţia predominantă este dată de etajul stejarului (cu specii de stejar termofil, cer,
gârniţă) şi de amestec cu alte foioase.
Vegetaţia se modifică în raport cu altitudinea şi poziţia geografică astfel: în partea de sud,
întinderi mari sunt ocupate de pădurile de cer şi gârniţă (Piemontul Bălăciţei integral şi cea mai
mare parte din Piemontul Olteţului şi Cotmeana); spre nord există o vegetaţie de alternanţă
(amestec) de gorun şi fag şi un amestec mai complex de gorun, cer şi gârniţă. Aceste două tipuri de
vegetaţie acoperă jumătatea de nord a Piemontului Getic.
Solurile predominante sunt solurile argiloiluviale, brune luvice şi solurile luvice. Spre
contactul cu Câmpia Română există soluri brun - roşcate luvice, iar spre Subcarpaţi soluri brune
acide.

123
 Diferenţieri teritoriale naturale

Principalele subdiviziuni ale Podişului Getic, delimitate de râurile mai importante, sunt:
Piemontul Motrului, al Bălăciţei, Gruiurile Jiului şi Piemontul Olteţului (la vest de Olt), continuate
de piemonturile Cotmeana, Argeşului şi Cândeşti (la est de Olt).
Piemontul Motrului este cuprins între Jiu şi Huşniţa; se continuă spre sud cu Piemontul
Bălăciţei. Aceste subdiviziuni au altitudini mai coborâte (între 400 şi 200 m), înclinare redusă (de la
NV spre SE) şi prezintă o asociere de dealuri joase (disecate de văi semipermanente) continuate cu
poduri netede, întinse, cu aspecte de câmpie înaltă.
Gruiurile Jiului, cuprinse între Jiu şi Gilort, străbătute de Jiu, au un relief mai accidentat
(deşi altitudinile sunt la fel de reduse: 400 – 300 m), cu suprafeţe interfluviale, mai înguste; spre
nord, reţeaua hidrografică secundară, subsecventă, a pus în evidenţă o unitate deluroasă aparte,
Dealul Bran (care mărgineşte depresiunea subcarpatică Târgu Jiu – Câmpu Mare).
Piemontul Olteţului, cuprins între Gilort şi Olt, constituie o subunitate tipică a piemontului
relict, disecat de văi adâncite, paralele (Olteţ, Amaradia etc.); spre sud, podurile întinse ale
suprafeţei piemontane coboară treptat până la contactul cu câmpia. Spre est, valea largă, terasată, a
Oltului introduce o discontinuitate observabilă în relief, prin pătrunderea aparentă a câmpiei până la
Drăgăşani.
Piemontul Cotmenei, situat între Olt şi Argeş, este mai înalt în nord (655 m), de unde
coboară aproape divergent suprafeţe interfluviale, despărţite de văi adânci. Spre câmpie dealurile se
transformă, de asemenea, în poduri netede ce păstrează aspectul suprafeţei de acumulare
piemontană iniţială.
Abaterea Argeşului spre SE, la Piteşti, a construit un sistem de terase largi, în evantai, ce
formează câmpia înaltă, terasată, a Piteştilor. Între Topolog şi Olt eroziunea puternică a detaşat o
subunitate deluroasă (Dealul Negru, 584 m), mai fragmentată.
Gruiurile Argeşului, cuprinse între Argeş şi Argeşel, au o grosime mai mare a pietrişurilor
de Cândeşti, altitudini mai mari (600 – 800 m) şi interfluvii paralele convergente asemenea reţelei
hidrografice, la nord de Piteşti.
Piemontul Cândeşti, cuprins între Dâmboviţa (în est), Argeşel (în vest) şi Argeş (în sud),
este o unitate caracteristică pentru acest tip de relief (Paraschiv, D., 1965), în această zonă fiind
descrise şi caracterizate rocile şi structurile care formează structura subiacentă predominantă a
Piemontului Getic în ansamblul său, pietrişurile de Cândeşti.
Cu toate aceste diferenţieri regionale de relief, Piemontul Getic se prezintă ca o unitate
distinctă, relativ omogenă, cu trăsături particulare faţă de unităţile limitrofe. Este unică la nivelul
reliefului ţării şi foarte rară în relieful european (piemonturile nord-pirineene).

(4) Elemente de geografie umană

Specificul populaţiei şi al habitatului

În zona strictă a Podişului Getic densitatea populaţiei este situată foarte puţin sub media
ţării, fiind însă mai mare la contactul cu Câmpia Română, unde sunt şi marile centre urbane. Sporul
natural este negativ şi scade teritorial de la est la vest (unde este cel mai redus).
Aşezările rurale au un caracter adunat, liniar (pe văi şi interfluvii). Deşi este un spaţiu
preponderent rural, o serie de aşezări au însă şi activităţi industriale.
Oraşele mari, situate pe margine (Craiova, Slatina, Piteşti, Târgovişte), poziţional şi
economic sunt mult mai legate de Câmpia Română. În interior, principalele oraşe sunt: Motru,
Rovinari, Filiaşi, Strehaia, Târgu Cărbuneşti, Ţicleni (ambele spre Subcarpaţi), Dăgăşani, Mioveni,
Scorniceşti, Curtea de Argeş (situat la limita nordică).
Motru (23.400 loc. în 2014) este un centru coordonator al activităţii de exploatare a
lignitului, are construcţii noi şi unele activităţi industriale complementare (industria textilă).
Rovinari (13.800 loc.) este cunoscut prin exploatările de lignit şi centrala termoenergetică, iar

124
Turceni (8.200 loc.), prin termocentrala bazată pe utilizarea lignitului. Strehaia (11.600 loc.) şi
Târgu Cărbuneşti (8.800 loc.) sunt oraşe cu un trecut istoric semnificativ, în prezent în dezvoltare
urbană (Strehaia a fost prima „bănie” a Olteniei, mutată ulterior la Craiova). Ţicleni (4.900 loc.) are
vocaţia unui centru important al extracţiei de petrol şi gaze asociate. Drăgăşani (21.200 loc.) este
un centru al producţiei şi îmbutelierii vinurilor. Scorniceşti (12.200 loc.), devenit oraş în anul 1989,
are întreprinderi industriale de mici dimensiuni şi o importantă funcţie agricolă.
Mioveni, cunoscut prin întreprinderea de autoturisme, este tot un oraş nou, atât ca vârstă
(dobândind acest statut în 1989), cât şi ca aspect urban.
Ultimele două localităţi declarate oraşe sunt Băbeni şi Bălceşti.
Oraşul Băbeni (8.400 loc.) se remarcă printr-o concentrare de populaţie, funcţii industriale
(exploatarea petrolului); la Băbeni se aduce cărbunele extras din bazinul Alunu – Berbeşti).
Bălceşti (5.300 loc.), cu anumite activităţi locale, chiar dacă nu are o mărime demografică
corespunzătoare, se află situat în mijlocul Piemontului Olteţului, la mari distanţe faţă de centrele
urbane.
Filiaşi (18.600 loc. în anul 2015) este un nod feroviar şi rutier cu o bună poziţie geografică,
la confluenţa dintre Jiu şi Motru. Potcoava (5.900 loc.), declarată oraş relativ recent, are exploatări
de gaze naturale, dar un aspect rural.
Populaţia totală a Piemontului Getic este de aproape 1 milion de locuitori, ceea ce reprezintă
aproximativ 4,5% din populaţia ţării. În raport cu proporţia teritoriului (5,5% din suprafaţa ţării),
populaţia apare ca relativ numeroasă, având în vedere concentrarea acesteia în oraşele mari.
Există o serie de aşezări rurale care pot intra într-o perspectivă apropiată în sfera urbanizării.
Acestea sunt: Pleniţa, Iancu Jianu şi Vedea.

Potenţialul natural şi producţia socială

Piemontul Getic se caracterizează printr-un potenţial deosebit al resurselor energetice.

Astfel, există importante resurse de petrol, gaze asociate şi cea mai mare concentrare de lignit din
ţara noastră.
Resursele mediului natural cuprind întinse suprafeţe arabile (aproximativ 50% din totalul
întinderii), suprafeţe forestiere, păşuni şi un anumit potenţial hidroenergetic.
Piemontul Getic are o economie influenţată de existenţa acestor resurse (lignit, petrol, gaze
asociate), care i-au schimbat profilul în ultimele cinci - şase decenii, devenind principala bază
electroenergetică a ţării.
Această dezvoltare economică s-a produs pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului
XX, cu începere din perioada 1950 – 1955, când au fost puse în exploatare zăcămintele de petrol
(urmate apoi de cele de lignit).
Până în această perioadă, Piemontul Getic era o regiune mai mult agrară şi cu un pronunţat
caracter rural. Piemontul Getic era influenţat de oraşe situate în exterior (îndeosebi cele din sud,
situate la contactul cu Câmpia Română).
Exploatarea petrolului s-a făcut întâi în Piemontul Cândeşti, ca urmare a prelungirii
explorărilor şi exploatărilor din zona situată la est de Dâmboviţa (Subcarpaţii Prahovei, care a
reprezentat anterior principala zonă petrolieră a ţării). Exploatările petroliere s-au extins treptat spre
vest (între Argeş şi Olt) şi apoi la vest de Olt. În perioada 1960 – 1965 s-au pus în exploatare
zăcămintele de lignit din bazinul Motrului, apoi cele din zona Rovinari şi, în ultimele decenii ale
secolului trecut, zăcămintele de lignit din partea nordică (Alunu, Berbeşti, Cuceşti). Totodată, în
sudul Piemontului Getic au fost amplasate succesiv importante unităţi industriale (la Işalniţa,
Mioveni, Piteşti, Slatina).
Petrolul se exploatează din centre de tradiţie: Moşoaia, Hulubeşti, Bogaţi, Cungrea, Tetoiu,
Zătreni, Hurezani, Poiana Lacului, Merişani, Vâlcele, Drăganu, Corbu, Potcoava, Scorniceşti,
Verguleasa, Oporelu, Iancu Jianu, Gherceşti, Brădeşti, precum şi spre Subcarpaţii Getici, la
Bustuchin, Ţicleni, Bâlteni şi Băbeni. Petrolul a fost prelucrat, în principal, la Piteşti („Arpechim”,
în prezent închisă). Gazele naturale urmăresc structurile petroliere.

125
 Piemontul Getic este însă principala bază de exploatare a lignitului. Pornind de la zona
iniţială Motru – Rovinari (cu centre de extracţie la Lupoaia, Leurda, Horăşti, Peşteana, Roşiuţa,
Câlnic, Rovinari, Drăgoteşti), exploatările s-au extins spre NV (Tismana), SV (Husnicioara) şi E
(Alunu, Cuceşti, Berbeşti). Aici se realizează cea mai mare parte din producţia de lignit a ţării (în
prezent peste 90%).
Cărbunele se extrage în sistem de mine sau cariere. Principala lui utilizare este la
termocentralele Turceni, Rovinari (Rogojelu) şi Işalniţa – Craiova, precum şi la termocentrale din
alte zone, unde este transportat. Datorită puterii energetice reduse şi a cantităţilor mari de steril,
randamentul energetic al termocentralelor este mai redus. În prezent (2015) termocentralele Turceni
şi Rovinari au fost retehnologizate.
Pe Olt şi Argeş sunt amenajate câteva hidrocentrale cu producţii relativ mai importante.
Alte ramuri industriale sunt: industria constructoare de maşini (autoturisme „Dacia” la
Mioveni, întreprinderi mai mici la Strehaia, Scorniceşti şi Filiaşi, reparaţii de utilaj minier la Motru
etc.), industria materialelor de construcţie (la Strehaia), industria lemnului (Strehaia, Motru, Filiaşi,
Drăgăşani, Băbeni, Stâlpeni), industria alimentară (Drăgăşani etc.).
Deşi activitatea industrială trece printr-un proces de restructurare şi redimensionare, se poate
observa că industria energetică şi a energiei electrice, ramuri care dau profilul predominant al
Piemontului Getic, se află într-o evoluţie pozitivă. Producţia de lignit, chiar dacă a scăzut în ultimul
deceniu, s-a stabilizat şi s-a dimensionat la cererea actuală a termocentralelor. Exploatările de petrol
utilizează perimetrele anterioare dar există în prezent o activitate de prospectare a unor perimetre
noi şi a unor structuri de mare adâncime (la peste 4000 m). Producţia însă a scăzut sensibil.
În contextul reducerii relative a producţiei de energie electrică a ţării în ultimii ani, poziţia
Piemontului Getic – prin arealul Rovinari – Motru – Craiova – devine mai proeminentă ca
principala bază electroenergetică a României.
Agricultura dispune de terenuri arabile şi păşuni naturale în alternanţă cu suprafeţe
forestiere. Terenurile arabile ocupă aproximativ 40% din suprafaţa Piemontului Getic, păşunile şi
fâneţele aproape 20%. Suprafeţele arabile au o pondere mai mare în sud, la altitudini mai mici.
Pomicultura şi viticultura au condiţii favorabile, Piemontul Getic fiind o regiune pomicolă
importantă şi o regiune cu plantaţii viticole, deşi dispersate, cunoscute şi apreciate (Ştefăneşti,
Drăgăşani şi împrejurimi, Strehaia).

Căi de comunicaţie şi legături regionale

Căile de comunicaţie pătrund pe văile principale sau urmăresc limita sudică a piemontului.
La Filiaşi (un important nod feroviar) din magistrala feroviară 1 se desprinde calea ferată
electrificată transcarpatică spre Târgu Jiu – Petroşani – Simeria (prin Târgu Cărbuneşti). Au fost
construite şi căi ferate noi: Strehaia – Motru, Filiaşi – Turceni – Rovinari – Târgu Jiu, Băbeni –
Alunu. Calea ferată Vâlcele – Râmnicu Vâlcea, a cărei construcţie a fost realizată parţial până în
anul 1989, este abandonată.
Şoselele traversează şi interiorul Podişului Getic, urmărind văile. Există şosele importante
pe văi (Argeş, Olt, Jiu), pe marginea sudică (Piteşti – Slatina – Craiova – Filiaşi – Drobeta – Turnu
Severin) şi câteva şosele transversale (Craiova – Bălceşti – Horezu, Piteşti – Drăgăşani – Târgu
Cărbuneşti). Obiective turistice mai semnificative sunt îndeosebi în oraşele situate pe margini
(Craiova, Piteşti, Curtea de Argeş) şi într-o măsură mai mică în interior (Strehaia, Drăgăşani).

Diferenţieri teritoriale de geografie economică

Principalele diferenţieri teritoriale sub raportul geografiei umane şi al peisajelor rezultate din
acţiunea antropică se referă la următoarele aspecte:
a) Formarea şi dezvoltarea unui întins areal de industrie extractivă pentru exploatarea
lignitului (în cariere şi în mine), în zona Motru – Rovinari (bazinul Motru, bazinul Jilţ, bazinul
Rovinari). Acest areal are un peisaj puternic transformat şi reprezintă o formă de „degradare” a

126
mediului natural iniţial. Construirea unor mari termocentrale (Turceni şi Rovinari), dezvoltarea
reţelei feroviare (prin construirea căilor ferate noi Filiaşi – Rovinari – Târgu Jiu şi Strehaia –
Motru), amenajarea albiei Jiului, au completat peisajul transformat de exploatările de lignit. De
asemenea, poluarea termoenergetică a aerului adaugă un alt element al transformării mediului.
b) Areale întinse ale Piemontului Getic sunt modificate prin exploatările petroliere. În
anumite puncte de colectare a petrolului, transformare şi degradarea terenurilor este accentuată.
Totuşi, în cazul industriei petroliere nu se poate vorbi despre o anumită zonă distinctă, deoarece
acestea sunt răspândite pe aproape întreaga întindere a sa. Ca o opinie personală, considerăm totuşi
că zonele Brădeşti (pe Jiu), Ţicleni, Cungrea – Verguleasa, Moşoaia – Poiana Lacului, cu
concentrări mai mari ale exploatărilor de petrol, dau un aspect „petrolier” peisajului.
c) Zona Alunu – Berbeşti – Cuceşti şi arealul înconjurător, intrat mai recent în cadrul
exploatărilor de lignit, se distinge de asemenea prin transformări substanţiale: cariere, halde, căi de
transport, amenajări industriale, locuinţe.
d) Zona industrială Craiova – Işalniţa are un peisaj distinct din cauza existenţei unor
întreprinderi industriale („Electrocentrale” Işalniţa) şi a unei poluări a aerului.
e) Zona industrială Piteşti – Mioveni se distinge de asemenea printr-o modificare a
peisajului şi prezenţa unui peisaj industrial (la „Renault – Dacia” Mioveni). Arealul fostului
combinat „Arpechim” este o expresie a „peisajului industrial abandonat”.
Există, de asemenea, un anumit specific sub raportul geografiei umane, în care se
evidenţiază anumite areale cu o componentă istorico – geografică, etnografică şi culturală specifică;
ilustrativă din acest punct de vedere este zona Drăgăşani, dar pot fi identificate şi alte areale cu
elemente culturale tradiţionale (Bălăciţa – Vânju Mare – Strehaia, Valea Amaradiei, gruiurile
Argeşului, Piemontul Cândeşti).

(5) Mediul, peisajele şi complementaritatea geografică

Mediul înconjurător şi peisajele

Caracteristicile mediului înconjurător sunt asemănătoare cu ale altor regiuni deluroase joase.
Prin poziţia Piemontului Getic există caracteristici influenţate de o componentă submediteraneană.
În general, degradarea terenurilor este avansată din cauza adâncirii reţelei hidrografice autohtone şi
a caracterului torenţial al acesteia.
Mediul este puternic transformat în perimetrele industriale (Işalniţa, zona Slatina, Mioveni –
Piteşti, Motru – Rovinari). Poluarea industrială în aceste areale are valori ridicate (îndeosebi la
Slatina).
Bazinul hidrografic al Jiului (Rovinari, Turceni, Işalniţa) este, de asemenea, unul dintre
arealele poluate.
Piemontul Getic se remarcă prin existenţa a două fâşii longitudinale de peisaje „naturale”:
- jumătatea nordică, cu un peisaj de dealuri piemontane, cu păduri mai întinse şi terenuri
agricole reduse ca suprafaţă, dezvoltate pe interfluvii cu aspect rotunjit şi intersectate de văi adânci;
- dealurile joase, cu o utilizare predominant agricolă, cu pâlcuri rare de păduri, văi autohtone
în curs de adâncire şi platouri piemontane netede;
Limita dintre aceste două tipuri de peisaje este o linie (care nu este o limită între unităţi de
relief) care are următorul traseu: Drobeta - Turnu Severin – Strehaia – Drăgăşani – Piteşti. Aceste
două tipuri de peisaje cu largă desfăşurare latitudinală, sub forma unor fâşii aproape egale paralele
între ele, creează cele două subunităţi longitudinale ale Piemontului Getic: partea mai înaltă, în nord
şi partea mai coborâtă, în sud.
Peisajele antropizate au fost descrise şi localizate mai sus (a – e).

127
 Funcţii teritoriale şi complementaritate

Principala funcţie teritorială o constituie existenţa în această parte a ţării a unei unităţi
geografice de tip piemont, într-un sens foarte larg, mai complex decât semnificaţia lui
geomorfologică.
Piemontul Getic este cea mai întinsă şi cea mai tipică unitate piemontană din ţară. El
reprezintă o regiune cu anumită specificitate în raport cu alte areale piemontane din Europa. Există
anumite asemănări, dar şi multiple deosebiri între Piemontul Getic şi piemonturile din partea de
nord a Munţilor Pirinei (una dintre deosebiri se referă la poziţia inversă a piemonturilor faţă de cele
două catene montane, Carpaţii Meridionali – cu Piemontul Getic în sud – şi Munţii Pirinei – cu
piemonturi în nord. În mod similar, există deosebiri dar şi multe asemănări între sistemul
Piemontului Getic – Câmpia Română şi sistemul piemonturilor alpine – Câmpia Padului.
Din punct de vedere fizico – geografic, Piemontul Getic reprezintă o zonă de racord (de
tranziţie) între regiuni mai înalte (situate în nord) şi regiuni mai coborâte (în partea de sud).
Funcţia economică principală este aceea de bază energetică şi a industriei energiei electrice.
Piemontul Getic dispune de cele mai mari resurse de lignit, de importante resurse de petrol şi gaze
asociate, precum şi de cele mai mari termocentrale din ţară. Funcţia electroenergetică (îndeosebi a
zonei Rovinari – Motru – Craiova) la nivelul ţării este într-o creştere relativă.
Caracterul predominant rural este influenţat de existenţa unor aşezări urbane mari la
exteriorul Piemontului Getic.
Piemontul Getic este o regiune complementară Câmpiei Române şi, în acelaşi timp,
Subcarpaţilor Getici şi Podişului Mehedinţi. Legătura este chiar mai largă, spre Carpaţii
Meridionali, în nord şi Dunăre, în sud, datorită aspectului reţelei hidrografice care leagă
longitudinal (prin Jiu, Olt, Argeş) Carpaţii Meridionali, Subcarpaţii Getici, Piemontul Getic.
Din perspectiva Piemontului Getic, o complementaritate strânsă se realizează în raport cu
Subcarpaţii Getici, astfel încât uneori se poate vorbi sub anumite aspecte, despre o singură regiune
geografică. Oraşele din Subcarpaţi (Târgu Jiu, Horezu, Novaci, Râmnicu Vâlcea, Curtea de Argeş
Câmpulung) îşi exercită influenţa şi asupra părţii nordice a Piemontului Getic.
În sud, spre Câmpia Română, în zona de contact dintre aceasta şi Piemontul Getic, au fost
amplasate importante platforme industriale care pot fi considerate, în egală măsură, ale fiecăreia
dintre aceste două regiuni, ele fiind însă situate într-o zonă de contact: Işalniţa – Craiova, Slatina,
Mioveni – Piteşti; legăturile economice se fac în ambele sensuri.
În partea de vest, complementaritatea cu Podişul Mehedinţi este evidenţiată şi de poziţia şi
funcţiile oraşului Drobeta – Turnu Severin.
Este foarte interesant că Piemontul Getic reprezintă un spaţiu de legătură, realizată îndeosebi
pe văi, între Subcarpaţii Getici şi Câmpia Română; reţeaua hidrografică longitudinală a influenţat
organizarea regională a spaţiului geografic în sisteme teritoriale axate pe văi şi bazine, care cuprind
areale mai înalte (Podişul Mehedinţi şi Subcarpaţii Getici), Piemontul Getic şi arealele joase ale
Câmpiei Române.

(6) Subdiviziuni teritoriale şi ierarhizarea spaţială internă

Principalele subdiviziuni sunt prezentate pe scurt în continuare:
Piemontul Motrului, situat între Jiu, Podişul Mehedinţi şi Valea Huşniţei (foarte largă), în
sud. Limita sudică urmează cu aproximaţie atât o discontinuitate naturală (Valea Huşniţei) cât şi o
axă economică şi de transport importantă: Filiaşi – Strehaia – Balota – Drobeta Turnu Severin
(şosea internaţională şi magistrala feroviară). Este străbătut de Motru şi este format din Dealurile
Coşuştei, Dealurile Jilţului şi culoarul depresionar Drobeta – Turnu Severin – Bala. Concentrează
exploatările miniere din zona Motru, Jilţ şi Rovinari. Gravitează economic spre Drobeta – Turnu
Severin, Motru, Strehaia şi Filiaşi.
Piemontul Motrului, între aceste limite, chiar dacă aparent este o diviziune fizico –
geografică, are şi elemente de geografie umană care îi dau o anumită personalitate funcţională. Se

128
observă în acest caz organizarea spaţiului funcţional pe văi: pe Jiu (între Rovinari şi Filiaşi, cu
electrocentralele Rovinari şi Turceni, exploatările de lignit şi calea ferată Filiaşi – Târgu Jiu), pe Jilţ
(afluentul Jiului considerat şi ca un perimetru specific de exploatări, „Bazinul Jilţ”), pe Motru (Baia
de Aramă – Motru – Strehaia), pe Huşniţa (o vale largă „înecată” în aluviunile versanţilor, cu un
peisaj generos şi o activitate intensă de transport auto şi feroviar); există şi o axă SV – NE (Drobeta
- Turnu Severin – Broşteni – Motru – Târgu Jiu). Centrul geometric al regiunii este oraşul Motru,
dar axele geografice funcţionale se află situate pe marginile exterioare (pe Jiu şi pe Huşniţa).
Piemontul Bălăciţei, situat la sud de Valea Huşniţei, până la limita spre Câmpia Română
(în lungul liniei Vânju Mare – Pleniţa – Radovan – Craiova). Văile pornesc divergent, dintr-o zonă
înaltă situată în partea de vest, spre Dunăre. Există mai multe subdiviziuni: Piemontul Argetoaiei,
Piemontul Desnăţuiului, Podişul Bălăciţei şi Dealurile Drincei. Văile foarte adânci (Argetoaia,
Drincea, Terpeziţa) fac dificilă traversarea sa. Activităţile economice sunt predominant agricole,
existând însă şi localităţi agroindustriale (Bălăciţa, Oprişor, Pleniţa). Piemontul Bălăciţei a fost
considerat o „câmpie înaltă” (Roşu, Al., 1959). Relieful piemontului, cu văi adâncite şi eroziune
torenţială, nu a favorizat dezvoltarea unor aşezări mai întinse care să creeze premisa unor oraşe.
Localităţile rurale sunt în general mici, cu vatra afectată de procese actuale. Absenţa resurselor
scoarţei terestre (prezente în restul Piemontului Getic), caracterul rural al habitatului şi descreşterea
populaţiei au favorizat păstrarea unui profil agricol al regiunii, predominant de subzistenţă şi o
anumită dezvoltare economică limitată. Absenţa unui oraş în interiorul regiunii (deşi Bălăciţa
aparent a avut anumite condiţii, inclusiv ca reşedinţă de raion) determină o polarizare economică
divergentă, pe axa Huşniţei (Strehaia), a Jiului (Filiaşi, Işalniţa, Craiova), spre Dunăre (Drobeta –
Turnu Severin) şi spre sud (Vânju Mare).
Gruiurile Jiului, deşi cu o întindere redusă, situate în unghiul format de Jiu şi Gilort, se
caracterizează prin continuitatea pe care o au în raport cu Dealul Bran (situat în nord) şi importante
exploatări de lignit şi petrol (Ţicleni, Bâlteni). Acestea gravitează spre Filiaşi.
Aşezările rurale sunt alungite şi dezvoltate pe văile scurte ce coboară spre Gilort. Gruiurile
Jiului, deşi au o întindere redusă, reprezintă, prin caracteristicile lor, o subdiviziune aparte a
Piemontului Getic.
Piemontul Olteţului, cuprins între Gilort, Jiu (în vest) şi Olt (în est), este străbătut de
Amaradia şi Olteţ. Principalele subdiviziuni sunt: Dealurile Amaradiei (între Olteţ şi Gilort),
Dealurile Tesluiului (în partea de sud). Piemontul Olteţului gravitează spre oraşele situate pe
margini (Drăgăşani, Balş, Craiova, Filiaşi). În mijlocul său se află situat, pe Olteţ, oraşul Bălceşti.
Piemontul Olteţului poate fi divizat şi în două unităţi transversale:
a) în nord, o treaptă mai înaltă (400 – 500 m) de dealuri piemontane;
b) în sud, o traptă mai joasă (200 – 300 m) de podişuri colinare (cu poduri netede, întinse,
ca ale unei câmpii).
Culoarul Oltului este, din punct de vedere geografic, o anumită zonă de discontinuitate
relativă între cele două părţi ale Piemontului Getic, situat la vest şi la est de acesta. Are aspectul
unui culoar prin care Câmpia Română pătrunde foarte mult spre nord; este format din terasele şi
Valea Oltului. Culoarul gravitează spre Drăgăşani (partea sa de nord) şi Slatina (în sud).
Piemontul Cotmeana, situat între Argeş şi Olt - Topolog, are interfluvii care pornesc dintr-
un nod orohidrografic situat în partea sa nordică; văile se adâncesc succesiv, lărgindu-se în acelaşi
timp. Gravitează spre oraşele situate pe margini (Piteşti, Costeşti, Drăgăşani). În interior se află
oraşul Scorniceşti şi Vedea, localitate rurală fostă reşedinţă de raion cu perspective de a deveni oraş.
Partea de sud, mai puţin împădurită, concentrează importante exploatări petroliere.
Piemontul Cotmeana reprezintă un foarte bun exemplu de adaptare a elementelor de
geografie umană la specificul unei regiuni piemontane. Aspectul său general de con (cu baza spre
nord) dezvoltat într-un evantai larg mărginit de Topolog – Olt (în vest) şi Argeş (în est) pierzându-
se treptat spre câmpie (Slatina – Potcoava – Costeşti – Piteşti) sugerează în mod clar o construcţie
piemontană. Văile autohtone principale radiar – divergente (Cungrea, Vedea, Cotmeana) sugerează
deplasarea râurilor alohtone (Topolog şi Argeş) care au construit piemontul pe suprafaţa în formare
a acestuia.

129
 Gruiurile Argeşului, situate între Argeş şi Argeşel, sunt străbătute de Vâlsan, Râu
Doamnei, Bratia, Râu Târgului. Culmile interfluviale se transformă spre sud în largi poduri.
Convergenţa hidrografică şi a culmilor reliefului spre Piteşti determină şi o convergenţă economică
în această direcţie.
Gruiurile Argeşului au spre nord cele mai mari altitudini ale Piemontului Getic, unde
formează o cuestă bine pusă în evidenţă (Râpa cu Brazi, 771 m, Prislop, 690 m, Dl. Cărpinet, 744
m, Râpa Roşie, 868 m, cel mai înalt deal din piemont).
Pe Argeş şi Râul Târgului există două axe de transport şi economice active (Piteşti – Curtea
de Argeş şi Piteşti – Câmpulung), în nord o axă transversală (Curtea de Argeş – Câmpulung) iar în
interior şosele care urmăresc văile principale (Vâlsan, Râul Doamnei, Slănic), legătura transversală
(peste „gruiuri”) fiind dificilă.
Piemontul Cândeşti are forma unui triunghi şi este mărginit de Argeşel, Argeş şi
Dâmboviţa. Oraşele sunt situate pe margini: Mioveni, Topoloveni. Acest areal reprezintă zona de
extracţie iniţială a petrolului din Piemontul Getic şi primul sector caracterizat detaliat sub raport
geomorfologic (Paraschiv, D., 1965).

130
 CÂMPIA ROMÂNĂ

(1) Poziţie, localizare şi limite

Câmpia Română este cea mai întinsă regiune de câmpie din ţara noastră. Este mărginită la
sud şi est de Dunăre, iar la nord de Piemontul Getic, Subcarpaţii Curburii şi Podişul Moldovei.
Limita de nord o reprezintă o linie sinuoasă care urmăreşte cu aproximaţie următoarele
unităţi de relief şi repere: Piemontul Getic (Drobeta – Turnu Severin, Vânju Mare, Craiova, Slatina
– la sud de aceste localităţi, Costeşti, Piteşti), Subcarpaţii Curburii (la nord de oraşele Târgovişte,
Ploieşti, Buzău şi la vest de Râmnicu Sărat, Focşani, Adjud), Podişul Moldovei (o linie sinuoasă
care trece de la Tecuci, Valea Gerului, Galaţi).
Limita de sud o constituie Lunca Dunării (între Drobeta Turnu Severin şi Călăraşi), limita de
est Bălţile Dunării (între Călăraşi şi Brăila); în zona îngustată dintre partea terminală a Câmpiei
Covurlui şi Munţii Măcinului, Câmpia Română se termină (se „închide”) ca unitate geografică,
continuându-se cu Lunca Dunării (Galaţi – Ceatal Ismail) şi Delta Dunării.
Câmpia Română este cea mai întinsă unitate naturală şi, totodată, cea mai întinsă regiune
geografică a ţării (ocupând 21% din suprafaţa acesteia).
Este extracarpatică prin poziţie şi prin caracteristicile fundamentului reprezentat de
microplaca (platforma Moesică).

(2) Elemente definitorii ca unitate regională

Analizând o hartă generală a reliefului spaţiului carpato – ponto – danubian, se observă că

arealul Câmpiei Române se distinge prin dimensiunile sale considerabile (aproape 50.000 km2) şi
poziţia ei în interiorul arcului sinuos carpato – balcanic, între Munţii Carpaţi şi Stara Planina.
Este o regiune care seamănă destul de mult cu cea situată între Alpi şi Apenini, străbătută de
bazinul Padului (Câmpia Padului). Totodată, se aseamănă cu aceasta prin geneză, forme de relief şi
existenţa unei zone piemontane (atât în nord – vestul Câmpiei Române cât şi în vestul Câmpiei
Padului).

131
Figura 15. Câmpia Română – hartă geografică generală

132
 Câmpia Română, prin numeroasele sale caracteristici, este o unitate naturală (fizico –
geografică) evidentă, care nu trebuie argumentată prea mult.
Sub raportul geografiei umane, ea reprezintă de asemenea o entitate teritorială disjunctă faţă
de regiunile situate în S, E şi NE, dar legată economic de Dealurile Getice situate în NV şi
Subcarpaţii Curburii, în NE.
Specificul geografic este dat şi de existenţa unei populaţii cu anumită omogenitate şi de
elementele de geografie istorică ce decurg din existenţa îndelungată a unei formaţiuni statale
cunoscută sub numele de Ţara Românească (Valahia).

(3) Elemente de geografie fizică

Relieful

Între limitele sale, Câmpia Română apare ca o mare depresiune – în sens geologic – puternic
sedimentată. Ea se suprapune în cea mai mare parte peste o regiune de platformă, relativ rigidă
(platforma Moesică), care se extinde în fundamentul Dobrogei de Sud, formând împreună cu
aceasta o microplacă tectonică.
În nord-est, Câmpia Română are un fundament asemănător Dobrogei Centrale şi de Nord şi
Depresiunii Predobrogene (aproximativ suprapus arealului Câmpiei Siretului Inferior).
Fundamentul Câmpiei Române, în acest sector, este situat la adâncimi variabile, dar care coboară în
faţa arcului carpatic şi este alcătuit din şisturi cristaline foarte vechi (proterozoice şi paleozoice);
acest fundament este o microplacă tectonică aflată într-o uşoară subducţie sub placa ce poartă
arcul carpatic. Stiva de sedimente este formată din roci paleozoice şi mezozoice (în bază) şi
neozoice (spre suprafaţă), între care există anumite discontinuităţi de sedimentare.
În restul Câmpiei Române (vest, centru, est), fundamentul moesic formează, de asemenea, o
microplacă tectonică, relativ stabilizată, cu un relief preexistent (Paraschiv, D., 1979), pest e car e
s-au depus stratele care alcătuiesc masa sedimentară a câmpiei.
Principalele cicluri de sedimentare sunt următoarele: paleozoic (postcambrian),
permotriasic, jurasic – cretacic, badenian – cuaternar. Evoluţia subaeriană a creat suprafeţe de
eroziune care, ca vârstă, se situează astfel: suprafaţa anterioară cambrianului, suprafaţa anterioară
permianului, suprafaţa anterioară jurasicului şi suprafaţa anterioară badenianului. În perioadele
formării lor reprezentau suprafeţe continentale supuse eroziunii. Aceste suprafeţe au fost fosilizate
succesiv de sedimentele ulterioare şi nu se regăsesc într-un mod unitar pe întregul fundament al
platformei Moesice (Paraschiv, D., 1979, 2001).
De altfel, într-una dintre cele mai complexe reconstituiri paleogeografice, chiar dacă nu este
atât de recentă (Voiteşti, I. P., 1936), Câmpia Română apare frecvent în acest interval de timp ca un
teritoriu exondat.
Spre limita de nord a Câmpiei Române se află situată depresiunea precarpatică, o zonă de
contact şi parţial de subducţie, situată în faţa Carpaţilor Meridionali şi de Curbură. Această
depresiune coboară până la adâncimi de peste 9000 m în zona curburii, iar arealele corespunzătoare
câmpiilor piemontane Piteşti – Târgovişte – Ploieşti au sedimentele neogene cutate şi acoperite de
aceste câmpii.
La sfârşitul pliocenului şi în cuaternar s-au depus nisipuri, pietrişuri, argile, loess, care au
dus la transformarea lacului care ocupa teritoriul iniţial al câmpiei în uscat, de la vest spre est şi de
la nord spre sud. În anumite părţi ale Câmpiei Române au avut loc scufundări lente, subsidente, cea
mai cunoscută fiind cea de pe cursul Siretului Inferior, care continuă şi în prezent.
Cuvertura de loess acoperă interfluviile, ajungând în partea de est la grosimi considerabile
(40 m în Câmpia Hagienilor).
Relieful Câmpiei Române se caracterizează prin văi largi şi interfluvii netede, numite
popular „câmpuri”, cu mici depresiuni formate prin tasare şi sufoziune (crovuri, padine, găvane).
Prezenţa nisipurilor determină apariţia unui relief de dune, ca în sudul Olteniei, în estul
Câmpiei Române (de-a lungul Ialomiţei, Călmăţuiului) şi Câmpia Tecuciului (la Hanu Conachi).

133
 Forma Câmpiei Române, aspectul şi adâncimea la care se află fundamentul ei între Focşani
şi Zimnicea, influenţează modul de propagare a undelor seismice care au epicentrul în Carpaţii şi
Subcarpaţii de Curbură, imprimându-le o direcţie de la NE spre SV.
Suprafaţa câmpiei înclină de la nord la sud, aşa cum curg şi râurile, precum şi de la vest la
est, cum s-au retras apele lacului Cuaternar. Partea cea mai joasă (10 – 20 m altitudine) se află pe
Siretul Inferior unde, pe un teritoriu de lentă scufundare, s-a format o mare zonă de confluenţe, spre
care se recurbează râurile în evantai. Altitudinea maximă este de 300 m, la Piteşti. Câmpia Română
se caracterizează prin valori foarte mici ale adâncimii fragmentării reliefului (0,5 – 1m/km2 pe
întinse suprafeţe din zonele tabulare şi valori maxime de 10 – 15 m/km2 pe suprafeţele intersectate
de văi) şi ale densităţii fragmentării reliefului (în medie de 0,1 – 0,3 km/km2, în unele locuri mai
ridicate datorită unor cursuri hidrografice alogene).
De asemenea, pantele sunt reduse şi au pe întinse suprafeţe valori de 1 - 4; în lungul văilor
alogene sau autohtone, pe versanţii acestora, pantele pot ajunge local la valori de peste 30.
Predomină interfluviile orizontale, netede, care dau caracteristica generală a câmpiei.
Acestea, pe alocuri, au un relief de dune sau de crovuri.
Sub raport morfostructural, Câmpia Română este o întinsă depresiune, cu un fundament de
platformă, peste care s-a depus o stivă groasă de sedimente, dintre care cele terminale (badenian –
cuaternare) au umplut această arie şi au favorizat transformarea ei într-un relief subaerian.
Câmpia Română este, în ansamblul ei, o câmpie fluvio - lacustră, provenită din colmatarea
Lacului Pontic (Getic) situat aici (Gr. Posea, 2002, p. 91).
În cadrul Câmpiei Române există următoarele grupe de tipuri genetice de câmpii: câmpii
piemontane, câmpii de subsidenţă şi câmpii tabulare (cu interfluvii între văi):
a) Câmpiile piemontane sunt, după Gr. Posea (2002), de mai multe tipuri:
 câmpii piemontane vechi („getice”), provenite din prelungirea Piemontului Getic
(Câmpia Romanaţului, aproape integral, Câmpia Boianului – partea de nord denumită
Câmpia Iminogului);
 câmpii piemontane prebalcanice (cu strate de Frăteşti), cum ar fi Burnasul şi partea de
sud a Câmpiei Boianului, denumită Câmpia Urluiului);
 câmpii piemontane subcarpatice, de tip „con”, formate pe fundament subcarpatic prin
depunerea a două niveluri de conuri, echivalente unor terase subcarpatice; acestea sunt:
Câmpia Târgoviştei, a Ploieştilor şi Câmpia Râmnicului;
 câmpia de glacis premoldav este o prelungire a zonei de podiş dintre Siret şi Prut
(partea terminală a Câmpiei Covurlui);
 câmpii piemontane terminale (situate la o anumită distanţă de Subcarpaţi şi, de obicei,
la sudul zonei de subsidenţă): Câmpia Vlăsiei, Câmpia Mostiştei, Găvanu – Burdea; la
acestea se adaugă partea de vest a Bărăganului (la vest de un aliniament meridian între
lacul Mostiştea şi Făurei), care este tot o câmpie piemontană terminală, construită de
Ialomiţa şi Buzău;
 câmpii de glacis subcarpatic (Glacisul Istriţei, Câmpia de glacis a Râmnicului);
 câmpii predobrogene formate din sedimente aduse din Podişul Dobrogei: Câmpul
Hagieni şi alte porţiuni mai mici.

b) Câmpiile de subsidenţă se formează datorită coborârii lente (subsidenţei) suprafeţei

topografice şi generează cursuri meandrate, băltiri, înmlăştinări, iar râurile au un caracter
„divagant” (rătăcitor). Principalele câmpii de acest fel sunt: Câmpia Titu, Câmpia Gherghiţei,
Câmpia Buzăului, Câmpia Siretului Inferior.
c) Câmpiile tabulare au origine lacustră, sunt în mare parte terasate datorită migrării
orizontale şi adâncirii râurilor mari (Jiu, Olt, Argeş, Dunăre) şi sunt acoperite cu loess şi, uneori, cu
acumulări de nisip fin; cu cât ne apropiem de zona secetoasă a Câmpiei Române, formele minore de
tasare şi sufoziune în loess (crovuri, găvane, padine) devin mai accentuate, mai numeroase şi
caracteristice. Principala câmpie tabulară este Câmpia Bărăganului (partea sa de est).

134
 d) O varietate (a câmpiilor tabulare) o reprezintă câmpiile terasate, dintre care întinderi mai
mari sunt conservate în Câmpia Piteştilor, Câmpia Blahniţei, Câmpia Desnăţuiului, partea de sud a
Câmpiei Romanaţilor, culoarele Oltului şi Jiului, o parte din Câmpia Brăilei şi Câmpia Tecuciului.
În sudul şi estul Câmpiei Române se află Lunca Dunării, influenţată de acţiunea directă a
fluviului.

Clima

Principalii factori genetici ai climei Câmpiei Române sunt: radiaţia solară foarte ridicată
(125 – 128 kcal/cm2, printre cele mai ridicate din ţară, cu valori maxime în Lunca Dunării), care
determină încălzirea puternică a suprafeţei terestre şi înregistrarea unor temperaturi ridicate ale
aerului; acţiunea centrilor barici eurasiatici face ca în anumite intervale de timp să existe o
circulaţie predominantă din NE care, pe fondul reliefului neted şi a formei arcului carpatic, duce la
coborârea unor mase de aer reci până la această latitudine. Radiaţia solară medie este de 125
kcal/cm2/an.
Din cauza întinderii mari, a poziţiei geografice şi a reliefului relativ neted, Câmpia Română
are o climă relativ omogenă (raportată la întinderea ei), la nivelul întregii ţări având o relativă
uniformitate a elementelor meteorologice.
Câmpia Română are un climat cu medii termice anuale ridicate (10 – 11°C), înscriindu-se în
zona cu cele mai ridicate valori din ţară, dar cu precipitaţii reduse (450 – 600 mm/an) şi secete
frecvente.
Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie) are valori cuprinse între 22 - 23, iar a lunii
celei mai reci (ianuarie) între -1 şi -3C. Diferenţa dintre valorile meii ale lunilor extreme este de 23
- 26, ceea ce arată un continentalism termic. Continentalismul termic accentuat este dat de
diferenţa dintre temperaturile medii ale lunilor extreme, care, pe aliniamentul Făurei – Urziceni –
Bucureşti – Alexandria au valori de 26°C (cele mai mari din ţară). Temperatura maximă absolută a
fost de 44,5C, înregistrată la staţia Ion Sion (10 august 1951).
Precipitaţiile medii anuale au valori de 500 – 600 mm anual în partea vestică şi centrală a
Câmpiei Române şi sub 500 mm în Bărăgan. Sub raportul caracterului continental al precipitaţiilor,
se constată o accentuare a continentalismului climatic de la vest la est, vizibil mai ales în privinţa
scăderii cantităţii de precipitaţii de la vest la est şi a valorilor foarte reduse înregistrate în Bărăgan.
Aproape întreaga câmpie are un deficit de umiditate din cauza diferenţei dintre precipitaţiile
medii şi evapotranspiraţia potenţială (mai mare decât precipitaţiile).
Vânturile predominante sunt diferenţiate: în partea de vest a Câmpiei Române predomină
vânturile de vest (care traversează spaţiul montan, deplasându-se deasupra câmpiei, ajungând până
la suprafaţa acesteia), în partea de est predomină vânturile din nord – est şi est (crivăţul).
Interferenţa celor două vânturi predominante este realizată cu aproximaţie în lungul Văii Argeşului.
În extremitatea sudică şi estică a Câmpiei Române s-a resimţit un vânt local, denumit „băltăreţul”
(determinat de existenţa în trecut a întinselor suprafeţe acvatice din Lunca Dunării, lacuri, bălţi,
mlaştini, în prezent desecate), cu un caracter ocazional.
Sunt cunoscute, de asemenea, alte vânturi locale: „munteanul” (dinspre Munţii Buzăului
spre Bărăgan), „suhoveiul” (în Bărăgan). În vestul Câmpiei Române pătrunde influenţa austrului.
Pe cuprinsul Câmpiei Române se manifestă trei feluri de influenţe: submediteraneene în
Câmpia Olteniei (cu ploi de toamnă şi ierni blânde), de tranziţie de la influenţele oceanice şi
submediteraneene la cele de ariditate în partea centrală (cu precipitaţii ce scad cantitativ spre est şi
temperaturi mai ridicate iarna) şi de ariditate în Bărăgan (cu un continentalism accentuat, ierni reci,
veri calde şi secete).
Oraşul Bucureşti are un climat cu elemente de individualizare clară, fiind influenţat de
activitatea antropică (climat urban).

135
 Hidrografia

Câmpia Română se află situată în regiunea cu umiditate deficitară, cantitatea de precipitaţii

primită fiind mai redusă decât evapotranspiraţia.
Apele subterane. Apele freatice se află situate la adâncimi cuprinse între 1 şi 5 m în
câmpiile de subsidenţă şi la 20 – 40 m, în Bărăgan, Burnas şi chiar la adâncimi mai mari, în Găvanu
– Burdea. În câmpia piemontană, stratele de suprafaţă au uneori chiar un caracter ascensional.
Câmpia Română (inclusiv Lunca Dunării) reprezintă cel mai mare bazin de acumulare a
apelor freatice.
Apele de adâncime, captive, se află situate la adâncimi diferite, până în baza cuverturii
sedimentare a Câmpiei Române. Cele mai importante rezerve sunt cantonate în stratele de Frăteşti
(formate îndeosebi din pietrişuri). De aici se extrage cu ajutorul forajelor apă pentru alimentarea
oraşului Bucureşti.
Râurile. Reţeaua de râuri a Câmpiei Române are o formă influenţată de poziţia acesteia între
o zonă mai înaltă, în nord şi cursul Dunării, în sud şi în est; astfel, principalele râuri sunt
direcţionate din zona mai înaltă spre Dunăre şi au un caracter predominant alogen.
Câmpia Română este străbătută în principal de râurile din grupa sudică, precum şi de câteva
din grupa estică, toate culese de Dunăre şi avându-şi izvoarele în Carpaţi şi Subcarpaţi şi numai
câteva în câmpie (Desnăţui, Călmăţui).
Principalele râuri sunt (de la vest la est): Jiul (90 m3/s), Oltul (180 m3/s) cu afluentul Olteţ,
Vedea (cu Teleormanul), Argeş (52 m3/s) cu afluenţii săi Neajlov (cu Câlniştea), Sabar şi
Dâmboviţa (cu Colentina), Călmăţuiul (de Teleorman şi de Bărăgan), Ialomiţa (45 m3/s) cu
afluentul ei Prahova (cu Teleajen şi Cricovul Sărat) şi Sărata.
Din grupa estică menţionăm Siretul (râul cu cel mai mare debit – 222m3/s, dintre cursurile
interioare), cu afluenţii: Buzău (29 m3/s), Putna (cu Milcov şi Râmna), Râmnicu Sărat; în partea de
nord - est, pe o mică porţiune curge Prutul (cu 85 m3/s).
Întrucât apele râurilor au în majoritatea cazurilor provenienţă pluvială (în foarte mică
măsură nivală sau subterană), acestea se caracterizează prin mari variaţii de debit, unele chiar
secând vara (Călmăţuiul, Vedea etc.), consecinţe ale climatului continental.
Regimul hidric al râurilor diferă de la vest la est: în vestul şi centrul Câmpiei Române
predomină scurgerea de primăvară şi vară, iar în est scurgerea de primăvară este mai redusă şi îşi
face simţită prezenţa un regim torenţial. În Bărăgan există areale endoreice.
Lacurile. În Câmpia Română există mai multe tipuri de lacuri, cum ar fi:
- lacuri de luncă (mai ales în Lunca Dunării, cum ar fi: Jijila, Bistreţu, Suhaia, parţial
transformate antropic);
- lacuri de tasare (clastocarstice) sărate sau cu apă dulce (în Bărăgan, formate frecvent în
crovuri, cum ar fi: Amara, Movila Miresei, Ianca, Lacul Sărat);
- lacuri interdune de dimensiuni mici, care seacă uneori, se formează pe nisipuri, în
zonele mai coborâte ale dunelor (sudul Câmpiei Olteniei, Bărăgan);
- limane fluviatile, formate pe văile afluent, barate de aluviunile râului principal (Snagov,
Căldăruşani, Fundata, Amara, Strachina, Jirlău, Balta Albă);
- iazuri, frecvente în jurul Bucureştiului (de exemplu Valea Pasărea);
- lacurile de agrement din jurul Bucureştiului;
- lacuri hidroenergetice (Ostrovu Mare, pe Dunăre şi lacurile situate pe Olt în aval de
Slatina):
- lacuri antropice pentru hidroamelioraţii şi utilizarea complexă a apelor: Lacul
Mihăileşti, pe Argeş, Lacul Morii şi Văcăreşti (pe Dâmboviţa), lacurile situate pe Colentina.

136
 Învelişul biopedogeografic

Vegetaţia naturală, în cea mai mare parte înlocuită de culturi, aparţine la trei mari
formaţiuni:
- stepa, caracteristică părţii estice (îndeosebi în Bărăgan), cuprinzând pajişti stepice cu
graminee (păiuşul, colilia, negara, pirul etc.);
- silvostepa, cu pajişti stepice şi pâlcuri de pădure (cuprinzând stejarul pufos şi stejarul
brumăriu); la vest de Mostiştea ocupă integral sudul Câmpiei Române;
- pădurile de stejar submezofili - termofili (cer şi gârniţă) cuprinde, de la aliniamentul
Dâmboviţei spre vest, jumătatea nordică a Câmpiei Române;
- are o largă dezvoltare vegetaţia de luncă cu zăvoaie de sălcii, plopi, îndeosebi în luncile
Dunării, Siretului, Ialomiţei.
Fauna cuprinde speciile caracteristice stepei, silvostepei şi pădurii de foioase. Este pe cale
de dispariţie dropia, ocrotită de lege şi păstrată în câteva rezervaţii.
Solurile reflectă în principal zonalitatea bioclimatică şi, într-un mod asociat, etajarea
verticală a reliefului.
Astfel, cernoziomurile acoperă teritoriul stepic al părţii de est, înalte, a Câmpiei Române
(Bărăganul, Câmpia Râmnicului şi Câmpia Covurlui), cu un substrat löessoid şi procese
pedogenetice de intensă acumulare de humus (humificare).
Suprafeţelor interfluviale acoperite cu silvostepă le sunt caracteristice cernoziomurile
cambice, mai extinse în Câmpia Mostiştei, Câmpia Vlăsiei, Burnas, partea sudică a Câmpiei
Olteniei.
Cernoziomurile argiloiluviale ocupă o bandă discontinuă situată la nordul cernoziomurilor
cambice, unde sunt altitudini mai înalte (120 – 180 m), precipitaţii mai ridicate şi o vegetaţie de
silvostepă cu o pondere mai mare a vegetaţiei lemnoase.
Porţiunile mai înalte de câmpii piemontane şi glacisuri (200 – 300 m) sunt ocupate de
argiluvisoluri, reprezentate de soluri brun roşcate (la nord de cernoziomurile argiloiluviale), brun
roşcate luvice şi soluri brune luvice; acestea se dezvoltă în condiţiile existenţei unor păduri de
stejar şi a unui substrat löessic sau lutoargilos.
Câmpia Găvanu Burdea şi Boian, situate în prelungirea Piemontului Cândeşti, sunt acoperite
cu vertisoluri.
Pe suprafeţe mai reduse există litosoluri (pe nisipuri) şi soluri aluviale, iar porţiunile cu
pânza freatică la suprafaţă se află în diferite stadii de gleizare.

Diferenţieri teritoriale naturale

Câmpia Română poate fi divizată, pe criterii genetice, în fâşii longitudinale, de la nord la

sud (câmpii piemontane, câmpii de subsidenţă, câmpii orizontale).
De asemenea, poate fi divizată, pe criterii de coerenţă şi apropiere teritorială, în fâşii
transversale de la vest la est, astfel:
a) la vest de Olt se întinde Câmpia Olteniei, sectorul cel mai vechi al Câmpiei Române, cu
un sistem de şapte – opt terase, acumulări de nisip, cu un caracter piemontan de ansamblu şi
suprafeţe terasate; este acoperită cu vegetaţie de silvostepă, iar în partea nordică păduri de
stejar;
b) sectorul cuprins între râurile Olt şi Argeş (denumit şi Câmpia Teleormanului), are un
aspect general piemontan, fiind formată din Câmpia Piteştilor, Câmpia Boianu, Câmpia
Găvanu – Burdea şi Burnas; Sectorul Olt – Argeş al Câmpiei Române este acoperit
predominant cu silvostepă şi soluri brun – roşcate de pădure (care atestă existenţa pădurii în
trecut);
c) sectorul Argeş – Buzău este cuprins între Valea Argeşului şi un aliniament care
urmăreşte de la ieşirea Buzăului în câmpie Valea Sărata şi apoi Valea Mostiştei; cuprinde
câmpii înalte (Târgovişte, Ploieşti), câmpii de subsidenţă (Titu, Gherghiţa) şi câmpii

137
 piemontane vechi (Vlăsia şi Mostiştea); spre estul acestei câmpii se trece spre o vegetaţie de
stepă;
d) Câmpia Bărăganului, situată la est de aliniamentul descris anterior (Buzău – Sărata –
Valea Mostiştei), este cea mai întinsă şi mai netedă câmpie orizontală; löessul are grosimi
mari şi există acumulări de nisip; predomină vegetaţia de stepă, ceea ce îi conferă
Bărăganului o individualitate geografică aparte;
e) sectorul Buzău – Siret - Prut cuprinde câmpii piemontane (Câmpia Râmnicului), câmpii
de subsidenţă (Câmpia Siretului Inferior) şi câmpii terminale (Câmpia Covurlui).

(4) Elemente de geografie umană

Specificul populaţiei şi al habitatului

Cu excepţia, în bună măsură, a Bărăganului şi a Câmpiei Burnazului, cu densităţi mai

reduse, Câmpia Română se înscrie într-o regiune de mare densitate a populaţiei, de regulă între 100
– 150 loc./km2 şi chiar mai mult în zonele din jurul marilor oraşe.
Sporul natural al populaţiei este negativ.
Aşezările rurale. Predomină satele mijlocii şi mari, dar în mod frecvent se întâlnesc şi sate
foarte mari, îndeosebi în apropierea marilor oraşe. Caracteristic este satul de tip adunat, cu casele
grupate, strânse unele lângă altele, sau adunat cu tendinţe de răsfirare de-a lungul drumurilor şi
văilor. Ca funcţii, predomină cele agricole, dar unele au şi funcţie industrială (îndeosebi legate de
exploatarea petrolului şi gazelor naturale) sau mixte.
Cele mai mari aşezări rurale din Câmpia Română sunt: Poiana Mare, Pechea, Lieşti etc.
Aşezările urbane. Cele mai vechi oraşe din Câmpia Română datează din perioada daco –
romană: Drobeta – Turnu Severin (Drobeta), Turnu Măgurele (Turris). Dintre oraşele apărute în
perioada feudală se remarcă Bucureşti, Târgovişte, Ploieşti, Craiova, Brăila, Galaţi. În secolul al
XIX-lea apar oraşe în zone agricole (Alexandria, Călăraşi, Olteniţa, Corabia, Slobozia).
Oraşele din Câmpia Română se împart, după mărime, în următoarele categorii:
 oraşul Bucureşti (cu peste 2 mil. loc.);
 oraşe cu o populaţie cuprinsă între 100.000 şi 350.000 locuitori: Galaţi, Craiova,
Ploieşti, Brăila, Piteşti, Buzău;
 oraşe cu o populaţie de 50.000 – 100.000 locuitori: Focşani, Târgovişte, Slatina,
Călăraşi, Giurgiu, Alexandria, Slobozia;
 oraşe cu o populaţie cuprinsă între 20.000 şi 50.000 locuitori: Tecuci, Caracal, Râmnicu
Sărat, Roşiorii de Vede, Turnu Măgurele, Feteşti, Olteniţa, Balş, Băileşti, Corabia,
Calafat;
 celelalte oraşe au o populaţie mai redusă; acestea sunt Buftea, Urziceni, Zimnicea, Mizil,
Găeşti, Ţăndărei, Mărăşeşti, Videle, Drăgăneşti – Olt, Titu, Bolintin Vale, Mihăileşti,
Lehliu – Gară, Piatra – Olt, Fundulea, Făurei, Otopeni.
După poziţie, oraşele pot fi grupate în oraşe situate la limita nordică (Craiova, Piteşti,
Târgovişte, Ploieşti, Buzău, Focşani, Tecuci), oraşe situate pe Dunăre (de la Calafat la Galaţi) şi
oraşe situate în interior.
Oraşele pot fi grupate după diviziunile interne ale Câmpiei Române.

Potenţialul natural şi producţia socială

Dintre resursele naturale, cea mai mare importanţă o au resursele de soluri, care dau
fondului funciar o caracteristică şi calitate deosebită. Există complementar şi alte resurse ale
mediului geografic: ape, resurse secundare de energie, vegetaţie.
Dintre resursele scoarţei terestre, se evidenţiază petrolul şi gazele naturale.

138
 Industria energetică cuprinde exploatarea petrolului şi a gazelor naturale. Petrolul se extrage
la: Videle şi împrejurimi şi în Bărăgan. Se prelucrează la Brazi. Gazele asociate se exploatează din
aceleaşi areale.
Industria energiei electrice este reprezentată printr-o serie de mari termocentrale (Işalniţa,
Brazi – Ploieşti, Bucureşti – Est, Bucureşti – Sud) şi hidrocentrale (Porţile de Fier II şi pe Olt).
Industria siderurgică este prezentă în mai multe centre, unele în prezent în proces de
restructurare: Galaţi, Târgovişte, Buzău, Brăila, Bucureşti, Zimnicea, Focşani. La Galaţi se află cel
mai mare centru siderurgic din ţară, care foloseşte minereuri de fier şi cocs aduse din import pe
mare şi pe Dunăre.
Metalurgia neferoasă este reprezentată prin întreprinderea de aluminiu de la Slatina (care
realizează întreaga producţie a ţării).
Industria constructoare de maşini produce: utilaj petrolier (Ploieşti, Târgovişte), maşini –
unelte (Bucureşti, Târgovişte), rulmenţi (Alexandria, Ploieşti); utilaj şi echipament industrial pentru
dotarea altor ramuri, mecanică fină (Bucureşti), produse electrotehnice şi electronice (Bucureşti,
Găeşti), autoturisme de oraş (Craiova, Piteşti, Mioveni), nave fluviale (Galaţi, Brăila).
Industria chimică este, de asemenea, diversificată: acid sulfuric şi îngrăşăminte,
îngrăşăminte azotoase (Slobozia), produse petrochimice (Brazi – Ploieşti), prelucrarea cauciucului
(Floreşti), materiale plastice (Brazi – Ploieşti), industria poligrafică (Bucureşti, Craiova).
Industria lemnului este prezentă prin centre de prelucrare complexă de la Bucureşti (Pipera),
Focşani şi Piteşti.
Industria materialelor de construcţii produce: ceramică pentru construcţii, ceramică fină,
geamuri, prefabricate din beton.
Industriile uşoară şi alimentară sunt foarte bine dezvoltate şi centrele au o largă repartiţie
teritorială.
Câmpia Română este principala regiune agricolă a ţării, fiind cea mai importantă zonă
cerealieră. Este, de asemenea, principala zonă de cultivare a unor plante tehnice şi industriale.
Legumicultura este dezvoltată în principal în jurul marilor oraşe, în Câmpia Siretului
Inferior şi în Lunca Buzăului.
Sunt, de asemenea, dezvoltate viticultura, îndeosebi în sudul Olteniei, unde terenurile
nisipoase favorizează cultura viţei de vie (Dăbuleni, Sadova, Segarcea, Pleniţa).
Dintre animale, se cresc ovine (merinos cu lână fină şi ţigaie cu lână brună), îndeosebi în
estul Câmpiei Române precum şi porcine, îndeosebi pe bază de porumb.

Căi de comunicaţie şi legături regionale

Câmpia Română este străbătută de principalele magistrale feroviare şi rutiere ale ţării.
Acestea sunt „atrase” de oraşul Bucureşti. De aici pornesc cele 8 magistrale feroviare, precum şi
calea ferată internaţională Bucureşti – Giurgiu. Noduri feroviare sunt: Bucureşti, Ploieşti, Buzău,
Roşiori de Vede, Făurei, Feteşti, Ciulniţa, Caracal, Mărăşeşti.
Drumurile internaţionale sunt, de asemene, conectate la Bucureşti. De aici pornesc şi
autostrăzile A1 (Bucureşti – Piteşti), A2 (Bucureşti – Constanţa) şi A3 (Bucureşti – Ploieşti).
Pe Dunăre se dezvoltă un important trafic fluvial, principalele porturi fiind Brăila, Giurgiu,
Turnu Măgurele, Călăraşi, Feteşti, Corabia, Calafat şi Zimnicea.
Bucureştiul dispune, de asemenea, de două aeroporturi care asigură traficul internaţional şi
intern al ţării.

Diferenţieri teritoriale de geografie umană

Există anumite diferenţieri teritoriale sub raportul geografiei umane în cadrul acestui spaţiu
întins şi relativ omogen. Aceste diferenţieri au o origine istorică şi reprezintă anumite areale cu un
anumit specific.

139
 În lungul Dunării (îndeosebi în spaţiul aferent Câmpiei Olteniei), locuitorii se numesc
dunărinţi, ceea ce arată legătura lor şi poziţia în apropiere de fluviu.
Între Olt şi Argeş există două areale cu o anumită semnificaţie istorică: Teleorman şi Vlaşca
(acestea fiind considerate, totodată şi regiuni etnografice).
La est de Argeş, Vlăsia are mai mult o coloratură naturală, dar este asemenea toponimului
Vlaşca, o regiune care atestă că a fost în vremuri istorice locuită de români (vlahi). Vlăsia şi Ţinutul
Pădurenilor (de Olt) au fost interpretate ca similare „ţinuturilor” clasice.
Pe fondul relativ omogen al Câmpiei Române există anumite areale de concentrare
industrială, cum ar fi: a) Craiova şi împrejurimile sale, b) zona oraşului Bucureşti, c) zonele
oraşelor Piteşti, Ploieşti, Târgovişte, Buzău; d) zona industrială a oraşului Călăraşi; e) zonele
industriale ale oraşelor Brăila şi Galaţi. Acestea sunt adevărate areale urban – industriale.

(4) Mediul, peisajele şi complementaritatea geografică

Mediul înconjurător pentru teritoriul Câmpiei Române are un important element de

specificitate. Aici considerăm că se interferează cele două tipuri zonale majore: mediul continental
de tranziţie (care acoperă cea mai mare parte a ţării) şi mediul continental cu nuanţe de ariditate
(Câmpia Bărăganului şi Câmpia Covurlui).
În partea centrală şi vestică a Câmpiei Române se poate identifica o fâşie mai înaltă,
împădurită şi o fâşie sudică, spre Dunăre, cu un deficit natural de umiditate. Arealul Argeş – Buzău
constituie o zonă de trecere spre mediul cu nuanţe de ariditate.
Există medii urbane şi urban – industriale (Craiova, Piteşti, Ploieşti, Bucureşti, Buzău,
Giurgiu, Brăila, Galaţi) şi areale cu o poluare intensă (Slatina, Brazi, Bucureşti, Galaţi).
În cadrul peisajelor, se evidenţiază în mod similar cu tipurile de mediu, existenţa unui peisaj
de stepă (în Câmpia Bărăganului) ce contrastează puternic cu peisajul de câmpii înalte acoperite
predominant cu vegetaţie de silvostepă.
De altfel, un element important al Câmpiei Române este acela că peisajele reflectă
monotonia geografică a câmpiei.
Câmpia Română are o serie de funcţii teritoriale specifice, cum ar fi:
- este o arie depresionară în interiorul spaţiului carpato – balcanic; din cauza resurselor de
soluri, reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) principala regiune agricolă a ţării;
- Câmpia Română se identifică în mare măsură cu ceea ce istorico – geografic se înţelege
prin Valahia;
- oraşul Bucureşti are un rol politico – administrativ proeminent la nivelul regiunii şi al ţării.
Complementaritatea geografică evidentă este spre spaţiul situat în nord (Piemontul Getic,
Subcarpaţii Curburii şi Podişul Moldovei). Există o complementaritate şi faţă de axa dunăreană, dar
aceasta a avut şi are, pe lungimea sa, rolul unei discontinuităţi teritoriale. Legăturile tradiţionale şi
podurile transdunărene leagă Câmpia Română de Podişul Dobrogei. Râurile principale care străbat
Câmpia Română facilitează dezvoltarea unui sistem de căi de comunicaţie cu regiunile mai înalte,
situate spre nord. Defileul Dunării asigură o legătură (dificilă) spre cealaltă câmpie dunăreană,
Câmpia Panonică.

(5) Subdiviziuni teritoriale şi ierarhizarea spaţială internă

Din cele menţionate anterior rezultă următoarele elemente caracteristice sub raportul
definirii Câmpiei Române ca unitate regională.
a) Câmpia Română este o unitate fizico – geografică indiscutabilă, în care elementele
componente au o anumită omogenitate spaţială şi specificitate care permit conturarea ei ca entitate
naturală lipsită de echivoc.
Este, la nivelul întregii ţări, cea mai întinsă unitate fizico – geografică. De asemenea, la o
întindere atât de mare, relativa omogenitate este remarcabilă şi este mult mai evidentă decât în cazul
celorlalte regiuni naturale.

140
 b) Sub raportul geografiei umane, Câmpia Română are elemente ce o pot defini ca unitate
economico – geografică, dar şi anumite aspecte (îndeosebi legate de relaţiile cu unităţile vecine)
care diminuează coerenţa internă aparentă sub raportul geografiei umane al acestei unităţi de
întindere mare. Din acest punct de vedere, divizarea internă a Câmpiei Române este relativ dificil
de realizat. Unităţile derivate dintr-o astfel de regionare nu sunt unităţi economico – geografice;
acestea au o anumită coerenţă doar în raport cu alte regiuni situate în proximitate. Individualitatea
principală o reprezintă oraşul Bucureşti şi împrejurimile sale.
În această perspectivă, diviziunile prezentate mai jos, delimitate preponderent natural, au o
încărcătură de geografie umană cu elemente de specificitate, dar care nu reprezintă regiuni integrate
(fizice şi umane).

Câmpia Olteniei este situată la vest de Olt şi reprezintă cea mai veche parte a Câmpiei
Române, judecând după seria cea mai completă de terase fluviale întâlnite pe Dunăre şi Jiu.
Subdiviziunile Câmpiei Olteniei sunt: Câmpia Blahniţei, Câmpia Desnăţuiului şi Câmpia
Romanaţilor, mai înaltă (163 m) spre contactul cu Piemontul Getic. În mare parte sunt câmpii
tabulare, parţial terasate, acoperite cu loess şi nisip.
Câmpia Blahniţei este situată în vest, suprapunându-se bazinelor hidrografice ale râurilor
Blahniţa şi Drincea, afluenţi direcţi ai Dunării. Pe cea mai mare parte este o câmpie de terase a
Dunării, pe alocuri cu aspect vălurit, din cauza acumulării nisipurilor. Sectorul traversat de Blahniţa
(între Vânju Mare şi Lacul Ostrovu Mare, situat pe Dunăre) are aspectul unei lunci părăsite recent
de Dunăre. Între Blahniţa şi Drincea, câmpia este mai înaltă şi aparţine unei terase dunărene (este
denumită local Câmpia Punghina). La est de Drincea, trecerea spre Câmpia Băileştilor este
continuă. Spre nord, câmpia ajunge la 140 - 160 m în apropierea contactului cu Piemontul Getic
(Vânju Mare, Vlădaia, Oprişor).
Câmpia Desnăţuiului este cuprinsă între cotul Dunării de la Cetate şi Jiu. Contactul spre
Piemontul Getic nu este pus în evidenţă de un abrupt foarte clar. Această câmpie a fost denumită un
timp Câmpia Băileştilor (V. Tufescu ş.a.), dar în ultimul timp începe să fie folosită mai frecvent
această denumire (Câmpia Desnăţuiului), deşi acest râu are o poziţie marginală. Partea sa vestică,
cuprinsă între Dunăre şi râul Desnăţui (pentru care se poate păstra denumirea de Câmpia Băileştilor)
este formată din terase succesive ale Dunării, intersectate de văi secundare adânci, cu apă
semipermanentă (Balasan, Baboaia). Pe mari întinderi, îndeosebi în sud - vest, este acoperită cu
dune de nisip. Văile sunt foarte largi, pe alocuri înmlăştinite. În partea de est, râul Desnăţui dă o
anumită varietate peisajului prin aspectul său de culoar adâncit. Între Desnăţui şi Jiu se întinde o
porţiune a câmpiei (care poate fi denumită Câmpia Segarcei) formată din terase ale Dunării şi
Jiului.
Câmpia Romanaţilor, situată între Jiu, Olt şi Dunăre, are un aspect bine individualizat prin
aceste limite. Spre nord, contactul cu Piemontul Getic (în zona Balş - Craiova) este foarte ezitantă.
Pe cea mai mare întindere are caracteristicile şi aspectul unei câmpii piemontane terminale,
construită de aluviuni aduse de Jiu, Teslui, Olt şi Olteţ; în mod deosebit Olteţul pare a fi avut un rol
însemnat. Partea mijlocie a câmpiei, denumită Câmpia Leu - Rotunda (Coteţ, P., 1957) are au aspect
mai înalt, tabular şi este formată din mari acumulări de nisip. Spre Olt se consideră că există o
treaptă mai joasă a Câmpiei Romanaţilor, denumită Câmpia Caracalului, străbătută de mici văi,
abia schiţate, orientate spre Dunăre (pe aceste văi există lacuri naturale şi de baraj).
Climatul Câmpiei Olteniei, în ansamblul ei, are influenţe submediteraneene. Predomină
vegetaţia de silvostepă la care se adaugă porţiuni forestiere de stejar. Câmpia Olteniei este
străbătută de Jiu, Olt, Olteţ, Drincea şi Desnăţui. Pe Dunăre a fost amenajat lacul de acumulare
Ostrovu Mare (pentru hidrocentrala Porţile de Fier II). Sporul natural al populaţiei este foarte scăzut
(printre cele mai scăzute din ţară), dar aportul migratoriu contribuie la uşoara creştere numerică a
populaţiei. Principalele oraşe sunt: Craiova, Vânju Mare, Calafat, Băileşti, Segarcea, Balş, Corabia.
Există şi aşezări rurale foarte mari (Dăbuleni, declarat recent oraş, Poiana Mare, Gogoşu, Cetate).
Câmpia Olteniei este o diviziune a Câmpie Române caracterizată prin combinarea
silvostepei cu vegetaţia forestieră, un anumit caracter piemontan de ansamblu şi o legătură strânsă

141
cu Piemontul Getic (mai evidentă la vest de Jiu). Această subunitate naturală nu reprezintă în
acelaşi timp şi o unitate economico – geografică individualizată, deoarece în ansamblul ei formează
o unitate teritorială integrată (regiune geografică) împreună cu regiunea deluroasă din nord
(Piemontul Getic între Dunăre şi Olt). În acest context, se poate aprecia că această parte a Câmpiei
Române aparţine sub raportul geografiei umane unei unităţi regionale supraordonate, care poate fi
denumită Oltenia.

Tabel 7. Evoluţia demografică a oraşelor din Câmpia Olteniei (1992 – 2014)

Nr. crt Oraşe 1992 1998 2002 2014

1 Craiova 303 959 312 891 302 622 307.290
2 Caracal 39 130 39 283 34 603 35.752
3 Balş 24 640 23 409 21 194 21.445
4 Corabia 22 386 22 098 20 457 18.614
5 Băileşti 22 344 22 405 20 081 20.160
6 Calafat 20 445 21 374 18 890 18.770
7 Segarcea 8 581 8 763 8 075 8.066
8 Vânju Mare 7 645 7 248 6 937 6.027
9 Piatra Olt 6 615 6 596 6 390 6.611

Se observă că oraşele au înregistrat oscilaţii sensibile de populaţie în acest interval de timp.

Oraşele declarate recent sunt: Bechet (4.400 loc. în anul 2014) şi Dăbuleni (12.410 loc.).
Deoarece oraşele sunt noduri de convergenţă a activităţilor socio – economice, le prezentăm
pe scurt, din această perspectivă.
Craiova. Oraşul este situat pe Jiu, la contactul dintre Piemontul Getic şi Câmpia Olteniei,
acolo unde a fost posibilă realizarea, de-a lungul timpului, a unei multiple conexiuni rutiere cu
caracter nodal. Privind orice hartă, se poate observa că oraşul Craiova reprezintă locul geometric şi
centrul geografic al spaţiului situat între Dunăre, Olt şi Carpaţii Meridionali.
Este în prezent principalul oraş al Olteniei, cu o populaţie de peste 300.000 locuitori. Este
cunoscut din Evul Mediu ca reşedinţă administrativă („bănie”, 1475) şi, implicit, ca oraş. Nucleul
urban îl reprezintă arealul din jurul bisericii Sf. Dumitru, unde se intersectau câteva drumuri de
importanţă regională: Drumul Muntelui (spre nord), Drumul Dii-ului (sau drumul Vidinului, spre
SV), drumurile spre Bucureşti şi Mehedinţi. Se dezvoltă din secolul XV, după mutarea reşedinţei
„administrative” (a băniei) de la Strehaia la Craiova. La sfârşitul secolului XIX, ajunge la 40.000
locuitori, când începe (1890) un amplu proces de modernizare.
Dezvoltarea industrială se realizează după 1960, când sunt construite o serie de întreprinderi
(Electroputere, Întreprinderea de avioane, Întreprinderea de tractoare şi maşini agricole, Combinatul
chimic, termocentrale). În deceniul 7 al secolului XX apar 12 cartiere noi de blocuri (cele mai
importante fiind Calea Bucureştiului, Calea Severinului, Gară, Brazda lui Novac).
În prezent, oraşul exercită o atracţie foarte puternică nu numai asupra spaţiului Olteniei
istorice, ci şi asupra unui areal sensibil mai extins, fiind centrul unei regiuni geografice întinse care
cuprinde spaţiul dintre Dunăre, Olt şi Carpaţii Meridionali.
Calafat. Oraşul actual a apărut în secolul XV într-un loc de vamă, care reprezenta
principalul punct de trecere al Dunării în SV Câmpiei Române, făcând legătura cu oraşul Vidin din
Bulgaria. A fost o mică aşezare pescărească, apoi un port genovez. Funcţia oraşului va spori ca
urmare a realizării recente a podului transdunărean Calafat – Vidin. După anul 1950 începe să aibă
şi o vocaţie industrială (prin întreprinderi ale industriei chimice, industriei alimentare şi ale energiei
electrice). Are o zonă industrială în SV (unde se află termocentrala şi Întreprinderea de biosinteză,
foarte modernă în 1989, nefuncţională însă). Oraşul se distinge printr-o formă rectangulară foarte
evidentă şi prin existenţa unor clădiri monumentale în stil autohton.
Băileşti este un oraş cu o populaţie relativ numeroasă (peste 20.000 loc.) pentru originea sa
rurală; este o fostă aşezare rurală, care are şi acum acest aspect şi funcţie agricolă. Se distinge

142
printr-o poziţie centrală în cadrul Câmpiei Olteniei de la vest de Jiu, polarizând un spaţiu rural
întins.
S-a dezvoltat ca aşezare de dimensiuni mari datorită funcţiei de târg de cereale pentru acest
spaţiu al Câmpiei Olteniei, al unei anumite concentrări a căilor de comunicaţie locale spre această
localitate şi a funcţiei anterioare de reşedinţă de raion.
Segarcea este un oraş relativ nou (1968), cu aspecte şi funcţiuni rurale. Este cunoscut prin
întreprinderea de vinificaţie. Are un anumit rol polarizator în sudul Câmpiei Olteniei.
Vânju Mare, situat pe râul Blahniţa, provine dintr-un fost sat (Oreviţa), declarat relativ
recent (1968) oraş. Are ramuri ale industriei locale şi în apropiere un aerodrom.
Caracal a avut un rol istorico – geografic mai important în trecut, din cauza funcţiei sale
administrative (ca reşedinţă a fostului judeţ Romanaţi) şi a unui specific urban (centru cultural, cu
un vechi teatru, întreprinderi de reparaţii a materialului rulant, nod feroviar, unităţi militare). În
prezent, deşi a fost afectat sub raportul dimensiunii industriale, îşi păstrează o personalitate
distinctă, concretizată şi prin conservarea centrului său istoric.

Sectorul Olt – Argeş este cuprins între Podişul Getic (în nord), Olt (în vest), Dunăre (în
sud) şi Argeş (în NE şi est). Are o câmpie piemontană înaltă, Câmpia Piteştilor, câmpii piemontane
terminale: Boianu, Găvanu – Burdea şi o porţiune cu aport sedimentar balcanic (Burnas).
Câmpia Boianu, subdiviziune a acestui sector, este cuprinsă în linii mari între Olt şi Vedea.
Sectorul ei sudic este considerat uneori ca o prelungire a Câmpiei Burnasului la vest de Vedea
(Mihăilescu, V., 1966).
Chiar dacă partea de sud a Câmpiei Boianului are în componenţa sa pietrişuri prebalcanice,
aspectul piemontan general (de câmpie piemontană veche), paralelismul reţelei hidrografice
(Vedea, Urluiul şi Călmăţuiul) precum şi absenţa unei delimitări nete în relief a sectorului sudic cu
origini asemănătoare Burnasului de cel nordic, ne conduce la ideea definirii unei diviziuni unitare
între Olt şi Vedea, denumită în acest fel: Câmpia Boianului. Această câmpie are un aspect uşor
înclinat de la nord la sud; de la un aliniament cuprins între Drăgăneşti Olt (pe Olt) şi Roşiorii de
Vede (pe Vedea) văile încep să aibă un aspect adâncit, dar şi foarte meandrat.
Câmpia Găvanu - Burdea este cuprinsă între Vedea şi Argeş, fiind străbătută de la nord la
sud de Teleorman şi Neajlov. Între Vedea şi Teleorman poate fi denumită Câmpia Burdea, având
caracterul unei câmpii piemontane vechi (asemănător Câmpiei Boianului, din vest). Între Teleorman
(în vest), Argeş (în est) şi Câlniştea (în sud) se consideră că există o a doua subdiviziune, denumită
Câmpia Găvanu (sector al Câmpiei Găvanu - Burdea). În lungul Văii Câlniştea, această câmpie vine
în contact cu Burnasul în lungul unui traseu foarte sinuos, înmlăştinit; valea Câlniştei sugerează
foarte bine limita nordică la care au ajuns depunerile prebalcanice.
Burnasul, situat între Vedea, Dunăre, Argeş şi Câlniştea, are aspectul unui „podiş” aparent
înălţat (din cauza impresiei create de contactul cu Lunca Dunării), cu o uşoară înclinare de la sud
spre nord, urmată de râuri cu această direcţie. Câmpia Burnasului se caracterizează prin prezenţa
unei structuri specifice, stratele de Frăteşti, de origine prebalcanică. Suprafaţa câmpiei este
presărată cu padine, găvane şi crovuri. Spre est se îngustează în lăţime până în punctul de vărsare al
Argeşului în Dunăre.
Câmpia Piteştilor este o câmpie de terase, situată în nordul sectorului Olt - Argeş, între
râurile Vedea şi Argeş, cu punctul de divergenţă situat în apropiere de Piteşti. Are aspectul unei
câmpii piemontane, fără să fie considerată ca atare (Posea, Gr., 1987). Scade altitudinal de la nord
(unde are 300 m) spre sud (unde ajunge la 100 - 120 m), trecerea spre Câmpia Găvanu - Burdea
realizându-se treptat.
Climatul Câmpiei Române situată între Olt şi Argeş este de tranziţie între cel
submediteranean, situat în vest şi cel continental, situat în est. Cea mai mare parte a câmpiei este
situată în zona vegetaţiei de pădure (stejari), din care au mai rămas însă areale reduse, iar în sud
predomină silvostepa.

143
 În afara râurilor situate pe margini (Olt, Argeş), există şi râuri mici ce traversează câmpia:
Călmăţui, Vedea cu Teleormanul, Câlniştea (care se varsă în Neajlov). Pe Olt au fost amenajate
lacuri hidroenergetice.
Are resurse energetice importante: petrol (Videle, Vişina, Glavacioc, Cartojani, Roata,
Blejeşti, Corbii Mari) şi gaze asociate (Videle, Valea Plopilor); este în prezent principala regiune de
exploatare a petrolului (Videle şi împrejurimi).
Oraşele principale din acest sector al Câmpiei Române sunt: Piteşti, Slatina, Costeşti,
Drăgăneşti – Olt, Turnu Măgurele, Zimnicea, Giurgiu, Videle, Roşiori de Vede.
Acest sector al Câmpiei Române a fost denumit de V. Mihăilescu - Câmpia Argeşană, iar de
Gr. Posea şi L. Badea - Câmpia Teleormanului; ea gravitează spre Piteşti, Slatina, Alexandria şi
Giurgiu, neavând o anumită coerenţă interioară sub raportul geografiei umane şi al împărţirii
administrative, fiind secţionată de patru judeţe diferite: Argeş, Olt, Releorman, Giurgiu, Dâmboviţa.

Tabelul 8. Evoluţia demografică a oraşelor din sectorul Olt - Argeş (1992 – 2014)

Nr. crt. Oraşe 1992 1998 2002 2014

1 Piteşti 179 337 187 181 168 756 177.635
2 Slatina 85 168 87 623 79 171 85.152
3 Giurgiu 74 191 73 586 69 587 69.873
4 Alexandria 58 478 59 007 50 591 52.671
5 Roşiori de Vede 37 640 36 848 31 873 33.104
6 Turnu Măgurele 36 966 35 859 30 187 30.592
7 Zimnicea 17 128 16 907 15 539 15.677
8 Drăgăneşti Olt 13 079 13 279 12 223 12.181
9 Videle 13 024 12 631 12 015 11.884
10 Bolintin Vale 11 545 11 454 11 686 13.576
11 Costeşti 12 040 12 293 10 892 10.676
12 Topoloveni 9 458 10 266 10 626 9.560
13 Titu 11 093 10 821 10 226 10.433
14 Mihăileşti - - - 7.560

Alexandria este situat într-o zonă agricolă, fiind în secolul XIX centru de desfacere a
cerealelor şi târg anual. Dezvoltarea sa deosebită a început după formarea judeţului Teleorman
(1968), când a devenit reşedinţă de judeţ. Până în 1975 a avut o populaţie mai mică decât oraşul
Turnu Măgurele, reşedinţa anterioară a judeţului. Are un aspect modern, o serie de funcţii noi
(financiară, culturală, administrativă) şi funcţii industriale pe care şi le-a conservat după perioada de
restructurare (rulmenţi, industrie alimentară).
Turnu Măgurele este o localitate cu origini în antichitate (Turris), în secolul XVI era raia
turcească şi avea un aspect întărit. În 1830 se reintegrează în Ţara Românească şi din 1839 este
reşedinţa judeţului Teleorman (când a avut denumirea de Turnu). În prezent este port la Dunăre şi
punct de legătură spre Bulgaria.
Roşiorii de Vede este situat pe râul Vedea, la o multiplă intersecţie rutieră şi feroviară care
îi conferă caracteristicile unui nod de transport. În 1835 este cunoscut sub denumirea de Ruşii de
Vede. În prezent este unul dintre nodurile feroviare importante din Câmpia Română şi areactivităţi
şi funcţii în curs de restructurare.
Zimnicea este cunoscut prin poziţia sa sudică, fiind cel mai sudic oraş al ţării; aici a existat
o cetate romană, iar apoi feudală, în secolele X – XI un port şi vad pe Dunăre. Este locul cel mai
îngust al Luncii Dunării .
Videle a apărut în 1968 din transformarea localităţii rurale Vida, situată pe Glavacioc, unde
exista un târg săptămânal de animale. Exploatarea petrolului a transformat oraşul într-un centru
economic foarte important, dotat cu triaj feroviar. Este situat în principala zonă de extracţie a
petrolului din România.

144
 Slatina este cunoscut din 1368 ca principal loc de trecere peste Olt. A avut tot timpul o
funcţie agricolă şi comercială. Oraşul se compune din partea veche (situată jos, spre Lunca Oltului)
şi partea nouă (situată sus, pe terasa cea mai înaltă a Oltului). Dezvoltarea industrială deosebită este
legată de construirea uzinei de aluminiu (1965) şi a întreprinderii de produse cărbunoase (1969). În
prezent, un element specific îl constituie funcţionarea întreprinderii de aluminiu care are o influenţă
deosebită asupra oraşului şi a mediului înconjurător.
Piteşti, un oraş cu o dezvoltare teritorială, economică şi funcţională deosebită în ultimele
decenii este, din punct de vedere geografic, centrul geometric nodal spre care ar trebui să graviteze
spaţiul dintre Olt şi Argeş. În trecut un oraş fără o vocaţie economică evidentă, s-a dezvoltat foarte
mult în urma construirii combinatului petrochimic (în prezent închis), a întreprinderii de
autoturisme (la Mioveni) şi a altor întreprinderi. Oraşul s-a extins în ultimele decenii pe axa nord –
sud (Bascov – Găvana), ajungând (pe această direcţie) la aproape 15 km şi utilizând spaţiul oferit de
valea şi terasele joase ale Argeşului, alungite cu anumite elemente favorabile dar şi nefavorabile
(legate de dificultatea tranzitării). Păstrarea profilului industrial a stimulat multiplicarea funcţiilor şi
extinderea teritorială. Elemente ale creşterii rolului oraşului Piteşti în reţeaua urbană a României se
regăsesc în legătura preferenţială (pe autostrada A1) cu oraşul Bucureşti.
Giurgiu reprezintă principalul punct de trecere permanentă a Dunării din sudul Câmpiei
Române (şi, în sens istoric, al Valahiei), permanentizat din Evul Mediu până în prezent şi stimulat
(un timp) de funcţia sa de „raia” turcească la Dunăre. A apărut într-un loc îngustat al Luncii
Dunării, formând un tandem poziţional cu oraşul bulgar Ruse (mai mare decât Giurgiu din cauza
unui hinterland mai extins şi a depărtării relative de capitala ţării vecine, Sofia). După construirea
podului, a dezvoltării industriei şi a dobândirii funcţiei administrative actuale, a cunoscut o
importantă dezvoltare urbană.

Sectorul Argeş – Buzău al Câmpiei Române este situat în partea centrală a acesteia, cu
limite relativ ezitante spre est, cuprinde: Câmpia Târgoviştei, Câmpia Ploieştilor, Câmpia de
subsidenţă Titu – Gherghiţa şi Câmpia Vlăsiei.
Acest sector central a fost considerat pe ansamblu în mod diferit. Astfel, este denumit
simplu Câmpia Centrală (V. Tufescu), Câmpia Bucureştiului (V. Mihăilescu), Câmpia Ialomiţei
(Gr. Posea, L. Badea).
Diferenţierile de abordare şi denumirile se multiplică în cazul subdiviziunilor interioare ale
acestui sector. Limita de vest şi de sud - vest o reprezintă Argeşul, limita de nord, Subcarpaţii
Curburii, iar limita de est, o linie aparent arbitrară ce ar trece de la ieşirea râului Buzău în câmpie la
Urziceni şi de aici la Fundulea şi Valea Mostiştei. În acest context, în sectorul Argeş - Buzău este
inclusă şi Câmpia Mostiştei, considerată uneori ca diviziune a Bărăganului. Ca denumire generală,
pot fi avute în vedere două variante: Câmpia Bucureştilor sau Câmpia Munteniei Centrale. În
partea de nord, între Dâmboviţa şi Teleajen, există o câmpie piemontană aproape continuă, ce poate
fi denumită Câmpia Ploieşti - Târgovişte. Se pot identifica în cadrul ei trei segmente: Câmpia
Târgoviştei Câmpia Cricovului şi Câmpia Ploieştilor. Spre sud, câmpia piemontană Ploieşti -
Târgovişte se opreşte relativ brusc, în zona de divagare Titu - Gherghiţa (pietrişurile ce formează
câmpia piemontană coborând sub această câmpie de subsidenţă). Între Teleajen şi Buzău se întinde
o câmpie de glacis, denumită glacisul Istriţei.
Câmpia de subsidenţă Titu - Gherghiţa are două areale mai extinse: în vest zona Titu -
Potlogi, iar în est zona Gherghiţa - Sărata; între acestea se desfăşoară cursul Ialomiţei (în zona
Bilciureşti). Existenţa câmpiei de subsidenţă ridică mai multe probleme privind geneza acestei
porţiuni a Câmpiei Române, inclusiv explicarea felului în care râurile principale au reuşit să o
traverseze.
În arealul cuprins între câmpia de subsidenţă şi Argeş există mai multe posibilităţi de a
aborda problema subdiviziunilor sale. Întregul areal poate fi considerat într-un mod generic,
Câmpia Vlăsiei, cu anumite diviziuni interioare mai mici. Au accepţiuni diferite, de asemenea,
unele subdiviziuni utilizate până acum (Câmpul Câlnăului, Câmpul Colentinei, Câmpia
Snagovului). Considerăm că poate fi utilizată denumirea de Câmpia Vlăsiei pentru întregul sector

145
de câmpie situat la sud de zona de subsidenţă Titu - Gherghiţa. Un element interesant al Câmpiei
Vlăsiei este că în partea ei nord - estică, spre Ialomiţa, este străbătută de o reţea hidrografică
orientată sud-vest - nord-est, ceea ce sugerează că aceasta urmăreşte un vechi con de împrăştiere al
unei artere care a avut cândva această direcţie.
În partea de sud - est a sectorului Argeş - Buzău se află Câmpia Mostiştei, cu un aspect
exterior de câmpie piemontană terminală.
Sectorul Argeş – Buzău al Câmpiei Române are un climat de tranziţie, vegetaţie de
silvostepă în alternanţă cu stejar (Codrii Vlăsiei). Există resurse de petrol (Titu) şi mai ales gaze
naturale (Periş, Fierbinţi Târg).
Oraşele din acest sector sunt: Bucureşti, Ploieşti, Târgovişte, Urlaţi, Mizil, Titu, Găieşti,
Topoloveni, Bolintin Vale, Buftea, Urziceni.

Tabelul 9. Evoluţia demografică a oraşelor din sectorul Argeş – Buzău (1992 – 2014)

Nr. crt. Oraşe 1992 1998 2002 2014

1 Bucureşti 2 067 545 2 016 131 1 921 751 2.110.752
2 Ploieşti 252 715 253 414 232 452 235.393
3 Târgovişte 98 117 99 486 89 429 94.458
4 Buftea 19 399 19 792 20 324 21.835
5 Mizil 17 090 17 175 15 755 16.652
6 Otopeni (din anul 2000) - - 10 220 14.267
7 Budeşti 10 044 9 751 9 709 7.696

Târgovişte (94.458 loc. în anul 2015), situat în apropierea unei limite triple între Subcarpaţii
Curburii, Piemontul Getic şi Câmpia Română, se află într-un spaţiu de apropiere maximă a râurilor
Ialomiţa şi Dâmboviţa. La sfârşitul secolului XIV, a început să fie reşedinţă domnească (1394,
reşedinţă a domnitorului Mircea cel Bătrân, după mutarea capitalei de la Curtea de Argeş). În
secolele XV – XVII a fost capitală şi a deţinut un rol economic important în Ţara Românească. Cea
mai importantă dezvoltare a avut-o la mijlocul secolului XVII (1633 – 1654, pe vremea lui Matei
Basarab), când oraşul a ajuns la 60.000 locuitori.
Îşi reduce din importanţă la începutul secolului XVIII (1716), când reşedinţa domnească se
mută la Bucureşti, la sfârşitul secolului XIX, populaţia reducându-se foarte mult (în 1860 era de
5000 locuitori).
Cunoaşte o dezvoltare industrială după 1970, când apare Întreprinderea de maşini – unelte,
se modernizează Întreprinderea de utilaj petrolier şi apare industria siderurgică. Oraşul s-a
modernizat sensibil şi are peste două decenii şi o funcţie universitară.
Dimensiunile oraşului sunt limitate la cele actuale din cauza unui ansamblu de factori, dintre
care poziţia geografică (relativ excentrică marilor axe de transport) a constitui cauza principală.
Găeşti (15.500 loc.) este un oraş situat la limita dintre Piemontul Getic şi Câmpia Română,
pe vechea axă Bucureşti – Piteşti, de unde se făcea legătura spre Târgovişte. În secolul XVIII, a
avut funcţie administrativă (reşedinţă de judeţ). După 1960 şi-a dezvoltat funcţia industrială, prin
apariţia în partea de SE a oraşului a unei zone industriale distincte, formată din Întreprinderea de
frigidere („Arctic”) şi Întreprinderea de utilaj chimic. Există şi alte ramuri industriale
complementare (industria alimentară, industria lemnului). Emblema oraşului o constituie
Întreprinderea de frigidere „Arctic” (privatizată).
Titu (10.433 loc.) este situat într-o zonă de subsidenţă (coborâre) a câmpiei şi a devenit oraş
în 1968, mai mult datorită funcţiei de nod feroviar local. Are mai multe nuclee care localizează
vechile aşezări rurale care au stat la originea oraşului.
Ploieşti (235.393 loc.) s-a dezvoltat în apropierea contactului dintre Subcarpaţi şi Câmpia
Română, pe o câmpie piemontană relativ înaltă, la ieşirea râului Teleajen din zona subcarpatică. Are
o poziţie geografică deosebită şi reprezintă centrul geometric al Munteniei; fără a intra în amănunte,
menţionăm că poziţia sa geografică este mai bună decât a capitalei, dar anumite elemente de natură

146
istorico – geografică au favorizat dezvoltarea unui oraş de mari dimensiuni pe locul actual al
Bucureştiului şi nu la Ploieşti.
Este cunoscut ca un centru urban de la sfârşitul secolului XVI. La începutul secolului XX
(1912) era unul dintre cele mai mari oraşe (cu 56.000 locuitori). Reţeaua stradală, care păstrează
într-o mare măsură vechea tramă a uliţelor localităţii medievale, are în principal un aspect radiar
concentric.
În prezent, oraşul Ploieşti este cunoscut prin industria de prelucrare a petrolului (rafinăria
„Petrotel”) şi complexul petrochimic de la Brazi („Petrobrazi”), care formează o zonă industrială
disjunctă. În Ploieşti funcţionează şi o întreprindere de utilaj petrolier. Este unul dintre cele mai
mari noduri de comunicaţii feroviare şi rutiere şi are un triaj de mari dimensiuni.
Zonarea internă evidenţiază zone industriale, areale rezidenţiale şi o zonă centrală cu profil
complex. Zonele verzi sunt foarte reduse.
Alte oraşe din sectorul Argeş – Buzău al Câmpiei Române sunt: Răcari, Fierbinţi Târg,
Voluntari, Măgurele, Bragadiru, Chitila şi, la limita de nord-est, oraşul Buzău.

Bărăganul este situat în partea de est a Câmpiei Române, dar are accepţiuni şi extensiuni
diferite, de la un autor la altul. Astfel, V. Mihăilescu (1937) include în Bărăgan şi Câmpia
Mostiştei, arătând însă că, în forma sa tipică şi sub denumirea originară, Bărăganul este sectorul
cuprins între Ialomiţa şi Dunăre. Ideea că această Câmpie a Mostiştei face parte din Bărăgan este
reluată de diferiţi autori. V. Mihăilescu (1969) consideră că Bărăganul poate fi împărţit în trei
sectoare, despărţite de Călmăţui şi Ialomiţa (incluzându-se aici ca subdiviziune suplimentară
Câmpia Mostiştei). V. Tufescu (1974) consideră Bărăganul fără Câmpia Mostiştei (pe care o
denumeşte „arie asociată”). În tratatul de geografie a României, Câmpia Mostiştei este considerată o
diviziune aparte. Octavia Bogdan (1980) şi Gr. Posea (1989) includ în cadrul Bărăganului şi
Câmpia Mostiştei. Considerăm că Bărăganul, în sensul său clasic, se opreşte la Valea Mostiştei, iar
aceasta, prin vegetaţia de silvostepă şi pâlcurile de pădure, poate fi considerată o prelungire a
unităţii regionale situate în nord - vest, Câmpia Vlăsiei.
În acest context, Bărăganul are următoarele limite: în partea de nord, Valea Buzăului şi a
Siretului, în est şi în sud, Dunărea, iar în vest, o linie aproximativă care porneşte de la Buzău, la
Urziceni (unde limita Bărăganului spre Câmpia de subsidenţă străbătută de râul Sărata este foarte
evidentă), Fundulea şi în continuare, Valea Mostiştei, până la vărsare. Între aceste limite, Bărăganul
are o personalitate deosebită şi poate fi considerată o regiune geografică.
În aparenţă o regiune simplă, Bărăganul s-a dovedit a fi, în contextul reliefului Câmpiei
Române, o unitate cu o anumită complexitate. Studiile recente (Gr. Posea, 1989, 2002 şi Geografia
României, vol. V, 2005) au arătat în mod foarte clar că aprecierea iniţială de câmpie tabulară,
orizontală, netedă, de origine lacustră nu se potriveşte cu realitatea. Partea de vest a Bărăganului
este formată din câmpii piemontane terminale construite de Argeş, Ialomiţa, Buzău şi Râmnicu
Sărat. Partea de est (zona Podişului Hagieni) reprezintă o câmpie de glacis sud-dobrogean. Partea
centrală a Bărăganului, de origine fluvio - lacustră, reprezintă foste bălţi ale Dunării. Dintre formale
de relief secundare, menţionăm microrelieful de tip crovuri, găvane, padine şi formele dezvoltate pe
nisipuri.
Câmpia Bărăganului cuprinde următoarele subdiviziuni:
- în nord, Câmpia Brăilei (până la Călmăţui); în cadrul acestei câmpii se distinge spre
Dunăre „terasa Brăilei” (denumită şi Câmpia Viziru) şi Câmpia Ianca (la vest de Valea
Ianca);
- în centru, Bărăganul Central (sau Ialomiţa - Călmăţui); are diferite denumiri pentru
diviziunile componente (Câmpia Padina, Câmpia Strachinei etc.);
- în sud, Bărăganul Sudic (între Mostiştea, Ialomiţa şi Dunăre); partea estică a acestuia o
formează Câmpul Hagieni (sau „Podişul Hagieni”).
Bărăganul este cunoscut prin caracteristicile sale climatice care duc la ideea că reprezintă o
unitate climatică ce are ca element specific existenţa fenomenului de uscăciune, secetă şi
continentalism termic. Precipitaţiile sunt reduse (450 - 500 mm, cu 300 mm în anii secetoşi) şi

147
predomină vânturile din nord-est. Valorile medii ale elementelor meteorologice se caracterizează
printr-o mare omogenitate pe întreaga suprafaţă a Bărăganului. Deşi este o unitate climatică
evidentă, există areale în care influenţa Dunării este mai pregnantă. Vegetaţia predominantă o
reprezintă stepa, care aici se dezvoltă cu elementele sale caracteristice (biomasă redusă, vegetaţie
erbacee). Pe substratul de loess se dezvoltă soluri cernoziomice relativ uniforme pe mari întinderi.
Cu mai puţin de două secole în urmă, Bărăganul era un teritoriu înţelenit, de stepă, cu mici
suprafeţe agricole (în lungul văilor), populaţie rară şi un teritoriu destinat păstoritului. De la
mijlocul secolului al XIX-lea, Bărăganul începe să devină un teritoriu arabil. Au fost identificate
trei etape de înaintare a arăturilor şi de stabilizare a populaţiei. În prezent este o regiune agricolă
utilizată extensiv aproape integral.
Densitatea populaţiei, deşi este redusă (50 - 60 loc./km2) a crescut în ultima jumătate de
secol. Descoperirea unor bogate resurse de petrol şi gaze naturale au favorizat apariţia unor centre
de exploatare a acestora. Deşi Bărăganul şi văile laterale au urme arheologice vechi, o populare
intensă, exceptând cursul Dunării, s-a realizat abia de la mijlocul secolului al XIX-lea. Au fost
distinse mai multe curente de populaţie venite în Bărăgan din Carpaţii Meridionali, Depresiunea
Transilvaniei, Subcarpaţii Curburii şi vestul Munteniei (Vlaşca, Ilfov). Unele localităţi sunt
cunoscute ca provenind din descendenţi mocani („ungureni”) şi deleni (din zona dealurilor). Un
element interesant de geografie istorică îl reprezintă existenţa pe întinsul Bărăganului a
„gorganelor”, a căror origine, deocamdată, este incertă (pot fi scitice sau cumane).
Aşezările rurale s-au dezvoltat iniţial pe văile laterale şi Valea Ialomiţei, de unde au ajuns să
ocupe şi suprafaţa câmpurilor. Aşezările din lungul Ialomiţei sunt considerate aşezări moşneneşti;
sunt mai dezvoltate cele situate pe malul stâng (unde formează pe zeci de kilometri câte o singură
aşezare) şi mai puţin extinse pe malul drept, unde ocupă fruntea câmpului. În lungul Dunării există
aşezări vechi, în prezent cu o anumită importanţă (Borcea, Unirea, Pietroiu).
Oraşele principale sunt: Olteniţa, Călăraşi, Feteşti, Ţăndărei, Slobozia, Urziceni, Fundulea,
Însurăţei, Pogoanele, Lehliu – Gară, Budeşti şi Brăila (considerat oraş dunărean).
Specificul Bărăganului este dat de o serie de caracteristici geografice: întinderi netede,
acoperite cu loess, cu microrelief de crovuri, climă mai aridă (cu precipitaţii puţine, zile tropicale,
geruri iarna), vegetaţie de stepă, de un peisaj de neconfundat, agricultură relativ recentă (de două
secole), populaţie relativ rară, concentrată pe văi.

Tabelul 10. Evoluţia demografică a oraşelor din Bărăgan (1992 – 2014)

Nr. crt. Oraşe 1992 1998 2002 2014

1 Călăraşi 76 952 77 906 70 046 78.236
2 Slobozia 56 048 56 925 52 677 53.400
3 Feteşti 35 374 36 255 33 197 35.790
4 Olteniţa 31 821 31 845 27 217 28.660
5 Urziceni 19 303 19 147 17 089 17.772
6 Ţăndărei 14 212 14 445 12 515 16.820
7 Ianca 11 736 12 671 11 341 11.213
8 Pogoanele 7 768 7 574 7 788 7.670
9 Însurăţei 7 396 7 441 7 340 7.180
10 Fundulea 6 728 6 237 6 692 6.794
11 Lehliu Gară 6 622 6 705 6 567 6.756
12 Făurei 4 356 4 613 4 090 4.163

Călăraşi are o poziţie geografică extrem de interesantă, fiind situat în proximitatea unor
regiuni geografice diferite: Bărăganul, Balta Ialomiţei, Dunărea şi Podişul Dobrogei (la sud de
Dunăre). Aici se află singurul loc unde a putut să fie traversată Dunărea în mod sistematic în
decursul istoriei, la vest şi la est bălţile îngreunând accesul la Dunăre. Totodată, poziţia oraşului este
o prelungire spre nord a unei zone de convergenţă care se realizează la sud de Dunăre, la Silistra

148
(Durostorum). Aici a existat o „schelă” (loc de acostare a navelor), târg, garnizoană, iar din secolul
XV a devenit un centru comercial şi administrativ.
Denumirea de Călăraşi adoptată la sfârşitul secolului XVIII (în locul celei de Lichireşti, din
secolele anterioare) provine din denumirea călăreţilor care duceau ştafeta spre Istanbul. În 1832
devine oraş şi reşedinţă de judeţ (prin mutarea acesteia de la Urziceni). Oraşul este reconstruit în a
doua parte a secolului XIX. A fost cunoscut mult timp ca port de cereale. Are în prezent cartiere
noi; în partea de vest este situat locul unde a fost combinatul siderurgic.
Slobozia a apărut pe locul unor aşezări scutite de taxe (slobozii) cu activităţi agricole şi
târguri de cereale. În 1878, apare localitatea Slobozia Nouă (în nord), partea dinspre Ialomiţa
păstrând denumirea de Slobozia Veche (unde se află oraşul actual). Construirea căii ferate (1910) a
atras oraşul (declarat în 1912) în circulaţia feroviară. După 1968 devine reşedinţă de judeţ şi se
dezvoltă sub raport industrial (Fabrică de ulei, Combinatul chimic).
Feteşti a fost declarat oraş în 1930 şi a avut iniţial două nuclee: unul situat pe malul braţului
Borcea şi altul lângă gară. Din reunirea lor a rezultat oraşul actual, cu o funcţie de tranzit feroviar şi
rutier.
Ţăndărei este un fost târg de vite şi cereale, declarat oraş în 1968. Se compune din două
părţi: Ţăndărei Gară şi Strachina. Dezvoltarea localităţii a fost influenţată de construcţia căii ferate
Făurei – Ţăndărei (1890) continuată spre Feteşti. Oraşul continuă tradiţia „oraşului de lână” situat
spre est, spre Dunăre.
Alte oraşe declarate recent sunt: Amara (8.040 loc.) şi Căzăneşti (3.596 loc.).

Sectorul estic (Buzău – Siret - Prut) al Câmpiei Române, denumit simplu „sectorul Buzău –
Siret”, cuprinde: Câmpia Râmnicului, Câmpia Buzăului, Câmpia Siretului Inferior, Câmpia
Tecucilor şi Câmpia Covurlui.
Acest sector este eterogen, cuprinzând o câmpie de glacis (glacisul Râmnicului, situat în
continuarea exterioară a Subcarpaţilor Curburii), câmpia piemontană a Râmnicului, câmpia de
subsidenţă a Siretului Inferior, câmpia de terase a Tecuciului şi câmpia - glacis Covurlui.
Glacisul Râmnicului urmăreşte marginea exterioară a Subcarpaţilor Curburii între Buzău şi
Trotuş, continuând piemontul exterior Subcarpaţilor. Câmpia - glacis a Râmnicului are lăţimi
variabile, fiind mai extinsă între Buzău şi Râmnicu Sărat şi mai îngustă spre nord.
Câmpia Râmnicului reprezintă o câmpie piemontană, în prezent cu aspect înalt (faţă de
Câmpia Siretului); pe această câmpie se pot observa traseele vechi ale Râmnicului, spre limanele
situate în prezent în lungul Văii Buzăului: Lacul Costeiu, Lacul Jirlău, Lacul Amara, Lacul Balta
Albă; aceste trasee au fost abandonate succesiv de la sud spre est, iar în prezent Râmnicul are un
traseu de la sud - vest spre nord - est. Câmpia Râmnicului reprezintă o câmpie - con, piemontană,
cu vârful în zona de ieşire a râului Râmnicu Sărat din Subcarpaţi. Cursul actual al Buzăului
urmăreşte marginea exterioară a câmpiei piemontane a Râmnicului, iar valea sa meandrată se află
situată la contactul dintre această câmpie şi Bărăgan.
Câmpia Siretului Inferior reprezintă o regiune foarte joasă (10 - 20 m altitudine), în
coborâre lentă, spre care gravitează reţeaua hidrografică şi procesul de sedimentare din nord - estul
Câmpiei Române. Câmpia de subsidenţă, foarte largă în zona de confluenţă cu Buzăul şi Râmnicul
Sărat, se îngustează sensibil spre vărsarea Siretului în Dunăre, între terminaţia nord - estică a
Câmpiei Brăilei şi marginea sudică a Câmpiei Covurlui.
Câmpia Tecucilor este o câmpie de terase, în parte comună a Bârladului şi Siretului. La est
de Valea Gerului se întinde Câmpia Covurlui, considerată o câmpie de glacis, construită în
marginea sudică a Podişului Covurlui.
Oraşele principale sunt: Buzău, Râmnicu Sărat, Focşani, Adjud, Mărăşeşti, Tecuci, Brăila
(pe margine, în Bărăgan), Galaţi, Făurei. Fiecare oraş are un profil economic, urban şi teritorial
propriu.

Buzău (137.200 loc. în anul 2014) este aşezat la ieşirea râului Buzău din zona subcarpatică,
unde acesta creează un mare con de împrăştiere. Forma şi dezvoltarea oraşului sunt determinate de

149
albia largă a Buzăului (în est) şi de calea ferată (în partea de sud); în aceste condiţii, oraşul s-a
dezvoltat într-un perimetru mărginit de aceste două limite. Este cunoscut din secolul XV ca un târg.
Dezvoltarea industrială deosebită s-a realizat după 1950, când au apărut platformele industriale din
sud, din nord şi cartiere noi (Crâng, Obor). Este un nod feroviar şi rutier şi concentrează importante
activităţi economice. Deşi este poziţionat mai mult la sud-vest de râul Buzău (deci într-o altă
diviziune a Câmpiei Române), îl considerăm mai semnificativ pentru sectorul Buzău – Siret,
datorită legăturii preferenţiale cu Râmnicu Sărat.
Râmnicu Sărat (41.374 loc. în 2014) este cunoscut ca târg şi oraş la sfârşitul secolului XVI.
Îndeplineşte şi funcţia de reşedinţă de judeţ (între 1870 şi 1948). Partea centrală a fost modernizată,
dar s-a păstrat parţial şi arhitectura lui tradiţională.
Focşani (95.170 loc. în anul 2014) este cunoscut ca târg la sfârşitul secolului XVI.
Importanţa sa creşte în secolul XVII, din cauza deplasării activităţilor comerciale ale ţinutului
Putnei spre sud, unde existau două grupuri de sate care vor sta ulterior la baza oraşului Focşani
(Oancea, D. I., 1985, 1987). Oraşul era situat pe graniţa de atunci, cu o parte aparţinând Moldovei
(cu aspect rural) şi o parte aparţinând Munteniei (cu aspect urbanizat). În prezent are o funcţie
administrativă, industrială (prelucrarea lemnului, confecţii, vin), comercială şi de transport. Zonarea
funcţională internă evidenţiază o zonă centrală (comercială şi administrativă), zone industriale, zone
rezidenţiale (în jurul nucleului central) şi spaţii comerciale noi (pe centura exterioară).
Adjud (20.587 loc.) apare ca localitate în 1433, fiind în prezent un centru industrial
(„Vrancart”, pentru ambalaje de carton) şi un nod de comunicaţii rutiere şi feroviare, iar Mărăşeşti
(13.466 loc.) este cunoscut din secolul XVII (1741), fiind în prezent un nod feroviar (industria
chimică s-a desfiinţat).
Oraşul Galaţi este legat funcţional de Dunăre şi menţionat ca atare în acest context. De
asemenea, Brăila, care este un „oraş al Bărăganului” şi al Dunării.
Lunca şi Bălţile Dunării reprezintă aparent o subdiviziune a Câmpiei Române, dar situată
sub influenţa directă a fluviului, unde componenta hidrografică este determinantă. Balta Ialomiţei şi
Insula Mare a Brăilei („Balta Brăilei”), în trecut zone de iernat ale ovinelor din Carpaţi (datorită
climatului de adăpost, cu temperaturi medii în ianuarie de doar -1°C), teritorii cu stuf, păşuni,
lacuri, bălţi, păduri de luncă şi inundaţii, au fost îndiguite, desecate şi transformate în terenuri
agricole.
În afara acestor diviziuni „clasice” ale Câmpiei Române menţionate şi descrise până acum,
există alte două „realităţi spaţiale” (fără a fi regiuni sau diviziuni), situate pe teritoriul Câmpiei
Române (oraşul Bucureşti), sau la marginea acesteia (Dunărea). Ambele sunt realităţi geografice cu
o deosebită personalitate spaţială şi funcţională: oraşul Bucureşti – o deosebită concentrare urbană
prin întindere şi dimensiunile demografice (peste 2 mil. loc.) şi Dunărea (cu zona ei de influenţă
directă), un sistem geografic dezvoltat pe un fluviu semnificativ la scară continentală.
Deşi aceste două sisteme spaţiale şi funcţionale sunt găzduite de Câmpia Română, exced
caracteristicile regionale ale acesteia şi sunt prezentate ca entităţi disjuncte de localizarea lor.

150
 BUCUREŞTI – SPECIFICUL GEOGRAFIC REGIONAL

(1) Poziţie şi localizare

Oraşul Bucureşti este situat în partea centrală a Câmpiei Române.

Este situat relativ excentric faţă de ansamblul teritoriului României, fiind poziţionat la
distanţe mai mari faţă de anumite regiuni istorico – geografice (Banat, Zarand – Crişana,
Maramureş, Transilvania, Bucovina, Moldova şi chiar Dobrogea), dar în partea centrală a Ţării
Româneşti (adică a Valahiei). Este, cu alte cuvinte, un „oraş central” al Valahiei („Ţării
Româneşti”), dar un oraş marginal ca poziţie (însă central ca funcţionalitate) faţă de ansamblul
teritoriului ţării.
Poziţia excentrică a oraşului – capitală este caracteristică şi altor metropole de acest fel, cum
ar fi Moscova, Paris, Londra, Buenos Aires, Beijing, Sofia etc.
Această poziţie a oraşului Bucureşti, devenit capitală a Ţării Româneşti, apoi a „Vechiului
Regat” şi, din anul 1928, a României actuale în ansamblul ei, are o anumită semnificaţie din
perspectiva evoluţiei istorico – geografice a ţării.
Calitatea de capitală a Ţării Româneşti (Munteniei) este rezultatul mai degrabă al unui
concurs de împrejurări, decât al unor factori geografici; astfel, mutarea capitalei de la Târgovişte la
Bucureşti, impusă de Imperiul Otoman, a avut ca motivaţie apropierea centrului politic şi
administrativ al Ţării Româneşti de Giurgiu (raia turcească în momentul respectiv), de unde putea
fi supravegheată mai uşor.

(2) Elemente definitorii ca entitate regională

Spaţiul urban al Bucureştiului reprezintă o unitate teritorială distinctă în cadrul Câmpiei

Române şi o unitate individualizată sub aspect urban, demografic şi economic la nivelul întregii ţări.
Dacă pentru celelalte unităţi teritoriale componentele naturale (îndeosebi relieful) au fost
determinante, în cazul oraşului Bucureşti apare ca element definitoriu componenta socio-
economică; o populaţie foarte numeroasă (peste 2 mil. locuitori), un ansamblu construit de mari
proporţii, o infrastructură tehnică deosebită (întreprinderi, sisteme de transport), funcţii economice
şi urbane de dimensiuni naţionale şi internaţionale.
Bucureştiul are dimensiunile demografice şi funcţiile asemănătoare unor oraşe metropole
din alte ţări: Paris pentru Franţa, Londra, pentru Marea Britanie, Cairo pentru Egipt, Viena pentru
Austria, Budapesta pentru Ungaria, Buenos Aires pentru Argentina, Ciudad de Mexico pentru
Mexic, Santiago pentru Chile, Manile pentru Filipine etc. Se distinge, asemănător acestor
metropole, printr-o concentrare demografică deosebită şi o concentrare a funcţiilor urbane şi
economice.
Dintre elementele naturale unele sunt influenţate sensibil de existenţa şi activităţile unei
concentrări urbane cum este cea a Bucureştiului; temperatura medie anuală este mai mare cu 2°C
decât a regiunii înconjurătoare (ajungând la peste 12°C, cea mai ridicată din ţară), nivelul
precipitaţiilor mai ridicat (datorită nucleelor de condensare existente deasupra oraşului). De
asemenea, activitatea industrială, urbană, casnică, adaugă mediului ambiant un plus energetic
sesizabil. Învelişul biogeografic este înlocuit aproape în totalitate, iar reţeaua hidrografică este
transformată profund.
Oraşul Bucureşti a făcut obiectul mai multor studii de geografie, dintre care cele datorate lui
V. Mihăilescu şi îndeosebi monografia relativ recentă de geografie urbană (2003) pot fi considerate
repere de bază în cunoaşterea şi evoluţia oraşului.

151
 (3) Elemente de geografie fizică

Relieful teritoriului oraşului este acela al unei câmpii, cu o uşoară înclinare de la NV spre
SE; altitudinile teritoriului oscilează între 100 m, în partea de NV şi 50 m, în albia Dâmboviţei, la
ieşirea acesteia din oraş. Valorile altitudinale cele mai frecvente sunt cuprinse între 50 şi 90 m,
altitudinea cea mai frecventă fiind în jurul valorii de 80 m.
Câmpia pe care se află situat oraşul Bucureşti, denumită în mod tradiţional Câmpia Vlăsiei,
s-a format prin umplerea unei porţiuni a lacului Getic cu sedimente aduse de râuri din Carpaţi şi
Subcarpaţi, care s-au depus sub forma unor conuri piemontane sau piemontano – deltaice, la
marginea unei zone lacustro – mlăştinoase, situată spre est. Ca tipuri genetice de relief, întâlnim
câmpurile (cu denumiri locale care diferă de la un autor la altul), terasele râurilor principale
(îndeosebi ale Argeşului), văile (pe alocuri în forma lor iniţială, meandrate puternic, îndeosebi
Colentina), arealele ocupate cu crovuri şi luncile râurilor principale.
Subdiviziunile teritoriului administrativ cuprind, în cadrul sectorului de câmpie dintre Valea
Argeşului, în SV şi Valea Pasărea, în NE (considerate ca văi extreme): Câmpul Câlnăului (între
Dâmboviţa şi Argeş), Câmpia Colentinei (între Dâmboviţa şi Colentina) şi sectorul nordic (cuprins
între Colentina şi Valea Pasărea), denumit uneori Câmpul Otopeni – Cernica.

Clima este temperat moderat, cu nuanţe de ariditate (continentale).

Factorii genetici principali ai climei oraşului Bucureşti, sunt: radiaţia solară ridicată (126
kcal/cm2); dinamica atmosferei, predominantă din sectorul estic (60 % din total), ceea ce
influenţează caracteristicile continentale ale climatului; caracteristicile suprafeţei active, care
determină o modificare sensibilă a elementelor climatice şi formarea unui adevărat „climat urban”.
Temperatura medie anuală este cuprinsă între 10,7°C în partea de nord şi 11,2°C în sud.
Aceste valori se referă la condiţiile naturale şi au o semnificaţie zonală. Valorile termice reale sunt
sensibil mai mari, temperatura medie anuală fiind, în realitate, în interiorul perimetrului construit,
de peste 12°C, cea mai ridicată din ţară; aceasta este cauzată, pe lângă influenţa directă a suprafeţei
active, de căldura artificială suplimentară. Temperatura medie a lunii ianuarie este cuprinsă între -2
şi -3°C, iar a lunii iulie, de peste 23°C. Diferenţa termică între vară şi iar este de aproape 26°C, fiind
una dintre cele mai ridicate din ţară. Precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 500 – 550 mm
anual, în regim zonal natural; în realitate, precipitaţiile sunt sensibil mai mari în interiorul construit
al oraşului, ajungând la 580 mm anual.
Existenţa oraşului, ca factor climatogen, influenţează şi alte elemente meteorologice, cum ar
fi: persistenţa stratului de zăpadă, regimul vânturilor (în special în arealele cu clădiri înalte),
nebulozitatea (mai ridicată decât a regiunilor înconjurătoare), fenomenele legate de îngheţ şi
temperatura solului. Diferenţierile topoclimatice indică, pe fondul climatului temperat – moderat cu
nuanţe continentale, influenţat de activitatea urbană (care dă, pe ansamblu, un topoclimat urban),
mai multe areale topoclimatice, cum ar fi: culoarul Dâmboviţei, culoarul Colentinei, arealele
interfluviale deschise, topoclimatul nucleului central şi topoclimatele urbane periferice (aproape
naturale).
Râurile principale sunt: Argeşul, Sabarul, Dâmboviţa, Colentina. Fiecare râu are
caracteristici hidrologice influenţate de modificările antropice. Apele subterane cuprind ape freatice
(situate la 1 - 4 m în lungul râurilor şi 6 – 7 m pe interfluvii) şi ape de adâncime.
Lacurile cele mai întinse sunt de origine antropică, fiind realizate prin baraje pe principalele
râuri. În perioada 1936 – 1947, Dâmboviţa şi Colentina au fost amenajate în mai multe momente,
pentru a suplini lipsa unui fluviu important în apropiere. Colentina a fost amenajată în forma actuală
între 1934 – 1947, când s-au asanat mlaştinile existente pe cursul râului şi s-au construit incintele
îndiguite Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Fundeni. Ultima amenajare a Dâmboviţei s-a realizat
între 1982 – 1988 şi a cuprins, printre altele, realizarea unui lac de acumulare în zona Crângaşi
(Lacul Dâmboviţei sau „Lacul Morii”).
Vegetaţia este puternic transformată, dar vegetaţia naturală se înscrie în arealul pădurilor de
cer şi de gârniţă (în cea mai mare măsură) şi de stejar pedunculat (în partea de nord). În estul

152
Bucureştiului, începând din zona de confluenţă dintre Mostiştea şi Pasărea, predomină silvostepa. În
mod similar, fauna este transformată foarte mult.
Învelişul de soluri cuprinde cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale,
cernoziomuri cambice gleizate, soluri brun – roşcate şi soluri aluviale.
Elementele fizico – geografice ale oraşului Bucureşti sunt organizate într-un sistem spaţial şi
funcţional orientat pe direcţia NV – SE, aşa cum se desfăşoară reţeaua hidrografică şi interfluviile
principale. În aceste condiţii, regionarea internă identifică trei fâşii paralele între ele, cuprinse între
Valea Pasărea, în NE şi Valea Argeşului, în SV, astfel:
a) între Pasărea şi Colentina, un câmp întins, care scade altitudinal de la NV spre SE,
denumit Câmpul Otopeni – Cernica, după localităţile extreme;
b) între Colentina şi Dâmboviţa, o a doua fâşie, care poate fi denumită Câmpul Colentinei;
c) între Dâmboviţa şi Sabar, Câmpul Câlnăului;
În lungul Sabarului şi Argeşului există o unitate de relief mai joasă, ce formează o singură
luncă pentru cele două râuri (Lunca Argeş – Sabar)

(4) Elemente de geografie umană

Elemente de geografie istorică

Teritoriul oraşului Bucureşti cuprinde multiple vestigii arheologice care atestă o locuire
străveche şi continuă. Din perspectiva geografiei istorice, interesează îndeosebi momentul când a
fost declarat oraş (1459) şi apoi momentul când a devenit reşedinţă domnească, dobândind funcţii
noi şi o importanţă sporită.
Există o anumită legendă, de origine livrescă, prin care se consideră că aşezarea rurală
iniţială are la bază existenţa unui cioban, cu numele de Bucur. Deşi această legendă este transmisă
cu persistenţă, din generaţie în generaţie, naivitatea ei nu poate explica, de fapt, originea reală a
numelui şi locului oraşului Bucureşti.
V. Mihăilescu (2003, pag. 92) arată că este foarte posibil să fi existat anterior oraşului o
localitate rurală cu aceeaşi denumire. Locul acesteia se situa, probabil, pe actualul perimetru
central (unde s-a construit cetatea Bucureşti, pe vremea lui Vlad Ţepeş). Acest loc central se situa
aproximativ în jurul bisericii Sf. Gheorghe, unde se află în prezent km 0 al oraşului. Exista o foarte
clară convergenţă de drumuri care veneau în această direcţie.
De altfel, convergenţa drumurilor a reprezentat un factor important în geneza oraşului pe
această poziţie şi nu în altă parte a Câmpiei Române (unde nu existau noduri de întretăiere a
drumurilor de aceeaşi amploare).
Oraşul a cunoscut o dezvoltare teritorială în diferite etape, evidenţiată de creşterea sa
concentrică succesivă. Un moment important al acestei evoluţii l-a reprezentat apariţia unor
„bariere” situate la marginea oraşului de atunci (cum ar fi bariera Târgului de afară, Vergului,
Dudeşti, Şerban Vodă, Dealul Spirei, Târgovişte, Podul Mogoşoaiei, Herăstrău), care se recunosc în
textura actuală a oraşului prin inelul aproape circular care uneşte poziţia acestora.
Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, oraşul se dezvoltă în continuare radiar, depăşind
această linie circulară a barierelor succesiv, până la limitele actuale.
În prezent, limita exterioară a oraşului se află situată, în linii mari, la linia de centură
feroviară şi rutieră. Există anumite momente ale evoluţiei teritoriale evidenţiate prin construirea
cartierelor exterioare primului inel circular.
În a doua parte a secolului XX, oraşul şi-a modificat foarte mult structura teritorială internă
prin apariţia succesivă a câtorva platforme industriale şi a unor cartiere de locuinţe asemănătoare
arhitectonic între ele (Titan, Drumul Taberei, Militari etc.).
Elemente de natură istorică sunt consemnate de-a lungul timpului în lucrări cu un pronunţat
caracter monografic (Potra, G., 1990, vol. I, II) sau destinate unor anumite probleme de istorie şi
geografie urbană, cum ar fi: Bucureştiul de altădată (Bacalbaşa, C., 1935), rolul de capitală
(Berindei, D., 1963), evoluţia istorică (Giurescu, C. C., 1942; Vătămanu, N., 1973 etc.), oraşul

153
văzut şi descris de călători străini în sec. XVI – XIX (Potra, G., 1992), istoricul hanurilor
bucureştene (Potra, G., 1985).

Populaţia

Evoluţia numerică a populaţiei arată o creştere aproape continuă pe parcursul secolului XX.
Menţionăm îndeosebi faptul că în ultimul deceniu al secolului XX populaţia a depăşit uşor 2
milioane locuitori, valoare cu care s-a situat între locurile 80 şi 88 pe glob, în perioada respectivă.

Anul Populaţie Creşterea demografică a populaţiei oraşului Bucureşti,

1912 370 000 ilustrată de tabelul alăturat, sugerează un aport
1930 639 000 deosebit al sporului migratoriu, singurul care poate
1948 1 041 000 explica valorile deosebite ale acestei creşteri. Se
1956 1 177 000 consideră că sporul total a fost în prima parte a
1966 1 366 000 secolului XX de peste 4% anual, ceea ce reprezintă o
1977 1 807 000 valoare dublă faţă de sporul natural. În a doua jumătate
1982 1 979 000 a secolului XX, populaţia totală a crescut cu peste 1
1992 2 067 000 milion persoane, reprezentând o dublare a acesteia, cu
1998 2 016 000 un spor total dublu faţă de media ţării.
2010 1 942 254
2014 2 110 752

Există multiple aspecte deosebit de interesante sub raportul structurii profesionale şi etnice
pe parcursul evoluţiei sale (Mihăilescu, V., 2003).

Activităţile economice

Bucureştiul este un centru care atrage multe materii prime din hinterlandul apropiat, din
regiuni mai îndepărtate sau direct din import. Astfel, pe lângă producţie termoelectrică proprie (dată
de termocentralele Bucureşti – Sud, Bucureşti – Vest, Grozăveşti) primeşte prin liniile de înaltă
tensiune o cantitate mare de energie electrică de la alte centrale electrice (Rovinari, Turceni, Porţile
de Fier, Lotru, Cernavoda). Industria siderurgică proprie şi industria constructoare de maşini se
bazează pe produse siderurgice din alte centre (Galaţi). La aceasta se adaugă metale neferoase
(aluminiu de la Slatina, cupru, plumb, zinc etc.). În mod similar şi alte ramuri proprii (prelucrarea
cauciucului, a maselor plastice, medicamente, industria textilă, a pielăriei, industria uşoară)
„absorb” materii prime şi produse din exteriorul oraşului. Deci Bucureştiul este forte dependent
industrial de alte centre, regiuni, întreprinderi. Industria şi-a schimbat foarte mult configuraţia
spaţială şi funcţională. Au fost relocate sau diminuate unele zone şi platforme industriale, dar au
apărut şi ramuri moderne în localizări noi.

(5) Diferenţieri teritoriale

Oraşul are o anumită zonare funcţională internă, cuprinzând zone industriale, zone de
transport, zone rezidenţiale, comerciale, administrative, zone de agrement.
Zone industriale mai compacte (concentrate) care au existat (şi se păstrează parţial) se află
situate în spaţiile iniţiale (mai reduse ca extensiune) în locaţii cunoscute.
Zonele de transport cuprind axele rutiere din exteriorul şi interiorul oraşului (cum ar fi
centura rutieră şi feroviară), zonele de triaj, gările şi autogările, aeroporturile etc.
Zonele rezidenţiale cuprind spaţiul urban în totalitate; există însă zone relativ noi, sub forma
unor adevărate cartiere de blocuri, cu funcţie rezidenţială predominantă, cum ar fi: Drumul Taberei,
Titan, Colentina, Pantelimon, Militari, Berceni etc. În ultimii douăzeci de ani (1995 – 2015) au
apărut cartiere noi de locuinţe private, formate din vile sau blocuri, aproape în întregul spaţiu

154
circumurban (uneori în extravilanul oraşului), cum ar fi: zona Pipera (Tunari – Voluntari), cartierul
„H. Coandă” (Băneasa), Otopeni, Militari, Mogoşoaia, Popeşti – Leordeni etc.

Figura 16. Zonele funcţionale ale municipiului Bucureşti

Zonele comerciale au ocupat, prin tradiţie, centrul istoric al oraşului. Au apărut axe noi
predominant comerciale care au valorificat posibilităţile oferite de fluxurile de transport şi costurile
accesibile ale terenurilor; menţionăm zona Voluntari (pe axa Bucureşti – Urziceni), Otopeni (pe axa
Bucureşti – Ploieşti), Militari (pe axa Bucureşti – Piteşti, prelungită pe autostradă), Pantelimon (pe
axa Bucureşti – Feteşti) şi mai modeste deocamdată pe axele orientate spre Alexandria, Constanţa şi
Giurgiu. Zonele administrative sau culturale au mai mult un caracter punctiform.
Zonele de agrement sunt mai bine individualizate (Herăstrău, Titan, Băneasa etc.).
Există legături funcţionale strânse între metropolă şi hinterlandul apropiat.
Spaţiul de influenţă directă a fost denumit „zona periurbană a Bucureştilor” şi cuprinde în
linii foarte generale teritoriul judeţului Ilfov şi un anumit spaţiu din judeţele învecinate acestuia.

155
 DUNĂREA ŞI SPAŢIUL EI DE INFLUENŢĂ DIRECTĂ

(1) Poziţie, localizare şi limite

Dunărea este tangentă teritoriului ţării pe cea mai mare parte a lungimii sale şi transversală
pe o anumită porţiune (între Călăraşi şi Galaţi).
În acest caz nu poate fi apreciată o poziţie „în general”, ci doar în raport cu alte regiuni
majore (Câmpia Română şi Podişul Dobrogei).
Ea reprezintă o componentă majoră a spaţiului „romanităţii orientale”, alături de arcul
carpatic şi Marea Neagră.
Sectorul românesc al Dunării (1058 km) se află localizat în cursul inferior al fluviului şi în
partea de est a bazinului său hidrografic.

(2) Elemente definitorii ca unitate spaţială

În condiţiile în care unităţile regionale sunt anumite suprafeţe concrete, în general unităţi
majore de relief, este greu de acreditat ideea că Dunărea are un caracter de „regiune geografică”. Cu
alte cuvinte, Dunărea şi spaţiul apropiat în care se face resimţită influenţa ei directă reprezintă
„altceva” decât o unitate regională clasică.
Identitatea spaţială a Dunării este evidentă; ea este concretizată în traseul fluviului, volumul
mare de apă transportată, predominarea hidrografiei în cadrul componentelor naturale şi a
peisajului, funcţia economică de axă de transport şi lipsa unor subdiviziuni în sens clasic. Dunărea
fiind axa bazinului ei hidrografic îi asigură acestuia o anumită funcţionalitate şi coerenţă
interioară. Existenţa fluviului introduce în peisaj un element de azonalitate mai mult decât de
unitate regională bine definită şi delimitată. Funcţiile sale principale (de reglator hidrologic, agent
de transport geomorfologic, sursă energetică şi de apă, mijloc de transport, sursă de pescuit, element
de nuanţare topoclimatică etc.) sunt sensibil diferite de ale unor unităţi regionale (regiuni) propriu –
zise. Este mai puţin o unitate de „relief” (asemănător celorlalte unităţi naturale, deşi relieful jos –
lunca şi valea – este foarte expresiv) ci mai mult o unitate de „hidrografie” (similară în unele
aspecte Mării Negre).
Această structură spaţială grefată pe un sistem hidrografic de mari dimensiuni este totodată
şi un element de legătură între unităţile conexate: Munţii Banatului, Podişul Mehedinţi, Piemontul
Getic, Câmpia Română, Podişul Dobrogei, Delta Dunării şi chiar Marea Neagră. Totodată spre
Dunăre „gravitează” şi spaţii mai îndepărtate, direct sau indirect, prin intermediul reţelei
hidrografice regionale (Tisa, Prut) şi continentale (sistemul Rin – Main – Dunăre).
Această unitate spaţială „hidrografică” deosebită – Dunărea – are şi un spaţiu adiacent de
influenţă directă pe care îl considerăm funcţional „legat” de fluviu şi îl tratăm ca atare.

(3) Sectoarele Dunării

Cursul Dunării pe teritoriul ţării noastre poate fi subdivizat în patru sectoare astfel: de la
Baziaş la Porţile de Fier, de la Porţile de Fier la Călăraşi, de la Călăraşi la Brăila şi în aval de Brăila.
Sectorul Baziaş – Porţile de Fier se mai numeşte şi Defileul Dunării; schimbarea profundă
a caracteristicilor cursului Dunării are loc în dreptul barajului de la Porţile de Fier. În partea de nord
sunt Munţii Locvei, Munţii Almăjului (între Baziaş şi Orşova) şi pe o mică porţiune (în aval de
Orşova) Podişul Mehedinţi, unităţi care au corespondente la sud de Dunăre (Podişul Miroč), unde
Carpaţii se continuă.
Înaintea construirii sistemului hidroenergetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier, cursul
Dunării în regim natural avea o serie de caracteristici pe care nu le mai întâlnim în forma actuală,
amenajată. Ca un adevărat „defileu” valea foarte îngustă imprimă apei o viteză mare, formându-se
vârtejuri, care îngreunau navigaţia; chiar în zona Porţilor de Fier, albia avea stânci vizibile la ape

156
mici. Zona îngustată din dreptul Munţilor Almăjului purta şi poartă numele de „Cazane”. Prin
construirea barajului s-a creat un lac întins, necesar hidrocentralei „Porţile de Fier”.
Din cauza ridicării nivelului apei (cu aproximativ 7 m), o serie de localităţi au fost
strămutate, cum s-a întâmplat cu oraşul Orşova. Barajul are lateral un sistem de două ecluze, care
facilitează deplasarea navelor.
Afluenţii principali ai Dunării în acest sector sunt Nera (care se varsă chiar la intrarea
Dunării în ţară, lângă Baziaş) şi Cerna, iar porturile principale sunt Moldova Veche şi Orşova.

Sectorul Porţile de Fier – Călăraşi (”Lunca Dunării)este sectorul Dunării situat în sudul
Câmpiei Române. Datorită reliefului jos şi luncii largi Dunărea are o lăţime apreciabilă, ceea ce
face ca adâncimile să fie mai mici, asigurând doar un pescaj de 2 m, impropriu navelor maritime;
apr şi ostroave (cum ar fi Ostrovul Mare). În Lunca Dunării existau în trecut lacuri întinse legate
prin braţe secundare de Dunăre şi situate sub influenţa oscilaţiilor de nivel ale acesteia; aceste lacuri
de luncă au fost îndiguite, desecate, cum a fost lacul Greaca, cel mai întins şi o parte amenajate (de
exemplu lacul Bistreţ sau Suhaia).
Spre sud (unde ajung limitele Podişului Prebalcanic), ţărmul este mai înalt, iar spre Câmpia
Română mai jos, cu o largă dezvoltare a luncii, ceea ce îi conferă o pronunţată asimetrie; această
„împingere” spre sud a Dunării este datorată (printre altele) şi afluenţilor direcţi din Câmpia
Română (Jiu, Olt, Vedea, Argeş, Mostiştea). Porturile principale din acest sector sunt: Drobeta –
Turnu Severin, Calafat, Corabia, Turnu Măgurele, Zimnicea, Giurgiu, Olteniţa şi Călăraşi.
În acest sector a fost amenajată hidrocentrala Porţile de Fier II. Între oraşele Giurgiu şi Ruse,
Dunărea este traversată de un pod rutier şi feroviar, iar între Calafat şi Vidin, de un pod feroviar şi
rutier nou.

Sectorul Călăraşi – Brăila (Bălţile Dunării) se caracterizează prin despărţirea Dunării în

câte două braţe (unite într-un singur curs între Giurgeni – Vadu Oii), ce închid în interior incinte, în
trecut inundabile („Balta” Brăilei şi „Balta” Ialomiţei), cu bălţi, mlaştini, lacuri, păduri, în prezent
îndiguite, desecate şi transformate în zone agricole („Insula Mare a Brăilei” şi „Balta Ialomiţei”).
Sectorul „bălţilor”, ca şi Lunca Dunării din sudul Câmpiei Române (între Drobeta – Turnu Severin
– Călăraşi) erau utilizate în trecut (sec. XVIII – XIX) de păstorii transhumanţi, care coborau cu oile
din Carpaţi la iernat în luncă şi „bălţi”, datorită climatului mai blând şi adăpostit. În acest sector
Dunărea este traversată pe podul feroviar vechi, un pod rutier nou între Feteşti şi Cernavodă şi
podul rutier Giurgeni – Vadu Oii. Afluenţii Dunării în acest sector sunt Călmăţui şi Ialomiţa, iar
porturile principale – Feteşti, Cernavoda, Hârşova şi Măcin.

Sectorul dintre Brăila şi Mare (Dunărea Maritimă), situat în aval de Brăila, permite intrarea
navelor maritime (cu pescaj de 7 m). Între Brăila şi Pătlăgeanca, Dunărea curge printr-un singur
braţ, sporindu-şi debitul cu afluenţi mari (Siret, cu 222 m3/s şi Prut). La Pătlăgeanca şi în aval de
Tulcea se desparte în cele trei braţe – Chilia, Sulina, Sfântu Gheorghe - care conturează spaţiul
Deltei. Dintre acestea, doar Sulina este navigabil pentru nave maritime; este continuu dragat,
îndeosebi la vărsarea în Mare, unde se creează „bara” de la Sulina. În acest sector, porturile
principale sunt Brăila, Galaţi, Isaccea, Tulcea şi Sulina.

(4) Specificul climatic, hidrografic şi biogeografic

Nu se poate vorbi despre o „climă” specifică Dunării. Considerând însă spaţiul mai larg al
Luncii Dunării, climatul are unele particularităţi. Nuanţele climatice pe care le prezintă în cursul său
(influenţe submediteraneene, până la Zimnicea; climat de tranziţie, între Zimnicea şi Olteniţa;
climat cu nuanţe de ariditate, până la Tulcea; climat cu influenţe pontice, în Deltă), sunt ale
regiunilor înconjurătoare, nu ale cursului propriu – zis. Totuşi, unele elemente climatice au
caracteristici definitorii, în parte influenţate de Dunăre şi relieful jos, de luncă, în care se manifestă.
Temperatura medie anuală este, pentru Lunca Dunării, cea mai ridicată din ţară (peste 11°C)

157
datorită temperaturilor medii ridicate din iulie (24°C) şi din ianuarie (-1°C, în sud, -2°C în Deltă).
Zilele tropicale, similare celor din sudul Câmpiei Române şi Bărăgan, sunt atenuate de umiditatea
mai ridicată a aerului, cauzată de evaporarea apei în lungul Dunării, da şi din lunca sa (unde pânza
freatică este la suprafaţă). Precipitaţiile scad spre est, în raport cu scăderea regională a lor, iar
vânturile predominante (Austrul în partea de vest a sectorului românesc al Dunării, Crivăţul în
partea de est) sunt sensibil atenuate de relieful „de adăpost” al Luncii Dunării.
Hidrografia este elementul esenţial al caracteristicilor fizico – geografice. Dunărea îşi
sporeşte debitul cu peste 900 m3/s (de la 5.560 m3/s la Baziaş, la 6.470 m3/s la Pătlăgeanca), în parte
şi datorită afluenţilor direcţie din ţara noastră (Nera, Cerna, Topolniţa, Drincea, Desnăţui, Jiu, Olt,
Vedea, Argeş, Ialomiţa, Călmăţui, Siret, Prut). Debitul solid la intrarea în Deltă, în regim natural,
anterior amenajărilor, era de 58,7 mil. t. aluviuni pe an (în prezent reduse la 1/2) , care se depun pe
teritoriul Deltei sau în Mare. O dată la câţiva ani (2 -3 întrecut, acum la o diferenţă mai mare)
Dunărea îngheaţă, rareori de la un mal la altul; frecvent însă sloiurile (în timpul dezgheţului) se
acumulează, creându-se zăpoare, care stânjenesc navigaţia. Lunca Dunării are ape freatice la
suprafaţă, bogate, alimentate parţial din Dunăre, ale căror oscilaţii frecvente pot crea inundaţii sau
sărături.
Vegetaţia predominantă este vegetaţia acvatică şi de luncă, cu speciile corespunzătoare.
Fauna acvatică dă însă specificul Dunării; aici urcă din Marea Neagră, pentru a-şi depune icrele,
sturionii (morun, păstrugă, cegă, nisetru), numiţi de Herodot „peşti fără oase”. În lungul Dunării
există specii de animale caracteristice luncii (vidră, bizam, numeroase specii de păsări etc.).
Solurile de luncă (aluviale), solurile nisipoase şi cele sărăturoase au, pe ansamblu, o
fertilitate redusă care necesită măsuri ameliorative.

(5) Specificul populaţiei, al habitatului şi al economiei

Dunărea a reprezentat o axă de populare umană străveche. În antichitate, gurile Dunării au
fost vizitate şi descrise de Herodot. În lungul ei au apărut o serie de localităţi întărite, cum ar fi:
Dierna (Orşova), (Drobeta) Drobeta Turnu – Severin, Turris (Turnu Măgurele), Axiopolis
(Cernavodă), Carsium (Hârşova), Noviodunum (Isaccea), Aegysus (Tulcea), iar în laguna Sinoe
(fost golf marin în sec. VII î.e.n.), oraşul grecesc Histria (colonie milesiană, cel mai vechi oraş,
situat aproape de Istros – Dunăre).
În Evul Mediu s-au dezvoltat şi alte oraşe, ca Giurgiu, Brăila, Galaţi, iar mai recent (în
secolul XIX) Corabia, Calafat, Călăraşi.
În prezent, oraşele dunărene de la intrarea fluviului în ţară până la vărsare, sunt: Moldova
Nouă, fost oraş minier (în prezent cu o funcţie extractivă redusă), cu un port situat în apropiere
(Moldova Veche); Orşova, oraş strămutat pe o vatră nouă, cu o industrie de reparaţii navale şi port;
Drobeta – Turnu Severin, cu industrii diverse şi tradiţii istorice; Calafat şi Corabia, oraşe mai
mici; Turnu Măgurele, cu ramuri ale industriei alimentare şi fizionomie influenţată de Dunăre;
Zimnicea, cea mai sudică localitate din ţară; Giurgiu, fostă raia turcească, în prezent port, punct de
frontieră cu un pod peste Dunăre; Călăraşi, iniţial localitate agricolă, cu o anumită vocaţie
economică, de transport şi administrativă; Feteşti, un oraş cu o dezvoltare mai modestă până în
prezent, poate deveni mai activ prin amplificarea funcţiei de transport (nod feroviar, rutier şi port);
Cernavodă, port la Dunăre şi Canalul Dunăre – Marea Neagră, a devenit de curând (1994)
principalul nod electroenergetic al ţării, prin intrarea în funcţiune a atomocentralei; Hârşova,
localitate antică, medievală (a fost chiar port genovez), este situat în apropierea unui important
puncte de trecere rutieră a Dunării; Măcin este un oraş mai mic, cu exploatări de granit în
apropiere; Brăila, fostă raia turcească, este punctul de convergenţă spre Dunăre al traseelor
tradiţionale din Muntenia; oraş cu o structură urbană proprie (sub forma unor arcuri de cerc
concentrice, subîntinse de Dunăre), are anumite industrii şi un port fluvio – maritim; Galaţi, punct
de convergenţă tradiţional al drumurilor ce coboară din Moldova, are în prezent industrii importante
(siderurgie, construcţii de nave), un port activ, învăţământ superior şi structură urbană modernă;
Isaccea este un oraş mic, situat în apropierea unui vechi vad de traversare a Dunării; Tulcea are

158
funcţii economice şi administrative şi un port fluvio – maritim modernizat; Sulina, oraş activ acum
mai bine de un secol („Europolis”-ul lui Jean Bart), este un port de transbordare a navelor.
Aşezările rurale din lungul Dunării au, uneori, funcţii şi rezonanţe notabile, cum ar fi:
Bechet, Greaca, Giurgeni, Mahmudia, Sfântu Gheorghe, Chilia Veche etc.
Resursele Dunării sunt: potenţialul hidroenergetic, apa industrială, apa pentru irigaţii, fauna
piscicolă, unele resurse secundare (nisip, lemn de esenţe moi, stuf etc.), fondul funciar din Lunca şi
Delta Dunării, posibilităţile de navigaţie, potenţialul turistic.
Potenţialul hidroenergetic este utilizat de Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie „Porţile
de Fier”, cu o hidrocentrală puternică (2.000 MW, a doua din Europa) şi hidrocentrala Porţile de
Fier II. Alte proiecte au fost în studiu (Turnu Măgurele – Nikopole).
Apa Dunării este utilizată ca apă industrială în mai multe centre (Călăraşi, Giurgiu, Galaţi,
Brăila), la atomocentrala de la Cernavodă şi pentru irigaţii.
Fauna piscicolă bogată favorizează dezvoltarea unui pescuit activ.
Fondul funciar cuprinde terenurile aferente Dunării, situate în Lunca, Bălţile şi Delta
Dunării, scoase de sub efectul inundaţiilor, prin lucrări de îndiguiri şi desecări. Se cultivă porumb
(în sistem irigat), grâu, orz, orez (pe suprafeţe mici însă), plante furajere, legume, viţă de vie
(Greaca), pomi fructiferi. De asemenea, pe baza păşunilor şi pajiştilor de luncă, se cresc animale,
preponderent ovine, pe linia tradiţiilor păstoritului transhumant.
Unele activităţi industriale sunt legate direct de Dunăre sau facilitate de existenţa fluviului.
Astfel, industria siderurgică de la Galaţi a apărut şi s-a dezvoltat datorită facilităţilor de
import şi transport al minereurilor de fier şi cocsului; industria de alumină de la Tulcea s-a bazat pe
importul bauxitei, adusă de Dunăre. Unele exploatări de roci (granit la Măcin, calcar la Mahmudia)
beneficiază de transportul fluvial. Pentru dezvoltarea transporturilor au fost construite şantiere
navale la Galaţi, Tulcea, Giurgiu, Drobeta – Turnu Severin, precum şi şantiere de reparaţii (de
exemplu Orşova, Sulina).
Dunărea are şi un important potenţial turistic începând cu Defileul Dunării (Cazanele),
oraşele dunărene (Drobeta – Turnu Severin, Giurgiu, Brăila, Galaţi, Tulcea) şi mai ales Delta
Dunării.
De asemenea, Dunărea este traversată de următoarele poduri: Calafat – Vidin (şosea, cale
ferată), Giurgiu – Ruse (şosea, cale ferată), Feteşti – Cernavodă (cale ferată – pod vechi, şosea şi
cale ferată – podul nou), Giurgeni – Vadu Oii (şosea). Traversarea mijlocită de bac se realizează la
Calafat, Bechet, Călăraşi – Ostrov, Galaţi, Brăila.
Una dintre cele mai mari posibilităţi oferite de Dunăre o constituie transporturile navale.
Această posibilitate este amplificată prin funcţionarea sistemului transeuropean Rin – Dunăre, axă
de navigaţie de importanţă europeană, care conectează prin intermediul fluviului ţări din vestul,
centrul continentului şi de la Marea Neagră.
Condiţiile naturale ale navigaţiei rezultă din analiza caracteristicilor Dunării. Rezumând,
putem spune că există condiţii pentru o navigaţie maritimă (pe „Dunărea maritimă”, în aval de
Brăila, cu pescaj de 7 m) şi o navigaţie fluvială (pe „Dunărea fluvială”, în amonte de Brăila, cu un
pescaj de 2 m).
Existenţa unor impedimente („bara” de la Sulina, zăpoare sau blocări accidentale)
influenţează uneori navigaţia.
Porturile dunărene sunt fluvio – maritime (Sulina, Tulcea, Galaţi, Brăila) şi fluviale (celelalte
porturi): Sulina este un port liber („porto – franco”) cu tradiţii comerciale şi de tranzit în secolul
trecut; este în prezent un port de transbordare, dar se află în curs de amenajare ca port maritim.
Alte porturi mai mici, de interes local, sunt: Mahmudia, Isaccea, Măcin, Hârşova, Feteşti,
Cernavodă (cu perspective legate de Canalul Dunăre – Marea Neagră şi atomocentrală), Olteniţa,
Zimnicea, Corabia, Bechet, Calafat şi Moldova Veche.
Pe ansamblu, Dunărea are o importanţă deosebită pentru ţara noastră (care este o ţară
dunăreană) şi axă de legătură dintre centrul Europei, sud – estul Europei şi Marea Neagră.

159
 (B) DOMENIUL CARPATIC

Acest domeniu se caracterizează prin următoarele elemente majore definitorii:

- existenţa unei structuri de orogen, ca parte a lanţului alpino – carpatic, format în timpul
orogenezei alpine;
- relieful acestui domeniu este relativ nou în raport cu relieful fosilizat al domeniului
extracarpatic şi are o vârstă care se suprapune, în linii mari, neozoicului; relieful domeniului
carpatic poate să fie cel mai devreme de la sfârşitul Cretacicului;
- mecanismul formării reliefului tectonic este acela al apariţiei succesive a structurilor
orogenetice, ca rezultat al deplasării spre Platforma Est – Europeană, situată spre est; de aici,
forma curbată generală a exteriorului acestui domeniu, formă prezentă şi în alte sectoare ale
sistemului alpino – carpatic;
- mecanismul asociat acestei orogeneze generale a fost cel de ridicare şi coborâre a unor
blocuri componente (Apusenii Nordici, Carpaţii Meridionali, Microplaca Transilvană,
Microplaca Panonică) şi asocierea unor procese sedimentaţionale sau de eroziune, ca
rezultat al acestora;
- sedimentarea depresiunilor interioare şi transformarea acestora în reliefuri superficiale;
- relieful şi evoluţia sa sunt identificate în cazul acestui domeniu şi prin metode
geomorfologice (nu numai prin metode indirecte, geofizice şi geologice);
În interiorul acestui domeniu, modul de prezentare succesivă a regiunilor componente poate
urma una dintre succesiunile de mai jos:
a) pornind de la Depresiunea Transilvaniei, cu tratarea în ordine a regiunilor muntoase
adiacente (cu trei posibilităţi principale de ordonare a acestora);
b) pornind de la arealul montan, într-o ordine diferită de cea de până acum, presupunând
analiza regiunilor montane începând cu Carpaţi Meridionali şi urmând, în continuare, într-o
logică posibil de susţinut, Carpaţii Apuseni, Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei, Carpaţii
Curburii, Depresiunea Transilvaniei.

160
 DEPRESIUNEA COLINARĂ A TRANSILVANIEI

(1) Poziţie, localizare şi limite

Depresiunea Transilvaniei (în sens geomorfologic şi geografic) este cea mai întinsă
depresiune interioară a arcului carpatic, considerat în întreaga sa întindere, din bazinul Vienei până
la valea Timocului. Este totodată o depresiune a arcului carpatic deoarece în fundamentul ei se
întâlnesc aceleaşi structuri din care sunt formaţi Carpaţii (microplaca transilvană).
Poate fi denumită „depresiune colinară” deoarece este alcătuită dintr-un relief de dealuri
(adică un relief colinar), sculptat pe strate sedimentare depuse într-o arie tectonică mai coborâtă,
depresionară. În acest caz, denumirea completă ar fi Depresiunea Colinară a Transilvaniei.
Limita spre est, sud şi vest este destul de clară, fiind formată la contactul dintre regiunile
deluroase ale depresiunii şi regiunile montane înconjurătoare. Limita spre NV este relativ dificil de
trasat din cauza deschiderii largi pe valea Someşului spre Dealurile de Vest. În prezent această
limită este considerată pe aliniamentul Meseş – Prisnel – Preluca („jugul intracarpatic”). În spaţiul
acestui aliniament se realizează contactul dintre microplaca transilvană şi microplaca panonică.
Spre munţii vulcanici din Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei (Gutâi, Lăpuş), limita este
mai greu de stabilit: dacă Depresiunea Baia Mare se consideră o subdiviziune a Dealurilor de Vest,
Depresiunea Lăpuşului pare mai degrabă, prin formele de relief, asemănătoare dealurilor
submontane ale Depresiunii Transilvaniei; de asemenea spre SV, în lungul Văii Mureşului, o limită
acceptabilă ar putea fi plasată între Munţii Şureanului şi Munţii Apuseni (la vest de Valea
Sebeşului), de unde urmează culoarul Orăştiei, care are caracteristicile unui culoar montan
transversal.

(2) Elemente definitorii ca unitate regională

Depresiunea Transilvaniei reprezintă o unitate majoră evidentă, cu elemente de identitate şi

individualitate fără echivoc.
Identitatea spaţială este dată de situarea acesteia în interiorul arcului carpatic, într-o arie
coborâtă a acestuia (de „depresiune” în sens geologic), umplută îndelung cu sedimente pe care s-a
format un relief colinar. Denumirea completă a acestei unităţi – Depresiunea Colinară a

161
Transilvaniei – sugerează această identitate deosebită de arie depresionară pe care se dezvoltă un
relief deluros, colinar. Ea se suprapune peste cea mai mare parte a regiunii istorice cunoscută sub
numele de Transilvania.

Fig. 17. Depresiunea colinară a Transilvaniei – repere şi diviziuni

162
 Un element deosebit al specificului teritorial este dat de caracterul divergent al reţelei
hidrografice: spre nord-vest (Someş), spre vest (Mureş) şi spre sud (Olt). Această caracteristică
reprezintă o situaţie unică şi facilitează legăturile pe aceste văi cu întregul teritoriu al ţării. Totodată,
este pusă în evidenţă o altă caracteristică a sa, poziţia centrală în cadrul arcului carpatic şi al ţării.
Teritoriul Depresiunii Transilvaniei se caracterizează printr-o anumită omogenitate a
principalelor caracteristici (altitudini, forme de relief, climă, vegetaţie, densitatea populaţiei,
resursele naturale).
Principalele diviziuni majore ale Carpaţilor, care înconjoară Depresiunea Transilvaniei (spre
nord, est, sud, vest) au sens poziţional în raport cu aceasta.
Depresiunea Transilvaniei a reprezentat obiectul unor cercetări şi prezentări de ansamblu
(Sawicki, L., 1912; de Martonne, Emm., 1929; Mihăilescu, V., 1966; Tufescu, V., 1966, 1974;
Moraru, T., Posea, Gr., Mac, I., 1980); Pop, Gr., 2001; Tratatul de geografie a României, vol. III,
1984, în lucrările Institutului de Geografie, 2005, 2006 etc.).
Totodată, au fost abordate diferite probleme particulare: alunecările de teren (Gârbacea, V.,
1992 ş.a.), vegetaţia şi potenţialul productiv al versanţilor (Resmeriţă, I., ş.a., 1968), suprafeţele de
nivelare (Posea, Gr., 1969), „Ţările” marginale (Făgăraş, Lăpuş, Amnaş, Năsăud), Subcarpaţii
Transilvaniei (Mac, I., 1972), depresiunile submontane; de asemenea, au fost abordate probleme de
amănunt, diviziunile principale, interacţiunile între elementele mediului, peisajele etc.

(3) Elemente de geografie fizică

Relieful

Depresiunea Transilvaniei reprezintă o regiune mai scufundată a structurilor geologice care

alcătuiesc Carpaţii (microplaca transilvană). Fundamentul ei, alcătuit din şisturi cristaline şi
conglomerate cretacice, se află la o adâncime de 4500 m, ceea ce arată că, la sfârşitul cretacicului,
această arie carpatică a început să sufere o scufundare; scufundarea a fost lentă, judecând după
sedimentele paleogene şi neogene, dispuse în succesiuni continue şi care au umplut depresiunea din
bază spre partea superioară (Ciupagea, D., Paucă, M., Ichim, T., 1970; Paucă, M., 1972; Mutihac, V.,
Mutihac, G., 2010). Ultimele sedimente (pliocene) s-au depus pe margini, în legătură cu ariile pe unde
s-a retras marea pliocenă (pe Someş, Mureş, Olt).
Ridicarea succesivă a Carpaţilor (încheiată la sfârşitul pliocenului), a antrenat şi
Depresiunea Transilvaniei în această mişcare ascendentă şi a determinat transformarea ei integrală
în uscat. În est, erupţia lanţului vulcanic a complicat structura sedimentelor subiacente anterioare
curgerilor de lavă (care au acoperit pe alocuri stratele sedimentare), formând un relief de platouri
uşor înclinate. Pe margini, o dată cu ridicarea zonei montane, s-au activat cutele diapire (cu sâmburi
de sare), care au ajuns până la suprafaţă (la Praid, Turda, Ocna Dej, Cojocna, Ocna Mureş, Ocna
Sibiului).
Datorită evoluţiei şi structurii geologice, Depresiunea Colinară a Transilvaniei este formată
din două zone relativ concentrice, diferite: în centru o zonă de structuri cvasiorizontale, pe alocuri
boltite sub forma domurilor, iar în exterior o structură cutată (mai slab în vest şi sud şi mai
accentuat în est). În zona centrală există un relief orizontal, asemănător unui relief de podiş (Podişul
Transilvaniei), iar în zona cutată (la contactul cu aria montană) există un relief de depresiuni
submontane (în vest şi sud) sau o succesiune de depresiuni şi dealuri (în est), asemănătoare
Subcarpaţilor.
Depresiunea Transilvaniei este cuprinsă între altitudini minime de 200 m (la ieşirea
Someşului şi a Mureşului din această regiune) şi altitudini maxime care depăşesc 1000 m în partea
estică (1080 m – Dealul Bicheş, 1023 m – Dealul Şiclodului, 1060 m – Dealul Firtuş). Predomină
altitudinile de 400 -500 m, mai coborâte spre vest şi sud, în zonele depresionare exterioare şi mai
ridicate în arealele interioare de podiş.

163
 Densitatea fragmentării este în medie de 1,4 – 1,6 km/km2, iar adâncimea medie a
fragmentării de 200 – 300 m/km2. Există diferenţieri sensibile, în funcţie de densitatea reţelei
hidrografice şi altitudinea reliefului.
Morfografic, Depresiunea Transilvaniei este traversată de la est spre vest de două interfluvii
principale care despart bazinele Someşului de al Mureşului, respectiv al Mureşului de al Oltului.
Din fiecare interfluviu major se desprind interfluvii secundare, cu un caracter predominant radiar
între Mureş şi Someş, sau interfluvii paralele între Mureş şi Olt.
Predomină interfluviile rotunjite, la care se asociază interfluvii plane.
Depresiunea Transilvaniei reprezintă o regiune mai coborâtă situată în interiorul arcului
carpatic (microplaca transilvană, ca parte din placa intraalpină). În aceste condiţii, aspectul
morfostructural principal al Depresiunii Transilvaniei este acela al unei „depresiuni” în sens
tectonic, în care s-au acumulat sedimente neozoice cu o grosime de peste 4000 m.
Se observă anumite diferenţieri, astfel: partea de NV (Podişul Someşan) constituie o
morfostructură monoclinală; părţile marginale ale depresiunii, între Someş şi Olt, reprezintă o
structură cutată slab, iar partea centrală a aceleiaşi zone este caracterizată printr-o morfostructură
orizontală cu domuri.
Depresiunea Transilvaniei are următoarele tipuri genetice de relief:
- pe margini depresiuni de contact (Almăjului, Alba Iulia – Turda, Sibiului, Făgăraşului
etc.); acestea se află situate pe structuri diferite şi au forme de relief diferenţiate: dealuri
piemontane, dealuri cu acumulări piemontane din roci vulcanice (Piemontul Călimanilor),
câmpie piemontană fluvio-glaciară, depresiuni de contact litologic (Almaş, Iara, Lăpuş);
- în partea de est se află un relief specific, cutat (Depresiunea Făgăraş), asemănător
Subcarpaţilor situaţi în exteriorul arcului carpatic şi denumit generic Subcarpaţii
Transilvaniei; aceştia au un relief structural şi o alternanţă strânsă de dealuri şi depresiuni;
- un relief de dealuri joase, cu văi largi, substrat argilo-marnos, aspect neted şi frecvente
alunecări de teren, care caracterizează Câmpia Transilvaniei; spre est, aceste dealuri au un
aspect uşor cutat;
- dealuri pe structură monoclinală, cu relief structural, pe un substrat din roci diferite
(paleogene, miocen inferior, miocen superior), care formează împreună relieful de bază al
Podişului Someşan;
- dealuri cu aspect de podiş relativ neted dezvoltat pe roci pliocene, cu frecvente
alunecări de teren (în Podişul Târnavelor) sau pe roci miocene (între Hârtibaciu şi Olt);
- relief structural în care predomină cuestele de întinderi, înălţimi diferite şi orientări
diferite (este un tip de relief foarte frecvent pe întreaga întindere);
- relieful de tip domuri reprezintă o asociere de forme structurale şi petrografice, grefate
pe structura subiacentă uşor bombată;
- relieful fluviatil cuprinde un sistem de terase, cu altitudini relative cuprinse între 2 m –
180 m, sistem foarte diferenţiat de la un bazin hidrografic la altul (din cauza nivelului de bază
propriu fiecăruia) şi a opiniilor diferite ale autorilor.
- există şi alte forme de relief dezvoltat pe sare, de tipul vulcanilor noroioşi, relief
gravitaţional, de pluviodenudare şi relief antropic.

Depresiunea Transilvaniei cuprinde două mari unităţi morfostructurale:

 pe margini depresiuni submontane (în vest şi sud) şi Subcarpaţii Transilvaniei (în est)
ca reflectare a caracterului cutat al stratelor;
 în centru zona de podiş (Podişul Transilvaniei), ca reflectare a structurii orizontale sau
uşor bombate (cu domuri).
Depresiunile submontane din vest sunt: depresiunea Almaşului, depresiunea Iara (mărginită
de Dealul Feleacului), culoarul Alba Iulia – Turda; în sud sunt depresiunile Sibiului (pe Cibin) şi
Făgăraş (pe Olt).

164
 În partea de est, Depresiunea Transilvaniei a fost influenţată de erupţiile vulcanice ale
lanţului vulcanic neogen (care i-au imprimat o structură cutată), formând Subcarpaţii
Transilvaniei; aceştia cuprind:
- depresiuni submontane;
- dealuri interne (Măgura Rez, Dealul Şiclodului, Dealul Bicheci, Firtuş etc.);
- depresiunile intracolinare, situate spre zona de podiş;
Podişul Transilvaniei, situat în interior, este format din:
- Podişul Someşan, traversat de Someş (între Dej şi Jibou), cu altitudini de 500 – 600 m
(altitudinea maximă 694 m în Dealul Bobâlna); menţionăm pătrunderea unei structuri
montane (Culmea Breaza, 974 m), care închide o depresiune marginală de trecere spre podiş
(Depresiunea Lăpuşului);
- Câmpia Transilvaniei, între Someş şi Mureş;
- La sud de Mureş, Podişul Târnavelor (cu subdiviziunile sale interne).

Clima

Depresiunea Colinară a Transilvaniei se înscrie în tipul climatului de dealuri (în cea mai
mare parte de dealuri joase, dar şi de dealuri înalte), având iarna un climat de adăpost, datorită
situării în interiorul arcului carpatic; are totodată influenţe oceanice, care generează un climat umed
şi moderat termic.
Relieful, prin altitudini (între 200 şi900 m) şi, mai ales prin repartiţia geografică a diferitelor
trepte altimetrice, determină o anumită etajare climatică şi o dezvoltare mai mare în est (unde
altitudinile sunt frecvent de 700 – 900 m şi chiar mai mult) a unui etaj climatic mai rece (cu
temperatura medie de 7 - 8°C) şi precipitaţii mai bogate (cca. 800 mm).
Temperatura aerului are valori medii anuale de 8 - 9°C (mai ridicate în Culoarul Alba
Iulia – Turda, de 9 – 9,5°C); în iulie temperatura medie ajunge la 18 - 19°C (local puţin mai
ridicată) iar în ianuarie la -3 şi -4°C (cu -2°C în Culoarul Alba Iulia – Turda, din cauza fenomenului
de foehnizare).
Temperaturile maxime extreme au urcat spre 37 - 38°C, iar temperaturile minime extreme
au ajuns la - 32°C.
Precipitaţiile medii anuale sunt de 600 – 700 mm (mai reduse în Culoarul Alba Iulia –
Turda şi în extremitatea sud – estică), dar ajung la peste 800 mm anual, în partea de est.
Vânturile bat predominant din vest şi nord – vest, ca rezultat al circulaţiei generale; local,
în Culoarul Alba Iulia – Turda şi depresiunile Făgăraş – Sibiu se resimt vânturi locale care au
caracter de foehn.

Regionarea climatică evidenţiază areale cu o nuanţă oceanică pregnantă (Podişul Someşan

şi Subcarpaţii Transilvaniei), areale cu un anumit continentalism (Câmpia Transilvaniei) şi o mare
varietate de situaţii topoclimatice datorită varietăţii şi orientării reliefului.

Hidrografia

Depresiunea Colinară a Transilvaniei are o bogată reţea de râuri, colectată de trei mari
cursuri de apă: Someşul, Mureşul şi Oltul. Someşul se formează chiar în Depresiunea Transilvaniei,
prin unirea Someşului Mic (cu izvoare în Munţii Apuseni) şi a Someşului Mare (care izvorăşte din
Munţii Rodnei), fiecare primind o serie de mici afluenţi.
Principalul râu din Depresiunea Transilvaniei este Mureşul, care o străbate pe direcţia NE –
SV şi primeşte afluenţi mai importanţi pe Târnava (formată la Blaj, prin unirea Târnavei Mari cu
Târnava Mică), Secaşul, Sebeşul, Arieşul şi Ampoiul. În sud depresiunea este străbătută de Olt, care
adună toate râurile ce coboară din Munţii Făgăraş, precum şi Homoroadele (Mare şi Mic), Cibin cu
Sadu şi Hârtibaciu.

165
 Menţionăm lacurile formate pe masivele de sare (antropice la Ocna Sibiului, Ocna Dej,
Turda şi Lacul Ursu, natural, situat la Sovata), iazurile şi heleşteiele (prezente îndeosebi în Câmpia
Transilvaniei: Geaca, Zau, Cătina), lacurile hidroenergetice (pe Olt în Depresiunea Făgăraş), lacuri
antropice pentru hidroamelioraţii (Ighiş pe un afluent al râului Târnava Mare, Bădeni, pe
Hârtibaciu) şi lacuri situate între alunecările de teren.
Despre iazurile din Depresiunea Transilvaniei s-a afirmat frecvent că acestea ar fi integral
antropice. În realitate, intervenţia antropică a continuat un fenomen natural: acumularea apei pe
văile largi, cu substrat argilos şi curgere redusă, în condiţiile unor precipitaţii ocazionale mai mari;
imposibilitatea realizării unei curgeri naturale a apei în aval a dus la crearea unor lacuri temporare
pe văi, care, prin construirea unui mic baraj, puteau fi transformate în lacuri permanente.
Profesorul Iosif Ujvari (Ujvari, I., 1970) a imaginat un foarte interesant şi ingenios sistem de
aducţie a apei potabile pentru Câmpia Transilvaniei (Ujvari, I., 1970).

Învelişul biopedogeografic

Vegetaţia este formată din păduri de gorun (în amestec cu alte foioase, cum ar fi carpenul),
păduri de stejari mezofili (stejar pedunculat, cer) îndeosebi în Podişul Târnavelor, iar în regiunile
mai înalte, păduri de gorun şi fag şi păduri de fag.
Vegetaţia de silvostepă sau pajişti secundare caracterizează porţiuni din Câmpia
Transilvaniei, iar pe anumite areale apar şi enclave de stepă.
Solurile predominante sunt cernoziomurile levigate (cambice), cernoziomurile
argiloiluviale, solurile argiloiluviale, pseudorendzinele etc.
Există câteva rezervaţii naturale: Poiana Narciselor (în apropiere de localitatea Vad, cu
înflorire în jurul datei de 20 mai), Pădurea Mociar, Lacul fără fund de la Ocna Sibiului, Râpa Roşie
(lângă Sebeş) etc.

Diferenţieri teritoriale naturale

În cadrul Depresiunii colinare a Transilvaniei se pot identifica:

a) zonele marginale, situate spre unităţile carpatice înconjurătoare, diferenţiate în funcţie de
natura acestui contact, astfel:
- în nord, spre contactul cu zona montană ce formează Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei,
există o asociere de depresiuni (Depresiunea Lăpuşului) şi dealuri (Breaza, Dealurile
Năsăudului), interpretate ca o zonă subcarpatică (Subcarpaţii Lăpuşului) şi de muscele;
- în est, structura mai cutată a substratului subiacent a permis formarea unui relief mai
complex, asemănător regiunilor subcarpatice (cu anumite caracteristici mai bine exprimate
între Mureş şi Olt);
- în sud, ridicarea Carpaţilor Meridionali şi eroziunea puternică de la contactul acestora cu
Depresiunea Transilvaniei au generat un sistem de depresiuni submontane tipice:
Depresiunea Sibiu şi Depresiunea Făgăraş;
- în partea de vest, zona marginală este evidenţiată printr-un culoar depresionar.
b) spre interior, zona de podiş, numită frecvent Podişul Transilvaniei, subdivizată în cele
trei unităţi cunoscute: Podişul Someşan, Câmpia Transilvaniei, Podişul Târnavelor.

(4) Elemente de geografie umană

Specificul populaţiei şi al habitatului

Teritoriul Depresiunii colinare a Transilvaniei, fiind situat în plină zonă carpatică,

înconjurată de o „coroană de munţi” ca o cetate naturală şi beneficiind de condiţiile deosebit de
favorabile ale mediului, a constituit un teritoriu de străveche, continuă şi intensă populare umană,
din cele mai vechi timpuri istorice până astăzi. Este suficient să amintim numeroasele descoperiri

166
arheologice din paleolitic şi neolitic, apoi puternica umanizare din perioada daco – romană;
Transilvania a constituit centrul geografic şi economic al statului dac, apoi al provinciilor romane
de la nord de Dunăre; aşezările urbane ale perioadei daco-romane (Apulum – Alba Iulia, Potaissa –
Turda, Napoca – Cluj-Napoca, Cedonia – Sibiu, Brucla – Aiud) au stat la baza reţelei de oraşe din
Evul Mediu, iar Depresiunea Transilvaniei, împreună cu aria montană şi zonele circumcarpatice
reprezintă nucleul de formare a poporului român. În feudalism şi epoca modernă, Depresiunea
Transilvaniei şi spaţiul adiacent au cunoscut o importantă dezvoltare economică, legată în principal
de utilizarea agricolă a terenurilor şi valorificarea resurselor subsolului. Condiţiile istorico – sociale
din diferite perioade au făcut ca, pe lângă români, să se stabilească aici, în anumite momente
istorice, maghiari, secui, germani şi alte naţionalităţi.
În prezent, Depresiunea Transilvaniei este o regiune intens populată. Populaţia totală
depăşeşte 2,5 mil. locuitori, iar densitatea medie este de aproape 100 loc./km2. Densitatea populaţiei
este mai mare în bazinul mijlociu al Mureşului (150 loc/km2) şi în jurul marilor oraşe şi mai redusă
în Podişul Hârtibaciului şi o parte din Podişul Secaşelor.

Tabel 11. Evoluţia demografică a oraşelor din Depresiunea Transilvaniei

Oraşul 1979 1992 2002 2014

Cluj Napoca 274.095 328.602 318.027 320.547
Sibiu 156.854 169.656 155.045 169.776
Târgu Mureş 129.284 164.445 149.577 151.327
Bistriţa 51.467 87.710 81.467 92.605
Alba Iulia 46.020 71.168 66.369 73.776
Turda 57.972 61.200 55.770 57.966
Mediaş 69.442 64.484 55.203 59.257
Dej 35.396 41.216 38.478 39.375
Odorheiu Secuiesc 33.392 39.959 36.926 38.785
Reghin 31.948 39.240 36.023 38.406
Făgăraş 36.382 44.931 35.759 40.510
Sighişoara 32.296 36.170 32.287 34.639
Aiud 26.087 31.894 28.881 26.543
Sebeş 27.752 29.754 27.680 32.506
Câmpia Turzii 23.745 29.304 26.865 28.595
Târnăveni 27.799 30.520 26.537 26.764
Gherla 19.303 26.277 24.030 23.262
Blaj 21.350 22.425 20.758 21.090
Luduş 15.771 18.789 17.407 17.674
Ocna Mureş 15.898 16.256 15.526 14.826
Târgu Lăpuş 13.189 14.303 13.360 13.320
Jibou 8.925 11.989 11.277 11.948
Beclean 7.540 11.606 10.930 12.219
Agnita 13.992 12.325 10.866 12.207
Năsăud 8.881 12.176 10.639 11.905
Sângiorz Băi 8.746 10.280 10.224 11.567
Sovata 10.745 12.112 11.568 10.620
Cisnădie 21.114 17.807 15.615 18.872

Oraşele principale din Depresiunea Transilvaniei sunt: Cluj-Napoca, Sibiu, Târgu Mureş,
Bistriţa, Alba Iulia, Mediaş, Turda. La acestea se adaugă oraşe mijlocii (între 20.000 – 50.000
locuitori), cum ar fi: Făgăraş, Odorheiu Secuiesc, Dej, Reghin, Sighişoara, Târnăveni, Sebeş, Aiud,
Câmpia Turzii, Gherla, Blaj; există şi oraşe mici (sub 20.000 locuitori), care completează reţeaua de

167
mai sus: Cisnădie, Ocna Mureş, Agnita, Năsăud, Jibou, Sovata, Cristuru Secuiesc, Luduş, Beclean,
Victoria, Tălmaciu, Dumbrăveni, Iernut, Rupea, Copşa Mică, Ocan Sibiului, Avrig.
În deceniul anterior (2000 – 2009) au fost declarate următoarele oraşe: Teiuş (7.535 loc.),
Miercurea Sibiului (4.838 loc.), Ungheni (7.484 loc.), Miercurea Nirajului (6.117 loc.), Sărmaşu
(7.230 loc.), Sălişte (5.954 loc.).
Alte oraşe: Rupea (6.224 loc.), Victoria (8.951 loc.), Avrig (15.700 loc.), Copşa Mică (6.073
loc.), Dumbrăveni (8.713 loc.), Ocna Sibiului (4.353 loc.), Hălmaciu (8.102 loc.), Iernut (9.830
loc.), Huedin (9.638 loc.), Cristuru Secuiesc (10.813 loc.).
Oraşele mijlocii şi mici au profiluri urbane, economice şi funcţionale proprii, cu numeroase
trăsături specifice, pe care le vom sublinia pe scurt.
Cluj – Napoca (cu peste 320.000 loc), situat pe Someşul Mic, are la origine fosta localitate
antică Napoca. Situat într-o regiune de îngustare a Someşului Mic datorată Dealului Cetăţuia
(„clus” strâmtoare), a imprimat numelui această caracteristică. Oraşul are o deosebită vocaţie
regională şi este considerat, într-un fel, capitala Transilvaniei. Este un important centru universitar,
cultural şi a fost puternic industrializat în a doua parte a secolului XX. În dezvoltarea urbană există
anumite restricţii impuse de configuraţia reliefului, fapt ce i-a general actuala formă preponderent
alungită, pe Valea Someşului Mic.
Năsăud, fost centru grăniceresc, are o veche vocaţie şcolară şi culturală; Beclean, deşi cu o
populaţie relativ redusă numeric, este un mic centru industrial şi un nod feroviar.
Dej este un oraş cu o poziţie geografică aparent deosebită (la confluenţa Someşelor şi a unor
căi rutiere şi feroviare foarte importante); are tradiţii urbane şi industriale (prelucrarea lemnului); s-
a dezvoltat mai puţin în ultima perioadă, iar în anumite ramuri a involuat vizibil. Asemănător oraşul
Gherla, tot cu profil industrial, centrat pe prelucrarea lemnului.
Câmpia Turzii este cunoscut prin industria sârmei, în perioada interbelică fiind unul dintre
puţinele centre siderurgice ale ţării; oraşul şi-a modernizat infrastructura urbană este relativ
nepoluat şi are două zone industriale bine conturate teritorial: în partea de vest (spre Turda),
metalurgia feroasă, iar în partea de nord, industria materialelor de construcţie.
Oraşul Turda, cu industriile tradiţionale în trecut (ciment, ceramică), şi-a redus poluarea ca
efect al restructurării; exercită o influenţă asupra unui teritoriu mai mare decât dimensiunea
demografică.
Oraşele Luduş şi Iernut, despărţite de Mureş, au împreună industrii notabile (extracţia
gazului metan, termoenergie).
Reghin este cunoscut prin industria de prelucrare a lemnului de rezonanţă. Bistriţa s-a
dezvoltat un timp foarte mult, atât economic cât şi urban; populaţia s-a dublat în ultimele trei
decenii, iar industria, cu un profil diversificat, este în restructurare;
Târgu Mureş (cu peste 150.000 loc), situat într-o poziţie centrală a Depresiunii
Transilvaniei, are în prezent un profil urban distinct şi funcţii economice specifice. Populaţia
maghiară a influenţat prin activităţile economice şi stilul arhitectonic fizionomia oraşului. Arealele
industriale sunt situate preponderent în exterior, centrul urban iniţial păstrându-se bine conservat.
Are un aeroport modern şi activ.
Odorheiu Secuiesc, cu o populaţie predominantă secuiască, are una dintre cele mai
moderne întreprinderi tipografice din România. Târnăveni, cu un profil economic iniţial
preponderent de industrie chimică, este în prezent în declin.
Blaj, la confluenţa Târnavelor, denumit şi „Mica Romă” de Mihai Eminescu, are şi în
prezent funcţii culturale, de învăţământ, la care s-au adăugat recent noi funcţii industriale.
Copşa Mică, situat în apropiere de Mediaş, cunoscut prin industrii de tradiţie, dar şi prin
gradul înalt de poluare şi distrugere a mediului, este în reconversie.
Sighişoara, cu aspecte medievale, a avut industrii supradimensionate, care se află în prezent
în proces de transformare; are un potenţial turistic deosebit, dar dotări reduse.
Dumbrăveni, situat pe Târnava Mare între Sighişoara şi Mediaş, a fost iniţial o localitate cu
o importantă populaţie armenească.

168
 Cristuru Secuiesc este cunoscut îndeosebi prin extracţia gazului metan, iar Agnita prin
industrii de tip manufacturier.
Sibiu (cu aproape 170.000 loc.), situat pe râul Cibin, într-o arie depresionară, are origini în
antichitate şi a cunoscut o deosebită dezvoltare în Evul Mediu, legată de activitatea manufacturieră
şi comercială a populaţiei săseşti. Aspectul medieval se păstrează şi în prezent, dar s-a dezvoltat
teritorial printr-o serie de cartiere marginale noi. Centrul istoric, renovat, şi-a construit o nouă
identitate culturală şi turistică.
Sebeş, oraş iniţial întărit, cu aspect medieval şi cu o prezenţă săsească importantă, este
cunoscut în prezent prin industrializarea lemnului (Kronspan).
Activitatea urbană şi industrială a „Ţării Făgăraşului” este concentrată în oraşul Făgăraş (cu
aspect iniţial medieval, în prezent cu ramuri economice redimensionate şi Victoria, un oraş complet
nou, dar cu un anumit declin în prezent.
În jurul Sibiului există un interesant sistem de oraşe – satelit: Cisnădie, Avrig, Ocna
Sibiului (oraş – staţiune ce valorifică lacurile sărate, în antichitate şi Evul Mediu centru de extracţie
a sării); Tălmaciu, Sălişte şi Miercurea Sibiului.
Aiud, cu origini în antichitate (Brucla), are în partea centrală un aspect medieval;
întreprinderea metalurgică a supradimensionat funcţia industrială; este şi un centru de vinificaţie,
care utilizează resursele viticole din apropiere.
Teiuş, oraş declarat relativ recent, este un nod feroviar şi un mic centru agro-industrial.
Alba Iulia, situată în apropierea zonei de confluenţă dintre Mureş şi Amploi, pe locul vechii
aşezări daco – romane Apullum şi în apropierea drumului de acces spre Ampelum (Zlatna) şi
Alburnus Maior (Roşia Montană), a avut în decursul secolelor, pe lângă funcţia urbană şi o funcţie
administrativă şi militară („cetatea” este o mărturie în acest sens). Activitatea industrială, în
diminuare, este în prezent compensată cu o funcţie administrativă şi culturală.
Aşezările rurale din Depresiunea Transilvaniei au şi ele unele aspecte specifice. În Podişul
Târnavelor şi Hârtibaciului sunt frecvente aşezările compacte, cu un nucleu iniţial fortificat (Apold,
Biertan, Cetatea de Baltă, Vurpăr etc.). În Câmpia Transilvaniei şi dealurile dintre Năsăud şi Bistriţa
predomină aşezările adunate, dar există şi localităţi rurale dispersate.
Există, de asemenea, localităţi rurale cu anumite activităţi urbane: Teaca, Band (ambele în
Câmpia Transilvaniei), Prundu Bârgăului (cu industria lemnului), Petreşti (cu industria hârtiei),
Sălişte (lângă Sibiu, cu industria lânii), Albeşti (lângă Sighişoara), Hoghiz (cu industria cimentului),
Apahida (nod feroviar), Aghireşu (materiale de construcţie).

Potenţialul natural şi producţia socială

Depresiunea Transilvaniei dispune de gaz metan, cărbuni (în cantităţi mici), sare, precum şi
de anumite resurse ale mediului geografic (hidroenergie, păşuni, păduri, izvoare minerale etc.).
Gaz metan se extrage din domuri la Sărmaşu, Zau de Câmpie, Mediaş, Nadeş, Deleni etc.
Cărbune brun există în bazinul Almaşului, dar are în prezent o valoare simbolică. Este cunoscut că
Depresiunea Transilvaniei dă întreaga producţie de gaz metan a ţării. În prezent, centrul de
coordonare al activităţii de extracţie şi distribuire a gazului metan (prin conducte) este la Mediaş.
Energia electrică se produce la Luduş – Iernut, precum şi în alte termocentrale mai mici.
Metalurgia feroasă este prezentă la Câmpia Turzii (întreprinderea „Industria Sârmei”,
diminuată), iar metalurgia neferoasă, prezentă până de curând la Copşa Mică (prelucrarea zincului),
a fost oprită şi desfiinţată.
Industria constructoare de maşini produce: aparatură de măsură şi control, produse
electrotehnice (Cluj- Napoca, Târgu Mureş), bunuri metalice de uz gospodăresc (la Mediaş),
tractoare (Reghin).
Pe baza sării extrase la Ocna Mureş, Praid, Ocna Dej, se fabrică produse clorosodice la Ocna
de Mureş (Upsom) şi Turda. Industria lemnului este reprezentată prin centrele de prelucrare a
lemnului (Sebeş, Gherla, Reghin), articole de sport şi instrumente muzicale (Reghin).

169
 Industria materialelor de construcţii produce: ciment (Turda, Hoghiz), cărămizi şi ţiglă
(Turda, Alba Iulia, Câmpia Turzii), faianţă şi porţelan etc.
Industria uşoară este reprezentată prin: industria lânii, cu vechi tradiţii în zona Sibiului,
industria inului şi cânepii, mătase artificială, tricotaje (Cluj – Napoca), confecţii (Cluj – Napoca,
Târgu Mureş) etc.
Industria alimentară este reprezentată prin: morărit şi panificaţie (Sibiu, Cluj – Napoca,
Târgu Mureş), fabrici de zahăr, preparate din carne (Sibiu, Mediaş, Cluj – Napoca), conserve de
fructe, bere (Cluj – Napoca, Târgu Mureş).
Agricultura dispune de un fond funciar mediu, dar foarte diferenţiat: în lungul văilor, în
depresiuni, Câmpia Transilvaniei şi Podişul Secaşelor predomină terenurile arabile, cultivate cu
cereale, plante tehnice (sfecla de zahăr şi, îndeosebi, plante furajere), iar în celelalte regiuni
terenurile ocupate de vii şi pomi fructiferi, păşuni şi fâneţe naturale: pe întinderi mai mari, în partea
de est, apar suprafeţe forestiere importante.
Un loc important deţine viticultura şi pomicultura. Se remarcă podgoria Târnave – Alba
Iulia, cu centrele viticole Alba Iulia, Şard, Ighiu, Crăciunel, Jidvei etc. şi podgoria Lechinţa.
Un sector important al agriculturii îl reprezintă creşterea animalelor bovine (îndeosebi în
partea estică), ovine (mai ales în sud), porcine, pe bază de cartofi, îndeosebi în Câmpia
Transilvaniei şi Podişul Hârtibaciului.

Căile de comunicaţie şi legăturile regionale

Reţeaua de căi de comunicaţie asigură legături lesnicioase cu regiunile extracarpatice. Este

necesar să insistăm puţin asupra rolului căilor de comunicaţie, pentru a înţelege mai exact rolul
zonei depresionare a Transilvaniei, ca „nucleu” al teritoriului românesc. Astfel, de-a lungul văii
Someşului Mare şi a Bistriţei (afluent al Şieului), ce trece din Depresiunea Transilvaniei în culoarul
depresionar Bârgău – Dorna spre valea Moldovei, iar de aici spre nordul şi centrul Moldovei; pe
valea Mureşului (Deda – Topliţa) se ajunge în Depresiunea Giurgeului, iar de aici, prin pasuri
montane, relativ joase, spre valea Bistriţei şi a Trotuşului; pe valea Oltului şi culoarele joase din
sud-estul Depresiunii Transilvaniei se ajunge în depresiunea largă a Braşovului, iar de aici prin
trecători (Oituz, Întorsura Buzăului, Bratocea, Predeal, Bran – Rucăr) spre Moldova şi Muntenia;
culoarul Oltului (Turnu Roşu – Cozia) a constituit un drum vechi de legătură între regiunile de la
nord şi sud de acesta; spre vest, culoarul larg al Mureşului a constituit o „axă” a Transilvaniei, care
o lega totodată de regiunile situate spre vest (Câmpia de Vest, Banat); valea largă a Someşului se
deschide spre NV (Dealurile Sălajului, Câmpia Someşului), iar văile din Munţii Apuseni permit un
acces facil între Transilvania şi zonele de depresiuni – golf şi câmpii situate la vest de aceştia.
În prezent, Depresiunea Transilvaniei este traversată de magistrale feroviare de însemnătate
internaţională, care pornesc din Braşov spre Arad – Curtici, Oradea – Episcopia Bihor şi Dej – Baia
Mare – Satu Mare. De asemenea, o reţea de drumuri europene (E60, E81, E68) traversează
Depresiunea Transilvaniei spre punctele rutiere de trecere a frontierei.

Diferenţieri teritoriale de geografie umană

Depresiunea Transilvaniei, datorită întinderii mari şi a modului de locuire diferenţiat, are

anumite areale cu un specific de geografie umană; dintre acestea, menţionăm:
- Zona Almaş – Agrij poate fi considerată un teritoriu demografic şi etnografic cu anumite
particularităţi definite şi cunoscute);
- Ţara Lăpuşului, care se suprapune peste depresiunea cu acelaşi nume, reprezintă o
entitate teritorială cu multiple aspecte geografice, etnografice şi istorice specifice (Rus, D,
Bott, Rozica, 2001; Dezsi, Şt., 2012);
- Ţinutul Năsăudului are rezonanţe istorice şi a fost considerat o limită exterioară a
Imperiului habsburgic (de unde funcţia sa militară), de district grăniceresc (Mureşianu, M.,
2000); Este considerat, într-o altă configuraţie, o „ţară” de versant (Ilovan, Oana, 2012);

170
 - Zona Bârgău, situată atât spre munte (Munţii Bârgăului), cât şi în Dealurile Bistriţei, se
remarcă prin frecvenţa apelativului respectiv (Bârgău), pe care îl au mai multe localităţi, poate
fi considerată un ţinut (Bistriţa – Bârgău).
- Câmpia Transilvaniei este atât o regiune naturală cât şi o entitate economică; apelativul
„câmpie” este foarte frecvent şi desemnează utilizarea preponderent agricolă a teritoriului;
- Podişul Hârtibaciului se evidenţiază printr-un număr mare de cetăţi şi biserici fortificate,
realizate de-a lungul timpului de populaţia germană (săsească);
- Ţara Făgăraşului (Oltului), situată pe Olt, are de asemenea un anumit specific uman şi
economic.

(5) Mediul, peisajele şi complementaritatea geografică

Mediul înconjurător şi peisajele

Tipurile de mediu, pe fondul mediului continental de tranziţie, sunt:

- mediul de dealuri joase (300 – 700 m), cu o utilizare predominant agricolă; acesta cuprinde
Câmpia Transilvaniei şi jumătatea vestică a Podişului Târnavelor;
- mediul dealurilor înalte (700 – 1000 m), cu întinderi forestiere compacte şi terenuri
agricole;
- mediul depresiunilor marginale, cu fenomene de foehn şi frecvente inversiuni termice;
- există areale urbane şi urban – industriale care au un mediu azonal, influenţat antropic
(Cluj – Napoca, Târgu Mureş, Sibiu).
Există studii relevante din acest punct de vedere realizate asupra mediului (Mac, I.,
Sorocovschi, V., 1980; Resmeriţă şi col., 1968 etc.) sau a peisajelor (Şoneriu, I., 1973; Baciu, N.,
2006; Schreiber, W., Drăguţ, L., Man, T., f.a.).
Principalele tipuri de peisaje sunt următoarele:
- peisaj de dealuri de altitudine mijlocie şi înalte, cu păduri şi terenuri arabile, ce
caracterizează Podişul Someşan şi jumătatea estică a Podişului Târnavelor;
- peisaj de dealuri joase, pe substrat argilos, cu utilizare agricolă, ce caracterizează Câmpia
Transilvaniei şi partea de vest a Podişului Târnavelor;
- peisaj de tip subcarpatic, cu alternanţă de dealuri şi depresiuni (Subcarpaţii Transilvaniei);
- peisaj de depresiuni submontane şi culoare largi, cu aşezări concentrate şi terenuri agricole
(Depresiunile Sibiu, Făgăraş).
Menţionăm actualitatea deosebită, sub raport metodologic, a lucrării lui I. Şoneriu (1973)
asupra arealelor „microlandşaftice” din sud-vestul Podişului Târnavelor.

Complementaritatea geografică

Fiecare diviziune transversală majoră reprezintă totodată un areal de complementaritate cu

regiunile înconjurătoare. Astfel:
- Podişul Someşan fiind situat între Carpaţii Apuseni şi zona montană Ţibleş – Rodna, are
elemente de complementaritate cu fiecare dintre acestea;
- complementaritatea este vizibilă şi în cazul Câmpiei Transilvaniei, unde Arieşul îi asigură
o legătură spre centrul Carpaţilor Apuseni, iar Dealurile Bistriţei spre zona Bârgău – Călimani;
- Podişul Târnavelor, prin caracterul longitudinal şi paralel al râurilor principale (Mureş,
Târnava Mică, Târnava Mare), face legătura între Subcarpaţii Transilvaniei şi munţii vulcanici,
pe de o parte şi culoarul Alba Iulia – Turda (acesta la rândul său reprezintă o zonă de tranziţie
între podiş şi munţi), pe de altă parte;
- Depresiunile Făgăraş şi Sibiu, situate la contactul dintre Depresiunea Transilvaniei şi
Carpaţii Meridionali, au caracteristici de complementaritate cu ambele regiuni.

171
 (6) Subdiviziuni teritoriale

Subunităţile geografice principale ale Depresiunii Transilvaniei sunt următoarele: Podişul

Someşan, Câmpia Transilvaniei, Dealurile Bistriţei, Podişul Târnavelor, Subcarpaţii Transilvaniei şi
Culoarele depresionare marginale (din sud şi vest).

Podişul Someşan

Podişul Someşan cuprinde mai multe diviziuni (sectoare), ce pot fi grupate astfel:
a) Sectorul dintre Someşul Mic (până la Dej) şi Someş (Dej) şi partea de NE a Munţilor
Apuseni; acesta are următoarele diviziuni: Depresiunea Almaş – Agriş (străbătută de râurile cu
acelaşi nume), Dealuri Gârboului, Culmea Prisnel, Podişul Boiului, Culmea Breaza, Dealurile
Ciceului, Dealurile Năsăudului, Dealurile Clujului, Dealurile Dejului, Podişul Huedin – Păniceni;
se consideră că Dealurile Feleacului poate fi inclus în această regiune de podiş.
b) Sectorul cuprins între Jibou – Dej pe Someş şi, în continuare, pe Someşul Mic, până la
limitele sudice ale Carpaţilor Maramureşului şi Bucovinei; are în alcătuirea sa: Depresiunea
Lăpuşului, Culmea Breaza, Podişul Boiului, Dealurile Ciceului, Dealurile Năsăudului.
Depresiunea Almaş – Agrij are aspectul aparent al unei depresiuni de contact între Podişul
Someşan şi Munţii Meseşului, în realitate însă fiind un areal mai coborât al zonei de podiş; este
străbătută de râurile Almaş şi Agrij. Afluenţii cursului superior al Almaşului atacă prin eroziune
regresivă izvoarele Crişului Repede în zona Huedin, având tendinţa ca, în timp, să le capteze. Văile
sunt terasate şi au luncile largi pentru o astfel de unitate de relief. Depresiunea Almaş – Agrij
gravitează spre oraşul Jibou.
Dealurile Gârboului se află situate în prelungirea estică a Depresiunii Almaş – Agrij. Sunt
strâns legate de Dealurile Dejului, situate în sud, faţă de care limita (fixabilă pe valea Olpretului)
este aproape arbitrară, Dealurile Gârboului putând fi interpretate şi ca o subdiviziune nordică a
acestora. Elementul caracteristic îl reprezintă forma boltită a reliefului. Interfluviile coboară spre
valea Someşului. Deşi altitudinea nu este ridicată (în câteva locuri de peste 600 m), Dealurile
Gârboului au un aspect masiv, chiar „montan”, cu frecvente aliniamente de cueste, eroziune
torenţială şi un grad însemnat de acoperire forestieră.
Podişul Huedin – Păniceni reprezintă o regiune marginală a Podişului Someşan, situată în
unghiul format de Munţii Meseş – Vlădeasa – Gilău; din această cauză, partea mai joasă,
Depresiunea Huedin, are caracteristicile unei depresiuni submontane, iar partea mai înaltă (Podişul
Păniceni), situat la izvoarele Crişului Repede, are caracteristicile Podişului Someşan. Este o treaptă
suspendată a Podişului Someşan (cu 150 – 200 m) faţă de Depresiunea Almaş – Agrij. La contactul
cu Masivul Vlădeasa, există un şir de mici depresiuni de eroziune selectivă situate în spatele unor
măguri: Morlaca, Mărgău. Menţionăm, de asemenea, caracterul „suspendat” al compartimentului
depresionar Huedin – Călăţele faţă de Valea Crişului Repede, situată în vestul depresiunii şi faţă de
Depresiunea Almaş – Agrij. Totuşi, au fost identificate cinci niveluri de terase ale Crişului Repede
în zona oraşului Huedin. Această regiune gravitează local spre oraşul Huedin.
Dealurile Dejului cuprind spaţiul deluros situat între râul Borşa, în partea de sud, râul
Olpret, în nord şi Valea Someşului Mic între Răscruci (unde se varsă râul Borşa în Someşul Mic) şi
Dej. Elementul specific al acestei unităţi îl reprezintă relativa uniformitate a reliefului şi
concordanţa sa cu structura generală tabulară şi uşor monoclinală. Văile principale care străbat
Dealurile Dejului au direcţia vest – est (Borşa) sau chiar de la nord-vest spre sud-est (Luna); au un
curs aproape paralel (ceea ce trădează o structură uşor monoclinală) şi se varsă în Someşul Mic.
Altitudinea maximă se află situată aproape de limita nordică (Dealul Bobâlna, 693 m). În cadrul
acestei regiuni deluroase se pun în evidenţă văile mai largi, care coboară spre Someşul Mic (Borşa,
Luna, Lujerdiu). Această regiune deluroasă gravitează spre Gherla şi Dej.
Dealurile Clujului sunt situate la nord de oraşul Cluj – Napoca, fiind limitate la sud de râul
Căpuş (până la Gilău), apoi de Someşul Mic (până la vărsarea râului Borşa) şi valea Borşa, în nord.

172
Este o regiune deluroasă relativ „incertă”, care are însă un aspect uşor monoclinal (NV – SE).
Altitudinile maxime depăşesc 600 m.
Dealurile Feleacului, deşi aparent sunt legate de Câmpia Transilvaniei prin poziţia lor între
Someşul Mic şi Arieş, caracteristicile generale le apropie mai mult de Podişul Someşan. Pe
ansamblu, Dealurile Feleacului au un aspect monoclinal, ce coboară dintr-un interfluviu mai înalt,
situat foarte aproape de Someşul Mic. Dealurile Feleacului sunt situate pe un compartiment mai
coborât al cristalinului Munţilor Gilău – Muntele Mare. Elementul pregnant al acestei regiuni
deluroase îl reprezintă reţeaua hidrografică paralelă (Pârâul Racilor, Hăşdate şi chiar Iara) care,
după ce străbate o zonă depresionară, traversează o culme formată din roci mai dure (Culmea
Petridului), în spatele cărora există două mari depresiuni:
a) Culoarul depresionar Hăşdate – Mărtineşti, care cuprinde areale depresionare mai largi,
pe Valea Racilor (sau Valea Turenilor) şi pe Valea Hăşdatelor (Depresiunea Petreşti), ambele
depresiuni situate în spatele unei prelungiri calcaroase a Munţilor Trascăului; această barieră
calcaroasă este formată din Culmea Sândului (sau Culmea Petridului), în care sunt sculptate Cheile
Turenilor, Cheile Turzii şi Cheile Borzeştilor;
b) Depresiunea Iara, situată în spatele unei culmi cristaline, se continuă spre nord cu o altă
depresiune, sculptată în roci paleogene, Vlaha – Săvădisla; această zonă depresionară este foarte
strâns legată de Muntele Mare, fiind o depresiune submontană a acestuia.
Partea nordică a Dealurilor Feleacului o constituie chiar Dealul Feleac, ce mărgineşte spre
sud oraşul Cluj – Napoca. Dealurile Feleacului (înţelegând prin acestea asocierile de dealuri şi
depresiuni situate între Someşul Mic şi Arieş), gravitează spre Cluj – Napoca şi Turda.
Culmea Prisnel, prin poziţie, pare să fi deviat Someşul (unde acesta face „cotul” de la
Jibou), sugerând o recentă mişcare de ridicare. Spre vest, depresiunea Guruslău este mărginită de
cuesta culmii Prisnelului.
Podişul Boiu este situat în continuitate spre est a Culmii Prisnel (limita Prisnel – Boiu fiind
şoseaua Baia Mare – Dej). Denumirea provine de la localitatea Boiu Mare, situată pe interfluviul
principal, unde se află situat şi un mic podiş calcaros. Altitudinile ajung la 600 m (altitudinea
maximă fiind de 618 m).
Depresiunea Lăpuşului se suprapune peste bazinul hidrografic al râului Lăpuş şi este
considerată o entitate geografică, fizică şi umană denumită Ţara Lăpuşului. Este mărginită la sud de
Culmea Brezei. Depresiunea Lăpuşului este considerată o depresiune subcarpatică prin comparaţie
cu Depresiunea şi Dealurile Copalnic, situată la vest de interfluviul dintre râurile Lăpuş şi Cavnic,
care aparţine Dealurilor de Vest. Depresiunea a fost modelată pornind de la o treaptă periferică,
deluroasă, cu altitudine generală de 500 – 550 m, formată din formaţiuni oligocene cutate. În urma
acestei modelări, s-a realizat treapta actuală a depresiunii situată la altitudini de 350 – 450 m, spre
care converg râurile afluente Lăpuşului. Păstrarea ei în spatele masivului cristalin Preluca şi a
Cheilor Lăpuşului, care ocolesc pe la sud acest masiv, au făcut ca această depresiune să aibă,
aparent, un caracter suspendat. Centrul de convergenţă îl reprezintă oraşul Târgu Lăpuş.
Culmea Breaza mărgineşte spre sud Depresiunea Lăpuşului; ea reprezintă o culme
deluroasă înaltă, care ajunge la aproape 1000 m (Vf. Breaza, 974 m). Desparte Dealurile Ciceului
de depresiunea Lăpuşului.
Dealurile Ciceului se mărginesc cu terminaţiile sudice ale Munţilor Ţibleşului şi Culmea
Breaza. Contactul este dat de o serie de mici depresiuni sub forma unui culoar depresionar
compartimentat. Se consideră că Dealurile Ciceului au forma unui larg sinclinoriu, cu două rânduri
de anticlinale şi sinclinale foarte slab exprimate însă. În general, sinclinalele formează mici
depresiuni, iar anticlinalele dealuri (cu altitudini maxime de peste 700 m). Dealurile Ciceului au
reprezentat o regiune bine împădurită, care a fost parţial defrişată în scopul obţinerii suprafeţelor de
păşuni şi terenuri arabile. Regiunea gravitează spre oraşul Beclean şi spre Dej.
Dealurile Năsăudului, situate la vest de Valea Sălăuţei, se caracterizează prin existenţa unor
mici depresiuni de eroziune (Telciu, Ghersa, Parva, Sângeorz Băi). Fragmentarea reliefului (ca
aspect predominant monoclinal) a dus la formarea unor suprafeţe expuse spre sud („feţe”), utilizate
pentru culturi şi a altora orientate spre nord („dosuri”), împădurite. O măgură vulcanică din

173
apropiere de Parva a favorizat formarea unor argile de tipul caolinului. Regiunea gravitează spre
oraşul Năsăud şi spre Sângeorz Băi.

Câmpia Transilvaniei

Câmpia Transilvaniei, limitată astfel: în nord de râurile Şieu şi Someşul Mare (până la
Dej), în NV Someşul Mic (între Apahida şi Dej), în vest o linie sinuoasă de la Apahida la Câmpia
Turzii şi de aici pe Valea Arieşului până la vărsarea în Mureş; şi în sud valea Mureşului, iar în est
un aliniament sinuos. Între aceste limite se disting în nord Câmpia Someşană (sau Câmpia
Fizeşului), iar în sud Câmpia Mureşană (sau Câmpia Sărmaşului), care coboară spre cele două
direcţii de la cumpăna de ape dintre bazinele Mureşului şi Someşului.
În cazul acestei regiuni, ne aflăm în faţa unei denumiri de origine populară, „câmpia” fiind
un apelativ şi un toponim frecvent în localităţile de aici. Aspectul Câmpiei Transilvaniei este acela
al unei regiuni aproape circulare, mărginită pe întreaga circumferinţă de râuri şi decupată vizibil
faţă de regiunile înconjurătoare. Acest decupaj aproape circular conferă Câmpiei Transilvaniei atât
o importantă personalitate, cât şi o relativă omogenitate. Altitudinea maximă se află situată spre
nord (639 m). Văile care fragmentează Câmpia Transilvaniei, paralele între ele, sunt orientate spre
Someş (Meleş şi Fizeş) şi Mureş (Zaul de Câmpie, Lechinţa). Faţă de cumpăna principală de ape
(care porneşte din Dealul Făget – 684 m, ajungând în Dealul Feleacului) bazinul hidrografic al
Someşului este deplasat sensibil spre sud. În partea centrală există un relief de domuri (Puini, Ceanu
Mare, Sărmăşel, Zau de Câmpie, Şincai) şi un complex relief de cueste, la care se asociază alunecări
de teren (de tip glimei) şi, pe alocuri, cute diapire. Vegetaţia de silvostepă, solurile cernoziomice şi
chiar prezenţa unor pâlcuri de vegetaţie cu aspect similar stepei arată că această regiune are şi un
anumit specific biogeografic. Câmpia Transilvaniei are o populaţie de peste 200.000 locuitori, ceea
ce arată o populare relativ modestă. Utilizarea sa principală a rămas şi în prezent agricolă. Se pot
identifica anumite localităţi cu un caracter polarizator (Mociu, Lechinţa, Sărmaşu – declarat recent
oraş, Teaca). Centrele urbane situate pe margini (Târgu Mureş, Luduş, Câmpia Turzii, Turda, Cluj
Napoca, Gherla, Dej, Beclean, Bistriţa, Reghin) polarizează fiecare câte o arie corespunzătoare a
Câmpiei Transilvaniei. Regiunea este străbătură de o şosea transversală de la vest la est, între
Reghin şi Cluj Napoca. Există o reţea de căi ferate înguste , funcţională între Bistriţa şi Luduş.

Dealurile Bistriţei

Această regiune deluroasă (cuprinsă între Someşul Mare şi Mureş) se caracterizează printr-o
succesiune strânsă de dealuri, depresiuni şi culoare, într-un adevărat mozaic de compartimente mai
ridicate şi mai coborâte. Este interesant de subliniat că ele se dezvoltă pe o structură orizontală, cu o
foarte slabă schiţare a unor aliniamente de anticlinale şi sinclinale, ceea ce conferă Dealurilor
Bistriţei o poziţie aparte între subdiviziunile Depresiunii Transilvaniei. Prin succesiunea strânsă de
arii depresionare şi dealuri, care dă reliefului un aspect ondulat, se poate crea aparenţa existenţei
aici a unei regiuni subcarpatice. Absenţa structurilor subcarpatice diminuează însă această
posibilitate de interpretare. Dealurile Bistriţei reprezintă, astfel, o asociere de dealuri, culoare şi
depresiuni asemănătoare unor sectoare din Subcarpaţi, fără a fi dezvoltate pe structuri similare.
În partea de est se află Piemontul Călimanilor (între râurile Bistriţa şi Mureş), care îmbracă
sub o formă semicirculară, poalele Munţilor Călimani; are o lăţime redusă (10 – 12 km), o altitudine
ridicată (800 – 650 m) şi se prezintă sub forma unor interfluvii divergente şi radiare (cu originea în
Munţii Călimani), intersectate de văi (Gârbacea, V., 1960).
Dealurile Bistriţei gravitează spre oraşul Bistriţa şi, parţial, spre Năsăud şi Beclean.

174
 Podişul Târnavelor

Acesta cuprinde: Dealurile Târnavei Mici (între Mureş şi Târnava Mare), Podişul
Hârtibaciului (între Mureş şi Olt), Podişul Secaşelor (între Târnava Mare, Mureş, Secaşul Mare şi
Visa).
Dealurile Târnavei Mici sunt considerate ca reprezentând partea nordică a Podişului
Târnavelor, între Mureş şi Târnava Mare. Un element specific îl reprezintă relieful creat în jurul
domurilor gazeifere, cu forme adaptate structurii (Josan, N., 1979). Pot fi divizate în mai multe
unităţi mai mici, ale căror denumiri pot fi asociate unor oraşe (Târnăveni, Dumbrăveni, Blaj), râuri
(Niraj) sau aşezări rurale (Lopadea).
Podişul Hârtibaciului, situat între Târnava Mare (în nord), Olt (în sud) şi o linie care trece
la est de şoseaua Rupea – Saschiz, reprezintă o unitate regională bine individualizată; denumirea ei
este utilizată larg, deşi râul Hârtibaciu, prin bazinul său hidrografic, acoperă doar o parte din
regiune. Relieful structural este prezent, iar o caracteristică importantă a acestui podiş o constituie
numărul important de văi adâncite care erodează puternic suprafaţa iniţială (Grecu, Florina, 1992).
Se consideră că ar exista cel puţin două suprafeţe de eroziune situate deasupra unui nivel de umeri
ce însoţeşte sistemele de terase ale râurilor. Spre NE (la Saschiz) au fost descrise forme clasice de
glimee.
Podişul Secaşelor este cuprins între Târnava Mare, Mureş şi Secaşul Mare. În extremitatea
vestică a Podişului Secaşelor, în apropiere de Sebeş, se află Râpa Roşie, cu un relief spectaculos de
eroziune torenţială.

Subcarpaţii Transilvaniei

Subcarpaţii Transilvaniei, situaţi în est, spre contactul cu zona montană, sunt consideraţi
în formă clasică doar între Mureş şi Olt, unde au mai multe subdiviziuni locale (mac, I., 1972).
Caracteristicile generale ale reliefului Subcarpaţilor dintre Mureş şi Olt sunt date de
următoarele elemente:
- altitudinile mai ridicate ale dealurilor (care se apropie sau depăşesc 1000 m);
- structura geologică cu un sistem de sinclinale şi anticlinale paralele cu regiunea montană,
care dau aspectul unei asemănări cu Subcarpaţii externi, sub această caracteristică.
- succesiunea de depresiuni şi dealuri (câte două aliniamente, dar pe alocuri într-o reţea mai
complexă), care formează o structură morfologică considerată tipică;
Subcarpaţii Transilvaniei cuprind următoarele diviziuni longitudinale:
a) depresiuni submontane (Hoghiz – Homoroade, Odorheiu Secuiesc, Praid, Vălenii de
Mureş); dintre acestea, o menţiune separată trebuie făcută pentru Depresiunea Praid – Sovata,
dezvoltată într-o zonă de anticlinale străpunse de cute diapire;
b) dealurile subcarpatice, situate în vestul depresiunilor submontane, au frecvent un
caracter anticlinal (Dealul Bădeni, 854 m, Dealul Rez, 932 m, Dealul Şiclodului, 1025 m, Bicheş,
1080 m, Osoiu, 79 m);
c) depresiunile intracolinare au un caracter mai larg, evazat şi nu sunt atât de bine
delimitate (Reghin, Măgherani – Atid, Archita, Beia şi Rupea);
d) spre vest, aceste depresiuni sunt mărginite de dealuri mai scunde, cu altitudini de peste
600 m (Dealul Lapoş, 628 m, Deaul Pietriş, 839 m, Dealul Gherghelău, 765 m).
Contactul cu Podişul Târnavelor se face în lungul unei linii relativ sinuoase şi are un anumit
caracter ezitant. Subcarpaţii Transilvaniei pot fi divizaţi în: Subcarpaţii Odorheiului şi
Homoroadelor, Subcarpaţii Târnavei Mici şi Subcarpaţii Mureşului.

175
 Culoarele depresionare marginale

Acestea cuprind: Depresiunea Făgăraşului, Depresiunile Sibiu şi Apold, Culoarul Alba Iulia
– Turda.
Aceste depresiuni marginale ale Depresiunii Transilvaniei au un caracter eterogen şi o
geneză diferită, dar se caracterizează, împreună, prin acest caracter (de contact) pe care îl au cu
regiunile montane din sud şi vest.
Depresiunea Făgăraşului, axată pe râul Olt, s-a format la contactul dintre Podişul
Transilvaniei şi Munţii Făgăraş; este o depresiune formată din glacisuri şi conuri piemontane, aluvio
– proluviale şi fragmente de terase, care urmăresc râurile ce coboară din Munţii Făgăraş şi se varsă
în Olt (Popescu, N., 1990). Condiţiile fizico – geografice au favorizat formarea unei entităţi cu
caracter istorico – geografic, Ţara Făgăraşului.
Culoarul depresionar Sibiu – Apold (sandu, Maria, 1998) cuprinde depresiunile Sibiu,
Sălişte şi depresiunea Apoldului, prima despărţită de celelalte două printr-o terminaţie sudică a
Podişului Secaşelor (denumită Podişul Amnaşului) care vine în contact aproape direct cu zona
montană (în apropiere de Orlat).
Depresiunea Sibiului este formată din terase – con ale râurilor ce coboară din Munţii
Cindrelului spre traseul curbat al râului Cibin. Există spre zona montană o bordură de dealuri mio –
pliocene, mai dezvoltate între Răşinari şi Tălmaciu, mai înalte decât restul depresiunii. Conurile
piemontane au împins Cibinul spre nord. În partea de vest, Depresiunea Sibiului se continuă
hidrografic şi morfologic cu o mică depresiune suspendată denumită frecvent Depresiunea Sălişte;
râul Cibin, care drenează această depresiune prin afluenţii săi, străbate un mic defileu epigenetic, în
şisturi cristaline, din amonte de Orlat, în spatele căruia se dezvoltă această mică depresiune
suspendată.
Depresiunea Apoldului are mai mult caracterul unui culoar situat între Munţii Cindrelului şi
marginea sudică a Podişului Secaşelor. A fost recunoscută ca o arie de legătură funcţională între
Depresiunea Sibiului şi culoarul Orăştiei. Spre sud, aceasta se continuă cu un relief colinar situat la
contactul cu Munţii Cindrelului. Spre nord, este mărginită de cuesta abruptă a Podişului Secaşelor;
Valea Secaşului Mare, frecvent lipsită de apă, are mai mult un traseu teoretic.
Culoarul Alba Iulia – Turda este axat pe cursul Arieşului inferior şi al Mureşului mijlociu,
între Turda şi Alba Iulia; a fost folosită frecvent denumirea de Culoarul Mureş – Arieş, dar s-a
încetăţenit forma mai precisă Alba Iulia – Turda. Este o depresiune marginală relativ unitară, cu
interfluvii înalte spre Munţii Trascăului (450 – 500 m), o lăţime variabilă (între 10 – 20 km) şi
relativ îngust la nivelul luncii (unde altitudinile coboară la 220 m). Zona deluroasă dintre Turda şi
Alba Iulia, care mărgineşte spre est Munţii Trascăului, are pe alocuri un caracter piemontan, vizibil
în forma şi structura interfluviilor. În partea de nord se consideră că există o arie depresionară
(denumită Depresiunea Turda – Câmpia Turzii), unde Arieşul, prin deplasarea spre nord, a creat un
sistem de terase semicirculare. În sud, între Aiud şi Alba Iulia, Culoarul Mureşului poate fi
interpretat ca o depresiune alungită. Culoarul Alba Iulia – Turda se continuă pe Valea Mureşului
prin Culoarul Orăştiei (limita dintre acestea fiind situată la vest de Valea Sebeşului).

176
 CARPAŢII MERIDIONALI

I. Poziţie, localizare şi limite

Carpaţii Meridionali constituie sectorul sudic (meridional) al Carpaţilor Româneşti, de unde
le este justificat şi numele.
Au ca limite: depresiunile Făgăraş şi Sibiu – Sălişte – Apold, continuate cu aria depresionară
Mureş - Strei (în nord), Valea Dâmboviţei şi culoarul Rucăr - Bran (în est), culoarul Timiş – Cerna
– Bistra (în vest) şi Subcarpaţii Getici şi Podişul Mehedinţi (în sud).
Elementul principal al limitelor de nord, vest şi sud îl constituie caracterul tranşant şi abrupt
al acestora, ca reflectare a diferenţelor litologice, a liniilor tectonice şi ca efect al mişcării de
ridicare recentă a Carpaţilor Meridionali (cu 1000 m la sfârşitul pliocenului şi în cuaternar).
Spre est limita are un caracter convenţional şi discutabil. În privinţa acesteia (şi, implicit, a
apartenenţei Munţilor Leaota – Bucegi la Carpaţii Meridionali sau Carpaţii Curburii) există mai
multe opinii, cel mai frecvent fiind considerată limita pe Valea Prahovei (Mihăilescu, V., 1936,
1962, 1971, Tratatul de geografia Românei, vol. III, 1987, p. 233, Velcea, V., 1982, p. 110, Badea,
L. – coord.– 2001, p. 13). Există opinia conform căreia grupa Bucegi ar face parte din Carpaţii
Curburii, cel puţin geomorfologic, limita estică a Carpaţilor Meridionali fiind în acest fel
Dâmboviţa (Tufescu, V., 1946, 1974, p. 78; Posea, Gr., 1972, p. 19; Posea, Gr., 2002, p. 411; Posea,
Gr., Badea, L., 1982). În general se consideră că grupa Bucegi - Leaota aparţine geomorfologic
Carpaţilor Curburii (în continuitatea cărora se află, din punct de vedere geologic, morfostructural şi
al reliefului petrografic), dar ar aparţine fizico - geografic Carpaţilor Meridionali (prin altitudini,
relief glaciar, vegetaţie şi climă). Această părere are un caracter echivoc şi, de aceea, trebuie să
existe o opţiune mai tranşantă. Dacă în privinţa apartenenţei grupei Bucegi la Carpaţii Curburii nu
ar exista obiecţii serioase (poate doar altitudinea mai ridicată, comparabilă cu a Carpaţilor
Meridionali), din punct de vedere fizico - geografic asemănările dintre grupa Bucegi şi Carpaţii
Meridionali sunt destul de semnificative (etajele de vegetaţie şi caracteristicile climatice).

177
 Dintre elementele definitorii care permit considerarea grupei Leaota – Bucegi (în
accepţiunea de faţă fără Munţii Piatra Craiului) la Carpaţii Curburii şi nu în cadrul Carpaţilor
Meridionali (cum este plasată această grupă în mod obişnuit) menţionăm:
 continuitatea evidentă a structurilor geologice şi la vest de Prahova;
 legătura spaţială şi funcţională strânsă a Munţilor Bucegi cu Depresiunea Braşov;
 evoluţia comună a întregului spaţiu de la curbură;
 poziţia sistemului Bucegi – Leaota faţă de Subcarpaţii Curburii şi
 discontinuitatea majoră a culoarului Bran – Rucăr.
În aceste condiţii, considerăm că sub aspect regional grupa Bucegi – Leaota poate fi
considerată ca diviziune a Carpaţilor Curburii şi nu a Carpaţilor Meridionali. În ipoteza plasării
grupei Bucegi - Leaota la Carpaţii Meridionali apare greu de acceptat ca în partea sudică a acesteia
să fie Subcarpaţii Curburii (şi nu Subcarpaţii Getici, care mărginesc Carpaţii Meridionali).
Într-un sens echivoc, se poate considera că arealul Bucegi - Leaota (cu sau fără Munţii Piatra
Craiului) reprezintă o unitate de tranziţie între Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Curburii.
Un raţionament asemănător poate fi aplicat şi în cazul Podişului Mehedinţi (cu o structură
geologică identică şi în continuitate cu restul Carpaţilor Meridionali), pe care îl considerăm însă ca
pe o unitate de relief distinctă.

(2) Elemente definitorii ca unitate regională

Considerăm că principalele elemente definitorii ale Carpaţilor Meridionali ca unitate
regională integrată sunt următoarele:
- Carpaţii Meridionali reprezintă cea mai masivă şi cea mai înaltă regiune montană din
cadrul Carpaţilor Româneşti; aceasta le conferă, pe alocuri, caracterul alpin (la altitudini de
peste 2000 m), fapt ce a favorizat denumirea lor de către Emm. de Martonne (1907) de „Alpii
Transilvaniei” (adică Alpii situaţi în sudul Transilvaniei);
- Poziţia lor în cadrul Carpaţilor sud – estici este diferită de a celorlalte unităţi regionale
montane prin orientare lor de la est spre vest, aproximativ paralelă cu o dispunere
latitudinală; această orientare constituie un element de mare specificitate regională, ale cărei
consecinţe se reflectă în aspectele naturale şi umane;
- Carpaţii Meridionali sunt situaţi ca poziţie geometrică în partea centrală a reliefului ţării
(chiar dacă această caracteristică este aparent mai vizibilă în cazul Depresiunii Transilvaniei);
- Ridicarea lor cu aproximativ 1000 m la începutul cuaternarului i-a individualizat foarte
mult faţă de regiunile înconjurătoare; din acest punct de vedere, ei reprezintă cea mai bine
individualizată unitate de relief a ţării, cu limite precise rezultate din abrupturi altimetrice;
- Climatul alpin şi vegetaţi alpină întregesc aspectul reliefului, ceea ce face ca aceştia să
reprezinte cea mai „alpină” regiune a ţării;
- Caracterul accidentat al reliefului în alternanţă cu suprafeţele netede, au favorizat funcţia
Carpaţilor Meridionali (şi a zonelor limitrofe) de „adăpost teritorial” pentru comunităţile
umane de-a lungul timpului; menţionăm, printre altele, că aici a fost situată capitala statului
dac;
- Pe ansamblul său este un domeniu predominant pastoral, care a stat la originea
fenomenului de transhumanţă practicat de-a lungul timpului.

(3) Elemente de geografie fizică

Relieful

Relieful Carpaţilor Meridionali poate fi caracterizat pe scurt astfel: reprezintă cea mai
masivă şi mai înaltă unitate montană a ţării, foarte bine individualizată, mai puţin fragmentată şi cu
o clară dezvoltare fizico – geografică în altitudine, sub forma unor etaje care se succed pe verticală.

178
Relieful este elementul determinant al caracteristicilor naturale ale regiunii şi el imprimă trăsăturile
dominante ale peisajului.
Carpaţii Meridionali s-au format, într-un sens foarte larg, în timpul orogenezei alpine, dar s-
au definitivat şi au căpătat conturul de azi în timpul erei neozoice, în urma ultimelor faze de cutare.
Existenţa celor trei complexe clasice de modelare ciclică (reprezentate prin platformele de eroziune
Borăscu, Râul Şes şi Gornoviţa, cu nivelurile lor derivate), precum şi un al patrulea nivel, mai
coborât, al complexelor de vale, indică momentele în care s-au format (paleogen, miocen, pliocen şi
cuaternar) şi în care au fost înălţate succesiv. Mişcările tectonice de la sfârşitul neogenului şi
începutul cuaternarului au înălţat Carpaţii Meridionali, cu circa 1000 m, ceea ce a creat contraste
puternice în nord, spre Depresiunea Făgăraşului, şi în sud, spre depresiunile subcarpatice.
În prima parte a cuaternarului (pleistocen), când clima a suferit o răcire generală ajungând,
la latitudinea ţării noastre, subpolară (în perioadele glaciare), crestele mai înalte ale Carpaţilor
Meridionali au fost acoperite cu gheţari care au modelat un relief glaciar expresiv.
Carpaţii Meridionali constituie cel mai înalt şi masiv sector din Carpaţii Româneşti datorită,
în principal, alcătuirii petrografice, fiind formaţi mai ales din şisturi cristaline cu intruziuni
granitice, purtând în unele locuri o cuvertură de calcare ce introduc variaţie în relief. Ei au aspectul
general de „munţi – bloc” în forma lor cea mai caracteristică.
Carpaţii Meridionali au cea mai mare altitudine medie (1140 m) şi cuprind cele mai mari
înălţimi din Carpaţii Româneşti, care depăşesc 2500 m; spre deosebire de Carpaţii Maramureşului şi
Bucovinei şi Carpaţii Moldo - Transilvani, care se prezintă sub formă de fâşii paralele, Carpaţii
Meridionali sunt formaţi din grupe de munţi bine închegate (masive puternice), cu forme
geometrizate. Densitatea fragmentării reliefului poate atinge valori ce ajung la 3 km/km 2, fiind
frecvent cuprinse între 2 – 3 km/km2. Cele mai înalte vârfuri sunt Moldoveanu (2544 m), Negoiu
(2537 m), Parâng (2519 m), Peleaga (2509 m) şi alte câteva vârfuri cu peste 2500 m.
Carpaţii Meridionali se evidenţiază prin suprafeţele apreciabile care au interfluvii netede,
rotunjite, dar în acelaşi timp şi prin existenţa unor sectoare semnificative de interfluvii ascuţite
(Piatra Craiului, Creasta Făgăraşului, Retezat).
Carpaţii Meridionali au forma generală a unei morfostructuri de tip „munţi – bloc” pe un
substrat rigid care reprezintă marginea ridicată a plăcii intraalpine (carpato – transilvane).
Substratul reliefului este format, în interpretarea pe care au dat-o geologii, dintr-o pânză de
şariaj (pânza getică) situată deasupra unei structuri autohtone din punct de vedere geologic (denumită
autohtonul danubian). De structura geologică a Carpaţilor Meridionali aparţin şi Carpaţii Banatului.
Această diferenţiere între cele două elemente morfostructurale majore are o anumită influenţă în
relief, dar pe ansamblul Carpaţilor Meridionali, este mai degrabă vizibilă această morfostructură
unitară care le dă aspectul de munţi – bloc, foarte bine individualizaţi, puţin fragmentaţi de depresiuni
interioare şi înălţaţi puternic la începutul cuaternarului. Se pot identifica anumite areale cu o structură
subiacentă formată din roci sedimentare mezozoice (calcare), dar extensiunea dominantă este aceea a
substratului de şisturi cristaline cu intruziuni granitice.
Arealele cu o prezenţă semnificativă a rocilor calcaroase sunt: Munţii Piatra Craiului,
Bucegi, zona Buila – Vânturariţa, Munţii Cernei, Munţii Vâlcanului, Munţii Mehedinţi şi Munţii
Şureanului (desigur, în fiecare caz în parte, cu anumite areale suprapuse geologic peste şisturile
cristaline).
Acest sector carpatic a cunoscut cea mai mare extensiune a glaciaţiunii cuaternare din
Carpaţii Româneşti şi, ca urmare, prezintă un bogat relief glaciar, cu creste ascuţite, văi şi circuri
glaciare şi morene.
Relieful glaciar s-a format în condiţiile unor temperaturi medii anuale negative, persistente,
ceea ce a permis acumularea unor mari cantităţi de zăpadă, transformată ulterior în névé şi gheţari;
formarea gheţarilor a fost favorizată de existenţa unor suprafeţe orizontale (resturi ale platformei
Borăscu) şi a unor mici bazinete, care au permis fixarea şi acumularea iniţială a gheţii. Există mai
multe ipoteze privind numărul de glaciaţiuni. Se pare însă că a existat o singură fază glaciară care se
poate recunoaşte în relieful glaciar actual (Posea, Gr., 1981, 2002). Formele de relief sunt circurile
glaciare, văile glaciare şi morenele.

179
 De asemenea, este dezvoltat relieful periglaciar (fosil şi actual).
Se consideră că au existat gheţari de circ, gheţari de vale şi mici suprafeţe ocupate de gheţari
de platou.
Gheţarii de circ sunt în general de dimensiuni mici şi mijlocii, au un caracter suspendat şi
nu se continuau prin văi glaciare. Se află situaţi între 2 000 şi 2 050 m, în excavaţii ale platformei
superioare. În general sunt situaţi deasupra văilor glaciare, dar au uneori şi un caracter izolat. Se
întâlnesc în Făgăraş, Parâng, Godeanu, Retezat şi Ţarcu.
Gheţarii de vale au o structură mai complexă şi se suprapun unor bazine de alimentare mai
mari, cu circuri şi văi complexe, continuate 5 - 8 km în aval de zona de formare. În Munţii Retezat
există astfel de gheţari de vale pe văile Nucşoara, Lăpuşnic şi Râul Bărbat, în Munţii Făgăraş în
arealele Capra, Arpaş, Buda, iar în Munţii Parâng la izvoarele Jieţului, Lotrului şi Latoriţei.
Gheţarii de platou se presupune că au existat în masivul Godeanu.
În prezent, în Carpaţii Meridionali există semnalate şi descrise forme glaciare (circuri şi
gheţari de vale) în masivele Retezat (cu cele mai complexe şi extinse forme glaciare), Făgăraş (cu
aproximativ 175 de circuri şi 50 de gheţari de vale), Parâng, Iezer, Ţarcu, Şurean, Cindrel,
Godeanu.
Un element caracteristic al Carpaţilor Meridionali îl reprezintă existenţa celor patru
complexe de eroziune, netede sau uşor ondulate.
Existenţa platformelor (suprafeţelor) de eroziune în Carpaţii Meridionali a fost menţionată
de Emm. de Martonne (1907), care descrie trei suprafeţe şi le denumeşte în forma lor clasică:
Borăscu (suprafaţa superioară), Râul Şes (suprafaţa medie) şi Gornoviţa
Ulterior, studii generale şi regionale au permis conturarea unei imagini mai complete şi
complexe (Tufescu, V., 1947, 1971; Coteţ, P., 1973; Posea, Gr., Popescu, N., 1972; Posea, Gr,
Popescu, N., Ielenicz, M., 1972; Posea, Gr., 1997, 2002 şi Badea, L. şi col., 2001).
După Gr. Posea (1997, 2002), aceste tipuri de eroziune grupate pe patru complexe sunt:
 pediplena carpatică (între altitudinile de 1 800 şi 2 300 m), relativ orizontală şi netedă,
ocupând principalele culmi montane (a fost denumită iniţial „suprafaţa Borăscu”);
 suprafaţa medie, denumită iniţial „suprafaţa Râul Şes”, între 1 200 şi 1 600 m), ocupând
interfluviile descendente din pediplena carpatică;
 suprafaţa inferioară („Gornoviţa” sau „suprafaţa carpatică de bordură”), cu altitudini
cuprinse între 700 - 1 000 m;
 la aceste trei suprafeţe „clasice” se adaugă un nivel al umerilor de vale (între 550 şi 800
m), cu variaţii altitudinale în funcţie de localizare.
Aceste suprafeţe de modelare policiclică cuprind, în amănunt, o anumită diversificare,
existând pentru fiecare nivel câte 2 - 3 trepte altimetrice şi o anumită dispunere topografică a lor în
fiecare masiv montan (Institutul de Geografie, 2001).
Spre deosebire de celelalte sectoare carpatice, au puţine depresiuni (Loviştea, Petroşani,
Haţeg) şi pasuri: Giuvala (1240 m), Urdele (Masivul Parâng la 2020 m; cel mai înalt pas din
Carpaţii Româneşti), Predeal, Merişor (756 m), Domaşnea (540 m).
Au însă, spre deosebire de celelalte sectoare carpatice, câteva văi transversale şi trecători
joase: Turnu Roşu (400 m) şi Cozia (309 m) pe Olt, Lainici (450 m) pe Jiu. În raport cu văile
transversale, Carpaţii Meridionali se divid în următoarele grupe: Făgăraş, Parâng şi Retezat –
Godeanu.
Există, de asemenea, forme carstice (chei, peşteri), relief structural, forme gravitaţionale.
Relieful carstic se dezvoltă în Munţii Făgăraş (pe calcare cristaline), Godeanu (Munţii
Mehedinţi, Munţii Cernei), Vâlcan, Şurean şi Buila Vânturariţa (din Munţii Căpăţânii). Cel mai
dezvoltat areal carstic se află situat în sudul Carpaţilor Meridionali, unde calcarele reprezintă o
prezenţă continuă. Există numeroase chei care străbat bara calcaroasă discontinuă din sudul
Carpaţilor Meridionali, pe râurile Cerna, Motru, Tismana, Sohodol, Galbenul, Olteţul, Bistriţa,
Ialomiţa. Există izvoare carstice (la Izvarna) şi peşteri importante (Peştera Cloşani, pe Motru,
peştera Muierii, pe Galbenul, peştera Polovragi, pe Olteţ). Un areal carstic relativ distinct este situat
în SV Munţilor Şureanu, cu un sistem de chei şi mai multe peşteri (Cioclovina, Tecuri, Şura Mare).

180
 Clima

Carpaţii Meridionali se caracterizează printr-un climat etajat, generat de modificarea în

altitudine a elementelor climatice în raport cu creşterea altitudinii reliefului.
Temperatura medie anuală are valori, în zonele joase, cuprinse între 6°C (la 800 – 1000 m)
şi 2 - 3°C (la 1600 - 1700 m). Pe munţii înalţi, la peste 1900 m, temperatura medie anuală ajunge la
2°C şi la peste 2000 m devine negativă (0, -2°C). Vârfurile cele mai înalte au temperaturi medii
anuale cuprinse între -3 şi -4°C. În ianuarie, temperatura medie oscilează între valori de -4 şi -8°C,
la 800 – 1700 m şi între valori de -8 şi -10°C la peste 1900 m, la cele mai mari înălţimi ajungându-
se la temperaturi mai mici de -12°C. În iulie, temperatura medie este cuprinsă între 14 - 18°C pe
munţii joşi şi mijlocii şi 8 - 14°C pe munţii înalţi (la cele mai mari altitudini sunt 7 - 8°C).
Între aceste valori, amplitudinea medie anuală este de 21 - 22°C pe munţii cu altitudini mici
şi mijlocii şi 17 – 20°C pe munţii înalţi şi foarte înalţi. Aceste amplitudini mici arată caracterul
moderator al sistemelor montane faţă de valorile termice extreme.
Numărul de zile cu îngheţ este, pentru întreg spaţiul montan, de 110 – 140.
Precipitaţiile atmosferice ajung la 1200 - 1400 mm, dar valoarea lor maximă se depăşeşte
local.
Datorită desfăşurării în longitudine, există o diferenţă climatică (între extremităţi), partea de
vest a Carpaţilor Meridionali având temperaturi cu 1 - 2°C mai mari şi precipitaţii mai ridicate cu
50 - 100 mm decât cea estică. În depresiunile intramontane se formează uneori inversiuni de
temperatură, iar în depresiunile submontane marginale bat frecvent vânturi cu caracter de phoen.

Hidrografia

Datorită precipitaţiilor foarte mari, Carpaţii Meridionali au un bilanţ hidrologic excedentar.

Apele freatice sunt situate sub depozitele eluviale, deluviale şi coluviale iar apele de
adâncime îndeosebi în Vâlcan, Mehedinţi, Şurean, Piatra Craiului.
Din acest sector carpatic izvorăsc numeroase râuri, dirijându-se spre periferie: spre sud
(Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Argeş, Topolog, Olteţ, Jiu, Motru, Cerna etc.) şi spre nord (Strei,
Sebeş, Cibin, Sadu).
Oltul este un râu alogen care străbate transversal Carpaţii Meridionali, formând un defileu
între Turnu Roşu şi Cozia.
Principalele bazine hidrografice sunt:
- Argeş cu Vâlsanul, Râul Doamnei (cu Râul Târgului), Argeşel, Dâmboviţa;
- Olt cu Topologul (din masivul Făgăraş), Cibin, Sadu şi Olteţ;
- Jiu cu Gilortul (din grupa Parâng), Motru şi Tismana;
- Mureş cu Sebeşul (din grupa Parâng) şi Strei (cu Râu Mare);
- Ialomiţa cu Prahova.
Unele râuri taie defilee (Oltul şi Jiul) şi chei (Dâmboviţa, Olteţ). Carpaţii Meridionali au un
potenţial hidroenergetic ridicat, valorificat pe mai multe râuri (Argeş, Olt, Lotru, Sadu, Sebeş, Râu
Mare şi altele).
Carpaţii Meridionali concentrează marea majoritate a lacurilor glaciare din ţară, în
masivele: Retezat (Bucura, 12 ha, cel mai întins lac glaciar din ţară, Zănoaga, 29 m adâncime, cel
mai adânc); Parâng (Câlcescu, Iezerul Şureanu etc.); Făgăraş (Avrig, Capra, Bâlea, Urlea, Podragu
Mare şi altele), Godeanu şi Ţarcu.
Din categoria lacurilor antropice, există lacuri de acumulare de interes energetic pe: Argeş
(Vidraru), Olt, Lotru (Vidra etc.), Sadu (Negovanu etc.), Sebeş (Oaşa etc.), Râu Mare (Gura Apei),
Cerna (L. Cerna şi L. Herculane), precum şi alte acumulări pe râuri mai mici.

181
 Învelişul biopedogeografic

Vegetaţia Carpaţilor Meridionali cuprinde etajele alpin şi subalpin, cu cea mai mare
extindere din întregul lanţ al Carpaţilor Româneşti; acest lucru este determinat de ponderea
semnificativă a altitudinii mai mari de 1800 m (aproape 1/5 din întinderea lor); cuprinde păşuni şi
pajişti alpine, jnepenişuri (reduse din cauza defrişărilor) şi asociaţii arboricole în partea inferioară.
Sub altitudinea de 1800 m începe (în jos) zona forestieră, cu etajul coniferelor, subetajul de
tranziţie conifere – fag, etajul fagului (sub 1200 – 1200 m).
În SV (Munţii Cernei şi Mehedinţi) există o influenţă submediteraneană în vegetaţie.
S-a observat o diferenţă între dispunerea altitudinală a etajelor de vegetaţie pe cei doi
versanţi ai Carpaţilor Meridionali; astfel, pe versantul sudic etajul pădurilor urcă la altitudini mai
ridicate decât pe versantul nordic. În mod similar, pe versantul nordic vegetaţia alpină se află la
altitudini mai coborâte în raport cu versantul sudic, unde acestea se întâlnesc doar la cele mai mari
înălţimi. Diferenţele provin din insolaţia şi încălzirea mai puternică a versantului sudic în raport cu
versantul nordic.
Solurile s-au format în condiţiile unei relative uniformităţi litologice (şisturi cristaline), dar
a unei etajări clare a elementelor bioclimatice. Din această cauză principala caracteristică
pedogeografică a Carpaţilor Meridionali o reprezintă etajarea verticală a învelişului de soluri.
Etajele principale de soluri sunt: cambisolurile brune acide (tipice pentru Carpaţii
Meridionali), spodosolurile brune feriiluviale şi podzoluri, iar în etajul superior umbrisolurile (cu
soluri humicosilicatice).
Depresiunile (Haţeg, Petroşani, Loviştea) au predominant cambisoluri dar se întâlnesc şi
argiluvisoluri sau soluri eu-mezobazice.
În Carpaţii Meridionali se află situat Parcul Naţional Retezat, alte rezervaţii complexe
(Cozia, Piule – Iorgovanu din Masivul Godeanu, Valea Cernei – Domogled, Iezerul Şureanu) şi
numeroase rezervaţii naturale.

Diferenţieri teritoriale naturale

Din punct de vedere fizico – geografic se pot individualiza trei grupe montane (subregiuni)
cu mai multe diviziuni fiecare, astfel:
Grupa Făgăraşului (sau Făgăraş - Iezer), cuprinsă între Valea Dâmboviţei, Valea Oltului
(între defileele Turnu Roşu şi Cozia), Depresiunea Făgăraş şi Subcarpaţii Getici.
Grupa Parângului, desfăşurată între Olt (la est), Jiu şi Strei (la vest), are cea mai mare
lărgime din Carpaţii Meridionali.
Grupa Retezat – Godeanu, delimitată de Jiu (la est), Culoarul Timiş – Cerna (la vest),
Culoarul Bistrei (la nord) şi Subcarpaţii Getici şi Podişul Mehedinţi (la sud), este despărţită de văi
longitudinale.
Între ultimele două grupe se află Depresiunea Petroşani, pe cursul superior al Jiului, iar la
nord Depresiunea Haţegului, situată pe Strei şi Râul Mare.
Grupa Bucegi, cuprinsă între Prahova şi Dâmboviţa, cu un caracter de tranziţie între
Carpaţii Curburii şi Carpaţii Meridionali (şi este menţionată la Carpaţii Curburii).
Carpaţii Banatului (Munţii Banatului şi Poiana Ruscă) reprezintă, geologic, tectonic şi
structural, o prelungire a Carpaţilor Meridionali. Îi tratăm ca diviziune şi regiune geografică
distinctă, datorită poziţiei şi a caracteristicilor proprii.

182
 (4) Elemente de geografie umană

Specificul populaţiei şi al habitatului

Datorită masivităţii şi fragmentării reduse, Carpaţii Meridionali reprezintă sectorul aparent

cel mai puţin populat din Carpaţii Româneşti. Au fost locuiţi din vechime, în unele depresiuni
formându-se aşa-numitele „ţări” (Ţara Haţegului, Ţara Loviştei). În depresiuni, densitatea
populaţiei depăşeşte 100 loc./km2, în Depresiunea Petroşani fiind chiar mai ridicată. În zona
montană, densitate este scăzută, de regulă sub 25 loc./km2. Populaţia totală a Carpaţilor Meridionali
este de aproximativ 300 000 locuitori.
Sporul natural al populaţiei, este în prezent foarte redus, iar în ultimele decenii a devenit
negativ. Acest fenomen are ca efect o anumită depopulare a aşezărilor rurale situate la altitudini
ridicate. Habitatul rural s-a dezvoltat nu numai în depresiuni, ci şi pe versanţii mai însoriţi, culmile
mai domoale urcând până la 1000 – 1200 m altitudine, iar aşezările sezoniere chiar mai sus (cea mai
înaltă localitate permanentă, Păltiniş, se află situată la 1400 m).
În zona montană propriu-zisă, satele sunt mici, de tip risipit sau împrăştiat, iar în depresiuni
şi pe principalele văi sunt de tip alungit. Ca funcţii predomină aşezările agricole (îndeosebi agro-
pastorale), dar unele au funcţii forestiere, turistice, miniere, mixte. Anumite aşezări sezoniere
(stâne, odăi) urcă până la 1700 m.
Există areale cu aşezări tradiţionale: platforma Luncanilor din Munţii Şureanului (descrise
de Lucia Apolzan, 1987), Mărginimea Sibiului, depresiunile Haţegului şi Loviştei, culoarul Bran –
Rucăr, Ţinutul Gugulanilor etc.
Oraşele s-au dezvoltat în depresiuni şi pe principalele văi. Există o concentrare de oraşe în
Depresiunea Petroşani (Petroşani, Petrila, Lupeni, Uricani, Vulcan, Aninoasa), cu o funcţie iniţială
industrială, legată de prelucrarea şi exploatarea cărbunelui. Alte oraşe se află în Depresiunea Haţeg
(oraşul cu acelaşi nume), în Depresiunea Loviştei (oraşul Brezoi), pe Valea Cernei (Băile
Herculane), precum şi în culoarele şi văile marginale: Caransebeş, în Culoarul Timiş – Cerna,
oraşul Oţelu Roşu, în Culoarul Bistra, Orăştie şi Cugir, în Culoarul Orăştiei, Bumbeşti – Jiu (pe
Jiu).
Carpaţii Meridionali gravitează şi spre alte oraşe situate pe margini: Zărneşti, Făgăraş,
Victoria, Sibiu, Cisnădie, Sălişte, Sebeş, Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgu Jiu, Novaci, Horezu,
Tismana.

Potenţialul natural şi producţia socială

Carpaţii Meridionali dispun de importante resurse naturale. Dintre resursele mediului

geografic se remarcă pădurile (atât de conifere cât şi de foioase), întinsele păşuni şi fâneţe, precum
şi resursele hidroenergetice valorificate pe râurile Argeş, Olt, Lotru, Sebeş, Sadu, Râu Mare etc.
În ceea ce priveşte resursele scoarţei terestre, Carpaţii Meridionali se remarcă prin
zăcăminte de huilă (în bazinul Petroşani), roci de construcţii (marmură, calcare), mică (pe Valea
Lotrului).
Industria energetică cuprinde exploatarea şi prelucrarea cărbunelui din principalul bazin
huilifer al ţării (bazinul Petroşani), care asigură aproape toată producţia de huilă („huilă de Valea
Jiului”). În prezent, unele mine se află în curs de conservare. Exploatările principale sunt la:
Uricani, Lupeni, Vulcan, Paroşeni, Petroşani, Petrila, Lonea. Prelucrarea primară se realizează în
câteva instalaţii de sortare şi spălare a cărbunelui. Cărbunele sfărâmicios este utilizat la
termocentralele Paroşeni (aflată chiar în Depresiunea Petroşani) şi Mintia (lângă Deva).
Energia electrică se obţine în mai multe hidrocentrale situate pe:
- Argeş (hidrocentrala Argeş - Corbeni), Olt, Lotru (Lotru – Ciunget, cea mai mare
hidrocentrală de pe râurile interioare), Sadu, Sebeş, Râu Mare (Sistemul hidroenergetic Râu Mare –
Retezat).

183
 Metalurgia feroasă a fost prezentă la Oţelu Roşu (cu producţie de laminate), iar industria
construcţiilor de maşini la Petroşani şi Cugir. Industria chimică cuprinde: prelucrarea maselor
plastice (Orăştie), hârtie (Petreşti lângă Sebeş, retehnologizată).
Industria exploatării şi prelucrării lemnului, bazată pe fondul forestier din zonă, este
reprezentată prin fabrici de cherestea (Orăştie, Brezoi, Tălmaciu etc.). Lemnul este prelucrat şi în
diferite centre situate la marginea exterioară a zonei montane (Caransebeş, Preajba – Târgu – Jiu,
Râmnicu Vâlcea, Curtea de Argeş, Sibiu), dar îndeosebi la Sebeş (Kronspan).
În Carpaţii Meridionali predomină creşterea animalelor, favorizată de întinsele păşuni şi
fâneţe naturale. Se cresc îndeosebi ovine, păstoritul fiind o ocupaţie tradiţională a locuitorilor,
remarcându-se în acest sens culoarul Bran - Rucăr şi munţii din vecinătate, Mărginimea Sibiului din
Munţii Cindrel, poalele sudice ale Masivului Parâng şi ale Munţilor Căpăţânii (Vaideeni) etc.
Culturile agricole sunt restrânse, fiind prezente îndeosebi în Depresiunea Haţeg şi pe
suprafeţe mai mici în Depresiunea Loviştei, Depresiunea Petroşani şi Culoarul Bran – Rucăr. Se
cultivă cartofi, plante furajere şi de nutreţ şi, pe alocuri, cereale, îndeosebi orz şi ovăz.
Se practică pomicultura în depresiunea Haţeg, culoarul Timiş – Cerna (bazinul pomicol
Domaşnea) şi în culoarul Bran – Rucăr.

Căi de comunicaţie, legături regionale, turism

Chiar dacă sunt foarte masivi, Carpaţii Meridionali sunt străbătuţi de câteva mari magistrale
feroviare şi rutiere, precum şi de unele artere secundare. De remarcat căile ferate şi drumurile
naţionale axate pe văile: Oltului, Jiului (în continuare, prin depresiunile Petroşani şi Haţeg) şi
Culoarul Timiş – Cerna. Mai cunoscută prin dificultatea traseului este calea ferată Bumbeşti –
Livezeni de pe Valea Jiului.
Dintre căile rutiere se remarcă cele care se înscriu în traseul unor artere internaţionale: E 81,
o variantă a lui E 60, axată pe Valea Oltului; E 70 axată pe Culoarul Timiş – Cerna.
În acest sector carpatic există şi importante şosele alpine: Transfăgărăşanul (între Curtea de
Argeş în sud şi Cârţişoara în nord); Transalpina (peste Masivul Parâng, între Novaci în sud şi Sebeş
în nord, recent modernizată pe segmentul cel mai înalt), şoseaua Băile Herculane – Baia de Aramă,
Băile Herculane – Petroşani (în amenajare), precum şi alte şosele de penetraţie.
Carpaţii Meridionali au un potenţial turistic deosebit de important şi diversificat pentru
realizarea unor tipuri de turism, cum ar fi turismul alpin, turism pentru sporturile de iarnă (Straja),
drumeţii şi turism de interes climateric. Există, în acest context, o serie de staţiuni cu un caracter
complex, care valorifică aspectul peisajistic şi calităţile naturale ale Carpaţilor Meridionali:
Voineasa, Vidra (staţiuni situate pe Valea Lotrului), Păltiniş, Băile Herculane, sau în centre turistice
cu un interes de perspectivă (pe Bistra Mărului, zona Cornereva, cursul superior al Cernei, Sâmbăta,
Fundata – Cheile Grădiştei, Mărginimea Sibiului etc.).

Diferenţieri teritoriale

Diferenţierile teritoriale de geografie umană permit identificarea unor anumite areale

(subregiuni) cu un anumit specific. În Carpaţii Meridionali (sau pe marginea lor), acestea sunt:
(a) Culoarul Bran – Rucăr, o veche axă istorică de comunicaţii transcarpatice, relativ bine
populat (cu aşezări înalte şi răsfirate), foarte distinct în peisajul montan şi foarte important
sub raportul funcţiei teritoriale;
(b) Ţara Loviştei (şi, prin extensie, întregul culoar depresionar intrafăgărăşan situat între
Olt şi Râul Doamnei) reprezintă o unitate cu elemente specifice (ocupaţiile locuitorilor,
toponimie, gradul de umanizare); în mod deosebit Loviştea este o adevărată „ţară” cu
funcţiuni proprii în vremurile istorice;
(c) Depresiunea Petroşani se înscrie în peisajul Carpaţilor Meridionali ca o unitate
intrazonală ce contrastează puternic cu spaţiul montan; funcţia industrială, bazată pe
exploatarea şi transformarea cărbunelui, a contribuit la modificarea radicală a peisajului,

184
 chiar dacă relativ recent la scara timpului (ultimele două secole); se suprapune „Ţinutului
momârlanilor”;
(d) Munţii Şureanului şi, în special, acea parte a lor denumită „Platforma Luncanilor”, cu
aşezări de înălţime şi un pronunţat specific cultural şi etnografic;
(e) Depresiunea Haţegului, considerată o adevărată „ţară” interioară, are caracteristici
specifice de geografice umană, fiind una dintre regiunile cele mai interesante sub acest
aspect la nivelul întregii ţări;
(f) Un mic areal intramontan (Depresiunea Rusca – Cornereva) cu o coerenţă interioară sub
raportul comunităţii umane şi a specificului etnografic;
(g) În nordul şi vestul masivului Ţarcu există un anumit areal situat pe culoarul Timiş –
Cerna – Bistra, care face legătura cu Depresiunea Haţegului, caracterizat printr-o anumită
specificitate autorecunoscută de locuitorii ei (autointitulaţi „gugulani”), Ţinutul Gugulanilor
(Cubin, I., coord., 2013).

(5) Mediul, peisajele şi complementaritatea geografică

Mediul înconjurător şi peisajele

Caracteristica principală a mediului natural specific Carpaţilor Meridionali este etajarea lui
verticală.
La cele mai mari înălţimi există un mediu alpin, cu temperaturi scăzute, precipitaţii bogate
(o parte sub formă de zăpadă), vânturi puternice, relief accidentat şi o vegetaţie alpină.
Pe cea mai mare întindere există un mediu specific munţilor de altitudine mijlocie şi
redusă.
În depresiunile intramontane (Loviştea, Petroşani) există caracteristici ale mediului
geografic influenţate de relieful depresionar.
Culoarele de vale şi defileele introduc anumite nuanţe şi permit canalizarea aerului.
În mod local, în Depresiunea Petroşani şi în câteva poziţii punctiforma la marginea
Carpaţilor Meridionali există o poluare însemnată a mediului şi o anumită degradare a
caracteristicilor sale naturale. Principalele transformări ale mediului natural s-au realizat în urma
construcţiilor hidroenergetice (pe Lotru, Argeş, Râul Mare, Sebeş) şi rutiere (Transfăgărăşanul,
Transalpina).
Peisajele principale se suprapun într-o mare măsură tipurilor de mediu, reprezentând partea
„vizibilă” a acestuia.
La cele mai mari altitudini există un peisaj alpin, cu relief glaciar, periglaciar, vegetaţie
alpină şi condiţii topoclimatice specifice (un număr mare de zile cu strat de zăpadă, temperaturi
medii anuale foarte scăzute şi chiar negative, temperaturi scăzute iarna).
Pe întinderi mai mari este un peisaj de munţi înalţi (munţi – bloc) cu substrat de roci dure,
platforme de eroziune, văi adânci, pajişti montane şi păduri. Este, cu alte cuvinte, un peisaj montan
tipic.
O anumită diferenţă faţă de regiunile montane înalte o realizează munţii joşi (Cernei,
Vâlcan, Mehedinţi, Cozia), unde caracteristicile montane sunt atenuate, dar apar alte peisaje
secundare, cum ar fi peisajele carstice.
Peisajele calcaroase se află situate în regiunile carstice, unde apar chei adânci, cursuri
subterane, vegetaţie adaptată (Munţii Vâlcanului, Munţii Cernei, Munţii Şureanului, Masivul Buila,
Piatra Craiului şi altele).

Funcţii teritoriale şi complementaritate

Carpaţii Meridionali reprezintă, într-un fel, regiunea - pivot a României, din punct de
vedere fizico – geografic. Are o poziţie centrală şi altitudini predominante faţă de celelalte regiuni.

185
Are, de asemenea, o pronunţată funcţie de reglator climatic şi hidrologic. Dintre toate regiunile ţării,
prezintă cea mai caracteristică zonalitate verticală.
La mari înălţimi conservă atât reliefuri forte vechi (suprafeţele de eroziune) cât şi formele
noi ale glaciaţiunii cuaternare. Teritoriu predominant agropastoral, a reprezentat în timp sursă a
deplasărilor transhumante ale populaţiei. Zonele adăpostite înconjurătoare (Haţeg, depresiunile
subcarpatice, Făgăraş – Sibiu, culoarele marginale şi depresiunile interioare) au constituit areale de
adăpost pentru locuitori.
În prezent, Carpaţii Meridionali se remarcă şi prin importanţa lor energetică (huila extrasă în
bazinul Petroşani, termocentrala Paroşeni şi hidrocentralele Lotru, Argeş, precum şi alte centrale
hidroelectrice mai mici).
Centru al regatului dac având capitala în Munţii Şureanului, apoi parte centrală a Daciei
Romane, Carpaţii Meridionali au reprezentat şi teritoriul unei continuităţi de locuire umană.
Carpaţii Meridionali au, de asemenea, o importantă funcţie turistică (drumeţii, turism pentru
sporturile de iarnă, turism balneoclimateric).
Carpaţii Meridionali asigură o legătură între regiunile situate în nord, Transilvania şi în sud,
prin intermediul văilor transversale sau pe margini, fiind o regiune complementară arealelor mai
joase, înconjurătoare.
Pe Valea Oltului, Carpaţii Meridionali sunt legaţi prin această axă funcţională de regiunile
situate spre sud, de Bucureşti şi de regiunile din nord. Este foarte probabil ca într-un anumit interval
de timp Valea Oltului să devină o axă de transport mult mai importantă.
Arealele submontane îşi găsesc o prelungire economică evidentă pe văile ce coboară din
munţi. Totodată, Carpaţii Meridionali au reprezentat teritoriul unor deplasări de populaţie în ambele
sensuri şi arealele marginale un rezervor geodemografic.

(6) Subdiviziuni teritoriale

Carpaţii Meridionali reprezintă o regiune fizico – geografică foarte bine individualizată.
Aparent, ea nu reprezintă şi o unitate regională de geografie umană din cauza caracterului centrifug
al modului în care diferite părţi ale sale gravitează spre regiuni şi oraşe înconjurătoare. Aria de
influenţă a acestor oraşe situate pe margini (Făgăraş, Sibiu, Orăştie, Hunedoara, Caransebeş, Târgu
Jiu, Horezu, Râmnicu – Vâlcea, Câmpulung, Curtea de Argeş, Zărneşti, Braşov) decupează integral
spaţiul Carpaţilor Meridionali în areale ce gravitează spre acestea. La această constatare trebuie să
adăugăm existenţa unor tradiţii istorico – geografice care au făcut ca sub aspectul geografiei umane
să existe, în jurul Carpaţilor Meridionali şi în cadrul acestora, elemente de aparentă eterogenitate
(Culoarul Bran – Rucăr, Ţara Haţegului, Ţara Loviştei, zonele subcarpatice). În acest context, se
poate vorbi cu o anumită dificultate de o coeziune a acestora din perspectiva geografiei umane.
Având în vedere însă omogenitatea potenţialului fizico – geografic (păduri, păşuni,
hidroenergie), caracterul de regiune – nucleu pentru păstoritul transhumant şi legătura continuă în
cursul istoriei între comunităţile umane şi populaţiile situate în Carpaţii Meridionali şi în jurul
acestora, putem aprecia că aceştia reprezintă şi o entitate teritorială cu o anumită coeziune umană şi
a potenţialului său economic, chiar dacă acest teritoriu gravitează economic spre oraşe şi regiuni
înconjurătoare. Legăturile tradiţionale realizate de o parte şi de alta a Carpaţilor Meridionali au
favorizat şi omogenizarea populaţiei. În jurul Carpaţilor Meridionali, populaţia este aproape total
românească.
În cadrul Carpaţilor Meridionali se pot identifica mai multe subdiviziuni teritoriale,
majoritatea cu un pronunţat specific natural, dar unele dintre ele de geografie umană, pe care le
prezentăm în continuare:

Grupa montană Făgăraş - Iezer

Grupa montană Făgăraş – Iezer, predominant o regiune păstrată la caracteristicile ei

naturale, este formată, la rândul ei, din mai multe unităţi.

186
 Masivul Făgăraş este cea mai întinsă, masivă şi mai înaltă parte a reliefului cuprins între
Dâmboviţa şi Olt; astfel, creasta Făgăraşului este cunoscută prin altitudinile mari, de peste 2000 m,
desfăşurate pe o lungime de 40 km.
Pe această creastă sunt situate cele mai mari altitudini din ţară (Vf. Moldoveanu, 2544 m,
Vf. Negoiu, 2536 m şi altele). Au un relief glaciar foarte expresiv, fragmente ale suprafeţelor de
eroziune şi un sistem de văi foarte adâncite. Masivul Făgăraş nu are propriu-zis diviziuni interioare
vizibile, ci doar anumite suprafeţe (interfluvii sau văi) ce pot fi interpretate ca subdiviziuni ale
acestuia.
Peisajul alpin este evidenţiat pe întreaga întindere a culmii centrale şi este vizibil traversând
masivul pe Transfăgărăşan.
Masivul Făgăraş are un caracter asimetric, fiind mai abrupt spre nord şi relativ mai domol
spre sud; în nord, pantele abrupte cad brusc spre Depresiunea Făgăraşului; în sud, pantele prelungi
şi continuitatea cu masivele care pătrund în Subcarpaţi, ilustrează o legătură mai strânsă sub
aspectul evoluţiei, cu această regiune. În partea de nord - est, Masivul Făgăraş se continuă printr-o
şa de obârşie (Culmea Tămaşului), cu Munţii Piatra Craiului.
Şisturile cristaline care alcătuiesc cea mai mare parte a Masivului Făgăraş, conservă
fragmente ale pediplenei carpatice (pe Munţii Suru, faţa Sfântu Ilie, Lespezi şi alte interfluvii
montane), situate sub creasta masivului, considerată o creastă de intersecţie (Gipfelflur). În zona cea
mai înaltă există areale cu roci calcaroase (calcare cristaline), pe care se dezvoltă fenomene carstice.
Munţii Ţagla sunt situaţi în prelungirea estică a Munţilor Făgăraşului, fiind o porţiune mai
coborâtă a acestora, care face legătura între creasta Făgăraşului şi Munţii Piatra Craiului. Au
altitudini maxime de peste 1 600 m (Vf. Ţagla - 1 641 m şi Vf. Ciuma - 1 628 m). Este interesantă
ultima denumire (Ciuma), care conservă un radical latin ce desemnează aspectul de culme al
arealului respectiv.
Munţii Piatra Craiului sunt cunoscuţi pentru creasta lor calcaroasă, cu aspect de hogback,
orientată pe direcţia NNE – SSV, foarte vizibilă de la mare distanţă. Este relativ bine individualizată
de văile Dâmboviţei şi Bârsei, aparent mai legată de Masivul Făgăraş (prin Culmea Tămaşului) şi
larg deschisă spre Culoarul Bran – Rucăr şi Munţii Bucegi, cu care se aseamănă prin relief, alcătuire
geologică şi evoluţie comună. Această grupă montană, deşi are similitudini petrografice, evolutive
şi ca forme de relief cu zona situată în SE, considerăm că, datorită poziţiei, a legăturii mai strânse şi
a discontinuităţii introduse de Culoarul Bran – Rucăr, poate fi ataşată mai mult, poziţional şi
geometric, grupei Făgăraş.
Depresiunea Loviştei şi culoarul central – făgărăşan reprezintă o zonă mai coborâtă,
cuprinsă între Olt şi Râul Doamnei, cu aspecte depresionare în partea vestică (Depresiunea Loviştei)
şi cu aspectul unui culoar înalt în partea estică.
Depresiunea Loviştei (denumită uneori Loviştea - Lotru sau Brezoi - Titeşti) este sculptată
pe fondul unei suprafeţe de 900 - 1 000 m. Aria depresionară este mărginită spre Olt de două culmi
formate din conglomerate (Culmea Cărbunaru şi Culmea Cordoaiei). În acest spaţiu s-a dezvoltat o
entitate de geografie istorică distinctă a spaţiului carpatic, Ţara Loviştei, descrisă de I. Conea
(1936).
Culoarul central făgărăşan este considerat acea arie relativ mai coborâtă altitudinal, cu
aspect depresionar, dezvoltată pe roci sedimentare (predominant paleogene), între masivele
cristaline Făgăraş şi Iezer (în nord) şi horsturile cristaline din sud (Cozia, Poiana Spinului, Frunţi,
Ghiţu). Acest culoar este mai larg spre Depresiunea Loviştei (unde şaua de la Mlăceni ar e
apro ximat iv 1 000 m altitudine), îngustându-se sensibil în spaţiul străbătut de Argeş (ocupat de
Lacul Vidraru); spre est, culoarul central făgărăşan se termină într-un unghi închis, între Masivul
Iezer şi muncelele subcarpatice ale Râuşorului (denumite şi Muncelele Plăticii), unde se află situată
depresiunea cu caractere submontane şi intramontane Bahna Rusului. Întregul culoar este rezultatul
eroziunii diferenţiale realizate pe rocile sedimentare mai noi. Ridicarea culmii sudice Cozia - Ghiţu
a facilitat o anumită individualizare a acestui culoar.
Culmea sudică, cuprinsă între Olt şi Râul Doamnei, este formată din mai multe masive
individualizate, despărţite de văi, astfel: Masivul Cozia şi Poiana Spinului (între Olt şi Topolog),

187
Munţii Frunţi (între Topolog şi Argeş), Ghiţu (între Argeş şi Râul Doamnei). Această culme
intersectată de văi adâncite, cu aspect de chei (Topolog, Argeş, Vâlsan) pare a fi o ridicare mai
recentă faţă de Munţii Făgăraşului. La contactul dintre această culme şi Subcarpaţii Argeşului există
o zonă de interferenţă carpato – subcarpatică care are, local, afinităţi carpatice mai pronunţate
(între Râul Doamnei şi Bratia), unde se află şi mica depresiune de la Bahna Rusului.
Masivul Iezer – Păpuşa, individualizat faţă de Masivul Făgăraş prin cursurile superioare
ale Dâmboviţei şi Râului Doamnei, are altitudini ridicate (cu vârfuri care depăşesc 2300 m) relief
glaciar (în lungul crestei Iezerul Mare – Păpuşa), suprafeţe de eroziune şi mici bazinete
depresionare marginale. Altitudinile maxime ale masivului Iezer - Păpuşa depăşesc 2 300 m (Vf.
Roşu - 2 469 m, cel mai înalt din Masivul Iezer, Iezerul Mare - 2 462 m, Bătrâna - 2 341 mm şi
Păpuşa - 2 391 mm). Culmea principală Iezer - Păpuşa este considerată un rest al platformei
Borăscu (celelalte platforme formând culmile ce descind spre sud). Această culme este erodată atât
pe versantul nordic, cât şi pe versantul sudic de circuri glaciare bine evidenţiate (peste 20). Se
distinge în mod deosebit circul glaciar situat în zona Iezerul Mare (cu un lac glaciar), continuat cu o
vale glaciară scurtă. Relieful periglaciar este atât fosil, cât şi actual şi subactual (Szepeszi, Al.,
2008).
Legătura cu Masivul Făgăraş s realizează prin mica înşeuare de la Curmătura Oticului,
situate la izvoarele Dâmboviţei. Pe Dâmboviţa este amenajat Lacul Peceneagul, iar pe Râul
Târgului, Lacul Râuşor. Spre est, Masivul Iezer - Păpuşa este mărginit de bazinetul depresionar de
la Rucăr, iar spre SV se află situată Depresiunea Bahna Rusului. Contactul cu zona subcarpatică
este mai tranşant între Bratia şi Dâmboviţa (unde se află Depresiunea Câmpulung) şi mai ezitant
între Bratia şi Râul Doamnei, unde se află o zonă de interferenţă carpato - subcarpatică.
Defileul Oltului, cuprins între Turnu Roşu şi Cozia, reprezintă o unitate aparte a Carpaţilor
Meridionali, diferită de regiunile montane situate spre est şi spre vest, din cauza discontinuităţii
introduse de Valea Oltului, care are aici un aspect de culoar şi datorită funcţiei economice de
legătură între Depresiunea Transilvaniei şi regiunile situate în sud. Această funcţie geografică de
legătură a fost valorificată încă din timpul romanilor, care au construit pe aici o cale de acces şi un
„limes”. Defileul Oltului gravitează mai mult spre Râmnicu Vâlcea (din cauza limitei administrative
dintre judeţele Vâlcea şi Sibiu, situată spre nord).
Într-o perspectivă apropiată, Defileul Oltului va reprezenta o axă funcţională în creştere, prin
preluarea unei părţi a traficului rutier care se desfăşoară în mod obişnuit pe Valea Prahovei.

Grupa montană Parâng – Cindrel

Grupa montană Parâng – Cindrel (constituind subregiunea centrală a Carpaţilor

Meridionali), cu munţi cuprinşi între Olt (în est) şi Jiu – Strei (în vest), constituie pivotul Carpaţilor
Meridionali, ocupând o întindere semnificativă şi având o formă lărgită, extinsă. Aspectul general
este acela al unui sistem montan radiar. Principalele subdiviziuni sunt:
Masivul Parângului (2 519 m altitudinea maximă), relativ puţin întins, dar abrupt, cu relief
carstic şi peisaj alpin. Este limitat în vest de Valea Jiului, în nord de Jieţ, Lotru şi Latoriţa, iar în est
de Olteţ (între Polovragi şi Curmătura Olteţului, de unde încep spre est Munţii Căpăţânii). Se
prezintă sub forma principalului nod orohidrografic al Carpaţilor Meridionali cuprinşi între Jiu şi
Olt. Cele mai mari altitudini depăşesc 2 100 m.
Are un aspect morfografic radiar (cu o rază de aproximativ 30 km) şi ocupă o suprafaţă
întinsă în raport cu celelalte diviziuni ale Carpaţilor Meridionali. Este asimetric, cu un abrupt mai
pronunţat spre sud. Reprezintă nodul orohidrografic principal al munţilor dintre Olt şi Jiu. Masivul
Parâng este limitat la est de Valea Olteţului iar la nord de Jieţ, Lotru şi Latoriţa. Există câte două
niveluri ale fiecărei suprafeţe de modelare principale. Partea cea mai înaltă (Parângul Mic - 2 074
m, Cârja - 2 405 m, Parângul Mare - 2 518 m, Mândra - 2309 m, Mohoru - 2 337 m, Găuri - 2 341
m, Păpuşa - 2 136 m) face parte din pediplena carpatică. La izvoarele Jieţului şi Lotrului există
sisteme de văi glaciare. Versantul nordic are sisteme glaciare mai complexe, iar versantul sudic
circuri glaciare mai simple. Spre sud, râurile care coboară din Masivul Parâng taie mici chei în lama

188
calcaroasă: Cheile Olteţului (cu peştera Polovragi), Cheile Galbenului (cu Peştera Muierii) şi Cheile
Gilortului.
Munţii Şureanului (cuprinşi între Ştrei şi Sebeş), cu interfluvii radiare, ce coboară spre
exterior; partea sud – estică conservă comunităţi umane situate la altitudine, pe „platforma
Luncanilor”; are altitudini maxime ce depăşesc 2 000 m (Vf. lui Pătru - 2 130 m şi Şureanu - 2 059
m). În partea de SV, un areal de calcare a creat un relief carstic diversificat: chei, avene, peşteri
(cum ar fi Şura Mare, Cioclovina, Ponorici). Acest areal din SV Munţilor Şureanului, în parte
calcaros, cu o locuire permanentă până la altitudini de 1 000 m, reprezintă un areal cu un specific de
geografie umană (Platforma Luncanilor). În nord - vestul masivului, pe cursul superior al văii
Orăştiei (Valea Grădiştei) se află „cetăţile dacice din Munţii Orăştiei”. Vârful Godeanu din această
zonă montană (1 658 m), deşi aparent scund, poate fi interpretat ca „muntele sacru” al dacilor,
Kogaion. La limita de est, pe Valea Sebeşului, au fost construite trei lacuri de acumulare (din
amonte în aval: Lacul Oaşa, Lacul Tăul Bistrei, Lacul Obreja de la Căpâlna). Relieful glaciar este
redus la câteva mici circuri în jurul vârfului Şureanu.
Munţii Cindrelului, situaţi spre NE, au la marginea lor spre zona depresionară Apold –
Sălişte – Sibiu un sector cu elemente specifice de geografie umană, Mărginimea Sibiului; au
aspectul unui triunghi cu cele trei laturi orientate astfel: spre vest - Valea Sebeşului, spre SE - Sadul
şi spre NE - Depresiunile Apold, Sălişte, Sibiu (cu limita marcată de localităţile Sălişte, Sibiel, Gura
Râului, Răşinari, Sadu).
Altitudinea maximă se înregistrează în partea de SV (Cindrel - 2 244 m, Şerbota Mare - 2
007 m, Bătrâna - 1 911 m). Pe marginea nordică a culmii principale există patru circuri glaciare. Pe
latura nord - estică se află Mărginimea Sibiului, un spaţiu cu o identitate istorico - geografică şi
funcţională cunoscută.
Munţii Lotrului şi Latoriţei cuprind spaţiul montan dintre râurile Sadu şi Lotru (continuat
cu Latoriţa); în sud, Valea Lotrului a atras o importantă efervescenţă economică, umană şi turistică.
Munţii Lotrului, cuprinşi între Sadu, Lotru şi Valea Oltului, sunt legaţi de nodul
orohidrografic Parâng în zona de izvoare a Lotrului şi Sebeşului. Interfluviul principal are altitudini
de peste 2 000 m (Ştefleşti - 2 242 m, Piatra Albă - 2 118 m, Conţu Mare - 2 080 m, Vârful Floarei -
2 065 m). Acest interfluviu conservă resturi ale pediplenei carpatice şi are câteva circuri glaciare.
Munţii Latoriţei, situaţi între Lotru şi Latoriţa, au în vest, la contactul cu masivul Parâng,
altitudini de peste 2 000 m (Vf. Cărbunele - 2 172 m, Bora - 2 055 m).
Munţii Căpăţânii, situaţi în SE, se remarcă prin prezenţa unei culmi calcaroase orientate NE
– SV, Culmea Buila – Vânturariţa, cu văi înguste, ce au aspect de chei şi un peisaj specific. Sunt
limitaţi de cursul montan al Olteţului (în vest), Latoriţa şi apoi Lotru (în nord), Olt (în est, între
Brezoi şi Călimăneşti) şi Subcarpaţii Getici (în sud). Culmea principală, orientată vest - est are în
câteva locuri altitudini mai mari de 2 000 m (Nedeea - 2 130 m, Balota - 2 096 m, Ursu - 2 124 m).
În extremitatea vestică există o culme calcaroasă în care râurile Olteţ, Galbenul şi Cerna au sculptat
un sistem de chei. Partea central - sudică este intersectată de culmea calcaroasă Vânturariţa (1 885
m), Buila (1 849 m), străbătută de sectoare înguste, cu aspect de chei, în lungul văilor Bistriţa,
Cheia, Olăneşti, Costeşti. Creasta principală are aspectul unui hogback şi este greu accesibilă.
Defileul Jiului, între Lainici şi Bumbeşti Jiu, reprezintă asemenea defileului Oltului, o axă
de discontinuitate geografică relativă. Această funcţie este mai redusă decât în cazul Văii Oltului
(care este o vale integral transversală), iar accesul pe acest defileu este mai dificil. Deşi este
considerată o vale transversală, Jiul reprezintă un sector parţial transversal, fiind totodată un râu
autohton Carpaţilor Meridionali.
Depresiunea Petroşani a fost în mod tradiţional legată prin intermediul Pasului Merişor cu
Depresiunea Haţeg şi Valea Mureşului.
Legătura Depresiunii Petroşani cu sudul ţării prin intermediul Văii Jiului a fost posibilă prin
construirea unor căi de comunicaţie corespunzătoare, inclusiv calea ferată Bumbeşti – Livezeni.
Această cale ferată a fost terminată în 1948 şi a reprezentat un efort deosebit concretizat în
construirea unor tunele, poduri şi viaducte.

189
 Grupa montană Retezat - Godeanu

Grupa de munţi Retezat – Godeanu (constituind subregiunea vestică a Carpaţilor

Meridionali), situată între Jiu, Strei (în est) şi Culoarul Timiş – Cerna (în vest), a fost denumită de
Emm. de Martonne „înaltul masiv banatic”, pentru a-i sublinia poziţia geografică (spre Banat),
caracterul înalt (altitudinile depăşesc 2200 m în Munţii Godeanu – 2291 m şi 2500 m în Retezat –
2509 m) şi aspectul masiv. Ei sunt formaţi din mai multe unităţi care pornesc radiar din nodul
orografic principal, Munţii Godeanu:
Munţii Ţarcu au forma unui triunghi, suprafeţe de nivelare, câteva mici circuri glaciare şi
mici bazinete (Depresiunea Rusca, Depresiunea Plopu, Poiana Mărului); se continuă spre NV cu o
treaptă, denumită Muntele Mic. Este bine individualizat prin abrupturi spre Culoarul Bistrei şi
Culoarul Timiş - Cerna; în partea de SE Munţii Ţarcu sunt delimitaţi de restul grupei montane prin
Râul Mare. Altitudinile maxime depăşesc 2100 m (Vf. Căleanu - 2190 m, Ţarcu 2190, Nedeea -
2150 m, Vf. Pietrei 2192 m). Partea cea mai înaltă conservă la 2100 m resturile pediplenei
carpatice, de unde se desprind interfluviile divergente. În zona înaltă există câteva circuri şi văi
glaciare scurte. În interiorul masivului există mai multe bazinete, cum ar fi: Poiana Mărului (ocupat
parţial de un lac antropic), Depresiunea Plopu, Depresiunea Rusca.
Munţii Retezat, cu circuri şi văi glaciare, foarte dezvoltate, platforme de eroziune, relief
glaciar fosil, relief periglaciar fosil şi actual (Urdea, P., 2000), sunt consideraţi o regiune tipică
pentru glaciaţiunea cuaternară. Limitele lui sunt mai evidente spre Depresiunea Haţeg şi
Depresiunea Petroşani, dar mai ezitante spre Masivul Godeanu, acolo unde arealul Munţilor Piule -
Iorgovanul poate fi atribuit unuia dintre cele două masive montane. Altitudinile maxime se
înregistrează în: Vf. Peleaga - 2509 m, Vf. Păpuşa - 2500 m, Vf. Retezat - 2482 m. Circurile şi văile
glaciare sunt organizate pe trei bazine de obârşie, astfel: bazinul superior al râului Nucşoara, spre
nord, bazinul râului Bărbat, spre est şi bazinul de obârşie al Lăpuşnicului Mare, spre sud. Spre sud,
arealul Piule - Iorgovanu are suprafeţe ocupate cu calcare şi fenomene carstice (printre care
menţionăm Cheile Buţii).
Munţii Godeanu reprezintă nodul montan principal al acestei subregiuni, fiind studiat
amănunţit de Gh. Niculescu (1965). Aceştia conservă porţiunile cele mai tipice ale suprafeţei de
eroziune Borăscu (situată la două niveluri diferite), fragmente din suprafaţa Râu Şes şi are, de
asemenea, un relief glaciar expresiv. Vârfurile cele mai înalte depăşesc 2200 m (Vf. Godeanu -
2229 m, Vf. Gugu - 2291 m). În prezent, cea mai expresivă regiune unde se află platforma
superioară este Masivul Borăscu Mare, întins şi neted, iar forma tipică pentru platforma Râul Şes în
lungul râului cu acelaşi nume din acest masiv. Marginea platformei superioare este erodată de un
ansamblu de forme glaciare dezvoltate pe ambele flancuri ale masivului.
Munţii Cernei se află situaţi spre SV, între Valea Cernei şi Râul Rece. Au altitudini mai
coborâte şi o interesantă depresiune interioară (Cornereva). Se prezintă sub forma unei culmi ce
coboară din Godeanu spre SV, până la confluenţa râurilor Cerna cu Mehadica. Spre Valea Cernei,
munţii se termină prin abrupturi calcaroase.
Munţii Mehedinţi şi Munţii Vâlcan constituie treapta mai joasă, coborâtă, a acestei grupe
montane, fiind despărţită de zona mai înaltă (Godeanu – Retezat) prin aliniamentul Cerna – Jiu.
O particularitate a Munţilor Mehedinţi o reprezintă legătura strânsă (genetică şi litologică)
cu Podişul Mehedinţi. Munţii Vâlcanului au o caracteristică foarte interesantă care le conferă o notă
de originalitate: văile cuprinse între Jiu şi Motru ce coboară spre sud, traversând culmea calcaroasă
ce formează marginea lor sudică, formează chei adânci, adâncite epigenetic.
Depresiunea Petroşani reprezintă o unitate geografică distinctă în cadrul Carpaţilor
Meridionali, de nivel taxonomic inferior celor trei subregiuni, dar de un nivel taxonomic egal cu al
unităţilor majore de relief. Are un caracter alungit, de la vest la est (42 km) şi un peisaj puternic
umanizat. Depresiunea Petroşani a fost legată în trecut cu regiunile situate la nord şi la sud, pe un
traseu diferit de cel actual: Pasul Vâlcan (peste Munţii Vâlcanului), Dealul Babei (la nord de oraşul
Vulcan), Pasul Merişor; acest traseu a fost utilizat în antichitate de armatele romane. Altitudinile

190
maxime ale depresiunii ajung la 890 m, iar altitudinea minimă, la intrarea Jiului în defileu, la 555
m. Marginile depresiunii spre zona montană au un aspect piemontan.
Deşi este îngustă şi ocupă o suprafaţă redusă, ea reprezintă un teritoriu al Carpaţilor
Meridionali cu o evoluţie relativ diferită; astfel, depresiunea s-a format în paleogen, iar
sedimentarea propriu-zisă s-a realizat în cursul paleogenului şi neogenului. Se consideră că a
reprezentat mult timp un golf al bazinului Transilvaniei. Pe ansamblu, este un sinclinal faliat pe
margini. Pietrişurile cu caracter torenţial care alcătuiesc ultimele strate ce au umplut Depresiunea
Petroşani, probabil de vârstă pliocenă, s-au format concomitent cu ridicarea Carpaţilor Meridionali.
Cunoscută pentru resursele de cărbuni exploatate de aproape două secole, ea a reprezentat o
regiune agropastorală de legătură între unităţile montane înconjurătoare („Ţinutul momârlanilor”).
În prezent este cunoscută prin exploatările de huilă, prelucrarea cărbunilor, industria
termoenergetică, fiind principalul bazin de cărbuni superiori al ţării. Activităţile economice, după o
perioadă de declin şi restructurare sunt aparent stabilizate.
Populaţia Depresiunii Petroşani este de aproape 150.000 locuitori (2014). Ea a evoluat de la
valori reduse, în urmă cu peste un secol şi jumătate (3600 locuitori în 1850), cunoscând o dezvoltare
în prima parte a secolului trecut (65.000 locuitori în 1930) şi o dezvoltare mai importantă după 1960
(în 1977, populaţia ajunsese la 135.000 locuitori). Depresiunea Petroşani, cu activităţile economice
specifice, caracterul închis al reliefului, are şi o anumită coerenţă teritorial – administrativă, fiind formată
din succesiunea teritorială a celor 6 oraşe: Petrila, Petroşani, Vulcan, Lupeni, Aninoasa, Uricani. De
altfel, într-o împărţire administrativă anterioară, a avut un statut asemănător regiunilor (cum a avut
şi oraşul Constanţa). Poziţia faţă de teritoriul administrativ al judeţului Hunedoara (căruia îi
aparţine) este totuşi relativ excentrică, legăturile funcţionale fiind mai pronunţate spre sud prin
intermediul Defileului Jiului.
Depresiunea Haţeg este bine individualizată geografic şi reprezintă, într-un fel, o
depresiune submontană a Munţilor Retezat, cu un relief specific.
Este cunoscută din timpuri istorice ca o unitate cu un pronunţat specific cultural, arhitectonic
şi al habitatului rural (N. Popa, 2000). În cadrul depresiunii au fost evidenţiate mai multe generaţii
de câmpii piemontane (Grumăzescu, Cornelia, 1975), asemănătoare celor din nordul Masivului
Făgăraş, dar cu aliniamente convergente spre zona de îngustare de la Subcetate, unde Streiul îşi
adună afluenţii din Retezat. Caracterul relativ închis al depresiunii a favorizat păstrarea în decursul
istoriei a unui specific teritorial şi uman.
Spre nord, Culoarul Orăştiei, Culoarul Streiului şi Dealurile Hunedoarei realizează o
legătură cu Munţii Poiana Ruscăi şi Carpaţii Apuseni, făcând parte dintr-o zonă interregională de
contact mai extinsă (Arieş – Mureş – Strei), dar cu o pregnantă personalitate geografică. Această
zonă de contact situată la marginea Munţilor Şureanului gravitează spre Hunedoara, Deva, Orăştie.
Dealurile Hunedoarei reprezintă o asociere de culmi cu aspect piemontan ce coboară spre
Râul Cerna. Altitudinile sunt relativ reduse (500 - 550 m). Culoarul Streiului, între Subcetate şi
Simeria, mărgineşte spre est o zonă deluroasă situată la poalele Munţilor Şureanului.
Culoarul Orăştiei reprezintă în sens larg întregul spaţiu situat între Munţii Metaliferi şi
Munţii Şureanului, format dintr-o asociere de dealuri descendente spre râul Mureş. Acesta se
întinde între Valea Sebeşului, în est şi Valea Streiului, în est. Dealurile au un caracter piemontan, iar
Valea Mureşului a sculptat mai multe terase.

Podişul Mehedinţi

Podişul Mehedinţi are aceeaşi alcătuire geologică şi geneză cu restul Carpaţilor Meridionali
(îndeosebi Munţii Cernei, a căror continuare este). Deşi are altitudini mai reduse şi un aspect mai
neted (aparent de „podiş”, cu „plaiuri”), ar trebui să-l considerăm ca o subdiviziune a Carpaţilor
Meridionali, aşa cum este considerat de geologi şi de studiile acestora.
Deoarece în geografie este considerat ca o unitate de relief individualizată şi distinctă,
considerăm Podişul Mehedinţi ca o diviziune separată a reliefului României şi o vom prezenta ca
atare, în contextul apropierii teritoriale de Carpaţii Meridionali, a căror diviziune este.

191
 CARPAŢII BANATULUI

(1) Poziţie, localizare şi limite

Între Defileul Dunării (în sud) şi Someş (în nord) se întinde o porţiune care închide arcul
carpatic şi are anumite caracteristici generale comune, fiind reunită sub numele de Carpaţii
Occidentali (ca a treia ramură, urmând în ordine Carpaţilor Orientali şi Meridionali). Această
reunire a sistemelor montane care formează Carpaţii Occidentali este justificată din anumite puncte
de vedere (continuitate, altitudine etc.) şi nu se poate susţine din altele (geneză, relief).
În acest spaţiu, Valea Mureşului între Deva şi Lipova, introduce atât o notă de
discontinuitate geografică evidentă, cât şi o limită care evidenţiază două subdiviziuni importante: la
nord – Carpaţii Apuseni şi la sud – Carpaţii Banatului.
Diferenţele dintre cele două părţi sunt mai importante decât asemănările, fapt ce impune
tratarea acestor unităţi în mod separat, având multe caracteristici de unităţi geografice majore. Cele
mai mari deosebiri sunt de natură geologică şi geomorfologică, Carpaţii Banatului fiind o regiune
asemănătoare Carpaţilor Meridionali, în continuitatea cărora se află situaţi, în timp ce Carpaţii
Apuseni au alt substrat şi alte caracteristici.
Carpaţii Banatului sunt situaţi în partea de SV a arcului carpatic de pe teritoriul ţării noastre
şi în partea de SV a ţării.
Limita sudică o constituie defileul Dunării între Baziaş şi Orşova; deşi este o limită foarte
evidentă şi constituie o discontinuitate majoră, caracteristicile spaţiului montan se extind şi la sud
de Dunăre, aproximativ până la Valea Timocului.
Limita de nord faţă de Carpaţii Apuseni se realizează direct între Deva şi Ilia, acolo unde
Munţii Poiana Ruscăi se apropie cel mai mult de aceştia.
Limita estică, spre Carpaţii Meridionali, o constituie culoarul Timiş – Cerna – Bistra,
continuat cu Depresiunea Streiului.
Limita vestică, spre Dealurile de Vest, este pe alocuri puţin evidenţiată din cauza
altitudinilor coborâte ale spaţiului montan (format din roci dure) comparativ cu ale Dealurilor de
Vest (formate din depozite friabile panoniene).
Această accepţie prin care Munţii Banatului includ şi Munţii Poiana Ruscă este utilizată şi în
tratatul de geografie a României (vol. III, 1987, p. 275).

192
 (2) Elemente definitorii ca unitate regională
Carpaţii Banatului au elemente de identitate spaţială evidenţiate prin limita tranşantă spre
unităţile înconjurătoare, poziţia geometrică în continuarea Carpaţilor Meridionali şi caracterul
discontinuu dat de pătrunderea Câmpiei Lugojului între compartimentul sudic (denumit „Munţii
Banatului” în sens iniţial) şi cel situat în NE (Munţii Poiana Ruscăi).
Coerenţa interioară a spaţiului montan este evidentă pentru anumite caracteristici (îndeosebi
alcătuirea structurii subiacente, asemănătoare cu cea a Carpaţilor Meridionali), dar este atenuată de
această pătrundere a dealurilor şi câmpiei între cele două compartimente.
De asemenea, există diferenţieri importante sub raportul populaţiei care îi locuieşte şi asupra
unor aspecte de relief (relieful carstic este dezvoltat doar în Munţii Banatului).
Între cele două compartimente care formează Carpaţii Banatului (Munţii Banatului şi Munţii
Poiana Ruscăi) există şi alte elemente comune, cum ar fi: resurse de minereu de fier, utilizarea
timpurie a acestor resurse în cadrul industriei siderurgice de la Reşiţa, Călan şi Hunedoara, existenţa
unor zăcăminte de minereuri neferoase, roci de construcţie.
Continuitatea teritorială, specifică unor regiuni geografice omogene, este în acest caz doar
parţială, deoarece fragmentarea accentuată din lungul Câmpiei Lugojului desparte relativ tranşant
cele două compartimente.
Anumite elemente de continuitate sunt date de aspectul curbat între Dunăre şi Depresiunea
Streiului, pe care îl au Carpaţii Banatului faţă de grupa Retezat – Godeanu a Carpaţilor Meridionali;
în mod concret, Carpaţii Banatului reprezintă un arc cu o deschidere de 90°, cu originea în Masivul
Godeanu.
Din această perspectivă, există o continuitate teritorială (Dunăre – Strei), întreruptă pe o
anumită porţiune (Culoarul Bistrei). Carpaţii Banatului pot fi interpretaţi (din cauza alcătuirii
geologice identice cu a Carpaţilor Meridionali) ca o treaptă mai coborâtă a acestora, fapt ce justifică
separarea lor de Carpaţii Apuseni.
Funcţiile economice interioare sunt comune pentru întregul spaţiu al Carpaţilor Banatului:
exploatarea minereurilor feroase, industria siderurgică iniţială, economia forestieră, repartiţia
geografică a populaţiei, poziţia geografică în cadrul arcului carpatic.
Complementaritatea teritorială este cea mai evidentă în următorul sens: Carpaţii Banatului
reprezintă o treaptă intermediară între Carpaţii Meridionali, mai înalţi, şi regiunile coborâte din vest
(Câmpia şi Dealurile Banatului).
De asemenea, există o complementaritate între Carpaţii Banatului şi Carpaţii Apuseni,
precum şi între regiunea montană propriu – zisă şi depresiunile înconjurătoare.
Carpaţii Banatului au, de asemenea, o anumită coerenţă interioară vizibilă sub raportul
geografiei umane, ceea ce le conferă o pregnantă identitate integrată (fizică şi umană) şi caracterul
lor de regiune geografică.

(3) Elemente de geografie fizică

Relieful

Carpaţii Banatului reprezintă sub raport geologic o parte mai coborâtă a Carpaţilor
Meridionali. Elementele structurale majore ale Carpaţilor Meridionali se continuă şi în Munţii
Poiana Ruscă şi în Munţii Banatului (Mutihac, V., 1990, Mutihac, V., Mutihac, G., 2010).
Altitudinea mai coborâtă a acestora din urmă sugerează o ridicare mai modestă decât a Carpaţilor
Meridionali.
Carpaţii Banatului sunt alcătuiţi dintr-un fundament alcătuit predominant din şisturi
cristaline care suportă un înveliş sedimentar discontinuu. Şisturile cristaline care alcătuiesc structura
majoră a Carpaţilor Banatului (fiind, ca poziţie, „fundamentul” întregului edificiu montan) sunt
însoţite de intruziuni granitice şi, pe suprafeţe mici, de alte roci eruptive (gabbrouri).

193
 Figura 18. Carpaţii Banatului – elemente geografice reprezentate cartografic

Învelişul sedimentar a fost depus în mai multe cicluri şi se înscrie în peisaj prin anumite
areale caracteristice: sinclinalul Reşiţa – Moldova Nouă, cu depozite paleozoice şi mezozoice (cu
mari întinderi de calcare în zona Anina) şi, pe suprafeţe mai mici, în Munţii Almăjului; în Munţii
Poiana Ruscă există calcare şi dolomite cristaline.
Cele trei platforme principale de eroziune se regăsesc atât în Carpaţii Meridionali cât şi în
Carpaţii Banatului (aici însă la altitudini mai coborâte), ceea ce arată o evoluţie subaeriană comună.

194
 Evoluţia paleogeografică a Carpaţilor Banatului, îndelungată în timp, îşi are originea în
modelarea subaeriană a şisturilor cristaline (pe care au apărut primele suprafeţe de nivelare) dar are
o semnificaţie mai clară pentru edificarea lor ca masiv montan (asociat Carpaţilor Meridionali) după
sfârşitul Cretacicului. Suprafeţele de nivelare arată trei momente principale de modelare, urmate de
înălţări succesive ale edificiului montan.
Fragmentarea tectonică a dus la individualizarea diferitelor compartimente şi la formarea
unui relief secundar diversificat (culoare, piemonturi, glacisuri).
Altitudinea medie a Carpaţilor Banatului este cea mai coborâtă faţă de alte unităţi montane.
Altitudinea maximă depăşeşte 1400 m în Munţii Semenic (1447 m, Vârful Piatra Goznei) şi 1300 în
Munţii Poiana Ruscăi (1374 m, Vârful Padeş), fiind chiar mai coborâtă în Munţii Almăjului (1224 m,
Vârful Sfinecea Mare). Pe margini, altitudinile ajung la valori de 120 -140 m (Depresiunea Oraviţa).
Ansamblul structural al Carpaţilor Banatului este asemănător cu al Carpaţilor Meridionali.
Sunt „munţi – bloc” (chiar dacă sunt mai scunzi) cu o asociere de horsturi şi grabene. Predomină
şisturile cristaline (care formează edificiul Munţilor Semenic, Almăj, Poiana Ruscăi şi Dognecei şi
o parte din Munţii Locvei), care pe alocuri sunt străbătute de roci eruptive. Există întinderi
semnificative cu depozite paleozoice şi mezozoice; rocile carstificabile ocupă peste 800 km2,
formând cea mai compactă unitate calcaroasă (cu fenomene carstice) din ţara noastră.
În Carpaţii Banatului există următoarele tipuri genetice de relief:
- suprafeţe de nivelare, asemănătoare celor din Carpaţii Meridionali, mai coborâte şi
denumite diferit (Semenic sau Nergana, cea mai înaltă, la 1400 – 1200 m, echivalentă a suprafeţei
Borăscu, Tomnacica, la 600 – 800 m, echivalentă suprafeţei Râu Şes şi Slatina – Văliug, cea mai
joasă). În Munţii Poiana Ruscă suprafaţa superioară ajunge la 1100 – 1200 m.
- în Depresiunea Bozovici şi pe marginile zonei montane s-au format trepte piemontane;
- ansamblul Carpaţilor Banatului reprezintă o asociere de „munţi – bloc” cu aspect de
horsturi mărginite de grabene; acest lucru este evidenţiat de forma Munţilor Poiana Ruscăi şi de
aspectul reliefului în lungul culoarului (grabenului) Timiş – Cerna;
- relieful petrografic este dominat de prezenţa şisturilor cristaline (care determină forma lor
de „munţi – bloc”) şi de existenţa calcarelor, care dau un relief carstic foarte dezvoltat şi complex,
foarte extins în Munţii Aninei (Sencu, V., 1977); există chei (Cheile Caraşului, Nerei, Minişului),
peşteri (aproximativ 900, printre care cele mai lungi sunt peşterile Comarnic şi Buhui), câmpuri de
doline, cursuri subterane, ponoare, izbucuri;
- un tip aparte de relief îl reprezintă Defileul Dunării, care este o imensă despicătură în
spaţiul montan creat de eroziunea în adâncime a fluviului; Defileul Dunării este o formă majoră de
relief raportată la ansamblul reliefului alpino – carpatic, dar totodată are şi caracteristicile unei
unităţi regionale;
- există numeroase forme de amănunt, în care este evidenţiată structura geologică (cueste,
suprafeţe structurale) sau petrografia (formele dezvoltate pe calcare cristaline, văile adânci din
şisturile cristaline, relieful pe roci eruptive).
Compartimentarea Carpaţilor Banatului, prin pătrunderea Golfului Timişului, evidenţiază
două unităţi geomorfologice disjuncte: Munţii Poiana Ruscăi (în nord) şi Munţii Banatului (în sud);
în cadrul Munţilor Banatului, se pot distinge: o treaptă înaltă (Semenic – Almăj), o treaptă montană
mai joasă (Munţii Dognecei, Munţii Aninei şi Munţii Locvei) şi o treaptă a depresiunilor interne sau
marginale.

Clima

Pe fondul radiaţiei solare care scade în altitudine de la 115 la 100 kcal/cm2/an, există
anumiţi factori care determină caracteristicile climatice: situarea în SV ţării (unde se manifestă
anumite influenţe submediteraneene), poziţionarea în faţa circulaţiei vestice (care determină
precipitaţii bogate), altitudinea şi dispunerea culmilor muntoase, poziţia faţă de ciclonii
mediteraneeni etc.

195
 Temperatura medie anuală variază între 10°C la Oraviţa şi temperaturi cuprinse între 2°C şi
4°C pe înălţimile montane. Temperatura medie a lunii iunie este cuprinsă, pentru aceleaşi înălţimi,
între 21 şi 14°C, iar iarna între 0 şi -6°C; Depresiunea Oraviţa este una dintre cele mai calde regiuni
în timpul iernii. Precipitaţiile atmosferice depăşesc 1000 mm în zona centrală (1200 mm/an în
Semenic).
Bat frecvent Vânturile de Vest şi se resimt influenţe submediteraneene.
Există un climat al masivelor relativ înalte (la peste 1200 m, îndeosebi în Semenic) cu
temperaturi mai scăzute şi persistenţa zăpezii, un climat al munţilor de altitudine mijlocie (500 –
1200 m) şi joasă (sub 500 m) şi un climat al depresiunilor. De asemenea, există o varietate a
topoclimatelor locale, cauzate de configuraţia reliefului.

Hidrografia

Reţeaua hidrografică este influenţată de aspectul reliefului şi cantitatea de precipitaţii care,

pentru aceste altitudini, este ridicată.
Acumulările de ape subterane sunt influenţate de relief şi structura geologică. Areale
specifice se întâlnesc în cazul regiunilor carstice, unde există acumulări subterane mari (în Munţii
Aninei, îndeosebi).
Râurile principale care au bazine hidrografice în Carpaţii Banatului sunt: Mureşul (cu
afluenţii direcţi din Poiana Ruscăi), Bega, Timişul (cu izvoare în Munţii Semenic şi cu afluenţi
direcţi importanţi în exteriorul zonei montane, Pogăniş şi Bârzava), Caraşul, Nera şi Cerna (care
formează pe o mică porţiune limita spre Carpaţii Meridionali). Aceste râuri sunt afluenţi indirecţi
(prin Mureş, Bega) sau direcţi ai Dunării. Dunărea este însă artera hidrografică principală (cu un
debit de ieşire de 5400 m3/s la Orşova).
În Carpaţii Banatului există următoarele tipuri de lacuri: lacuri antropice (Văliug, Trei Ape,
Secu, Cinciş, Fârdea), unele folosite hidroenergetic (Văliug) şi lacuri în depresiuni carstice (lacul
Buhui). În partea de sud, în lungul Defileului Dunării, fluviul formează un lac de acumulare foarte
alungit: Lacul Porţile de Fier.

Învelişul biopedogeografic

Vegetaţia cuprinde elemente central – europene, sudice şi anumite rarităţi floristice.

Predomină pădurile de foioase (fag şi amestec de fag şi gorun). Există areale cu păduri de tip
submediteranean.
Pe întinderi semnificative, vegetaţia forestieră a fost înlocuită cu pajişti secundare. Vegetaţia
forestieră adăposteşte animale specifice etajului de foioase şi anumite specii submediteraneene.
Învelişul de soluri cuprinde: cambisoluri (îndeosebi soluri brune acide), spodosoluri,
rendzine şi terra rossa (pe calcare), iar în zone depresionare soluri brune luvice.
Principalele rezervaţii naturale sunt: Cheile Caraşului, Cheile Nerei – Beuşniţa, Peştera
Comarnic, Cazanele Dunării.

(4) Elemente de geografie umană

Specificul populaţiei şi al habitatului

Populaţia Carpaţilor Banatului ajunge la aproximativ 300.000 locuitori. Populaţia este

concentrată în anumite areale (Reşiţa, Depresiunea Almăjului, în culoarele laterale) şi este mai
dispersată sau mai rară la altitudini mai mari.
Densitatea medie este de aproximativ 50 loc/km2 dar este, pe mari întinderi, sub 25 loc./km2.
Doar în apropierea unităţilor limitrofe ale oraşelor mari situate pe margine (Caransebeş, Deva,
Hunedoara), densitatea populaţiei depăşeşte 100 locuitori/km2, iar în Culoarul Reşiţei de peste 150
loc./km2. Exceptând regiunile depresionare, populaţia este deci rară, asemănătoare Carpaţilor

196
Meridionali (care sunt însă mult mai înalţi). Sporul natural este negativ, ceea ce face ca ansamblul
spaţiului montan să fie supus unui proces de depopulare.
Un element deosebit de interesant este specificul pe care îl au comunităţile umane din
Depresiunea Almăjului şi din Ţinutul Pădurenilor al Munţilor Poiana Ruscăi.
Habitatul este adaptat condiţiilor de mediu. Există aşezări liniare de vale, aşezări dispersate
în Munţii Poiana Ruscăi (Ilinca, N., 2002); aici se află o serie de aşezări situate la aproape 1000 m
altitudine, care formează împreună aşa numitul „ţinut al pădurenilor”. În Munţii Semenic şi Almăj
există aşezări temporare, dar în trecut (secolele XVII – XIX) aceşti munţi erau locuiţi până la la
altitudini mari prin sălaşe utilizate temporar sau permanent (Bizerea, M., 1970a). În interiorul
Munţilor Banatului se află situate oraşele: Reşiţa, Moldova Nouă, Anina. Pe margini, în zone de
contact, se află situate oraşele: Orşova, Caransebeş, Oraviţa, Deva, Hunedoara, Oţelul Roşu.
Reşiţa este situat într-un culoar depresionar şi are o formă alungită, cu zone industriale şi de
locuinţe care se asociază într-o structură polinucleară. Denumirea iniţială era Reciţa (care era şi
denumirea râului Bârzava). Oraşul s-a dezvoltat ca localitate industrială după înfiinţarea primelor
întreprinderi metalurgice (1771). Are în prezent o funcţie industrială remanentă. A devenit
principalul oraş din Munţii Banatului la începutul secolului XX.
Populaţia a scăzut în ultimul deceniu (de la 97.000 locuitori în 1992 la 90.000 locuitori în
anul 2014) din cauza sporului natural negativ şi a diminuării puterii de atracţie, ca efect al reducerii
activităţii industriale.
Oraviţa (13.600 loc. în 2014) a fost mult timp principalul oraş al Banatului montan (mai
important decât Reşiţa). Dezvoltarea iniţială s-a bazat pe anumite resurse de minereuri cuprifere şi
pe o funcţie administrativă. Are un aspect liniar, alungit, cu două străzi principale paralele. Are
tradiţii culturale şi de învăţământ. În prezent, importanţa lui este sensibil diminuată, în parte şi din
cauza unei poziţii excentrice.
Anina (9.400 loc.) a fost un oraş minier (dezvoltat pe baza exploatării zăcămintelor de huilă).
Bocşa (19.100 loc.) se află localizat în sectorul Bârzavei, care traversează Munţii Dognecei.
Evoluţia sa se leagă, de asemenea, de metalurgia feroasă, iar apoi industria constructoare de maşini.
În prezent are ramuri industriale aflate în proces de restructurare.
Moldova Nouă (13.800 loc.), situată în Defileul Dunării, s-a dezvoltat în secolul XX ca un
centru de exploatare a minereurilor neferoase.
Oţelul Roşu (12.900 loc.), situat în Culoarul Bistrei, s-a dezvoltat ca un centru urban
datorită industriei metalurgice. Are un aspect alungit.
Orşova, situat la vărsarea Cernei în Dunăre, ocupă în prezent (faţă de vechiul oraş mutat din
cauza construirii lacului de la Porţile de Fier) micul bazinet depresionar de la poalele versanţilor
Munţilor Almăjului. Are industrii modeste (reparaţii de nave, industria uşoară) şi o funcţie de
transport.
Caransebeş (30.800 loc. în 2014), deşi este situat în Culoarul Timişului, prin funcţia
economică este legat mai mult de Reşiţa şi Munţii Banatului. Are o importantă activitate de
transport.
Oraşele Deva şi Hunedoara, deşi sunt considerate de obicei ca oraşe ale zonei depresionare
Haţeg – Strei, sunt legate poziţional şi funcţional şi de Munţii Poiana Ruscăi. Astfel, Deva
mărgineşte la est chiar culmile acestor munţi.
Hunedoara, prin exploatările de minereu de fier de la Ghelari şi Teliuc (în prezent închise),
este legată sub acest aspect de Munţii Poiana Ruscăi.

Potenţialul natural şi producţia socială

Resursele naturale principale sunt: suprafeţele forestiere (care ocupă peste 60% din
întinderea munţilor), râurile şi potenţialul lor hidroenergetic, suprafeţele de fâneţe şi păşuni,
terenurile arabile (din Depresiunea Almăjului şi culoarele marginale), minereurile feroase,
minereuri de mangan, minereuri polimetalice şi de cupru, resursele de huilă, marmură (Ruschiţa,

197
Alun, Bocşa), alte roci de construcţie; la acestea se adaugă potenţialul turistic şi anumite elemente
ale potenţialului de poziţie.
Carpaţii Banatului reprezintă regiunea în care activităţile industriale au apărut cel mai
timpuriu. Astfel, în a doua parte a secolului al XVIII-lea (1771) au apărut primele cuptoare de
prelucrare a fierului (la Reşiţa şi Bocşa). Mai târziu au apărut instalaţii de prelucrare a fierului la
Hunedoara şi Călan. Tradiţiile industriei metalurgiei feroase au făcut ca, în prima parte a secolului
XX, zona Reşiţa – Hunedoara – Călan – Oţelul Roşu să fie cea mai dezvoltată sub raport industrial.
În a doua parte a secolului XX, centrul de greutate se mută spre Hunedoara (Gruescu, I. S., 1972).
Dificultăţile conversiei au afectat metalurgia feroasă de la Reşiţa şi Oţelul Roşu şi au influenţat
negativ activităţile de la Hunedoara. Centrele siderurgice Nădrag şi Călan sunt desfiinţate, iar
Hunedoara este în curs de închidere. Procesul de privatizare a modificat îngreunat activitatea
productivă la întreprinderea metalurgică Reşiţa.
- Industria energetică s-a bazat, mult timp, pe exploatarea huilei din zona Anina, cu vechi
tradiţii miniere (secolul XVIII), precum şi în alte localităţi mai mici. S-au exploatat şi mici cantităţi
de cărbune din sudul Munţilor Almăjului (Cozla, Baia Nouă, Eibenthal), din mine care sunt închise
în prezent în conservare. În urmă cu peste trei decenii au fost puse anumite speranţe în exploatarea
şisturilor bituminoase din zona Anina, pentru utilizarea cărora s-a construit o termocentrală aflată în
prezent în conservare.
- Industria energiei electrice produce o cantitate nesemnificativă de energie electrică
comparativ cu necesarul urban şi industrial (deoarece hidrocentralele din zonă, precum şi
termocentrala Reşiţa nu pot asigura decât o parte din acesta);
- Metalurgia feroasă are importante tradiţii, care îşi au originea în a doua parte a secolului
XVIII. Astfel, în 1771 au apărut la Reşiţa primele furnale, care utilizau minereurile de fier din
apropiere şi mangal în loc de cărbune. Densitatea industriei metalurgice în zona Reşiţa (exploatarea
minereurilor de fier, a cărbunilor, construirea primelor topitorii şi furnale, apoi a întreprinderilor
mai moderne) s-a datorat şi unui element de conjunctură internaţională: Imperiul Habsburgic a
pierdut Silezia (şi, prin aceasta, principala bază a metalurgiei feroase şi de exploatare a cărbunilor)
şi a trebuit să-şi îndrepte atenţia spre alte regiuni, dintre care „Banatul Montan” (zona Anina –
Reşiţa – Bocşa – Dognecea) era, la acea vreme (mijlocul sec. XVIII), importantă. În prima parte a
secolului XX, Reşiţa era principalul centru siderurgic al ţării (cu aproximativ 70% din întreaga
producţie siderurgică). În prezent, metalurgia feroasă de la Reşiţa este diminuată foarte mult, printre
altele şi din cauza dificultăţii aprovizionării cu materii prime (materiile prime din zonă fiind
insuficiente). Produse siderurgice se obţin şi în centrele din jurul Munţilor Poiana Ruscă
(Hunedoara, în curs de închidere, Oţelul Roşu care, în urma privatizării, a reuşit să-şi păstreze
profilul). În prezent se fac eforturi de restructurare şi de menţinere a producţiei siderurgice la Reşiţa
(Călan fiind închis) şi Hunedoara. Centrul siderurgic Oţelul Roşu, după privatizarea acestuia, şi-a
diminuat activitatea anterioară. Centrul siderurgic Nădrag (funcţional cu trei decenii în urmă) este
de câţiva ani închis. Metalurgia feroasă reprezintă un element care arată o anumită specificitate a
Carpaţilor Banatului provenită din existenţa iniţială a unor resurse de materii prime.
- Metalurgia neferoasă, cu anumite tradiţii în acest sens (Oraviţa), cuprinde exploatări de
cupru şi pirite cuprifere şi de plumb (Ruschiţa); exploatarea acestora este în diminuare (unele mine
fiind închise).
- Industria constructoare de maşini este reprezentată prin întreprinderi situate la Reşiţa
(U.C.M. Reşiţa), Caransebeş şi Orşova. Se distinge în mod deosebit întreprinderea Constructoare de
Maşini din Reşiţa, care a reuşit să depăşească faza de restructurare, păstrându-şi activitatea.
- Celelalte ramuri industriale (industria chimică, a lemnului şi altele) sunt reprezentate de
întreprinderi mici, situate în oraşele principale.
Terenurile arabile sunt reduse ca întindere şi modeste calitativ, având anumite întinderi mai
mari în Culoarul Timiş – Cerna, Depresiunea Almăjului şi pe văile principale. De altfel,
depresiunile marginale au o agricultură mai diversificată; un specific al Carpaţilor Banatului îl
reprezintă existenţa unor întinse suprafeţe pomicole (unele sunt însă abandonate şi distruse în ultima
perioadă).

198
 Păşunile, situate în depresiuni şi în arealele montane, favorizează creşterea animalelor,
îndeosebi în sistem individual.
Principala zonă de comunicaţii o reprezintă Culoarul Timiş – Cerna, străbătut de şoseaua şi
calea ferată internaţională care leagă oraşul Bucureşti de Timişoara. În acest sector, principalul nod
de comunicaţii este oraşul Caransebeş. De aici se realizează legătura feroviară şi rutieră spre Reşiţa
şi rutieră spre Oţelul Roşu – Haţeg. Calea ferată Caransebeş – Băuţari este abandonată.
Munţii Banatului au avut două dintre cele mai vechi căi ferate din ţară: calea ferată Oraviţa –
Iam – Baziaş, inaugurată în 1854, cea mai veche din ţară (care lega oraşul Oraviţa, principalul
centru urban şi economic din perioada respectivă, cu Dunărea – portul Baziaş). În prezent, pe
teritoriul ţării noastre se află situat segmentul Oraviţa – Iam (în prezent, 2015, abandonat). De la
Oraviţa la Anina există o cale ferată construită iniţial pentru transportul cărbunelui (inaugurată în
1863), dar utilizată şi pentru transportul de persoane, deosebit de interesantă prin viaductele şi
tunelurile situate pe traseul ei. În prezent (2015) circulă un tren turistic pe distanţa Oraviţa – Anina.
Există şosele de penetraţie, care leagă diferitele sectoare ale Carpaţilor Banatului.

Diferenţieri teritoriale de geografie umană

Sub aspectul elementelor de geografie umană, Carpaţii Banatului prezintă o serie de

diferenţieri, punându-se în evidenţă următoarele arii:
a) Partea estică a Munţilor Poiana Ruscăi şi zona depresionară Strei, cu un peisaj
transformat de activităţi industriale.
b) Ţinutul Pădurenilor reprezintă partea centrală estică a Munţilor Poiana Ruscăi, cu aşezări
situate la înălţime, aspecte tradiţionale, până nu demult cu o economie autarhică şi o anumită
coeziune umană rezultată din legături familiale tradiţionale. Datorită accesului foarte dificil, acest
areal are un caracter relativ izolat. În prezent se află într-un proces de depopulare şi abandonare.
c) Culoarul Timiş – Cerna se individualizează prin funcţia de transport, terenurile arabile şi
caracterul pe care îl are de zonă de tranziţie între Carpaţii Meridionali şi Munţii Banatului, între
Oltenia şi Câmpia Banatului; în jurul oraşului Caransebeş se consideră că există Ţinutul
Gugulanilor.
d) Culoarul Reşiţei, zonă industrializată, se distinge în mod net în peisaj prin existenţa
platformelor (zonelor) industriale, a unei poluări semnificative şi aspectul urban al habitatului.
e) Ţara Almăjului (Depresiunea Almăjului sau Bozovici) are un peisaj rural şi agricol
evident, pe fondul caracterului ei de depresiune intramontană. Istoria comună a locuitorilor a dus la
o anumită omogenitate şi coeziune socială şi culturală, Ţara Almăjului având numeroase elemente
de specificitate.
f) Defileul Dunării, între Baziaş şi Orşova, constituie o realitate atât de geografie fizică, cât
şi de geografie umană. Existenţa fluviului şi caracterul îngust al defileului au influenţat dispunerea
aşezărilor şi activităţile lor economice. Pe ansamblu, Dunărea are aici caracteristicile unui lac foarte
îngust şi alungit.
g) Zonele montane mijlocii şi înalte (Munţii Locvei, Munţii Aninei, Munţii Almăjului,
Munţii Semenicului, partea vestică a Munţilor Poiana Ruscăi) îşi păstrează caracterul preponderent
natural, fiind influenţate într-o măsură mai redusă de activitatea umană.

(5) Mediul, peisajele şi complementaritatea geografică

Mediul înconjurător şi peisajele

Mediul Carpaţilor Banatului este determinat de poziţia acestora, altitudinile mijlocii şi

dispunerea unităţilor de relief. La acestea se adaugă existenţa unui covor vegetal, păstrat în cea mai
mare măsură în stare naturală, cu predominarea suprafeţelor forestiere (85% din total).
Componenta bioclimatică a mediului îmbină influenţele oceanice (prin precipitaţii bogate,
umiditate) cu cele submediteraneene (prin prezenţa anumitor specii de plante şi animale). Pe

199
ansamblu însă, mediul Carpaţilor Banatului fiind etajat vertical, poate fi considerat un mediu azonal
major, denumit mediu montan. Acesta are anumite nuanţe, prezentând anumite subtipuri, astfel:
- mediul munţilor de altitudine mijlocie (la peste 1000 m, reprezentat de sectoarele înalte ale
Munţilor Semenic, Almăj şi Poiana Ruscăi);
- mediul munţilor de altitudine joasă (sub 1000 m, prezent în Munţii Locvei, Aninei,
Dognecei şi cea mai mare parte a Munţilor Poiana Ruscăi);
- mediul depresiunilor intramontane (Culoarul Reşiţei şi Depresiunea Almăjului), cu o
componentă urban – industrială semnificativă în zona oraşului Reşiţa.
- mediul culoarelor de vale şi al defileelor (care are anumite caracteristici suplimentare
legate de circulaţia aerului, aspectul depresionar), cum ar fi Culoarul Timiş – Cerna, Culoarul
Bistrei, Depresiunea Haţeg – Strei şi Defileul Dunării.
Există, de asemenea, anumite areale cu un mediu degradat; dintre acestea menţionăm:
arealul din sudul oraşului Anina (unde s-au făcut încercări de exploatare a şisturilor bituminoase
pentru termocentrala construită în apropiere, rămânând în peisaj excavaţiile carierei – abandonată –
şi construcţia termocentralei, în conservare), zona oraşelor Reşiţa, Oţelul Roşu, arealele de
exploatări miniere din partea de est a Munţilor Poiana Ruscăi (Ghelari şi Teliuc) şi anumite areale
urbane (Reşiţa, Caransebeş, Hunedoara, Călan). În Carpaţii Banatului există exemple de
transformare substanţială a mediului iniţial; în acest sens, menţionăm transformarea Defileului
Dunării (ca urmare a construirii barajului de la Porţile de Fier), construire unor lacuri de acumulare
(Lacul Cinciş, Văliug, Trei Ape, Breazova, Fârdea).
Tipurile principale de peisaje din Carpaţii Banatului sunt:
- peisaje de „munţi – bloc”, cu suprafeţe forestiere compacte şi pajişti (chiar dacă nu au
altitudini foarte mari), evidenţiate prin existenţa unor platforme de eroziune şi abrupturi bine
conturate (îndeosebi Munţii Semenic, Almăj);
- peisaje de munţi joşi (de asemenea împăduriţi), pe roci diferite, care ocupă cea mai mare
parte a arealului montan;
- peisaje de depresiuni intramontane şi culoare;
- peisaje carstice (foarte întinse în arealul Munţilor Aninei, cu podişuri calcaroase şi sisteme subterane).

Funcţii teritoriale şi complementaritate geografică

Carpaţii Banatului reprezintă cea mai veche arie de manifestare a activităţilor industriale.
Astfel, exploatările miniere (fier şi cărbuni) au permis apariţia de la mijlocul secolului XVIII (în
zona Reşiţa) şi de la începutul secolului XIX (în zona Hunedoara) a unor activităţi industriale legate
de prelucrarea minereului de fier. Această caracteristică redă un specific teritorial inconfundabil al
Carpaţilor Banatului: originea industriei moderne din ţara noastră.
Partea de sud a Carpaţilor Banatului, prin Defileul Dunării, creează o legătură fizico –
geografică între cursul mijlociu şi cursul inferior al Dunării, constituind cel mai important defileu
din Europa: Defileul Dunării. În acest fel, există o legătură hidrografică între Depresiunea Panonică
şi Câmpia Română. De asemenea, un alt element specific este potenţialul deosebit de ridicat al
Dunării, valorificat prin S. H. N. Porţile de Fier.
Carpaţii Banatului au o multiplă complementaritate cu regiunile din jur, astfel:
a) spre vest, prin Dealurile de Vest şi pătrunderea Câmpiei Lugojului, Carpaţii Banatului
realizează o legătură strânsă, pe alocuri greu de precizat, cu un contur sinuos, cu întinsa Câmpie a
Banatului;
b) spre est, Culoarul Timiş – Cerna – Bistra asigură legături strânse cu zona depresionară
Mureş – Strei, Carpaţii Meridionali şi regiunile geografice din sudul ţării (Podişul Mehedinţi,
Piemontul Getic, Câmpia Română):
c) expresia cea mai clară a complementarităţii Carpaţilor Banatului o constituie caracterul
sinuos şi în trepte dat de sistemul Carpaţii Meridionali – Carpaţii Banatului – Dealurile Banatului;
d) a existat o importantă complementaritate istorică între populaţiile din Banat şi Oltenia,
prin migraţii reciproce, care au avut loc de-a lungul secolelor.

200
 (6) Diviziuni teritoriale

Carpaţii Banatului pot fi împărţiţi în două subdiviziuni majore: la sud de Câmpia Lugojului
– Munţii Banatului (sau Semenic – Almăj, după denumirile masivelor principale), iar în partea de
nord Munţii Poiana Ruscăi. Culoarul Timiş – Cerna – Bistra poate fi considerat ca aparţinând
Carpaţilor Banatului.

Munţii Banatului cuprind între limitele cunoscute Munţii Semenic, Munţii Aninei, Munţii
Dognecei, Culoarul Reşiţa, Munţii Almăjului, Depresiunea Almăjului, Munţii Locvei şi Defileul Dunării.
Munţii Semenic sunt cei mai înalţi şi mai masivi, având aspectul unui horst şi îndeplinind
funcţia de nod orohidrografic principal al Munţilor Banatului. Limita lor vestică o constituie văile
opuse Bârzava – Poneasca. Altitudinile maxime depăşesc 1400 m: Piatra Goznei (1447 m), Semenic
(1446 m), Piatra Nedeii (1437 m). Există suprafeţe de nivelare, care pot fi reunite în trei sisteme
altitudinale şi de evoluţie (Grigore, M., 1981). Pe marginile zonei înalte se află Depresiunea Brebu
– Gărâna. O particularitate a Munţilor Semenic o constituie întinsa suprafaţă netedă, cu păşune, din
partea sa centrală. Aici, aspectul reliefului seamănă cu al unei câmpii, iar stratul de zăpadă are
caracteristicile de grosime şi durată asemănătoare cu ale unor munţi mult mai înalţi. Aceşti munţi au
fost locuiţi în vremuri istorice până la cele mai mari înălţimi, printr-un sistem de sălaşe. Anumite
denumiri (de exemplu Nedeea) sugerează rolul lor de a oferi legături umane ocazionale (târguri,
sărbători etnografice). Pe Vârful Semenic s-a încercat (în urmă cu cinci decenii) utilizarea energiei
eoliene în scopul producerii energiei electrice.
Munţii Aninei au altitudini mai coborâte (1160 m, Vf. Leordişu) şi geologic sunt formaţi
predominant dintr-un sinclinoriu de roci sedimentare mezozoice orientat pe direcţia nord – sud (care
continuă şi în estul Munţilor Locvei). Acest sinclinoriu este format în mod predominant din calcare
jurasice şi cretacice tectonizate, fapt ce a permis dezvoltarea unui bogat şi diversificat relief carstic,
cuprinzând (după V. Sencu, 1977): podişuri calcaroase, cu zone endoreice, doline, văi carstice, câmpuri
de lapiezuri, văi de doline, chei (Cheile Caraşului, Nerei, Minişului), peşteri, cursuri subterane.
Munţii Dognecei sunt mai scunzi (altitudine maximă 617 m) şi se continuă spre NV,
pătrunzând în interiorul dealurilor cu o culme mai joasă (549 m), formată din roci vulcanice,
Culmea Areniş. Valea Bârzavei taie Munţii Dognecei, prin partea lor nordică, formând un defileul
în lungul căruia se află situat oraşul Bocşa. Exploatările de minereu de fier (de la Dognecea şi Ocna
de Fier), cunoscute de romani şi exploatate intensiv după secolul XVIII, au stat la baza realizării
unor instalaţii metalurgice la Bocşa şi Reşiţa.
Culoarul Reşiţei reprezintă un areal coborât între Munţii Dognecei, pe de o parte, şi Munţii
Aninei – Semenic, pe de altă parte. Este compus din mai multe compartimente, cum ar fi:
Depresiunea Ezeriş, Depresiunea Reşiţa, Depresiunea Lupac. Depresiunea Reşiţa are caracterul mai
mult al unui culoar alungit, situat pe vale a Bârzavei; aspectul reliefului a influenţat morfostructura
internă şi repartiţia teritorială a zonelor industriale ce formează oraşul Reşiţa.
Munţii Almăjului, situaţi în sudul Munţilor Banatului (până la Dunăre), sunt despărţiţi de
Munţii Aninei – Semenic (din nord) prin Depresiunea Almăjului şi Valea Nerei. Predomină şisturile
cristaline, dar există şi roci sedimentare paleozoice şi mezozoice. Se consideră că porţiunea cea mai
înaltă a Munţilor Almăjului (1226 m, Svinecea Mare) face parte din pediplena carpatică. Un
fenomen interesant îl reprezintă existenţa unor mici depresiuni suspendate pe afluenţii direcţi ai
Dunării (Mraconia, Tisoviţa, Sirinia, Berzasca). În partea de nord sunt străbătuţi de Valea Rudăriei,
care formează un sistem de chei foarte interesant în şisturi cristaline.
Depresiunea Almăjului este foarte bine individualizată, între arealele montane
înconjurătoare (Semenic, Almăj), fiind închisă spre vest de Cheile Nerei, dar deschisă larg în NE
spre Culoarul Timiş – Cerna. Dealurile care coboară spre axa depresiunii străbătută de râul Nera au
fost interpretate ca piemonturi de eroziune (Posea, Gr., Gârbacea, V., 1961). Caracterul relativ
„închis” al depresiunii, condiţiile favorabile de locuire (chiar în absenţa unor resurse naturale) au
favorizat individualizarea unei regiuni cu un profund specific de geografie umană: Ţara Almăjului
(Ianăş, Ana – Neli, 2012).

201
 Munţii Locvei, situaţi în extremitatea sud-vestică a Munţilor Banatului, pătrund ca o
peninsulă între Dunăre şi Nera. Sunt munţi scunzi, formaţi în partea vestică din şisturi cristaline, iar
în partea estică din calcare (Glăvan, V., 2002). Între Munţii Locvei şi Munţii Aninei, există un
defileu spectaculos şi greu practicabil: Cheile Nerei.
Defileul Dunării, între Baziaş şi Gura Văii (135 km), are cea mai întinsă dezvoltare (Baziaş
– Orşova) în sudul Munţilor Banatului. Există în lungul său o serie de sectoare îngustate şi
depresiuni (Moldova Veche, Liubcova, Ogradena, Orşova). În cadrul defileului se remarcă
porţiunea foarte îngustă denumită Cazane (între localităţile Plavişeviţa şi Ogradena), despărţite de
un mic sector depresionar, bazinul şi depresiunea Dubova între Cazanele Mari (în amonte) şi
Cazanele Mici (în aval).
Culoarul Timiş – Cerna, chiar dacă este o regiune marginală, fiind foarte strâns legată de
Munţii Banatului, poate fi considerată o depresiune alungită a acestora, situată la contactul lor cu
Carpaţii Meridionali. Culoarul Timiş – Cerna (cuprins între Orşova, în sud şi Caransebeş, în nord),
este format din mai multe sectoare: a) Culoarul Cernei; b) Depresiunea Mehadia; c) Depresiunea
Caransebeş. Acest culoar se continuă de la Caransebeş spre est prin culoarul Bistrei, care realizează
limita tectonică între Carpaţii Meridionali şi Munţii Poiana Ruscăi.

Munţii Poiana Ruscăi

Munţii Poiana Ruscă apar bine individualizaţi şi delimitaţi de spaţiile adiacente: în nord
Valea Mureşului îi desparte de Carpaţii Apuseni, spre est contactul cu zona depresionară Haţeg –
Strei este relativ abrupt, spre sud culoarul Bistrei (cu Poarta de Fier a Transilvaniei) îi desparte de
Munţii Ţarcu din Carpaţii Meridionali (mai înalţi cu aproape 1000 m), iar spre vest Bega induce în
relief un culoar bine conturat.
Altitudinile, pe ansamblu relativ reduse, se menţin frecvent la 800 – 1000 m; la contactul cu
zonele învecinate coboară la 200 – 300 m, iar altitudinea maximă este de 1374 m, în Vf. Padeşu.
Substratul geologic este format aproape în totalitate din şisturi cristaline, la care se adaugă suprafeţe
reduse de calcare, puternic metamorfozate (marmură), roci vulcanice („Măgura” Devei) şi roci
sedimentare pe margini. Pe ansamblu, Poiana Ruscăi are aspectul unui horst bine delimitat de
grabene marginale (Ilinca, N., 1994, 2002).
Munţii Poiana Ruscăi au culmi netede la altitudini interpretate ca platforme de eroziune. La
1000 m există o platformă netedă cu sate foarte vechi şi drumuri de culme, păstrătoare a unei vechi
civilizaţii rurale (este „ţinutul Pădurenilor”). Zona montană este intersectată de văi foarte adânci, cu
desfăşurare radiară şi, pe alocuri, cu trasee sinuoase. Bega (şi afluenţii săi direcţi), Cerna (afluent al
Mureşului), văile ce coboară spre Bistra sau Mureş formează un foarte interesant sistem hidrografic
adâncit puternic în masivul Poiana Ruscăi. Fiind „masivi” şi ocupând o suprafaţă redusă, nu au
subdiviziuni de ordinul II. Resursele naturale sunt destul de variate: minereuri de fier, minereuri
polimetalice, marmură, resurse forestiere.
Populaţia este formată în regiunea centrală aproape în exclusivitate din români. Pe margini,
îndeosebi în oraşe, există şi grupuri semnificative de maghiari (Deva, Hunedoara). Sporul natural
este negativ. Densitatea populaţiei este mai mare la contactul cu regiunile marginale (Haţeg, Mureş,
Bistra) fiind de 50 – 75 loc./km2. Partea central – estică a munţilor („ţinutul Pădurenilor”) este mai
bine şi omogen populată. Există argumente că această regiune conservă tradiţii şi o populaţie foarte
veche, continuă şi mult timp autarhică.
Aşezările rurale se concentrează pe zone de contact, pe văi, iar în interior chiar pe culmile
netede. Pe lângă activităţile agricole, pastorale şi forestiere, o serie de localităţi rurale au sau au avut
activităţi extractive (Ghelari, Teliuc, Ruschiţa, Muntele Mic) sau industriale (Tomeşti).
Oraşele sunt situate în zonele marginale, adiacente, dar legate economic de Poiana Ruscăi.
Astfel, Deva, Hunedoara şi Oţelul Roşu sunt legate strâns şi ca poziţie şi funcţii de zona montană.
Călan, Haţeg şi Simeria sunt oraşe situate în zona Haţeg – Strei dar sunt complementare şi foarte
apropiate poziţional munţilor.

202
 CARPAŢII APUSENI

(1) Poziţie, localizare şi limite

Carpaţii Apuseni reprezintă una dintre unităţile regionale care ilustrează cel mai bine
conceptul de regiune geografică, având caracteristici naturale şi umane care o deosebesc de
regiunile înconjurătoare. De asemenea, aceste caracteristici au o anumită omogenitate. Carpaţii
Apuseni sunt delimitaţi clar de regiunile înconjurătoare, reprezentând astfel o entitate geografică
regională foarte conturată.
În legătură cu denumirea adoptată pentru această regiune, facem anumite precizări:
a) în aparenţă denumirea livrescă utilizată în acest moment – Munţii Apuseni – face
aproape inutilă folosirea unui alt nume; ea este atât de mult înrădăcinată în vorbirea curentă
şi în literatura de specialitate, încât orice altă denumire nu pare să aibă succes chiar dacă, în
mod obiectiv, este mai potrivită;
b) denumirea de Carpaţii Apuseni (de asemenea livrescă) reflectă mai bine o realitate
geografică evidentă: aceştia reprezintă partea de vest (apuseană) a arcului carpatic situat pe
teritoriul ţării noastre (arc denumit „Carpaţii Sud – Estici” sau „Carpaţii Româneşti”), pe
care îl închid, între Mureş şi Someş; dacă numele de Carpaţi este dat părţii de nord, est, sud
– est şi sud a acestui arc, poate fi aplicat şi porţiunii sale vestice (Carpaţii Apuseni); între
Carpaţii Curburii şi Carpaţii (Munţii) Apuseni, de exemplu, nu există criterii care să
justifice utilizarea numelui de Carpaţi doar pentru una dintre regiuni;
c) cele două denumiri „Carpaţii Apuseni” şi „Munţii Apuseni” pot fi utilizate, deocamdată,
simultan, înţelegându-se aceeaşi realitate teritorială obiectivă.

203
Figura 19. Carpaţii Apuseni – hartă geografică generală

204
 Carpaţii Apuseni formează un ansamblu montan care închide spre interior, între Mureş şi
Someş, arcul curbat al Carpaţilor. În spaţiul carpato - danubiano - panonic au o poziţie central -
vestică.
Limita sudică o reprezintă valea Mureşului (între Alba Iulia şi Lipova) care îi desparte
printr-o discontinuitate evidentă de regiunile situate spre sud (Carpaţii Meridionali – prin Culoarul
Orăştiei, Carpaţii Banatului – prin Culoarul dintre Deva şi Ilia, Dealurile Lipovei). Regiunile
montane situate în sud (Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Banatului) sunt foarte diferite sub multiple
caracteristici fizico - geografice. Deosebirile principale, de exemplu, între Carpaţii Apuseni şi
Carpaţii Banatului sunt date de diferenţa de evoluţie paleogeografică, microplăcile tectonice
subiacente, caracterul diferit al substratului, aspectul unor forme de relief, sistemul morfografic etc.
Limita de vest faţă de Dealurile de Vest situate la nord de Mureş este foarte sinuoasă şi, pe
alocuri, greu de stabilit. Pe o mică porţiune (între Păuliş şi Pâncota), Dealurile de Vest lipsesc,
Carpaţii Apuseni (prin Munţii Zarandului) venind în contact direct cu Câmpia de Vest. Limita
vestică a Carpaţilor Apuseni poate fi considerată în segmentul cuprins între Pâncota şi Valea
Barcăului (sau, într-un sens mai larg, între Mureş şi Barcău). În lungul acestei limite s-au format
anumite compartimente mai coborâte (cu aspectul unor arii depresionare iniţial tectonice), umplute
cu sedimente fluvio - maritime, care alcătuiesc structura Dealurilor de Vest. Compartimentele
depresionare (denumite depresiuni – golf), mărginite de un relief deluros, formează limita vestică,
foarte sinuoasă, a Carpaţilor Apuseni.
Limita nordică este mai dificil de trasat din cauza scăderii altitudinii şi a coborârii reliefului
montan sub structurile sedimentare ale Dealurilor de Vest, reprezentate în această porţiune (între
Munţii Plopişului şi Mezeşului) de Dealurile Silvaniei. Mici depresiuni de contact, dintre care mai
întinsă este Depresiunea Şimleului, pun în evidenţă limita dintre munţi şi dealuri. Munţii Mezeşului
se continuă printr-un aliniament de măguri până în apropierea Munţilor Ţibleş – Lăpuş, aliniament
cunoscut sub numele de „jugul intracarpatic”; acesta reprezintă arcul care închide spre NV
Depresiunea Transilvaniei.
Limita spre est o reprezintă Depresiunea Colinară a Transilvaniei, faţă de care Carpaţii
Apuseni vin în contact prin intermediul unor depresiuni submontane cu origini şi caracteristici
diferite: Depresiunea Almaş – Agrij, Depresiunea Huedin, Depresiunea Iara şi Culoarul Alba Iulia –
Turda.
Între aceste limite, Carpaţii Apuseni au o bună individualizare spaţială, fiind bine delimitaţi
faţă de regiunile înconjurătoare.

(2) Elementele definitorii ca unitate regională

Un element important îl reprezintă existenţa unor limite bine puse în evidenţă, care
individualizează spaţiul Carpaţilor Apuseni aşa cum a fost prezentat mai sus.
Există anumite elemente de identitate spaţială foarte evidente, cum ar fi:
b) prezenţa acestor delimitări clare faţă de regiunile înconjurătoare;
c) structura subiacentă care, în conformitate cu părerile aproape generalizate în ultima
perioadă de timp, este formată din două unităţi structurale majore (Apusenii Nordici şi
Apusenii Sudici);
d) închiderea geometrică şi funcţională a arcului carpatic pe teritoriul ţării noastre în
porţiunea situată în vestul Depresiunii Transilvaniei;
e) existenţa în partea lor vestică a „depresiunilor – golf”, care reprezintă pentru Carpaţii
Apuseni un element de clară individualizare;
f) existenţa unor roci variate a permis formarea unor tipuri şi forme de relief
diversificate; dintre acestea, relieful carstic este considerat un element definitoriu al
identităţii spaţiale şi geomorfologice a acestei unităţi regionale.
Coerenţa interioară constituie un element geografic foarte uşor de sesizat şi de demonstrat
pentru Carpaţii Apuseni. Elementele acestei caracteristici sunt:

205
 a) relieful are un nucleu central (Masivul Bihor), de unde pornesc în toate direcţiile
sisteme montane radiar – divergente; acest element în care principalele structuri
morfografice şi reţeaua hidrografică pornesc dintr-o zonă centrală, asigură o conexiune
funcţională a tuturor spaţiilor sale componente (oricât ar fi de îndepărtate) şi, în acest
fel, îi asigură o vizibilă coerenţă;
b) populaţia Carpaţilor Apuseni este pe ansamblul ei înrudită şi îşi are originea în
populaţii străvechi, romanizate;
c) locuirea integrală este un element care asigură o comunicare interioară uşoară şi a
funcţionat ca o premisă importantă în edificarea unor legături istorice stabile între
locuitorii diferitelor areale;
d) resursele naturale şi activităţile economice (dintre care exploatarea şi prelucrarea
aurului este o ocupaţie tradiţională singulară la nivelul ţării) sugerează, de asemenea, o
anumită coeziune internă sub raport socio-economic a teritoriului.
Omogenitatea elementelor de bază este poate mai pregnantă decât în cazul altor sisteme
montane:
a) relieful, prin cele trei trepte care coboară din zona centrală spre margini este, în
diversitatea sa, relativ asemănător, regăsindu-se pe întregul teritoriu tipurile şi formele
de bază ale reliefului;
b) din punct de vedere climatic, din cauza altitudinilor coborâte, există o mai mare
uniformitate şi omogenitate a elementelor componente decât în cazul sistemelor montane
mai înalte;
c) populaţia, prin răspândirea ei aproape continuă, densitatea ridicată pentru regiunile
montane de acest fel, habitatul aşezărilor permanente de înălţime şi al aşezărilor
temporare, activităţile legate de economia forestieră şi altele, asigură o anumită
omogenitate demografică interioară evidentă.
Continuitatea teritorială se observă în principalele elemente geografice componente:
a) caracterul nefragmentat al Carpaţilor Apuseni (care au discontinuităţi interioare
minore);
b) continuitatea orografică şi elementul ei complementar, reţeaua hidrografică;
c) aspectele predominante ale peisajului;
d) habitatul aproape continuu şi omogen pe întreaga suprafaţă.
Funcţiile interioare ale spaţiului montan, care subliniază specificul lor regional, pot fi
identificate prin:
a) caracterul de sistem fizico-geografic al Carpaţilor Apuseni şi de „reglator” pentru
regiunile înconjurătoare;
b) nucleu etnic (prin preponderenţa absolută a populaţiei româneşti);
c) sursă demografică pentru regiunile înconjurătoare.
Complementaritatea teritorială cu regiunile înconjurătoare este, de asemenea, o realitate
geografică specifică. Aceasta se observă astfel:
a) spre nord, porţiunile mai joase ale Carpaţilor Apuseni (Plopiş – Mezeş) se deschid
spre Depresiunea Şimleului şi Dealurile Silvaniei, iar de aici spre Câmpia Someşului;
legătura dintre spaţiul montan şi Silvania este foarte bine evidenţiată şi face din acestea
un spaţiu legat de Carpaţii Apuseni;
b) spre vest, Munţii Crişurilor sunt strâns legaţi funcţional cu depresiunile – golf care îi
separă, cu dealurile ce mărginesc aceste depresiuni şi cu pătrunderile Câmpiei de Vest în
lungul Crişurilor; în această parte a lor, Carpaţii Apuseni au o legătură funcţională
evidentă în lungul celor trei artere hidrografice cu regiunile de dealuri şi de câmpie;
c) spre sud, Valea Mureşului, deşi aparent constituie mai mult o limită, reprezintă prin
întregul ei (între Lipova şi Alba Iulia), elementul geografic complementar, situat în sud;
d) spre est, depresiunile marginale ale Depresiunii Transilvaniei şi văile ce pătrund în
interiorul Carpaţilor Apuseni (Someşul Mic, Arieş, Ampoi) creează o legătură strânsă şi

206
 o complementaritate geografică şi economică evidentă între cele două mari unităţi
regionale.

Pe baza elementelor prezentate mai sus apare foarte clară identitatea teritorială şi funcţională
a Carpaţilor Apuseni şi, în acest fel, a caracteristicilor sale regionale evidente.
În acest caz ne aflăm în faţa unei regiuni geografice foarte bine conturate, cu elemente
definitorii clare, a cărei identitate nu poate să fie negată: Carpaţii Apuseni.

(3) Elemente de geografie fizică

Relieful

Se consideră că Munţii Apuseni (în sens geologic) sunt formaţi din două fragmente
(Apusenii Nordici şi Apusenii de Sud), care au caracteristici diferite şi au evoluat diferit. Apusenii
Nordici cuprind zonele cristaline şi învelişul lor sedimentar, iar Apusenii Sudici structurile de
geosinclinal ale Munţilor Metaliferi şi Trascăului. Limita dintre cele două unităţi este o linie care ar
uni localităţile Lipova şi Turda. Se consideră că aceste două segmente provin din două părţi ale
sistemului alpin, au o origine diferită (astfel, Apusenii Sudici reprezintă un fost ocean în
expansiune) şi s-au reunit în urma deplasării spre locul lor actual (Bleahu, M., coord., 1976,
„Geologia Munţilor Apuseni”). Sudarea celor două părţi s-a realizat la sfârşitul cretacicului
(senonian), după care au evoluat împreună.
În această optică, pentru perioadele anterioare Cretacicului, supoziţiile trebuie să aibă în
vedere şi o altă poziţionare geografică şi tectonică a fragmentelor actuale ale Munţilor Apuseni.
Într-o altă interpretare (Mutihac, 1990, p.316) şi în Munţii Apuseni, asemănător altor arii
carpatice, se poate vorbi despre o zonă cristalino – mezozoică (Apusenii Nordici) care au evoluat în
contextul unei apropieri spaţiale ce nu presupune în mod obligatoriu o deplasare a acestora până la
reunirea lor într-o singură structură. Munţii Apuseni de Sud au reprezentat o zonă de rift
(expansiune) formată la marginea unei microplăci continentale.
Principalele etape de evoluţie post-cretacică ale Carpaţilor Apuseni sunt:
- formarea pediplenei carpatice dezvoltată pe şisturi cristaline (platforma Fărcaşa –
Cârligaţi) într-un climat relativ arid, desfăşurată în linii mari în timpul paleocenului
(Pop, Gh., 1967);
- ridicările ulterioare au fragmentat această platformă şi au supus-o unei eroziuni
subaeriene;
- reunirea suprafeţelor de eroziune aproximativ la acelaşi nivel (platforma Măguri –
Mărişel) în intervalul sarmaţian mediu – meoţian;
- după formarea acestei platforme a avut loc fragmentarea Carpaţilor Apuseni în partea de
vest, prin crearea depresiunilor – golf şi ulterior sedimentarea lor, iar sincron apariţia
vulcanismului neogen;
- la sfârşitul pliocenului are loc formarea celei de-a treia platforme (Feneş – Deva), după
care Carpaţii Apuseni sunt ridicaţi pentru ultima oară cu aproximativ 500 – 600 m.

Morfografic se observă că întregul sistem de interfluvii porneşte din zona lor centrală, care
poate fi considerată Masivul Bihor. Aspectul radiar al interfluviilor principale este foarte evident,
Carpaţii Apuseni având asemănări cu forma unei frunze. Acest aspect morfografic evident – poziţia
centrală a Masivului Bihor – i-a sugerat lui Emm. de Martonne (1924) generalizarea acestei
denumiri („le massif du Bihor”) pentru întregul spaţiu al Munţilor Apuseni.
Interfluviile secundare creează structura de ordinul doi, care coboară spre reţeaua
hidrografică centrifugă.
Spre deosebire de alte regiuni montane, în Carpaţii Apuseni există suprafeţe întinse cu
interfluvii plate sau uşor rotunjite la mari altitudini, de obicei echivalentul celor două suprafeţe de
eroziune înalte. Există şi interfluvii rotunjite, dar interfluviile ascuţite sunt relativ rare (un exemplu

207
ar fi creasta principală a Munţilor Codru Moma). Există de asemenea interfluvii neregulate în
zonele carstice.
Densitatea fragmentării reliefului este, în medie, de 0,8 – 1,2 km/km2 ; valori mai mari (1,8 –
2) se întâlnesc în partea centrală.
Adâncimea fragmentării este de 600 – 1000 m/km2 în part ea cent r ală, scăzând la 600
m/km2 în est şi 200 m/km2 în partea de vest.
Altitudinea maximă depăşeşte uşor 1800 m: 1849 m în Vf. Curcubăta, 1827 m în Muntele
Mare şi 1836 m în Vf. Vlădeasa. Altitudinile minime coboară până la 300 m şi chiar sub această
valoare pe valea Mureşului şi în zona de contact dintre Munţii Zarandului şi Câmpia Aradului.
Dacă cele două subdiviziuni tectonice ale Carpaţilor Apuseni (Apusenii Nordici şi Apusenii
Sudici) au o semnificaţie tectonică şi morfostructurală majoră, pentru caracteristicile reliefului o
importanţă deosebită o au îndeosebi caracteristicile petrografice şi structurale ale scoarţei terestre
subiacente acestuia, care condiţionează formarea reliefului major şi a reliefului structural şi
petrografic.
Principalele formaţiuni petrografice ale Munţilor Apuseni sunt:
- şisturile cristaline, care ocupă întinderi mai mari în Munţii Zarandului, Muntele Mare,
Bihor, Plopiş – Mezeş;
- rocile sedimentare paleozoice apar la zi pe întinderi relativ reduse şi nu au o specificitate
evidentă în relief;
- calcarele şi dolomitele mezozoice (din triasic, jurasic, cretacic) ocupă suprafeţe întinse
în Munţii Codru Moma, Munţii Pădurea Craiului, partea centrală a Munţilor Bihor şi
formează interfluviul principal al Munţilor Trascăului;
- rocile cretacice, preponderent conglomeratice, ocupă întinderi mai mari în Munţii
Trascăului, Munţii Metaliferi şi Pădurea Craiului;
- există patru categorii de roci vulcanice cu influenţă în relief: a) intruziuni granitice în
cadrul şisturilor cristaline (Zarand şi Muntele Mare); b) roci banatitice (Vlădeasa); c)
roci vulcanice neogene (Munţii Metaliferi, Codru Moma); d) la acestea se adaugă rocile
ofiolitice din Munţii Metaliferi şi Trascău;
- pe marginile Carpaţilor Apuseni există sedimente paleogene, miocene şi pliocene;
Dintre rocile menţionate mai sus, o importanţă deosebită o au suprafeţele calcaroase, care
dau forme carstice caracteristice.
Rocile vulcanice din Munţii Metaliferi conservă resturile reliefului iniţial.
Principalele tipuri şi forme de relief cuprind:
- suprafeţele de nivelare, descrise în forma lor clasică şi cartate de Emm. de Martonne
(1921), reprezintă o caracteristică a părţii centrale a Carpaţilor Apuseni; pot fi reprezentate
cartografic mai bine resturile platformei superioare care au format pediplena carpatică; această
suprafaţă de nivelare ocupă întinderi semnificative şi, în general, cele mai mari înălţimi în zona
Muntele Mare – Gilău, unde are aspectul tipic; resturi ale acestei platforme se întâlnesc şi în zona
Munţilor Bihor (unde este foarte vizibilă privită dinspre Depresiunea Beiuşului), în Munţii Codru
Moma şi Munţii Zarandului; în Muntele Mare şi Bihor depăşeşte 1600 m, fiind foarte netedă (este
caracteristică în acest sens zona Cârligaţi); în Munţii Gilăului coboară altitudinal la 1000 m; în
Codru Moma se află situată la aproximativ 1000 m, iar în Munţii Plopişului la 600 – 700 m.
Problema platformei superioare de eroziune şi a condiţiilor ei de geneză a fost abordată într-un mod
original şi ingenios de Gh. Pop (1967, 1970), care a stabilit vârsta danian – paleocenă a acesteia şi
condiţiile ei de pedimentaţie într-un climat arid pe baza studierii depozitelor corelate (şi sincrone)
formării platformei; platforma Măguri – Mărişel are un uşor caracter piemontan, iar platforma
Feneş – Deva este considerată o platformă de abraziune marină;
- relieful pe roci vulcanice conservă structurile iniţiale pe cea mai mare parte a Munţilor
Metaliferi (aici s-au identificat peste 20 de corpuri vulcanice vizibile în relief sub forma unor conuri
cvasiintegrale, distruse puţin de eroziune); rocile vulcanice neogene din Munţii Metaliferi şi sudul
Munţilor Codru Moma (în arealul traversat de Crişul Alb, între Hălmagiu şi Gurahonţ) nu dau un
relief vulcanic tipic; zona vulcanică Vlădeasa (pe roci banatitice) are un aspect foarte interesant: nu

208
conservă suprafeţe de eroziune şi nu are aspecte vulcanice vizibile; în acest context, rocile vulcanice
au mai mult un rol relativ pasiv, dând interfluvii şi văi adaptate structurii vulcanice iniţiale, fără a
pune în evidenţă forme de relief derivate;
- rocile reunite în structuri de tip fliş (Munţii Trascăului, îndeosebi), frecvent
conglomeratice, dau reliefuri structurale de amănunt (abrupturi, cueste, hogback-uri);
- relieful carstic cuprinde întinderi semnificative în următoarele areale: a) partea central -
nordică a Munţilor Bihor (zona Padiş – cetăţile Ponorului, zona Scărişoara, zona Sighiştel); b)
Munţii Pădurea Craiului; c) Munţii Codru Moma (platoul carstic Vaşcău, zona Moneasa –
Dumbrăviţa); d) Munţii Trascăului (zona Bedeleu şi zona Cheilor Turzii); deşi reprezintă doar 8%
din întinderea Carpaţilor Apuseni, relieful carstic le oferă acestora un anumit specific şi o
personalitate pregnantă; carstul din această regiune a făcut obiectul mai multor lucrări axate pe
anumite probleme (peşteri, chei, doline, cursuri subterane, potenţialul economic etc.), areale şi a
unei sinteze de geografie actualizată (Cocean, P, 2000);
- relieful periglaciar este reprezentat de trenele de grohotişuri din zonele înalte; în această
categorie considerăm că se încadrează şi relieful periglaciar fosil, format din mari acumulări de
blocuri rezultate din dezagregare, care ocupă porţiuni întinse din zona de roci ofiolitice a Munţilor
Trascăului; în apropiere de culmea principală a Munţilor Bihor au fost descrise forme crionivale
(fără a fi însă ale unui relief glaciar propriu-zis);
- piemonturile mărginesc spre exterior rama Carpaţilor Apuseni: dacă în partea de vest şi
nord se pot reconstrui fără echivoc, în partea de est acestea sunt discontinui; spre sud aparent nu au
putut fi formate din cauza existenţei Mureşului; în realitate, Dealurile Lipovei şi o porţiune din
Dealurile Făgetului (ambele situate la sud de Mureş) reprezintă un fost piemont sudic al Munţilor
Zarandului;
- relieful fluviatil, dezvoltat pe văile principale, cuprinde un sistem variabil de terase,
preponderent de natură climatică.
Caracteristicile geografice principale ale Carpaţilor Apuseni ca unitate regională îşi au
originea în aspectele generale ale reliefului, iar diviziunile geografice sunt în primul rând diviziuni
geomorfologice (ale reliefului) (Morariu, T., 1979). Poziţional, putem distinge:
 o unitate centrală, cu aspect de „munţi – bloc” (Bihor – Vlădeasa – Muntele Mare);
 unităţi marginale, situate în jurul unităţii centrale.

Clima

Factorul genetic principal (radiaţia solară) este nuanţat de alte caracteristici care influenţează
clima: altitudinea medie redusă, poziţia geografică (atât în cadrul arcului carpatic cât şi poziţia lor
mai aproape de partea centrală a Europei); un rol important îl reprezintă situarea acestora pe
traiectoria maselor de aer vestice, care aduc precipitaţii abundente;
Temperatura medie anuală variază între 9°C pe marginile exterioare şi între 2°C şi 4°C la
peste 1750 m. Se consideră că temperatura medie anuală cea mai coborâtă este în Masivul Vlădeasa
(la cele mai mari înălţimi), de aproximativ 1°C. Temperatura medie a lunii ianuarie variază între -2
şi -3°C (în depresiunile – golf) şi între -6 şi -7°C în Vlădeasa şi Muntele Mare. Temperatura medie
a lunii iulie este de 18 – 20°C pe munţii joşi şi 12 - 14°C la cele mai mari înălţimi.
Precipitaţiile atmosferice au valori mai mari decât ale altor masive muntoase de aceeaşi
altitudine. Astfel, munţii marginali (Plopiş, Codru Moma, Zarand) au precipitaţii de 800 -1200 mm,
care sunt relativ ridicate în raport cu altitudinea. Partea centrală a Munţilor Apuseni, la altitudini
mai mari de 1400 m, are precipitaţii de peste 1200 mm anual, fiind de asemenea relativ ridicate
pentru aceste altitudini. Masivul Vlădeasa are precipitaţii de peste 1400 mm (valori ce
caracterizează şi areale restrânse din Bihor şi Muntele Mare), ajungând la peste 1300 mm (1360 mm
la Vlădeasa şi 1610 mm la Stâna de Vale). Se consideră că localitatea Stâna de Vale, situată la
altitudinea de 1110 m, este polul precipitaţiilor din România.
Climatul de munte (de „munţi joşi”) ocupă cea mai mare întindere a Carpaţilor Apuseni.
Masivele muntoase joase au un climat asemănător regiunilor de dealuri înalte. Depresiunile – golf

209
au un climat specific şi frecvent inversiuni termice. Partea de sud (Trascău - Culoarul Alba Iulia –
Turda) se caracterizează prin descendenţa unor mase de aer de tip foehn. Există, de asemenea,
diferenţieri topoclimatice locale în funcţie de expunerea versanţilor şi aspectul reliefului.

Hidrografia

Reţeaua hidrografică este influenţată de configuraţia reliefului (având un aspect radiar) şi

precipitaţiile atmosferice.
Principalele râuri sunt organizate în sistemele hidrografice Mureş, Someş, Criş.
Bazinul hidrografic al Mureşului colectează afluenţii din partea de SE şi sud a Carpaţilor
Apuseni; afluenţi mai importanţi sunt Arieşul (cu Iara, Hăşdate), Geoagiu (Stremţ), Galda, Ampoi şi
alţi afluenţi mai mici din Munţii Metaliferi şi Zarand.
Bazinul hidrografic Crişuri este format din Crişul Alb, Crişul Negru (cu Teuz), Crişul
Repede (cu Drăgan, Iada) şi Barcău (cu Ier).
Bazinul hidrografic al Someşului este format din zona de izvoare ale Someşului Mic
(Someşul Cald şi Someşul Rece), precum şi afluenţi care se varsă în aval de Dej (Almaş, Agrij,
Sălaj, Crasna).
Dintre râurile din Carpaţii Apuseni, debitul cel mai mare îl are Arieşul (23m3/s la Turda).
Lacurile se pot grupa în următoarele categorii:
- lacuri în depresiuni carstice (L. Ighiu, lacurile temporare din zona Padiş – Vărăşoaia, Tăul
lui Ghib din platoul carstic Vaşcău);
- lacuri antropice (Lacul Leşu pe Iada, Lacul Drăgan, lacurile Fântânele, Tarniţa şi Gilău pe
Someşul Mic, Lacul Tauţ pe Cigher);
Apele subterane au anumite particularităţi cunoscute în zonele carstice (ponoare, izbucuri,
cursuri subterane şi bazine endoreice). Există izvoare termale la Moneasa, Vaţa de Jos şi Geoagiu Băi.

Învelişul biopedogeografic

Vegetaţia Carpaţilor Apuseni are o etajare verticală astfel:

- în zonele montane joase şi depresiunile – golf predomină vegetaţia forestieră de stejari
termofili în asociere cu păduri de cer şi gârniţă (această asociaţie este cvasigenerală în
Munţii Zarandului, Codru Moma şi Munţii Plopişului); în munţii scunzi din nord există,
de asemenea, păduri de cer şi gârniţă în asociere cu specii de stejar şi alte foioase;
Depresiunea Beiuşului şi Culoarul Alba Iulia – Turda cuprind şi amestec de gorun şi
carpen, asociat suprafeţelor acoperite cu stejar; depresiunile – golf şi zonele montane
mai joase din partea de vest a Carpaţilor Apuseni au şi păduri de fag şi carpen;
- pădurile montane de fag sau amestec fag – stejar ocupă regiunile montane cu altitudini
de până la 1400 m; pe alocuri, acestea au asociat întinderi de pajişti naturale;
- la peste 1400 m există păduri de amestec fag – răşinoase şi chiar la altitudinile cele mai
mari păduri de molid (mai întinse în Vlădeasa şi Muntele Mare);
- la cele mai mari înălţimi din Muntele Mare există chiar pajişti şi tufărişuri subalpine.
Din cele de mai sus rezultă că vegetaţia caracteristică o reprezintă vegetaţia forestieră care,
chiar supusă unei îndelungate exploatări, acoperă mai mult de 1/2 din suprafaţa arealului montan.
Există o serie de specii floristice rare, cum ar fi: pădurea de zadă de la Vidolm, păduri de
liliac (în bazinul superior al Crişului Repede), floarea de colţ (în Cheile Întregalde, situate la cea
mai joasă altitudine din ţară), asociaţii de narcise (în Munţii Trascăului), laur („Dosul Laurului” în
apropiere de Zimbru, pe valea Crişului Alb). Există specii endemice, mai numeroase în Cheile
Turzii.
Fauna este caracteristică etajelor de vegetaţie şi cuprinde, ca specii deosebite, ursul brun,
cerbul şi cocoşul de munte.
Solurile sunt mai diversificate din cauza diversităţii litologice. Solurile brune eu-mezobazice
acoperă zonele sedimentare mezozoice şi paleozoice, iar solurile brune acide masivele cristaline.

210
Spodosolurile ocupă suprafeţe reduse, la mari înălţimi. În zonele calcaroase există rendzine şi terra
rossa, iar în masivele vulcanice, andosoluri. Arealele depresionare sunt acoperite de cambisoluri.

Diferenţieri teritoriale

Subdiviziunile fizico – geografice ale Carpaţilor Apuseni urmează, în linii mari,

subdiviziunile geomorfologice. În acest sens, se pot identifica mai multe unităţi şi subunităţi
ordonate taxonomic astfel:
a) Arealul central înalt, cuprinzând: sistemul montan Vlădeasa – Bihor, cu mai multe
subdiviziuni, Muntele Mare (şi prelungirea acestuia spre nord, Munţii Gilăului);
b) Arealul periferic, mai scund, cuprinzând: Munţii Mezeş – Plopiş, Munţii Crişurilor şi
depresiunile – golf, Munţii Mureşului.
Spaţiile montane de mai sus au asociate pe anumite întinderi depresiuni intramontane.
În contextul diviziunilor interioare, cele două areale în sens geologic (Apusenii Nordici şi
Sudici) nu au un sens fizico – geografic, ci doar evolutiv.

(4) Elemente de geografie umană

Specificul populaţiei şi al habitatului

Munţii Apuseni sunt consideraţi o regiune de populare străveche şi continuă şi, totodată, un
spaţiu – nucleu al etnogenezei poporului român.
Sub raportul repartiţiei geografice a populaţiei, Carpaţii Apuseni sunt cunoscuţi ca o regiune
locuită integral.

Figura 20. Munţii Apuseni – arii de influenţă directă a oraşelor

211
 Densitatea medie a populaţiei este de 50 locuitori/km2, ceea ce reprezintă o valoare ridicată
pentru areale montane de aceeaşi altitudine. Populaţia totală (în prezent de 500.000 locuitori) se află
într-o uşoară scădere în raport cu patru decenii în urmă (când erau 650.000 locuitori). Această
scădere relativă este determinată de deplasarea accentuată a unui număr de locuitori din spaţiul
Carpaţilor Apuseni spre regiunile înconjurătoare.
Densitatea populaţiei are valori mai ridicate în zonele depresionare interioare (Abrud,
Câmpeni, Zlatna, Brad).
O caracteristică deosebită a habitatului o reprezintă existenţa aşezărilor permanente până la
altitudini de 1200 -1400 m. Se consideră că în Carpaţii Apuseni se află aşezări permanente situate la
cea mai înaltă altitudine din ţară (1600 m). De asemenea, chiar arealele mai puţin ospitaliere
(Vlădeasa – Bătrâna – Muntele Mare) au aşezări cu caracter temporar.
Populaţia urbană (8% din total) este concentrată în oraşele situate în interior (Brad, Abrud,
Câmpeni, Zlatna etc.).
Există aşezări urbane în zonele marginale, care exercită o anumită influenţă asupra spaţiului
montan (Sebiş, Ineu, Beiuş, Vaşcău, Ştei, Nucet, Aleşd) pentru Munţii Crişurilor, Şimleul Silvaniei
şi Zalău (pentru zona Mezeş – Plopiş), Huedin, Cluj Napoca, Turda, Aiud, Teiuş, Alba Iulia (pentru
partea lor estică), Orăştie, Simeria, Deva, Lipova, Arad (pentru partea lor sudică).

Potenţialul natural şi producţia socială

Potenţialul natural este format din:

- potenţialul mediului natural, cuprinzând: potenţialul reliefului (de utilizare directă, de
locuire şi ca substrat al activităţilor agricole), al hidrografiei (potenţialul hidroenergetic,
apele subterane, izvoarele, lacurile, potenţialul biotic al apelor), posibilităţile oferite de
anumite fenomene climatice şi meteorologice, potenţialul productiv al solurilor, vegetaţia
(cuprinzând resursele forestiere, păşunile şi fâneţele naturale), fauna (inclusiv fauna
cinegetică); dintre acestea, o utilitate mai largă o are potenţialul hidroenergetic (cu 440
MW putere instalată în prezent) şi economia forestieră axată pe exploatarea pădurilor;
- potenţialul scoarţei terestre, reprezentat prin: minereuri de fier (cu exploatări mai vechi la
Moneasa, Ciungani), bauxită (Munţii Pădurea Craiului), minereuri polimetalice şi
minereuri de cupru (cu localizări la Roşia Poieni, Bucium, Zlatna, Baia de Arieş,
Săcărâmb, Căzăneşti, Vorţa, Băiţa), minereuri auro-argentifere (cu localizări la Baia de
Arieş, Roşia Montană, Buceş, Stănija, Hondol, Săcărâmb, Băiţa, Zlatna), cărbune brun
(Brad) şi diferite roci de construcţie (marmură, calcare, granit, bazalt); în prezent
minereurile neferoase se exploatează simbolic.

Producţia socială cuprinde întregul ansamblu de transformări operate asupra materiilor

prime prin diferite procedee tehnologice, în urma cărora se obţin produse şi bunuri (alimentare şi
nealimentare). În acest fel, în activitatea productivă se includ şi o serie de îndeletniciri tradiţionale,
cum ar fi: prelucrarea manufacturieră a lemnului (moţii fiind cunoscuţi constructori de butoaie şi
alte obiecte din lemn), a lânii şi a altor materii prime textile (cojocăritul fiind ocupaţie tradiţională),
prelucrarea materialelor de construcţie (olăritul fiind o ocupaţie frecventă în depresiunile – golf).
Agricultura beneficiază de un fond funciar în care predomină păşunile naturale şi, în mod
asociat, suprafeţele arabile. În anumite sectoare ale Carpaţilor Apuseni (Munţii Codru Moma,
Munţii Trascăului) există sisteme de agroterase cu originea în vremuri tradiţionale. Culturile
agricole urcă până la altitudini de aproape 1400 m (bazinul Arieşului superior, la Arieşeni). Există
culturi de grâu la altitudini de 1100 m (în vestul Munţilor Trascău). Desigur, zonele depresionare au
o agricultură diversificată. Pe ansamblul lor, Carpaţii Apuseni au în mod predominant o agricultură
de subzistenţă, compensată prin schimbul de produse şi prin comerţul organizat cu regiuni situate la
exteriorul acestora.

212
 Figura 21. Carpaţii Apuseni – resurse şi activităţi economice (1990 – 2010)

Industria cuprinde mai multe ramuri, astfel:

- industria energiei electrice, reprezentată prin câteva hidrocentrale (Tarniţa şi Mărişelu pe
Someşul Mic, Munteni şi Remeţi pe Iada, Drăgan – pe valea Drăganului); în partea de sud,
pe Valea Mureşului, se află situată termocentrala Mintia – Deva;
- metalurgia neferoasă cuprinde resursele de bauxită din Munţii Pădurea Craiului (utilizate
în trecutul apropiat pentru fabrica de alumină Oradea, în prezent închisă), exploatările de
minereuri complexe şi auroargentifere (la Baia de Arieş, Roşia Poieni, Brad, Zlatna);
- industria lemnului are centre mai semnificative la Câmpeni şi Brad, o parte din materia
lemnoasă fiind utilizată în regiunile înconjurătoare;
- exploatarea rocilor de construcţie (marmură, granit, bazalt, calcar) oferă materii prime
pentru construcţii, drumuri şi industria materialelor de construcţii; există o fabrică de ciment
(Aleşd), precum şi alte ramuri.
- în anul 2004 a fost închis centrul metalurgiei neferoase Zlatna, instalaţiile întreprinderii
„Ampelum” fiind în conservare; în acest fel se modifică sensibil geografia industriei
Carpaţilor Apuseni şi îndeosebi a metalurgiei neferoase.

Repartiţia geografică a activităţilor industriale evidenţiază o localizare a acestora în anumite

areale (Brad şi împrejurimi, Roşia Montană) şi în centre dispersate, cu activităţi miniere.

213
 Căi de comunicaţie şi legăturile regionale

Reţeaua căilor de comunicaţie urmează arterele hidrografice radiare şi, în sud, cursul
Mureşului. Exceptând aliniamentele marginale extreme situate în nord (magistrala feroviară şi
şoseaua internaţională Cluj Napoca – Oradea) şi în sud (magistrala feroviară şi şoseaua
internaţională între Alba Iulia şi Arad), căile de comunicaţie au în Carpaţii Apuseni un caracter de
penetrare interconectându-se în zona centrală prin şosele care traversează pasuri accidentate.
Pe valea Crişului Alb există calea ferată Arad – Ineu – Brad (cu o vechime de 130 ani), iar
pe valea Crişului Negru calea ferată Ciumeghiu – Holod – Beiuş – Vaşcău (între Oradea şi Holod
fosta cale ferată este scoasă din circulaţie). Spre est, pe Valea Ampoiului, există o cale ferată între
Zlatna – Alba Iulia (abandonată din anul 2014), iar pe Valea Arieşului a existat o calea ferată
îngustă Abrud – Câmpeni – Turda (numită „mocăniţa”, deoarece traversa „mocănimea”),
abandonată de peste două decenii.
Şoselele care traversează Carpaţii Apuseni sunt legate în partea centrală prin pasuri: Pasul
Buceş - între Brad şi Abrud (725 m), Pasul Vălişoara - între Deva şi Brad (mai scund, 451 m), Pasul
Vârtop – între Câmpeni şi Beiuş (1100 m), Pasul Bucium – între Abrud şi Zlatna (815 m). Există,
de asemenea, o reţea importantă de şosele care traversează diferitele regiuni montane. Totodată,
populaţia a utilizat din vremuri îndepărtate drumurile de culme, situate în lungul interfluviilor, prin
care se făceau legături între diferite arii înconjurătoare (un exemplu în acest sens este sistemul de
drumuri de interfluvii care ajung pe Muntele Găina).
Există în cadrul Carpaţilor Apuseni mai multe areale cu anumită semnificaţie socială,
culturală, etnografică, care pot fi considerate într-o mare măsură „spaţii culturale”, fiind realităţi
evidente de geografie umană. Arealele caracteristice cu o coeziune interioară vizibilă şi o identitate
bine definită sunt:
- Silvania (situată în partea de nord); este denumită şi „Ţara Silvaniei”;
- Ţara Moţilor (situată în bazinul superior al Arieşului);
- Zona Brad – Hălmagiu (Ţara Moţilor Crişeni);
- Ţara Zarandului;
- Ţara Beiuşului;
- Mocănimea, suprapusă Munţilor Trascăului şi Munţilor Metaliferi, între Arieş şi Mureş;
- Almaş şi Huedin („Ţara Călatei”), în nord-est;
- Podgoria Aradului (în sud-vest) şi Valea Mureşului (în sud).

Diferenţieri teritoriale

Sub raportul geografiei umane pot fi identificate mai multe areale cu o anumită semnificaţie
teritorială regională. Acestea sunt:
- partea centrală înaltă (Vlădeasa – Bihor – Muntele Mare), cu o locuire preponderent
temporară (din cauza condiţiilor foarte aspre), exploatări forestiere şi creşterea animalelor;
- valea Arieşului, cu o locuire concentrată în zonele joase, exploatări miniere şi activităţi
industriale; bazinul superior al Arieşului, cunoscut sub denumirea de Ţara Moţilor, are
anumite semnificaţii de natură istorică şi autoorganizare internă a populaţiei;
- valea Ampoiului, cu o concentrare industrială în zona Zlatna (în prezent închisă);
- zona depresionară Brad – Hălmagiu (cu o concentrare industrială în jurul oraşului Brad);
- Munţii Crişurilor (relativ asemănători sub raportul geografiei umane);
- depresiunile – golf (Zarand, Beiuş, Vad) cu o concentrare a activităţilor economice, a
populaţiei şi transporturilor şi o semnificativă funcţie de legătură spre spaţiul
complementar al Câmpiei de Vest;
- Munţii Mezeş – Plopiş, cu o funcţie economică mai slab exprimată, dar cu rolul de margine
sudică a Silvaniei.

214
 (5) Mediu, peisaje şi elemente de complementaritate

Aceste elemente reprezintă aspecte integratoare ale caracteristicilor naturale şi umane ale
Munţilor Apuseni. Mediul geografic ilustrează mai mult aspectul funcţional al sistemului teritorial,
iar peisajele mai mult aspectul vizibil. Ambele categorii iau în considerare realitatea teritorială în
întregul ei (natură – om – economie).

Mediul geografic şi peisajele

În cadrul Carpaţilor Apuseni se pot identifica şi defini mai multe tipuri de mediu, pe fondul
tipului principal care poate fi denumit mediu continental moderat:
- mediul munţilor înalţi, la altitudini de peste 1700 m, care atestă o importantă
componentă oceanică sub raportul precipitaţiilor şi al temperaturii;
- mediul munţilor de altitudine mijlocie (1000 – 1700 m);
- mediul munţilor de altitudine joasă (sub 1000 m);
- mediul depresiunilor intramontane;
- mediul culoarelor de vale.
Ca areale azonale de medii industrial – urbane menţionăm suprafeţele afectate de fenomene
de poluare din zona Roşia Montană şi Aleşd.

Aspectul exterior al Carpaţilor Apuseni permite identificarea unor peisaje specifice, cum ar fi:
- munţi înalţi (pe un substrat de roci dure, cu platforme de eroziune şi văi adânci, cu păduri
de conifere, aşezări semipermanente şi pajişti montane); acest peisaj caracterizează arealele insulare
ale Munţilor Bihor, Vlădeasa şi Muntele Mare;
- munţi pe o structură de tip fliş şi pe structură vulcano-sedimentară, cu păduri, pajişti şi
terenuri agricole (Munţii Mureşului);
- munţi joşi, pe substrat diferit, împăduriţi, cu suprafeţe de păşuni şi terenuri agricole
(Munţii Crişurilor);
- areale depresionare umanizate;
- areale carstice, cu un peisaj specific şi o hidrografie corespunzătoare (platoul carstic
Vaşcău, zona Cetăţile Ponorului – Padiş, platourile carstice din Munţii Pădurea Craiului, platoul
Ciumerna – Bedeleu, culmea Petridului).

Funcţii teritoriale specifice şi complementaritate

Carpaţii Apuseni reprezintă pentru spaţiul carpatic un teritoriu cu anumite funcţii teritoriale
parţial remanente. Dintre aceste funcţii, cu o semnificaţie mai mare pentru această parte a ţării,
menţionăm:
- funcţia de sistem reglator al caracteristicilor fizico - geografice pentru teritoriul propriu şi
zonele înconjurătoare (acest lucru este dovedit de caracteristicile bioclimatice şi reţeaua
hidrografică);
- areal cu resurse naturale importante, dintre care cele auroargentifere au reprezentat o
atracţie încă din antichitate;
- rezervor demografic pentru regiunile înconjurătoare;
- teritoriu de adăpost în diferite momente ale istoriei;
- spaţiu de complementaritate geografică între Depresiunea Transilvaniei şi Câmpia de
Vest;
Cu toate aceste caracteristici, teritoriul Carpaţilor Apuseni este considerat ca o regiune cu
dezvoltare actuală modestă.
În cazul Carpaţilor Apuseni există o complementaritate evidentă, astfel:

215
 a) spre nord aceştia se termină cu două apofize scurte (Plopiş şi Mezeş) dispuse între ele
într-un unghi de 90° care deschide în interior o zonă depresionară ce îşi are originea la contactul
dintre aceşti munţi şi se lărgeşte progresiv spre nord (Silvania);
b) spre vest râurile principale care izvorăsc din Carpaţii Apuseni şi formează bazinul
hidrografic al Crişurilor (Crişul Repede, Crişul Negru şi Crişul Alb), străbătând Dealurile de Vest şi
depresiunile – golf, creează o legătură hidrografică şi economică între arealul montan şi aceste
regiuni; Dealurile de Vest care mărginesc în interior depresiunile – golf au aici funcţia unor zone de
contact, unde se îmbină caracteristicile celor două regiuni limitrofe; complementaritatea dintre
Munţii Crişurilor, Dealurile de Vest şi Câmpia de Vest este evidenţiată şi prin ariile de influenţă a
oraşelor Oradea şi Arad, care se extind şi asupra depresiunilor – golf;
c) spre sud limita tranşantă a Mureşului pare să oprească la aceasta influenţa exterioară a
Carpaţilor Apuseni; acest fapt are un caracter relativ, deoarece chiar Valea Mureşului, prin afluenţii
săi direcţi din acest spaţiu, conectează sudul Carpaţilor Apuseni la activităţile economice şi
circulaţia care se desfăşoară pe aceasta; Dealurile Lipovei, Munţii Poiana Ruscăi şi îndeosebi zona
depresionară Ştrei – Haţeg reprezintă într-un fel teritorii complementare munţilor de la nord de
Mureş, despărţite (este adevărat) de o discontinuitate relativă importantă cum este culoarul
Mureşului între Alba Iulia şi Arad;
d) spre Depresiunea Transilvaniei elementele de complementaritate sunt foarte evidente;
pătrunderea Arieşului, Ampoiului şi a Someşului Mic unesc hidrografic cele două unităţi apropiate;
Depresiunea Almaşului este strâns legată de zona Munţilor Meseş, iar Depresiunea Iara de Muntele
Mare; Culmea Petridului (în care se află Cheile Turzii) pătrunde spre Depresiunea Transilvaniei;
între Turda şi Alba Iulia există o zonă de contact foarte caracteristică, formată din dealuri cu aspect
piemontan ce coboară din Munţii Trascăului spre valea Mureşului.

(6) Subdiviziuni teritoriale

Considerăm Carpaţii Apuseni ca o evidentă unitate geografică de prim rang a spaţiului
carpatic. Elementele caracteristice ale acestora (delimitare evidentă, specific geografic, identitate
spaţială, coerenţă internă, continuitate, relativă omogenitate, funcţii specifice şi complementaritate)
au anumite nuanţări spaţiale care permit şi identificarea anumitor diferenţieri geografice teritoriale.
În acest sens pot fi stabilite mai multe subunităţi regionale majore (1, …4), pe care le prezentăm în
continuare. Acestea pot fi grupate, poziţional, în Apusenii Nordici (1, 2, 3) şi Apusenii Sudici (4).

Arealul central înalt (Bihor – Vlădeasa – Muntele Mare)

Acest areal reprezintă subregiunea înaltă a Carpaţilor Apuseni cu pediplena carpatică bine
conservată, suprafeţe forestiere semnificative de conifere în amestec cu fag, pe alocuri cu pajişti
alpine (secundare), cu un climat subalpin şi arealul de formare al principalelor cursuri hidrografice
radiare. Relativ puţin ospitalieră, această unitate are aşezări permanente la altitudini mari, aşezări
sezoniere şi dispune de un important potenţial turistic.
Se deosebesc mai multe subunităţi interioare:
Masivul Vlădeasa (Munţii Vlădeasa) se desfăşoară între izvoarele Someşului Cald (în
partea de sud) şi Crişul Repede în partea de nord; spre est este limitat de abrupturi spre Podişul
Huedin – Păniceni, iar spre vest este despărţit de Munţii Pădurea Craiului prin valea Iada.
Masivul Vlădeasa este intersectat de văi adânci direcţionate spre nord (Iada, Drăgan, valea
Henţului – Săcuieu). Pe ansamblu predomină rocile vulcanice (dacite), care dau un relief greoi,
masiv. Pe valea Iada se află hidrocentralele Remeţi şi Munteni, iar pe valea Drăganului
hidrocentrala Drăgan. Aşezările omeneşti se desfăşoară în lungul văilor principale. Aşezările de
altitudine sunt rare. În zona de izvoare a văii Iada se află staţiunea Stâna de Vale (1100 m), cu un
important potenţial bioclimatic.
Arealul montan Bătrâna – Padiş, situat la sudul Masivului Vlădeasa până la izvoarele
Arieşului Mare, este denumit uneori „Munţii Bătrâna”, după numele masivului situat în mijlocul lui,

216
termen incomplet, deoarece nu sugerează existenţa în acest spaţiu a podişului carstic Padiş - Cetăţile
Ponorului.
Caracteristica principală a acestui areal montan (care nu este un masiv propriu-zis, ci mai
mult un „podiş” carstic, situat între Vlădeasa şi Bihor) o constituie existenţa unui areal cu fenomene
carstice spectaculoase. Zona carstificată cuprinde mai multe suprafeţe endoreice cauzate de
pierderea apelor în masivul calcaros: Padiş, Barsa, Cetăţile Ponorului etc. În acest podiş calcaros
există o gamă largă de forme carstice: suprafeţe calcaroase cu aspect de carstoplenă, ponoare
(Căput, Cetăţile Ponorului), avene (avenele din „Lumea pierdută”), izbucuri (cum ar fi izbucul
Galbenii, unde ajung la zi apele din sistemul de la Cetăţile Ponorului), lacuri carstice (permanente la
Vărăşoaia şi semipermanente în zona Padiş), numeroase peşteri, chei şi abrupturi petrografice. Spre
sudul podişului calcaros al Padişului este localizat sistemul carstic situat pe valea Gârda Seacă, cu
interesante fenomene de captare carstică (peşterile Coiba Mare şi Coiba Mică). În apropierea
zonelor de izvoare ale râurilor Arieşul Mare şi Crişul Băiţei (şaua Vârtop) se află un interesant
fenomen de eroziune torenţială, groapa Ruginoasa. În sudul arealului Bătrâna – Padiş se află zona
carstică Scărişoara (cu peştera – aven cu gheaţă, valea Ordâncuşii şi câmpuri de doline).
Masivul Biharia – Găina este situat la sud de valea Arieşului Mare şi reprezintă într-un fel
nodul orohidrografic principal al Carpaţilor Apuseni. Peisajul este schimbat faţă de regiunea
carstică descrisă anterior prin caracterul masiv al arealului montan. În vârful Bihor (Curcubăta Mare
– 1849 m) se află cea mai mare altitudine din Carpaţii Apuseni. Se recunosc şi aici suprafeţe întinse
ale celor două platforme înalte. Jumătatea sudică a acestui masiv este dominată de Muntele Găina
(1486 m), cu funcţia sa cunoscută pentru populaţiile din jur. Aşezările rurale cu caracter permanent
urcă până la 1200 m.
Ţara Moţilor (culmi muntoase, depresiuni, culoare) reprezintă un areal caracterizat printr-
un element de geografie umană: prezenţa unei populaţii specifice moţii, cu aşezările lor permanente
(crânguri) risipite pe întreaga suprafaţă a bazinului superior al Arieşului. Din punct de vedere
fizico-geografic, Ţara Moţilor este mai mult o asociere de culmi muntoase ce converg spre zona
depresionară de la Câmpeni, fapt pentru care poartă şi denumirea de „Munţii Arieşului”. Acest
spaţiu are şi un caracter depresionar. Se consideră („Geografia României”, Ed. Academiei, vol. III,
1978, p. 448 şi urm.) că există mai multe subdiviziuni ale acestui spaţiu montan – depresionar:
Munţii Arieşului Mic, Munţii Abrudului, Munţii Bistrei, Munţii Albacului, Depresiunea Câmpeni,
Depresiunea Abrudului. Aceste subdiviziuni ale munţilor reprezintă mai mult o asociere a culmilor
interfluviale în cadrul bazinului hidrografic al Arieşului superior.
Muntele Mare reprezintă edificiul montan înalt cuprins între cursul mijlociu al Arieşului,
valea Someşului Mic (în nord) şi Iara (în est). La cele mai mari înălţimi se întâlneşte suprafaţa
netedă a pediplenei carpatice. Masivul muntos este străbătut de văi adânci: Poşaga, valea Runcului,
Iara, valea Someşului Rece. Aşezările de altitudine urcă pe aceste văi până la 700 -800 m. Pe valea
Someşului Cald există trei lacuri de acumulare: Tarniţa, Mărişel, Fântânele. Spre nord, Muntele
Mare coboară printr-o treaptă mai joasă în Munţii Gilăului. În zona înaltă se remarcă întinderile
mari de pajişti secundare utilizate la păşunat.

Unitatea nordică Meseş – Plopiş

Această unitate a Carpaţilor Apuseni este formată din cele două ramuri muntoase (Meseş şi
Plopiş), dispuse într-un unghi de 90° între ele, orientate aproape simetric faţă de axa nord – sud,
mărginind Depresiunea şi Dealurile Şimleului. Aceste două masive sunt alcătuite din şisturi
cristaline ce par a se exhuma de sub rocile sedimentare mai noi care le înconjoară. Se continuă spre
nord, geometric, printr-un aliniament de „munţi ascunşi”.
Limita sudică a acestei unităţi montane o reprezintă valea Crişului Repede între Bologa şi
intrarea în Depresiunea Vad (Defileul Bologa – Ciucea). În zona de contact a celor două apofize
montane cu arealul montan situat la sud de Crişul Repede există cunoscuta înşeuare de la Osteana
(în apropiere de Ciucea), pe unde se presupune că afluenţii din bazinul superior al Crişului Repede
(Drăgan, Henţ şi, probabil, Iada) o traversau ajungând în Dealurile Silvaniei.

217
 Munţii Meseşului (996 m altitudine maximă) coboară treptat spre cotul Someşului de la
Jibou. În prelungirea lor se află aliniamentul de măguri formate pe roci sedimentare dure Prisnel –
Podişul Boiu – Dealu Mare – Preluca, cu care formează împreună „jugul intracarpatic”. Deşi de
altitudine coborâtă, Culmea Meseşului mărgineşte tranşant Dealurile Sălajului spre vest şi
Depresiunea Almaş – Agrij, întinsă şi largă, spre est. Se consideră că zona Meseş – Almaş
reprezintă un areal cu un specific etnografic distinct.
Această unitate montană se remarcă prin precipitaţiile ridicate (900 – 1000 mm/an) faţă de
alte regiuni montane de aceeaşi înălţime. Spre depresiunile înconjurătoare, Munţii Meseşului sunt
înconjuraţi cu suprafeţe de tip glacis.
Munţii Plopişului, alcătuiţi din şisturi cristaline, au o întindere şi lăţime mai mare decât
Munţii Meseşului. Aspectul lor general este acela al unei culmi orientate spre NV, netedă în partea
ei superioară, cu o anumită lăţime în partea centrală (între Aleşd şi Defileul Barcăului de la Marca).
Altitudinea lor maximă depăşeşte 900 m (918 m - Măgura Mare).
Munţii Plopişului sunt înconjuraţi de dealuri piemontane, iar spre sud limita cu Depresiunea
Vad are şi un caracter tectonic. Spre nord, pe valea Barcăului, există rezerve de lignit. Partea sudică
a munţilor gravitează spre oraşul industrial Aleşd (legătură facilitată de o nouă şi modernă şosea
care îi traversează), iar partea de nord spre Şimleul Silvaniei.
Şisturile cristaline din Munţii Plopişului apar la zi spre nord în Măgura Şimleului şi Culmea
Codrului, formând un aliniament central al Dealurilor Silvaniei cu aspecte cvasimontane (ridicarea
„Şimleu”).

Munţii Crişurilor şi depresiunile – golf

Munţii Crişurilor sunt consideraţi o asociere de munţi grupaţi pe criteriul poziţiei geografice,
care sunt situaţi în partea de vest a unităţii centrale înalte şi sunt formaţi din masive muntoase cu un
aspect peninsular, despărţite prin depresiuni-golf. Munţii Crişurilor sunt, în opinia noastră: Munţii
Pădurea Craiului, Munţii Codru Moma şi Munţii Zarandului. Există opinii („Geografia României”,
vol. III, 1978, p. 463 şi urm.) conform cărora Munţii Crişurilor cuprind doar primele două masive
muntoase şi altele (Tufescu, 1974, p. 108) care le reunesc în această grupă pe toate trei. Cele trei
depresiuni – golf (Vad – Borod, Beiuş, Zarand) care aparţin Dealurilor de Vest, reprezintă totodată
compartimente coborâte tectonic ale munţilor.
Utilizăm forma mai largă a accepţiunii de „Munţii Crişurilor” (care include şi Munţii
Zarandului) pentru următoarelor considerente:
- structural, toate cele trei masive muntoase aparţin Apusenilor Nordici, existând în acest
sens o evoluţie îndelungată comună;
- relieful a fost sculptat în legătură cu procesul de coborâre a ariilor depresiunilor – golf; în
acest sens, a evoluat şi partea de nord a Munţilor Zarandului;
- cele trei masive muntoase (inclusiv nordul Munţilor Zarandului) se suprapun bazinului
hidrografic al Crişurilor.
Ataşarea Munţilor Zarandului la Munţii Mureşului (consideraţi împreună cu Munţii
Metaliferi şi Munţii Trascăului) doar pe criteriul poziţional al continuităţii şi limitării acestora în
partea lor sudică de râul Mureş ignoră diferenţele foarte mari între aceste grupe montane (Munţii
Zarandului aparţin Apusenilor Nordici, iar Munţii Mureşului, Apusenilor Sudici).
De altfel, cele trei masive muntoase au, câte două, anumite elemente comune:
- Munţii Zarandului şi Munţii Codru Moma (despărţiţi de Depresiunea Zarandului) sunt
legaţi în zona Defileului Crişului Alb, între Hălmagiu şi Joia Mare, printr-o masă eruptivă comună
de vulcanite neogene;
- Măgurile vulcanice din Zarand (Mocrea şi Pâncota) şi Codru Moma (Sebiş, Archiş) sunt
datorate aceloraşi cauze;
- între Munţii Codru Moma şi Munţii Pădurea Craiului există anumite elemente comune,
cum ar fi structura geologică subiacentă (calcarele triasice şi jurasice) şi extensiunea fenomenelor
carstice;

218
 Munţii Pădurea Craiului au altitudini coborâte (altitudinea maximă 1027 m) şi, spre
marginea lor exterioară, îmbracă aspectul unor dealuri, astfel încât limita lor faţă de Dealurile de
Vest (sectorul cuprins între Crişul Repede şi Crişul Negru) este pe alocuri greu de identificat.
Elementul esenţial îl reprezintă existenţa unor întinse suprafeţe carstificabile (ocupând aproape 40%
din întinderea masivului montan), cu o serie de fenomene exocarstice (doline, uvale, depresiuni de
captare, ponoare, izbucuri, văi seci, platouri carstice) şi endocarstice (avene, peşteri, dintre care cel
mai adânc aven şi cea mai lungă peşteră din ţară) studiate şi descrise de T. Rusu (1988) într-o
monografie deosebită (Rusu, T., 1988).
Un element specific al peisajului îl constituie suprafeţele întinse acoperite cu depozite
superficiale roşii (de tip terra rossa), care au pe alocuri acumulări de bauxită. Calcarele se
utilizează la combinatul de lianţi de la Chistag – Aleşd şi pentru obţinerea varului.
Populaţia este concentrată pe văile care străbat zona montană, în micile depresiuni (Roşia,
Damiş) precum şi pe platourile calcaroase (cu toate impedimentele presupuse de lipsa apei).
Munţii Codru Moma au aspectul unui horst situat între depresiunile Beiuş şi Zarand;
legătura cu masivul Bihor se face printr-o şa joasă, dezvoltată pe depozite sedimentare panoniene,
iar legătura cu Munţii Zarandului prin masivul vulcanic străbătut de Crişul Alb.
Munţii Codru Moma se ridică la peste 1000 m în creasta lor principală (Pleşu – 1112 m, Izoi
– 1058 m) situată într-o poziţie relativ excentrică, fiind mai apropiată de Depresiunea Zarandului.
Relieful este foarte variat din cauza alcătuirii petrografice foarte complexe, fiind într-o oarecare
măsură o sinteză a Carpaţilor Apuseni (şisturi cristaline, depozite sedimentare paleozoice, calcare
jurasice, calcare şi dolomite triasice, depozite cretacice, vulcanite neogene, roci vulcanice
intrusive).
În cadrul Munţilor Codru Moma se remarcă existenţa unui aliniament de roci carstificabile
care formează zona carstică Moneasa, continuată spre nord cu poliile Tinoasa şi Brătcoaia, iar apoi
cu platoul carstic Dumbrăviţa de Codru. În partea de SE se află platoul carstic Vaşcău, o întinsă
carstoplenă dezvoltată pe roci calcaroase şi dolomitice triasice; în acest platou carstic, fenomenul
cel mai interesant îl reprezintă polia Ţarina, unde apele superficiale sunt drenate prin avenul
Câmpeneasa şi apar la suprafaţă în izvorul Boiu de lângă Vaşcău. Un alt fenomen specific din
platoul carstic Vaşcău îl reprezintă izbucul de la Călugări.
Populaţia Munţilor Codru Moma ocupă zonele marginale, dar şi anumite porţiuni interioare:
platoul Dumbrăviţa de Codru, valea Moneasa, platoul carstic Vaşcău. Locuitorii sunt denumiţi într-
un mod generic „codreni” (sau „pădureni”), iar cei dinspre Depresiunea Zarandului sunt numiţi
„vidicani”.
În trecut s-au exploatat minereuri de fier (Moneasa, Rănuşa, Dezna) iar în prezent calcare
(Vaşcău).
Munţii Zarandului reprezintă ramura de sud-vest a Carpaţilor Apuseni, care coboară spre
Câmpia de Vest (aici, în arealul Podgoriei Aradului, Dealurile de Vest lipsesc, contactul dintre
munte şi câmpie realizându-se aproape brusc, fără o bordură deluroasă).
Altitudinile maxime se apropie sau depăşesc uşor 800 m (Drocea – 836 m, Highiş – 799 m).
Limita nordică a Munţilor Zarandului este o linie relativ sinuoasă, care urmăreşte contactul
dintre rocile cristaline şi dealurile sedimentare ale zonei depresionare; spre vest limita este foarte
tranşantă la contactul cu Câmpia Aradului; spre sud, limita o reprezintă valea Mureşului; spre est
Munţii Zarandului sunt separaţi de Munţii Metaliferi în lungul unui aliniament mai coborât care
leagă localităţile Căpruţa, Slatina de Mureş, Gurahonţ; acesta este sculptat într-o fâşie de roci
cretacice care formează în această zonă totodată limita (în sens geologic) între Apusenii de Nord şi
de Sud.
Relieful montan se caracterizează printr-o deosebită masivitate cauzată de existenţa unui
substrat format preponderent din şisturi cristaline cu intruziuni granitice.
Pe ansamblu, Munţii Zarandului au un aspect asimetric, interfluviul principal fiind situat mai
aproape de limita lor nordică.
S-a demonstrat că Podişul Lipovei este, în parte, un fost piemont al Munţilor Zarandului,
într-un moment în care valea Mureşului nu exista în această formă. De altfel, privind de pe

219
înălţimile Podişului Lipovei, se observă clar legătura genetică a acestuia cu văile care coboară din
Munţii Zarandului (Cladova, Milova, Conop, Bârzava, Slatina).
Spre deosebire de alte unităţi montane ale Carpaţilor Apuseni, în Munţii Zarandului
temperatura este mai ridicată, iernile mai blânde; de asemenea, pădurile de cer, gârniţă şi gorun,
precum şi anumite specii termofile arată existenţa unor anumite influenţe submediteraneene.

Munţii Mureşului

Această subdiviziune majoră a Carpaţilor Apuseni care cuprinde Munţii Metaliferi şi Munţii
Trascăului are o semnificaţie mai largă decât simpla alăturare poziţională a două unităţi montane
care au caracteristici diferite: ei reprezintă ceea ce geologii numesc Apusenii Sudici, o regiune
preponderent flişoidă, formată într-o zonă de rift (între Apusenii Nordici şi Carpaţii Meridionali),
sudată, cicatrizată şi alipită Apusenilor Nordici la sfârşitul cretacicului. Limita lor nordică o
reprezintă o linie imaginară situată pe aliniamentul Lipova – Turda.
Munţii Metaliferi sunt situaţi între limita lor cu Munţii Zarandului (Căpruţa – Gurahonţ),
descrisă anterior, Crişul Alb, pasul Vâlcan, Arieş, în partea de nord, Valea Amploiului şi marginea
abruptă a Munţilor Trascăului, în partea de est.
Munţii Metaliferi sunt formaţi din roci sedimentare, roci vulcanice şi mici petice de şisturi
cristaline. Pe alocuri apar şi klippe calcaroase, dar caracteristica principală este dată de existenţa
unor aparate vulcanice (în diferite stadii de eroziune). La izvoarele Crişului Alb s-a format
depresiunea Brad, alungită spre vest până la Hălmagiu; această depresiune umplută cu sedimente
pliocene, constituie un fost golf al mării din vremea respectivă. În partea ei vestică, depresiunea este
flancată de dealuri piemontane, care coboară spre Hălmagiu.
Munţii Metaliferi au anumite denumiri pentru diferitele lor sectoare: Munţii Săvârşinului (în
vest), Munceii Săcărâmbului (în partea estică), Munţii Ampoiului (în zona Zlatna – Abrud), Munceii
Roşiei Montane (spre Valea Arieşului), Munceii Vinţului (un compartiment mai coborât, spre
Mureş). Denumirile, discutabile, exced sensibil necesitatea unor subdiviziuni legitimate şi
acceptate.
Munţii Trascău se desfăşoară de la o linie care uneşte localităţile Zlatna şi Sălciua (pe
Arieş) până la limita exterioară a Carpaţilor Apuseni, între Ampoi şi zona Cheilor Turzii. Munţii
Trascăului se întind şi la nord de Valea Arieşului, înglobând Culmea Petridului (sau a Petreştilor),
în care se dezvoltă Cheile Turzii (şi alte două văi în chei mai mici).
Elementul principal îl reprezintă culmea calcaroasă Ciumerna – Bedeleu, interpretată ca o
suprafaţă carstică cu altitudini constante de peste 1200 m. Această culme are aspectul unei margini
de sinclinal suspendat. Este traversată de Valea Galdei (prin cheile Întregalde), Valea Geoagiului
(sau a Râmeţilor), formând Cheile Râmeţilor; există, de asemenea, pe suprafaţa culmii calcaroase,
anumite înşeuări care au fost interpretate ca vechi trasee ale unor râuri ce traversau această culme
continuându-se spre est (în prezent fiind străbătută transversal de cele două văi care formează chei).
În partea vestică, în apropierea micului bazin depresionar de la Sălciua, râurile de suprafaţă
sunt absorbite în ponorul – aven Vânătarea, pentru a ieşi la suprafaţă după un traseu subteran în
Peştera Huda lui Papară; aceasta reprezintă cel mai important fenomen carstic din Munţii
Trascăului.
În extremitatea nord-estică a Munţilor Trascăului, culmea calcaroasă a Petridului, care
coboară până la altitudini situate la 550 m, este traversată de trei văi cu chei: Valea Borzeştilor,
Valea Hăşdatelor (cu Cheile Turzii) şi Valea Turului.
În interiorul masivului muntos se pune în evidenţă un sistem depresionar foarte interesant,
Depresiunea Remetea, mărginită de Culmea Bedeleului (în vest) şi Culmea Piatra Secuiului (în est),
drenată atât spre nord (spre Arieş) cât şi spre sud (spre Mureş) de două sisteme hidrografice
divergente.

220
 DEALURILE DE VEST

(1) Poziţie, localizare şi limite

Dealurile de Vest, denumite uneori şi Dealurile Banato – Crişene, reprezintă o bordură
deluroasă între Carpaţii Apuseni şi Carpaţii Banatului, pe de o parte, şi Câmpia de Vest, pe de altă
parte, sub forma unui plan de racord cu o înclinare relativ redusă.
Denumirea folosită frecvent pentru Dealurile de Vest în diferite lucrări, inclusiv în tratatul
de geografie a României („Geografia României”, vol. IV, Ed. Academiei, 1992, „Regiunile
pericarpatice, p. 21 şi urm.) este aceea de „Dealurile Banatului şi Crişanei”, denumire discutabilă
sub multiple aspecte, dintre care cel mai simplu şi mai cunoscut este acela al extinderii înţelesului
de „Crişana” (termen el însuşi livresc şi relativ nou) pentru spaţiul situat la nord de Barcău, de unde
începe Silvania. În mod similar, „Dealurile Banato – Someşene” reprezintă o denumire, de
asemenea, dificil de susţinut. Faţă de aceste denumiri, pare mai acceptabilă formula aparent clasică
de „Dealurile de Vest”, subînţelegându-se, asemănător Câmpiei de Vest, poziţia lor în cadrul
României („Dealurile de Vest ale României”).
Dealurile de Vest pătrund în interiorul Carpaţilor Banatului şi al Carpaţilor Apuseni, urmând
Culoarul Timişului, al Begăi, Mureşului şi depresiunile – golf (Zarand, Beiuş, Oradea – Vad). Spre
sud se întind până la marginea Munţilor Locvei (la vărsarea Nerei în Dunăre); în partea de nord-est
depăşesc valea Someşului, ajungând până la aliniamentul jugului intracarpatic (Meseş – Prisnel –
Dealul Mare – Preluca) şi marginea munţilor vulcanici (Oaş – Igniş – Gutâi), unde au aspectul unui
glacis îngust, actual. Limita spre vest o constituie Câmpia de Vest, trecerea făcându-se pe alocuri
foarte încet, aproape imperceptibil, ceea ce sugerează o continuitate de morfogeneză în cele două
unităţi de relief. Continuitatea Dealurilor de Vest este întreruptă în dreptul Munţilor Zarandului (aici
Câmpia Aradului vine în contact direct cu munţii) şi este fragmentată de văile largi ale unor râuri. În
amănunt, limitele Dealurilor de Vest sunt foarte sinuoase (atât spre munţi, cât şi spre câmpie).

221
 Figura 22. Macroregiunea Panonică (Dealurile de Vest şi Câmpia de Vest): unităţi,
tipuri şi forme de relief

222
 (2) Elemente definitorii ca unitate regională

Dealurile de Vest reprezintă o unitate fizico – geografică individualizată şi o diviziune

majoră a ţării. Este, într-o anumită măsură, un „unicat” regional.
Sub raportul geografiei umane, există caracteristici care, cu o anumită dificultate, pot
conduce la ideea că Dealurile de Vest reprezintă şi o regiune relativ unitară din acest punct de
vedere.
De asemenea, este uşor de observat că Dealurile de Vest gravitează spre centre de
convergenţă diferite: Dealurile Silvaniei spre Zalău, Baia Mare şi Satu Mare, Dealurile Crişanei şi
Zarandului spre Arad şi Oradea, Dealurile Banatului spre Timişoara.
Elementele definitorii ca unitate regională sunt date de omogenitatea relativă a reliefului
(altitudini, tipuri de relief, morfometrie, dispunerea diviziunilor), a elementelor de climă,
hidrografie, vegetaţie, soluri, densitatea populaţiei, caracteristicile habitatului rural, resursele
scoarţei terestre şi modul de utilizare a terenurilor.
La acestea se adaugă anumite elemente specifice care individualizează şi mai mult Dealurile
de Vest faţă de alte regiuni: caracterul discontinuu, lăţimea variabilă (între 5 şi 30 km), pătrunderea
câmpiei şi a dealurilor (împreună) în interiorul spaţiului montan, prezenţa „măgurilor” din roci mai
dure, potenţialul geotermic etc. Aceste caracteristici, împreună, subliniază ideea de identitate a
Dealurilor de Vest. Asemănările sunt cele cu Piemontul Getic, dar deosebirile sunt, de asemenea,
foarte evidente.

(3) Elemente de geografie fizică

Relieful

Ca geneză, Dealurile de Vest sunt foste câmpii de acumulare litorală în timpul Pliocenului
(Pannonianului), continuate pe uscat cu acumulări continentale de tip piemontan. Pe alocuri,
cuvertura piemontană este păstrată în forma ei iniţială (în piemonturile din jurul Munţilor Codru –
Moma, în depresiunea Şimleului, piemontul Zarandului etc.).
O dată cu ridicarea Carpaţilor şi „umplerea” cu sedimente a Mării Pannonice, stratele
sedimentare s-au transformat în câmpii „înalte”, iar apoi în „dealuri”. În unele locuri, de sub
cuvertura de roci friabile (îndeosebi nisip, argile, marne, acumulări piemontane) apar roci mai dure
cu aspectul unor „măguri”; acestea pot fi din şisturi cristaline (Culmea Codrului, Măgura
Şimleului) sau roci vulcanice (Lucareţ, măgurile din Piemontul Codrului).
Structura Dealurilor de Vest este monoclinală, înclinând uşor de la est spre vest. Ca forme
genetice de relief, Dealurile de Vest cuprind suprafeţe piemontane, glacisuri, dealuri prelungi
formate din interfluvii sculpturale, măguri, forme structurale derivate, văile terasate ale râurilor
principale. Altitudinea medie a Dealurilor de Vest este de aproximativ 300 m, la contactul cu
câmpia coborând la 100 – 120 m, iar la contactul cu muntele urcând la 400 m şi uneori puţin mai
mult (450 – 500 m). Local măgurile cristaline pot avea altitudini mai mari (Culmea Codru 579 m,
Măgura Şimleului 569 m). Masivul cristalin Preluca (795 m), considerat uneori în componenţa
Dealurilor de Vest, are o poziţie şi caracteristici care nu fac plauzibilă includerea lui în această
unitate de relief.
În partea de nord, între Barcău şi Someş, acolo unde Carpaţii Apuseni au suferit o ridicare
mai redusă, există o asociere de culmi semiîngropate în sedimente („munţi ascunşi”) şi zone
depresionare lărgite. Spre Depresiunea Transilvaniei se află un aliniament de culmi mai înalte,
„jugul intracarpatic” (Meseş, Prisnel, Dealul Mare, Preluca), prin care se face legătura între Carpaţii
Apuseni şi Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei; spre vest culmile sunt aproape „îngropate” în
sedimente (Măgura Şimleului, Culmea Codrului), deşi sunt formate din roci dure. Acest spaţiu
(Dealurile Silvaniei şi Someşului sau Dealurile Silvano – Someşene) aparţine genetic Dealurilor de
Vest (nu Depresiunii Transilvaniei) şi trebuie considerate ca subdiviziuni ale acestora.

223
 O situaţie aparte o reprezintă Culmea Codrului (denumită uneori Culmea Făgetului) care,
prin întindere, structura sa cristalină şi chiar relief, nu reprezintă o regiune „deluroasă” ci mai mult
montană, asemănătoare Munţilor Meseşului. Fiind înconjurată de dealuri şi având o întinsă trenă de
tip glacis piemontan, este însă considerată ca o diviziune a Dealurilor de Vest.
Arealul nordic al Dealurilor de Vest (îndeosebi zona Silvania – Şimleu) este situat pe o
regiune tectonic mai ridicată a fundamentului („ridicarea Şimleu”).
Depresiunile – golf sunt, din punctul de vedere al aspectelor morfostructurale majore, atât
elemente definitorii ale Dealurilor de Vest cât şi ale Carpaţilor Apuseni.
Tipurile principale de relief sunt următoarele:
- dealuri monoclinale dezvoltate pe o structură subiacentă de roci pannoniene friabile,
sculptate sub forma unor interfluvii plate, rotunjite, cu relief sculptural şi alunecări de teren;
- suprafeţe monoclinale uşor înclinate (11°), provenite din eroziunea sedimentelor
pannoniene, asimilabile cu piemonturile de eroziune;
- suprafeţe monoclinale cu acumulări subţiri de pietrişuri şi un evident caracter piemontan;
acestea sunt piemonturi de acumulare (cum ar fi Piemontul Codrului, Dealurile Lipovei);
- relief petrografic datorat durităţii mai mari a rocilor subiacente (şisturi cristaline sau roci
vulcanice), cu o anumită proeminenţă în relief; aici este vorba despre măgurile care dau specificul
Dealurilor de Vest (Măgura Şimleului, Culmea Codrului etc.);
- glacisuri de eroziune, situate la marginea exterioară a dealurilor, la contactul acestora cu
Câmpia de Vest;
- terase ale râurilor principale;
- forme derivate (cueste, suprafeţe structurale).

Clima, hidrografia, învelişul biopedogeografic

Clima Dealurilor de Vest este blândă, asemănătoare câmpiei, cu influenţe oceanice (cea mai
mare parte) şi submediteraneene (în sud). Temperatura medie anuală scade de la sud (10 – 11°C) la
nord (8 – 9°C) şi, într-o anumită măsură, cu altitudinea (1 - 2°C). Iernile sunt blânde (-1°C - 2°C),
iar în depresiuni se produc uneori inversiuni termice. Datorită vânturilor de vest şi expoziţiei,
precipitaţiile sunt destul de ridicate (700 – 900 mm/an). Pe ansamblu au un climat de dealuri joase.
Hidrografia cuprinde râuri alogene mari (Timiş, Mureş, Crişurile, Someş), care adună
afluenţi mai mici din zona deluroasă, ape subterane, freatice şi de adâncime (ascensionale sau
arteziene, îndeosebi sub forma izvoarelor geotermale la Felix şi izvoare minerale la Lipova şi
Buziaş) şi lacuri (Lacul Peţea de lângă Felix şi mici acumulări de interes hidroenergetic sau
piscicol).
Vegetaţia predominantă o reprezintă pădurile de stejar (care pe alocuri coboară în câmpie
sau urcă pe munţii joşi şi depresiunile – golf), puternic transformată. În prezent este un domeniu
eterogen, de vegetaţie naturală, păşuni secundare, suprafeţe pomicole, viticole şi terenuri arabile.
Fauna, caracteristică pădurile de stejar, este corelată cu zonele mai înalte (lup, mistreţ).
Solurile au o anumită uniformitate datorită predominării argiluvisolurilor (pe un substrat
argilos). În Dealurile Silvaniei au o anumită răspândire şi solurile negre clinohidromorfe.

Diferenţierile regionale se pot face mai mult poziţional. În acest caz, există trei mari
diviziuni (fiecare cu altele mai mici):
- Dealurile Silvano – Someşene (la nord de Barcău);
- Dealurile Crişanei şi Zarandului (între Barcău şi Mureş),
- Dealurile Banatului (la sud de Mureş).

224
 (4) Elemente de geografie umană

Specificul populaţiei şi al habitatului

Populaţia Dealurilor de Vest se caracterizează prin densităţi relativ reduse (50 – 75

loc./km2), influenţate de migraţia spre centrele urbane mari şi sporul natural negativ. În jurul unor
oraşe mari (Baia Mare, Zalău) depăşesc 100 loc./km2. Populaţia românească predomină net. Apar şi
spaţii cu o semnificativă populaţie maghiară (în zona Oradea – Marghita şi la Zalău) sau germană
(şvabi în zona Lipova şi Buziaş).
Aşezările rurale sunt adunate, uneori compacte sau liniare (alungite pe văi).
Aşezările urbane sunt situate în interiorul Dealurilor de Vest (Zalău, Cehu Silvaniei, Şimleul
Silvaniei, Lipova), la contactul cu zona montană (Baia Mare) sau la contactul acestora cu câmpia
(Marghita, Tăşnad, Oradea, Pâncota, Buziaş). O poziţie deosebită au oraşele situate în depresiunile
– golf (Aleşd, Beiuş, Ştei, Ineu, Sebiş), legate economic atât de zona deluroasă, cât şi de cea
montană.
Se pot considera oraşe ale Dealurilor de Vest: Baia Mare, Baia Sprie, Zalău, Şimleul
Silvaniei, Jibou, Cehu Silvaniei, Zalău, Marghita, Aleşd, Beiuş, Vaşcău, Ştei, Nucet, Sebiş, Ineu,
Lipova, Făget, Oraviţa.
Funcţii urbane mai semnificative cu influenţă în teritoriul Dealurilor de Vest au oraşele Baia
Mare, Zalău, Şimleul Silvaniei, din arealul dealurilor, Oradea, Satu Mare, Arad şi Lugoj (acestea
aparţinând însă câmpiei).

Potenţialul natural şi producţia socială

În cuprinsul Dealurilor de Vest există anumite resurse energetice: cărbuni inferiori (în
bazinul Barcău – Crasna şi Dealurile Buziaşului), petrol (la Suplacu de Barcău), surse geotermale,
roci de construcţie (nisip, argile, pietriş, diatomită, bazalt).
Petrolul din zona Suplacu de Barcău a fost prelucrat pe loc până în urmă cu peste un
deceniu, într-o rafinărie de mici dimensiuni (în prezent închisă).
Apele geotermale sunt folosite terapeutic (Felix, 1 Mai, Marghita) sau pentru termoficare.
Industriile de prelucrare (bazate în mare măsură pe materii prime din alte regiuni sau din
import) sunt reprezentate de mai multe ramuri şi centre: construcţii de maşini (Zalău, Oradea),
chimie (Oradea), prelucrarea lemnului (Oradea, Pâncota, Şimleul Sivaniei), extracţia rocilor de
construcţie (bazalt la Lucareţ), materiale de construcţie, produse textile (Zalău, Oradea, Marghita),
produse ale industriei alimentare (Pâncota, Oradea, Şimleul Silvaniei).
Desigur că nu se poate vorbi de un specific al industriei Dealurilor de Vest, deoarece profilul
şi repartiţia ei teritorială au alte condiţionări. Simpla reunire pe un anumit teritoriu a mai multor
ramuri şi centre nu reprezintă în acelaşi timp şi identificarea unui anumit specific care să reprezinte
element de coeziune geografică.
Fondul funciar al Dealurilor de Vest este deosebit de favorabil culturii plantelor (cereale,
plante tehnice, pomicultură, viticultură), iar suprafeţele de păşuni (la care se adaugă plantele
furajere) pentru creşterea animalelor.
Spre deosebire de industrie, agricultura Dealurlor de Vest are un anumit specific rezultat din
caracteristicile naturale ale teritoriului: o anumită diversificare (cultura cerealelor, pomicultură,
viticultură, creşterea animalelor), o fragmentare spaţială (cu prezenţa suprafeţelor semnificative de
păduri şi păşuni), dimensiunile exploataţiilor agricole, randament economic, modul de proprietate
etc. Aceste elemente fac din agricultura Dealurilor de Vest o agricultură strâns legată dar şi
complementară cu a Câmpiei de Vest.

225
 Căi de comunicaţie şi legături regionale

Căile rutiere şi feroviare au un caracter de tranzit între Carpaţii Occidentali (Carpaţii

Apuseni şi Carpaţii Banatului) şi Câmpia de Vest. Magistralele feroviare intersectează Dealurile de
Vest în lungul unor văi (Timiş, Mureş, Crişul Repede, Someş). Şoselele de însemnătate
internaţională urmează aceleaşi trasee. Există, de asemenea, căi ferate şi şosele de importanţă
locală. Calea ferată Oraviţa – Baziaş, în extremitatea sudică, este cea mai veche din ţară. Prezenţa
unor noduri de căi de comunicaţie în câmpie (Arad, Oradea, Timişoara, Satu Mare) influenţează
concentrarea traficului de transporturi.
Alte căi ferate (cu trafic diminuat în ultimii ani) sunt: Timişoara – Radna, Lugoj – Făget –
Ilia, Arad – Ineu – Sebiş – Gurahonţ – Brad, Ciumeghiu – Holod – Beiuş – Vaşcău (segmentul
Oradea – Holod este abandonat din anul 1995), Săcuieni – Marghita – Şimleul Silvaniei – Sărmăşag
– Zalău; Carei – Tîşnad – Sărmăşag.

Diferenţieri teritoriale de geografie umană

Sub raportul geografiei umane, există anumite diferenţieri teritoriale care evidenţiază areale
cu anumite caracteristici legate de specificul populaţiei, al activităţilor economice şi anumite
elemente specifice de geografie culturală şi socială.
Astfel întâlnim următoarele entităţi regionale:
- Ţara Chioarului, denumire generică pentru spaţiul cuprins între Someş şi munţii
vulcanici din Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei; aceasta se continuă spre est cu zona
Lăpuş din Depresiunea Transilvaniei;
- Silvania, denumire de asemenea generică, prin care se înţelege tot spaţiul cuprins între
nordul Carpaţilor Apuseni şi Someş şi denumit fizico – geografic Dealurile Silvaniei; aceasta
se mărgineşte în partea de sud – est cu jugul intracarpatic dincolo de care se află situată
regiunea denumită „dincolo de Silvania”, adică Transilvania; o porţiune aparte o reprezintă
arealul Sălaj (considerat ca entitate etnogeografică) iar în sud – est, arealul Mezeş;
- Crişana, care cuprinde atât câmpii cât şi dealuri, denumire cu origine livrescă şi mai
puţin ca o realitate de geografie umană;
- Ţara Beiuşului, suprapusă în linii mari Depresiunii Beiuşului;
- Zarandul (sau Ţara Zarandului), regiune care acoperă Depresiunea Zarandului, dealurile
care o mărginesc, Valea Crişului Alb şi porţiuni din câmpia situată în continuarea acestora.
Zarandul poate fi considerat o regiune istorico – geografică de acelaşi ordin taxonomic cu cele
clasice (Moldova, Bucovina, Muntenia etc.);
- Ţara Făgetului, situată între Mureş şi izvoarele Begăi, în prelungirea nord-vestică a
Munţilor Poiana Ruscăi, are un specific etnografic care a dus la conturarea unei regiuni
etnografico – folclorice denumită Făget;
- Caraş (cuprinzând Dealurile Dognecei şi Oraviţei) cu un specific de geografie umană ce
rezultă din poziţia sa, în trecut şi cu o anumită coerenţă administrativă (Oraviţa).

(5) Mediul, peisajele şi complementaritatea geografică

Mediul înconjurător şi peisajele

Dealurile de Vest se înscriu în cadrul mediului continental cu pronunţate influenţe

oceanice şi are asemănări importante cu mediul Câmpiei de Vest.
Dealurile de Vest au un tip de mediu relativ omogen, ce caracterizează atât dealurile
propriu-zise cât şi depresiunile – golf. Acesta se poate subdiviza, după criteriul altitudinii şi al
utilizării terenurilor.

226
 Degradarea terenurilor şi a peisajului are dimensiuni modeste în raport cu ale altor regiuni
deluroase. Ea este mai vizibilă în zonele exploatărilor de lignit din bazinul Crasna – Barcău şi în
jurul carierelor.
Peisajele caracteristice Dealurilor de Vest sunt:
a) peisaj de dealuri piemontane, cu păduri şi terenuri agricole; acesta arată utilizarea
agricolă a teritoriului, aspectul piemontan al dealurilor, existenţa unor suprafeţe forestiere restrânse
şi caracterul mai fragmentat al teritoriului; acest peisaj este caracteristic dealurilor situate la sud de
Valea Barcăului;
b) peisaj de depresiuni submontane şi culoare largi, cu aşezări concentrate şi terenuri
agricole; caracterizează depresiunile – golf;
c) peisaj de dealuri, depresiuni şi măguri cu suprafeţe agricole şi întinderi semnificative de
păduri (Dealurile Silvano – Someşene); peisajul de măguri întrerupe monotonia dealurilor prin
aspectul lor proeminent şi suprafeţele împădurite.

Funcţii teritoriale şi complementaritatea geografică

Dealurile de Vest reprezintă o regiune care are funcţii complementare şi caracteristici

geografice de tranziţie atât în raport cu regiunile muntoase din est, cât şi cu Câmpia de Vest. El
reprezintă mai mult o parte mai înaltă a Câmpiei de Vest, decât un areal mai coborât al munţilor,
astfel încât legătura dintre Dealurile de Vest şi Câmpia de Vest este în realitate mult mai strânsă.
Principala funcţie teritorială o reprezintă, aşadar, tranziţia dintre arealul carpatic (Carpaţii
Apuseni şi Carpaţii Banatului) şi întinsa regiune de câmpie din vest (Câmpia de Vest).
Această funcţie este foarte evidentă în cazul arterelor hidrografice (Someş, Crişuri, Barcău,
Mureş, Bega, Timiş), a axelor de transporturi şi a agriculturii. De asemenea, Dealurile de Vest
gravitează economic spre oraşele din câmpie (Satu Mare, Carei, Oradea, Arad, Lugoj, Timişoara).
Între Câmpia şi Dealurile de Vest există evident şi o anumită complementaritate, care rezultă
din legăturile lor teritoriale, geografice şi istorice.
Caracterul de tranziţie al Dealurilor de Vest este subliniat de multiple elemente geografice
(altitudini, forme de relief, dispoziţia unităţilor de relief, climă, reţea hidrografică, vegetaţie,
densitatea populaţiei, tipul de habitat, activităţile economice, utilizarea terenurilor), prin poziţia de
continuitate şi prin sistemul de legături între acestea dat de hidrografie şi reţeaua de căi de
comunicaţii.
Există o complementaritate „preferenţială” între anumite unităţi teritoriale, astfel:
- între Câmpia Someşului – Dealurile Silvano – Someşene – jugul intracarpatic şi
Depresiunea Transilvaniei; în acest caz se pune în evidentă legătura foarte strânsă între
Câmpia Someşului şi regiunea de dealuri;
- între Câmpia Crişurilor – Dealurile Zarandului şi Crişanei – Carpaţii Apuseni; o simplă
observare a hărţii evidenţiază multiple aspecte ale acestei complementarităţi;
- între Câmpia Banatului – Dealurile Banatului – Carpaţii Banatului, complementaritatea de
asemenea este evidentă.

(6) Subdiviziuni teritoriale

Diviziunile teritoriale majore ale Dealurilor de Vest şi subdiviziunile acestora sunt:
Dealurile Silvano – Someşene, care se suprapun întregului spaţiu deluros situat între
Carpaţii Apuseni (până la Barcău, în sud), Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei (în nord), Câmpia
Someşului (în NV) şi Depresiunea Transilvaniei (în SE). Acestea cuprind:
(a) Dealurile Someşene, formate din Dealurile Chioarului şi Depresiunea Baia Mare
cuprind: Dealurile Chioarului (cu Masivul Preluca, Masivul Prisaca, Depresiunea Copalnic şi
Dealurile Bârsăului) şi Depresiunea Baia Mare;
(b) Dealurile Silvaniei, care cuprind:

227
 - Depresiunea deluroasă a Silvaniei, cu mai multe unităţi regionale (Piemontul şi
Depresiunea Plopişului, Piemontul Bânişorului, Depresiunea Crasna, Piemontul Meseşului,
Depresiunea Zalăului, Culoarul Sălajului, Dealurile Sălajului şi Depresiunea Guruslău);
această depresiune deluroasă se află situată între Barcău şi Someş; într-un sens mai restrâns,
cuprinzând spaţiul dintre Plopiş – Mesez (în sud) şi Măgura Şimleului şi Măgura Chilioarei
(în nord), această arie a fost denumită Depresiunea Şimleului (Benţe, Fl., 1972),
- Măgurile Silvaniei (Măgura Şimleului, Măgura Chilioarei, Culmea Codrului); dintre
acestea, o întindere mai mare şi un aspect mai proeminent o are Culmea Codrului (denumită
uneori Culmea Făgetului), mărginită spre exterior de dealuri piemontane; altitudinea ei (597
m) şi structura subiacentă (şisturi cristaline) îi creează un aspect proeminent;
- Dealurile piemontane marginale, situate între Crasna şi Barcău, cuprind mai multe
subdiviziuni (Dealurile Toglaciului, Colinele Sărmăşag, Culoarul Crasnei, Culoarul
Barcăului).
- Dealurile Someşene gravitează spre Baia Mare, iar Dealurile Silvaniei spre Zalău şi Satu
Mare.

Dealurile Crişanei şi ale Zarandului, cuprinse între Barcău şi Mureş, se subdivid la rândul
lor în următoarele:
(a) Dealurile Crişanei, cu:
- Dealurile Plopişului, situate în exteriorul Munţilor Plopişului;
- Culoarul Oradea – Borod, cuprinzând o depresiune „golf” alungită şi dealurile care o
mărginesc la nord şi la sud;
- Dealurile Pădurii Craiului, situate la marginea exterioară (spre vest şi sud) a Munţilor
Pădurea Craiului;
- Depresiunea Crişului Negru (Depresiunea Beiuşului);
(b) Dealurile şi Depresiunea Zarandului, cuprinzând:
- Dealurile (piemontul) Codrului, situate în partea vestică şi sudică a Munţilor Codru
Moma; este cea mai clară regiune piemontană a Dealurilor de Vest;
- Depresiunea Zarandului, continuată cu Depresiunea Almaş – Gurahonţ;
- Dealurile Zarandului (sau Piemontul Zarandului), cu Dealurile Drocei şi Dealurile
Cigherului.
- Glacisul Munţilor Zarand, care reprezintă o zonă foarte îngustă, în vestul acestora, între
Şiria şi Păuliş, unde vin în contact direct cu Câmpia Aradului şi unde dealurile propriu – zise
lipsesc.
Dealurile Crişanei gravitează spre Oradea, iar Dealurile şi Depresiunea Zarandului spre Arad.

Dealurile Banatului, situate între Mureş şi Nera, au un aspect fragmentat; ele sunt
asemănătoare cu cele de la nord de Mureş prin pătrunderea lor sub forma unor „golfuri” situate pe
Bega, Timiş şi Caraş. Diviziunile principale sunt:
- Dealurile Lipovei, care reprezintă un fost piemont al Munţilor Zarandului (format într-o
perioadă în care în sudul lor valea Mureşului nu exista pe actualul traseu) ; se află situate
între Mureş şi Bega, iar partea lor estică, formată din roci mai dure, preexistente, poartă
denumirea de Dealurile Bulzei; o măgură din roci dure se întâlneşte şi la est de Lipova;
- Dealurile Făgetului şi Lugojului, cuprinse între Bega şi Timiş, la poalele Munţilor
Poiana Ruscăi, cuprind: Depresiunea Făgetului, Dealurile Lăpugiului şi Dealurile Lugojului;
- Dealurile Pogănişului, situate între Timiş şi Măgura Areniş, sunt străbătute de râul
Pogăniş;
- Dealurile Dognecei mărginesc spre vest munţii cu acelaşi nume;
- Dealurile Oraviţei, cuprinse între Caraş şi Nera, se continuă spre vest cu depresiunea şi
Câmpia Caraşului.
Dealurile Banatului gravitează în principal spre Timişoara şi Lugoj, dar şi spre oraşele mai
mici din regiune: Lugoj, Bocşa, Oraviţa.

228
 CÂMPIA DE VEST

(1) Poziţie, localizare şi limite

În continuarea Dealurilor de Vest se întinde o câmpie denumită, după poziţia în cadrul ţării,
Câmpia de Vest. Ea a fost denumită un timp Câmpia Tisei (Manciulea, Şt., 1923, 1931, 1938;
Mehedinţi, S., Vâlsan, G., 1931; Mihăilescu, V., 1932, 1936, 1969), în tratatul de geografia
României (1982) Câmpia Banato – Crişană, iar într-o amplă monografie (Posea, Gr., 1997)
„Câmpia de Vest a României”, nume foarte sugestiv prin conţinutul său.
În nord se întinde până la marginea submontană a Munţilor Oaş şi Igniş, în sud până la
vărsarea Nerei în Dunăre, iar în vest până la graniţa ţării. În partea de est se mărgineşte cu Dealurile
de Vest (pătrunzând cu acestea în depresiunile – golf) şi pe o mică porţiune direct cu Carpaţii
Apuseni (în faţa Munţilor Zarandului).
Fără a intra în amănunte, deşi denumirea de „Câmpia de Vest a României” este cea mai
completă, sugestivă şi complexă, păstrăm denumirea mai eliptică şi simplificată de „Câmpia de
Vest”; opţiunea ţine mai mult de păstrarea unui termen consacrat, relativ simplu. Utilizarea altor
denumiri prezintă mai multe inconveniente. Astfel, numele de „Câmpia Banato – Crişană” extinde o
denumire (Crişana) peste un spaţiu (Câmpia Someşului) care reprezintă o lărgire forţată a acestei
denumiri. Câmpia Tisei, utilizată frecvent o perioadă de timp, denumire care îşi are originea în
lucrările lui Şt. Manciulea (1923, 1931) şi consacrarea în manualele şcolare elaborate de S.
Mehedinţi (1931) în deceniul al patrulea al secolului XX, nu poate fi menţinută deoarece Tisa nu a
avut nici un rol în geneza Câmpiei de Vest iar poziţia râului este în exteriorul ţării.

(2) Elemente definitorii ca unitate regională

Câmpia de Vest este o unitate naturală, fizico – geografică evidentă. Identitatea teritorială
este dată de multiple elemente (geneză, relief, climă, poziţie geografică etc.). Caracteristicile
principale au o anumită omogenitate vizibilă. Această omogenitate relativă se referă la altitudini (cu
abateri foarte mici faţă de medie şi valori apropiate ale altitudinilor extreme), tipurile de relief şi
229
substratul pe care se dezvoltă (microplaca panonică), anumite elemente climatice (îndeosebi
precipitaţiile atmosferice), utilizarea terenurilor (cu ponderi mari ale terenurilor arabile), resursele
naturale şi densitatea populaţiei.
Elementele de eterogenitate sunt date de variaţia latitudinală între partea de sud şi partea de
nord a Câmpiei de Vest a unor elemente cum ar fi: temperatura aerului, tipul de vegetaţie, structura
naţională a populaţiei şi gradul de echipare cu sisteme moderne de transport. Un element care dă
consistenţă structurii spaţiale a Câmpiei de Vest şi îi conferă o unitate suplimentară este acela legat
de poziţia ei în continuarea Dealurilor de Vest şi, prin larga deschidere spre Câmpia Panonică, şi
prin aceasta spre centrul Europei.
De altfel, Câmpia de Vest împreună cu Dealurile de Vest, reprezintă componenta panonică
a teritoriului, considerăm noi de o importanţă comparabilă cu a Dunării a Mării Negre (care
formează elementele danubiano – pontice ale teritoriului) şi a dimensiunii carpatice.
Din punct de vedere fizico – geografic reprezintă o unitate regională foarte clară. Sub
raportul unor elemente de geografie umană, această unitate este sensibil segmentată de anumite
elemente specifice (puterea de atracţie a oraşelor, structura economică, proximitatea faţă de anumite
sectoare ale Dealurilor de Vest şi a celor două ramuri carpatice).
Sub aspectul corelaţiei cu sectoarele transversale ale Dealurilor de Vest, se pot distinge trei
unităţi teritoriale care au o mai mare coeziune internă sub raportul elementelor de geografie fizică şi
umană, astfel:
a) în nord, Câmpia Someşului (la nord de Valea Barcăului), situată în prelungirea
Dealurilor Silvaniei, gravitând spre Satu Mare; această regiune are anumite caracteristici
geografice comune cu Silvania (datorate proximităţii teritoriale) şi poate fi considerată o
entitate spaţială coerentă sub denumirea de Dealurile Silvaniei şi Câmpia Someşului
(Silvania – Someş);
b) Câmpia Crişurilor, între Barcău şi Mureş, străbătută de cele trei Crişuri, are de
asemenea o anumită coerenţă interioară de geografie umană şi, împreună cu dealurile situate
în est, poate reprezenta o regiune geografică reunită sub denumirea de Câmpia Crişurilor şi
Dealurile Crişanei şi Zarandului (zona Zarand – Crişana);
c) La sud de Mureş, Câmpia Banatului reprezintă o denumire suficient de sugestivă pentru
a defini specificul geografic al acestei părţi a Câmpiei de Vest; în mod similar, prin poziţia
şi legătura strânsă cu Dealurile Banatului, putem defini o entitate geografică sub denumirea
comună de Dealurile şi Câmpia Banatului.
Din cele de mai sus rezultă că teritoriul Câmpiei de Vest reprezintă indiscutabil o unitate
fizico – geografică, dar în interiorul său, din punctul de vedere al geografiei umane, se pot identifica
trei entităţi teritoriale strâns legate de dealurile în prelungirea cărora se află situate.

(3) Elemente de geografie fizică

Relieful

Câmpia de Vest s-a format peste un fundament de horsturi şi grabene, formând împreună
microplaca panonică, din roci asemănătoare Carpaţilor (şisturi cristaline, sedimente cretacice) prin
umplerea Mării Panonice cu sedimente aduse de râuri din timpul Pliocenului până în timpurile
recente (grosimea maximă a depozitelor pliocene este de 2000 m). Ea a devenit uscat succesiv în
pleistocen (câmpiile înalte) şi holocen (câmpiile joase, luncile). Este alcătuită, la suprafaţă, din
nisipuri, pietrişuri, loess şi aluviuni recente.
Geneza Câmpiei de Vest şi uniformitatea sa altitudinală sunt legate de caracterul închis al
Depresiunii Panonice (suspendată în spatele Defileului Dunării).
Altitudinea medie este de aproximativ 100 m, altitudinea maximă fiind de 174 m (în Câmpia
Vingăi), iar cea minimă de 80 m (pe cursul inferior al Timişului). Are o lăţime variabilă (20 – 60 –
80 km) în funcţie de pătrunderea ei în zona dealurilor. Are o înclinare foarte redusă, iar râurile au
cursuri meandrate, divagante, în trecut cu frecvente ieşiri din albie,. Există şi aici, asemănător

230
Câmpiei Române, câmpii de subsidenţă (Câmpia Someşului, Câmpia Crişurilor şi Câmpia
Timişului), câmpii tabulare (de exemplu Câmpia Aradului şi Câmpia Careilor) şi câmpii
piemontane (Câmpia Vingăi, Câmpia Cermeiului, Câmpia Miersigului). De obicei, câmpiile se
împart însă în câmpii înalte (formate din terase, glacisuri, piemonturi) şi câmpii joase (frecvent de
subsidenţă).

Tipurile genetice de câmpii din Câmpia de Vest (Posea, Gr., 1988, 1997, 2002) sunt:
 câmpii de glacis (neterasate, între Someş şi Barcău şi terasate, între Crişul Repede şi
Crişul Alb);
 câmpii piemontane (Câmpia VIngăi şi Câmpia Cigherului);
 câmpii terminale (tot piemontane la origine, dar cu un aspect tabular: Câmpia Nădlac –
Pecica, Câmpia Jimboliei, Câmpia Careilor);
 câmpii de terase (mai puţin extinse şi netipice);
 câmpii de podiş peneplenat (la nord de Barcău);
 câmpii de subsidenţă (pe Someş, Crişuri, Timiş, Aranca);
 câmpii care au caracteristici de luncă (pe Teuz, Timiş şi, mai ales, Câmpia Ierului).
Aceste câmpii sunt reunite mai jos în două grupe: câmpii înalte şi câmpii joase.

Câmpiile înalte sunt formate din acumulări de loess, pietriş şi nisip, fiind neinundabile.
Câmpia Careilor (143 m) reprezintă o mare acumulare de nisip, cu un relief de dune, în prezent cu
plantaţii viticole; Câmpia Aradului (112 m), are un relief aparent neted, dezvoltat pe acumulări de
nisip şi pietriş, peste care s-a depus loess; la contactul cu Munţii Zarandului (unde Dealurile de Vest
lipsesc) se dezvoltă podgoria Aradului. Câmpia Vingăi are un aspect colinar, fiind o prelungire
evidentă a Dealurilor Lipovei (de unde caracterul uşor înclinat, piemontan). Alte câmpii înalte sunt:
Câmpia Miersigului (în prelungirea Dealurilor Pădurii Craiului), Câmpia Cermei (o continuare a
Piemontului Codrului), Câmpia de terase a Crişului Alb, Câmpia Nădlacului (Nădlac – Pecica),
Câmpia Bârzavei, a Jimboliei şi Câmpia Lugojului (mai mult o câmpie – golf).
Câmpiile joase au fost, până în secolul trecut, zone mlăştinoase, cu ape rătăcitoare,
divagante. Datorită fenomenului de subsidenţă (coborâre) pe care îl suportă suprafaţa terenului:
râurile îşi schimbau succesiv direcţiile, îndeosebi în nordul câmpiei (Crasna, Ier), formând chiar
sectoare mai joase, de legătură între bazine hidrografice (de exemplu Câmpia Ierului). Erau supuse
la înmlăştiniri şi sărăturări, datorită poziţiei şi oscilaţiei pânzei freatice. Cele mai întinse câmpii
joase sunt Câmpia Someşului, a Crişurilor şi Timişului.

Clima

Câmpia de Vest are un climat de câmpie, moderat, cu influenţe oceanice (pe cea mai mare
întindere) şi influenţe submediteraneene (la sud de Bega).
Pe fondul radiaţiei solare cu diferenţe mici de la sud la nord (118 kcal/cm2 – 115 kcal/cm2),
există factori genetici care determină modificările elementelor climatice: dispunerea în latitudine
(pe o lungime de peste 350 km), care influenţează modificarea elementelor climatice de la sud spre
nord, diferenţele reduse de altitudine care creează o anumită uniformitate şi omogenitate a
elementelor climatice şi poziţia geografică a părţii de sud, mai aproape de influenţele
submediteraneene, poziţia generală în cadrul ţării care îi conferă o nuanţă mai oceanică etc.
Temperatura medie anuală scade de la sud (11°C) la nord (mai puţin de 10°C). Temperatura
medie a lunii celei mai calde este de 22°C (în sud), 21°C (în nord), iar a celei mai reci între -1°C şi -2°C.
Temperatura maximă absolută a fost de peste 42°C (42,5°C, Jimbolia, la 1 iulie 1950), iar
temperatura minimă absolută de sub -30°C (-30,9°C, Lugoj, la 24 ianuarie 1942); valorile extreme
de acest fel sunt totuşi rare în comparaţie cu clima Câmpiei Române.
Rezultă de aici o diferenţă (amplitudine) de 22-23°C, mai redusă decât în Câmpia Română,
ceea ce arată o nuanţă mai oceanică, sub raport termic, a climatului. Precipitaţiile sunt de 630 mm
anual, mai ridicate decât în alte zone similare din ţară, datorită poziţiei şi maselor de aer venite din

231
vest. Ele variază între 550 mm în extremitatea vestică a câmpiei şi 700 mm la contactul cu Dealurile
de Vest; se observă şi o uşoară creştere de la sud la nord (cu 30 – 50 mm/an).
Predomină vânturile de vest, iar în sud bate austrul, o componentă mediteraneană.
Există, pe fondul climatului de câmpie, o nuanţă oceanică (în nord şi centru) şi una
submediteraneană (în sud); au fost distinse trei sectoare climatice (bănăţean, crişan şi someşan) şi
anumite topoclimate (Gr. Posea, 1997).

Hidrografia

Apele subterane sunt freatice (foarte continui şi bogate) şi de adâncime, prezente pe aproape
întreaga întindere a Câmpiei de Vest (de la Timişoara şi Arad până la Oradea şi Satu Mare).
Frecvent apele de adâncime au un caracter termal, unele având şi săruri (apele bicarbonatate –
sulfurate de la Băile Felix, 1 Mai şi Tinca).
Temperaturile mai ridicate ale unor ape de adâncime („termalitatea”) sunt datorate în cea
mai mare parte unei anomalii geotermice, iar local prezenţei unor roci vulcanice situate aproape de
suprafaţă. Apele termale au utilizări variate (terapeutic, pentru termoficare şi încălzitul serelor, apă
industrială, iar în perspectivă ca suport energetic).
Principalele râuri sunt: Someş, Crasna, Barcău, Crişul Repede, Crişul Negru, Crişul Alb,
Mureş, Bega, Timiş. Someşul este al patrulea râu ca debit (123 m3/s). La inundaţiile din 1970 şi
1975, el a ajuns la debite foarte mari (jumătate din debitul Dunării la Baziaş). Crişurile au debite
relativ egale între ele: Crişul Repede 25 m3/s la Oradea, Crişul Negru 31 m3/s la Zerind şi Crişul
Alb 24 m3/s la Chişineu Criş. Mureşul are un debit (191 m3/s la Nădlac şi 179 m3/s la Arad) sensibil
egal cu al Oltului; Bega (7 m3/s) este canalizat şi permite circulaţia unor nave mici; Timişul (40
m3/s) primeşte în câmpie ca afluenţi pe Pogăniş şi Bârzava (7 m3/s).
Alte râuri mai importante care străbat Câmpia de Vest sunt: Tur (8 m3/s), Crasna (5 m3/s),
Ier, Barcău (6 m3/s), Bega Veche, Moraviţa, Caraş.
Lacurile sunt relativ puţine. Există lacuri cu apă dulce sau sărată în Câmpia Careilor (unele
situate între dunele de nisip) şi Câmpia Timişului şi amenajări piscicole (iazuri şi heleşteie) în
Câmpia Crişurilor (Cefa).

Învelişul biopedogeografic

Vegetaţia cuprinde stepa (pe o mică întindere, în extremitatea vestică a câmpiei), silvostepa
şi etajul stejarului (pe câmpiile înalte). În lungul luncilor râurilor este o vegetaţie de luncă, iar în
Câmpia Careilor plantaţii de salcâm. Este puternic transformată antropic.
Fauna este caracteristică silvostepei şi pădurilor de stejar (rozătoare, păsări). La Satchinez
se întâlnesc numeroase specii de păsări, unele în pasaj.
Solurile au o repartiţie mozaicată şi o proporţie foarte mare (de aproximativ 50%) a
solurilor intrazonale. Există o diferenţiere de la vest spre est, adică din zona stepei, unde predomină
molisolurile, spre zona de pădure şi contactul cu dealurile, unde suprafeţele mai întinse sunt ocupate
de argiluvisoluri; o diferenţiere similară există şi de la sud (cu predominarea molisolurilor) la nord
(cu argiluvisoluri).
Lăcovişti, soluri halomorfe şi vertisoluri se întâlnesc mai frecvent în Câmpiile Crişurilor,
Arancăi, Timişului şi Aradului.
Cernoziomul cambic şi cernoziomul argiloiluvial ocupă aliniamentul silvostepei iniţiale,
formând o fâşie longitudinală de la Carei la Timişoara; există asociat subtipuri gleice, vertice şi
salinizate.
Solurile intrazonale – hidromorfe şi halomorfe – formează un adevărat mozaic teritorial.
Vertisolurile ocupă vechi albii de râuri sau suprafeţe lacustre.
În zona Carei – Valea lui Mihai există un areal distinct de psamosoluri.
Există câteva rezervaţii naturale, între care cea de floră şi faună de la 1 Mai (cu Nymphaea
lotus termalis şi Melanopsis parreyssi) şi rezervaţia de faună de la Satchinez.

232
 Diferenţieri teritoriale naturale

Câmpia de Vest se caracterizează printr-o importantă omogenitate a elementelor fizico-

geografice (mult mai mare în comparaţie cu alte regiuni de aceeaşi întindere), ceea ce îi conferă
caracteristicile unei regiuni naturale foarte clare.
Diferenţierile teritoriale pot fi identificate longitudinal şi transversal, astfel:
a) longitudinal, se pot pune în evidenţă două sectoare:
- câmpiile joase (cu elemente specifice legate de hidrografie, relief); acestea sunt câmpiile
de subsidenţă şi luncile râurilor mari;
- sectoarele înalte (câmpii tabulare, câmpii piemontane, glacisuri şi câmpii de glacis);
b) latitudinal (transversal), se pot identifica trei entităţi fizico – geografice, în sens larg, astfel:
- la nord de Barcău, Câmpia Someşului;
- între Barcău şi Mureş, Câmpia Crişurilor;
- la sud de Mureş, Câmpia Banatului.

(4) Elemente de geografie umană

Specificul populaţiei şi al habitatului

Datorită condiţiilor naturale favorabile, propice locuirii umane şi agriculturii, Câmpia de

Vest a reprezentat un teritoriu de străveche şi continuă populare umană. În prezent, densitate medie
este de aproximativ 90 loc./km2, mai ridicată (peste 150 loc./km2) în jurul oraşelor mari. Sporul
natural este negativ, între - 2‰şi - 4‰.
A existat în secolul trecut (XX) un spor migratoriu pozitiv, care se păstrează în parte şi în
prezent, dar mai redus cantitativ. Câmpia de Vest (îndeosebi oraşele, dar şi numeroase aşezări
rurale) a reprezentat o regiune cu un semnificativ aport de populaţie cu originea îndeosebi în
Carpaţii Apuseni, Maramureş, Moldova şi Oltenia. De asemenea, Dealurile de Vest au cunoscut o
relativă „depopulare” (naturală şi migratorie), o parte din populaţie deplasându-se în oraşe de
câmpie.
Există deplasări zilnice (navetism) spre oraşele mari şi o deplasarea continuă spre Câmpia
de Vest, datorită mai multor factori. Alături de români, există şi minorităţi naţionale (maghiari,
şvabi, sârbi, bulgari, slovaci).
Aşezările rurale sunt predominant de tip adunat, de mărime medie (500 – 1000 locuitori),
dar şi mari (1000 – 3000) sau foarte mari, cu peste 3000 locuitori (cum ar fi Pecica, Biled, Sântana
etc.). Au profil economic agrar, dar tind spre funcţii economice complexe (Vert, C., 2001).
Aşezările urbane mari (Satu Mare, Oradea, Arad, Timişoara) sunt originare din Evul
Mediu, celelalte dezvoltându-se în secolul al XIX-lea (Lugoj, Salonta, Carei), iar unele fiind
declarate oraşe recent (Valea lui Mihai, Săcuieni, Pecica, Sântana, Recaş, Livada). Oraşele din
Câmpia de Vest sunt: Satu Mare, Carei, Tăşnad, Marghita, Valea lui Mihai, Oradea, Salonta,
Chişineu – Criş, Ineu, Pâncota, Curtici, Arad, Lipova, Nădlac, Sânnicolaul Mare, Jimbolia,
Timişoara, Logoj, Deta. Oraşele cele mai mari sub raport demografic şi mai importante sub raport
economic sunt: Timişoara, Oradea, Arad, Satu Mare şi Lugoj, celelalte fiind sub 25.000 locuitori.
Este interesantă evoluţia demografică a oraşelor cu o populaţie actuală de peste 100.000
locuitori în intervalul de timp 1956 – 2014, la diferite date.

Tabelul 12. Evoluţia demografică a oraşelor cu peste 100.000 locuitori

Oraşul 1956 1966 1977 1992 2014

Timişoara 142.257 174.243 271.927 334.115 333.531
Oradea 98.950 122.534 173.621 222.741 223.441
Arad 106.460 126.000 172.534 190.114 179.880
Satu Mare 52.096 69.769 104.849 131.987 123.654

233
 Timişoara (al doilea oraş din ţară după numărul de locuitori, cu peste 330.000 loc. în anul
2014) este situat pe râul Bega, într-o zonă de câmpie joasă (Câmpia Joasă a Timişului), în trecut
mlăştinoasă; apropierea Timişului şi divagarea apelor au creat o relaţie între râu şi cetatea construită
în apropiere, de unde şi denumirea oraşului (M. Bizerea, 1974). Are o industrie diversificată
(electronică şi electrotehnică, industria chimică, textilă etc.). Este un oraş modern, un important
centru universitar, cultural şi un nod feroviar. Reţeaua stradală este concentrică (în partea centrală
unde era nucleul iniţial al oraşului) şi radiară spre exterior.
Arad (cu aproape 180.000 loc.), apărut în singurul loc de trecere permanentă a Mureşului,
este în prezent un centru industrial (diminuat sensibil faţă de o situaţie anterioară). Mult timp „oraş
liber”, Aradul era în sec. XIX cel mai mare oraş cu populaţie românească din această parte a ţării. În
apropiere se află locul unde a fost situat oraşul Ziridava (menţionat de Ptolemeu) şi oraşul medieval
Orod (sec. X).
Oradea (cu peste 220.000 loc.), situat pe Crişul Repede, are industrii tradiţionale (blănărie,
confecţii, încălţăminte, marochinărie), activitate universitară, sere şi zone turistice în apropiere
(Felix, 1 Mai). Ponderea ridicată a populaţiei maghiare şi aspectul urban al părţii sale centrale
(inclusiv vechea cetate, refăcută) dau oraşului Oradea un aspect greu de confundat.
Satu Mare (123.000 loc.), situat pe râul Someş în apropierea ieşirii sale din ţară, are
industrii diverse, un specific urban rezultat din îmbinarea zonei centrale cu a cartierelor
înconjurătoare, o funcţie de transport şi vocaţie transfrontalieră. Este un „loc central” pentru o
construcţie regională.
Seini este situat la un triplu contact între munţii vulcanici, Dealurile de Vest şi Câmpia
Someşului. Deşi a avut activităţi miniere importante, care în prezent sunt în conservare, oraşul are
un aspect relativ prosper.
Carei, situat într-o zonă mai înaltă, care nu este afectată de inundaţiile din câmpia joasă, are
o formă concentrică şi radiară şi industrii noi la periferie. A fost modificată fizionomia centrului,
prin reamenajarea castelului şi a parcului înconjurător.
Valea lui Mihai este o localitate situată într-un areal cu dune de nisip, răsfirată teritorial, cu
funcţii agricole şi de tranzit al frontierei.
Tăşnad, situat la limita dintre dealuri şi câmpie, fostă reşedinţă de raion, are în prezent o
funcţie şi influenţă limitate.
Salonta, situat într-o regiune joasă, este cunoscut prin industria alimentară, clădiri
monumentale (inclusiv turnul din centrul oraşului), iar mai recent, printr-un spaţiu amenajat unde au
fost aduşi zimbrii.
Chişineu – Criş, situat pe Crişul Alb, este format din două părţi, despărţite de acest râu;
fizionomia s-a modificat foarte mult şi este cunoscut recent printr-o importantă întreprindere de
maşini agricole.
Pâncota, situat la limita dintre Podgoria Aradului şi câmpie, este cunoscut prin industria de
prelucrare a vinului.
Ineu, situat pe Crişul Alb, marchează locul de unde începe, spre amonte, Depresiunea
Zarandului. A avut un timp, pe vremea dominaţiei otomane, o cetate importantă, cu rol
administrativ.
Curtici este cunoscut mai mult ca punct de frontieră, fiind o localitate cu aspect mai mult
rural.
Pecica, fostă localitate rurală foarte populată, a fost declarată oraş chiar dacă păstrează
trăsături predominant rurale.
Nădlac, oraş cu o populaţie majoritară formată din slovaci, este un cunoscut centru de
frontieră rutieră.
Oraviţa, în trecut un oraş cu o importantă funcţie regională (vechi centru urban, reşedinţă de
judeţ, centru de exploatare a cuprului), este în prezent, din cauza poziţiei marginale şi a aspectului
enclavizat, un oraş în pierdere de personalitate. Oraşul are un aspect alungit, câteva clădiri
monumentale, printre care şi clădirea renovată a teatrului.

234
 Potenţialul natural şi producţia socială

Câmpia de Vest are o gamă largă de resurse, cum ar fi resursele mediului natural (terenuri
arabile, păduri, ape geotermale, râuri, soluri) precum şi resurse ale scoarţei terestre (petrol, gaze
asociate), mai importante fiind resursele de petrol.
Câmpia de Vest este o regiune cu o activitate industrială de tradiţie (la Arad, Timişoara,
Lugoj, Oradea), în prezent diversificată şi restructurată. Menţionăm, printre altele, că la Arad s-au
fabricat primele automobile, primele avioane, iar mult timp, toate vagoanele de călători.
Industria energetică cuprinde exploatarea petrolului (la Variaş, Satchinez, Orţişoara, Biled,
Pecica, Zădăreni, Borş, Curtuiuşeni) şi exploatarea unor gaze asociate. Energia electrică se produce
în termocentralele din oraşele mari (Oradea, Arad, Timişoara). Industria construcţiilor de maşini
este dezvoltată la: Satu Mare (maşini de gătit), Arad (unele tipuri de vagoane şi tramvaie), Oradea,
Chişineu Criş (maşini agricole), Timişoara (produse electronice şi electrotehnice). La Oradea a
existat o întreprindere de producere a aluminei (necesară în industria aluminiului), pe baza
minereurilor de bauxită din apropiere (Munţii Pădurea Craiului); în prezent, întreprinderea de
alumină a fost închisă şi parţial demolată.
Industria chimică are ca ramuri prelucrarea materialelor plastice (Oradea), vopsele şi
coloranţi (Timişoara), industrie poligrafică (Timişoara, Oradea). Ramurile tradiţionale (textilă,
pielărie, alimentară) au o prezenţă semnificativă la Satu Mare, Arad, Timişoara, Lugoj, Nădlac,
Sânnicolaul Mare, Pâncota, Deta şi Jimbolia.
Agricultura beneficiază de un fond funciar foarte bun şi realizează o producţie agricolă
importantă, care o plasează pe poziţia a doua între regiunile agricole ale ţării, după Câmpia
Română.
Fondul funciar are calităţi deosebite (precipitaţii suficiente, terenuri netede, soluri fertile),
predominând terenurile arabile (70 – 80%). Îmbunătăţirile funciare se realizează pe terenurile cu
exces de umiditate (Câmpia Crişurilor), sărăturoase şi nisipoase.
Trebuie să remarcăm, în prezent (2015), utilizarea aproape integrală a terenurilor arabile în
sisteme mecanizate moderne.
Cultura plantelor cuprinde: cereale (grâu, porumb, orz), plante tehnice (floarea soarelui),
cartofi, legume şi viticultură (podgoria Oradea – Satu Mare, cu centre la Oradea, Secuieni, Valea lui
Mihai, Diosig; podgoria Aradului şi podgoria Teremia – Mare – Buziaş, cu centre la Teremia –
Mare, Buziaş, Giarmata).
Creşterea animalelor dispune de o bază diversificată (păşuni, plante furajere cultivate etc.);
principalele animale sunt porcinele şi ovinele.

Căi de comunicaţie şi legături regionale

Transporturile feroviare dispun de o reţea foarte densă. Teritoriul Câmpiei de Vest este
traversat de 4 magistrale, care ajung la Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, cu ieşiri mai
importante prin punctele de frontieră Curtici, Episcopia Bihorului, Stamora – Moraviţa. Alte puncte
feroviare de trecere a frontierei sunt la Halmeu, Berveni, Valea lui Mihai, Salonta, Jimbolia. La
începutul secolului XX (1906 – 1913) s-a realizat prima linie electrică îngustă din ţara noastră
(Arad – Ghioroc – Pâncota şi Ghioroc – Radna) dezafectată în perioada 1984 – 1986 şi înlocuită pe
segmentul Arad – Ghioroc cu o linie periurbană de tramvai. Oraşele mari sunt şi noduri feroviare.
Există şi intersecţii feroviare cu un caracter local: Periam, Lovrin, Gătaia, Lugoj, Sânnicolau Mare,
Săcuieni, Ciumeghiu, Sântana, Buziaş, Voiteg, Berzovia. Recent (2015) au fost scoase din circuitul
transportului de pasageri căile ferate Berzovia – Oraviţa, Oraviţa – Iam, Jebel – Liebling, Cărpiniş –
Ionel, Gătaia – Buziaş.
Transporturile rutiere prelungesc trasee internaţionale (E 60, E 70, E 68), cu intrări – ieşiri
la Borş, Moraviţa, Nădlac şi Vărşand. Alte puncte rutiere de trecere a frontierei sunt la Halmeu,
Jimbolia, Turnu, Peţea, Valea lui Mihai, Salonta, Cenad (cel mai recent). A fost dată în funcţiune
autostrada Timişoara – Arad – Nădlac.

235
 Pe Bega (amenajat la un pescaj de 1,3 – 1,5 m) se realizează un mic trafic local.
Oraşele Timişoara, Oradea şi Satu Mare dispun de aeroporturi. Aeroportul din Arad nu este
în prezent (2015) funcţional, iar aeroportul din Oradea este în proces de renovare.
Legătura longitudinală între principalele oraşe din Câmpia de Vest (de la Satu Mare la
Timişoara) se realizează printr-o cale ferată şi o şosea; traficul feroviar direct este redus iar
caracteristicile căii ferate sunt modeste, ceea ce face ca legătura longitudinală, îndeosebi între Satu
Mare şi Oradea, să fie mediocră. Şoseaua Timişoara – Satu Mare a fost modernizată recent (2009 –
2011).

Diferenţieri teritoriale de geografie umană

Spre deosebire de elementele fizico – geografice, caracteristicile legate de populaţie, aşezări,

economie, permit identificarea anumitor nuanţe teritoriale sub aspectul geografiei umane.
Existenţa oraşelor mari (Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare) determină concentrarea
(uneori excesivă) a activităţilor economice, administrative, culturale în cadrul acestora; fiecare oraş
are areale industriale, o anumită structură teritorială a acestora, un aspect urban cu elemente proprii
şi o anumită funcţie în teritoriu; sub acest ultim aspect, se evidenţiază puterea de atracţie regională
extinsă a oraşului Timişoara şi, în ultimii ani, influenţa teritorială crescândă a oraşului Oradea.
Diferitele areale locuite cu populaţie maghiară, germană, sârbă sau slovacă dau un anumit
specific de geografie umană teritoriului pe care se află situate.
Anumite elemente de diferenţiere rezultă şi din axele de transport internaţionale. Astfel,
Timişoara, prin legăturile tradiţionale cu Serbia şi axele de transport în această direcţie, are o
funcţie de interfaţă spre această ţară.
Oraşele Arad şi Oradea, prin legăturile foarte strânse (feroviare şi rutiere) cu Ungaria,
reprezintă principalele oraşe de conexiune cu centrul Europei; de altfel, proximitatea teritorială a
oraşului Budapesta se face resimţită cu precădere în aceste două oraşe mari.
Satu Mare are în mod suplimentar legături cu Ungaria şi posibilitate unei legături cu Ucraina
şi, indirect, cu Slovacia, ceea ce arată un anumit specific funcţional şi teritorial al acestuia.
Deşi se consideră că regiunile „istorice” care se suprapun Câmpiei de Vest sunt Banatul şi
Crişana, în realitate situaţia reală este mai nuanţată.
Dacă pentru regiunea situată la sud de Mureş identitatea cu regiunea istorică Banat este
evidentă, pentru Câmpia de Vest situată la nord de Mureş există mai multe areale cu un anumit
specific, astfel:
a. Crişana (denumire livrescă, ce reuneşte teritoriile străbătute de Crişuri, în realitate mai
mult o regiune istorică intenţionată decât reală);
b. Zarand, înţelegând teritoriul de câmpie şi în continuare de dealuri, situat pe axa Crişului
Alb; regiunea istorică Zarand, care este o realitate istorico – geografică teritorială evidentă,
reprezintă totodată o anumită diviziune sub raportul geografiei umane a Câmpiei de Vest;
c. În partea de nord, zona de câmpie Carei – Ier – Someş are anumite elemente comune;
unitatea administrativă cu caracter istoric ce se suprapunea parţial peste acest teritoriu se
numea Sătmar.
Sub raportul geografiei umane diferenţierile teritoriale sunt mai mult transversale, spaţiile
polarizându-se spre oraşele de convergenţă, astfel:
 în nord, spre Satu Mare (Someş);
 în centru, spre Oradea şi Arad (Crişana, Zarand);
 în sud, spre Timişoara (Banat)

236
 (4) Mediul, peisajele şi complementaritatea geografică

Mediul înconjurător şi peisajele

Câmpia de Vest are un tip de mediu relativ omogen, pe fondul tipului zonal continental de
tranziţie cu influenţe oceanice. Se pot distinge un mediu continental de tranziţie fără exces de
umiditate (cu suprafeţe neinundabile), ce caracterizează câmpiile înalte şi un mediu cu frecvent
exces de umiditate (inundabil, cu oscilaţii ale pânzei freatice), ce caracterizează câmpiile de
subsidenţă şi câmpiile joase. De asemenea, luncile râurilor (Someş, Timiş, dar îndeosebi Mureş) au
un mediu puternic influenţat de artera hidrografică ce le străbate; acest tip are un important caracter
azonal.
Oraşele mari (Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare) se caracterizează prin antropizarea
puternică a mediului zonal (având astfel caracteristici azonale) şi pot fi definite ca medii urbane şi
urban – industriale majore. Există fenomene de poluare intensă în jurul acestor oraşe mari; în mod
deosebit sunt afectate de o poluare termoenergetică oraşele Oradea şi Arad.
Peisajele geografice caracteristice Câmpiei de Vest sunt:
- peisaj de luncă şi câmpii joase (cu toate elementele caracteristice presupuse) ce
caracterizează Câmpia Timişului, Lunca Mureşului, Câmpia Crişurilor, Valea Ierului şi Câmpia
Someşului;
- peisaj de câmpii înalte, cu vegetaţie predominant de silvostepă, transformat în peisaj de
terenuri agricole (Vert, C., 2001);
- marile oraşe au peisaje antropice urbane caracteristice;
- de asemenea, există peisaje rurale influenţate de specificul populaţiei care le locuieşte sau
care le-a locuit (şvabi, maghiari, sârbi etc.).

Funcţii teritoriale şi complementaritate geografică

Principala funcţie teritorială la nivelul ţării pe care o îndeplineşte Câmpia de Vest este aceea
a unei regiuni agroindustriale cu un nivel satisfăcător de dezvoltare actuală, cu o funcţie
complementară de transport şi legătură cu centrul Europei.
În sens geografic, pe lângă funcţiile teritoriale specifice fiecărei regiuni, Câmpia de Vest are
în mod pregnant şi o funcţie de „interfaţă” prin intermediul Câmpiei Panonice, spre centrul Europei
şi, în acest fel, spre Uniunea Europeană. De altfel, în condiţiile integrării ţării noastre în U. E., latura
panonică a României (Câmpia de Vest şi Dealurile de Vest, reunite sub denumirea poziţională de
„Vestul ţării”) are un rol proeminent în acest proces. De altfel, legătura mai strânsă cu centrul
Europei şi U. E. este evidenţiată şi printr-un nivel mai avansat al restructurării economice şi de
trecere spre o economice de piaţă funcţională.
Complementaritatea geografică principală a Câmpiei de Vest ca parte a României (Câmpia
de Vest a României) se realizează spre estul acesteia, unde se află situate Dealurile de Vest, Carpaţii
Banatului şi Carpaţii Apuseni. Între aceste unităţi regionale, legătura teritorială este evidentă şi este
facilitată de văile care traversează succesiv de la est la vest, aceste trei trepte de relief (Someş,
Crişuri, Mureş, Bega, Timiş, Nera).
Există o complementaritate mai strânsă între unităţile teritoriale situate în proximitate, astfel:
a) între Câmpia Someşului, Dealurile Silvaniei; prin intermediul văii Someşului şi al jugului
intracarpatic, sistemul regional Someş – Silvania este legat strâns de nordul Depresiunii
Transilvaniei;
b) Câmpia Crişurilor, Dealurile Zarandului şi Crişanei, Carpaţii Apuseni, au o legătură
teritorială funcţională între ele; pe Valea Mureşului şi prin văile opuse ale Carpaţilor Apuseni se
realizează o legătură teritorială şi o complementaritate funcţională cu Depresiunea Transilvaniei
(partea centrală şi de sud a acesteia); acestea formează împreună sistemul Zarand – Crişana;
c) Câmpia şi dealurile Banatului sunt complementare Carpaţilor Banatului şi sunt legate
foarte strâns fizic, uman şi economic de aceştia; formează sistemul regional Banat

237
 Câmpia de Vest, prin natura poziţiei, are şi o complementaritate evidentă cu teritorii situate
în ţările vecine. Astfel, Câmpia Banatului este legată teritorial cu teritoriul de câmpie din Serbia
(situat între Dunăre, Tisa şi graniţa ţării), împreună cu care formează regiunea denumită în mod
generic Banat (formată din Banatul românesc şi banatul sârbesc). Această complementaritate este
facilitată şi de direcţia râurilor principale (Bega, Timiş, Nera, care au direcţia NE – SV, spre
Serbia).
Teritoriul situat la nord de Mureş are o complementaritate importantă în raport cu spaţiul
situat pe teritoriul Ungariei (Câmpia Panonică). Aceasta este facilitată de direcţia reţelei
hidrografice (Someş, Crişuri, Mureş), colectată de Tisa şi de sistemul de transporturi. La aceasta se
adaugă existenţa unei lungi perioade de timp în care teritoriul Câmpiei de Vest situat la nord de
Mureş a aparţinut din punct de vedere politic unui teritoriu statal coordonat de Budapesta şi Viena.

(6) Subdiviziuni teritoriale

Diviziunile principale ale Câmpiei de Vest menţionate anterior (Câmpia Someşului, Câmpia
Crişurilor, Câmpia Banatului), definite ca unităţi teritoriale de prim rang ale acesteia, cuprind la
rândul lor alte subdiviziuni interioare.
Câmpia Someşului este situată pe cursul inferior al Someşului, fiind limitată la sud de
Valea Barcăului. Aceasta se compune din câmpii joase (Câmpia Someşului şi Câmpia Ierului) şi
câmpii înalte (Câmpia înaltă a Someşului şi Câmpia Careilor). Elementele distinctive ale Câmpiei
Someşului sunt de natură climatică (temperaturile sunt mai coborâte) şi hidrografică. De asemenea,
aceasta gravitează economic spre Satu Mare. Diviziunile interioare sunt:
 Câmpia Careilor, situată la vest de aliniamentul Valea lui Mihai – Carei, continuându-se
dincolo de graniţa ţării; este denumită uneori Câmpia Carei – Valea lui Mihai. Are altitudini
ridicate (peste 120 m, cu 150 m altitudine absolută) şi este acoperită în partea de vest de
nisipuri cu un relief de dune orientate pe direcţia NE – SV, cu depresiuni între ele. Nisipurile
determină formarea unor soluri cu o fertilitate redusă şi cu o anumită mobilitate a suprafeţei
acestora, fapt ce a necesitat amenajări de fixare prin păduri a acestora. Câmpia Careilor este o
zonă în care predomină plantaţiile viticole, pomicole şi amenajările silvice. Legat de această
câmpie, se află oraşul Valea lui Mihai (11.000 loc.), punct de frontieră local; în partea de
nord, oraşul Carei (cu aproape 25.000 loc.) are o funcţie urbană mai extinsă, concentrând şi
activităţi din Valea Ierului şi Câmpia înaltă a Someşului.
 Câmpia Ierului are altitudini coborâte şi are aspectul unui culoar jos, situat între Câmpia
Careilor şi câmpiile mai înalte din est. Acesta este străbătut de râul Ier, canalizat, pe al cărui
traseu a curs Crasna şi poate chiar Someşul. Se caracterizează printr-o umiditate
suplimentară, care rezultă din nivelul ridicat al pânzei freatice şi din funcţia iniţială pe care a
avut-o, de deversare a apelor din zona Crasna – Someş, pe Valea Ierului, spre Barcău.
 Câmpia joasă a Someşului cuprinde cursul inferior al Someşului şi arealul de
subsidenţă situat în lungul acestuia. Pe suprafaţa ei se recunosc cursurile divagante ale
Someşului, iar în NV, în zona Ecedea, se afla fosta regiune mlăştinoasă dintre Crasna şi
Someş.
 Câmpia înaltă a Someşului se află situată la est de valea Ierului, formând un areal de
contact cu Dealurile Silvaniei. Este în realitate o fâşie continuă de glacisuri care mărgineşte,
pe o lungime de peste 90 km, Dealurile Silvaniei spre Câmpia Someş – Ier. Se consideră că
diviziunile principale ale Câmpiei înalte a Someşului sunt Câmpia Ardudului, între Someş şi
Crasna, în continuarea piemontului ce coboară din culmea Codrului, mai înaltă (135 – 175
m), formată din terasele Someşului şi glacisul ce coboară din zona deluroasă, Câmpia
Tăşnadului (tot înaltă, de 140 – 175 m) şi Câmpia Buduslăului (cu altitudini de până la 200
m) ce pot fi reunite sub o denumire mai simplă – Câmpia Crasna – Barcău – cuprinsă între
cele două râuri şi Ier.

238
 Câmpia Crişurilor reprezintă sectorul central al Câmpiei de Vest, fiind cuprinsă între
Barcău şi Mureş. Se caracterizează prin existenţa a două fâşii longitudinale: în est câmpia înaltă,
formată dintr-un sistem de glacisuri situate la exteriorul Dealurilor de Vest şi câmpia joasă,
dezvoltată mai mult la confluenţa dintre Crişul Negru şi Crişul Alb, aluvială şi influenţată de
subsidenţa situată la confluenţa celor trei Crişuri (în Ungaria).

 Câmpia înaltă a Crişurilor este formată din următoarele diviziuni interioare:

- Câmpia Barcău - Biharia, între Barcău şi Crişul Repede, reprezintă un mic fragment cu
aspect de câmpie ce continuă spre vest dealurile Oradiei. Denumirea ei vine de la localitatea
Biharia (cu fosta cetate feudală cu acelaşi nume) şi râul Barcău, de la limita nordică.
- Câmpia Miersigului, situată între Crişul Repede şi Crişul Negru.
- Câmpia Cermeiului se află situată între Crişul Negru şi Teuz, în prelungirea Piemontului
Munţilor Codru - Moma.
- Câmpia de terase a Crişului Alb (cuprinde Câmpia Cigherului (foarte complexă) şi
Câmpia Bocsigului;
- Câmpia Aradului, situată între Crişul Alb şi Mureş, considerată uneori împreună cu
arealul mai înalt din vestul acesteia, Câmpia Nădlac – Pecica, o subdiviziune a aşa-zisei
„Câmpii a Mureşului”. Câmpia Aradului are o poziţie care poate fi considerată în egală
măsură mai aproape de regiunea din nord (restul Câmpiei Crişurilor) sau al regiunii situate
în sud (Câmpia Banatului). Asocierea Câmpiei Aradului cu zona din nord (Câmpia
Crişurilor) este justificată de discontinuitatea importantă introdusă în sudul acesteia de valea
şi culoarul Mureşului (dincolo de care Câmpia Vingăi este mult mai înaltă), precum şi de
aspectul ei jos, similar Câmpiei Crişurilor. Este o fostă zonă de aluvionare a Mureşului.
- Câmpia Nădlac – Pecica, situată la vest de Câmpia Aradului, are un aspect deosebit,
care o face unicat între diviziunile Câmpiei de Vest: cuvertura de loess (intersectat de mai
multe orizonturi de soluri fosile), un microrelief de crovuri, geneza sa fluvio-lacustră (şi
mai veche în timp decât a altor unităţi de câmpie). Includerea ei în Câmpia Aradului şi, în
acest fel, în Câmpia Crişurilor, se justifică doar poziţional, fiind o unitate diferită de aceasta.
Câmpia Nădlac – Pecica se continuă dincolo de graniţă. Nădlac (8.000 loc., punct de trecere
rutieră, cu o populaţie predominant slovacă) şi Pecica (14.000 loc., devenit oraş recent) sunt
situate la limitele acestui sector mărginit la sud de Mureş.

 Câmpia joasă a Crişurilor cuprinde câmpia de subsidenţă situată la confluenţa Crişului

Negru cu Crişul Alb şi arealele de câmpii ce converg spre aceasta. Se pot identifica mai
multe subdiviziuni: Câmpia Salontei, Câmpia Crişului Negru, Câmpia Teuzului şi Câmpia
Crişului Alb. Principala caracteristică a acestor câmpii o reprezintă existenţa unei pânze
freatice situate la suprafaţă, la care se adaugă panta redusă a terenurilor şi caracterul lor
aluvial. În mare măsură, terenurile în trecut mlăştinoase au fost drenate printr-un sistem de
canale. Râurile principale (Crişul Alb, Crişul Negru, Teuz) au diguri protectoare. Câmpia
Aradului, situată între această câmpie joasă şi râul Mureş, are o uşoară înclinare dinspre sud
spre nord (Crişul Alb se află situat la altitudinea de 90 m, iar Mureşul la 100 m), fiind o
deltă cuaternară a acestuia.
Partea de nord a Câmpiei Crişurilor gravitează spre Oradea, partea de sud spre Arad, iar
teritoriul interior spre anumite oraşe mai mici, fiecare cu un anumit specific urban şi
funcţional: Salonta (cu aproape 20.000 loc.), INeu (cu aproape 10.000 loc.), Pâncota (cu
8.200 loc.), Chişineu Criş (8.500 loc.), Curtici (8.600 loc).

Câmpia Banatului poate fi considerată partea de sud a Câmpiei de Vest, situată la sud de
Mureş. Există şi în porţiunea situată la sud de Mureş câmpii înalte şi câmpii joase, care însă au o
dispunere mai complexă decât a unor fâşii longitudinale.

239
 Principalele subdiviziuni sunt:
 Câmpia Vingăi, cu altitudini care ajung la aproape 180 m, este o câmpie piemontană
terasată şi, din punct de vedere genetic, o prelungire a Piemontului Lipovei. Au fost
identificate mai multe niveluri care, în ordinea lor, de la cel mai înalt („nivelul” Seceani) la
cel mai jos, sugerează etapele de sculptare a Câmpiei Vingăi (M. Bizerea, 1974). Marginea
ei exterioară se evidenţiază printr-un sistem de izvoare. Văile alogene mari îşi au originea
foarte aproape de Mureş. Spre vest se continuă până în zona Periam – Secusigiu unde se
pierde altitudinal în câmpia joasă a Arancăi. Câmpia Vingăi poate fi interpretată ca o deltă a
Mureşului pe suprafaţa căreia se pot identifica mai multe braţe sau cursuri ale acestuia
(orientate NE – SV), adânci şi largi, imposibil de creat de văile actuale cu apă
semipermanentă. Aproximativ în centrul câmpiei se află localitatea rurală Vinga (locuită de
o importantă minoritate bulgară de religie catolică), cu impresionanta ei catedrală.
 Câmpia Jimboliei, situată spaţial în continuarea Câmpiei Vingăi, este de asemenea o
câmpie înaltă, cu loess şi crovuri. Spre deosebire de aceasta (care are un caracter
piemontan), Câmpia Jimboliei este fluvio-lacustră şi pare a fi o continuare a Câmpii
Aradului, mai nouă decât Câmpia Nădlac – Pecica, întreruptă de lunca largă Mureş – Aranca
(sau Câmpia Arancăi).
 Câmpia Timişului, situată între câmpiile înalte din nord (Vinga – Jimbolia) şi câmpiile
piemontane din sud (Câmpia Bârzavei), este situată într-o regiune de subsidenţă străbătută
de Timiş şi Bega. Are altitudini foarte coborâte (80 – 95 m), o pantă de scurgere foarte
redusă şi a fost o zonă de mlaştini. În porţiunile de divagare şi despletire a râurilor Timiş şi
Bega, pe un areal mai înalt, neinundabil, a apărut nucleul urban al Timişoarei (de unde
denumirea sa apropiată de a râului Timiş).
 Câmpia Lugojului seamănă foarte mult cu o depresiune – golf care pătrunde pe Valea
Timişului în interiorul Carpaţilor Banatului. Este o câmpie doar în aparenţă înaltă şi se
îngustează în amonte progresiv pe Valea Timişului.
 Câmpia Bârzavei (sau Câmpia înaltă a Bârzavei) este o câmpie de glacis, situată la
marginea exterioară a Dealurilor Pogănişului şi Dognecei. Se compune din anumite areale
denumite, raport cu anumite localităţi principale, astfel: Câmpia Buziaşului (între Timiş şi
Pogăniş), Câmpia Tormacului (între Pogăniş şi Bârzava), Câmpia Gătaiei (Între Bârzava şi
graniţa cu Serbia) şi Câmpia Moraviţei.
 Câmpia Caraşului, situată între râurile Caraş şi Nera, în continuarea Depresiunii şi
Dealurilor Oraviţei, este o câmpie mai mult de terase, ce coboară altitudinal de la est spre
vest, continuându-se în Serbia.
Câmpia Banatului gravitează spre oraşul Timişoara, partea de nord gravitează şi spre Arad,
iar anumite areale ale ei spre oraşele situate în interior: Sânnicolaul Mare (14.600 loc.), Jimbolia
(14.000 loc.), Buziaş (8.400 loc.), Deta (7.600 loc.) şi Lugoj (48.000 loc.). Oraşul Lugoj a făcut
obiectul unei monografii de geografie urbană (Jucu, S., 2012).

240
 CARPAŢII MARAMUREŞULUI ŞI BUCOVINEI

(1) Poziţie, localizare şi limite

Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei au fost consideraţi „grupa nordică a Carpaţilor
Orientali”.
Are ca limite majore: graniţa ţării (în nord), zona mai coborâtă ce uneşte Depresiunea
Dornelor de cea a Câmpulungului, peste pasul Mestecăniş (în sud), Câmpia Someşului (în vest),
Podişul Someşan (în sud-vest) şi Podişul Sucevei (în est).
Această unitate regională a fost considerată o subdiviziune a Carpaţilor Orientali (în tratatul
de Geografia României, vol. III, 1987, p. 55) dar, din punctul de vedere al taxonomiei adoptate în
prezenta lucrare, ea reprezintă o unitate regională distinctă, bine individualizată în cadrul arcului
carpatic şi al ţării. Specificul fizico – geografic şi elementele de geografie umană permit conturarea
unei unităţi regionale (naturale şi umane) de cel mai înalt rang taxonomic. Chiar denumirea de
„Carpaţii Nordici” ar acoperi mai bine înţelesul poziţional care nu este în niciun caz „oriental”.
Numele acestei unităţi provine de la cele două regiuni istorico-geografice peste care se
suprapun parţial: Maramureşul (în vest) şi Bucovina (în est). Există şi anumite areale care nu fac
parte în mod nemijlocit din aceste regiuni istorice, dar pe cea mai mare întindere această regiune
poate fi considerată ca fiind o unitate carpatică suprapusă în mare parte Maramureşului şi
Bucovinei. Se extind, fără diferenţieri majore şi la nord de graniţa actuală, corespunzător arealelor
celor două regiuni istorice în înţelesul lor larg.

(2) Elemente definitorii ca unitate regională

Există o serie de elemente geografice care sunt definitorii pentru specificul Carpaţilor
Maramureşului şi Bucovinei ca unitate regională şi care îi individualizează faţă de alte unităţi
carpatice. Principalele caracteristici sunt:
- această ramură carpatică are continuare pe teritoriul Ucrainei, formând împreună cu
porţiunea respectivă o subdiviziune destul de bine exprimată a Carpaţilor, denumită Carpaţii
Beskido – Maramureşeni, din care o parte sunt cunoscuţi şi sub denumirea de „Carpaţii

241
 Păduroşi”. V. Mihăilescu (1963, p. 113) arată că această unitate reprezintă o regiune geografică
(„regiunea geografică Beskido – Maramureşeană”);
- regiunea reprezintă sub aspectul reliefului partea cea mai veche a Carpaţilor „Orientali”,
prin existenţa nucleului median de şisturi cristaline; de asemenea, lanţul vulcanic este mai vechi
decât cel situat spre sud;
- formarea lanţului vulcanic (Oaş – Igniş – Gutâi – Ţibleş – Lăpuş) este rezultatul
subducţiei realizate în miocen de către o microplacă situată spre NE faţă de regiunea cristalină
(microplacă diferită de cea care a generat – ulterior, la scară geologică - munţii vulcanici situaţi
spre sud);
- lăţimea mică a zonei flişului situată în est (care poate avea explicaţii diferite) reprezintă,
de asemenea, o particularitate care arată că aceasta nu reprezintă o trăsătură de bază a regiunii;
- existenţa „flişului transcarpatic” (în Munţii şi Depresiunea Maramureşului) adaugă un alt
element de identitate calitativă;
- caracteristicile climatice (influenţa scandinavo – baltică) fac din Carpaţii Maramureşului
şi Bucovinei o regiune ploioasă şi rece;
- în cuprinsul acestui spaţiu, populaţia românească este grupată în mai multe colectivităţi
teritoriale cu un anumit specific demografic, etnografic şi cultural: oşeni (în Depresiunea şi
Munţii Oaşului), maramureşeni (în Depresiunea şi Munţii Maramureşului), bucovineni (în
Obcinele Bucovinei şi Depresiunea Câmpulung); există, spre sud, alte două ţinuturi specifice:
Ţinutul Năsăudului şi Ţinutul Bârgăului;
- spre deosebire de alte regiuni ale ţării, sporul natural este pozitiv şi ridicat;
- un element important îl reprezintă faptul că partea sudică a acestei regiuni (Bârgău –
Dorna – Câmpulung) a reprezentat o zonă de legături istorice între Maramureş şi Transilvania,
pe de o parte cu Bucovina şi Moldova, pe de altă parte (Tufescu, V., 1974, p. 282);
- denumirea Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei a fost folosită de Gr. Posea (1972) în
această formă şi de V. Tufescu (1974, p. 59) sub forma de „Masivul Maramureşeano –
Bucovinean”.

Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei, în sensul de mai sus, au toate caracteristicile unei

unităţi regionale integrate (adică ale unei regiuni geografice). Denumirea utilizată se bazează pe
ideea că elementul comun al acestui spaţiu îl reprezintă arhitectonica generală a reliefului şi
caracteristicile sale. În acelaşi timp, ea poate fi denumită simplu Maramureş – Bucovina, pentru a
da o consistenţă mai mare elementelor de geografie istorică: înţelegând că denumirea se referea
doar la spaţiul geografic al celor două regiuni istorice (Maramureş şi Bucovina) care se află situat
pe teritoriul ţării noastre. Această accepţiune trebuie completată cu acceptarea ideii că anumite
areale limitrofe (Ţara Oaşului, partea sudică a munţilor vulcanici şi zona Năsăud – Bârgău) pot fi
înglobate în denumirea generică de Maramureş – Bucovina.
În ipoteza acordării unui rol determinant factorilor istorico – geografici, trebuie să observăm
că, în realitate, ne aflăm în prezenţa a două regiuni distincte (Maramureşul şi Bucovina). Având în
vedere însă caracteristicile geografice de ansamblu, coerenţa naturală interioară a acestui spaţiu este
determinantă. De aceea este de preferat denumirea „Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei” pentru a
le putea conferi o individualitate ca diviziune majoră a arcului carpatic şi a ţării.
În cazul acestei unităţi regionale există trei centre de influenţă regională (Baia Mare, Sighetu
Marmaţiei, Câmpulung Moldovenesc), mai multe centre exterioare cu influenţă asupra acestui areal
(Satu Mare, Bistriţa, Suceava) şi centre situate în interiorul regiunii, cu o arie de influenţă limitată
(Negreşti Oaş, Vişeul de Sus, Borşa, Năsăud, Vatra Dornei, Gura Humorului).

242
 (3) Elemente de geografie fizică

Relieful

Elementul morfografic principal îl constituie paralelismul culmilor, a căror orientare este de

la NV spre SE (mai puţin Munţii Rodnei, „pivotul” regiunii, care au o orientare de la V la E).
Partea de vest este formată din culmi muntoase vulcanice care închid Depresiunea
Maramureşului. Munţii vulcanici sunt: Oaş (cu mica depresiune „Ţara Oaşului”), Gutâi (Vf. Gutâi.
1443 m), Ţibleş (1835 m).
Munţii Rodnei, situaţi în partea centrală, depăşesc 2300 m înălţime (Vf. Pietrosu, 2303 m) şi
se prelungesc spre sud cu Munţii Suhardului (1931 m) şi Bârgăului (1611 m).
Munţii Maramureşului trec pe alocuri de 1900 m (Vf. Toroiaga 1930 m, Vf. Farcău 1957
m). Depresiunea Maramureşului are altitudini de 800 m, fiind o depresiune înaltă.
Partea de est se evidenţiază printr-o succesiune de culmi paralele, Obcinele Bucovinei
(Mestecăniş, Feredeu, Obcina Mare), ce scad treptat în altitudine spre est (1600 – 1200 m).
Două depresiuni însemnate mărginesc la sud această grupă: Depresiunea Dornelor (pe
Bistriţa) şi Depresiunea Câmpulungului (pe râul Moldova).
În ansamblu, această grupă muntoasă este fragmentată de văi (Bistriţa Aurie, Moldova,
Moldoviţa, Someşul Mare etc.) şi depresiuni (Maramureşului, Câmpulungului, Dornelor, Oaş).
Există pasuri de culme: Şetref (817 m), Prislop (1416 m), Rotunda (1271 m), Mestecăniş
(1096 m), care fac legătura între diferite compartimente.

Elementele morfostructurale majore ale Carpaţilor Maramureşului şi Bucovinei sunt date de

existenţa celor trei fâşii paralele:
- în partea de vest, munţi vulcanici şi vulcano – sedimentari,
- în centru, munţi dezvoltaţi pe şisturi cristaline, roci mezozoice şi neozoice (flişul
transcarpatic);
- în est munţi dezvoltaţi pe fliş (flişul extern).
În partea de est a Obcinelor Bucovinei, la contactul dintre Obcina Mare şi Podişul Sucevei,
abruptul morfologic urmăreşte „falia pericarpatică”; în lungul acestei falii unitatea montană s-a
deplasat cu câţiva kilometri spre est, peste unitatea deluroasă.
În evoluţia neogenă a reliefului, un moment important l-a reprezentat formarea
morfostructurii vulcanice Oaş – Igniş – Gutâi – Ţibleş, care a închis Depresiunea Maramureşului.

Se pot recunoaşte mai multe tipuri şi forme de relief:

- relieful de modelare ciclică este reprezentat de platforme de eroziune (mai bine păstrate în
Munţii Rodnei şi într-o formă ipotetică şi în alte regiuni);
- relieful glaciar este dezvoltat în Munţii Rodnei (circuri, văi glaciare, lacuri, morene) şi, pe
o mică suprafaţă, în Munţii Maramureşului;
- relieful vulcanic are două aspecte: relief dezvoltat pe curgeri de lave (Oaş – Igniş) şi relief
dezvoltat pe o structură strato – vulcanică (Ţibleş – Lăpuş şi Bârgău); ca forme de relief vulcanic,
menţionăm neck-urile, platourile vulcanice (erodate), dyk-urile (cum ar fi Creasta Cocoşului) şi
resturi ale aparatelor vulcanice.
- relieful structural este foarte expresiv în Obcina Feredeului şi Obcina Mare, dezvoltate pe
fliş, unde există un relief adaptat tipului de cute pe alocuri asimetrice şi chiar deversate (denumit
relief „deferlant”, adică răsturnat, asimetric);
- există, de asemenea, şi alte tipuri de relief, cum ar fi relief carstic (peştera Izvorul
Tăuşoarelor din Munţi Rodnei), forme gravitaţionale, relief periglaciar (actual în Munţii Rodnei şi
fosil în alte unităţi), văi în chei, glacisuri şi piemonturi (îndeosebi spre Depresiunea
Maramureşului).

243
 Clima

Radiaţia solară mai redusă decât în partea de sud a ţării şi faţă de regiunile joase
înconjurătoare determină înregistrarea unor valori termice mai mici. Poziţia geografică, în nordul
ţării, determină temperaturi medii cu aproximativ 2°C mai mici decât în sud (la aceeaşi altitudine) şi
existenţa unor influenţe nordice.
Această grupă muntoasă are un climat montan tipic, răcoros, cu temperaturi medii anuale de
0 - 6°C (0°C peste 2000 m altitudine), mai ridicate în depresiuni (7 - 8°C), precipitaţii bogate (800 –
1200 mm anual, pe alocuri chiar 1400 mm) şi vânturi puternice.
Se manifestă şi anumite influenţe climatice: oceanice, în munţii vulcanici pe latura lor
vestică, cu un climat umed şi moderat termic şi baltice, în Obcinele Bucovinei, cu ierni geroase şi
precipitaţii bogate.
Climatul alpin, cu temperaturi medii anuale apropiate de 0°C, ierni lungi şi veri scurte, se
întâlneşte numai pe cele mai mari înălţimi din masivele Rodna şi Maramureş. Climatul montan (de
munţi mijlocii şi înalţi) este predominant, iar climatul de depresiuni (în Depresiunile Maramureşului
şi Dornelor) se caracterizează prin temperaturi scăzute persistente.

Hidrografia

Din această regiune îşi au originea mai multe râuri. În partea estică se formează principalii
afluenţi pe dreapta ai Siretului: Suceava cu Putna şi Suceviţa, Moldova cu Moldoviţa, Bistriţa cu
Dorna şi Bistricioara.
În partea vestică izvorăsc râuri care sunt colectate de Tisa, aceasta formând pe un anumit
sector (62 km) graniţa cu Ucraina. În Tisa se varsă principalele râuri maramureşene, Vişeu (cu
Vaserul şi Ruscova) şi Iza (cu afluentul Mara). Din Munţii Rodnei izvorăşte Someşul Mare, iar din
munţii vulcanici Lăpuşul (cu afluentul său Săsar), care se varsă în Someş.
Există o serie de lacuri naturale, îndeosebi glaciare, concentrate în Munţii Rodnei (în total
18, mai cunoscute fiind Lala, Buhăescu) şi lacuri pe masivele de sare (Coştiui, Ocna Şugatag), în
Depresiunea Maramureşului.
Dintre lacurile antropice menţionăm lacul Firiza, care este un lac de acumulare construit
pentru alimentarea cu apă a oraşului Baia Mare.

Învelişul biopedogeografic

Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei, prin poziţia lor geografică şi dispunerea reliefului

(altitudini, forme şi unităţi de relief), au o serie de caracteristici sub aspectul învelişului
biopedogeografic (Muică, Cristina, Pătroescu, Maria, 1985).
Astfel, la cele mai mari înălţimi se întâlneşte un etaj alpin propriu – zis, individualizat în
Munţii Rodnei, unde ocupă areale mai întinse (la altitudini de peste 1900 m).
Etajul subalpin se întâlneşte în Munţii Maramureşului şi Munţii Rodnei, cuprinzând
frecvent jnepenişuri. În Munţii Maramureşului coboară până la 1400 m altitudine, ca rezultat al
temperaturilor mai scăzute.
Pe mari întinderi (ca suprafaţă şi interval altimetric) se află asociaţiile vegetale de conifere
(molid sau amestec de molid cu brad), la care se adaugă, la partea inferioară, amestecul de conifere
şi fag.
Etajul fagului ocupă suprafeţe semnificative în munţii din latura sud-vestică (Oaş, Igniş,
Gutâi, Ţibleş). La limita inferioară a fagului se dezvoltă etajul stejarului (în care predomină
gorunul), cu suprafeţe mai mari în Depresiunea Maramureşului.
Există, de asemenea, o vegetaţie azonală de tinoave (în Oaş, Igniş, Gutâi, Obcine,
Depresiunea Dornelor – unde se află şi cel mai întins tinov, la Poiana Stampei).

244
 Suprafeţele forestiere extinse favorizează existenţa unor mamifere de pădure (cerb, urs,
căprior, mistreţ, jder) şi păsări (cocoşul de mesteacăn). În Munţii Rodnei a fost reintrodusă capra
neagră şi a fost colonizată marmota. În bazinul Vişeului există un element rar de ihtiofaună, lostriţa.
Principalele tipuri de soluri sunt următoarele: cambisolurile (soluri brune eumezobazice,
soluri brune acide), soluri brune luvice (predominând în Obcina Mare şi în Depresiunea
Maramureşului), soluri brune acide (predominând în Obcina Feredeului şi în munţii vulcanici Igniş,
Gutâi), soluri brune feriiluviale, brune acide şi podzoluri (în Munţii Maramureşului, Suhard,
Rodnei, Obcina Mestecăniş şi Munţii Ţibleş), podzoluri şi soluri brune acide (sub pajiştile alpine).
La acestea se adaugă pe arealele cu roci vulcanice (îndeosebi Igniş, Gutâi) soluri brune feriiluviale
şi andosoluri. Pe suprafeţe mai reduse se întâlnesc soluri neevoluate, soluri organice (turbării) şi
soluri hidromorfe.
În porţiunea înaltă a Munţilor Rodnei există o rezervaţie complexă (rezervaţia Pietrosul
Mare), iar în Munţii Maramureşului rezervaţia Cornu Nedeii – Ciungii Bălăsânii (Parcul Naţional
Munţii Maramureşului).

(4) Elemente de geografie umană

Specificul populaţiei şi al habitatului

Datorită altitudinii medii în general reduse, numeroaselor depresiuni şi culoarelor de vale

suficient de largi, precum şi resurselor naturale variate, această grupă muntoasă este relativ bine
populată.
În depresiuni (Maramureş, Câmpulung, Vatra Dornei) densitatea populaţiei este mai
ridicată, apropiindu-se de sau depăşind 100 loc./km2, dar în zona muntoasă propriu-zisă aceasta este
scăzută, de regulă sub 25 loc./km2. În ceea ce priveşte sporul natural al populaţiei, se înscrie în zona
cu valorile cele mai ridicate din ţară, pozitive (2 - 3‰).
Satele s-au dezvoltat în depresiuni, pe văi, pe versanţii însoriţi şi interfluviile domoale,
urcând până la 1000 – 1200 m altitudine, iar aşezările sezoniere urcă chiar mai sus. În zona montană
propriu–zisă sunt frecvente satele de tip risipit sau împrăştiat, care caracterizează îndeosebi
Obcinele (Valea Moldovei şi a Moldoviţei). Ca mărime, predomină satele mici (sub 500 locuitori) şi
mijlocii (500 – 1500 locuitori), acestea din urmă mai ales în depresiuni. Ca funcţii predomină satele
agricole (îndeosebi agropastorale), dar există şi sate cu funcţii forestiere şi mixte.
Gradul de concentrare a populaţiei în aşezările rurale diferă de la o subunitate la alta. Astfel,
Depresiunea Oaşului este populată aproape integral şi dă aspectul unei reţele rurale interconectate,
fapt ce reprezintă o reflectare a comuniunii istorico - geografice a locuitorilor. Satele au în general o
structură neregulată, valorificând pantele versanţilor (Turţ, Cămârzana, Bixad); Satul Certeze, cu
arhitectura lui nouă, contrastează cu aspectul tradiţional al satului oşan. În Depresiunea
Maramureşului, localităţile rurale au un pronunţat caracter alungit, în lungul văilor Vişeu, Iza şi al
afluenţilor acestora. Habitatul oferit de relief favorizează forma liniară, iar exploatarea fondului
forestier a influenţat predominanţa construcţiilor din lemn. În Obcinele Bucovinei, aşezările rurale
sunt concentrate pe văile ce despart Obcinele şi în Culoarul Câmpulung. Pe Valea Sucevei, aşezările
rurale sunt aproape continui, din zona montană până la ieşirea în podiş (cea mai importantă aşezare,
Vicovul de Sus, a fost declarată oraş). Aspectul liniar al localităţilor este prezent şi pe alte râuri,
cum ar fi Valea Someşului Mare şi Valea Bistriţei. Aşezările răsfirate sunt mai frecvente în Munţii
Bârgăului, Depresiunea Dornelor Vatra Dornei şi Depresiunea Neagra Şarului, precum şi în Obcine.
Oraşele s-au dezvoltat în depresiuni şi pe principalele văi: Baia Mare (în depresiunea
omonimă), Negreşti – Oaş (în Depresiunea Oaş), Sighetu Marmaţiei, Vişeu de Sus şi Borşa (toate în
Depresiunea Maramureş), Baia Sprie, Cavnic, Sângeorz - Băi (pe valea Someşului Mare), Vatra
Dornei (în depresiunea Dornelor), Câmpulung Moldovenesc (în depresiunea omonimă). Baia Mare
a fost centrul unei importante regiuni de extracţie şi prelucrare a minereurilor neferoase. Sighetu
Marmaţiei este centrul „gravitaţional” al Depresiunii Maramureşului, iar Câmpulung Moldovenesc

245
cel mai însemnat oraş din zona Obcinelor; celelalte oraşe sunt mici, de regulă cu funcţii mixte, dar
şi unele cu funcţie turistică (balneoclimaterică): Vatra Dornei, Sângeorz - Băi.
Au fost declarate în ultimii ani două aşezări urbane noi: Săliştea de Sus şi Dragomireşti
(ambele în Depresiunea Maramureşului).

Tabelul 13. Evoluţia demografică a oraşelor din Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei

Oraşe 1992 1998 2002 2014

Baia Mare 149 205 149 496 137 976 148 581
Sighetu Marmaţiei 44 185 44 675 41 246 44 332
Borşa 27 450 27 493 27 032 29 813
Câmpulung Moldovenesc 22 143 21 635 20 153 20 328
Vişeul de Sus 19 167 18 692 16 887 18 329
Baia Sprie 16 059 15 793 16 626 17 098
Vatra Dornei 18 488 18 059 16 465 17 342
Gura Humorului 16 629 16 672 15 837 17 115
Negreşti Oaş 16 648 16 390 13 956 16 908
Sângeorz Băi 10 280 10 599 10 224 11 567
Seini 9 192 9 371 10 129 9 578
Cavnic 5 778 5 567 5 216 5 350
Dragomireşti - - - 3 279
Săliştea de Sus - - - 5 160

Evoluţia demografică a acestor oraşe arată predominant o scădere a populaţiei acesteia,

cauzată de mai mulţi factori. Scăderea este însă mai mică decât în cazul oraşelor din alte regiuni,
datorită compensării acesteia printr-un spor natural ridicat al populaţiei aşezărilor urbane şi rurale
înconjurătoare.
Oraşul Baia Mare poate fi considerat foarte strâns legat de Carpaţii Maramureşului şi
Bucovinei, prin legătura strânsă pe care o are cu munţii vulcanici Igniş - Gutâi şi prin influenţa
administrativă pe care o are asupra părţii de vest a acestei regiuni. Anumite cartiere pătrund chiar în
interiorul zonei montane propriu-zise, dar cea mai mare parte a oraşului ocupă spaţiul depresionar
submontan (Depresiunea Baia Mare, considerată subdiviziune a Dealurilor de Vest). Nucleul vechi
al oraşului (de formă rectangulară) a fost revalorificat arhitectonic. Partea centrală, relativ nouă (din
anii 1970 - 1980) are un aspect urban agreabil, formând împreună cu vechiul nucleu zona
comercială şi administrativă a oraşului. Cartierele noi de locuinţe au valorificat arealul depresionar
străbătut de Valea Săsarului. Pe ansamblu, oraşul exercită o puternică influenţă asupra unui teritoriu
întins, dobândită în condiţiile organizării administrative pe regiuni (când sediul regiunii Maramureş
a fost fixat la Baia Mare, deşi Satu Mare era un oraş mai dezvoltat, dar poziţionat excentric). Oraşul
s-a extins spre nord-vest prin cartiere de construcţii noi.
Baia Sprie, iniţial comparabil cu Baia Mare, este în prezent eclipsat de acesta.
Negreşti Oaş reprezintă locul central, în sens geografic, al Depresiunii Oaşului, concentrând
funcţii economice şi de învăţământ care satisfac ansamblul depresiunii. Exceptând partea centrală
(care este nou construită), oraşul are un pronunţat caracter rural.
Sighetu Marmaţiei reprezintă centrul geografic al Maramureşului istoric şi, în prezent,
centrul de convergenţă şi gravitaţie al Depresiunii Maramureşului. Este cunoscut ca oraş din 1352,
iar aspectul actual conservă structura iniţială. Originile activităţilor meşteşugăreşti (organizate în
bresle) au favorizat dezvoltarea sa industrială încă de la jumătatea secolului al XIX-lea. În prezent
s-a reactivat foarte mult funcţia comercială, inclusiv cea legată de schimbul de produse cu localităţi
situate la nord de Tisa. Centrul vechi al oraşului se află în prezent în revalorificare arhitectonică.
Vişeul de Sus (denumit de localnici în trecut „Între Râuri”, datorită confluenţei Vişeului cu
Vaserul) are, în cea mai mare parte, un pronunţat caracter rural, deşi centrul oraşului cuprinde mai

246
multe instituţii şi dotări recente. Este cunoscut prin industria de prelucrare a lemnului şi a
produselor lactate.
Borşa, principalul oraş din estul Depresiunii Maramureşului, este alungită pe cursul superior
al Vişeului, unde culoarul depresionar se îngustează spre Pasul Prislop. Prelucrarea primară a
minereurilor (la Băile Borşa), industria lemnului şi, mai recent, activităţile turistice, conturează
profilul acestui oraş.
Vatra Dornei, deşi este un oraş relativ mic, este cunoscut prin funcţia sa balneo - turistică,
prin poziţia geografică (la confluenţa Dornei cu Bistriţa) şi anumite activităţi economice (produse
lactate, industria lemnului). Deşi este un oraş mic, reflectă foarte bine ierarhizarea aşezărilor dintr-
un spaţiu depresionar relativ închis.
Câmpulung Moldovenesc, principalul oraş din estul Carpaţilor Maramureşului şi
Bucovinei, are o formă alungită, fiind dezvoltat într-o porţiune mai largă a Văii Moldovei. Structura
stradală este strâns legată de axul oraşului, orientat vest - est. Activităţile industriale sunt în
restructurare, păstrându-se domeniile tradiţionale. În secolele XVI - XIX a fost centrul unei
organizări administrative originale („Ocolul Câmpulungului”).
Seini şi Cavnic sunt cunoscute prin activităţile miniere pe care le-au avut până curând.
Cele mai recente oraşe (Săliştea de Sus şi Dragomireşti) au un pronunţat caracter rural.

Potenţialul natural şi producţia socială

Această grupă muntoasă dispune de variate resurse ale mediului geografic şi ale scoarţei
terestre.
Dintre resursele mediului se remarcă rocile de construcţie, pădurile, păşunile, fâneţele
naturale şi pajiştile de munte. Potenţialul hidroenergetic al râurilor are o valorificare redusă (doar pe
Firiza).
Dintre resursele scoarţei terestre se remarcă minereurile neferoase. Zăcămintele cele mai
importante de minereuri neferoase se găsesc sub forma minereurilor complexe (Cu, Pb, Zn) la
poalele Munţilor Gutâi, în împrejurimile oraşului Baia Mare (Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ, Nistru,
Ilba), în Munţii Maramureşului (Baia Borşa, Toroiaga, Burloaia) şi Munţii Oaş (Turţ). Există
zăcăminte de zinc, de asemenea zăcăminte de mangan, în bazinul superior al Bistriţei, în apropiere
de Vatra Dornei. Minereurile auroargentifere se află situate în zona de la poalele Munţilor Gutâi
(Săsar). În prezent, majoritatea minelor sunt în conservare.
În ceea ce priveşte industria energetică, rezervele sunt simbolice. Există câteva mici
termocentrale la Sighetu Marmaţiei, Vatra Dornei, Borşa, Baia Mare.
O ramură specifică a reprezentat-o industria metalurgiei neferoase, aici aflându-se
importante zăcăminte de minereuri complexe (Cu, Pb, Zn).
Toate aceste minereuri neferoase au fost prelucrate la Baia Mare.
Industria constructoare de maşini şi industria chimică s-au diminuat foarte mult şi s-au
restructurat (Baia Mare).
O anumită dezvoltare cunoaşte industria exploatării şi prelucrării lemnului, prin industria
cherestelei, atât la fag şi alte foioase (Sighetu Marmaţiei), cât mai ales la răşinoase (Falcău,
Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Lunca Ilvei, Vama, Vişeu de Sus, Prundu Bârgăului).
Industria materialelor de construcţie este reprezentată îndeosebi prin exploatări de gresii,
argile, andezit, marmură şi calcar metamorfic, bentonite, caolin şi prin producţia de lianţi (var la
Câmpulung Moldovenesc) şi ceramică (la Baia Mare). Industria uşoară şi alimentară se dezvoltă în
oraşele mai mici, fiecare cu un anumit specific (Sighetu Marmaţiei, Vatra Dornei).
Este dezvoltată şi industria mică şi artizanală: articole de uz casnic şi gospodăresc, ţesături şi
cusături populare, covoare, produse din lemn (Câmpulung Moldovenesc), împletituri, conserve de
fructe etc.
Diferite aspecte economico – geografice au fost abordate în timp de Gh. Iacob (1977, 1980),
Gabriela Ilieş (2005), N. Ciangă (1998) etc.

247
 Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei fac parte din zona agrogeografică de munte, cu relief
accidentat, climat rece şi soluri (brune acide, brune şi podzolice) cu o fertilitate redusă.
Datorită întinselor suprafeţe ocupate cu păşuni şi fâneţe naturale, este bine dezvoltată
creşterea ovinelor, păstoritul fiind o ocupaţie tradiţională (îndeosebi în Munţii Rodnei şi Munţii
Maramureşului). O lucrare de geografie deosebită asupra păstoritului din Munţii Rodnei este
datorată lui T. Morariu (1937).
Culturile agricole sunt în general restrânse, fiind prezente mai ales în depresiuni, pe văi şi pe
versanţii mai însoriţi. Se cultivă plante furajere, cartofi şi cereale (porumb, orz, ovăz în Depresiunile
Maramureş şi Oaş), pomi fructiferi în toate depresiunile.

Căi de comunicaţie, legături regionale, turism

Această grupă muntoasă este relativ izolată faţă de marile magistrale feroviare şi rutiere, dar
existenţa depresiunilor şi a culoarelor de vale a permis realizarea unor legături, atât feroviare cât şi
rutiere. Se remarcă prezenţa unor căi ferate transversale: Salva – Vişeu – Sighetu Marmaţiei;
Beclean – Vatra Dornei – Gura Humorului, în continuare spre Suceava. Tronsonul feroviar Salva –
Vişeu (foarte dificil) realizează legătura Maramureşului cu restul ţării.
Există mai multe căi rutiere modernizate: Baia Mare – Sighetu Marmaţiei (prin pasul Huta);
Vatra Dornei – Borşa – Sighetu Marmaţiei (prin pasul Prislop); Bistriţa-Năsăud – Borşa (prin pasul
Şetref); Bistriţa – Vatra Dornei (prin pasul Tihuţa). La Baia Mare există un aeroport.
Pe ansamblu, căile de comunicaţie au reprezentat şi reprezintă o problemă a acestei regiuni
(Iacob, Gh., 1976, 1980 etc.)
Această regiune dispune de un important potenţial turistic. Se remarcă Munţii Rodnei şi
complexul turistic Borşa, staţiunile balneoclimaterice Vatra Dornei, Sângeorz – Băi, precum şi alte
staţiuni de interes local (Turţ - Băi, Mogoşa, Izvoarele, Ocna Şugatag, Coştiui etc.), mănăstirea
Putna, mănăstirile cu fresce exterioare (Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ), alte mănăstiri.

Diferenţieri teritoriale de geografie umană

Una dintre caracteristicile Carpaţilor Maramureşului şi Bucovinei, sub raportul geografiei

umane, o reprezintă ponderea foarte ridicată a populaţiei româneşti. Pe margini, spre Depresiunea
Transilvaniei, există şi localităţi cu o prezenţă semnificativă a populaţiei maghiare (Baia Mare), iar
în Depresiunea Maramureşului şi Obcine, o minoritate ucrainiană.
În această regiune există mai multe areale specifice sub raportul geografiei umane, astfel:
- Ţara Maramureşului (ca parte a Maramureşului istoric), cu o civilizaţie originală şi
îndeletniciri specifice legate de economia forestieră şi prelucrarea artizanală a lemnului (Ilieş,
Gabriela, 2005);
- Ţara Oaşului, cu locuitori care au o anumită fizionomie, temperament şi un specific
etnografico – folcloric (Velcea, I., 1964; Ilieş, M., 2005);
- Munţii Bârgăului (zona Bârgău), cu localităţi şi oameni care formează o evidentă
comunitate teritorială;
- Zona Câmpulung – Obcine, cu un specific evident de geografie umană şi o organizare
teritorială specifică în trecutul istoric („Ocolul Câmpulungului”); a fost studiată de E. I.
Emandi (1992) şi I. Iosep (1994); este mai mult un „ţinut” care a aparţinut în sec. XVIII –
XIX unui sistem de tip „ţară” (Ocolul Câmpulung);
- Arealul Dornelor (denumit uneori „ţară”, deşi este mai mult un „ţinut”) se
individualizează prin peisajul agro-pastoral, potenţialul turistic şi toponimul „dorna”;
- Zonele Lăpuş (Ţara Lăpuşului) şi Năsăud (Ţinutul Năsăudului), în marginea sudică a
unităţii montane, cu aspect de „ţări” (care sunt însă incluse Depresiunii Transilvaniei).

248
 (5) Mediul, peisajele şi complementaritatea geografică

Mediul înconjurător şi peisajele

Mediul înconjurător în ansamblul său are caracteristici naturale relativ bine păstrate pe mari
întinderi. Se pot distinge următoarele tipuri majore de medii:
- mediul munţilor înalţi (alpin şi subalpin), la peste 1800 m (Rodna);
- mediul munţilor de altitudine mijlocie (1000 – 1800 m);
- mediul munţilor de altitudine redusă (sub 1000 m);
- mediul depresiunilor intramontane (Maramureş, Dorna, Câmpulung) şi submontane.
În zona Baia Mare există un mediu urban caracterizat printr-o ameliorare şi diminuare a
poluării.
Există o serie de nuanţe ale mediului (morfotopuri, geotopuri), în funcţie de expunerea
versanţilor la precipitaţii şi caracteristicile vegetaţiei naturale.
Se pot recunoaşte mai multe tipuri de peisaje, cum ar fi:
- peisaj alpin (cu relief glaciar, periglaciar şi vegetaţie alpină) ce caracterizează creasta
înaltă a Munţilor Rodnei;
- peisaj de munţi înalţi („munţi bloc”, cu substrat de roci dure, platforme de eroziune şi văi
adânci, pajişti montane şi păduri), ce caracterizează arealul central înalt;
- peisaj montan vulcanic (cu relief vulcanic şi păduri), caracteristic Munţilor Oaş, Igniş,
Ţibleş;
- peisaj de munţi împăduriţi, pe structură de tip fliş (cu alternanţă de culmi şi văi paralele),
în Obcine;
- peisajul depresiunilor intramontane (cu aşezări concentrate şi terenuri agricole, îndeosebi
în Depresiunea Maramureşului).
Mediul natural şi antropic suprapuse bazinului hidrografic Vişeu au făcut obiectul unui
foarte interesant studiu recent datorat lui Andrei Sima (2012), atât ca metodologie, problematică,
mod de abordare cât şi ca posibilitate de identificare a unor soluţii de amenajare a teritoriului şi
diminuare a riscurilor hidrice. Lucrarea reprezintă totodată un model posibil pentru alte abordări
comparabile ale unor bazine hidrografice relativ similare Vişeului.

Funcţii teritoriale specifice şi complementaritatea

Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei au la nivelul ansamblului ţării o serie de funcţii

teritoriale ca reflectare a specificului poziţional.
- O funcţie specifică acestei regiuni geografice o reprezintă caracterul ei de interfaţă spre
Ucraina şi spre arealele montane carpatice situate în această ţară; acest lucru este evident îndeosebi
pentru Depresiunea Maramureşului, în interiorul căreia se păstrează anumite legături, chiar dacă
sunt dificile, între populaţia ce formează Maramureşul istoric (Boar, N., 2006);
- O altă funcţie o constituie caracterul de rezervor demografic şi de forţă de muncă pentru
regiuni mai apropiate sau mai îndepărtate; este cunoscut fenomenul de deplasare sezonieră a forţei
de muncă spre alte regiuni ale ţării sau spre alte ţări;
- Este evidenţiată funcţia de legătură între două regiuni istorico – geografice de dimensiuni
mai mici (Maramureş şi Bucovina), precum şi între două regiuni istorice „clasice” (Transilvania şi
Moldova), prin intermediul zonei depresionare Bârgău – Dorna – Câmpulung. În acest sens, sunt
cunoscute deplasările definitive de populaţie din Transilvania – Maramureş spre Bucovina –
Moldova, în secolele XVIII – XIX.
Faţă de regiunea situată spre nord (Carpaţii Păduroşi), situată pe teritoriul Ucrainei, există o
complementaritate naturală, dar mai puţin una economico – geografică.
Spre vest, legătura cu zona silvano – someşană şi complementaritatea munţilor vulcanici
faţă de aceasta este uşor de sesizat.

249
 Spre sud, există în mod natural atât o prelungire a trăsăturilor fizico – geografice de bază,
cât şi o complementaritate de geografie umană în raport cu regiunea situată în continuare, Carpaţii
Moldo – Transilvani. Valea Bistriţei este, în acest fel, o axă NV – SE, care uneşte aceste două
regiuni.
Spre est, legătura şi complementaritatea cu Podişul Sucevei şi Culoarul Moldova – Siret este
uşor de argumentat; văile principale (Suceava şi Moldova) leagă fizico – geografic şi economic
aceste unităţi învecinate;
Spre SV, zona montană Ţibleş – Rodna – Bârgău este foarte strâns legată (prin relief,
hidrografie şi populaţie) de arealele adiacente (Ţara Lăpuşului, Ţinutul Năsăudului, arealul Bârgău)
şi prin acestea cu restul Depresiunii Transilvaniei.

(6) Subdiviziuni teritoriale

Masivele centrale înalte (Rodna, Maramureş, Suhard)

Acestea formează nucleul înalt al Carpaţilor Maramureşului şi Bucovinei, ocupând cea mai
mare parte a zonei cristalino – mezozoice. Au pe alocuri caractere alpine (relief glaciar, pajişti
alpine întinse), precipitaţii ridicate (1300 – 1400 mm) şi păduri întinse.
Munţii Maramureşului continuă un aliniament ce se prelungeşte din Carpaţii Păduroşi şi
are altitudini ce depăşesc 1900 m. Precipitaţiile bogate determină formarea unui debit neobişnuit de
mare pentru Valea Vişeului, care adună apele din această unitate montană (30 m3/s aproape de
vărsarea în Tisa). Există în interior, pe Valea Vaserului şi a Ruscovei, mici bazinete depresionare,
mai cunoscut fiind bazinetul de la Poienile de sub Munte.
În anumite locuri au fost identificate forme de eroziune asemănătoare celor glaciare, unde au
existat, probabil, gheţari nevé (Pop Ivan, Mihailecu, Farcău).
În cadrul arealului montan se disting mai multe diviziuni: Culmea Pop Ivan (cu Vârful
omonim de 1837 m), Masivul Farcău (cu vârfurile Farcău – 1957 m şi Mihailecu – 1918 m), lângă
care se află un lac periglaciar, culmea Pietrosul Maramureşului (cu Vârful Pietrosul Bardău – 1850
m, între Ruscova şi Vaser), Depresiunea Poienile de sub Munte (pe Ruscova), Culmea Toroiaga –
Jupania, cu bazinul Baia Borşa, Masivul Cearcănu – Prislop, Muntele Zimbroslavele şi Obcina
Ţapu.
Munţii Rodnei sunt asimetrici, linia celor mai mari înălţimi fiind situată aproape de
marginea lor nordică; au mai multe vârfuri ce depăşesc 2000 m (Pietrosu – 2303 m, Inău – 2279 m,
Rebra – 2221 m, Puzdrele – 2188 m). Pe margini sunt traversaţi de pasuri înalte (Şetref – 818 m,
Rotunda – 1271 m). Au fost puse în evidenţă suprafeţe de eroziune, un relief glaciar diversificat
(văi, circuri, morene, blocuri eratice, custuri), forme periglaciare şi un relief carstic pe calcare
cristaline (peştera Izvorul Tăuşoarelor, doline, cursuri subterane). Este o regiune cu tradiţii
deosebite în creşterea ovinelor (Morariu, T., 1937). Din creasta principală se desprind spre sud
culmi prelungi, despărţite de văi foarte adânci (Sîrcu, I, 1978).
Un element specific al Munţilor Rodnei, remarcat de la primele cercetări ştiinţifice, îl
reprezintă sesizarea asemănării pe care o au cu masivele muntoase înalte din Carpaţii Meridionali:
alcătuirea geologică din şisturi cristaline, suprafeţele de nivelare, văile adânci şi relieful glaciar.
Asemănările sunt mai evidente între Munţii Rodnei şi Munţii Făgăraş.
În Munţii Rodnei au fost identificate zece văi glaciare şi peste douăzeci de circuri glaciare.
Circurile şi văile glaciare sunt mai numeroase în partea de nord (în sud având un caracter ocazional
sau chiar simbolic), fenomen explicat prin cantitatea mai mare de precipitaţii pe care le primea
versantul nordic în timpul glaciaţiunii, favorizând acumularea zăpezii şi instalarea gheţarilor.
Munţii Suhard continuă aliniamentul Munţilor Rodnei la est de pasul Rotunda, coborând
sub forma unui unghi mărginit de Bistriţa Aurie spre Depresiunea Dornelor. Altitudinea maximă
este de 1932 m (Vf. Omu).

250
 Sistemul montan vulcanic Oaş – Ţibleş („Munţii vulcanici de nord”) are ca element
specific comun relieful dezvoltat pe roci vulcanice (sau influenţat de acestea) şi resurse de
minereuri neferoase. Acest aliniament este format din Munţii Oaş (mai scunzi şi fragmentaţi,
cuprinzând în interior Depresiunea Oaşului), Munţii Igniş (1307 m), care formează cel mai întins
aparat vulcanic din acest areal, Munţii Gutâi (1443 m), mai erodaţi, Munţii Lăpuşului şi Munţii
Ţibleş (1839 m).
Munţii Ţibleşului reprezintă un edificiu de roci sedimentare străpunse parţial de lave care
au fost scoase apoi la zi de eroziune, sub forma unor neck-uri care dau cele mai mari înălţimi (vf.
Ţibleş – 1839 m, vf. Bran – 1837 m, vf. Arcer – 1859 m, vf. Hudin – 1611m). Spre sud există culmi
înguste, dezvoltate pe roci sedimentare, cu un aspect de „obcine” (denumire frecventă în aceşti
munţi) de unde şi denumirea propusă de Obcinele Ţibleşului.
Munţii Lăpuşului sunt formaţi din roci sedimentare şi vulcanice şi au altitudini maxime ce
depăşesc 1300 m (vf. Neteda – 1322 m, vf. Văratic – 1358 m, vf. Prislop – 1323 m), spre sud se
continuă cu vf. Şatra, decupat aproape circular şi înconjurat de un piemont (Piemontul Şatrei).
Există mici bazinete depresionare la Poiana Botizei, Cavnic şi Băiuţ.
Munţii Gutâiului reprezintă, de fapt, un masiv mai redus ca întindere, cu altitudini ce
depăşesc 1400 m (vf. Gutâi – 1443 m şi Creasta Cocoşului – 1428 m). Sunt formaţi aproape integral
din roci vulcanice, cu o creastă principală andezitică, ce formează şi abruptul Crestei Cocoşului. Se
continuă spre sud prin culmi secundare (cum ar fi Culmea Mogoşa), iar spre nord racordul cu
Depresiunea Maramureşului este realizat printr-un piemont (Piemontul Gutâiului).
Munţii Ignişului localizaţi la vest de şoseaua Baia Mare – Sighetul Marmaţiei (care urcă în
Pasul Gutâi la 989 m) până la Pasul Huta reprezintă o unitate formată predominant din curgeri de
lave şi are aspectul vulcanic cel mai evident. Deşi înălţimile sunt mai mici (Igniş – 1307 m,
Pietroasa – 1200 m, Pleşca Mare 1292 m), sunt dificil de străbătut. Există două caldere (Săpânţa şi
Mara), partea cea mai înaltă fiind acoperită cu un relief vulcanic de tip platou (denumit Platoul
Izvoarele). Hidrografia radiară sugerează existenţa unui mare edificiu vulcanic supraetajat. Există
câteva mici bazinete depresionare, cum ar fi Chiuzbaia, Firiza, Blidari, Băiţa, Nistru, Hondolul
Ilbei.
Munţii Oaş au altitudini mai scăzute (400 – 800 m, 824 m altitudinea maximă în Vf. Piatra
Vâscului), fiind alcătuiţi din roci vulcanice cu frecvente forme de relief specifice (neck – uri,
platouri, stoguri). Au fost studiaţi sub raportul reliefului de universitarul Cornel Faur.
În partea lor sudică se află Depresiunea Oaşului, bine individualizată în structura vulcanică
subiacentă şi mărginită spre Câmpia de Vest de două măguri vulcanice (Belavara şi Măguriţa), dar
deschisă pe văile Tur şi Talna. Se pot distinge în interiorul ei trei bazinete: Negreşti (în sud), mai
întins şi Târşolţ şi Cămârzana (în nord). Marginea nord – vestică a Munţilor Oaşului coboară printr-
un relief de măguri spre Valea Tisei (cu lărgiri la Tarna Mare şi Batărci). Depresiunea Oaşului şi
rama montană înconjurătoare au favorizat apariţia şi păstrarea unei entităţi istorico – geografice de o
deosebită originalitate „Ţara Oaşului”. Populaţia acesteia se caracterizează printr-un spor natural
pozitiv şi prin deplasările sezoniere frecvente ale acesteia. Dacă în trecut deplasările se realizau în
regiuni agricole sau forestiere din ţară, în ultimele două decenii, un număr important de oşeni s-au
deplasat temporar în alte ţări, iar pe baza veniturilor obţinute şi-au construit gospodării personale cu
elemente de noutate arhitectonică (faţă de arhitectura tradiţională), îndeosebi la Certeze şi Negreşti.
Locuitorii Ţării Oaşului au un puternic sentiment de solidaritate colectivă.

Depresiunea Maramureşului este o subdiviziune bine evidenţiată, situată pe văile paralele

ale Vişeului şi Izei, până la vărsarea acestora în Tisa. Geomorfologic se întinde şi dincolo de Valea
Tisei, iar din perspective geografiei istorice, această unitate situată pe teritoriul României şi al
Ucrainei, străbătută în partea ei centrală de Tisa, formează „Maramureşul istoric”. Depresiunea are
un aspect deluros, fiind formată dintr-o asociere de dealuri de eroziune, piemonturi, suprafeţe de tip
glacis, văile terasate ale Tisei, Izei şi Vişeului. Depresiunea gravitează (în cea mai mare parte) spre
Sighetu Marmaţiei, iar partea ei estică spre Borşa şi Vişeul de Sus. Are legături spre Bistriţa Aurie
prin pasul Prislop (1418 m), spre Depresiunea Transilvaniei prin pasul Şetref (cu şosea şi cale

251
ferată), spre Depresiunea Baia Mare prin pasul Neteda (987 m) şi spre Depresiunea Oaş şi Câmpia
Someşului prin pasul Huta (587 m). Este o subunitate regională care păstrează un puternic aer
tradiţional şi are multiple elemente de specificitate, inclusiv legate de tehnica prelucrării lemnului.
Depresiunea Maramureşului este una dintre depresiunile intramontane cele mai întinse, dar
şi, poate, cea mai complexă sub raportul aspectelor geografice şi al genezei. Este formată din
dealuri înalte, depresiuni, culoare de văi, piemonturi, glacisuri şi bazinete. La origine este o
depresiune tectonică (având o geneză până la un moment dat comună cu Depresiunea
Transilvaniei), la care se adaugă elementele introduse de barajul vulcanic Oaş – Gutâi – Ţibleş; pe
acest fond iniţial tectonic şi de baraj vulcanic, substratul litologic a fost modelat subaerian într-o
varietate de forme, în care un rol important l-a avut eroziunea diferenţială. Sedimentarul paleogen şi
neogen al Depresiunii Maramureşului a influenţat formarea unui relief predominant deluros, ceea ce
ne permite să apreciem că, în realitate, „Depresiunea” Maramureşului este o regiune deluroasă,
colinară, asemănătoare mai mult cu Depresiunea Transilvaniei decât cu celelalte depresiuni
intramontane din Carpaţi. Legătura cu Depresiunea Transilvaniei este demonstrată de existenţa unei
suprafeţe de eroziune comune, la altitudinea de 750 – 800 m, prezentă de o parte şi de alta a lanţului
vulcanic şi anterioară formării acestuia.
Depresiunea Maramureşului cuprinde regiuni deluroase şi arii depresionare.
a) Regiunile deluroase se pot grupa astfel:
 la nord de Valea Vişeului se află glacisul Vişeului (situat pe dreapta văii cu acelaşi
nume) care poate fi denumit şi glacisul Munţilor Maramureşului (deoarece reprezintă o
suprafaţă de racord între aceştia şi Valea Vişeului); în est, spre Borşa, este mai înalt (750
m), iar în nord – vest (spre Petrova) este mai jos (550 m); panta de glacis este întreruptă de
umeri şi cueste unghiulare, însoţind aproape continuu Valea Vişeului.
 Dealurile Maramureşului, între Vişeu şi Iza, reprezintă o culme aproape continuă,
relativ înaltă (cu altitudinea maximă ce depăşeşte puţin 1000 m), sculptată pe formaţiuni
paleogene şi neogene; pe alocuri are un uşor caracter anticlinal, evidenţiat de formele de
relief (pe Valea Satului sau Strâmtura, există la izvoare o butonieră de anticlinal); au diferite
denumiri regionale; în nord se prelungeşte prin Culmea Judeleva, dezvoltată pe roci
cretacice (între Vişeu, Tisa şi Rona) până la Valea Tisei, această culme reprezentând un
„pinten” montan în interiorul depresiunii, despărţit de Munţii Maramureşului prin valea
îngustă a Vişeului între Petrova şi Valea Vişeului, cu aspectul unui defileu;
 Piemonturile Maramureşului mărginesc spre zona montană sudică Depresiunea
Maramureşului; au diferite denumiri pentru sectoarele reprezentative: Piemontul Mara –
Săpânţa (la poalele Munţilor Igniş), Piemontul Gutâiului (sub Munţii Gutâiului), Piemontul
Văratic – Botiza (sub Munţii Lăpuşului), glacisul Săcel (sub Munţii Ţibleşului) şi Piemontul
Borşei (sub Munţii Rodnei).

b) Unităţile depresionare cuprind:

 Culoarul Vişeului, cu unităţi depresionare (Borşa, Vişeu, Ruscova), bazinete (Petrova,
Bistra) şi sectoare mai înguste ale Vişeului;
 Culoarul Izei, mai larg, dezvoltat pe un fost golf pannonian, cu sectoare depresionare
(Dragomireşti, Bârsana – Vadul Izei), culoare (Rozavlea şi Săcel – Sălişte);
 Depresiunea Sighet, situată la confluenţa Izei cu Tisa;
 Depresiunea Rona, un fost golf miocen, în prezent cu aspect suspendat.
Depresiunea Maramureşului gravitează, în ansamblul ei, spre oraşul Sighetu Marmaţiei. Sub
aspect fizico – geografic şi de geografie istorică, Depresiunea Maramureşului se continuă ca unitate
geografică şi dincolo de Tisa, formând împreună o unitate geografică mai largă, care se suprapune
cu ceea ce se poate numi „Maramureşul istoric”. În prezent, poate fi considerată o regiune
transfrontalieră situată de o parte şi de alta a graniţei româno – ucrainene. Există premise de
activare economică a acesteia ca urmare a unor iniţiative recente, inclusiv prin redeschiderea
circulaţiei feroviare dintre Sighetu Maramaţiei - Câmpulung la Tisa –Teresva – Teacev şi Sighetu
Marmaţiei – Valea Vişeului – Rahiv, prin activarea podurilor feroviare existente anterior pe Tisa.

252
 Obcinele Bucovinei au aspectul unor culmi paralele, care coboară de la vest (1588 m în
Obcina Mestecănişului, formată din şisturi cristaline) spre est (Obcina Feredeului – 1477 m şi
Obcina Mare - 1207 m, formate pe fliş paleogen).
Obcinele Bucovinei au fost modelate într-o suprafaţă iniţială, cu altitudini care scad de la
vest la est – 1400 – 1300 m (Barbu, N., 1976), formată în principal datorită acţiunii unei reţele
hidrografice orientate de la vest spre est (direcţie păstrată doar de cursurile montane ale Moldovei şi
Sucevei). Ulterior formării acestei suprafeţe, o reţea de văi longitudinale, adaptate la structură, s-a
adâncit pe direcţii perpendiculare faţă de reţeaua iniţială.
Obcina Mestecăniş este formată din şisturi cristaline şi roci mezozoice şi se dezvoltă pe un
larg anticlinoriu. Deasupra „nivelului Mestecăniş” se înalţă o serie de martori de eroziune (cu
altitudini între 1400 şi 1550 m). În partea de est (Culmea Lucina) apar calcare şi dolomite care
reprezintă marginea unui sinclinal. Între Obcina Mestecăniş şi Obcina Feredeului se dezvoltă un
culoar alungit (50 km) relativ larg (3 – 4 km), denumit culoarul depresionar Moldova – Sadova.
Obcina Feredeului are altitudini maxime ce depăşesc uşor 1400 m. Se dezvoltă pe o
structură de fliş cretacic în cea mai mare parte. Are aspectul general al unui hogback cu partea
abruptă spre Valea Moldoviţei şi partea mai puţin înclinată spre Culoarul Moldova – Sadova. Între
Obcina Feredeu şi Obcina Mare, pe Valea Moldoviţei, se dezvoltă un al doilea culoar depresionar
alungit, care poate fi denumit Culoarul Moldoviţei. În partea de nord direcţia culmilor este diferită
de cea generală, formând un areal montan denumit Obcina Brodinei.
Spre est, Obcina Mare reprezintă ultima diviziune a Obcinelor Bucovinei, limitându-se
relativ abrupt spre Podişul Moldovei. Este formată dintr-un sistem de culmi monoclinale, de tip
hogback, dintre care culmea principală reprezintă marginea unei cute de anticlinal. Există mai multe
diviziuni cu caracter local (Obcina Moldoviţei, Obcina Humorului). Marginea exterioară a Obcinei
Mari reprezintă reflectarea în peisaj a şariajului realizat de flişul extern deasupra substratului
Podişului Sucevei.
Văile largi ale Moldovei (între Obcina Mestecăniş şi Obcina Feredeu) şi ale Moldoviţei
(între Obcina Feredeu şi Obcina Mare) au favorizat dezvoltarea unor aşezări rurale care pe laturile
culoarelor depresionare au şi un caracter răsfirat. În partea de nord, în bazinul hidrografic de la
izvoarele Sucevei, este individualizată o subdiviziune perpendiculară pe ultimele două Obcine,
denumită Obcina Brodinei. Obcinele Bucovinei gravitează spre Câmpulung Moldovenesc şi Gura
Humorului, iar partea lui nordică, străbătută de râul Suceava, spre oraşul Rădăuţi (situat în
exteriorul regiunii).

Culoarul Bârgău – Dorna – Câmpulung are aspectul unei unităţi relativ mai joase faţă de
regiunile înconjurătoare. În extremitatea lui vestică se află Munţii Bârgăului, dezvoltaţi pe o
structură sedimentară, străbătută de aparate vulcanice (cum ar fi Heniul Mare – 1611 m); la
izvoarele Bistriţei (afluent al Şieului) se află Pasul Tihuţa (1201 m), care face legătura rutieră între
Depresiunea Transilvaniei şi Depresiunea Dornelor.
Munţii Bârgăului reprezintă o regiune vulcano – sedimentară, în care stratele flişului situat
în vestul zonei cristalino – mezozoice au fost străbătute de lave vulcanice care dau în prezent cele
mai mari înălţimi şi se disting prin forme specifice (platouri şi neck-uri). Această unitate montană
realizează trecerea dintre cele două masive cu altitudini maxime mai mari de 2000 m din Carpaţii
Orientali (Rodna, în nord şi Călimani, în sud). Munţii Bârgăului, prin altitudine, alcătuire şi forme
de relief, reprezintă neîndoielnic o unitate montană, dar prin discontinuitatea altitudinală relativă pe
care o creează împreună cu depresiunile Dornelor şi Câmpulung Moldovenesc, îndreptăţeşte
considerarea lor ca întreg, sub forma unui larg culoar transcarpatic (Bârgău - Dorna – Câmpulung).
Limita nordică a Munţilor Bârgăului o constituie Valea Someşului, limita sudică Valea Bistriţei
(între Piatra Fântânele şi Prundu Bârgăului), limita vestică îngustându-se la vest de Heniu Mare
între Susenii Bârgăului şi Ilva Mică (peste pasul Strâmba – 673 m), limita estică fiind mai clară spre
Depresiunea Dornelor (unde calea ferată Lunca Ilvei – Vatra Dornei şi şoseaua dintre Tihuţa şi
Vatra Dornei încep să se apropie între ele) şi mai ezitantă spre Munţii Suhard (unde este considerată
totuşi, pe aliniamentul Valea Coşna – Pasul Suhard – 1200 m – Valea Măria). Regiunea montană a

253
Bârgăului studiată iniţial de I. Sârcu (1957) şi, mai recent, de E. Rusu (2002) se prezintă ca o unitate
deosebit de complexă şi interesantă care, prin caracterul ei mai coborât, a oferit posibilitatea
realizării unor legături demografice permanente între Transilvania şi Moldova. Este mai mult un
„ţinut” (Ţinutul Bârgăului) decât o „ţară”, justificat geografic prin abundenţa toponimicului Bârgău.
Depresiunea Dornelor este străbătută în partea ei estică de Bistriţa (care de la izvoare până
aici se numeşte Bistriţa Aurie); marginile depresiunii au un aspect sinuos datorat întrepătrunderii cu
regiunile muntoase înconjurătoare (Munţii Suhard, Munţii Călimani, Munţii Bistriţei, Masivul
Giumalău).
Originea acestei depresiuni este considerată în mod diferit: depresiune tectonică şi de
eroziune (Donisă, I., 1968), depresiune de eroziune diferenţială la contactul dintre zona cristalină şi
zonele sedimentare (Sârcu, I., 1971) sau depresiune de baraj vulcanic (Naum, Tr., 1969). Aspectul
general al depresiunii este asimetric, cu o dezvoltare mai mare pe râul Dorna şi afluenţii ce coboară
din Călimani; se pot distinge două compartimente: Depresiunea Dornei şi Depresiunea Neagra
Şarului. Depresiunea gravitează spre oraşul Vatra Dornei care reflectă foarte bine, prin mărimea
demografică şi funcţiile economice, raportul dintre caracteristicile teritoriului şi ale oraşului care îl
polarizează.
Culoarul depresionar Câmpulung este dezvoltat pe Valea Moldovei (între Pojorâta şi
Gura Humorului). Are mai multe lărgiri pe văile afluente râului Moldova. Poate fi denumit
depresiune (datorită caracterului evident mai coborât) sau culoar depresionar, ca urmare a
caracterului său alungit. Aspectul culoarului depresionar este influenţat de structura Obcinelor
Bucovinei, care îi imprimă acestuia anumite sectoare mai largi (Vama, Molid, Frasin) în alternanţă
cu sectoare mai înguste, la intersectarea culmilor anticlinale. Obcinele Bucovinei, zona depresionară
şi arealul montan din sud, gravitează spre oraşul Câmpulung Moldovenesc, cu o mărime
demografică şi structură funcţională legate strâns de ale arealului înconjurător. La contactul
culoarului depresionar cu Podişul Sucevei s-a dezvoltat în mod natural, geografic, un alt oraş de
importanţă locală, Gura Humorului.
Obcinele Bucovinei şi zona depresionară Dorna – Câmpulung formează o entitate de
geografie umană cu anumite elemente de evoluţie istorico – geografică. Regiunea poate fi denumită
„Bucovina montană”. Pe o însemnată parte a ei a existat o anumită coeziune umană şi chiar
administrativă în perioada secolelor XV – XVIII, cunoscută sub denumirea de „Ocolul”
Câmpulungului Moldovenesc (Emandi, E. I., 1992; Iosep, I., 1994). O primă descriere ştiinţifică a
„ocolului” Câmpulungului este datorată lui Dimitrie Cantemir, care arată că acest ţinut (ocol) este
înconjurat de vârfuri montane, iar locuitorii se pot considera ocrotiţi de „zidurile cetăţii ce le este
dată de la natură”. Ocolul Câmpulungului cuprindea arealul Dornelor (inclusiv Valea Bistriţei, până
la Broşteni), masivele Giumalău şi Rarău, Suhardul şi izvoarele Bistriţei, Depresiunea Dornelor,
Depresiunea Câmpulung şi Obcina Mestecăniş, ocupând o suprafaţă în perioada extinderii maxime
de peste 3500 km2 şi o populaţie de peste 30 000 locuitori.
Acest „ocol” are anumite caracteristici asemănătoare unităţilor teritoriale de tip „ţară”
(Maramureşul, Vrancea etc.).

254
 CARPAŢII MOLDO - TRANSILVANI

(1) Poziţie, localizare şi limite

Carpaţii Moldo – Transilvani reprezintă sectorul central al Carpaţilor Orientali în sens
„clasic”. Vintilă Mihăilescu (1963, p. 176) numeşte acest sector transversal „Regiunea geografică a
Carpaţilor Moldo – Transilvani”, subliniind prin aceste două elemente fundamentale: denumirea
(„Carpaţii Moldo – Transilvani”) şi caracterul lor de regiune geografică.
Diviziunea regională cu acest înţeles şi cu această denumire (Carpaţii Moldo – Transilvani)
este utilizată de Morariu, T., Posea, Gr, Mac, I. (1980), Posea, Gr., Badea, L. (1982), Vecea, V.,
Savu, Al. (1982), precum şi în alte lucrări (tratatul de Geografia României, vol. III, 1987, p. 110).
Denumirea de Carpaţii Moldo – Transilvani este, în acest moment, suficientă şi expresivă.
Au ca limite: aliniamentul care uneşte Depresiunea Dornelor de cea a Câmpulungului peste
pasul Mestecăniş (la nord), Valea Oituzului şi Depresiunea Braşov (la sud), Depresiunea Colinară a
Transilvaniei (la vest) şi Subcarpaţii Moldovei (în est).
Limita de vest are pe alocuri un caracter ezitant din cauza întrepătrunderii care are loc între
structurile vulcanice (care formează munţii) şi structurile miopliocene cutate (care formează o
partea marginală a Depresiunii Transilvaniei denumită „Subcarpaţii” Transilvaniei şi Dealurile
Bistriţei). Există un anumit sector reprezentat de Depresiunea Praid şi dealurile ce o mărginesc spre
exterior (Dealul Bichiş – 1080 m, Dealul Şiclodului – 1028 m), în care poate fi conturată o regiune
de interferenţă carpato – subcarpatică. I. Mac (1972, p. 29); dealurile mai înalte arată însă că
„muscelele” din est (Bichiş, Şiclod şi Fîrtuş), deşi au petice de aglomerate vulcanice provenite din
erupţiile vulcanice din zona montană, nu au fost incluse în această zonă montană, fiind considerate
dealuri ale unităţilor subcarpatice. Chiar caracteristicile invocate subliniază că există trăsături
comune ale acestor dealuri atât cu Subcarpaţii Transilvaniei cât şi cu munţii vulcanici, fiind o zonă
unde acestea se interferează.
În sectorul Subcarpaţilor Transilvaniei, limita este evidenţiată de mici depresiuni
submontane (Vălenii de Mureş, Gurghiu, Odorheiu Secuiesc, Homoroadelor).

255
 Limita spre nord este fixată destul de clar în prezent pe aliniamentul Pasul Mestecăniş –
Depresiunea Câmpulung Moldovenesc; în majoritatea lucrărilor, în Carpaţii Moldo – Transilvani se
include şi masivul Giumalău – Rarău (care este uneori plasat în sectorul nordic al Carpaţilor
Orientali).
Limita sudică (spre Depresiunea Braşovului) este considerată frecvent partea terminală a
Munţilor Harghita, Ciucului şi Nemira (pe un aliniament ce urmează o linie convenţională între
Depresiunea Baraolt, sudul Masivului Ciomadu şi Valea Oituzului). Munţii situaţi la sud (Perşani,
Barolt, Bodoc) ar aparţine în această ipoteză Carpaţilor Curburii, opinie susţinută de diferiţi autori
(Mihăilescu, V., 1963, Tufescu, V., 1974) şi concretizată ca atare şi în tratatul de geografie a
României (vol. III, 1987) şi care este şi în viziunea lucrării de faţă. În alte accepţiuni (Morariu, T.,
Posea, Gr., Mac, I., 1980; Posea, Gr., Badea, L., 1982; Posea, Gr., 2002; Badea, L., coord., 2014,
pag. 125 şi urm.), aceşti munţi sunt incluşi la Carpaţii Moldo – Transilvani, considerându-se că
reprezintă o continuare evidentă a acestora.
Poziţia munţilor scunzi (Perşani, Baraolt, Bodoc) poate fi pusă într-un mod diferit. Cele trei
areale montane joase pot fi atribuite (cu toate inconvenientele şi limitările acestei opţiuni)
Carpaţilor Curburii, fiind consideraţi o diviziune naturală a acestora. Sub raportul geografiei umane,
ei gravitează spre Depresiunea Braşovului, constituind pentru aceasta o zonă marginală
complementară.
În partea de est, limita dată de marginea zonei montane (şi implicit marginea flişului
paleogen spre Subcarpaţii Moldovei) este clar exprimată chiar dacă în anumite porţiuni (Culmea
Berzunţ) poate fi interpretată diferit.

(2) Elemente definitorii ca unitate regională

Elementele definitorii ale Carpaţilor Moldo – Transilvani ca entitate regională pot fi

rezumate la următoarele caracteristici:
a) sunt formaţi din trei fâşii geologice paralele: munţii vulcanici, zona cristalino –
mezozoică şi zona flişului;
b) datorită paralelismului structurii subiacente, există totodată şi un paralelism evident al
culmilor muntoase (pe aliniamentul NNV – SSE);
c) se pot identifica două areale longitudinale evidente:
- arealul munţilor vulcanici şi depresiunile Giurgeu – Ciuc, situat în vest, spre
Transilvania (care ar putea avea şi denumirea de „Carpaţii Transilvaniei”);
- arealul munţilor dezvoltaţi pe zona cristalino – mezozoică şi pe fliş, spre Moldova
(care, prin simetrie, ar putea avea şi denumirea de „Carpaţii Moldovei”);
d) pe baza elementelor anterioare, este justificată denumirea de Carpaţii Moldo –
Transilvani acordată acestei unităţi teritoriale (Mihăilescu, V., 1963 etc.);
e) prin intermediul acestei unităţi montane s-a realizat o legătură istorică între
Transilvania şi Moldova (prin văi şi pasuri de culme);
f) un element de specificitate îl reprezintă existenţa unei populaţii maghiare (secui)
semnificative numeric în jumătatea vestică a acestei unităţi regionale („Carpaţii
Transilvaniei”); geograful ţinuturilor secuieşti, László Vafkori (2007) a realizat o
substanţială monografie asupra acestui spaţiu, cuprinzând, printre altele, prezentări
structurate pertinente asupra principalelor oraşe şi localităţi rurale din zonă;
g) sub raportul geografiei umane, există două areale în partea vestică a acestei regiuni
(Ţara Giurgeului şi Ţara Ciucului) şi două areale în partea estică (pe Bistriţa şi pe Trotuş),
fiecare cu un anumit specific de geografie umană.
Introducerea denumirii de Carpaţii Moldo – Transilvani (Mihăilescu, V.,1963, 1971), ca
unitate regională a Carpaţilor Orientali şi ca regiune geografică, a fost acceptată ulterior, dându-i-se
diferite semnificaţii. Astfel, au fost consideraţi o regiune geomorfologică, dar ca subdiviziune a
Carpaţilor Orientali (fără Carpaţii Curburii). Denumirea este preluată cu acelaşi sens de
subdiviziune transversală a Carpaţilor Orientali în tratatul de geografie a României (1987, vol. III,

256
p. 110). În viziunea de faţă (Mândruţ, O., 2004, 2011), considerăm Carpaţii Moldo – Transilvani ca
o regiune geografică integrată (fizică şi umană), cu acelaşi rang taxonomic cu celelalte cinci regiuni
carpatice.

(3) Elemente de geografie fizică

Relieful

Din punct de vedere geologic, Carpaţii Moldo - Transilvani se remarcă prin distribuţia
zonală a trei fâşii paralele diferite:
 în vest zona vulcanică, respectiv munţii vulcanici (Călimani, Gurghiu, Harghita);
 în centru, zona cristalino – mezozoică, alcătuită din şisturi cristaline şi sedimentar
mezozoic (Munţii Bistriţei, Giumalău – Rarău, Giurgeu, Munţii Curmăturii);
 în est zona flişului (roci sedimentare cutate) care, la sud de izvoarele Trotuşului, ocupă şi
partea centrală, înlocuind şisturile cristaline; această zonă cuprinde munţi dezvoltaţi pe flişul
cretacic şi flişul paleogen (Munţii Stânişoarei, Ceahlău, Goşmanu, Tarcău, Ciuc, Nemira,
Berzunţ).
Ca reflectare a structurii geologice, regiunea are un accentuat paralelism al culmilor.

Carpaţii Moldo – Transilvani s-au format prin apariţia iniţială a zonei cristalino – mezozoice
sub forma unui arc montan mărginit spre est de o zonă de sedimentare (în care s-a acumulat flişul)
şi fragmentată în vest la sfârşitul cretacicului o dată cu începerea formării Depresiunii Transilvaniei.
Spre est i s-au adăugat ca relief succesiv arealul flişului cretacic iar apoi al flişului paleogen,
întreaga regiune deplasându-se pe direcţia vest – est, ca efect al migrării zonei cristalino –
mezozoice şi al subducţiei plăcii est – europene.
Sub aspect morfografic, Carpaţii Moldo – Transilvani prezintă două situaţii: în arealul
munţilor vulcanici, interfluviile au un predominant caracter radiar, pornind de la nucleele de erupţie
iniţială (conuri), ce reflectă foarte clar aspectul reliefului vulcanic de construcţie, iar în zona
cristalino – mezozoică şi fliş există un paralelism al culmilor principale pe direcţia generală NNV –
SSE (rezultate din presiunea şi deplasarea lor spre est).
Morfometric, Carpaţii Moldo – Transilvani au altitudini maxime sub 2000 m, cu excepţia
marginii craterului Munţilor Călimani, care depăşeşte această valoare. Altitudinile cele mai mari
sunt următoarele: Pietrosul Călimanilor – 2100 m, Vf. Călimanul Cerbului – 2013 m, Iezerul
Călimanului – 2032 m, Reţiţiş – 2021 m, Negoiul Unguresc – 2081 m. În Munţii Călimani există,
de asemenea, alte vârfuri care depăşesc 1900 m (Vf. Nicovala – 1934 m, Vf. Pietricelul - 1993 m,
Vf. Ruscii – 1913 m, Vf. Ciunget – 1923 m, Bistricioru – 1990 m, Străcior – 1963 m). În afara
acestui areal montan înalt din Călimani, altitudini mai mari de 1900 m se întâlnesc doar în masivul
Ceahlău, unde două vârfuri depăşesc această valoare (Ocolaşul Mare – 1907 m şi Toaca – 1900 m).
Celelalte masive montane au altitudini mai mici. Altitudinile minime (aproximativ 300 m) se află
situate la ieşirea Trotuşului din munte.
Carpaţii Moldo – Transilvani se remarcă prin asocierea celor trei unităţi morfostructurale
majore: unitatea morfostructurilor vulcanice, unitatea morfostructurii cristalino – mezozoice şi
unitatea morfostructurală a flişului. Existenţa acestor mari unităţi morfostructurale are o
semnificaţie evolutivă şi grupează principalele tipuri genetice de relief în trei mari domenii
geomorfologice corespunzătoare acestor morfostructuri.

Tipurile genetice principale de relief sunt:

- relieful vulcanic dezvoltat pe roci eruptive, format din areale dezvoltate pe lave (părţile
mai înalte ale munţilor vulcanici), relief pe aglomerate vulcanice şi platourile vulcano -
sedimentare; există, de asemenea, sisteme de conuri şi cratere şi trei caldere (caldera
Călimanului, caldera Fâncel – Lăpuşna şi Luci);

257
 - relieful zonei cristalino – mezozoice, cu forme structurale şi petrografice pe şisturi
cristaline şi pe calcare (îndeosebi în Munţii Curmăturii);
- relieful zonei de fliş cuprinde munţi dezvoltaţi pe fliş cretacic şi fliş paleogen, cu un
relief structural diversificat şi martori de eroziune pe conglomerate;
- în cadrul reliefului major se remarcă existenţa unor depresiuni şi culoare intramontane;
în ansamblu, această grupă muntoasă este aparent lipsită de masivitate, deoarece este
fragmentată de văi (Bistriţa, Trotuş, Mureş, Olt şi afluenţii lor) şi depresiuni. Cele mai
importante depresiuni sunt: Giurgiu şi Ciuc, în vest, Comăneşti, în est, la care se adaugă
altele mai mici ca: Bilbor, Borsec, Caşin, Vărşag; se remarcă, de asemenea, prezenţa
pasurilor de culme: Tihuţa (1201 m), Bucin (1273 m), Şicas (1000 m), Tuşnad (1301 m),
Racoş, Bicaz, Oituz (866 m), precum şi a altor trecători secundare.
- relieful pluviodenudaţional este format din glacisuri, piemonturi, agestre, iar relieful
fluvial din culoarele de vale, versanţii acestora şi terasele râurilor.
- relieful antropic este rezultat al activităţilor miniere şi se materializează în peisaj prin
cariere (Gura Haitii din Munţii Călimani, Harghita Băi) şi relieful rezultat din exploatarea
cărbunilor (Comăneşti).

Marile unităţi geomorfologice se grefează pe morfostructurile substratului. În acest caz,

există următoarele unităţi regionale sub raportul tipurilor de relief:
- munţii vulcanici;
- depresiunile interioare;
- munţii dezvoltaţi pe substratul cristalino – mezozoic;
- munţii flişului.
Există şi posibilitatea realizării unei regionări care să aibă la bază, în principal, asocierea
teritorială a unor tipuri, forme şi unităţi de relief. Conform acestui principiu, Carpaţii Moldo –
Transilvani pot fi împărţiţi în două părţi: de vest („Carpaţii Transilvaniei”) şi de est („Carpaţii
Moldovei”).

Clima

Dintre factorii genetici care nuanţează elementele climatice rezultate din radiaţia solară
primită la această latitudine, menţionăm: dezvoltarea pe altitudine a reliefului (între 300 – 2100 m),
care creează o etajare pronunţată a elementelor climatice, poziţia catenelor muntoase (aproape
perpendiculară pe circulaţia vestică) şi expunerea versanţilor; altitudinile mici ale părţii sud – estice
(Berzunţ – Dărmăneşti) favorizează pătrunderea aerului rece est – european şi în interiorul zonei
montane (vântul Nemira este considerat o componentă a crivăţului).
Temperatura medie anuală oscilează în raport cu altitudinea între valorile arătate anterior.
Există porţiuni din Munii Călimani unde valorile termice anuale sunt chiar negative (între 0 şi -2°C
la peste 1900 m). Temperaturile medii ale lunii celei mai calde (iulie) oscilează între 15 - 16°C la
baza zonei montane şi 8°C pe cele mai mari înălţimi, iar temperaturile medii ale lunii celei mai
scăzute sunt mai reduse de -5°C, ajungând la -7°C în depresiunile Giurgeu – Ciuc şi -10°C pe
vârfurile Călimanilor. Diferenţa dintre vară şi iarnă este mai redusă în zona montană înaltă (18 -
19°C în Călimani) şi mai ridicată în depresiunile intramontane (24°C în Depresiunea Ciucului, ceea
ce arată un anumit continentalism termic). Precipitaţiile atmosferice au variaţii faţă de valorile
medii arătate anterior. Astfel, în Depresiunea Giurgeului ajung la sub 700 mm anual (valoare care
este înregistrată şi în Munţii Tarcău) şi la 1200 mm anual la altitudinile mai mari de 1800 m. În mod
deosebit, în Munţii Călimani şi în partea vestică a Munţilor Bistriţei, precipitaţiile pot să ajungă la
1400 mm anual. Nebulozitatea este ridicată pentru întreaga regiune şi creşte cu altitudinea. În mod
similar, creşte numărul zilelor cu zăpadă (de la 80 – 100 zile în depresiuni, la peste 200 în masivul
Călimani).

258
 Din punct de vedere climatic, se pot distinge mai multe nuanţe introduse îndeosebi de
altitudinea reliefului. Există un climat alpin, la peste 1800 m, un climat montan (pe cele mai mari
întinderi) şi un climat de depresiuni, cu inversiuni termice.
Climatul montan este răcoros, cu temperaturi anuale medii cuprinse între 6°C şi 0°C (0°C
la 1800 m altitudine), mai ridicate în depresiuni (7 – 8°C), cu precipitaţii bogate (800 – 1200
mm/anual) şi vânturi puternice.
Climatul alpin, cu temperaturi anuale medii negative, ierni lungi şi veri scurte, se manifestă
numai pe cele mai înalte vârfuri din Masivul Călimani. Sunt frecvente inversiunile termice,
respectiv acumulări de aer rece pe fundul depresiunilor şi văilor, ceea ce favorizează înregistrarea
de temperaturi foarte scăzute (Ciuc, Giurgeu).

Hidrografia

Apele subterane sunt în multe locuri mineralizate prin gaze sau prin săruri (Bilbor, Borsec,
Băile Tuşnad, Harghita – Băi, Malnaş, Slănic Moldova).
Din această grupă izvorăsc numeroase râuri, remarcându-se pe latura vestică două dintre
principalele cursuri de apă ale ţării: Mureşul şi Oltul, care izvorăsc din masivul muntos Hăşmaşu
Mare (Munţii Curmăturii), dar au direcţii opuse de curs: Mureşul spre nord, prin Depresiunea
Giurgeu şi Oltul spre sud, prin Depresiunea Ciuc.
Pe latura estică, principalele râuri sunt Trotuşul, care izvorăşte chiar din Munţii Ciucului şi
Bistriţa, ambele primind numeroşi afluenţi: Trotuşul cu Tazlăul şi Oituzul etc., Bistriţa cu
Bistricioara, Bicaz etc.
Unele râuri taie defilee (Mureşul la Topliţa – Deda, Oltul la Tuşnad şi Racoş) şi chei (Cheile
Bicazului), formează cascade (de exemplu Duruitoarea) şi au un potenţial hidroenergetic ridicat,
valorificat în prezent pe Bistriţa şi Uz.
Aici se află situat unicul lac de crater vulcanic din ţară (Sf. Ana din Masivul Ciomadu) şi un
reprezentativ lac de baraj natural (Lacul Roşu, format în anul 1837). Există, de asemenea, un lac de
baraj natural în Munţii Călimani (Iezerul Reţiţiş, în apropierea vârfului omonim), iar în vestul lor un
lac de nivaţie (Tăul Zânelor). În masivul vulcanic Ciomatu există, de asemenea, un lac de tip tinov
(cu mlaştini de turbă): Mohoş. Pe valea Cuejdelului s-a format relativ recent un alt lac de baraj
natural, denumit Lacul Cuejdel (sau Lacul Crucii).
Lacurile antropice sunt în principal de acumulare în scopuri energetice, cum sunt cele de pe
Bistriţa (Izvorul Muntelui, Vaduri, Bâtca Doamnei), Uz (Poiana Uzului). Pe râul Bistriţa (afluent al
Şieului), în partea de vest a Munţilor Călimani, s-a construit acumularea de la Colibiţa. Există, de
asemenea şi alte acumulări pentru hidroamelioraţii şi alimentarea cu apă, cum ar fi: pe Târnava
Mare, în aval de Vărşag, în apropierea locului numit Poiana Târnavei (Lacul Subcetate), pe Olt, în
amonte de Bălan, pe Neagra Şarului, în amonte de Gura Haitii şi în apropiere de Harghita Băi, un
lac de decantare.

Învelişul biopedogeografic

Vegetaţia cuprinde etajul coniferelor (la înălţimi mai mari de 1200 m), etajul fagului (600 –
1200 m), cu zone de tranziţie fag – conifere; există, de asemenea, pajişti secundare (formând un etaj
subalpin).
Etajul alpin apare sub forma unor mici fragmente în Munţii Călimani şi Ceahlău.
Etajul subalpin se întâlneşte în masivele înalte, la peste 1400 m altitudine, cu o dezvoltare
mai mare în Munţii Călimani, Bistriţei şi Ceahlău. În acest etaj sunt caracteristice pajiştile
secundare şi jnepenişurile. La partea inferioară a acestui etaj, în Munţii Ceahlău, există tufărişuri de
ienupăr (cu un caracter derivat).
Cea mai mare întindere o are însă etajul coniferelor, în amestec la partea inferioară cu fagul.
Pădurile de fag ocupă altitudinile situate sub 1200 m.

259
 Ca un element specific, menţionăm existenţa unor tinoave (mlaştini de turbă) în Depresiunea
Dornelor şi Munţii Călimani şi a mlaştinilor eutrofe în depresiunile Drăgoiasa, Bilbor, Borsec,
Giurgeu şi Ciuc.
În pădurile de munte există animale de interes cinegetic: ursul, cerbul, râsul şi cocoşul de
munte. În zona alpină se află o relictă din glaciarul târziu: capra neagră, care aici dispăruse şi a fost
repopulată în Masivul Ceahlău.
Solurile predominante sunt: umbrisolurile, reprezentate prin andosoluri şi soluri brune
feriiluviale (dezvoltate în zona vulcanică înaltă), cambisoluri (reprezentate prin soluri brune acide şi
spodosoluri în arealul vulcanic cu altitudini mai mici), soluri brune eumezobazice, soluri brune
acide şi brune luvice şi chiar molisoluri (reprezentate prin cernoziomuri argiloiluviale) în
Depresiunile Giurgeu şi Ciuc.

Diferenţieri teritoriale

Diferenţierile teritoriale ale acestei regiuni, din perspectiva caracteristicilor ei fizico –

geografice, permit identificarea următoarelor diviziuni interioare majore:
a) munţii vulcanici (Călimani, Gurghiu, Harghita) şi depresiunile longitudinale Giurgeu –
Ciuc; acest areal poate fi denumit cu un termen generic de Carpaţii Transilvaniei;
b) Munţii Moldovei formaţi din trei aliniamente (unul pe şisturi cristaline, al doilea pe fliş
cretacic şi al treilea pe fliş paleogen) sau, altfel organizaţi, în Munţii Giurgeu - Curmăturii, Munţii
Bistriţei şi Munţii Trotuşului; aceştia pot fi consideraţi într-o formă reunită sub denumirea de
Carpaţii Moldovei.
Este utilizată în ultimul timp şi o grupare a subunităţilor de relief după bazinul hidrografic în
care se află situate, iar termenul de Munţii Moldovei se utilizează mai rar. În acest context,
diviziunile Carpaţilor Moldovei sunt: Munţii Bistriţei, cuprinzând Munţii Giumalău – Rarău, Munţii
Grinţieşului, Masivul Ceahlău şi Munţii Stănişoarei; Munţii Trotuşului, cuprinzând Munţii
Tarcăului, Ciucului, Nemira, Goşmanu şi Berzunţ şi depresiunile situate pe Valea Trotuşului;
Munţii Giurgeului şi Curmăturii, cu o poziţie de trecere spre Carpaţii Transilvaniei.

(4) Elemente specifice de geografie umană

Specificul populaţiei şi al habitatului

Datorită altitudinii medii în general reduse, numeroaselor depresiuni şi culoarelor de vale

suficient de largi, această regiune naturală este relativ bine populată.
În depresiuni densitatea populaţiei se apropie de sau depăşeşte 100 loc./km2, dar în zona
muntoasă propriu–zisă aceasta este sub 25 loc./km2. Sporul natural al populaţiei este foarte puţin
pozitiv (între 0 - 1‰).
Oraşele mai mari (Piatra Neamţ, Miercurea Ciuc) au o funcţie complexă.
Oraşele mici au în prezent o funcţie în tranziţie (Bălan, Dărmăneşti, Gheorgheni, Bicaz, Tg.
Ocna, Moineşti, Broşteni, Comăneşti), sau funcţie balneoclimaterică (Borsec, Băile Tuşnad, Slănic
– Moldova).
Evoluţia generală a populaţiei oraşelor între două dintre recensămintele anterioare (1992 -
2002) arată o diminuare demografică a acestora (cu excepţia oraşului Dărmăneşti), mai accentuată
în cazul oraşului monoindustrial Bălan (unde este de aproape 30%), în condiţiile în care sporul
natural a fost totuşi pozitiv. Datele din anul 2014 confirmă o anumită stabilizare demografică.

260
 Tabelul 14. Evoluţia demografică a oraşelor (1992 – 2014)

Oraşe 1992 1998 2002 2014

Piatra Neamţ 123 360 125 121 105 499 116 492
Miercurea Ciuc 46 228 46 893 41 852 42 382
Comăneşti 25 020 26 086 23 796 24 219
Gheorgheni 21 433 21 377 20 018 20 189
Topliţa 17 212 16 823 15 880 16 158
Dărmăneşti 13 883 14 146 14 222 14 774
Sovata 12 112 12 249 11 568 10 620
Bicaz 8 581 8 888 8 418 8 764
Bălan 10 937 10 034 7 902 8 081
Vlăhiţa 7 667 7 584 7 043 7 650
Slănic Moldova 5 311 5 409 5 017 5 206
Borsec 3 074 3 143 2 864 2 773
Băile Tuşnad 1 969 1 854 1 728 1 674
Broşteni - - - 6 558

Oraşul Piatra Neamţ, deşi este situat la contactul cu Subcarpaţii, are o parte a intravilanului
construit chiar în interiorul zonei montane; de aceea, poate să fie considerat şi un oraş al Carpaţilor
Moldovei. Prin funcţiile economice, exercită o influenţă asupra Văii Bistriţei în întregul ei, atât în
amonte, cât şi în aval de oraş. Arealul construit, inclusiv partea centrală a oraşului, este strâns legat
de zona montană prin terminaţiile sale (Cozla, Pietricica). Această porţiune centrală, situată în
amonte de confluenţa cu râul Cuejdiu (canalizat), păstrează structura veche a oraşului. Aspectul
urban şi caracteristicile mediului fac din Piatra Neamţ unul dintre oraşele cele mai agreabile sub
raportul calităţii mediului de viaţă. Zonele verzi (situate îndeosebi pe Muntele Cozla şi Pietricica)
valorifică potenţialul natural al peisajului.
Miercurea Ciuc a cunoscut o dezvoltare semnificativă după asumarea funcţiei de reşedinţă
a judeţului Harghita. Perimetrul construit ocupă un spaţiu bine delimitat al depresiunii. Poziţia
oraşului a fost influenţată de realizarea unor legături spre vest (Odorheiu Secuiesc), est (Comăneşti
- Adjud), nord (Gheorghieni) şi sud (Braşov), convergente în perimetrul său actual. Iniţial oraş de
influenţă locală (pentru Depresiunea Ciucului), este în prezent o localitate cu un hinterland mult mai
întins.
Comăneşti, transformat în 1952 în oraş prin reunirea satelor aparţinând comunei cu acelaşi
nume, a cunoscut o dezvoltare mai importantă după extinderea exploatării cărbunelui. Diminuarea
activităţii miniere a influenţat vizibil negativ oraşul.
Dărmăneşti, situat pe cursul inferior al râului Uz, la confluenţa acestuia cu Trotuşul, are un
aspect rural şi o formă alungită, cu străzi paralele între ele. Existenţa rafinăriei a facilitat
urbanizarea unei părţi a localităţii actuale. Închiderea rafinăriei (2003) a creat dificultăţi economice.
Oraşul Slănic Moldova are toate caracteristicile unei staţiuni montane cu dotări deosebite şi
condiţii climatice corespunzătoare; deşi este un oraş mic, prezintă o atracţie turistică pentru un areal
foarte extins, depăşind dificultăţile determinate de posibilităţile limitate de acces.
Gheorghieni, situat în sud - estul Depresiunii Giurgeului, la contactul cu arealul montan,
valorifică o porţiune mai înaltă, neumectată, a reliefului depresiunii (agestrul râului Belcina).
Asemănător oraşului Miercurea Ciuc, poziţia sa este legată de o intersecţie rutieră care asigură
legătura spre patru direcţii, astfel: Bicaz, Praid - Sovata, Topliţa - Deda şi Miercurea Ciuc. Oraşul
Gheorghieni este cunoscut prin industria lemnului şi a produselor lactate.
Topliţa, situat în nordul Depresiunii Giurgeului, la confluenţa râului Topliţa cu Mureşul, s-a
dezvoltat atât în vatra depresiunii, cât şi foarte mult în interiorul zonei montane, pe Valea Topliţei.
Are intreprinderi ale industriei lemnului, materialelor de construcţiei şi ale industrie alimentare.
Bicaz, fostă localitate rurală, şi-a dezvoltat funcţia economică în acelaşi timp cu activitatea
de construcţie a barajului de la Izvorul Muntelui, prin înfiinţarea fabricii de ciment. Această

261
activitate a presupus şi construirea unui mic nucleu urban nou. În prezent are funcţii legate de
exploatarea hidrocentralei şi activitatea industriei materialelor de construcţii (Taşca).
Borsec, oraş cu o funcţie balneoclimaterică, se află în prezent într-un anumit reviriment
funcţional.
Bălan, dezvoltat în cnontextul exploatărilor minereurilor neferoase, se află în prezent în
involuţie industrială şi urbană cauzat de transformările economice recente (închiderea exploatărilor
de cupru şi a întreprinderilor de prelucrare).
Vlăhiţa are o formă liniară şi alungită (pe râul Vlăhiţa), întinzându-se spre sud până în
câmpul minier Lueta (de unde se exploata până recent fier). Este cunoscut prin întreprinderea
siderurgică.
Sovata, situat în depresiunea omonimă, în zona de interferenţă carpato - subcarpatică, are o
veche funcţie balneară, care îşi are originea în existenţa unei cute diapire (cu sare). În prezent,
dezvoltarea este diminuată, printre altele, de dificultatea căilor de acces.
Băile Tuşnad au o funcţie balneoclimaterică şi turistică evidentă, chiar dacă oraşul are o
dimensiune demografică redusă. Oferă posibilităţi deosebite de turism.
Broşteni, cel mai noi oraş declarat se află situat într-un areal cu resurse minerale.

Aşezările rurale sunt, în interiorul zonei montane, concentrate pe văi, depresiuni, având şi,
pe alocuri, un caracter dispersat. Unele aşezări din arealele marginale sau din depresiuni se
caracterizează printr-o mai mare concentrare demografică (Praid, Corund, Tazlău, Oituz, Remetea,
Agăş, Taşca, Borca). În mod preponderent, aşezările rurale au un pronunţat caracter agricol
(inclusiv de creştere a animalelor). Există şi localităţi cu activităţi miniere (Broşteni, Crucea), de
transport (Ciceu), sau cu funcţii secundare balneoclimaterice. Mărimea şi forma aşezărilor rurale
depind foarte mult de caracteristicile pe care le oferă relieful. În acest context predomină, aşa cum
am arătat, aşezările liniare, dar există un număr important de localităţi cu forme neregulate, adaptate
reliefului bazinetelor depresionare în care sunt situate: Stulpicani, Ostra (în bazinetele similare din
Munţii Stânişoarei), Bilbor, Glod (în micile depresiuni omonime), Ditrău şi Remetea (pe agestre în
Depresiunea Giurgeului), Dămuc (pe Valea Dămucului).

Potenţialul natural şi producţia socială

Carpaţii Moldo – Transilvani dispun de o serie de resurse naturale. În cadrul resurselor

mediului geografic se remarcă pădurile, apoi păşunile, fâneţele naturale şi mai ales pajiştile de
munte obţinute prin defrişare. Potenţialul hidroenergetic este valorificat pe Bistriţa şi râul Uz.
Dintre resursele scoarţei terestre se remarcă zăcămintele de cărbune brun în Depresiunea
Dărmăneşti (Comăneşti), petrol în Depresiunea Dărmăneşti (Dărmăneşti şi Moineşti) şi pe valea
Oituzului.
De asemenea, există zăcăminte de minereu de fier (Lueta) în Munţii Harghita (în
conservare) şi de cupru în Munţii Harghita (Bălan); Sulful în Munţii Călimani nu se mai
exploatează. Există totodată variate roci de construcţii: bazalt, andezit, argilă (caolin la Harghita
Băi), precum şi bogat izvoare carbogazoase: Bilbor, Borsec, Băile Tuşnad, Harghita – Băi, Malnaş.
În ceea ce priveşte industria energetică, această regiune dispune de zăcăminte de cărbune
brun (Comăneşti, Asău). Există o termocentrală în apropiere, la Borzeşti. Potenţialul hidroenergetic
a fost valorificat pe Bistriţa (Stejaru – prima mare hidrocentrală din ţară – şi alte câteva în aval) şi
Uz.
Metalurgia feroasă a fost reprezentată prin centrul Vlăhiţa (în prezent în conservare), bazat
pe minereul de fier de la Lueta. Metalurgia neferoasă este reprezentată de rezervele de cupru, în
Munţii Harghita (Bălan), în diminuare.
Industria constructoare de maşini este în restructurare (la Miercurea Ciuc, Gheorgheni). Este
bine dezvoltată exploatarea şi prelucrarea lemnului, producându-se cherestea de răşinoase, furnire,
placaje, plăci aglomerate şi fibrolemnoase.

262
 Industria materialelor de construcţii este reprezentată prin cariere de: bazalt, andezit,
travertin, calcar metamorfic, calcar, gresie, caolin; de asemenea, se produce ciment (Taşca – Bicaz),
cărămizi, ţigle (Piatra Neamţ).
Industria uşoară este reprezentată prin întreprinderile de la Piatra Neamţ şi Miercurea Ciuc.
Industria alimentară este cunoscută prin: produse lactate, şi prin îmbutelierea apelor minerale
(Bilbor, Borsec, Bodoc, Harghita Băi).
Este, de asemenea, dezvoltată industria mică şi artizanală.
Agricultura cuprinde creşterea animalelor, favorizată de păşunile şi fâneţele naturale,
precum şi de culturile de plante furajere şi nutreţ practicate în depresiuni. În partea estică se cresc
preponderent ovine, iar în cea vestică predominant bovine. Culturile agricole sunt în general
restrânse, fiind prezente în depresiunile mai mari.
Se cultivă in şi cânepă (pe suprafeţe în diminuare), sfeclă de zahăr şi cartofi (inclusiv cartofi
de răsad) îndeosebi în Depresiunile Giurgeu şi Ciuc, precum şi cartofi, sfeclă de zahăr, cereale în
Depresiunea Comăneşti.

Căi de comunicaţie şi legături regionale

Pe latura vestică, prin Depresiunile Giurgeu şi Ciuc, trece una dintre rutele feroviare
importante (Braşov – Baia Mare – Satu Mare) din care se desprinde calea ferată electrificată
Siculeni – Comăneşti – Oneşti – Adjud (ce face legătura cu Moldova). Zona Bicaz – Piatra Neamţ
este conectată la reţeaua feroviară principală prin calea ferată Bicaz – Bacău.
În ceea ce priveşte transporturile rutiere, există un drum naţional care însoţeşte magistrala
feroviară, precum şi alte drumuri modernizate: Vatra Dornei – Bicaz – Piatra Neamţ; Topliţa –
Ghiorgheni – Bicaz – Piatra Neamţ; Odorheiu Secuiesc – Miercurea Ciuc – Comăneşti.

Diferenţieri teritoriale de geografie umană

Sub raportul elementelor de geografie umană, există în cadrul acestei unităţi teritoriale patru
areale cu o anumită coeziune internă fiecare, astfel:
a) În partea de vest:
- Ţara Giurgeului, situată pe Mureşul superior, suprapusă în linii mari Depresiunii
Giurgeului, dar incluzând şi areale montane înconjurătoare;
- Ţara Ciucului, situată pe Oltul superior, suprapunându-se Depresiunii Ciucului şi
spaţiului adiacent;
Aceste două unităţi, strâns legate între ele, au un anumit specific rezultat din structura etnică
a populaţiei (predomină secuii), aspectul habitatului rural şi aspectul etnografico – folcloric.
b) În partea de est:
- Valea Bistriţei (între Depresiune Dornelor şi Piatra Neamţ, incluzând şi regiunile
montane aferente bazinului ei hidrografic), cu un anumit specific uman şi etnografic;
menţionăm că pe Valea Bistriţei, până la construirea lacului de la Izvorul Muntelui, se
practica plutăritul;
- Valea Trotuşului (şi arealele montane înconjurătoare), care reprezintă un culoar
depresionar cu un anumit specific economic.

(5) Mediul, peisajele şi complementaritatea geografică

Mediul înconjurător şi peisajele

Pe fondul mediului montan se pot identifica mai multe tipuri şi nuanţe de mediu, unele cu
caracter local; principalele tipuri şi nuanţe de mediu din Carpaţii Moldo – Transilvani considerăm
că sunt următoarele:

263
 a) mediul munţilor înalţi (cu pajişti alpine şi subalpine), pe care putem să îl asimilăm
mediului alpin; cuprinde cea mai înaltă porţiune a Munţilor Călimani şi Ceahlău;
b) mediul montan forestier cuprinde mai multe varietăţi, în funcţie de poziţia faţă de accesul
maselor de aer şi cantitatea de precipitaţii; principalele nuanţe sunt:
 mediul munţilor de înălţime mijlocie, cu păduri de amestec, ce caracterizează în linii
mari jumătatea estică a acestei unităţi;
 mediul montan situat sub influenţa circulaţiei vestice, cuprinde faţada vestică a Munţilor
Călimani, Gurghiu, Harghita şi a Munţilor Giurgeu, Curmăturii, Ciuc; pe anumite văi
există posibilitatea concentrării precipitaţiilor pe suprafeţe bazinale restrânse;
 mediul montan de areale adăpostite faţă de circulaţia vestică (acesta cuprinde porţiunile
din estul Munţilor Călimani, Gurghiu, Harghita);
 mediul supus unei influenţe estice, cu geruri frecvente, cuprinde arealul estic al Munţilor
Stânişoara, Goşman, Berzunţ şi Depresiunea Comăneşti;
c) mediul intrazonal (depresionar), care cuprinde:
 mediul culoarelor de vale, cu vegetaţie forestieră (Bistriţa superioară, Trotuşul superior);
 mediul depresiunilor intramontane, fără vegetaţie forestieră, cu păşuni şi terenuri
agricole, temperaturi scăzute şi inversiuni termice (Depresiunile Giurgeu, Ciuc);
d) medii azonale, cuprinzând următoarele nuanţe:
 mediu antropizat şi influenţat de existenţa unor mari acumulări de apă, caracterizează
zona din imediata apropiere a lacului Izvorul Muntelui;
 mediu cu frecvente fenomene de poluare, caracterizează arealele Comăneşti, Bicaz şi
Bistriţa (în aval de Piatra Neamţ);
 areale montane cu elemente de degradare (zona de exploatare a sulfului din Munţii
Călimani şi de exploatare a caolinului de la Harghita Băi).

În Carpaţii Moldo – Transilvani se pot identifica următoarele grupe de peisaje:

 peisaje montane vulcanice (cu relief vulcanic şi păduri), ce caracterizează munţii
vulcanici Călimani, Gurghiu, Harghita;
 munţi înalţi, pe structură de munţi bloc, cu văi adânci, pajişti montane şi păduri, specific
zonei cristalino – mezozoice;
 munţi împăduriţi, pe structură de tip fliş, cu alternanţă de culmi şi văi paralele;
 depresiuni intramontane (Giurgeu – Ciuc) şi culoare largi (Culoarul Trotuşului).
Pe suprafeţe mai mici există o diversitate mai mare a peisajelor, îndeosebi în cazul arealelor
cu dezvoltare verticală sau cu un anumit specific al elementelor componente. În acest sens, pentru
Masivul Ceahlău, I. Stănescu (1980) stabileşte următoarele subdiviziuni tipologice ale peisajului:
peisaj subalpin, de tufişuri (peste 1800 m), peisaj subalpin presilvestru (între 1700 – 1800 m), peisaj
montan silvestru pe abrupturi conglomeratice (între 1700 – 1200 m) şi peisaj montan silvestru de
culmi cu altitudini joase, care cuprinde două treimi din întinderea Masivului Ceahlău; la acestea se
adaugă anumite tipuri azonale (peisaj de turbărie, stâncos sau peisajul cu influenţă lacustră).

Complementaritatea geografică

Între Carpaţii Moldo – Transilvani, pe de o parte şi Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei şi

Carpaţii Curburii, pe de altă parte, există o complementaritate rezultată din continuitatea lor
teritorială şi din reţeaua hidrografică longitudinală (Bistriţa, Olt). Între aceste trei unităţi montane,
limitele propriu-zise sunt greu de stabilit, astfel încât atât spre nord, cât şi spre sud, există anumite
zone de contact, mai joase, unde caracteristicile se interferează.
Spre vest, complementaritatea dintre munţii vulcanici, depresiunile Giurgeu, Ciuc (reunite în
„Carpaţii Transilvaniei” şi Depresiunea Transilvaniei are un caracter subliniat şi de existenţa unei
populaţii maghiare numeroase şi relativ omogene (secui).

264
 Complementaritatea dintre Munţii Moldovei şi Subcarpaţii Moldovei este subliniată de
reţeaua hidrografică comună (Moldova, Bistriţa, Trotuş şi alte râuri mai mici), omogenitatea sub
raport uman şi legăturile tradiţionale de natură istorică.

(6) Subdiviziuni teritoriale

Specificul geografic al Carpaţilor Moldo – Transilvani reprezintă un element care
concretizează şi legitimează existenţa regiunii omonime. Totodată, prin identificarea elementelor
caracteristice raportate la unităţile carpatice limitrofe (Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei şi
Carpaţii Curburii), dar şi la alte regiuni montane, se evidenţiază mai bine individualitatea regiunii.
Principalele elemente care redau specificul geografic sunt:
- dezvoltarea cea mai extinsă a munţilor vulcanici şi conservarea unui relief vulcanic de
construcţie, vizibil şi bine individualizat; totodată, acest lanţ vulcanic reprezintă arealul
cel mai nou în care s-au produs erupţiile vulcanice neogene;
- paralelismul culmilor care urmăreşte alcătuirea substratului este în cazul acestei regiuni
cel mai evident la nivelul întregului areal carpatic;
- inversiunile termice, predominarea pădurilor de răşinoase, extensiunea economicei
forestiere şi a păşunatului, reprezintă alte elemente care nuanţează caracteristicile
regionale;
- existenţa unor asocieri teritoriale evidente, care permit identificarea a două subdiviziuni
majore subordonate: Carpaţii Transilvaniei şi Carpaţii Moldovei.

Diviziunile teritoriale pot fi reunite în cadrul a două grupe majore: Carpaţii Transilvaniei (în
vest) şi Carpaţii Moldovei (în est); această grupă (A şi B) are un caracter mai mult poziţional, dar
parţial şi genetic (prin roci, vechime).

(A) Carpaţii Transilvaniei sunt formaţi din munţii vulcanici Călimani, Gurghiu, Harghita
şi culoarul depresionar Giurgeu – Ciuc. Munţii ce mărginesc spre est zona depresionară Giurgeu –
Ciuc până la izvoarele Trotuşului (formată din Munţii Giurgeu, Ciuc şi Curmăturii) au o poziţie
centrală, care face dificilă ataşarea lor la această grupă, fără echivoc (din punct de vedere al
alcătuirii şi al reliefului, fiind asemănători Carpaţilor Moldovei). Pentru a simplifica însă percepţia
teritorială a celor două mari diviziuni ale Carpaţilor Moldo – Transilvani, cu toate inconvenientele
şi limitele, vom ataşa, cel puţin în accepţiunea de faţă, zona montană Giurgeu – Ciuc – Curmătura,
Carpaţilor Moldovei, rămânând în sens clasic pentru Carpaţii Transilvaniei arealul vulcanic şi cele
două depresiuni situate pe Mureş şi Olt.
Munţii vulcanici Călimani – Gurghiu – Harghita reprezintă partea sudică a lanţului vulcanic
care formează vestul Carpaţilor Orientali. Sunt denumiţi frecvent Munţii Vulcanici Sudici spre a-i
deosebi de cei situaţi spre nord (Oaş – Igniş – Gutâi – Ţibleş). Apariţia erupţiilor vulcanice şi
formarea lanţului vulcanic Călimani – Harghita este rezultatul subducţiei plăcii est – europene
(reprezentată de fundamentul Podişului Moldovei) spre vest, sub marginea exterioară a plăcii
intraalpine (care cuprinde fundamentul Depresiunii Transilvaniei şi arealele cristaline ale
Carpaţilor). Erupţiile au început la sfârşitul miocenului (succesiv de la nord la sud) şi s-au
desfăşurat în timpul pliocenului până în cuaternar; încetarea lor s-a făcut tot de la nord la sud,
ultima erupţie fiind considerată cea care a creat aparatul vulcanic Ciomatu. Lanţul vulcanic
neoeruptiv Călimani – Gurghiu – Harghita se caracterizează prin două trepte de relief: conurile
vulcanice şi platourile marginale. Au fost reconstruite cincisprezece cratere şi caldere. Pe lângă
cele două caldere clasice (Căliman şi Fâncel – Lăpuşna) se consideră că există o a treia calderă în
partea de sud a Munţilor Harghitei (caldera Luci). Singurul crater păstrat în formă iniţială se află în
Masivul Ciomatu (care reprezintă continuarea la est de Olt a Munţilor Harghita), crater ce
adăposteşte Lacul Sfânta Ana. Eroziunea a pus în evidenţă şi diferite corpuri intrusive (neck –uri,
dick-uri). Platourile vulcanice formează o margine aproape continuă în partea de vest a munţilor

265
vulcanici. Înălţimea lor scade din Călimani (1400 – 1600 m) spre Harghita (750 – 800 m). Aceste
platouri sunt formate dintr-o structură vulcano – sedimentară.
Munţii Călimani constituie cel mai întins şi mai înalt edificiu vulcanic din ţara noastră.
Sunt limitaţi la nord de aliniamentul râurilor Bistriţa şi Bârgău (în lungul căreia mărginesc Munţii
Bârgăului) şi, în continuare, Depresiunea Dornelor, la est de un şir de depresiuni (Neagra Şarului,
Glod, Bilbor, Borsec), în sud de Valea Mureşului (defileul Topliţa – Deda), iar în partea de vest,
printr-un abrupt, se limitează clar de Subcarpaţii Transilvaniei. Partea centrală are aspectul unei
cupole întinse (cu altitudini de peste 1900 m şi cu câteva vârfuri mai înalte de 2000 m), care ajunge
în vf. Pietrosu la 2100 m. În centrul cupolei se dezvoltă „caldera Călimanului”, cu un diametru de
peste 10 km şi o energie de relief de 700 m. Au fost descrise forme vulcano – carstice în partea de
est şi de sud a calderei, sub forma unor polii (Poiana Ursului, Lopata, Reţitiş – unde se află un lac,
Iezerul Reţitiş) şi fenomene carstice, distruse parţial antropic (Naum, Tr., Butnaru, E., 1967).
În partea de sud, între Munţii Călimani şi Harghita, se întinde defileul Mureşului (denumit
şi defileul Topliţa – Deda). Defileul are sectoare înguste (în zonele cu lave mai dure) şi sectoare
depresionare (Lunca Bradului, Răstoliţa). Modul de formare al defileului Topliţa - Deda rămâne o
problemă deschisă; el reprezintă însă o axă de circulaţie importantă între Depresiunea Transilvaniei,
Depresiunea Giurgeului şi, de aici, spre Moldova. A făcut obiectul unui studiu regional aprofundat
datorat universitarului G. B. Tofan (2014).
În partea de est a Munţilor Călimani se dezvoltă un şir de depresiuni reunite uneori sub
forma unui culoar depresionar cvasicontinuu (Drăgoiasa – Glodu – Bilbor – Secu – Borsec –
Corbu – Tulgheş). Acestea sunt legate între ele prin trecători, văi şi au un aspect general de culoar
depresionar, care delimitează extensiunea maximă spre est a erupţiilor vulcanice. G. B. Tofan i-a
dedicat o substanţială monografie geografică integrată (2013).
Munţii Gurghiului sunt cuprinşi între defileul Topliţa – Deda, în nord şi pasul Sicaş, în
sud. Munţii Gurghiului se caracterizează prin existenţa unei întinse caldere (Fâncel – Lăpuşna, cu
adâncime de peste 400 m), conul Saca – Tătarca (în centru), cu un crater bine conservat iar în sud
conurile Ciumani, Şumuleu şi Ferăstrău, la care se adaugă platoul vulcanic (situat în partea de vest a
aliniamentului de conuri vulcanice). Spre sud, în zona de izvoare a Târnavei Mari, se dezvoltă o
depresiune intravulcanică, depresiunea Vărşag. Sunt străbătuţi de şoseaua Gheorghieni – Praid, care
le conferă o anumită accesibilitate.
Munţii Harghitei se întind între pasul Sicaş şi Valea Oltului, înglobând însă şi Masivul
Ciomatu, situat la est de Olt. Există mai multe conuri (Rechitiş, Ostoroş, Harghita – 1800m, Arotaş,
Cucu, Murgu, Ciomatu), precum şi un con (Luci – 1390 m), care a fost interpretat ca o calderă. Spre
vest întâlnim acelaşi platou vulcanic cu aspectul unei suprafeţe relativ plane (la 800 – 900 m), ce
coboară spre Subcarpaţii Transilvaniei. În interiorul Munţilor Harghita există mici depresiuni
intravulcanice (Vlăhiţa, Căpâlniţa, Homorodu Mare). Munţii Harghitei reprezintă o regiune cu un
relief vulcanic tipic şi expresiv (descris de W. Schreiber, 1994).
Depresiunea Giurgeului, situată pe Mureşul superior, este mărginită de Munţii Giurgeului,
în est şi Munţii Gurghiului, în vest. Spre sud, o înşeuare joasă (Izvorul Mureşului – 891 m) o leagă
de Depresiunea Ciucului, formând împreună cu aceasta un culoar depresionar. Depresiunea
Giurgeului este la origine o depresiune tectonică şi de baraj vulcanic, iar prin acţiunea factorilor
externi, are în prezent şi un caracter de eroziune. Se presupune că un timp a fost acoperită cu apele
unui lac format în spatele barajului vulcanic. Are o altitudine cuprinsă între 650 şi 800 m, fiind o
depresiune relativ închisă. Marginile depresiunii sunt sculptate sub forma unor glacisuri şi depuneri
piemontane. Depresiunea se caracterizează şi prin existenţa unor întinse suprafeţe joase, parţial
înmlăştinite, situate în lungul Mureşului. În aceste condiţii, terasele fluviale descrise în depresiune
au un evident caracter climatic. Depresiunea Giurgeului se caracterizează prin existenţa unui relief
antropic de tip agroterase şi ca o zonă de emergenţă a păstoritului. Zona depresionară şi zona
montană înconjurătoare gravitează spre cele două oraşe interioare, Topliţa, în nord şi Gheorgheni,
în sud. Depresiunea Giurgeului (studiată şi denumită de C. Swizewski, în 1980, „Ţara Giurgeului”)
are de asemenea o serie de particularităţi de geografie istorică şi economie care o fac să reprezinte o
structură teritorială cu o importantă coerenţă geografică interioară.

266
 Depresiunea Ciucului este dezvoltată pe un fundament cristalin acoperit cu roci
sedimentare mezozoice, ceea ce arată că forma sa iniţială are o predispoziţie tectonică, iar prin
apariţia Munţilor Harghita s-a transformat şi într-o depresiune de baraj. Corpurile bazaltice de la
Racu şi Jigodin compartimentează depresiunea în trei unităţi mai mici. Depresiunea este mărginită
de depuneri marginale cu caracter piemontan, agestre; prin axul depresiunii, în lungul Oltului, există
o zonă foarte joasă, pe alocuri cu un caracter subsident. Defileul de la Tuşnad opreşte eroziunea şi
facilitează acumulările din amonte. Depresiunea Ciucului gravitează economic spre Miercurea Ciuc,
un oraş iniţial limitat ca întindere şi cu un număr relativ redus de locuitori, dar dezvoltat foarte mult
după consacrarea sa ca reşedinţă a judeţului Harghita, funcţie justificată de poziţia sa mai accesibilă
prin comparaţie cu Odorheiul Secuiesc (care era, în momentul respectiv, 1968, un oraş mai mare).

(B) Carpaţii Moldovei (Munţii Moldovei la V. Tufescu, 1974) sunt formaţi din Munţii
Giumalău – Rarău, Munţii Bistriţei (Grinţieşului), Masivul Ceahlău, Munţii Stânişoarei, Munţii
Tarcăului, Berzunţ, Nemira, Ciuc şi Munţii Giurgeu – Curmăturii (Hăşmaşu Mare).
Deşi există diferite abordări taxonomice ale regionării acestui areal montan, tratatul de
geografia României (vol. III, 1987) consideră că în momentul de faţă aceste masive montane pot fi
grupate teritorial în Munţii Bistriţei, Munţii Trotuşului şi o a treia diviziune, formată din Munţii
Giurgeu – Curmăturii (despre aceştia nu se spune însă dacă ar face parte sau nu din Munţii
Moldovei).
Munţii Bistriţei (în sens larg) reunesc masivele Giumalău – Rarău, Munţii Grinţieşului (sau
„Bistriţei” în sens clasic), Masivul Ceahlău (între Bistricioara, Bicaz şi Lacul Izvorul Muntelui) şi
Munţii Stânişoarei, fiind străbătuţi de culoarul montan al Bistriţei. Acest areal montan, organizat pe
cursul mijlociu al Bistriţei, gravitează spre Piatra Neamţ.
Munţii Trotuşului reunesc Munţii Tarcăului, Munţii Goşmanu (consideraţi uneori sub
forma Tarcău – Goşmanu), Munţii Berzunţ, Munţii Ciucului şi Nemira, fiind traversaţi de valea
Trotuşului, care creează un culoar longitudinal cu aspect depresionar.
Spre vest se află Munţii Giurgeului şi Curmăturii, formaţi din aceste două masive
muntoase. Munţii Giurgeului şi Curmăturii mărginesc Depresiunea Giurgeu şi partea nordică a
Depresiunii Ciucului. În ultimul timp se preferă denumirea de Munţii Curmăturii în locul celei de
Hăşmaşu Mare, folosită până în prezent.

Fiecare diviziune montană, masiv sau culoar au elemente de specificitate, pe care le redăm
pe scurt, în continuare.
Munţii Giumalău – Rarău se află situaţi în extremitatea nordică a Munţilor Moldovei,
mărginind spre sud culoarul depresionar Câmpulung Moldovenesc. Datorită acestei poziţii şi a
legăturii strânse dintre cele două masive (Giumalău, 1857 m şi Rarău) cu zona depresionară din
nord, au fost consideraţi uneori ca aparţinând părţii de nord a Carpaţilor Orientali, formând o unitate
distinctă faţă de Obcinele Bucovinei.
Masivul Rarău, mai bine cunoscut datorită monografiei fizico – geografice realizate de C.
Rusu (un model de tratare şi analiză aprofundată) este un sinclinal marginal al zonei mezozoice,
care formează aici o inversiune de relief. Vârful Rarău (1651 m) reprezintă o parte înălţată a acestui
sinclinal. Pe sedimentarul mezozoic se dezvoltă un relief structural diversificat. Pe calcare există un
relief exocarstic şi masive proeminente (cum ar fi Pietrele Doamnei).
Munţii Grinţieşului (sau „Munţii Bistriţei” în sens restrâns, clasic) sunt cuprinşi între Valea
Bistriţei, în nord şi est, Bistricioara, în sud şi micile depresiuni intramontane din vest (Şarul Dornei,
Drăgoiasa, Bilbor). Se suprapun integral zonei cristalino – mezozoice. Altitudinile cele mai mari
depăşesc 1700 m: Pietrosu (1791 m), Grinţieşu Mare (1759 m), Budacul (1859 m) sau care se
apropie de această valoare: Barnar (1699 m), Ţibleşu Mare (1665 m). Aceşti munţi sunt denumiţi
frecvent Munţii Grinţieşului datorită celor două masive cu acest nume sau Munţii Bistricioarei
(Badea, L., coord., 2014). Considerăm însă că poate fi păstrată denumirea de Munţii Bistriţei pentru
acest sector montan, în condiţiile în care denumirea nu este generalizată pentru toţi munţii din
bazinul mijlociu al râului Bistriţa. Cele două subdiviziuni interioare sunt Masivul Barnar (sau

267
Pietrosul Bistriţei), situat la nord de Neagra şi Budacul, situat între Neagra şi Bistricioara. Pot fi
decupate şi denumite mai multe subunităţi mai mici. În interiorul Munţilor Bistriţei se remarcă
martorii de eroziune care apar pe un aliniament dat de cele mai mari vârfuri (Pietrosu, Barnarul,
Grinţieşul Mare, Budacul, Grinţieşul Mic). Se dezvoltă, de asemenea, pe calcare sau conglomerate,
martori insulari. Spre est, Munţii Bistriţei sunt mărginiţi de valea adâncă a Bistriţei, între cheile de
la Zugreni şi partea terminală a lacului de acumulare Izvorul Muntelui (pe acest sector râul având
un caracter natural).
Masivul Ceahlău este cuprins între văile Bistricioarei, în nord şi Bicaz, în sud; limita de
vest o reprezintă o zonă mai coborâtă, drenată de râurile Pinticului (afluent al Bistricoarei) şi râul
Caprei (afluent al Bicazului).
Masivul Ceahlău este dezvoltat pe conglomerate cretacice dispuse sub forma unui sinclinal
suspendat. Partea cea mai înaltă a masivului este formată dintr-un platou structural, ale cărui
margini au cele mai mari altitudini (Ocolaşul Mare – 1907 m, Toaca – 1900 m). Deşi acest sinclinal
suspendat ocupă în prezent o suprafaţă relativ redusă (cu o lungime de 6 km şi o lăţime de 1 km) el
dă formele cele mai spectaculoase şi caracterul impunător al Ceahlăului. Această structură
conglomeratică apără de eroziune rocile subiacente, mai moi şi, prin poziţia ei, sugerează că a avut
în trecut o extensiune mai mare, fiind distrus în timp de reţeaua hidrografică radiară. Partea cea mai
întinsă a masivului Ceahlău o reprezintă zona înconjurătoare, mai joasă, dispusă circular, cu
altitudini de 1000 – 1300 m.
Munţii Stânişoarei sunt delimitaţi de Valea Moldovei, în nord, Valea Bistriţei, în vest şi
sud şi Subcarpaţii Moldovei, în est. În partea de NV, între râurile Moldova şi Bistriţa. Aceştia se
caracterizează printr-o direcţie generală NV – SE a culmii principale, dezvoltată predominant pe fliş
cretacic, iar în est pe fliş paleogen. Altitudinea maximă este de 1530 m (vf. Bivolu). Există şi
inversiuni de relief (Bivolu, Gemenea, Ostra, care sunt sinclinale suspendate). În interior apar
evidenţiate destul de clar în relief depresiunile Ostra – Stulpicani şi Pipirig. Există, de asemenea şi
mici bazinete de obârşie pe văi secundare (Găneşti, pe Suha Mică, Pluton, Negrileasa, Pipirig).
Fiind masivi şi unitari, nu necesită în mod obligatoriu decuparea unor diviziuni interioare
componente.
Valea Bistriţei, între Depresiunea Dornelor şi ieşirea din zona montană, are caracteristicile
unui culoar bine evidenţiat, ce poate fi considerat o arie de discontinuitate relativă a reliefului şi, în
acelaşi timp, o diviziune semnificativă a acestuia. Culoarul Bistriţei este format începând din
sarmaţian (Donisă, I., 1968), ceea ce arată caracterul său antecedent faţă de ridicarea zonei
montane. În partea centrală al Carpaţilor Orientali, pe care îi străbate, se pot identifica mai multe
sectoare, astfel:
a) de la Vatra Dornei până la confluenţa cu pârâul Cotârgaş, afluent al Bistriţei, unde acest
râu străbate zona cristalino – mezozoică, valea este mai îngustă, frecvent cu aspect de chei (Cheile
Zugreni);
b) de la această confluenţă până la localitatea Poiana Teiului, valea se lărgeşte şi are un curs
paralel cu interfluviile principale ale Munţilor Bistriţei şi Stânişoarei;
c) de la Poiana Teiului la Bicaz, Valea Bistriţei formează lacul de acumulare Izvorul
Muntelui, care festonează masivele alăturate (Ceahlău şi Stânişoara) sub o formă neregulată; în
acest sector, influenţa lacului Izvorul Muntelui asupra mediului înconjurător este semnificativă;
d) sectorul Bicaz – Piatra Neamţ, în care Valea Bistriţei are un curs transversal faţă de
structurile flişului şi orientarea culmilor muntoase.
Munţii Tarcăului sunt alcătuiţi din roci ale flişului cretacic, iar în partea de est, până la
Valea Tarcăului, din fliş paleogen. Există două aliniamente interfluviale principale: în jumătatea
vestică Culmea Muntele Lung (cu vf. Glodului – 1437 m şi vf. Cotului – 1557 m), iar în jumătatea
estică Culmea Grinduşului (cu vf. Bolovăniş – 1568 m, Grinduşul – 1663 m, Ciudomir – 1649 m).
Aceste două culmi paralele între ele reflectă aliniamentul de roci mai dure al flişului cretacic.
Munţii Goşmanu se caracterizează prin predominarea flişului paleogen şi existenţa unei
culmi prelungite din extremitatea nordică până în cea sudică (vf. Murgoci – 1292 m, Goşmanu –
1305 m, Corbu – 1262 m); din aceasta se desprinde spre SV, Culmea Preluca (care ajunge la 1443

268
m – vf. Cracu Geamăna). Aceste două masive montane (Tarcău şi Goşmanu) sunt considerate
uneori ca formând împreună Munţii Tarcău (Brânduş C., Grasu., C., 1987).
Munţii Berzunţ se află situaţi în prelungirea Culmii Goşmanu, la sud de şaua de la
Moineşti. Aceştia ajung la altitudinea maximă de 984 m (vf. Măgura) şi au un aspect asemănător
unei „insule” mărginite de areale mai joase. Culmea Munţilor Berzunţ este formată din fliş
paleogen, ceea ce îi subliniază apartenenţa la regiunile montane similare, chiar dacă aparent
apropierea de Subcarpaţi şi altitudinea coborâtă ar permite o ataşare a acesteia regiunilor deluroase.
În partea de vest, pe aliniamentul Asău – Comăneşti – Dărmăneşti – Târgu Ocna se află un
culoar depresionar, denumit Depresiunea Comăneşti (sau Dărmăneşti).

Valea Trotuşului are un traseu paralel cu al Bistriţei, având caracteristicile unei văi cu
sectoare aproape longitudinale (Făget – Brusturoasa), sectoare transversale (Agăş – Asău) şi
defileul de la Târgu Ocna. Valea Trotuşului decupează spre nord zona montană Curmătura – Tarcău
– Goşmanu – Berzunţ de cea situată spre sud (Munţii Ciucului - Nemira). Sectorul superior seamănă
cu cel al Bicazului şi se caracterizează prin pătrunderea bazinului său hidrografic dincolo de
cumpăna principală de ape. Între Făget şi Târgu Ocna creează un adevărat culoar, cu sectoare mai
largi (Brusturoasa – Agăş, Dărmăneşti) şi mai înguste.
Munţii Ciucului sunt situaţi între Depresiunea Ciuc, Valea Trotuşului şi Valea Uzului,
având o formă aproape triunghiulară. Sunt formaţi din roci ale zonei cristalino – mezozoice în
partea de vest, din fliş cretacic în partea centrală şi fliş paleogen în est, între Trotuş şi Uz. Spre nord
se continuă cu Munţii Curmăturii; aici Trotuşul, cu izvoarele situate foarte aproape de Depresiunea
Ciuc (Izvorul Trotuşului, în apropierea Pasului Ghimeş - 1159 m), formează un unghi aproape
ascuţit, schimbându-şi direcţia de la SV – NE (între Ghimeş şi Făget) la NV – SE (între Făget şi
Târgu Ocna). Pătrunderea râurilor principale (Bistriţa, Trotuş, Bicaz) la vest de linia marilor
înălţimi reprezintă o problemă care presupune un răspuns mai complex. Cele mai mari înălţimi
depăşesc 1500 m (Gura Muntelui – 1535 m, vf. Ascuţit – 1516 m, vf. Cărunta – 1517 m). În partea
de sud a Munţilor Ciucului se află Depresiunea Plăieşi (Caşin), drenată spre Râul Negru de râul
Caşin. Ea se află situată la interferenţa dintre Munţii Bodoc – Caşin – Nemira, având o reţea
hidrografică şi un aspect general singular între depresiunile intramontane din ţara noastră. Se pare
că a funcţionat ca un bazin lacustru pliocen.
Munţii Nemira sunt situaţi între Valea Uzului, în nord, Valea Oituzului, în sud,
Depresiunea Plăieşi (Caşin), în vest şi zona subcarpatică, în est. Sunt formaţi predominant pe flişul
paleogen şi au ca poziţie o funcţie de legătură (geomorfologică şi geologică) între zona flişului,
situată la nord şi la sud de râul Oituz şi de continuitate spre Carpaţii Curburii. Datorită acestei
poziţii, sunt consideraţi uneori chiar o subdiviziune a Carpaţilor Curburii. Altitudinile maxime
depăşesc 1600 m (1647 m – vf. Nemira Mare şi 1640 m – Şandru Mare). Aspectul lor general este
acela al unui interfluviu cu aspect de hogback mărginit de culmi secundare.
Munţii Giurgeului şi Curmăturii ocupă partea centrală a Carpaţilor Moldo – Transilvani,
reprezentând pivotul geomorfologic şi geografic ala acestora. Este dificil de a-i plasa în mod
tranşant în diviziunea vestică a acestora (Carpaţii Transilvaniei) sau în cea estică (Carpaţii
Moldovei).
Prin hidrografie (Bicaz şi Trotuş) a fost depăşită mult spre vest cumpăna celor mai mari
înălţimi, astfel încât sub acest raport Munţii Giurgeului şi Curmăturii aparţin bazinelor hidrografice
ce drenează Munţii Moldovei (Bistriţa şi Trotuş). Prin alcătuirea geologică (şisturi cristaline, roci
mezozoice şi fliş cretacic) reprezintă o continuitate a axului median al Carpaţilor Moldo –
Transilvani. Aparent, Munţii Giurgeului şi Curmăturii sunt mai „legaţi” de Carpaţii Moldovei şi, de
aceea, îi considerăm ca subdiviziune a acestora.
Ceea ce este important de subliniat este caracterul lor de principal nod orohidrografic şi
pivot al Carpaţilor Moldo – Transilvani. Apartenenţa geomorfologică pe care o au cu zona cristalino
– mezozoică le conferă principalele trăsături sub care se dezvoltă relieful acestora.

269
 Munţii Curmăturii sunt în ansamblu un sinclinal ale cărui margini ajung la 1500 – 1700 m.
Munţii Curmăturii (Hăşmaş) sunt cunoscuţi prin existenţa unei forme specifice dezvoltate pe
calcare, cum ar fi Piatra Singuratică (1587 m).
Munţii Giurgeului au altitudini maxime care depăşesc 1400 m (vf. Chiozrezul - 1491 m, vf.
Prişca – 1544 m, vf. Arbore – 1567 m şi Muntele Negru – 1538 m, martori de eroziune litologici).
În Munţii Curmăturii (Hăşmaş) altitudinile sunt puţin mai ridicate (Vithoş – 1609m, Licaş - 1675 m,
Hăşmaşul Mare - 1793 m, de asemenea martori litologici). Munţii Curmăturii (Hăşmaş) sunt
cunoscuţi prin cresta principală formată din calcare jurasice care, la intersecţia lor cu Valea
Bicazului creează Cheile Bicazului. Acestea au pe alocuri adâncimi de peste 200 m şi sunt
antecedente mişcărilor de ridicare axiale ale zonei montane.

270
 CARPAŢII CURBURII

(1) Poziţie, localizare şi limite

Carpaţii Curburii constituie grupa sudică a ramurii carpatice cunoscută sub numele de
Carpaţii Orientali, având ca limite: Valea Oituzului şi Carpaţii Moldo - Transilvani (în nord), Valea
Dâmboviţei şi culoarul Bran – Rucăr (în vest) şi Subcarpaţii Curburii (în exterior).
Limita de vest dată de Culoarul Bran – Rucăr este discontinuitatea relativă cea mai evidentă
între Carpaţii Curburii şi Carpaţii Meridionali. În general se consideră că zona montană Bucegi –
Leaota – Piatra Craiului aparţine Carpaţilor Meridionali (Mihăilescu, V., 1936, 1963; Monografia
Geografică, 1960, Tratatul de Geografia României, vol. I, 1983 şi vol. III, 1987 etc.), avându-se în
vedere diferite caracteristici comune cu aceştia (îndeosebi glaciaţiunea, altitudinile ridicate, etajarea
climatică şi biogeografică). Sub raportul structurii subiacente, legătura grupei Bucegi cu restul
Carpaţilor Curburii este binecunoscută (Băncilă, I., 1958; Patrulius, D., 1969; Mutihac, V., Mutihac,
G., 2010 etc.). Sub raport geologic, continuitatea structurilor este, de asemenea, evidentă. Totdată,
continuitatea dintre Carpaţii Curburii şi Subcarpaţii Curburii (situaţi la exterior) este evidentă între
Dâmboviţa şi Trotuş. Apartenenţa grupei Bucegi la Carpaţii Curburii a fost susţinută de V. Tufescu
(în 1974, dar ideea a fost propusă de autor anterior, în 1941 şi 1946) şi argumentată geomorfologic
de Gr. Posea (1972), Gr. Posea şi L. Badea (1982), M. Ielenicz (1973), Gr. Posea (2002) etc.
În ipoteza analizei tuturor caracteristicilor grupei Bucegi – Leaota în raport cu cele ale
Carpaţilor Meridionali şi ale Carpaţilor Curburii (în sens restrâns), acest sector montan este în cel
mai bun caz un sector de tranziţie între cele două ramuri carpatice.
O problemă suplimentară o reprezintă poziţionarea Masivului Piatra Craiului. El este
considerat solidar cu sistemul Bucegi – Leaota, pe considerentul alcătuirii geologice (Bucegii şi
Piatra Craiului reprezintă marginea unui singur sinclinal). Ca poziţie şi continuitate faţă de Munţii
Făgăraş, par mai legaţi de aceştia, idee susţinută şi de o recentă lucrare colectivă a Institutului de
Geografie (2001).

271
 În viziunea noastră actuală considerăm sistemul Bucegi – Leaota la Carpaţii Curburii, iar
Munţii Piatra Craiului la Carpaţii Meridionali (chiar dacă există şi justificate opinii contrare),
conform criteriului existenţei unei discontinuităţi relative evidente (culoarul Bran – Rucăr).
În această accepţiune, Carpaţii Curburii se prezintă sub forma unui arc de cerc (între Oituz şi
Dâmboviţa), acolo unde lanţul carpatic îşi schimbă direcţia de la N - S la E – V. Limita exterioară
spre Subcarpaţii Curburii este pe alocuri dificil de stabilit din cauza altitudinilor apropiate ale celor
două unităţi de relief (dar fiecare cu anumite elemente specifice), îndeosebi în sectorul cuprins între
văile Teleajen şi Buzău, unde există o zonă de interferenţă carpato – subcarpatică. Limita lor vestică
este trasată pe Valea Dâmboviţei.
În Carpaţii Curburii se includ şi cele trei culmi muntoase care mărginesc spre vest şi nord
Depresiunea Braşovului (Perşani – Baraolt – Bodoc), ataşate uneori subdiviziunii situate la nord.
Aceşti munţi fac parte din Carpaţii Curburii ca unitate naturală, dar îi considerăm că aparţin
geografic (uman, economic) Depresiunii Braşovului, împreună cu care formează o unitate regională
integrată (regiune geografică).

(2) Elemente definitorii ca unitate teritorială

Carpaţii Curburii au o serie de elemente geografice specifice care îi evidenţiază îndeosebi
sub raportul caracteristicilor sale fizico – geografice, cele ale substratului geologic, peste care se
suprapun anumite elemente de geografie umană, fără a constitui împreună integral o unitate
regională.
Carpaţii Curburii reprezintă o unitate fizico – geografică formată din două trepte distincte:
Depresiunea Braşovului şi arealul montan înconjurător. Această asociere între o mare depresiune şi
un spaţiu montan cu aspect curbat dă o notă de mare specificitate şi irepetabilitate a acestei regiuni.
Sunt consideraţi de V. Mihăilescu (1963, p. 217) o regiune geografică („Regiunea geografică a
Carpaţilor Curburii”), cu menţiunea că, în cadrul acesteia, trebuie să identificăm trei compartimente
distincte: munţii joşi din nord (consideraţi „interni”), Depresiunea Braşovului şi Carpaţii „curburii
externe”.
În cuprinsul zonei montane externe, arcul carpatic se curbează de la direcţia N – S a
Carpaţilor Moldo - Transilvani spre direcţia E – V, caracteristică pentru Carpaţii Meridionali, prin
intermediul acestui segment „de curbură” a arcului carpatic. Se observă foarte uşor pe orice hartă
că, în raport cu fascicolele unităţilor montane din nord (Perşani, Baraolt, Bodoc), Depresiunea
Braşovului se află într-o poziţie perpendiculară, prelungind într-un fel direcţia Carpaţilor
Meridionali. O formă curbată faţă de această arie de legătură o au doar munţii situaţi în exterior,
adică ceea ce am putea denumi Carpaţii Curburii „propriu – zişi” (externi).
Depresiunea Braşovului şi munţii care o înconjoară (în sens larg toată aria Carpaţilor
Curburii) au o poziţie şi o funcţie centrală atât în cadrul ţării cât şi al unităţilor fizico – geografice
majore, precum şi al arcului carpatic. Drumurile de legătură merg într-adevăr în toate direcţiile şi
această poziţie centrală este greu de atribuit unei alte unităţi teritoriale.
Sub raportul alcătuirii geologice şi al evoluţiei paleogeografice, Carpaţii Curburii au
caracteristici care le redau şi mai mult individualitatea: alcătuirea aproape exclusivă din fliş,
ridicarea recentă a arealului montan şi coborârea tot recentă (în sens geocronologic) a arealulu i
Depresiunii Braşovului.
Un element de o deosebită semnificaţie în conturarea individualităţii geografice a Carpaţilor
Curburii îl reprezintă mişcarea (deplasarea) pe care aceştia o realizează spre SE, ca reflectare a
dinamicii marginii plăcii tectonice intraalpine şi formarea în faţa zonei montane a unei structuri
subcarpatice (Subcarpaţiii Curburii), foarte cutată şi însoţită de mişcări de ridicare neotectonică
evidentă. Această combinare de elemente în spaţiul Carpaţilor şi Subcarpaţilor Curburii unicizează
atât Carpaţii Curburii cât şi regiunea subcarpatică de la exteriorul acestora.
Există, de asemenea, elemente specifice de natură climatică, hidrografică,
biopedogeografică, care individualizează şi mai mult Depresiunea Braşovului şi Carpaţii Curburii,
luate împreună ca unitate naturală şi umană, sau fiecare în parte.

272
 Există însă anumite elemente de geografie umană care permit individualizarea unor entităţi
distincte sub acest aspect; astfel, Depresiunea Braşovului este un spaţiu de locuire a comunităţilor
umane de români, secui şi saşi (situaţie care se întâlneşte în această formă pe un teritoriu comun, în
foarte rare situaţii). De asemenea, Ţara Bârsei a reprezentat în istorie un model de autoorganizare
teritorială, iar ţinutul Trei Scaune un exemplu de organizare culturală a secuilor. Componenta
săsească, predominant urbană, este vizibilă prin structura şi caracteristicile oraşelor în care şi-a
desfăşurat activitatea (Braşov, Codlea, Râşnov).
Un alt element de geografie umană care individualizează Depresiunea Braşovului este
caracterul său nodal sub raportul căilor de comunicaţie şi poziţia sa centrală în cadrul ţării.

(3) Elemente de geografie fizică

Relieful

Din punct de vedere geologic, Carpaţii Curburii sunt alcătuiţi aproape în exclusivitate din
fliş (roci sedimentare cutate); în Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei şi Carpaţii Moldo –
Transilvani, această formaţiune (flişul) este caracteristică doar laturii lor estice şi devine tot mai
îngustă cu cât ne deplasăm spre limita lor nordică. În Carpaţii de Curbură dispar zonele vulcanică şi
cristalino – mezozoică prezente în celelalte două regiuni. Carpaţii Curburii au suferit mai multe
momente de ridicare puse în evidenţă printr-un sistem de nivele de eroziune identificate pe
întinderea lor. În evoluţia Carpaţilor Curburii, un moment important îl reprezintă formarea
Depresiunii Braşovului (plasată ca timp în dacian, deci foarte recent la scara timpului geologic)
umplută ulterior cu sedimente.
Evoluţia Carpaţilor Curburii a fost determinată de evoluţia unei microplăci situată în sud-est
(desprinsă din placa Moesică) care a început să se deplaseze în sens invers (spre nord-vest) pe
parcursul neogenului spre spaţiul actual al flişului. Ca rezultat al acestei deplasări, microplaca a
coborât pe un plan înclinat (asemănător unui plan Benioff), ajungând în situaţia de subducţie faţă de
segmentul transilvan al plăcii intraalpine. Din această deplasare, flişul zonei montane s-a „revărsat”
spre exterior (invers subducţiei), deplasându-se spre sud - est şi lăsând „în spate” o despicătură în
scoarţă (Bran – Oituz) care, prin lărgire, a format Depresiunea Braşovului, umplută succesiv cu
sedimente. Deplasarea spre exterior a flişului Carpaţilor Curburii a determinat cutarea recentă a
acestora şi înălţarea Subcarpaţilor Curburii, iar deplasarea (în sens invers) a planului de subducţie a
microplăcii a favorizat adâncirea (subsidenţa) „fosei” din faţa Subcarpaţilor (până la adâncimi mai
mari de 10 km).
Fenomenul de formare a Depresiunii Braşovului prin „spargerea” structurii flişului şi
migrarea unei părţi spre sud - est este pus în evidenţă de continuitatea clară a structurilor geologice
şi a aliniamentelor tectonice de o parte şi de alta a ariei depresionare.
Ridicarea mai accentuată a arealului de fliş cretacic pe care se află sistemul montan Bucegi
(cu cristalin subiacent al Leaotei) poate fi explicată prin presiunea suplimentară exercitată de
deplasarea Carpaţilor Meridionali spre est.
Carpaţii Curburii cresc în înălţime spre centru, în Munţii Ciucaş depăşind 2400 m şi în sud-
vest (Bucegi, 2500 m). Elementul morfografic principal al Carpaţilor Curburii îl reprezintă forma
curbată a interfluviului principal (cuprins între Oituz şi Dâmboviţa) şi aspectul radiar (dispus
semicircular) al interfluviilor secundare, care coboară din acest interfluviu principal spre exterior
(având o deschidere de peste 100°, pornind de la un centru situat la confluenţa dintre Olt şi Râul
Negru). În acest fel, se poate observa că acest segment carpatic are un aspect „curbat”, îndeosebi
interfluviul principal al Carpaţilor Curburii, din care celelalte interfluvii pornesc radiar spre
exterior.
Un element morfografic deosebit de interesant îl constituie depăşirea liniei celor mai mari
înălţimi de cumpăna de ape (care este deplasată sensibil spre Depresiunea Braşovului). Carpaţii
Curburii au pasuri de culme cunoscute, cu un rol strategic în trecut: Oituz (866 m), Buzău,
Bratocea, Tabla Buţii, Predeal (1040 m) şi Giuvala (1261 m) pe margine.

273
 Carpaţii Curburii se dezvoltă pe o singură morfostructură majoră, aceea de fliş (formată din
fliş cretacic spre interior şi fliş paleogen spre exterior). Din această cauză, aspectul general curbat al
acestui sector carpatic este reflectarea modului în care sunt dispuse succesiv diferitele structuri ale
flişului. Urmărind o hartă geologică, se poate observa continuitatea structurilor flişului (ca litologie,
vârstă, aspect, dislocaţii) între sectorul situat la nord şi cel situat la sud de Depresiunea Braşovului.
Continuitatea structurilor flişului este întreruptă spre vest de Valea Dâmboviţei; acest fapt impune
anumite caracteristici reliefului (ceea ce facilitează includerea Munţilor Leaota – Bucegi la Carpaţii
Curburii). Sectorul coborât al morfostructurii Carpaţilor Curburii îl reprezintă depresiunea tectonică
a Braşovului, sedimentată până la aspectul unei câmpii.
În amănunt există anumite diferenţieri regionale ale morfostructurilor majore. Astfel, între
Oituz şi Buzău predomină relieful dezvoltat pe o morfostructură predominant paleogenă, iar la vest
de Buzău pe o morfostructură predominant cretacică, în cadrul căreia se evidenţiază în relief
prezenţa conglomeratelor calcaroase (Ciucaş, Bucegi) cu relieful lor structural şi petrografic.
Contactul litologic şi tectonic favorizează eroziunea şi duce la formarea unor bazinete
(Comandău, Întorsura Buzăului, Cheia) sau culoare de vale.
Văile principale sunt predominant transversale faţă de structurile subiacente ale flişului
(Ialomiţa, Prahova, Teleajen, Buzău, sectoarele superioare ale râurilor Bâsca Mare şi Bâsca Mică,
Putna, Oituz) dar există şi sectoare longitudinale (Bâsca, Buzăul până la Întorsura Buzăului). Acest
lucru pare să arate antecedenţa râurilor care depăşesc cumpăna celor mai mari înălţimi.
În Carpaţii Curburii întâlnim următoarele tipuri de relief:
- nivele de eroziune, situate la anumite altitudini (în areale montane diferite şi la diferiţi
autori), care arată însă că au existat mai multe momente de modelare subaeriană a reliefului, până la
formarea unor profile de echilibru parţiale; în Munţii Buzău – Ciucaş au fost identificate, cartate şi
descrise două suprafeţe de eroziune şi trei niveluri (Ielenicz, M., 1984, p. 37).
- relief structural, foarte bine evidenţiat în Munţii Ciucaş şi Bucegi;
- relieful petrografic se recunoaşte în cadrul diferitelor tipuri de morfostructuri şi cuprinde
forme specifice acestora: relief pe conglomerate, relief dezvoltat pe gresii, relief carstic (îndeosebi
pe Valea Ialomiţei, unde există mai multe peşteri şi chei);
- piemonturi, glacisuri şi câmpii piemontane, care mărginesc Depresiunea Braşovului şi
fac legătura dintre şesul ei aluvial şi rama montană înconjurătoare;
- un relief general de câmpie (cu sectoare mai înalte şi sectoare mai joase) care ocupă o
mare parte a Depresiunii Braşovului; aceasta este, dintr-un punct de vedere, una dintre cele mai
netede regiuni de câmpie din ţară Posea, Gr., 1981);
- relief fluvial, reprezentat prin sisteme de terase prezente pe principalele artere hidrografice
(mai puţin pe Olt care, în Depresiunea Braşovului, nu are un sistem propriu-zis de terase).

Clima

Elementul principal care nuanţează elementele climatice rezultate din poziţia latitudinală a
acestei regiuni îl reprezintă relieful, cu principalele sale caracteristici: forma curbată a munţilor,
altitudinile lor şi existenţa depresiunii intramontane a Braşovului. La acestea se mai adaugă tot ca
reflectare a reliefului orientarea diferitelor catene montane şi interfluvii care influenţează cantitatea
de precipitaţii primite.
Temperatura medie anuală este cuprinsă între 6°C şi 0°C, scăzând corespunzător în raport cu
creşterea altitudinii reliefului. La altitudinile cele mai mari din Munţii Bucegi, temperaturile medii
anuale sunt negative. În Depresiunea Braşovului, temperatura medie anuală este de aproximativ 7 -
8°C.
Temperatura medie a lunii celei mai calde este cuprinsă, în mod corespunzător creşterii
altitudinii reliefului, între 19 şi 12°C (chiar mai coborâtă în Bucegi), iar a lunii celei mai reci între -
3 şi -10°C.

274
 Sunt frecvente inversiunile termice, respectiv acumulări de aer rece pe fundul depresiunilor
şi văilor, ceea ce favorizează înregistrarea de temperaturi foarte scăzute. Astfel, la Bod, în
Depresiunea Braşov, s-a înregistrat minima absolută din ţara noastră: -38,5°C, la 25 ianuarie 1942.
Precipitaţiile atmosferice cresc cu altitudinea de la 600 mm, în Depresiunea Braşovului, la
1200 mm pe cele mai mari înălţimi.
Trebuie să subliniem că forma exterioară a Carpaţilor Curburii este un factor climatogen
foarte important pentru Câmpia Română, deoarece determină devierea maselor de aer rece care
provin din NE spre Câmpia Română (Bordei, I. N., 1970), contribuind la „răcirea” acesteia pe un
aliniament NE – SV (Urziceni – Bucureşti – Alexandria).
Se pot delimita trei nuanţe climatice influenţate de altitudine: un climat alpin, la altitudini
mai mari de 1900 m, un climat al munţilor de altitudine mijlocie şi climatul depresionar.

Hidrografia

Apele freatice sunt continui în depresiunea Braşovului şi sunt situate în apropierea suprafeţei
topografice. În zonele montane sunt discontinui. Suprafeţele marginale ale Depresiunii Braşovului
(piemonturi, câmpii piemontane) reprezintă areale de acumulare a apelor freatice. Ape de adâncime
sau freatice apar la suprafaţă sub forma izvoarelor minerale (Covasna, Malnaş Băi, Vâlcele, Şuşag,
Veneţia de Jos, Băile Perşani, Codlea, Băile Homorod).
Această grupă muntoasă este străbătută de unul dintre principalele râuri ale ţării, Oltul, care
traversează Depresiunea Braşov, primind numeroşi afluenţi, între care Râul Negru, Timişul, Bârsa.
Pe rama montană exterioară, principale râuri sunt: Oituzul şi Caşinul, afluenţi ai Trotuşului,
Putna cu afluenţii Zăbala şi Năruja, Râmnicu Sărat, Buzăul cu afluenţii săi (Bâsca, Slănic, Câlnău,
NIşcov), toate aceste râuri fiind colectate de Siret; spre vest se află Teleajenul, Doftana, Prahova,
Ialomiţa şi la limita vestică, Dâmboviţa.
Unele râuri taie chei, formează cascade (Putna) şi au un anumit potenţial energetic,
valorificat foarte puţin, în prezent doar pe Doftana şi Ialomiţa.
Carpaţii curburii au puţine lacuri naturale, între care Lacul Vulturilor în Masivul Siriu
(nival), Lacul Negru (în Penteleu), Lacul Mociaru (Ivăneţu) şi Lacul Negru (la izvoarele Nărujei).
Dintre lacurile antropice menţionăm Paltinul pe Doftana, lacul Săcele pe Târlung, Siriu pe Buzău,
Lacul fără nume (pe Zăbala) şi lacurile Bolboci şi Scropoasa pe Ialomiţa. Există, de asemenea,
areale mlăştinoase şi lacuri de luncă (semiamenajate), îndeosebi în lunca Oltului. Menţionăm de
asemenea că au existat lacuri de alunecare, ulterior drenate, cum ar fi: Lacul Caşoca (pe râul cu
acelaşi nume afluent al Buzăului).

Învelişul biopedogeografic

Se remarcă dispunerea pe verticală a vegetaţiei, distingându-se două etaje: al pădurilor de

munte şi etajul alpin.
Etajul subalpin este format din jnepenişuri (în Munţii Vrancei, Bucegi şi Ciucaş), precum şi,
în mod sporadic, ienupăr (Penteleu, Siriu, Ciucaş, Baiu), situat în etajul subalpin sau la limita
superioară a pădurii.
Molidul (în asociere cu brad şi fag) ocupă munţii mijlocii – înalţi, iar fagul predomină pe
văi, în depresiuni şi munţii scunzi. În zona Milea – Viforâta din Penteleu există o rezervaţie
forestieră.
Etajul stejarului (cu stejar şi gorun) ocupă munţii joşi (Baraolt, Perşani) şi depresiunile.
Aceste etaje ale pădurii se interferează în zone de tranziţie. Deasupra zonei pădurii se află
zona alpină (în Munţii Ciucaş şi Bucegi).
Fauna se etajează în funcţie de zonele de vegetaţie. În pădurile de munte există animale de
interes cinegetic: ursul, cerbul, râsul. În zona alpină se află o relictă din glaciarul târziu: capra
neagră, care aici dispăruse şi a fost repopulată în unele masive (Bucegi şi Ciucaş).
Solurile Carpaţilor Curburii sunt influenţate de condiţiile bioclimatice şi rocile subiacente.

275
 Solurile cernoziomoide ocupă suprafeţele mai înalte, neumectate, din estul Depresiunii
Braşovului. Zonele joase, umectate, au favorizat formarea unor soluri hidromorfe (lăcovişti şi soluri
gleice).
Solurile brune luvice şi solurile brune ocupă suprafeţe mai extinse în Depresiunea
Braşovului.
Solurile brune eu – mezobazice ocupă suprafeţe mai compacte în zona piemontană sudică
(Piemontul Săcele).
Solurile brune eu – mezobazice şi solurile brune acide şi brune luvice ocupă întinderi mai
mari în munţii cu altitudini de 1000 – 1200 m (Munţii Teleajenului şi ai Doftanei, Munţii Tătaru şi
Ivăneţu şi Munţii Baraolt).
Solurile brune acide se întâlnesc în Munţii Perşani, culoarul Bran – Rucăr, Munţii
Întorsurii, Bretcu şi partea nordică a Munţilor Vrancei.
Solurile brune feriiluviale, brune acide şi podzolurile ocupă întinderi mari în Munţii
Vrancei, Siriu.
Cele mai mari altitudini (Baiu şi Ciucaş) sunt ocupate de podzoluri şi soluri brune acide.

Diferenţieri teritoriale

Din punct de vedere fizico – geografic, Carpaţii Curburii, consideraţi ca unitate majoră care
include şi Depresiunea Braşovului, se divide în mod natural în cele două componente principale ale
sale: spaţiul montan şi Depresiunea Braşovului.
a) Spaţiul montan ar putea să reprezinte o unitate naturală, dar nu reprezintă în acelaşi
timp o unitate de geografie umană (economico – geografică) deoarece o parte din acesta
gravitează spre exterior, iar o parte spre interior, spre Depresiunea Braşovului.
b) Depresiunea Braşovului, la rândul ei, este o subdiviziune fizico – geografică evidentă.
După anumite caracteristici, întindere şi după diferenţele foarte nete faţă de arealul montan,
Depresiunea Braşovului poate fi considerată o unitate fizico – geografică în sine. Este, de
asemenea, mai mult decât orice alt areal umanizat şi o unitate economico – geografică.

(4) Elemente de geografie umană

Specificul populaţiei şi al habitatului

Datorită altitudinii reduse şi întinsei depresiuni a Braşovului, această grupă „muntoasă” este
bine populată. În Depresiunea Braşov, densitatea populaţiei depăşeşte 150 loc./km2, înscriindu-se
între zonele cele mai bine populate din ţară. În zona montană propriu-zisă însă, densitatea populaţiei
este scăzută, de regulă sub 25 loc./km2. În ceea ce priveşte sporul natural al populaţiei, se apropie de
media pe ţară. În Depresiunea Braşov s-a constituit un vechi nucleu de populaţie, formându-se aşa-
numita „Ţară a Bârsei” (Pop, Ana – Maria, 2010).
Aşezările sunt concentrate în principal în Depresiunea Braşov şi pe văi. În zona montană
propriu-zisă, satele sunt de tip răsfirat sau împrăştiat, cu gospodăriile despărţite prin fâneţe şi
păşuni, iar în depresiuni şi pe principalele văi, de tip răsfirat, cu casele printre grădini. Aşezări
risipite sunt în culoarul Bran – Rucăr (Fundata, Peştera), în Perşani (Poiana Mărului), Ivăneţu şi la
contactul Munţilor cu Depresiune Vrancei. În Depresiunea Braşov apare satul de tip adunat, cu
casele grupate, strânse unele lângă altele, precum şi tipul subsidiar de sat compact, cu casele lipite
perete de perete, cu porţi care maschează curţile interioare (Hărman, Prejmer, Cristian, Vulcan,
Tohanul Vechi, Feldioara etc.).
Ca mărime, predomină satele mici (sub 500 loc.) şi mijlocii (500 – 1500 loc.).
Ca funcţii, predomină cele agricole, dar există şi sate cu funcţii forestiere, turistice sau mixte etc.
Oraşele s-au dezvoltat în depresiuni, pe Valea Prahovei şi în arealele limitrofe. Cele mai
multe sunt concentrate în Depresiunea Braşov (Braşov, Sf. Gheorghe, Târgu Secuiesc, Covasna,
Zărneşti, Ghimbav, Codlea, Săcele, Râşnov). În Depresiunea Întorsura Buzăului există oraşul cu

276
acelaşi nume, iar pe Valea Prahovei – Comarnic, Buşteni, Azuga, Sinaia, Predeal. Un singur oraş
face parte din categoria oraşelor mari, Braşovul, astăzi unul din principalele centre urbane ale ţării,
centru universitar şi centrul principalei zone turistice din ţara noastră. Oraşul Sfântu Gheorghe este
de mărime mijlocie, iar celelalte sunt mici, în restructurare economică (Săcele, Râşnov, Codlea,
Zărneşti, Comarnic,Târgu Secuiesc, Azuga, Întorsura Buzăului, Nehoiu), balneoclimaterice şi
turistice (Covasna, Buşteni, Sinaia, Predeal). Evoluţia populaţiei oraşelor din Carpaţii Curburii
(inclusiv Depresiunea Braşov) în perioada 1992 – 2015 este sintetizată mai jos.

Tabelul 15. Evoluţia demografică a oraşelor din Carpaţii Curburii (1992 – 2014)

Nr. crt Oraşe 1992 1998 2002 2014

1 Braşov 323 736 317 772 283 901 291 490
2 Sfântu Gheorghe 68 359 67 142 61 512 65 446
3 Săcele 30 226 29 849 30 044 35 638
4 Zărneşti 26 319 26 589 25 332 26 747
5 Codlea 24 547 24 735 24 256 26 192
6 Târgu Secuiesc 22 912 22 507 20 465 20 500
7 Râşnov 16 384 16 496 15 436 17 481
8 Sinaia 15 465 15 063 12 525 11 822
9 Nehoiu 12 664 12 616 11 643 11 383
10 Covasna 12 512 12 550 11 204 11 400
11 Buşteni 12 486 12 053 10 374 10 013
12 Baraolt 10 493 10 635 9 614 9 441
13 Întorsura Buzăului 8 626 8 067 8 905 9 305
14 Predeal 7 302 6 796 5 625 5 282
15 Azuga 6 487 6 256 5 213 4 936
16 Ghimbav - - - 5 885

Tabelul de mai sus cuprinde atât oraşele din zona montană propriu - zisă, cât şi cele din
Depresiunea Braşovului. Dintre oraşele de mai sus, prezentăm scurte caracteristici geografice doar
ale celor situate în zona montană propriu - zisă.
Sinaia ocupă o poziţie bine cunoscută pe cursul superior al Prahovei, în apropierea
abruptului Bucegilor. Este considerată cea mai importantă staţiune montană din ţara noastră. În
apropiere se află castelul Peleş, fostă reşedinţă regală, care un timp a conferit oraşului Sinaia o
funcţie politică.
Buşteni, situat la poalele muntelui Caraiman, în zona de confluenţă a Prahovei cu Valea
Cerbului, este de asemenea o staţiune recunoscută. Oraşul propriu-zis se întinde şi la est de Prahova,
cu o zonă construită nouă. Intreprinderea de hârtie, cu o vechime mai mare de un secol, sibol al
oraşului, a fost desfiinţată.
Azuga se dezvoltă pe valea omonimă începând cu punctul de confluenţă al acesteia cu
Prahova, având o formă liniară şi alungită. Intreprinderile care dădeau profilul industrial al
localităţii (de postav, ceramică) şi-au încetat activitatea, iar tradiţionala fabrică de bere şi-a diminuat
producţia. În zona situată în amonte se dezvoltă în prezent un nou areal de stabilimente turistice.
Predeal are, de asemenea, o vocaţie turistică recunoscută. Este, totodată, un punct important
de transporturi feroviare şi rutiere. Oraşul s-a dezvoltat în ultimul deceniu foarte mult prin
extinderea stabilimentelor turistice (îndeosebi vile individuale) spre zona „Trei Brazi”.
Întorsura Buzăului, situat în depresiunea cu acelaşi nume, are şi o funcţie industrială
(prelucrarea lemnului), dar în general un aspect rural. În ultimii ani, începe să devină şi un centru
turistic.
Nehoiu, situat pe Valea Buzăului, este cunoscut prin intreprinderea de cherestea.
Construcţiile noi şi dezvoltarea teritorială a oraşului sunt limitate de relieful accidentat şi
alunecările de teren.
277
 Aşezările rurale din zona montană propriu-zisă sunt în mod predominant dezvoltate pe văi,
având un aspect general alungit, determinat de caracteristicile reliefului. Anumite areale
(Depresiunea Baraolt, Depresiunea Întorsura Buzăului) au aşezări rurale dispersate pe un spaţiu mai
întins, gravitând spre oraşele apropiate cu aceleaşi nume.
Aşezările răsfirate se întâlnesc în zona istorico - geografică Vrancea (cuprinzând atât spaţiul
montan cât şi depresiunea subcarpatică), în Munţii Perşani (Poiana Mărului) şi în Culoarul Bran -
Rucăr.
Sub raportul funcţiilor economice, predomină activităţile agricole, cele legate de economia
forestieră şi, în anumite cazuri, activităţile turistice (localitatea turistică Cheia, localităţile Crasna şi
Sita Buzăului, Malnaş Băi, Biborţeni, Gura Siriului etc.).

Potenţialul natural şi producţia socială

Dintre resursele naturale ale mediului geografic, se remarcă pădurile, păşunile naturale şi
pajiştile de munte, resursele de apă şi fondul funciar.
Potenţialul hidroenergetic este valorificat pe Doftana şi pe Ialomiţa. Există izvoare minerale
exploatate la Covasna, Vâlcele, Zizin.
În ceea ce priveşte resursele scoarţei terestre, această grupă montană dispune de resurse
modeste. Se remarcă resursele de lignit (Baraolt) şi roci de construcţie (granit şi bazalt la Racoş etc.).
Energia electrică este produsă de o termocentrală la Braşov şi mici hidrocentrale pe Doftana
(Paltinul) şi Ialomiţa (Dobreşti). O ramură de tradiţie a fost industria constructoare de maşini,
păstrată parţial în centrul industrial Braşov. În prezent se produc componente pentru avioane
(Ghimbav), biciclete (Zărneşti). Este prezentă exploatarea şi prelucrarea lemnului: cherestea de
răşinoase (Covasna, Tg. Secuiesc, Nehoiu, Măneciu), furnire, placaje, plăci aglomerate şi
fibrolemnoase, precum şi mobilă (Braşov). Există exploatări de gresii şi calcar.
Industria alimentară este reprezentată prin: morărit şi panificaţie (Braşov), zahăr (Bod, una
dintre cele mai vechi fabrici din ţară), conserve şi preparate din carne (Braşov), Poiana Mărului,
produse lactate (Braşov, Covasna), bere, îmbutelierea apelor minerale.
Pe ansamblu, oraşul Braşov şi arealul înconjurător au format o concentrare industrială
importantă (Braşov, Codlea, Ghimbav, Zărneşti, Râşnov, Tohanul Nou, Bod, Sfântu Gheorghe,
Covasna, Târgu Secuiesc, Săcele, Baraolt). Această concentrare (Braşov) se continuă spre sud
(Valea Prahovei – Ploieşti – Brazi – Bucureşti) formând, în întregul ei, o regiune economică de mari
dimensiuni, semnificativă la nivel european.
În Carpaţii de Curbură agricultura are un specific pastoral în munţi şi de cultura plantelor în
Depresiunea Braşov.
Creşterea animalelor este favorizată de păşunile şi fâneţele naturale, mai ales pajiştile de
munte, precum şi de culturile de plante furajere şi de nutreţ din Depresiunea Braşov. Se cresc ovine
şi bovine, iar în Depresiunea Braşov şi porcine pe bază de cartofi.
În Depresiunea Braşov se cultivă cartofi (înscriindu-se în una din principalele zone de
cultură, care asigură 1/4 din producţia totală a ţării), sfeclă de zahăr (pentru fabrica de la Bod),
cereale (atât grâu cât şi porumb), plante furajere şi de nutreţ şi se practică pomicultura.

Căi de comunicaţie şi legături regionale

Atât transporturile feroviare, cât şi cele rutiere sunt mai dezvoltate pe latura vestică,
respectiv pe Valea Prahovei şi în Depresiunea Braşov, care sunt străbătute de mai multe magistrale
feroviare şi rutiere, respectiv cele care leagă capitala cu Braşovul, de unde se ramifică spre: Baia
Mare – Satu Mare (prin pasul Tuşnad), Oradea – Episcopia Bihorului (prin pasul Racoş), Arad –
Curtici (prin pasul Vlădeni). Există, de asemenea, căi ferate locale (Sfântu Gheorghe – Covasna –
Târgu Secuiesc – Breţcu, Zărneşti – Braşov şi Braşov – Întorsura Buzăului prin tunelul Teliu).
În ceea ce priveşte transporturile rutiere, se remarcă drumul internaţional E 60. Din Braşov
pornesc drumuri modernizate peste rama montană spre Oneşti (pe Oituz), Nehoiu şi Buzău pe Valea

278
Buzăului, Vălenii de Munte şi Ploieşti, pe Valea Teleajenului, Câmpulung (peste culoarul Bran –
Rucăr), Depresiunea Transilvaniei (peste Munţii Perşani), Depresiunea Ciucului (prin pasul
Tuşnad), Focşani (peste Munţii Vrancei) etc.

Diferenţieri teritoriale de geografie umană

După cum am arătat anterior, Carpaţii Curburii cuprind două diviziuni interne de acelaşi
rang sub raport fizico – geografic (spaţiul montan şi Depresiunea Braşovului), dar nu reprezintă în
acelaşi timp şi o unitate integrată de geografie umană (care este doar Depresiunea Braşovului).
a) Spaţiul montan (format din Obcinele Braşovului, în nord şi Carpaţii Curburii în sens
strict, la exterior) are anumite diferenţieri de geografie umană, dar este, pe ansamblu, relativ
omogen; această omogenitate derivă din economia forestieră, creşterea animalelor (îndeosebi
ovine), exploatarea turistică şi reţeaua de transporturi care îi traversează pe văi. La contactul dintre
Munţii Vrancei şi Subcarpaţi (cuprinzând areale din ambele regiuni) există o unitate teritorială sub
raportul geografiei umane denumită în mod generic Vrancea, o adevărată arie culturală şi istorico –
geografică (Conea, I., 1993, Damian, N., 2011).
Fiecare dintre axele mari de transport (Valea Prahovei, Valea Buzăului, Culoarul Rucăr –
Bran) are în acelaşi timp şi o semnificaţie economică. Ele sunt, în acest fel, spaţii alungite cu
anumite caracteristici de geografie umană. În mod deosebit zona Branului are o pregnanţă culturală
şi peisagistică (Moeciu, Fundata, Peştera, Măgura, Şirnea).
Valea Prahovei este o axă de circulaţie şi de atracţie turistică.
b) Depresiunea Braşovului, considerată ca o regiune distinctă sub raportul geografiei
umane, are multiple caracteristici, dintre care mai importante sunt: popularea accentuată, densitatea
populaţiei cu valori ridicate, coexistenţa istorică a trei comunităţi principale (români, secui, saşi),
structura teritorială şi funcţională a habitatului rural şi urban, funcţia economică şi poziţia centrală
în cadrul ţării şi al arcului carpatic.
În cadrul Depresiunii Braşovului se disting anumite areale cu un specific cultural şi social,
dintre care mai evidente sunt: Ţara Bârsei (care ocupă, în sens restrâns, partea sud – vestică a
Depresiunii Braşovului) şi zona „Trei Scaune” (în compartimentul estic, spre Târgu Secuiesc).

(5) Mediul, peisajele şi complementaritatea geografică

Mediul înconjurător şi peisajele

Caracteristicile mediului înconjurător sunt rezultate din interacţiunea dintre caracteristicile

fizico – geografice şi activităţile umane. Se pot identifica, pe fondul general al unui mediu de tip
montan, areale caracteristice munţilor mijlocii, munţilor înalţi (Bucegi şi Ciucaş), culoarelor
intramontane şi un mediu specific caracteristic depresiunii intramontane a Braşovului.
Totodată, mediul natural este pe anumite areale puternic transformat, existând perimetre cu
importante activităţi economice şi urbane, cu o concentrare şi o evidenţă mai clară în cadrul
teritoriului oraşului Braşov. Un fenomen deosebit de interesant dar cu multiple consecinţe negative
îl reprezintă stratificarea termică a aerului în Depresiunea Braşovului, care facilitează stagnarea
poluanţilor (proveniţi din arderile urbane industriale şi de la transporturi) la anumite altitudini
intervale mai mari de timp; acest fenomen este vizibil frecvent privind spaţiul depresionar de pe
înălţimile montane înconjurătoare.
O particularitate a mediului montan o constituie posibilitatea practicării sporturilor de iarnă
(Bucegi, Poiana Braşov).
Carpaţii Curburii şi Depresiunea Braşovului cuprind o varietate de peisaje, dintre care
menţionăm:
- peisajul alpin (zona cea mai înaltă a Munţilor Bucegi şi, parţial, a Masivului Ciucaş);
- peisajul regiunilor calcaroase (îndeosebi pe Valea Ialomiţei şi Culoarul Bran – Rucăr);
- peisaj de munţi înalţi, cu aspect de munţi – bloc (Bucegi, Leaota);

279
 - peisaj de munţi joşi, pe o structură de tip fliş, împăduriţi, cu alternanţă de culmi şi văi
paralele între ele (Munţii Vrancei, Buzăului etc.);
- peisajul depresiunii intramontane (neted, utilizat agricol, populat, industrializat şi circulat
intens);
- arealul urban al oraşului Braşov, al zonelor sale funcţionale interne şi al altor oraşe cu o
personalitate teritorială distinctă.

Complementaritatea geografică

Între cele două componente ale Carpaţilor Curburii (spaţiul montan propriu-zis şi
Depresiunea Braşovului) există o anumită complementaritate, dar nu atât de evidentă ca în cazul
diviziunilor majore interioare ale altor unităţi regionale.
Complementaritatea Depresiunii Braşovului cu spaţiul montan este mai evidentă pentru acea
parte a spaţiului înconjurător care gravitează în mod nemijlocit spre aceasta (Obcinele Braşovului,
Munţii Bârsei, Întorsurii, Breţcu). Cea mai mare parte a spaţiului montan, legată prin hidrografie de
Subcarpaţii Curburii, are o complementaritate mai evidentă cu aceştia decât cu Depresiunea
Braşovului. Cu alte cuvinte, arealul montan străbătut de râurile principale ce coboară radiar (Putna,
Buzău, Teleajen, Prahova, Ialomiţa, Dâmboviţa) este mult mai legat economic de Subcarpaţii
Curburii şi îndeosebi de contactul acestora cu Câmpia Română, unde se află situate principalele
oraşe de atracţie (Focşani, Râmnicu Sărat, Buzău, Ploieşti, Târgovişte).
De asemenea, există relaţii de complementaritate faţă de unităţile limitrofe: Carpaţii
Meridionali (prin Culoarul Bran – Rucăr), Depresiunea Transilvaniei (prin pasurile Vlădeni, Racoş
şi Valea Şercaia), Carpaţii Moldo - Transilvani (prin Valea Oltului şi Pasul Tuşnad, Valea
Oituzului) şi, prin acestea, cu alte unităţi situate la distanţe mai mari. De altfel, convergenţa unor căi
de comunicaţie (şosele şi căi ferate) spre oraşul Braşov arată rolul central al acestuia în cadrul
teritoriului naţional şi funcţia de legătură stabilită cu regiunile geografice componente.

(6) Subdiviziuni teritoriale

A. Spaţiul montan nordic

Spaţiul montan nordic (denumit şi „Obcinele Braşovului”) este format din Munţii Bodoc –
Baraolt – Perşani, situaţi în nordul Depresiunii Braşovului; aceştia reprezintă o prelungire
topografică dar şi geomorfologică a Carpaţilor Moldo – Transilvani; au aspectul unor culmi
paralele, cu altitudini de aproximativ 1000 – 1100 m şi o evoluţie comună (evidenţiată de
similitudinea platformelor de eroziune). Nu au o denumire comună general acceptată şi nici o
poziţie lipsită de echivoc pentru toţi geografii. Cu totul provizoriu folosim denumirea de „Obcinele
Braşovului”, cu toate limitele ce rezultă din aceasta. Pot fi consideraţi că aparţin regiunii geografice
a Depresiunii Braşovului, deoarece gravitează economic spre Braşov, Sfântu Gheorghe şi Codlea.
Asocierea lor într-un spaţiu montan comun se bazează pe o serie de elemente geografice, chiar dacă
aparent munţii componenţi sunt separaţi unii de alţii şi mai bine „legaţi” de sistemele montane
situate spre nord. Aceste elemente comune sunt: altitudinile similare, caracterul lor mai coborât
(inclusiv „coborârea” lor sub Depresiunea Braşovului), alcătuirea geologică predominantă (Perşanii
fiind însă ceva mai complicaţi), evoluţia paleogeografică comună (inclusiv cea recentă, dictată de
nivelul de bază actual al Depresiunii Braşovului), tangenţa fiecăruia cu Oltul şi convergenţa
economică spre Depresiunea Braşovului.
Munţii Perşani sunt situaţi mai mult în NV Depresiunii Braşovului, care comunică prin
pasul Vlădeni şi defileul Oltului de la Racoş cu Depresiunea Transilvaniei. Aceste două
discontinuităţi (Vlădeni şi Racoş) segmentează Perşanii în trei sectoare. Au fost descrise patru
platforme de eroziune, dintre care platforma „Poiana Mărului” apare mai bine păstrată şi creează un
peisaj specific în Perşanii sudici. Limita nordică a Perşanilor este trasată din Depresiunea Baraolt,
pe Valea Homorodului, înglobând şi culmile de la vest de Vârghiş, formate din roci cretacice; de

280
altfel, în acest areal nordic (denumit „Munţii Vârghişului”) se interferează elemente ale Perşanilor şi
terminaţiile vulcanice ale Munţilor Harghita.
Munţii Baraolt au o poziţie centrală în cadrul „Obcinelor Braşovului”, fiind înconjuraţi din
trei părţi de Olt, ceea ce le dă aspectul unei prelungiri spre Depresiunea Braşovului. În nord se află
un culoar depresionar care îi desparte de Munţii Harghitei.
Munţii Bodoc reprezintă o continuare geologică şi geomorfologică a Munţilor Ciucului.
Spre NV vin în contact cu masivul vulcanic Ciomatu (inclus Munţilor Harghita).

Depresiunea Braşovului reprezintă, după cum am arătat, o discontinuitate evidentă în cadrul

Carpaţilor Curburii. Este perpendiculară pe direcţiile fasciculelor flişului, fiind o continuare
geometrică a Carpaţilor Meridionali.
Formele de relief, utilizarea terenurilor, clima, peisajul umanizat, activităţile economice, fac
din această subunitate o unitate geografică de acelaşi rang cu arealul montan în cadrul Carpaţilor
Curburii, iar din punct de vedere economic, o unitate teritorială aparte.
Depresiunea Braşovului reprezintă totodată o concentrare industrială care este semnificativă
la nivelul întregii ţări, un areal central sub raportul căilor de comunicaţie şi o importantă
concentrare umană.
Acestea fac din Depresiunea Braşovului o adevărată entitate regională integrată (fizico şi
economico – geografică), specifică, individualizată şi irepetabilă, având toate caracteristicile unei
unităţi regionale „unicat”.

B. Carpaţii Curburii („propriu – zişi” sau latura externă)

Aceştia subsumează arealul montan extern, curbat, cuprins între Oituz şi Dâmboviţa. Este
format din mai multe asocieri de munţi.
Munţii Vrancei, cuprinşi între Oituz şi Bâsca Mică, au aspectul unui triunghi cu vârful în
apropiere de localitatea Covasna şi baza la contactul cu Subcarpaţii Curburii.
Munţii Vrancei sunt accesibili cu dificultate pe ansamblul lor, ceea ce explică parţial gradul
lor de cunoaştere actuală. Sunt traversaţi de şoseaua Focşani – Tulnici – Lepşa – pasul Muşat (1157
m) – Ojdula – Târgu Secuiesc.
Munţii Buzăului sunt denumiţi astfel datorită situării lor în bazinul hidrografic al râului
Buzău. Cuprind: Munţii Penteleu (între Bâsca Mică şi Bâsca Mare), Munţii Podu Calului (între
Bâsca Mare şi Buzău), Muntele Ivăneţu (situat în sud, care se prelungeşte printr-un pinten în zona
subcarpatică), Munţii Siriu şi Tătaru (între Buzău şi Teleajen), prelungirea acestora spre sud
(Munţii Zmeuret – Montioru). Ar putea fi denumiţi, cu un termen compus, Munţii Penteleu – Siriu.
Acest spaţiu montan gravitează economic spre oraşul Buzău. În partea de nord a Munţilor Buzăului
se află Munţii Întorsurii, care reprezintă o prispă mai joasă, care închide în interior Depresiunea
Întorsura Buzăului.
Munţii Teleajenului şi Doftanei cuprind Masivul Ciucaş (1954 m), cel mai înalt, cu forme
spectaculoase pe conglomeratele calcaroase şi Depresiunea Cheia situată în sud, Munţii Clăbucet
(între Teleajen şi Telejenel), Munţii Grohotiş (între Teleajen şi Doftana), Munţii Gârbova (Baiu)
(între Doftana şi Prahova). Întreaga regiune montană gravitează spre Ploieşti şi, în mod secundar,
spre oraşele din apropiere (Vălenii de Munte, Slănic, Câmpina, Comarnic).
Munţii Timişului (Munţii Bârsei) reunesc masivele izolate Piatra Mare şi Postăvarul (cu
Poiana Braşov); gravitează economic şi administrativ spre Braşov. Aparţin, de asemenea,
Depresiunii Braşov ca unitate regională.
Grupa montană Bucegi – Leaota, situată geometric tot „pe curbură”, în continuitatea
arealelor menţionate anterior, o prezentăm pe scurt, separat, datorită caracterului ei de tranziţie spre
Carpaţii Meridionali.

281
 C. Grupa Bucegi – Leaota

Grupa montană Bucegi – Leaota are caracteristici atât ale Carpaţilor Meridionali, cât şi ale
Carpaţilor Curburii, fiind o regiune de tranziţie între acestea.
Munţii Bucegi – Leaota cuprind două masive diferite: Munţii Bucegi, alcătuiţi din
conglomerate cretacice dispuse sub forma unui sinclinal suspendat aparent cu abrupturi spre
margini şi relief glaciar în partea centrală şi Munţii Leaota, alcătuiţi predominant din şisturi
cristaline, cu platforme de eroziune şi culmi netede. Culoarul Bran – Rucăr desparte aceste masive
montane de grupa Făgăraş, care se continuă până în apropierea culoarului prin masivele Ţaga şi
Piatra Craiului (considerată, din acest punct de vedere, o subdiviziune a Carpaţilor Meridionali la
limita lor estică şi nu o subdiviziune a Munţilor Bucegi – Leaota, deşi mai multe argumente înclină
pentru această ultimă variantă). Acest areal montan gravitează economic direct spre oraşele din jur:
Buşteni, Sinaia, Pucioasa, Târgovişte, Câmpulung, Zărneşti, Râşnov.
Munţii Bucegi pun o serie de probleme complexe legate de modul în care au ajuns la
aspectul actual şi felul în care formele de relief de bază sunt corelabile cu ale regiunilor învecinate.
În cazul Munţilor Bucegi, elementul esenţial îl reprezintă aparentul sinclinal suspendat format din
conglomerate calcaroase şi calcare, care alcătuiesc structura principală a masivului. Acest sinclinal
suspendat este străbătut în zona axială de Valea Ialomiţei şi este mărginit pe trei laturi est, nord şi
vest, de abrupturi accentuate, care reprezintă marginea structurii conglomeratice.
Poziţia ridicată altitudinal a masei conglomeratice şi existenţa unui relief structural
diversificat ar putea să pună sub semnul întrebării identificarea unor platforme de eroziune. Totuşi,
se presupune că acestea ar fi prezente conservând fragmente semnificative din cele trei suprafeţe
clasice, la altitudini diferite (Posea, Gr., 2002, p. 110, Niculescu, Gh., 2001, p. 13), dar nu sunt
descrise fără echivoc în Tratatul de Geografia României (vol. III, 1987, p. 214). Altitudinea ridicată
a Munţilor Bucegi şi diferenţa mare de nivel faţă de Munţii Baiu (800 m) i-a plasat în cele mai
multe cazuri în cadrul Carpaţilor Meridionali. Poziţia lor geometrică şi aliniamentul structurilor
geologice indică o legătură foarte strânsă a Munţilor Bucegi cu restul Carpaţilor Curburii. În etapa
actuală de cunoaştere, ei pot fi consideraţi ca diviziune a Carpaţilor Curburii sau, cel mult, o
regiune de tranziţie între Carpaţii Curburii şi Carpaţii Meridionali. În afara reliefului petrografic
(abrupturi petrografice, hogbackuri, suprafeţe structurale, poliţe, brâne, diferite forme de eroziune
de tipul Sfinxului sau al Babelor etc.), Munţii Bucegi se remarcă prin existenţa unui relief glaciar
semnificativ (dezvoltat pe Valea Ialomiţei, Valea Mălăieşti, Valea Ţigăneşti, Valea Gaura şi
Ciubotea). Morene frontale ale gheţarilor de vale au fost identificate pe Valea Gaura, Valea Poarta
şi Valea Ialomiţei. Aspectul general al Bucegilor indică foarte clar modul în care masa cristalină a
Carpaţilor Meridionali a exercitat o presiune asupra Carpaţilor Curburii, determinând înălţarea
acestui sector şi glisarea lui spre sud.
Munţii Leaota, strâns legaţi de Masivul Bucegi (de care sunt despărţiţi de Valea Brăteiului)
sunt alcătuiţi îndeosebi din şisturi cristaline. Au fost identificate mai multe suprafeţe de nivelare,
descrise la altitudini diferite; existenţa lor nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere substratul
subiacent de şisturi cristaline foarte solid.
Spre nord - vest, sistemul Bucegi - Leaota este delimitat de Carpaţii Meridionali printr-o
discontinuitate importantă în peisaj, dată de Culoarul Bran - Rucăr. Acesta reprezintă o zonă
coborâtă, cuprinsă între masivele Bucegi - Leaota (în sud - est) şi Piatra Craiului (în nord - vest).
Este o asociere de culmi montane joase, reunite într-o platformă de eroziune, areale carstice,
trecători, văi adâncite. Se remarcă relieful dezvoltat pe calcare în zona Şirnea - Fundata şi în
Bazinul Dâmboviţei (Cheile Dâmbovicioarei, Cheile Mari ale Dâmboviţei şi altele). Culoarul se
remarcă prin existenţa unor localităţi de altitudine (Măgura, Fundata, Peştera) sau situate în
interiorul unor bazinete depresionare (Podul Dâmboviţei, Rucăr).
Acest culoar a avut un rol important în legăturile transcarpatice (ilustrată şi de construirea
castelului Bran), permiţând deplasarea oamenilor în ambele direcţii. Totodată, prin discontinuitatea
relativă pe care o introduce, reprezintă o limită semnificativă în interiorul arcului carpatic. Lipsa
unei căi ferate transcarpatice este compensată de o legătură rutieră de calitate.

282
 Culoarul Bran – Rucăr (denumit şi culoarul Bran – Rucăr – Dragoslavele) reprezintă o arie
de discontinuitate relativă în peisajul montan al Carpaţilor Româneşti, fiind cea mai expresivă,
continuă şi bine evidenţiată pe întregul sector carpatic, de la graniţa de nord până la Defileul
Dunării.
Această arie reprezintă o zonă de legătură (dar şi de limită) între Munţii Bucegi – Leaota pe
de o parte şi Munţii Piatra Craiului, iar pe de altă parte, între Depresiunea Braşovului şi zonele
subcarpatice din sud.
Culoarul are aspectul unei largi depresiuni alungite pe direcţie SV – NE, care ajunge la
altitudini ce depăşesc 1200 m (Pasul Giuvala, 1261 m). Este o regiune turistică şi agropastorală, cu
aşezări de înălţime (Peştera, Măgura, Fundata şi staţiunea de altitudine Cheile Grădiştei Fundata),
spaţii întinse de risipire a aşezărilor individuale şi un important potenţial turistic.
Regiunea este cunoscută şi prin produsele economiei pastorale. Gravitează spre Braşov
(partea de NE) şi spre Rucăr – Câmpulung (partea de SV). Este, de asemenea, o regiune etalon
pentru turismul rural.

D. Depresiunea Braşovului

Depresiunea Braşovului este situată în partea centrală a ţării, în interiorul curburii arcului
carpatic, reprezentând o regiune mai coborâtă, depresionară, a acestuia. Este limitată de munţii ce
alcătuiesc Carpaţii Curburii. Are aspectul general al unei depresiuni alungite pe direcţie NE – SV,
cu porţiuni mai înguste şi mai largi.
Ca unitate regională integrată (fizică şi umană), Depresiunea Braşovului cuprinde şi arealul
montan adiacent (nu doar „depresiunea” în sens fizico – geografic); arealul montan care este
convergent depresiunii cuprinde munţii joşi ce o înconjoară: Munţii Bodoc – Baraolt – Perşani (în
nord), Munţii Întorsurii (mai mult versantul situat spre nord, până la cumpăna de ape) şi Munţii
Bârsei (Postăvaru, Piatra Mare), în sud. În acest fel se înţelege că unitatea regională cuprinde
Depresiunea Braşovului şi spaţiul montan adiacent. Această corelaţie şi legătură se justifică de la
sine.
Depresiunea Braşovului s-a format prin fragmentarea marginii de SE exterioare, a plăcii
intraalpine, acolo unde aceasta se deplasează spre Subcarpaţii Curburii. Este alcătuită din acumulări
de nisipuri, pietrişuri, argile depuse într-un timp geologic scurt (din dacian până în prezent).
Depresiunea Braşov este o întinsă câmpie aluvială situată la altitudinea de 520 – 650 m,
urcând pe glacisurile piemontane înconjurătoare (cu 150 – 200 m mai mult).
Interfluviile depresiunii sunt aproape în exclusivitate plate şi au un caracter acumulativ.
În cadrul Depresiunii Braşov întâlnim un relief de câmpie, la care se adaugă, asociat,
glacisuri şi piemonturi. Există mai multe tipuri de câmpii:
- câmpii joase, situate spre Olt şi în axul Râului Negru, supraumectate, care sunt formate din
asocierea luncilor Oltului şi a văilor afluente şi sunt supuse şi în prezent inundaţiilor;
- câmpii piemontane, situate la contactul cu zona montană (Câmpul Feldioarei, Golful
Râşnovului, Câmpul Frumos, Câmpul Lunga, Câmpia Covasnei);
- piemonturile (în realitate câmpii piemontane mai înalte), coboară spre axul depresiunii
(Piemontul Turia, Piemontul Săcele, Piemontul Sohodol).
Inundaţiile văilor afluente şi ale Oltului sunt cunoscute şi consemnate în documente până în
timpurile istorice. Din această cauză, localităţile preferă câmpiile piemontane şi piemonturile în
defavoarea regiunilor foarte joase, inundabile.
Clima depresiunii Braşov poate fi caracterizată într-un mod obiectiv şi complet deoarece a
beneficiat de realizarea unui studiu de un înalt grad de acurateţe ştiinţifică datorat Elenei Mihai
(1975).
Temperatura medie anuală este de 7,1 – 7,6°C în depresiune şi 6 - 7°C pe rama acesteia.
Temperatura medie în luna ianuarie este cuprinsă între -5°C şi -6°C în axul depresiunii format de
Olt şi Râul Negru şi între -5°C şi -4°C pe rama sa joasă, interioară (Braşov, Codlea, Râşnov,
Covasna); există un areal în extremitatea de NE a depresiunii (Târgu Secuiesc) unde se remarcă

283
inexistenţa unor temperaturi chiar mai mari (cuprinse între -6°C şi -8°C) asemănătoare ca valoare
arealelor montane cu altitudini de peste 800 m, reprezentând o „inversiune termică persistentă”. În
luna iulie temperatura medie este cuprinsă între 16°C şi 18°C (pe cea mai mare întindere) şi chiar
peste această valoare pe cursul Oltului (Sfântu Gheorghe – Bod).
Precipitaţiile atmosferice sunt de 550 – 700 mm anual (deci precipitaţii relativ reduse pentru
o astfel de poziţie, ceea ce denotă un anumit continentalism sub acest aspect al Depresiunii
Braşovului). De asemenea, amplitudinile anuale (ale lunilor extreme sau ale valorilor absolute) arată
un continentalism termic accentuat (Elena Matei, 1975, p. 204). Se întâlnesc frecvent inversiuni
termice care generează temperaturi foarte scăzute.
Depresiunea Braşovului este străbătută de Olt, în care se varsă mai multe râuri: Râul Negru,
Târlung, Timiş, Ghimbăşel, Bârsa, cu afluenţii lor, precum şi alte râuri mai mici. În cursul
depresiunii, Oltul îşi măreşte debitul de la 8 m3/s la 40 m3/s.
Solurile predominante sunt: soluri brune argiloiluviale şi soluri brune argiloiluviale luvice,
pe terenurile mai înalte (piemonturi şi câmpii piemontane) şi solurile gleice şi pseudogleice în
zonele coborâte.
Vegetaţia naturală a reprezentat-o în vremurile istorice pădurile de stejar pedunculat, în
amestec cu alte specii (frasin, ulm, carpen). În prezent, acestea sunt transformate în terenuri de
cultură. În porţiunile mai înalte, pădurile sunt formate predominant din gorun, iar de la 600 m în sus
apare fagul.
În prezent, populaţia Depresiunii Braşov este de peste 600.000 locuitori, ceea ce reprezintă
populaţia corespunzătoare unui judeţ mare, amplasată pe un teritoriu comparabil cu al unui judeţ
foarte mic; de aici rezultă o densitate foarte ridicată. Populaţia depresiunii a crescut în cursul
secolului XX de 2,8 ori.
Oraşul Braşov reprezintă centrul polarizator al depresiunii omonime, inclusiv al spaţiului
montan înconjurător, având un rol deosebit la nivelul ţării, sub raportul importanţei economice, al
reţelei de transport şi al funcţiei teritoriale. Oraşul este cunoscut din secolul XIII (1258) sub
denumirea de „Barasu” - adică „regiune mlăştinoasă” în sensul originar, probabil cuman, al
numelui; această caracteristică de localitate supusă inundaţiilor pare incredibilă, dar este reală,
deoarece până în timpurile istorice recente, Oltul şi afluenţii săi producea frecvente inundaţii, ca
efect al pantei reduse şi ploilor abundente. Din acest motiv, oraşul s-a dezvoltat în Evul Mediu într-
o zonă mai ridicată, la poalele masivului Postăvaru (între dealurile Tâmpa, Warthe şi Cetăţuia),
evitând şesul inundabil al depresiunii. În cursul Evului Mediu este cunoscută activitatea
meşteşugărească şi comercială a Braşovului, cu o largă arie de influenţe. Oraşul medieval a fost
închis şi protejat de ziduri într-o formă geometrică ce se recunoaşte şi în prezent în nucleul central
al oraşului. Existau şi cartiere exterioare, cum ar fi Scheiul (alungit pe valea omonimă), Braşovul
vechi (dezvoltat în lungul actual al arterei denumită strada Lungă) şi Blumăna (spre actuala colină a
universităţii). Localitatea Bartolomeu, situată în NV (componentă actuală a oraşului) era o localitate
rurală exterioară. Sunt cunoscute, de asemenea, activităţile comerciale şi meşteşugăreşti (organizate
în bresle), care au dat specificul economic al oraşului în Evul Mediu. Se consideră că oraşul Braşov
a fost mult timp cel mai populat şi cel mai important oraş al Transilvaniei. În a doua parte a
secolului XX, oraşul s-a extins foarte mult şi a dezvoltat profilul industrial şi a căpătat un aspect
urban transformat de întinsele cartiere noi.
În ultimul deceniu au apărut noi zone funcţionale cu caracter complex (comercial, de servicii
şi industrial) în partea de SE (până aproape de Săcele), în partea de nord (spre Sighişoara) şi în vest
(spre Râşnov). Extinderea teritorială a oraşului este atât de evidentă încât aproape a înglobat
localitatea Ghimbav şi tinde să se unească teritorial cu oraşul Săcele.
O caracteristică deosebită o are oraşul Braşov pentru funcţia sa ca nod principal de
comunicaţii. Există zone funcţionale specializate (zona triaj) şi legături multiple în toate direcţiile.
Zonarea funcţională internă evidenţiază existenţa unor cartiere predominant rezidenţiale (Astra,
Florilor, Mihai Viteazul, Schei), zona centrală cu funcţii complexe (centrul medieval al Braşovului),
zone industriale şi comercial - industriale, spaţii de depozitare şi spaţii verzi (reduse în interior, dar
mai extinse la marginea exterioară a oraşului).

284
 Oraşul are o importantă tradiţie culturală şi, de un timp, universitară. Are, de asemenea, o
vocaţie turistică, prin potenţialul cultural - arhitectonic şi prin proximitatea unor staţiuni montane,
cum ar fi îndeosebi Poiana Braşov (inclusă în intravilanul oraşului).
Sfântu Gheorghe este un oraş atestat din secolul XIV, cu activităţi meşteşugăreşti şi
comerciale. Este aşezat pe malul drept al Oltului, ocupând terasele acestuia şi glacisul de contact
spre Munţii Baraolt. S-a dezvoltat foarte mult după dobândirea funcţiei de reşedinţă a judeţului
Covasna. Deşi nu are o poziţie propriu-zis centrală sau de intersecţie a diferitelor căi de
comunicaţie, exercită o influenţă însemnată asupra teritoriului înconjurător, format de întinderea
judeţului. La rândul său, este atras sub forma unor diferite legături economice, comerciale, sociale şi
universitare de oraşul Braşov.
Zărneşti este un oraş polinuclear cu o structură interioară aparent lipsită de o zonă centrală
coordonatoare. Perimetrul oraşului propriu-zis are aspectul unei localităţi rurale cu o structură
compactă, străzi întortocheate şi case alăturate. Planul oraşului redă această formă polinucleară, cu
zone rezidenţiale şi industriale disjuncte, cu aspecte urbane diferite. Influenţa în teritoriu, foarte
accentuată cu un timp în urmă (datorată navetismului industrial), este sensibil diminuată.
Săcele este un oraş care păstrează o structură polinucleară provenită din includerea
localităţilor componente iniţial rurale în intravilanul oraşului format de acestea. Denumirea de
Săcele păstrează acest sens. Forma generală este semicirculară, mărginind spre nord terminaţiile
Masivului Piatra Mare. Ocupă partea superioară a piemontului omonim (Piemontul Săcele).
Râşnov este situat la contactul dintre Masivul Postrăvaru şi zona depresionară ce formează
extremitatea sud - vestică a Depresiunii Braşovului. Pe unul dintre cele patru masive muntoase
rotunjite ce mărginesc în această porţiune zona depresionară se află o cetate de mari dimensiuni, cu
o importantă funcţie în Evul Mediu; această cetate este considerată localitatea Cumidava,
menţionată de Ptolemeu. În imediata ei apropiere, la contactul zonei montane cu depresiunea, se
află nucleul vechi, medieval, al oraşului. Există şi areale de construcţii relativ noi, dispersate. În
partea de nord, spre Braşov, a apărut un cartier nou de construcţii individuale. Are anumite resurse
turistice în spaţiul urban şi în orizontul apropiat (Valea Cetăţii, Parcul Dinozaurilor, cetatea propriu-
zisă, Valea Râşnoavei, Bucegi).
Târgu Secuiesc este un oraş dezvoltat pe un şes neted situat în nord - estul Depresiunii
Braşovului, la altitudinea de aproximativ 550 m. Este cunoscut din secolul XV şi păstrează aspecte
ale unei structuri iniţiale de tip medieval. A fost cunoscut în Evul Mediu ca centru meşteşugăresc.
Partea de nord - est a Depresiunii Braşovului, denumită Depresiunea Târgu Secuiesc, are un punct
central în acest oraş, fapt vizibil şi în concentrarea drumurilor de interes local şi regional. Oraşul
reprezintă punctul de pornire al şoselelor transcarpatice spre Oneşti şi Focşani.
Covasna este un oraş situat la limita dintre zona montană şi Depresiunea Târgu Secuiesc, la
ieşirea râului omonim în depresiune. Are o formă alungită, urmând valea râului în ambele areale.
Este cunoscut ca staţiune balneoclimaterică (cu instalaţii de captare a mofetelor şi izvoare
minerale).
Ghimbav a fost declarat recent oraş (2003). Este situat la nord - vest de Braşov, foarte
aproape de acesta (la 5 km), în prelungirea zonei sale comercial - industriale din nord, ceea ce dă
impresia unei localităţi - satelit.
Codlea este situat la contactul dintre Măgura Codlei şi şesul Depresiunii Braşovului. Oraşul
vechi are un aspect ce păstrează caracteristicile structurii medievale. Pe Măgura Codlei există
urmele unei cetăţi cu o anumită importanţă istorică. Construcţiile noi formează un cartier rezidenţial
situat în partea de SE a oraşului, spre Braşov. Oraşul are în apropiere elemente de atracţie turistică.
Baraolt, situat în Depresiunea omonimă, reprezintă mai mult o aşezare rurală cu unele
funcţiuni urbane. Este cunoscut prin exploatările de lignit (în prezent închise), industria produselor
lactate şi o anumită influenţă locală în teritoriu.
Depresiunea Braşov (şi îndeosebi oraşul Braşov) are aspectul unei „plăci turnante” cu reţele
de transport care pornesc în diferite direcţii:
- spre sud, prin pasul Predeal şi Valea Prahovei, spre oraşul Bucureşti;

285
 - spre SV, prin Culoarul Bran – Rucăr, iar de aici drumul tradiţional spre Câmpulung şi
spre nordul Munteniei;
- spre vest, prin pasurile Vlădeni şi Racoş, spre sudul Depresiunii Transilvaniei;
- spre nord, prin pasul Tuşnad, spre Depresiunile Ciuc şi Giurgeu;
- spre NE, prin pasul Oituz, spre Moldova;
- spre est, pe Valea Putnei, spre Focşani;
- spre SE, pe Valea Buzăului, spre Buzău.
Acestea reprezintă un element sugestiv de „centralitate” a poziţiei şi localizării unui spaţiu
geografic.
Depresiunea Braşov poate fi divizată astfel:
 în partea de vest, Ţara Bârsei (Depresiunea Bârsei), cuprinzând: golful Râşnovului (cu
piemontul Sohodol), Câmpul Feldioarei (şi spre vest Depresiunea Vlădeni) şi Culoarul
Mărăuş (spre nord, până în apropierea Depresiunii Baraolt); oraşele din această diviziune
sunt: Braşov, Codlea, Zărneşti, Râşnov;
 în centru, Depresiunea Sfântu Gheorghe, cuprinzând Câmpia Câlnicului, Câmpia
Prejmer, Piemontul Săcele; oraşele sunt: Sfântu Gheorghe şi Săcele;
 în NE Depresiunea Târgu Secuiesc (Trei Scaune), formată dintr-o zonă joasă, în lungul
Râului Negru (de unde şi denumirea de Depresiunea Râului Negru), mărginită de areale mai
înalte (Câmpia Covasnei, Piemontul Turia şi Câmpul Lunga); acest sector gravitează spre
Covasna şi Târgu Secuiesc.

286
 SUBCARPAŢII CURBURII

(1) Poziţie, localizare şi limite

Subcarpaţii Curburii sunt cuprinşi între Valea Dâmboviţei (care, în vest, îi desparte de
Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic) şi Valea Trotuşului (zona deluroasă Ouşoru – Zăbrăuţ, în nord,
de unde încep Subcarpaţii Moldovei). Spre vest, Valea Dâmboviţei desparte Subcarpaţii Curburii de
Subcarpaţii Getici, a căror continuitate este deplasată spre sud cu peste 10 km. La vest de
Dâmboviţa, structurile Subcarpaţilor Curburii continuă aparent sub structurile Piemontului Getic. În
realitate, dacă privim această limită, observăm că regiunea subcarpatică este „decroşată” pe
această lăţime din cauza deplasării mai accentuate a Carpaţilor (reprezentaţi aici prin Bucegi –
Leaota) spre avanfosa carpatică. Marginea interioară delimitează Subcarpaţii de Carpaţii Curburii
(între Buzău şi Teleajen existând chiar o „zonă de interferenţă carpato – subcarpatică”), iar spre
exterior sunt mărginiţi de Câmpia Română; la limita dintre Subcarpaţii Curburii şi Câmpia Română
există o „zonă” (fâşie) de tranziţie, formată din câmpii piemontane înalte (Târgovişte – Ploieşti) şi
glacisuri (glacisul Istriţei) sau câmpii de glacis.
Între aceste limite, Subcarpaţii Curburii reprezintă o regiune fizico – geografică evidentă, cu
un anumit specific ce rezultă îndeosebi din poziţia pe care o au şi forma lor curbată. Sunt denumiţi
uneori „Subcarpaţii de la curbură”, pentru a sublinia mai exact poziţia lor geografică. Ei nu
reprezintă însă propriu – zis o regiune geografică, adică o unitate cu caracter integrat (de geografie
fizică şi umană) din cauza caracterului divergent radiar al axelor de comunicaţie organizate pe văi şi
a poziţionării exterioare pe care o au centrele de gravitaţie regională (Oneşti, Focşani, Râmnicu
Sărat, Buzău, Ploieşti, Târgovişte) situate la exteriorul acestei unităţi teritoriale. În aceste condiţii,
dacă există o coerenţă interioară de natură fizico – geografică, aceasta este mai slab exprimată în
componenta umană a teritoriului. În acelaşi timp însă, există o evidentă coerenţă de geografie
umană între Subcarpaţii Curburii şi Carpaţii Curburii, pe care îi mărginesc spre exterior, ca rezultat
al organizării spaţiului geografic pe văile principale (Şuşiţa, Putna, Râmnicu Sărat, Buzău, Teleajen,
Prahova, Ialomiţa, Dâmboviţa) care traversează succesiv cele două regiuni. Este de discutat în ce

287
măsură această legătură sub raportul geografie umane este mai importantă decât diferenţierile fizico
– geografice pentru a justifica (sau nu) conturarea unei unităţi regionale integrate, care să cuprindă
Carpaţii Curburii şi Subcarpaţii Curburii, consideraţi împreună.

Figura 23. Subcarpaţii Curburii în cadrul regiunilor subcarpatice

(2) Specificul fizico - geografic

Relief şi subdiviziuni

Subcarpaţii Curburii prezintă cea mai complexă regiune subcarpatică. Complexitatea este
evidentă atât în raport cu Subcarpaţii Moldovei, situaţi la nord şi Subcarpaţii Getici situaţi la vest,
cât şi faţă de alte regiuni geografice. Altitudinea maximă este de 996 m în Măgura Odobeşti, iar

288
altitudinea minimă sub 100 m, la contactul cu Câmpia Română, în medie fiind de aproximativ 500
m. Structura este foarte cutată, cu o succesiune strânsă de sinclinale şi anticlinale; spre interior
predomină rocile miocene (pe alocuri incluzând în axul anticlinalelor şi roci mai vechi aparţinând
flişului Carpaţilor Curburii), iar spre exterior predomină rocile pliocene (pe alocuri cu roci miocene
în axul anticlinalelor). Această structură în două fâşii (benzi) paralele, curbate sub forma unor
arcuri de cerc, generează două zone distincte şi din punct de vedere geomorfologic; Subcarpaţii
interni (în interior) şi Subcarpaţii externi (spre exterior). O caracteristică deosebită prezintă
contactul existent cu regiunea muntoasă între râurilor Prahova şi Buzău unde, datorită pătrunderii
din Carpaţi spre Subcarpaţi a pintenilor de fliş paleogen, se creează o zonă de tranziţie a
caracteristicilor montane şi submontane, denumită chiar astfel: zonă de interferenţă carpato –
subcarpatică (Niculescu, Gh., 1971, 2008). Pintenii paleogeni (de Homorâciu şi Văleni) delimitează
în interior o arie sinclinală care corespunde unei depresiuni (Drajna – Chiojd).
Structura cutată a generat, pe cea mai mare întindere, un relief conform, adică adaptat
acestei structuri, cu depresiuni localizate pe sinclinale şi dealuri pe anticlinale. Pe suprafeţe relativ
restrânse apar şi inversiuni de relief. Unele anticlinale au în interior sâmburi de sare, formând „cute
diapire” (Slănic Prahova, Telega). În zona Policiori apar vulcanii noroioşi, un fenomen
pseudovulcanic legat de emanaţiile de gaze din lungul unor falii locale.
Subcarpaţii Curburii se află într-o mişcare de ridicare continuă, relativ lentă, dar mai
accentuată în sectorul dintre Şuşiţa şi Câlnău. Aceste „mişcări neotectonice”, asociate rocilor
argiloase, creează o dinamică mai mare a alunecărilor de teren. Mişcarea de ridicare neotectonică
este dublată de o deplasare a Subcarpaţilor Curburii spre exterior (spre Câmpia Siretului Inferior),
datorită presiunii exercitate de Carpaţii Curburii. Totodată, în spaţiul dintre Podişul Dobrogei şi
Carpaţii Curburii, microplaca tectonică ce cuprinde şi Dobrogea centrală şi fundamentul părţii
estice a Câmpiei Române coboară pe un plan înclinat, fiind „subdusă” sub placa tectonică ce poartă
în extremitatea sa sud – estică Carpaţii Curburii; în lungul acestui plan înclinat se produc dislocări
de mase subscrustale care, din locul respectiv, propagă unde seismice. Din acest punct de vedere,
Subcarpaţii Curburii (şi Carpaţii Curburii) reprezintă o puternică arie seismică, unde îşi au originea
cutremurele cele mai importante.
O caracteristică esenţială a Subcarpaţilor Curburii o reprezintă succesiunea, dinspre munte
spre câmpie, a mai multor asocieri de depresiuni şi dealuri, care permite conturarea într-un mod
foarte generalizat, a următoarelor fâşii longitudinale:
a) sub munte există un şir de depresiuni submontane, mai bine individualizate la est de
Buzău (depresiunile Soveja, Vrancei, Neculele, Lopătari) şi mai puţin individualizate în sectorul
dintre Buzău şi Dâmboviţa (Depresiunea Aluniş, Depresiunea Slănic, Depresiunea Râul Alb);
Depresiunea Chiojd, situată în spatele pintenului Ivăneţu, are unele caracteristici ale depresiunilor
submontane;
b) urmează apoi un şir de dealuri cu o structură cutată (Răchitaş, 917 m; Răiuţ; Gurbăneasa,
979 m; Bisoca, 970 m; Dâlma, 800 m; Blidişel, 819 m; Salcia, 717 m; Ciolanul, Teiş, Măceşul,
Dealurile Proviţei şi altele) pe care, datorită poziţiei, pot fi denumite dealuri subcarpatice
„interne”; aceste dealuri sunt mult mai fragmentate la st de Teleajen, într-o serie de culmi
longitudinale despărţite de depresiuni şi au forme geometrice foarte diferite;
c) în continuare, există un şir de depresiuni, situate între dealuri, denumite depresiuni
„intracolinare” (Vidra, Mera, Dumitreşti, Policiori, Nişcov, Pătârlagele, Podeni, Mislea, Câmpina,
Valea Lungă, Pucioasa şi altele); unele dintre depresiunile intracolinare au un caracter mai mult
alungit, de culoar depresionar de vale, astfel încât aproape toate râurile principale care străbat
Subcarpaţii Curburii pot fi interpretate în acest sens;
d) spre exterior, Subcarpaţii sunt mărginiţi de un şir de dealuri „externe” (Măgura
Odobeştilor, 996 m; Deleanu, 694 m; Blăjeni; Dealul Istriţa, 750 m; Dealul Bucovel, 406 m);
Dealul Ţintei, Dealul Filipeşti, Dealurile Ocniţei; acestea au pe alocuri un caracter monoclinal, cu
un relief de cueste spre depresiunile intracolinare şi cu suprafeţe structurale înclinate spre exterior.
Această succesiune are un caracter generalizator şi simplificator, deoarece situaţia este mult
mai complicată de la un sector transversal la altul al Subcarpaţilor Curburii.

289
 La vest de Teleajen situaţia succesiunii depresiunilor şi dealurilor devine aparent mai simplă
datorită îngustării Subcarpaţilor şi pătrunderii în interiorul lor a Câmpiei Ploieştilor; aici,
depresiunile cu un caracter mai mult intracolinar sunt: Vălenii de Munte (pe Teleajen), Câmpina (pe
Prahova), Pucioasa (pe Ialomiţa).

Clima, hidrografia şi învelişul biogeografic

Subcarpaţii Curburii au un climat de dealuri joase (în depresiuni) şi de dealuri înalte (la
altitudini mai mari), fiind încadraţi sectorului cu nuanţă de ariditate. Bat vânturi cu caracter de
foehn, care descind în această zonă după ce au traversat Carpaţii Curburii. Topoclimatul acestui
sector subcarpatic şi îndeosebi depresiunile au un caracter de adăpost, atât faţă de circulaţia vestică,
cât şi faţă de pătrunderea Crivăţului din NE. Există diferenţieri climatice altitudinale (etaje) dar şi
deosebiri topoclimatice determinate de mărimea depresiunilor şi expunerea dealurilor.
Hidrografia cuprinde o reţea principală care străbate transversal zona subcarpatică (Putna.
Zăbala, Buzău, Râmnicu Sărat, Teleajen, Prahova, Ialomiţa) şi o reţea de râuri care îşi are origine
aici (Râmna, Milcov, Câlnău, Nişcov, Cricovul Sărat, Cricovul Dulce). La Slănic Prahova şi Telega
sunt lacuri în cute diapire (în foste saline). Izvoare minerale mai cunoscute sunt la Sărata Monteoru,
Pucioasa şi Vulcana Băi.
Vegetaţia predominantă este de stejar, stejar în amestec cu fag, fag şi, în proporţii mai mici,
alte specii.
Solurile predominante fac parte din clasa cambisolurilor (Soluri brune eu-mezobazice,
brune acide şi brune luvice), argiluvisolurile (luvisoluri albice, soluri brune luvice), iar pe întinderi
mai mici se întâlnesc şi molisoluri (pseudorendzine, soluri cernoziomice).

(3) Elemente de geografie umană

Specificul populaţiei şi al habitatului

Populaţia totală a Carpaţilor Curburii este de aproximativ 800.000 locuitori, iar densitatea
medie este de 120 loc./km2, cu valori mari în jurul oraşelor situate în exterior. Sporul natural are
valori situate peste media actuală a ţării. Deplasările zilnice (spre oraşele mari de la periferie) sunt
în diminuare. Aşezările rurale au o textură adunată (în depresiuni, pe văi) şi o textură răsfrântă (pe
dealuri). Există aşezări rurale cu activităţi extractive, chiar industriale (Filipeştii de Pădure, Valea
Călugărească, Măneciu, Doiceşti), dar predomină activităţile agricole, legate de creşterea
animalelor, pomicultură, viticultură.
Oraşele mari sunt situate pe margini şi, deşi sunt legate economic şi de zona subcarpatică, le
considerăm ca aparţinând, de fapt, Câmpiei Române. Aceste oraşe sunt: Focşani, Buzău, Râmnicu
Sărat, Ploieşti, Târgovişte.
Oraşele care aparţin Subcarpaţilor Curburii sunt: Panciu, Odobeşti (situate la contactul
dintre dealuri şi culoarul Siretului), Nehoiu (la limita montană), Boldeşti – Scăeni, Plopeni, Băicoi,
Vălenii de Munte, Slănic, Breaza, Câmpia, Comarnic, Moreni, Fieni, Pucioasa.
O analiză de geografie umană detaliată asupra regiunii dintre Şuşiţa şi Buzău a realizat-o
Ioana Ştefănescu (1972) într-un studiu de o deosebită complexitate, care a pus în evidenţă, printre
altele (pentru acest sector subcarpatic) tipurile geodemografice, tipurile de activităţi economice şi
de aşezări, dintr-o perspectivă care îmbină informaţia de actualitate cu elemente analitice de
geografie istorică. Este pusă de asemenea în evidenţă influenţa teritorială a oraşelor ca centre
regionale polarizatoare ale activităţilor economice.
În ultimele două decenii populaţia oraşelor a scăzut, dar se observă o anumită stabilizare.
Datele demografice ale oraşelor (în anul 2014) sunt redate în continuare.

290
 Tabelul 16. Evoluţia demografică a oraşelor din Carpaţii Curburii (1992 – 2014)

Nr. crt Oraşe 1992 1998 2002 2014

1 Câmpina 41 554 40 904 38 758 38 100
2 Moreni 22 886 23 177 20 931 20 830
3 Băicoi 20 681 20 292 19 979 19 300
4 Breaza 19 329 19 035 18 199 16 900
5 Mizil 17 090 17 175 15 755 16 650
6 Pucioasa 16 601 16 648 15 227 15 600
7 Comarnic 13 672 13 576 13 372 12 600
8 Vălenii de Munte 16 689 14 005 13 296 13 650
9 Urlaţi 12 309 11 893 11 876 11 650
10 Boldeşti Scăeni 11 757 11 583 11 485 11 640
11 Plopeni 10 284 10 315 9 611 9 200
12 Panciu 10 016 9 833 8 991 9 434
13 Odobeşti 8 572 8 503 8 139 9 620
14 Fieni 8 260 8 219 7 661 7 770
15 Slănic 7 654 7 382 7 110 6 073

Potenţialul natural şi producţia socială

Resursele naturale şi populaţia numeroasă au dus la o dezvoltare economică importantă,

legată de centre urbane din interior sau de oraşele mari situate pe margini.
Industria energetică are o poziţie semnificativă. În trecut (1890 – 1960), Subcarpaţii
Curburii reprezentau principala regiune de extracţie a petrolului; în timpul producţiei maxime din
anul 1938 s-a extras aici peste 95% din producţia totală a ţării, ceea ce arată dimensiunile deosebite
ale acestei zone în totalul producţiei petroliere. O parte din centrele tradiţionale a dispărut sau şi-a
diminuat producţia. În prezent centre de extracţie mai reprezentative sunt: Moreni, Câmpina,
Băicoi, Boldeşti, Mizil, Urlaţi,. Petrolul se rafinează la Brazi („Petrobrazi”) şi Ploieşti (Petrotel).
Există şi exploatări de gaze asociate în centre de structuri petroliere (Moreni, Sărata Monteoru etc.).
Lignitul, cu exploatări în diminuare, se extrage în câteva centre (care alimentează termocentrala de
la Doiceşti). Industria energiei electrice este reprezentată de termocentrala de la Doiceşti, iar la
marginea Subcarpaţilor de termocentralele de la Ploieşti – Brazi, Târgovişte, Buzău.
Industria siderurgică şi constructoare de maşini a fost bine reprezentată în oraşele de pe
margini (Târgovişte, Ploieşti, Buzău). Există centre şi ramuri ale construcţiilor de maşini şi în
interior: utilaj petrolier (la Moreni şi Câmpina), produse mecanice (Plopeni).
Industria chimică are importante resurse proprii (sarea, extrasă la Slănic – Prahova, petrol,
gaze asociate); la Floreşti – Prahova (localitate componentă a oraşului Băicoi) se produc anvelope.
Industria lemnului prelucrează materia primă din regiunea montană, obţinându-se cherestea
de răşinoase, cherestea de fag şi diferite alte produse. Principalele materiale de construcţii produse
sunt: ciment (Fieni), ceramică pentru construcţii (Pucioasa).
Agricultura beneficiază de suprafeţe arabile relativ reduse, dar de suprafeţe întinse de vii
(peste 500.000 ha) şi plantaţii pomicole. Viile cuprind suprafeţe mari în zonele: Focşani, Panciu,
Odobeşti, Jariştea, Valea Călugărească, Istriţa, Mizil, Urlaţi etc. Se cresc îndeosebi bovine şi ovine.
Căile de comunicaţie principale sunt situate spre exterior, pe aliniamentul Ploieşti – Buzău
– Râmnicu Sărat – Focşani şi Ploieşti – Târgovişte şi transversal, pe unele văi cum ar fi Valea
Prahovei (Ploieşti – Câmpina), Valea Teleajenului (Ploieşti – Vălenii de Munte – Măneciu), Valea
Buzăului (Buzău – Nehoiu) şi Valea Ialomiţei (Târgovişte – Pucioasa – Fieni); în rest traversarea
Subcarpaţilor are şi trasee dificile.
Există în Subcarpaţii Curburii o diferenţiere economico – geografică notabilă între partea de
vest (axată pe văile Teleajenului, Prahovei şi Ialomiţei), industrializată până curând şi urbanizată şi
partea de est (la est de Teleajen), mai rurală şi agricolă.

291
 (4) Subdiviziuni teritoriale

Subcarpaţii Curburii se divid în trei sectoare transversale, astfel: Subcarpaţii Prahovei,

cuprinşi între Dâmboviţa şi Teleajen, Subcarpaţii Buzăului, între Teleajen, Cricovul Sărat şi
Slănicul Buzăului şi Subcarpaţii Vrancei, între Slănicul Buzăului şi Trotuş.

Subcarpaţii Prahovei (cuprinşi între Dâmboviţa şi Teleajen) reprezintă un sector relativ

mai îngust din cauza pătrunderii câmpiei în interiorul zonei subcarpatice, cu aproximaţie pe axul
Prahovei. Această regiune subcarpatică este formată dintr-o succesiune de formaţiuni miocene şi
pliocene, aliniate sub forma unor anticlinale şi sinclinale orientate est – vest, cu un traseu paralel cu
al flişului Carpaţilor Curburii. Pe alocuri, apar cute diapire (Ţintea – Băicoi, Moreni – Gura Ocniţei,
Slănic). Omogenitatea reliefului cuprins între Telejen şi Dâmboviţa sugerează raporturi comune faţă
de aria montană din nord, considerată ca aparţinând atât Carpaţilor Curburii (între Teleajen şi
Prahova), cât şi Carpaţilor Meridionali (între Prahova şi Dâmboviţa). Continuitatea caracteristicilor
reliefului pe acest sector arată că zona montană dintre Teleajen şi Dâmboviţa a influenţat zona
subcarpatică într-un mod unitar, ceea ce reprezintă un argument pentru a considera că această
regiune montană aparţine aceleiaşi unităţi de relief, Carpaţii Curburii.
La contactul cu zona montană există o serie de depresiuni, submontane ca poziţie, cu un
aspect relativ incipient şi forme alungite în lungul râurilor (Depresiunea Cetăţeni pe Dâmboviţa,
Depresiunea Pucheni, Depresiuniea Brebu, Runc, Depresiunea Pietroşiţa, Aluniş şi Depresiunea
Slănic. Fiecare dintre aceste depresiuni are un anumit specific determinat de importanţa arterei
hidrografice care o străbate. Din zona montană coboară geometric o serie de interfluvii, cu un aspect
mai mult longitudinal, fiind situate între râuri. Un al doilea şir de depresiuni se află situat poziţional
spre sud şi au, de asemenea, configuraţii foarte diferite. Acestea sunt: Depresiunea Pietrari (pe Râul
Alb), Depresiunea Pucioasa (pe Ialomiţa), Depresiunea Vulcana (cu un evident caracter de obârşie),
Depresiunea Bezdead, Depresiunea Valea Lungă (pe cursul superior al Cricovului Dulce),
Depresiunea Câmpina, Depresiunea Vâlcăneşti şi Vălenii de Munte; se detaşează ca întindere şi
aspect culoarul depresionar Mislea – Podeni, detaşat de Câmpia Ploieştilor prin două masive în
ridicare recentă: Dealurile Ţintea – Bucovel. Există mici depresiuni de obârşie în Dealul Ocniţei
(Depresiunea Ocniţa) şi în Dealul Bucovel, care sunt similare celor din Dealul Istriţa.
Un element interesant al Subcarpaţilor Prahovei îl reprezintă sistemul de terase ale râurilor
principale; dintre acestea, Valea Teleajenului este cunoscută prin terasele extinse şi deformate.
Există anumite elemente climatice şi biopedogeografice care completează specificul Subcarpaţilor
cuprinşi între Dâmboviţa şi Teleajen.
Regiunea este puternic umanizată, cuprinzând un număr important de oraşe pentru un areal
cu o astfel de întindere: Fieni şi Pucioasa (pe Ialomiţa), Comarnic, Breaza, Câmpina (pe Prahova),
Moreni, Băicoi (la limita spre Câmpie Ploieştilor), Slănic, Vălenii de Munte, Popeni şi Boldeşti
Scăeni (în bazinul Teleajenului)
Uneori, Subcarpaţii Prahovei (denumire relativ improprie datorită segmentului scurt al
Prahovei, dar acceptabilă prin poziţia centrală a acesteia), se consideră a fi compuşi din două
sectoare:
- Subcarpaţii Ialomiţei, între Prahova şi Dâmboviţa;
- Subcarpaţii Teleajenului, între Prahova şi Teleajen – Cricovul Sărat (inclusiv Dealul
Bucovelului).

Subcarpaţii Buzăului (cuprinşi între Teleajen – Cricovul Sărat, în vest şi Slănicul

Buzăului, în est) sunt foarte complecşi din cauza pătrunderii pintenului Ivăneţu, a caracterului
reliefului structural (cu anumite inversiuni de relief, cum este Depresiunea Berca) şi a fragmentării
accentuate a reliefului. Relieful este organizat pe văile afluente Buzăului, într-un sistem foarte
complex de dealuri şi depresiuni. Oraşele sunt situate la limita sudică (Mizil, Urlaţi, Buzău); la
contactul cu zona montană se află oraşul Nehoiu.

292
 Se consideră că acest sector are cea mai mare complexitate a reliefului datorită succesiunii
de culmi deluroase, depresiuni, bazinete şi înşeuări. Acestea formează un sistem asemănător unei
reţele. Subcarpaţii au aici, totodată, cea mai mare lăţime (40 km între contactul cu muntele şi
Câmpia Română); acest lucru sugerează amploarea presiunii exercitate de zona montană asupra
avanfosei subcarpatice.
În arealul pintenilor paleogeni a fost definită o zonă de interferenţă carpato – subcarpatică,
în care se interferează caracteristicile specifice ale celor două unităţi limitrofe. Ea constituie o
realitate geografică evidentă, care demonstrează legătura genetică strânsă dintre cele două arii
alăturate, Carpaţii şi Subcarpaţii.
Un element definitoriu al acestui segment subcarpatic îl constituie schimbarea direcţiei
cutelor şi a reliefului, aproximativ în lungul Văii Nişcovului, de la o direcţie predominantă NE –
SV la direcţia V – E.
Dintre sectoarele subcarpatice se consideră că Subcarpaţii Buzăului au cea mai mare
mobilitate sub raportul proceselor actuale. Întreaga zonă subcarpatică de la curbură s-a ridicat cu
500 – 600 m după depunerea pietrişurilor de Cândeşti, fapt demonstrat de situarea acestora la
altitudini mai ridicate decât cele mai înalte terase (peste 200 m altitudine relativă).
Diviziunile principale ale Subcarpaţilor Buzăului sunt următoarele:
a) Valea Buzăului, care reprezintă axa principală de convergenţă a regiunii subcarpatice
sub aspect fizico – geografic şi economico – geografic. În lungul Văii Buzăului există
depresiuni alungite, mai evidente fiind Depresiunea Pătârlagele, Depresiunea Cislău şi
Depresiunea Pârscov; în aval, Valea Buzăului se lărgeşte, iar la contactul cu câmpia
generează un întins con peste care a migrat axul Buzăului de la direcţia N – S la direcţia
SV – NE. Valea Buzăului este legată cu restul Subcarpaţilor prin văi afluente şi culoare
depresionare.
b) Dealurile şi depresiunile dintre Buzău şi Teleajen cuprind spaţiul subcarpatic mărginit
la NE de Buzău (până la Depresiunea Cislăului), la SE de Cricovul Dulce şi la vest de
Valea Teleajenului. În acest areal există dealuri subcarpatice bine evidenţiate (Salcia,
717 m, Priporu, Cornetu şi alte dealuri cu denumiri locale) şi arii depresionare
(Depresiunea Drajna – Chiojd, Depresiunea Calvini şi Depresiunea Apostolache –
Sângeru); există, de asemenea, mici bazinete depresionare cu aspect de obârşie (Predeal
– Sărari, Şoimari);
c) Dealurile Istriţa – Ciolanu, cuprinse între Buzău, Cricovul Sărat şi Câmpia Română, se
caracterizează prin existenţa unui relief deluros pe o structură slab cutată sau chiar
monoclinală. Arealele reprezentative sunt dealurile (culmile) Ciolanu şi Istriţa, între care
se află Depresiunea Nişcov. Dealul Istriţa, cunoscut prin aspectul masiv datorat situării
la contactul cu Câmpia Română, are în interior mici depresiuni de obârşie, cu diferite
denumiri locale (Sărata, Finteşti, Călugăreni, Rotari).
d) Dealurile şi depresiunile dintre Buzău şi Slănicul Buzăului sunt înconjurate la exterior
de Valea Buzăului (în sud şi vest) şi Valea Slănicului (în est), iar în nord sunt limitate de
zona montană. În acest sector subcarpatic, se evidenţiază foarte bine caracterul de reţea
al succesiunii de dealuri şi depresiuni. Areale deluroase mai întinse formează anumite
„masive deluroase”, cum ar fi Ursoaia, Blidişel (ambele dealuri de sinclinal, cu
inversiuni de relief), Dealul Boţanu şi Dealul Pâclele; acestea închid depresiuni şi arii
depresionare longitudinale, cum ar fi Depresiunea Bălăneşti – Bozioru, Depresiunea
Trestia – Odăile, Depresiunea Policiori, Berca – Arbănaşi şi altele.
Pe ansamblu, Subcarpaţii Buzăului reprezintă cel mai complex sector subcarpatic, foarte
fragmentat, cu succesiune strânse de dealuri şi depresiuni şi cu un relief într-o dinamică accentuată.
Această unitate de relief a făcut obiectul unei analize geografice integrate prin prisma relaţiilor om
– natură (I. Petrescu Burloiu, 1977) interesantă sub raportul informaţiei şi al modului de abordare.
Dinamica reliefului a fost evidenţiată şi prin observaţii geomorfologice experimentale
(Bălteanu, D., 1983), care argumentează cantitativ şi calitativ procesele modelatoare şi caracterul
lor deosebit de complex, amplu şi diversificat.

293
 De asemenea, Subcarpaţii Buzăului sunt cunoscuţi ca o regiune care a exercitat o anumită
presiune demografică asupra arealelor situate la exterior; astfel, regiunea de câmpie a constituit un
teritoriu în care locuitorii din Subcarpaţii Buzăului aveau terenuri arabile şi realizau deplasări
pentru activităţi agricole (Tufescu, V., 1966).
Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Slănicul Buzăului au fost reuniţi într-o supraunitate
denumită Subcarpaţii Munteniei Centrale, iar la nord de Valea Slănicului (până la Trotuş) se află
Subcarpaţii Curburii (Mihăilescu, V., 1966).

Subcarpaţii Vrancei se află situaţi între Slănicul Buzăului şi Trotuş. Limita sudică situată
pe Slănicul Buzăului are un caracter relativ, deoarece aliniamentele cutelor şi ale reliefului se
continuă pe aceeaşi direcţie (N – S) până la Valea Buzăului. Spre Carpaţii Curburii, limita este pusă
în evidenţă printr-un abrupt morfotectonic evidenţiat prin depresiuni de contact. Limita exterioară,
spre Câmpia Română, are un caracter ezitant, datorită întrepătrunderii reliefului subcarpatic cu
relieful piemonturilor şi al câmpiilor de glacis exterioare; limita este foarte sinuoasă, dar putem
considera în interiorul zonei subcarpatice şi această fâşie de piemont şi glacis.
O caracteristică importantă a Subcarpaţilor Vrancei o reprezintă organizarea reliefului pe
direcţia N – S, pe care se succed cutele şi dealurile subcarpatice, formând aliniamente paralele
(Grumăzescu, H., 1973). Denumirile şi subdiviziunile diferă de la un autor la altul, dar există puncte
de vedere convergente asupra modului de divizare internă a Subcarpaţilor dintre Trotuş şi Slănicul
Buzăului.
a) Spre contactul cu muntele există un uluc depresionar submontan (sau „depresiune
subcarpatică internă”), care cuprinde depresiunile Soveja, Vrancei şi Bisoca – Neculele.
Depresiunea Soveja este situată pe cursul superior al Şuşiţei, fiind mărginită de dealuri
înalte în est (Răchitaşul Mare, Răchitaşul Mic).
Depresiunea Vrancei este mărginită de dealurile Ghergheleu, Răiuţ, Gârbova, care o
închid spre est, imprimându-i o anumită izolare. Depresiunea propriu – zisă este formată
din mai multe lărgiri locale la Negrileşti, Tulnici, Bârseşti, Năruja, Nerej. Legătura
Depresiunii Vrancei cu exteriorul se face îndeosebi pe Valea Putnei. Depresiunea Vrancei
şi arealul înconjurător (munţi şi dealuri), formează o unitate de geografie umană
cunoscută şi descrisă ca „Ţara Vrancei” sau simplu, nesufixat, Vrancea (Damian, N.,
2011). Caracteristicile reliefului au favorizat o relativă „izolare” a acestei regiuni sub
raportul geografiei umane, contribuind la conservarea unei entităţi teritoriale specifice
(Rădulescu, N. Al., 1937, Conea, I., 1993). Depresiunea Neculele, situată pe cursul
superior al râul Râmnicu Sărat este închisă spre sud de Dealurile Bisoca (de unde numele
compus Bisoca – Neculele).
b) Dealurile subcarpatice interne formează un aliniament dezvoltat pe o structură cutată,
sub forma unei culmi orientate N – S şi fragmentată de văile care o traversează; această
culme are denumiri diferite în funcţie de sectoarele intersectate de râuri: Dealul Ouşoru
(753 m), la nord de Şuşiţa, Ghergheleu, între Şuşiţa şi Putna, Răiuţ, între Putna şi Milcov,
Gârbova, între Milcov şi Râmnicu Sărat, Bisoca, între Râmnicu Sărat şi Slănic.
c) Depresiunile intracolinare sunt situate între această culme deluroasă internă şi dealurile
marginale; nu are un caracter continuu, fiind formată mai mult dintr-o asociere
poziţională a unor depresiuni situate aproximativ pe acelaşi aliniament. Ele se dezvoltă pe
văile transversale, astfel: Câmpuri – Răcoasa (pe Şuşiţa), Vidra (pe Putna), Mera (pe
Milcov), Dumitreşti (pe Râmnicu Sărat); în nord, spre Valea Trotuşului, există o mică
depresiune de obârşie (Depresiunea Pralea), considerată după poziţie în această categorie;
d) Dealurile externe, dezvoltate pe o structură preponderent monoclinală sunt continuate
frecvent cu o cuvertură piemontană. Acestea sunt: Dealurile Zăbrăuţului, între Trotuş şi
Şuşiţa (un adevărat piemont subcarpatic), Dealul Momâia, între Şuşiţa şi Putna, Măgura
Odobeşti (996 m, cel mai înalt deal din Subcarpaţii Curburii), între Putna şi Milcov,
Deleanu, între Milcov şi Râmna, Căpăţâna, între Râmna şi Râmnicu Sărat, Dealurile
Budei şi Dealul Blăjan, între Râmnicu Sărat şi Slănic.

294
 La exteriorul dealurilor subcarpatice, spre Câmpia Română, există cunoscuta zonă de
piemonturi, glacisuri şi câmpii piemontane ce are un caracter continuu între Dâmboviţa şi Trotuş.
Existenţa ei este pentru acest sector un element de o deosebită specificitate atât pentru marginea
exterioară a Subcarpaţilor Curburii cât şi pentru contactul Câmpiei Române cu aceştia. Ea
reprezintă o zonă de contact între cele două unităţi de o deosebită originalitate, care joacă în acelaşi
timp funcţia unei axe de concentrare a populaţiei şi a activităţilor economice cu o formă curbată
influenţată de geneza şi evoluţia zonei subcarpatice.
În acest context se poate aprecia cu o anumită îndreptăţire existenţa unei unităţi geografice
de tip integrat (regiune geografică) ce cuprinde Carpaţii Curburii (zona montană exterioară înaltă),
Subcarpaţii Curburii şi zona de contact a acestora spre Câmpia Română (formată din piemonturi,
câmpii piemontane şi glacisuri).

295
 IV. TIPURILE DE MEDII ŞI DIMENSIUNEA LOR REGIONALĂ

Tipurile de mediu din România reprezintă o nuanţare a trei tipuri de bază care există la nivel
european: două tipuri zonale (mediul continental – moderat şi mediul cu nuanţe de ariditate) şi un
tip azonal predominant (mediul montan). Deşi tipurile de mediu au un caracter zonal (ca rezultat al
zonalităţii latitudinale), la scara de raportare a teritoriului ţării au nuanţări regionale vizibile; de
aceea, se poate afirma că tipurile de mediu (şi nuanţele lor) au o dimensiune regională, la această
scară de referinţă.
De asemenea, există anumite particularităţi ale spaţiilor industriale şi urbane, precum şi ale
degradării mediului (formând împreună medii „intrazonale”).
Tipurile de mediu şi nuanţele lor au un caracter integrat, în sensul că definesc mai multe
elemente, fenomene şi procese naturale sau influenţate antropic, îndeosebi prin componentele
climatice, biotice şi hidrografice.
Principalele tipuri de mediu din ţara noastră sunt următoarele:
a) mediul continental moderat, cu diferite nuanţe (oceanice, de tranziţie, de excesivitate şi
meridionale).
b) mediul continental cu nuanţe de ariditate, cu varietăţi regionale pentru: partea de est a
Câmpiei Române, Podişul Dobrogei, Delta Dunării şi litoralul Mării Negre.
c) mediul montan, cu varietăţi determinate de etajarea lui verticală, astfel: al munţilor înalţi,
al munţilor mijlocii şi joşi, al depresiunilor intramontane şi culoarelor de vale.
d) alte medii azonale (acvatic, submers, subteran, antropic).
Aceste tipuri de medii sunt reprezentate pe harta de mai jos prin areale care sugerează în
mod clar şi intuitiv localizarea acestora şi sunt descrise în continuare.
Tipurile de mediu din ţara noastră (Ardelean, A., Mândruţ, O., 2012) se înscriu atât într-o
logică a zonalităţii latitudinale, cât şi într-un sistem de azonalitate (prin etajarea datorată lanţului
carpatic) şi intrazonalitate (prin poziţia arcului carpatic în raport cu zonalitatea latitudinală). Situaţia
este chiar mai complexă, deoarece sub raportul zonalităţii mediului, pe teritoriul ţării noastre se
intersectează (şi sunt în continuitate) două zone şi tipuri majore: mediul continental moderat (cu
diferite forme de influenţă, predominant oceanice) şi mediul continental propriu-zis (cu nuanţe de
ariditate). De altfel, această distincţie reprezintă divizarea majoră a tipurilor de mediu reprezentate la
nivelul ţării noastre.
Această divizare majoră induce şi un element major în regionarea teritoriului ţării pe baze
naturale, prin componenta extracarpatică a mediului.
Harta de mai jos (fig. 22) redă cartografic şi această distincţie, astfel:
a) mediul continental moderat (care ocupă cea mai mare parte a teritoriului, inclusiv o parte
a spaţiului montan); în cadrul acestuia întâlnim mai multe variante regionale, pentru:
 partea vestică (panonică) a ţării (Câmpia de Vest şi Dealurile de Vest), unde există o
influenţă oceanică sesizabilă;
 partea centrală (Depresiunea Transilvaniei), cu o nuanţă de tranziţie multiplă (între nord
şi sud, vest şi est);
 partea nord-estică (Subcarpaţii şi Dealurile Moldovei);
 partea sud-vestică (Subcarpaţii Sudici, Piemontul Getic şi Câmpia Română, partea vestică
şi centrală, fără Câmpia Bărăganului).
b) mediul continental cu nuanţe de ariditate cu mai multe variante regionale, pentru:
Bărăgan, Podişul Dobrogei, Delta Dunării, litoralul Mării Negre.
c) la aceste tipuri de adaugă mediul montan (cu mai multe nuanţe).
d) mediile antropice cu caracter regional sau local sunt reprezentate de marile concentrări
urbane între care se distinge ca personalitate mediul urban al oraşului Bucureşti.
e) tipuri deosebite sunt reprezentate de mediul submers al platformei continentale, mediile
acvatice, lacustre şi subterane.

296
Figura 24. Harta tipurilor de mediu
297
 Mediile influenţate industrial sunt evidente în cazul unor platforme şi concentrări
industriale (Brazi – Ploieşti, Motru – Rovinari, Midia – Năvodari – Constanţa, precum şi
platformele industriale ale principalelor oraşe).

(1) Medii zonale

Mediile zonale, redate într-o structură taxonomică mai jos, au ca principală caracteristică
legătura cu mediile continentale de acelaşi fel şi, prin intermediul acestora, cu tipurile de medii ale
întregii suprafeţe terestre.
Elementul principal este zonalitatea geografică, latitudinală, care imprimă caracteristicile
definitorii ale tipurilor zonale de medii. La nivelul continentului, ţara noastră este situată într-o zonă
de trecere de la mediul oceanic al Europei de Vest, prin intermediul mediului de tranziţie al Europei
Centrale, spre cel cu nuanţe de ariditate din Europa de Est.

Tip de mediu Nuanţe Regiuni

zonal (predominant) (predominant)
(1.1.) oceanică Câmpia şi Dealurile de Vest
(1) Mediu (1.2.) suboceanică Depresiunea Transilvaniei
continental de tranziţie (1.3.) de excesivitate Dealurile Moldovei
(moderat) (1.4.) cu nuanţe meridionale Subcarpaţii Sudici
Piemontul Getic
Câmpia Română (centru, vest)
(2) Mediu (1.5.) de ariditate (excesiv) Podişul Dobrogei, litoralul
continental Estul Câmpiei Române (Bărăgan)
Delta Dunării
În continuare, vom caracteriza pe scurt medii zonale, după un algoritm care cuprinde
mai multe componente (a – g); acestea reflectă concepţia teoretică asupra caracteristicilor
tipurilor de medii (şi a mediului înconjurător în ansamblul său), cuprind elemente cantitative
minimale dar suficiente, care permit comparaţii calitative între diferitele tipuri, nuanţe şi
localizări. Dimensiunea regională a fiecărui tip de mediu este identificabilă atât în elementele de
poziţie şi localizare (a) cât şi în diferenţierile regionale interioare (g).

Mediul continental moderat cu nuanţă oceanică

(a) Poziţie şi localizare

Poziţia geografică: în partea de vest a ţării, sub influenţa maselor de aer cu caracter oceanic.
Localizarea: cuprinde Câmpia de Vest şi dealurile joase situate în continuarea acestora
(Dealurile de Vest), între care există o legătură foarte strânsă, limita fiind foarte sinuoasă şi ezitantă.
Până în această regiune pătrunde influenţa oceanică. De altfel, Depresiunea şi Câmpia Panonică,
situate în continuarea Câmpiei de Vest, au un mediu mai pronunţat „oceanic” (panonic).

(b) Factorii geoecologici

Factorii determinanţi sunt: poziţia geografică (în zonalitatea latitudinală) şi relieful (cu
altitudini scăzute, de câmpie şi dealuri joase).
Factorii complementari: diferenţa de latitudine între partea de sud şi partea de nord (3˚) a
regiunii (Câmpia şi Dealurile de Vest), ceea ce face posibilă existenţa unor anumite diferenţieri
rezultate din extinderea mare în latitudine.
Factorii de nuanţare: relieful câmpiilor înalte faţă de cel al câmpiilor joase aduce unele
particularităţi ale mediului sub raportul umidităţii: câmpiile joase au un exces permanent, iar cele
înalte au o umiditate fără excese majore; regiunile deluroase sunt mai împădurite şi primesc
precipitaţii mai ridicate.

298
 (c) Elemente de climă şi hidrografie
Radiaţia solară este de 118 – 123 kcal./cm2/an.
Temperatura
 medie anuală este de aproximativ 10ºC, mai ridicată în sud (peste 11ºC) şi puţin mai
coborâtă în nord (9,5ºC), ceea ce atestă rolul latitudinii;
 vara: 21-22ºC pe cea mai mare întindere, mai coborâtă în dealuri (20-21şC) şi mai
ridicată în sud (peste 23ºC);
 iarna: -1ºC pe cea mai mare întindere; în sud, aproape de Dunăre, valoarea ajunge la
0ºC (Oraviţa).
Precipitaţii
 medii anuale: între 500 – 700 mm./anual;
 regimul pluviometric: cu un maximum de precipitaţii în mai – iunie; în sud (la sud de
râul Bega) există şi ploi iarna.
Regim eolian: vânturile de vest sunt predominante, contribuind la creşterea umidităţii şi la
caracterul oceanic al mediului.
Tip de climat: climat continental moderat, cu influenţe oceanice (panonic); ca etaj este un
climat de câmpie pe întreaga întindere.
Nuanţe climatice: în sud există influenţe sud-mediteraneene.
Topoclimate: regiunile cu un relief jos (câmpiile joase, de subsidenţă) au un climat
influenţat de umiditatea mai mare în raport cu regiunile mai înalte; există zone adăpostite, cu un
mediu mai blând.
Regimul hidrologic al râurilor: râurile sunt alimentate preponderent pluvial, dar şi din aport
subteran, cu niveluri maxime în perioada de precipitaţii maxime şi de topire a zăpezilor.
Apele freatice sunt situate aproape de suprafaţă şi reprezintă o pânză subterană continuă pe
întreaga suprafaţă a Câmpiei de Vest; la contactul dintre câmpie şi dealuri, precum şi în anumite
areale, există ape geotermale influenţate de anomaliile geotermice situate aici.

(d) Învelişul biotic

Vegetaţia naturală: predomină vegetaţia pădurilor de foioase (în mare parte defrişate), cu
prezenţa speciilor de stejar şi, pe alocuri, fag; partea mai aridă a câmpiei are o vegetaţie de
silvostepă (în mare parte de natură antropică).
Soluri (predominante): molisoluri, dar şi soluri sărăturoase, nisipoase sau hidromorfe.

(e) Elemente ale substratului

Resurse naturale: terenuri arabile, păşuni secundare, resurse energetice în subsol (petrol,
gaze asociate, ape geotermale).
Tipuri de relief: relief fluviatil (câmpii piemontane, câmpii tabulare cu terase, acumulări de
nisip), relief fluvio-lacustru şi piemonturi de acumulare şi de eroziune (Dealurile de Vest).
Unităţi de relief: subdiviziuni ale Câmpiei de Vest şi ale Dealurilor de Vest.
Procese de modelare actuală: procese fluviatile, fluviodenudare, procese de tasare.

(f) Presiunea umană

Densitatea populaţiei: aproximativ 75 locuitori/km2 (mai mică în dealuri).
Tipul de agricultură: agricultură comercială pe suprafeţele exploataţiilor agricole colective
sau individuale.
Culturi agricole: cereale, plante tehnice, viţă de vie, pomi fructiferi.
Grad de antropizare: 60 – 70% pentru câmpie (prin utilizarea agricolă), şi peste 80% în
arealele urbane.
Caracteristicile degradării mediului: poluare industrială (îndeosebi din termocentrale),
poluare urbană, sărăturarea terenurilor, eroziune accelerată.

299
 (g) Diferenţieri regionale
Există următoarele diferenţieri cu caracter longitudinal, ca rezultat al organizării reliefului
pe trepte, de la est la vest, pe întreaga lungime a întinderii acestei regiuni:
- mediul câmpiilor joase, de subsidenţă, cu exces de umiditate (Câmpia Someşului,
Câmpia Crişurilor şi Câmpia Timişului);
- mediul câmpiilor înalte, piemontane sau orizontale, cu umiditate echilibrată (evaporarea
şi precipitaţiile fiind comparabile);
- mediul regiunilor deluroase, mai înalte (200 – 300 m altitudine), cu precipitaţii mai
bogate (ca rezultat al deplasării maselor de aer) şi suprafeţe forestiere mai semnificative;
- mediul depresiunilor „golf”, mai adăpostit.

Mediul continental moderat cu nuanţă suboceanică

(a) Poziţie şi localizare

Poziţia geografică: această nuanţă este caracteristică pentru partea centrală a ţării, situată sub
influenţa indirectă a maselor de aer cu caracter oceanic.
Localizarea: cuprinde Depresiunea Colinară a Transilvaniei, depresiunile submontane situate
la contactul cu arcul carpatic şi dealurile care fac legătura cu zona montană.

(b) Factorii geoecologici

Factorii determinanţi: poziţia geografică în zonalitatea latitudinală, situarea în interiorul
arcului carpatic şi relieful de dealuri (dealuri înalte, dealuri joase, depresiuni submontane, culoare
de vale).
Factorii complementari sunt: diferenţa de latitudine între partea de sud şi partea de nord a
Depresiunii Transilvaniei (ceea ce induce anumite diferenţieri sub raport climatic); de asemenea,
diferenţele de altitudine (între 300 şi 1000 m) creează o etajare a caracteristicilor mediului.
Factorii de nuanţare: există diferenţe între partea de vest (mai joasă) şi partea de est (mai
înaltă) a Depresiunii Transilvaniei; în sud-vestul Depresiunii Transilvaniei, unde coboară din
Carpaţii Apuseni vânturi cu caracter de foehn, mediul este sensibil mai plăcut, cu temperaturi mai
ridicate; partea de est a Depresiunii Transilvaniei, cu altitudini mai ridicate, beneficiază de
precipitaţii mai bogate.

(c) Elemente de climă şi hidrografie

Radiaţia solară este de 115 – 120 kcal./cm2/an.
Temperatura
 medie anuală este de 9,5ºC în culoarele joase şi 7ºC, pe dealurile înalte din est; între
partea de sud şi de nord este o diferenţă de 1ºC;
 vara: 19-20ºC, mai coborâtă pe dealurile înalte (17-18ºC) şi mai ridicată în
depresiunile submontane (21ºC );
 iarna: între -1ºC şi -3ºC pe cea mai mare întindere (cu valori minime în extremitatea
nordică); dintre depresiunile marginale, în Depresiunea Lăpuş se înregistrează iarna, frecvent,
cele mai scăzute temperaturi.
Precipitaţii
 medii anuale: între 600 – 700 mm./anual (ajungând la 800 mm în extremitatea
nordică şi sub 600 mm în extremitatea sud-vestică);
 regimul pluviometric: cu un maximum de precipitaţii în mai – iunie;
Regim eolian: vânturile de vest sunt predominante, contribuind la creşterea umidităţii şi la
caracterul suboceanic (al climei şi al mediului).
Tip de climat: climat continental moderat, de trecere între cel cu influenţe oceanice şi cel
continental propriu zis.
Nuanţe climatice: culoarele Alba Iulia – Turda şi Depresiunile Sibiu – Făgăraş au încălziri
bruşte, datorită vânturilor cu caracter de foehn.

300
 Topoclimate: se pot distinge nuanţe topoclimatice ale dealurilor înalte, ale culoarelor
principale de vale şi ale depresiunilor submontane.
Regimul hidrologic al râurilor: râurile sunt alimentate preponderent pluvial, dar şi din
topirea zăpezilor.
Apele subterane: apele freatice sunt discontinui (la adâncimi mai mari în regiunile de
dealuri) şi sunt situate la suprafaţă (pe culoarele de vale).

(d) Învelişul biotic

Vegetaţia naturală: predomină vegetaţia pădurilor de foioase; există areale de silvostepă
„secundară” (în Câmpia Transilvaniei) şi păduri extinse (pe dealurile mai înalte din nord şi din est).
Soluri (predominante): solurile argiloiluviale.

(e) Elemente ale substratului

Resurse naturale: terenuri arabile (în Câmpia Transilvaniei şi în depresiunile marginale),
pajişti secundare, cele mai mari resurse de gaz metan; în zonele de apariţie a cutelor diapire există
resurse de sare, a căror exploatare a determinat apariţia unor lacuri antropice cu un peisaj specific.
Tipuri de relief: relief structural (cu predominarea structurilor monoclinale şi a platourilor
structurale în partea de nord-vest – Podişul Someşan), relief adaptat cutărilor slabe în partea de est
(cu depresiuni şi dealuri asemănătoare Subcarpaţilor), câmpii fluvio-glaciare (Depresiunea
Făgăraş), piemonturi, suprafeţe interfluviale rotunjite sau plate (îndeosebi în Câmpia Transilvaniei)
şi un relief de domuri (foarte vizibil în peisaj).
Unităţi de relief: subdiviziuni ale Depresiunii Transilvaniei.
Procese de modelare actuală: procese fluviatile, pluviodenudare, eroziune diferenţiată,
alunecări de teren.

(f) Presiunea umană

Densitatea populaţiei: aproximativ 100 locuitori/km2 (mai ridicată în jurul oraşelor mari şi
pe culoarele marginale).
Tipul de agricultură: agricultură comercială pe suprafeţele exploataţiilor agricole colective
sau individuale, agricultură de subzistenţă.
Culturi agricole: plante tehnice, viţă de vie, pomi fructiferi, cereale.
Grad de antropizare: 50 – 60% pentru arealele interioare şi peste 70% în zonele marginale.
Caracteristicile degradării mediului: poluare industrială (mult diminuată datorită
modificărilor economice: Copşa Mică, Turda, Victoria, Târnăveni, Făgăraş), poluare urbană (în
creştere la Cluj – Napoca şi Alba Iulia), degradarea terenurilor din zonele salifere, eroziune
accelerată.

(g) Diferenţieri regionale

Există următoarele diferenţieri, ca rezultat al organizării reliefului:
- un mediu mai adăpostit, cu temperaturi mai ridicate în depresiunile marginale din sud şi
vest;
- un mediu influenţat de suprafeţele forestiere (în Podişul Transilvaniei);
- în est, un mediu cu o pluviozitate mai accentuată şi temperaturi mai scăzute;
- în mod punctual, areale intrazonale urbane şi industriale.

Mediul continental moderat cu elemente de excesivitate

(a) Poziţie şi localizare

Poziţia geografică: în partea de nord-est a ţării, la adăpostul Carpaţilor Orientali (care
diminuează pătrunderea maselor de aer cu caracter oceanic), dar permite realizarea unei circulaţii
din nord-est.

301
 Localizarea: în estul Carpaţilor Orientali (Subcarpaţii Moldovei, Podişul Moldovei – partea
nordică şi centrală) .

(b) Factorii geoecologici

Factorii determinanţi sunt: poziţia şi extensiunea latitudinală, larga deschidere spre Europa
continentală estică („istmul ponto – baltic” şi Câmpia est-europeană), cu pătrunderea frecventă a
maselor de aer din est şi nord-est (generatoare de secetă şi geruri).
Factorii complementari: mediul se modifică în raport cu depărtarea faţă de Carpaţii
Orientali, mozaicarea reliefului subcarpatic (depresiunile fiind mai adăpostite), altitudinile reduse
(care nu opun nici un obstacol pătrunderii aerului din nord-est).
Factorii de nuanţare: culoarele de vale, depresiunile subcarpatice şi diferenţa de latitudine.
Un element geoecologic important, care determină caracteristicile relativ „excesive” (secete
şi mai ales geruri), îl reprezintă uniformitatea şi altitudinea redusă (sub 400 m) a reliefului dintre
Subcarpaţii Moldovei şi Munţii Urali, care facilitează deplasarea rapidă a maselor de aer reci sau
lipsite de precipitaţii pe direcţia NE – SV.

(c) Elemente de climă şi hidrografie

Radiaţia solară este de 110 (în nord) – 125 kcal./cm2/an (în sud).
Temperatura
 medie anuală este de aproximativ 8-9ºC pe cea mai întindere, 7ºC în partea de nord
şi peste 9º în sud-est;
 vara: 19-20ºC;
 iarna: -3, -4ºC (mai ridicată în depresiunile subcarpatice).
Precipitaţii
 medii anuale: între 500 – 600 mm./anual (puţin mai ridicate în nord şi în Subcarpaţi,
unde ajung la aproape 700 mm şi au o pondere mai mare precipitaţiile solide) şi mai scăzute în
sud-est (sub 500 mm anual).
Regim eolian: vânturile din est şi nord-est sunt preponderente faţă de circulaţia vestică;
influenţa anticiclonului eurasiatic (siberian) este foarte puternică, datorită altitudinilor reduse ale
reliefului est-european (sub 400 m între Munţii Urali şi Subcarpaţii Moldovei).
Tip de climat: climat temperat moderat, cu elemente de ariditate (în extremitatea sudică) şi
de excesivitate (pe cea mai mare parte a întinderii).
Nuanţe climatice: în nord există influenţe scandinavo-baltice (conform regionării climatice),
iar pe cea mai mare parte, influenţe continentale, est-europene.
Topoclimate: depresiunile subcarpatice au un caracter de adăpost, temperaturi mai ridicate
(datorită aerului cu caracter de foehn şi unei relative izolări termice); văile principale canalizează
curenţii de aer, iar dealurile mai înalte (peste 400 m) primesc precipitaţii mai bogate.
Regimul hidrologic al râurilor: preponderent pluvial şi nival (bazat pe topirea zăpezilor din
Carpaţii Orientali).
Apele subterane: Câmpia Jijiei are ape subterane cu un uşor caracter ascensional; restul
Podişului Moldovei are ape freatice la adâncimi variabile şi straturi de adâncime.

(d) Învelişul biotic

Vegetaţia naturală: predomină vegetaţia zonală a pădurilor de foioase; în Câmpia Jijiei există
vegetaţie de silvostepă; în mare parte, vegetaţia este transformată în terenuri agricole.
Soluri (predominante): argiluvisoluri şi molisoluri.

(e) Elemente ale substratului

Resurse naturale: terenuri arabile, păşuni secundare, resurse energetice reduse, sare, păduri
şi hidroenergie.
Tipuri de relief: relief structural (cu numeroase fronturi de cuestă şi suprafeţe structurale),
depresiuni, văi largi, interfluvii pe substrat argilos, cu alunecări.

302
 Unităţi de relief: subdiviziuni ale Podişului Moldovei (nord şi centru) şi a Subcarpaţilor
Moldovei.
Procese de modelare actuală: pluviodenudare, alunecări de teren, eroziune şi acumulare
fluviatilă.

(f) Presiunea umană

Densitatea populaţiei: aproximativ 125 locuitori/km2 (mai ridicată în partea de nord şi în
jurul oraşelor).
Tipul de agricultură: agricultură comercială pe suprafeţele exploataţiilor agricole colective
sau individuale.
Culturi agricole: cereale, plante tehnice, viţă de vie, pomi fructiferi.
Grad de antropizare: 60 – 70% pentru Câmpia Moldovei (cu utilizarea agricolă).
Caracteristicile degradării mediului: poluare industrială (diminuată din cauza schimbărilor
economice), poluare urbană (mai ridicată în apropierea termocentralelor urbane), eroziune
accelerată.

(g) Diferenţieri regionale

Există următoarele diferenţieri:
- în nord, un mediu influenţat de temperaturile mai scăzute şi zăpezile semnificative;
- în Câmpia Jijiei, un mediu caracteristici zonelor deschise;
- în depresiunile subcarpatice, un mediu adăpostit.

Mediul continental moderat cu nuanţe meridionale

(a) Poziţie şi localizare

Poziţia geografică: în partea de sud a ţării.
Localizarea: cuprinde Câmpia Română (partea vestică şi centrală, exclusiv Bărăganul),
Piemontul Getic şi Subcarpaţii Getici.

(b) Factorii geoecologici

Factorii determinanţi: poziţia geografică în partea de sud a ţării şi relieful predominant jos.
Factorii complementari: întinderea mare a teritoriului cu altitudini reduse (50 – 150 m),
extensiunea mare pe direcţia vest – est a Câmpiei Române (pe 4˚ de longitudine), influenţe
submediteraneene, în vest (Câmpia Olteniei).
Factorii de nuanţare: caracteristicile moderate ale mediului se modifică spre est, unde
acestea încep să fie mai aride.

(c) Elemente de climă şi hidrografie

Radiaţia solară este de 120 (în nord) – 128 kcal./cm2/an (în sud, spre Lunca Dunării).
Temperatura
 medie anuală este de aproximativ 10 - 11ºC, şi peste 11ºC în partea de sud, în lungul
Dunării; cea mai ridicată temperatură medie din ţară (12,5ºC) se înregistrează în zona centrală a
Bucureştiului.
 vara: 22-24ºC;
 iarna: -1ºC, în vest, -2ºC, în centru şi -3ºC , în est.
Precipitaţii
 medii anuale: între 500 – 600 mm./anual (mai ridicate în zonele deluroase, unde
ajung la 800 mm);
 regimul pluviometric: cu un maximum de precipitaţii în mai – iunie; în sud-vest (la
vest de Jiu) există ploi şi iarna.
Regim eolian: vânturile de vest şi sud-vest sunt predominante în jumătatea vestică,
contribuind la creşterea umidităţii şi la caracterul de tranziţie (a climei şi a mediului) între mediul

303
oceanic şi cel continental. Datorită influenţelor submediteraneene, mediul are minime caracteristici
meridionale.
Tip de climat: climat continental moderat de tranziţie, cu influenţe sudice.
Nuanţe climatice: în sud-vest există influenţe submediteraneene, iar spre est, influenţe de
ariditate.
Topoclimate: regiunile cu un relief jos (Lunca Dunării, culoarele râurilor) au un climat cu o
umiditate mai mare, în raport cu regiunile mai înalte; există zone adăpostite în depresiunile
subcarpatice.
Regimul hidrologic al râurilor: râurile sunt alimentate preponderent pluvial, dar şi din
topirea zăpezilor. Dunărea are un regim hidrologic influenţat de extensiunea mare a bazinului
hidrografic.

(d) Învelişul biotic

Vegetaţia naturală: predomină pădurile de foioase (în mare parte defrişate), cu prezenţa
speciilor de stejar; vegetaţie de silvostepă (în sud); Lunca Dunării şi ale râurilor au o vegetaţie
azonală.
Soluri (predominante): molisoluri.

(e) Elemente ale substratului

Resurse naturale: terenuri arabile, resurse energetice în subsol (petrol, gaze asociate,
cărbuni).
Tipuri de relief: relief fluviatil (câmpii piemontane, câmpii tabulare cu terase, acumulări de
nisip), relief fluvio-lacustru şi piemonturi de acumulare (Piemontul Getic), dealuri pe structuri
cutate (Subcarpaţii).
Unităţi de relief: subdiviziuni ale Câmpiei Române, Subcarpaţii Getici şi Piemontul Getic.
Procese de modelare actuală: procese fluviatile (eroziune, transport şi acumulare fluvială),
pluviodenudare.

(f) Presiunea umană

Densitatea populaţiei: aproximativ 100 – 150 locuitori/km2 (mai ridicată în jurul oraşelor).
Tipul de agricultură: agricultură comercială.
Culturi agricole: cereale, plante tehnice, viţă de vie, pomi fructiferi.
Grad de antropizare: 70 – 80% pentru câmpie (prin utilizarea agricolă) şi peste 80% în
arealele urbane.
Caracteristicile degradării mediului: poluare industrială (în apropierea centralelor
termoenergetice şi a centrelor petrochimice), poluare urbană, eroziune accelerată (în dealuri).

(g) Diferenţieri regionale

- Subcarpaţii Getici au un mediu de adăpost;
- Câmpia Română este supusă influenţelor continentale care se manifestă de la est spre
vest (la vest de Olt, acestea nu se mai resimt) şi meridionale (de la vest spre est);
- Lunca Dunării are un mediu adăpostit şi influenţat de componenta hidrologică.
Pe ansamblu, datorită poziţiei, poate fi definită o nuanţă „meridională” pentru această
asociere de regiuni geografice, prin comparaţie cu cele menţionate până acum.

Mediul continental de ariditate (excesiv) al sud-estului ţării

Caracteristica principală o reprezintă umiditatea deficitară.

(a) Poziţie şi localizare
Poziţia geografică: în partea de sud-est a ţării.
Localizarea: estul Câmpiei Române, Podişul Dobrogei (între Dunăre şi Marea Neagră) şi
Delta Dunării.

304
 (b) Factorii geoecologici
Factorii determinanţi: poziţia latitudinală şi situarea regiunii spre interiorul masei
continentale (cu largă deschidere spre Europa Estică).
Factorii complementari: existenţa bazinului Mării Negre, altitudinea redusă (100 – 300 m) şi
circulaţia maselor de aer frecvent din direcţia nordică şi nord-estică.
Factorii de nuanţare: altitudinea reliefului (mai ridicată în Podişul Dobrogei, 300 – 400 m),
dispunerea meridiană diferitelor unităţi de relief (Bărăgan, Dobrogea, litoral, Delta), prezenţa Mării
Negre.

(c) Elemente de climă şi hidrologie

Radiaţia solară: 125 – 130 kcal./cm2/an (în Bărăgan) şi peste 130 kcal./cm2/an (în
Dobrogea), cea mai mare valoare înregistrându-se în deltă şi pe litoral (unde este totodată şi cea mai
ridicată valoare din ţară).
Temperatura
 medie anuală este de 10-11ºC.
 vara: 23 – 24ºC; este mai ridicată în interiorul Podişului Dobrogei şi mai coborâtă
spre mare
 iarna: -3ºC în Bărăgan, între –2 şi -1ºC în partea centrală a Dobrogei, de aproximativ
-1ºC în deltă şi 0ºC în extremitatea sud – estică (Mangalia), unde se ajunge iarna la valori de
peste 0ºC (singurul loc cu valori pozitive); amplitudinea termică medie anuală (consemnată în
diferenţa dintre mediile lunare extreme) este de 25˚ şi chiar 26˚, cea mai ridicată din ţară,
reprezentând un „continentalism termic accentuat”.
Precipitaţii
 medii anuale: 400 – 500 mm. anual pe cele mai mari întinderi; în raport cu
altitudinea, Masivul Dobrogei de Nord are precipitaţii mai ridicate (peste 500 mm. anual), iar
litoralul şi delta sub 400 mm anual (fiind cea mai secetoasă regiune din ţară).
 regimul pluviometric este neregulat, cu frecvente ploi torenţiale şi cu un număr mare
de zile fără precipitaţii.
Regim eolian: vânturile predominante bat din nord-est, aducând vara secete şi iarna geruri.
Tip de climat: climat continental, cu nuanţe de ariditate; pe cea mai mare întindere este un
climat de câmpie (deşi relieful este de podiş).
Spaţiul de excesivitate, cu un accentuat continentalism termic (26˚) are forma unei „fante”
alungite pe direcţia NE – SV pe aliniamentul Brăila – Urziceni – Bucureşti, care urmăreşte direcţia
de propagare a maselor de aer.
Nuanţe climatice: spre mare există o anumită influenţă a acesteia, printr-o fâşie de climat
litoral; porţiunile mai înalte au un climat mai moderat.
Topoclimate: parte de sud a Dobrogei are influenţe submediteraneene, iar anumite
depresiuni din Masivul Dobrogei de nord un climat mai adăpostit.
Regimul hidrologic al râurilor este neregulat, cu oscilaţii legate de precipitaţiile torenţiale;
Dobrogea de sud are o reţea hidrografică semipermanentă; văile adânci ale acesteia au fost modelate
în perioada în care precipitaţiile erau mult mai bogate (probabil în epoca glaciară).
În Dobrogea, apele subterane sunt discontinui, situate frecvent la mari adâncimi şi cu o
potabilitate redusă; pe ansamblu, Dobrogea este o regiune săracă în resurse de ape subterane (de
exemplu, trebuie să menţionăm că oraşul-cetate Histria avea un sistem de aducţie a apei de la 30
km. Distanţă). Câmpia Bărăganului are ape subterane bogate, provenite din precipitaţii şi alimente
fluviale.

305
 (d) Învelişul biotic
Vegetaţia naturală este de stepă pe cea mai mare întindere, silvostepă şi păduri de stejar (în
porţiunile mai înalte ale Masivului Dobrogei de Nord).
Soluri (predominante): de tip cernoziom şi soluri bălane dobrogene, ambele cu o fertilitate
ridicată.

(e) Elemente ale substratului

Resurse naturale: terenuri arabile, păşuni, roci de construcţie, energie eoliană şi energie
solară.
Tipuri de relief: suprafeţe de modelare ciclică (Podişul Casimcei), relief structural (Podişul
Babadagului) şi petrografic (Munţii Măcinului), pedimente, relief litoral, relief structural (pe
calcarele şi gresiile neogene), câmpii fluvio – lacustre cu löess şi acumulări de nisip.
Unităţi de relief: cele trei subdiviziuni majore ale Podişului Dobrogei (Masivul Dobrogei de
Nord, Podişul Casimcei şi Podişul Dobrogei de Sud), Bărăgan.
Procese de modelare actuală: pluviodenudare, deraziune, procese de tasare în loess, procese
carstice.

(f) Presiunea umană

Densitatea populaţiei: 50 locuitori/km2 ; este mai mare în zona canalului Dunăre – Marea
Neagră şi pe litoral (între Midia şi Mangalia), datorită dezvoltării economice mai puternice a acestor
regiuni.
Tipul de agricultură: agricultură comercială pe moderne, parţial irigate.
Culturi agricole: cereale, plante tehnice (îndeosebi floarea soarelui), pomi fructiferi, viţă de vie.
Grad de antropizare: aproximativ 50% în nord şi în centru şi 70 – 75% în Podişul Dobrogei
de Sud, fiind mai ridicat pe litoral. Între Midia şi Mangalia gradul de antropizare este mai ridicat
(70%), pe alocuri aproape total (Petromidia, porturile şi oraşele Constanţa şi Magalia, iar portul
Constanţa Sud – Agigea este artificial). În Bărăgan este de 60 – 70% (datorită terenurilor agricole).
Caracteristicile degradării mediului: poluarea industrială (zona Midia – Năvodari –
Constanţa – Medgidia şi zona Slobozia) şi urbană; există importante suprafeţe cu un mediu sensibil
ameliorat faţă de caracteristicile sale iniţiale: amenajările realizate pe litoral.

(g) Diferenţieri regionale

Diferenţierile regionale, pe fondul general al aridităţii şi al continentalismului termic, sunt:
- Dobrogea de Nord (cu o ariditate atenuată, ca rezultat al precipitaţiilor mai ridicate şi al
întinderilor forestiere);
- Dobrogea Centrală, cu o ariditate mai accentuată şi un peisaj stepic;
- Dobrogea de Sud, de asemenea aridă, dar cu temperaturi mai ridicate şi precipitaţii mai
reduse;
- litoralul foarte atropizat;
- zona canalului Dunăre – Marea Neagră, cu aspect antropizat;
- Delta şi Lunca Dunării, cu exces de umiditate;
- Câmpia Bărăganului (cu ariditate şi excesivitate termică)

306
 (2) Medii azonale şi intrazonale

Tabel 17. România – diferenţieri regionale ale tipurilor de mediu

Tip de mediu Nuanţe Regiuni

azonal sau (predominant) (predominant)
intrazonal
(a) alpin şi Carpaţii Meridionali
subalpin (>1800 m) Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei
(2.1.) Mediu (b) munţi înalţi Carpaţii de Curbură şi Carpaţii Moldo-
montan (1000 – 1800 m) Transilvani
Carpaţii Apuseni (centru)
(c) munţi joşi Carpaţii Banatului
(<1000 m) Carpaţii Apuseni (periferie)
(d) depresiuni Maramureş, Giurgeu – Ciuc,
intramontane Braşov
(e) culoare şi defilee Olt, Jiu, Timiş – Cerna, Trotuş
(2.2.) mediu acvatic de lac sau râu Dunăre, râuri, lacuri
(2.3.) mediul carstic cavităţi carstice subterane
subteran
(a) industrial Concentrări şi platforme industriale
(2.4.) medii antropice (b) urban Bucureşti şi alte oraşe foarte mari
(c) artificializat interioare construite
(2.5.) mediu marin suprafaţă, adâncime platforma continentală a Mării Negre

Aceste tipuri de medii au ca elemente generatoare:

- arhitectura şi altitudinea reliefului pentru mediile montane;
- câte un alt element geoecologic, care poate fi reprezentat de suprafeţele acvatice (râuri,
lacuri), golurile subterane (mediul subteran, endocarstic), întreprinderile sau platformele
industriale (mediu industrial), spaţiile intens construite şi urbanizate (mediul urban), spaţiile
artificializate sau apa mării şi platforma Mării Negre (mediul marin).
Dintre acestea, mediul montan, deşi este rezultatul dezvoltării reliefului pe verticală (prin
etajare) are şi o importantă componentă regională şi chiar locală.
Tipurile azonale şi intrazonale (îndeosebi mediul montan) sunt menţionate în cadrul
caracterizării unităţilor regionale.

307
 V. PEISAJELE – SISTEME INTEGRATE CU ASPECTE REGIONALE

Tipurile de medii prezentate anterior reprezintă o expresie mai mult a funcţionalităţii lor
interne (adică a geosistemului). Aspectul exterior al fiecărui tip de mediu îl reprezintă peisajul. În
evoluţia geografiei, geografia peisajului (landşaft) este anterioară istoric geografiei mediului
(environnement).
Imaginea observabilă, „staţionară“ şi relativ constantă a unui teritoriu, adică aspectul
„vizibil“ al mediului, constituie peisajul. Este uşor să ne imaginăm ce înţelegem prin „peisaj
montan“, „peisaj agricol“, „peisaj urban“ etc.
Aceste accepţiuni – mediu şi peisaj – sunt complementare, referindu-se la aceeaşi realitate,
fie preponderent funcţională (mediu), fie preponderent observabilă (vizibilă).
Una dintre preocupările constante ale geografiei de-a lungul timpului a reprezentat-o
identificarea, descrierea şi explicarea peisajelor naturale.
Pentru acest concept a fost utilizat mult timp un termen cu o semnificaţie sintetică, termenul
de landşaft. Realitatea înconjurătoare poate fi abordată sub raportul interacţiunii elementelor
componente din două perspective, vizibile în peisaj:
a) analizând în principal funcţionalitatea, adică precizând caracteristicile, structura şi
evoluţia geosistemului;
b) identificând şi descriind părţi vizibile şi relativ constante a realităţii rezultate din
interacţiunea elementelor, adică a peisajelor.
Se poate observa că între noţiunea de geosistem şi de peisaj există o complementaritate,
ambele având ca obiect aproape aceeaşi realitate rezultată din interacţiunea fenomenelor naturale
care au loc la suprafaţa scoarţei terestre.

Harta de mai jos redă principalele tipuri de peisaje din ţara noastră. Spre deosebire de
tipurile de mediu care sunt influenţate în mod determinant de zonalitate, peisajele sunt influenţate
într-un mod mai direct de relief (păstrând caracteristici rezultate din această zonalitate).
În conformitate cu legenda hărţii, au fost identificate mai multe tipuri de peisaje, astfel:
(a) peisaje montane cu mai multe varietăţi, cum ar fi:
- peisajul alpin (cu relief glaciar şi vegetaţie alpină);
- peisajul munţilor înalţi, cu păduri de conifere şi masivitate a reliefului;
- peisajul munţilor vulcanici, care pune în evidenţă forma iniţială a aparatelor vulcanice, în
prezent acoperite cu vegetaţie de conifere;
- munţi formaţi din culmi paralele (predominant în regiunile cu fliş, acoperit de păduri de
foioase);
- peisajul depresiunilor intramontane, submontane şi al culoarelor largi de văi;
- peisajul regiunilor calcaroase;
- peisajul munţilor joşi, cu altitudini şi aspect de dealuri.
(b) Pentru regiunile de deal şi podiş, se pot distinge:
- peisajul de tip subcarpatic (deosebit de spectaculos şi specific prin succesiunea de dealuri şi
depresiuni);
- peisajul de dealuri cu altitudini mijlocii şi relief structural evidenţiat;
- peisajul de dealuri joase, pe substrat argilos, cu alunecări de teren;
- peisajele deluroase, cu utilizare agricolă (mai joase şi aplatizate).
(c) Pentru regiunile de câmpie, se pot distinge peisaje caracteristice, astfel:
- peisajul câmpiile înalte (cu vegetaţie de silvostepă);
- peisajul de stepă şi silvostepă al câmpiilor tabulare;
- peisajul regiunilor de câmpie cu exces de umiditate;
- peisajul deltaic.

308
Figura 25. Tipuri de peisaje

309
 Caracterizăm în continuare, pe scurt, peisajele reprezentative, prin aspectele lor exterioare
vizibile, complementare celor calitative şi funcţionale, specifice geosistemului corespunzător.
Peisajul alpin, cu relief glaciar şi vegetaţie alpină, caracterizează regiunile montane
cristaline înalte (la peste 1800 - 2000 m), reprezentând un tip de peisaj cu aspecte spectaculoase,
care nu pot fi întâlnite în alte părţi: văi glaciare, circuri cu lacuri glaciare, creste abrupte, platouri
netede (resturi ale pediplenei carpatice), creste de intersecţie, versanţi abrupţi. În aceste condiţii,
pădurea nu poate urca până aici, fiind înlocuită de vegetaţie alpină (jnepenişuri, păşuni şi pajişti
alpine). Calitatea localizării acestui peisaj este aceea că, datorită altitudinii şi vegetaţiei alpine,
permite o vizibilitate spaţială pe foarte mari întinderi. Acest lucru este un element de mare atracţie
turistică.
Peisajul munţilor înalţi se caracterizează prin masivitatea reliefului şi existenţa unor întinse
păduri de conifere sau de amestec. Acest peisaj caracterizează sectoarele de „munţi - bloc”, cu
substrat de roci dure, pe care se dezvoltă platforme de eroziune, văi adânci, creste, interfluvii
rotunjite şi plate. Pădurile care acoperă relieful dau o personalitate deosebită acestui peisaj. Pe
alocuri există păşuni montane, care facilitează o anumită vizibilitate spaţială.
Peisajul montan vulcanic reprezintă o varietate faţă de cel anterior, prin existenţa
edificiilor vulcanice vizibile în peisajul actual (conuri, aparate vulcanice, cratere, caldere, platouri
vulcanice, văi adâncite). De asemenea, susbtratul de roci vulcanice imprimă anumite caracteristici
reliefului şi învelişului de soluri.
Peisajul zonelor de munţi joşi, de tip „fliş” se caracterizează printr-un paralelism deosebit
al culmilor, reperabil pe distanţe mari. Este acoperit cu păduri de amestec sau păduri de foioase şi
este intersectat de văi adânci, paralele culmilor muntoase sau transversale faţă de acestea.
Peisajul depresiunilor intramontane contrastează evident cu spaţiul înconjurător. Acesta
diferă în funcţie de întinderea depresiunii, altitudinea, aspectul marginii exterioare, gradul de
orizontalitate şi nivelul de antropizare. Există următoarele varietăţi regionale de peisaj:
- o depresiune intramontană, extinsă, cu aspect deluros (Depresiunea Maramureşului);
- depresiuni cu aspect de culoar (Depresiunea Dornelor);
- depresiuni intramontane relativ netede, cu piemonturi şi un mediu răcoros (Depresiunile
Giurgeu – Ciuc);
- o întinsă depresiune cu aspect de câmpie (Depresiunea Braşovului);
- depresiuni înguste, abia detectabile în peisaj (Depresiunea Loviştei, Valea Lotrului, Depresiunea
Petroşani);
- depresiuni largi, cu margini montane relativ joase (Depresiunea Almăjului, Depresiunea Brad);
Peisajul regiunilor calcaroase se pune în evidenţă prin aspectul reliefului şi al hidrografiei.
Astfel, rocile calcaroase facilitează apariţia unei game de fenomene carstice. În peisaj sunt foarte
vizibile sectoarele de chei (Cheile Turzii, Cheile Râmeţilor), polii (zona Padiş şi Codru Moma),
câmpuri de doline (pe majoritatea suprafeţelor calcaroase, dar îndeosebi în Pădurea Craiului),
cursuri subterane (printre altele, în platoul carstic Vaşcău şi Cetăţile Ponorului), peşteri (care
adăpostesc adevărate medii subterane), abrupturi calcaroase, câmpuri de lapiezuri etc. Acest peisaj
carstic este intrazonal şi el caracterizează orice suprafaţă carstificabilă, indiferent de zona climatică
şi altitudinea la care se află situat.
Peisajul munţilor joşi, cu altitudini şi aspect de dealuri, se diferenţiază însă de cel propriu
zis al dealurilor, prin caracterul rigid al substratului şi gradul important de împădurire. Aceşti
„munţi joşi” (Zarand, Mehedinţi, Perşani) au toate caracteristicile unor areale montane, ca rezultat
al existenţei unui substrat foarte rigid şi masiv.
Peisajul de tip subcarpatic se caracterizează prin succesiuni de depresiuni şi dealuri, ca
reflectare a substratului cutat. În anumite porţiuni subcarpatice este relativ mai simplu (Subcarpaţii
Getici şi Subcarpaţii Moldovei), iar în alte porţiuni (Subcarpaţii Curburii) se succed mai multe
alternanţe de dealuri şi depresiuni, formând un relief şi peisaj „labirintic”. Locuirea intensă a făcut
ca suprafeţele forestiere să fie înlocuite cu localităţi şi terenuri agricole, ceea ce îi asigură o anumită
vizibilitate spaţială. Pe alocuri există plantaţii pomicole şi viticole.

310
 Peisajul deluros cu relief structural caracterizează porţiuni din Depresiunea Transilvaniei
şi Podişul Moldovei, fiind evidenţiat prin abrupturi şi suprafeţe structurale (acoperite frecvent cu
păduri), văi adaptate structurii şi altitudini mijlocii, caracteristice regiunilor deluroase (400 – 700
m). Pe suprafeţe deluroase argiloase, unde există alunecări de teren, se dezvoltă un peisaj specific,
în care suprafaţa reliefului este întreruptă de elemente ale eroziunii accelerate.
Peisajele deluroase, cu utilizare agricolă, sunt predominante pe anumite porţiuni mai joase
ca altitudine şi antropizate.
Peisajul câmpiilor înalte se caracterizează prin vegetaţia de silvostepă şi altitudini mai
ridicate faţă de ale altor tipuri de câmpii. În această categorie includem şi partea sudică a
Piemontului Getic, precum şi a Podişului Covurlui, care au aspectul unor regiuni monoclinale slab
înclinate, utilizate agricol şi cu o vegetaţie rarefiată.
Peisajul de stepă caracterizează câmpiile tabulare din estul Câmpiei Române (Câmpia
Bărăganului şi Dobrogea), unde întinderea netedă a reliefului este completată de vegetaţia de stepă,
asigurând împreună o vizibilitate teritorială deosebit de întinsă.
Peisajul câmpiilor cu exces de umiditate este uşor sesizabil în cazul câmpiilor de
subsidenţă întinse şi în lungul culoarelor de vale, cu lunci foarte largi.
Peisajul deltaic, un unicat la nivelul ţării, reprezintă o îmbinare a aspectelor legate de relief,
hidrografie, vegetaţie şi faună.
Peisajele lacustre (intrazonale) au caracteristici care depind de întindere, tipul de cuvetă
lacustră, tipul de lac (natural sau antropic), volumul de apă, transformările impuse mediului
ambiant. Menţionăm în mod deosebit acumulările hidroenergetice foarte mari, lacurile din masivele
de sare, acumulările piscicole, laguna Razim – Sinoie, lacurile din Deltă etc.
Peisajele urbane se disting faţă de spaţiul înconjurător prin perimetrele construite,
aglomeraţiile umane şi economice, dinamica transporturilor, poluare, zgomote şi artificializare.
Peisajele industriale sunt puse în evidenţă prin structuri tehnologice, sisteme de transport,
poluare şi zgomot (Galaţi, Midia Năvodari, Brazi, Medgidia, Bicaz, Hoghiz etc.). Arealele
abandonate sau în dezafectare (Copşa Mică, Zlatna, Hunedoara, Călan, Baia Mare, Oradea –
întreprinderea de alumină, Călăraşi, Câmpulung, Vladimirescu – Arad, Brăila etc.) au şi un aspect
estetic neplăcut.
Peisajele agricole diferă după modul de utilizare a teritoriului (viticultură, pomicultură,
cerealcultură), după absenţa sau prezenţa irigaţiilor, după unitatea de relief, modul de proprietate
asupra exploataţiei etc.).
Peisajele zonelor ocrotite (rezervaţii, parcuri naturale, monumente ale naturii) se disting
prin păstrarea peisajelor naturale.
Peisajele amenajate (parcuri de agrement, zone şi sate turistice, staţiuni climaterice) sunt
frecvent rezultatul unei ameliorări faţă de situaţia naturală iniţială.
Peisajele degradate (halde, areale industriale abandonate, gropi „ecologice”) se întâlnesc
destul de frecvent şi denotă limitări evidente ale acţiunii de protecţie a mediului.
Simpla enumerare a acestor tipuri de peisaje sugerează şi dimensiunea lor spaţială, regională
şi teritorială. În cadrul fiecărei regiuni geografice pe baze naturale sunt prezentate şi elemente ale
peisajelor componente.

311
 VI. REGIUNI ISTORICO – GEOGRAFICE, ŢĂRI ŞI ŢINUTURI

(1) Regiunile istorico – geografice

Regiuni istorico – geografice „clasice”

Pentru teritoriul ţării noastre există o opinie aproape generalizată conform căreia regiunile
istorico – geografice sunt: Transilvania (Ardeal), Ţara Românească (Muntenia), Moldova,
Maramureş, Crişana, Oltenia, Bucovina, Banat, Dobrogea; acestea au înţelesuri a căror semnificaţie
a fost conturată în timp şi par a fi realităţi nu numai istorice, ci şi ale timpurilor prezente.
Există însă, foarte frecvent, multiple confuzii asupra denumirii lor şi, mai ales, asupra
extensiunii lor teritoriale.
Transilvania este o regiune istorico – geografică suprapusă, în linii mari, unităţii geografice
denumită Depresiunea Colinară a Transilvaniei, la care se adaugă bazinele superioare ale Mureşului
şi Oltului (Depresiunile Giurgeu – Ciuc şi spaţiul montan adiacent acestora). Se subînţelege că şi
partea estică a Carpaţilor Apuseni (bazinele Arieşului, Ampoiului şi Someşului Mic) ar aparţine
Transilvaniei, precum şi zona Haţeg – Strei, zona Bârgău şi regiunile montane marginale din sud.
Această accepţie relativ generalizată extinde foarte mult acest termen asupra unor areale
care, chiar dacă au făcut parte dintr-o anumită unitate administrativă, sunt, din punct de vedere
geografic, „altceva”. În acest sens, Munţii Apuseni şi zona Haţeg nu reprezintă propriu-zis părţi ale
Transilvaniei, ci sunt unităţi istorico – geografice individualizate.
Denumirea de Transilvania este utilizată din sec. XII (GR, vol. II, 1984, pag. 32).
Elementul de reper în definirea Transilvaniei îl constituie ideea că acest teritoriu se află
situat „dincolo de Silvania” (adică „trans” - Silvania). Rezultă din această optică originară a
numelui, importanţa deosebită a unităţii teritoriale situată „înainte de Transilvania”, adică a
Silvaniei.
Se consideră că termenul de Ardeal, care ar acoperi teoretic aceeaşi unitate teritorială de
natură istorico – geografică, este mai vechi şi anterior venirii locuitorilor care au ajuns în
Transilvania (Ştefănescu, C. M., 1969).
Ţara Românească este considerată în general teritoriul situat între Carpaţi şi Dunăre, fiind
sinonim cu denumirea de Valahia (termen utilizat din sec. XIV şi reutilizat de Emm. de Martonne,
1907). Partea de vest a Valahiei se numeşte Oltenia (sau „Valahia mică”), iar partea de est, situată la
est de Olt, se numeşte Muntenia. În legătură cu termenul de Muntenia, există o neconcordanţă
aparentă între această denumire care evocă un teritoriu montan sau submontan şi caracterul
orizontal al celei mai mari părţi a reliefului. După cum a demonstrat I. Conea (1965), denumirea de
Muntenia provine de la locuitorii coborâţi în zona de câmpie din spaţiul mai înalt situat spre nord,
care este un spaţiu „montan” ca aspect general, fiind însă predominant sumbontan ca poziţie
geografică (este vorba despre zona subcarpatică, unde au existat, de altfel, şi primele două capitale
ale Ţării Româneşti, Câmpulung şi Curtea de Argeş, precum şi a treia capitală, situată în
proximitatea zonei deluroase, Târgovişte).
Valahia (utilizat din sec. XV, GR, II, 1984, pag. 33) reprezintă echivalentul termenului de
România; el era utilizat în Evul Mediu, pentru teritoriul locuit de valahi (adică de români). Există
deci o anumită echivalenţă între Valahia şi România, termenul de „ţară” (pentru Ţara Românească)
fiind mai mult livresc. Rezultă de aici o oarecare poziţie privilegiată a Valahiei faţă de celelalte
teritorii româneşti, de unde poate o anumită şansă în stabilirea capitalei comune. De altfel, sintagma
carpato – danubiano – pontic traduce o optică preponderent „valahă” a spaţiului geografic
românesc.
Moldova are o extensiune şi înţeles care, în general, este perceput în mod corect.
Extensiunea teritorială istorică este mai mare decât a părţii situate actualmente pe teritoriul ţării
noastre. Originea denumirii are la bază un termen care denumea spaţiul statului feudal iniţial situat
între cursul mijlociu al Moldovei şi Siret (unde erau situate capitalele iniţiale Siret, Baia, Suceava).

312
Legenda care stabileşte o corelaţie între Maramureş şi Moldova are o semnificaţie care subliniază
geneza statului feudal iniţial după modelul maramureşean. Există o legătură între numele râului
(Moldova, Molda), al capitalei iniţiale, Baia (Molde) şi nucleul iniţial al statului feudal.
Maramureş este o denumire care chiar dacă are o sursă livrescă în secolul XIII, sugerează o
apropiere între aceasta şi radicalul „mara”, probabil originar.
Maramureşul istoric se întinde şi dincolo de Valea Tisei (pe teritoriul Ucrainei), constituind
o unitate regională care, în decursul istoriei, a avut şi o anumită coerenţă de geografie umană. El se
suprapune unităţii de relief denumită Depresiunea Maramureşului. Denumirea de Maramureş era
folosită în paralel şi aproape de suprapunere cu termenul de Marmaţia (în prezent utilizată mai rar).
Prin Maramureş se înţelege însă, în prezent, mai mult decât depresiunea propriu-zisă, înglobând
areale care nu sunt ale Maramureşului.
Crişana nu reprezintă o regiune istorică propriu-zisă ci este mai mult o denumire livrescă,
atribuită teritoriului străbătut de cele trei Crişuri. Denumirea este relativ recentă, a fost generalizată
după realizarea statului naţional unitar român (1918) şi ea este menită să acopere, printr-un
regionim, un anumit teritoriu situat în vestul ţării care, în acelaşi timp, nu este nici Transilvania, nici
Maramureş, nici Banat, ci, pur şi simplu, teritoriul străbătut de Crişuri (Crişana). În sens larg, prin
acest termen se înţelege şi faţada vestică a Carpaţilor Apuseni, continuată prin Dealurile şi Câmpia
de Vest, care coboară spre Depresiunea Panonică, formând împreună partea „panonică” a României.
Spaţial, Crişana este formată din Zarand (în sud), Bihor (în centru) şi Silvania (în nord), la
care se adaugă „Sătmarul”.
Banatul este o unitate regională prin care se înţelege, în linii mari, spaţiul situat între Mureş,
Dunăre şi Tisa (deci şi partea care este pe teritoriul Serbiei, denumit Banatul sârbesc). El cuprinde şi
spaţiul montan (denumit, prin comparaţie cu regiunile joase, „Banatul montan”) şi regiuni mai joase
(dealurile şi câmpia). Denumirea este veche (secolul XIII) şi are o anumită semnificaţie legată de o
formă de organizare teritorială şi, implicit, de reşedinţa acesteia.
Oltenia este considerată acea parte a Valahiei situată „dincolo de Olt” în raport cu teritoriul
situat la est de Olt, adică Muntenia (Ţara Româneacă). Este o denumire relativ recentă (sec. XVIII),
dar tinde să-şi găsească o anumită legitimitate şi o diferenţă specifică faţă de restul Ţării Româneşti.
Bucovina desemnează acea parte situată în nord-vestul Moldovei care a fost un timp sub
administraţie austriacă. Denumirea sa provine de la întinderile pădurilor de fagi care erau desemnate
cu apelativul de „bucovină”.
Dobrogea este teritoriul dintre Dunăre şi Mare, continuat spre sud pe teritoriul Bulgariei. Se
consideră că are la bază un antroponim, dar este posibil să aibă o origine mai veche decât
presupusul personaj cu un nume similar şi un sens mai greu de precizat. Denumirea îşi are originile
în sec. XV.

Alte regionime majore

În afara acestor entităţi regionale „clasice”, agreate în mod aproape generalizat de oamenii
de ştiinţă şi opinia publică, există anumite regiuni care au o legitimitate similară, origini istorice
precise şi îndepărtate, dar care au în general dimensiuni mai mici şi nu au beneficiat de o
mediatizare livrescă. Este vorba despre entităţile istorico – geografice Vrancea, Zarand, Haţeg,
Silvania şi, poate, alte regiuni (Bihor, Loviştea, Oaş).
Vrancea, prin poziţia pe care o are, la contactul dintre Moldova, Muntenia şi Transilvania
(deşi este considerată o parte a Moldovei), prin caracterul original al trăsăturilor de geografie
umană, prin specificul etnografic şi cultural, reprezintă o certă unitate teritorială care a existat o
lungă perioadă de timp „în afara istoriei”, într-o existenţă cu elemente de autarhie, tradiţie şi
autoorganizare teritorială (Conea, I., 1982). Este o „ţară” cu deosebite caracteristici de geografie
umană şi culturală, chiar dacă nu este o entitate naturală (Damian, N., 2011).
Zarand, un termen relativ ignorat în ultima perioadă de timp, a avut o largă utilizare şi o
semnificaţie majoră în decursul istoriei. Denumirea este menţionată de Anonymus la începutul sec.
X (907). Termenul are la bază un radical indo – european (sau chiar mai vechi), păstrat până astăzi

313
într-o formă nesufixată (asemănător formei Vrancea), ceea ce îi atestă vechimea foarte mare
(Ardelean, A., Mândruţ, O., 2009). Prin Zarand se înţelege în prezent Depresiunea Zarandului,
spaţiul montan înconjurător (Munţii Zarandului şi Codru Moma), precum şi Valea Crişului Alb,
până la Brad (David, Nicoleta, 2009). Mult timp centru coordonator al Zarandului, localitatea
omonimă (în prezent comună) a avut, de asemenea, o anumită importanţă, fiind însă înlocuită din
punct de vedere funcţional de oraşul Arad. Corelaţia terminologică „Arad – Zarand” este ilustrativă
pentru delimitarea exactă a spaţiului respectiv (Ardelean, A., Mândruţ, O., 2009).
Haţeg, entitate istorico – geografică suprapusă depresiunii cu acelaşi nume (dar cu influenţă
şi asupra ariei montane înconjurătoare) este aparent considerată o parte a Transilvaniei, dar are
elemente specifice de locuire umană care o fac în mod neîndoielnic distinctă de aceasta. Se află
situată într-o zonă de interferenţă a trei regiuni istorice (Transilvania, Muntenia, Banat), fiind situată
în interiorul nucleului provinciei romane Dacia. Caracteristicile sale de geografie umană (Popa, N.,
2000) permit conturarea ei ca o unitate identitară disjunctă.
Silvania are un sens şi o semnificaţie specială în raport cu teritoriul situat „dincolo de
Silvania” (Transilvania), care permite individualizarea ei ca entitate teritorială specifică. Din punct
de vedere geografic, ea are o deschidere funcţională clară spre Câmpia Someşului, cu care
realizează o unitate de tip regional (integrată). În interiorul său există anumite diferenţieri teritoriale
(Sălaj, Meseş, Codru, Crasna) care îi reduc aparent din omogenitate.

(2) Ţările – entităţi teritoriale cu legitimare istorico - geografică

Entităţile teritoriale de tip „ţară” sunt cunoscute îndeosebi la cele două „extremităţi” ale
romanităţii şi latinităţii: Franţa (pays) şi România (ţări). Există şi alte entităţi asemănătoare şi în alte
ţări (Portugalia, Spania, Italia), cu menţiunea că nu sunt definite ca atare.
Preocupările geografilor referitore la „ţări” datează din secolul XX (Romulus Vuia, 1926; I.
Conea, 1935; D. I. Oancea, 1979).
Ele au continuat prin abordarea unor aspecte geografice diferite în contextul unui spaţiu
denumit „ţară” într-un mod generic; au fost avute în vedere repere regionale generale (Ţara Oaşului,
Velcea, I., 1964), geomorfologie (Ţara Lăpuşului, Posea, Gr., 1963; Ţara Făgăraşului, Popescu, N.,
1990), elemente de geoecologie (Ţara Zarandului, Tudoran, P., 1983), aşezări şi habitat (Ţara
Haţegului, Popa, N., 2001), până la alte tipuri de abordări (Ţara Abrudului, Ţara „moţilor crişeni”
etc.).
Studiul sistematic modern şi „monografic” al ţărilor a început cu abordări teoretice (Cocean,
P., 1997, 2002, 2009 etc.), urmate imediat de studii aprofundate asupra 18 entităţi teritoriale
regionale de acest fel. Acest proiect de mari dimensiuni este, într-un fel, similar altor preocupări
majore din domeniul geografiei: Monografia geografică (1960), Judeţele (41 între 1977 şi 1997),
Atlasul Geografic Naţional (1972 – 1979), Tratatul de geografie a României (5 volume, între 1982
– 2005). Proiectul coordonat de prof. Pompei Cocean a cuprins cele 18 ţări (dintre care 12 au fost
tipărite „in extenso”, cu un număr total de peste 5500 de pagini).

Conceptul de „ţară” are mai multe înţelesuri (Cocean, P., 1997), astfel:
 Teren orizontal, arabil, cultivat, situat de obicei în regiuni colinare şi reprezentând
complementul economic (agrar) al aşezărilor umane (denumirea este legată de „terre” –
pământ, cu sensul de „teren de lucrat”, „sol”).
 O unitate de geografie umană cu o anumită coerenţă culturală, etnografică şi folclorică,
relativ bine individualizată;
 O entitate teritorială cu un anumit caracter politic, administrativ şi de autoorganizare
socială, care a stat la baza formării unor state feudale şi a provinciilor istorico – geografice;
În acest sens, „ţările” sunt unităţi teritoriale mai mici decât provinciile istorice „clasice”.
Redăm în continuare lista acestor „ţări” asupra cărora există o largă opinie consensuală.

314
 (1) Ţara Maramureşului cuprinde Depresiunea Maramureşului şi munţii care o mărginesc;
în nord, dincolo de Tisa se întâlneşte cealaltă parte a ceea ce s-a numit „Maramureşul
istoric”.
(2) Ţara Chioarului (sau simplu, „Chioar”) cuprinde zona deluroasă situată între
aliniamentul „montan” Prisnel – Preluca, râul Someş şi Depresiunea Baia Mare.
(3) Ţara Lăpuşului se suprapune Depresiunii Lăpuşului (şi spaţiului adiacent), având o
coerenţă naturală, culturală şi socială.
(4) Ţara Năsăudului este situată în partea de sud a Munţilor Rodnei, fiind mărginită la sud
de Someşul Mare; este o „ţară de versant”.
(5) Ocolul Câmpulung Moldovenesc este axat pe Depresiunea Dornelor („Ţara Dornelor”)
şi valea superioară a Moldovei (Câmpulung), este un teritoriu inclus Bucovinei, dar situat
la intersecţia mai multor regiuni istorice (Bucovina, Moldova, Transilvania, Maramureş).
A avut un rol istoric prin autoorganizarea locuitorilor. Este o realitate „remanentă”.
(6) Ţara Bârsei ocupă Depresiunea Braşovului.
(7) Vrancea este atât o „ţară” (denumită uneori „Ţara Vrancei”) cât şi, mai mult decât atât, o
adevărată regiune istorico – geografică (Conea, I:, 1984), echivalentă taxonomic
regiunilor „clasice”, chiar dacă este mai mică în ceea ce priveşte întinderea şi chiar dacă
aparent este considerată că aparţine Moldovei.
(8) Ţara Făgăraşului, conturată în principal în spaţiul geografic al Depresiunii Făgăraş.
(9) Ţara Amlaşului, mai puţin evidentă, are o anumită tradiţie istorică; se suprapune zonei
depresionare Apold – Sălişte şi arealelor înconjurătoare. Este mai mult o reconstituire
decât o actualitate.
(10) Loviştea („Ţara” Loviştei) este una dintre cele mai bine conturate „ţări” sub raport spaţial
(în sens originar, suprapus depresiunii omonime), cu o profundă identitate naturală,
toponimică, istorică şi umană (Conea, I., 1934).
(11) Ţara Almăjului („Almăj”) este bine evidenţiată, suprapunându-se Depresiunii Almăjului
(Bozovici) ca unitate naturală.
(12) Haţeg (Ţara Haţegului), interesantă şi complexă sub raportul geografiei umane este un
teritoriu de triplă contingenţă între Banat, Oltenia, Transilvania, deşi aparent ar aparţine
Transilvaniei şi o unitate teritorială similară ca vechime şi ordine taxonomică regiunilor
istorice „clasice”
(13) Zarand („Ţara Zarandului”) ocupă teritoriul care geografic se defineşte prin Depresiunea
Zarandului, la care se adaugă zona Hălmagiu – Brad (David, Nicoleta, 2008). Denumirea
foarte veche (de radical pre-indouropean) sugerează o entitate teritorială cu origini
îndepărtate (Ardelean, A., Mândruţ, O., 2008).
(14) Ţara Beiuşului se suprapune Depresiunii Crişului Negru (sau a Beiuşului).
(15) Silvania („Ţara Silvaniei”) este un teritoriu cu o anumită omogenitate umană dată de
substratul ei (Dealurile Silvaniei) şi denumirea sugestivă, integratoare (Silvania).
(16) Ţara Oaşului, care cuprinde depresiunea cu acelaşi nume dar şi spaţiul montan conex
(Munţii Oaş) are o puternică coeziune umană internă, dată de caracteristicile locuitorilor
(oşeni).
(17) Ţara Moţilor pare a se identifica foarte bine noţiunii de „ţară” prin relief, caracterul
„închis” (bazinul superior al Arieşului) şi omogenitatea umană („moţi”).
(18) Ţara Severinului este considerată similară celorlalte, menţionate mai sus.

La aceste „ţări” relativ „clasice” şi acceptate se pot adăuga şi altele, care chiar dacă nu au
specificaţia respectivă („ţară”) au o anumită coerenţă interioară şi o specificitate asemănătoare
acestora.
Acestea sunt: Mărginimea Sibiului, Ţara sau Ţinutul Călatei şi poate şi altele. Mărginimea
Sibiului a făcut obiectul unui studiu integrat de amenajare teritorială (Cocean, P., coord., 2010).
Dintre aceste entităţi istorico – geografice cu semnificaţie de „ţări” considerăm că anumite
areale pot fi interpretate într-o formă comparabilă cu regiunile istorico – geografice „clasice”.

315
Acestea sunt, într-o primă aproximare: Vrancea, Silvania, Zarand şi Haţeg; în afara lor, ar putea
intra în discuţie sub aspectul semnificaţiei regionimele Bihor şi Loviştea (aceasta chiar dacă are
dimensiuni reduse).
Alte regionime (Argeş, Muscel, Romanaţi, Caraş etc.) nu au semnificaţia asumată de „ţară”,
dar sugerează o coloratură spaţială specifică.
Aceste ţări, menţionate în diferite studii de sinteză (Cocean, P., 1997, 2000, 2010 etc.;
Mândruţ, O., 2002, pp. 27 – 28), au beneficiat în timp de studii aprofundate, majoritatea în logica
impusă de analiza regională presupusă de modelul sugerat de prof. P. Cocean. Unele „ţări” au
beneficiat de un interes anterior, concretizat în diferite studii (Ţara Loviştei – Ion Conea, Ţara
Vrancei – N. Al. Rădulescu).
Ţările au fost prezentate, în forme diferite, în studii de sinteză şi îndeosebi în lucrarea
„Ţările – regiuni geografice şi spaţii mentale” (2011, Presa Universitară Clujeană), realizată de
coordonatorul acestui proiect, Pompei Cocean.
Dimensiunea „utilitară” a fiecărui studiu regional a fost relevată de fiecare autor, iar a
întregului proiect, în ansamblu, de o recentă lucrare colectivă: „Ţările din România ca teritorii de
proiect” (coord. P. Cocean şi Luminiţa Filimon, 2013).
Prezentăm, în continuare, caracteristicile principale ale unor „ţări”, sintetizate pe baza
studiilor existente şi a unor cercetări şi opinii personale.

A. Ţara Oaşului

Această „ţară” a beneficiat de mai multe cercetări, dintre care rămâne actuală prin valoarea
abordării şi a informaţiei, lucrarea profesorului Ion Velcea, referitoare la Ţara Oaşului (1964).
În acel moment, a reprezentat prima încercare de geografie regională autentică (deşi titlul se
referă la geografia fizică şi economică a acesteia). Este important de subliniat că lucrarea respectivă
reprezintă şi în prezent un model de analiză regională a teritoriului.
Recenta lucrare realizată de M. Ilieş, la peste patru decenii distanţă în timp, ilustrează
drumul parcurs de teoria cercetării geografice, de metodologia acesteia, aducând totodată elemente
noi referitoare la geografia umană a acestui spaţiu, dimensiunea culturală a existenţei comunităţilor,
caracterul funcţional al regiunii şi funcţia ei teritorială.
Diferenţa între cele două lucrări o reprezintă, printre altele, şi arealul considerat ca fiind al
Ţării Oaşului. Astfel, Marin Ilieş înţelege prin Ţara Oaşului un spaţiu înlărgit, cuprinzând tot
teritoriul subînscris Munţilor Oaş şi Igniş. I. Velcea abordează Ţara Oaşului din perspectiva
predominantă a teritoriului administrativ al fostului raion Negreşti – Oaş.
M. Ilieş introduce o serie de dimensiuni şi concepte noi, printre care şi cel referitor la
migraţii. Este interesant de menţionat că între diferitele areale ale Ţării Oaşului există o anumită
preferenţialitate în cazul deplasărilor internaţionale (din partea de nord – est, predominant spre
Franţa şi din partea de sud – vest, predominant spre Italia, iar din zona localităţii Vama,
predominant şi aproape exclusiv, spre S.U.A.; nordul regiunii are o preferenţialitate pentru
Portugalia). Autorul redă şi o hartă sugestivă în acest sens (Ilieş, M., 2006, pag. 119).
Un concept semnificativ, dezvoltat de M. Ilieş, este cel referitor la percepţia reliefului în
contextul ideii de „faţă / spate” (Ilieş, M., 2008, pag. 48). Autorul arată că prin „spate” se înţelege
obstacolul natural presupus de arcul semicircular montan, iar prin „faţă”, spaţiile larg deschise
situate spre Câmpia Someşului. Această percepţie este subliniată şi de hărţi originale realizate într-
un sistem modern de reprezentare.
În cadrul acestui sistem regional, considerat un „organism viu” (pag. 156), autorul identifică
două sisteme majore (Turţ şi Negreşti) şi mai multe centre de polarizare, astfel: Negreşti – Oaş - ca
centru urban, Cămârzana - ca centru de polarizare mentală, Bixad - ca centru religios, Turţ - ca
centru minier şi Oraşul Nou – ca centru de polarizare cu caracter administrativ – istoric (Ilieş, M.,
pag. 233).

316
 Descrierea Ţării Oaşului cuprinde foarte multe elemente de credibilitate spaţială funcţională
şi mentală, care permit definirea acesteia ca una dintre cele mai autentice sisteme regional –
teritoriale de tip „ţară”.

B. Ţara Almăjului

Ţara Almăjului a beneficiat de o sinteză deosebită, datorată cercetătoarei şi universitarei

Ana – Neli Ianăş (2011). Principala caracteristică a Ţării Almăjului o reprezintă suprapunerea
semnificativă între această ţară şi Depresiunea Almăjului (Bozovici), cunoscută prin cercetări
anterioare. Se arată că Ţara Almăjului a evoluat de la un sistem regional autarhic, la un sistem
regional semiînchis (Ianăş, Ana – Neli, pag. 34), fiind un sistem integrat (pag. 37).
Pe baza unui chestionar semnificativ (pag 68), autoarea a identificat printre calităţile
locuitorului almăjean, pe primele locuri, hărnicia şi bunătatea. Există o tipologie a tradiţiilor (pag.
399 – 400). Menţionăm în mod deosebit constatarea că, în definirea Ţării Almăjului, „rolul
principal revine reliefului” (pag. 181, 381).
Deşi există aparent un centru polarizator (Bozovici), localităţile componente au o anumită
influenţă teritorială predilectă, iar caracterul general de „centralitate” presupus de localitatea
Bozovici (încă localitate rurală) este atenuat.
Monografia geografică regională asupra Ţării Almăjului cuprinde, de asemenea, referiri
semnificative la habitat, economie, tradiţii, viaţă culturală, ocupaţii, conferind acesteia o
substanţială descriere a caracteristicilor regionale.

C. Ţara Moţilor

Această „ţară” este evocată frecvent printre modelele de „ţară – tip” pentru această formă de
structură regională. Caracterizarea ei beneficiază de o lucrare foarte amplă, cu un grad înalt de
complexitate, elaborată de universitarul clujean Cristian Nicolae Boţan. Acesta identifică
elementele spaţiului mental moţesc (Boţan, C., 2010, pag. 448 – 450), contribuind la argumentarea
ideii că „ţările” au această componentă imanentă în structura lor definitorie.
Evocarea frecventă în literatura geografică a Ţării Abrudului este considerată de autor ca
reflectare a unei diviziuni economice evidente în cadrul Ţării Moţilor: prelucrarea lemnului (pentru
Ţara Moţilor în sens restrâns) şi dimensiunea minieră, pentru Ţara Abrudului (Boţan, C., 2010, pag.
20). Evocând o informaţie bibliografică şi analizând idiomul de exprimare a locuitorilor, se
apreciază că „limba moţilor seamănă cu a celor din Peninsula Istria” (pag. 21). Totodată, autorul
consideră că termenul de moţ are un caracter predominant peiorativ (pag. 98).
În cadrul lucrării, se face o diferenţiere în spaţiul central al Muţilor Apuseni, identificându-
se: moţii propriu-zişi, minerii (băieşii, în zona Abrudului), mocanii (spre est) şi crişenii (spre valea
Crişului Alb). Există opinii consistente referitoare la legitimitatea „Ţării Abrudului” (Ţara
Abrudului, 1991, Abrud). În trecutul apropiat, moţii se identificau şi prin termenul de „ţop”.
În cadrul definirii Ţării Moţilor, un loc important l-a avut relieful, substratul, resursele
miniere şi exploatarea lor, calcarul, fenomenele carstice şi diferite activităţi economice legate de
utilizarea resurselor mediului natural.
Menţionăm că autoreferenţialul invocat de locuitori (pe baza aplicării unui chestionar
complex) pune pe primul plan „definirea prin excludere: ei (cei de dincolo) nu sunt ca noi”.
Analiza geografică este foarte aprofundată, iar soluţiile de dezvoltare teritorială sunt
justificate şi credibile, în contextul în care regiunea este supusă mai multor tipuri de riscuri, între
care riscul demografic este evident şi accentuat în ultimii ani.
Subliniem, ca un element de certă originalitate, formularea unor propuneri şi soluţii în cazul
fiecărei componente geografice analizate. Dimensiunea pragmatică completează într-un mod
constructiv „fotografia” actuală realizată asupra acestei „ţări”, legitimată istoric şi de un deosebit
interes geografic şi cultural.

317
 D. Ţara Bârsei

Considerată paradigmă a locului central (Cocean, P., 2011, pag. 134), Ţara Bârsei a
beneficiat de un studiu aprofundat, realizat de Ana - Maria Pop (Pop, Ana - Maria, 2011).
Centralitatea se referă atât la poziţia Ţării Bârsei în cadrul teritoriului naţional, cât şi a
oraşului Braşov, în raport cu sistemul de localităţi al acestei regiuni. Partea estică se suprapune pe
un teritoriu pe care autorii maghiari (Vofkori, L., 2007) îl descriu în cadrul „ţinuturilor secuieşti”.
Există şi opinii care consideră că Ţara Bârsei s-ar suprapune doar părţii de vest a depresiunii, iar
specificul ei de geografie umană ar fi locuirea sa de români şi saşi (Popp, N., 1981).
Autoarea studiului de geografie regională referitor la Ţara Bârsei, studiind evoluţia
administrativă a spaţiului centrat pe Depresiunea Braşovului (pp. 120 – 126), consideră că această
unitate regională nu se reduce doar la partea ei sud-vestică (străbătută de râul Bârsa), ci cuprinde
întreaga depresiune intramontană din interiorul Carpaţilor Curburii, la care se asociază spaţiul
montan înconjurător, care gravitează spre aceasta.
Sunt evidenţiate structurile mentale bârsane (pp. 140 – 141), ca trăsături psiho – sociale
definitorii pentru locuitorii acestei regiuni.
Autoarea pune în evidenţă o multitudine de repere identitare (arhitectură, port, datini,
cutume) şi consideră că „junii braşoveni” reprezintă modelul spiritual al Ţării Bârsei.
Monografia deosebit de amplă cuprinde referiri pertinente la potenţialul natural (şi elemente
ale sale), dinamica sistemului regional, aşezările umane, funcţionalitatea şi activitatea economică.
Aceste elemente sunt ilustrate de exemple grafice şi cartografice edificatoare.
Concluziile, bazate pe analiza – diagnostic a sistemului regional Ţara Bârsei, identifică o
serie de oportunităţi, grupate pe mai multe domenii: turism, infrastructură, economie, protecţia şi
conservarea naturii, urbanism (Pop, Ana – Maria, 2011, pp. 366 – 367).

E. Ţara Zărandului

Forma chorotipului Ţării Zărandului este asemănătoare unei coloane infinite, justificând
aprecierea că aceasta reprezintă „un fragment de columnă infinită” (Cocean, P., 2011, pag. 128).
Autoarea studiului regional, Nicoleta David, demonstrează că Ţara Zărandului reprezintă o
proiecţie spaţială mentală, cuprinzând atât partea sa vestică (Depresiunea Zarandului), partea
centrală (Gurahonţ – Sebiş), cât şi partea sa estică (zona Brad). Este foarte interesant de subliniat că
proiecţia spaţială a Ţării Zărandului este realizată în sensul de curgere a Crişului Alb (dinspre Brad,
spre Ineu), ca rezultat al percepţiei autoarei, spre deosebire de proiecţia predominantă posibilă
dinspre vest spre est, specifică locuitorilor din zona de câmpie. În acest fel, în raport cu fostul
teritoriu administrativ al Zarandului, Ţara Zărandului se suprapune întregului bazin hidrografic
mijlociu şi superior al râului Crişul Alb.
Trebuie să subliniem că această „ţară” beneficiază de un studiu foarte aprofundat, atât al
premiselor naturale, cât şi al premiselor antropice din care este constituit sistemul regional.
Menţionăm atenţia deosebită acordată ocupaţiilor tradiţionale, activităţilor agricole, sistemului de
aşezări, precum şi posibilităţile de dezvoltare regională.
În mod deosebit menţionăm, de asemenea, ierarhizarea sistemului de aşezări şi dependenţa
acesteia de centrele urbane situate la exterior.
Ţara Zărandului este considerată un străvechi pământ românesc în care, în prezent, se
îmbină tradiţia şi modernismul. Deşi nu este menţionat expres acest aspect, Zarandul este un
regionim care conservă una dintre cele mai vechi (poate cea mai veche) denumire majoră care
defineşte un spaţiu bine individualizat al teritoriilor locuite de români.
Unul dintre riscurile majore este reprezentat de scăderea semnificativă a populaţiei, cu peste
50 000 locuitori, între anii 1930 – 2002 (David, Nicoleta, 2010, pag. 175) şi depopularea
semnificativă a unor localităţi rurale.

318
 În toate analizele şi hărţile care ilustrează această lucrare, Ţara Zărandului este considerată
ca o entitate compusă din două părţi, în funcţie de teritoriul administrativ căruia îi aparţine (judeţele
Arad şi Hunedoara).
Una dintre concluziile posibile ale acestei lucrări (nemenţionată însă ca atare, dar dedusă din
context) o reprezintă posibilitatea constituirii unei entităţi administrative unitare asupra întregului
teritoriu definit ca „Ţara Zărandului”, adică bazinul mijlociu şi superior al Crişului Alb.

F. Ţara Silvaniei

Deşi pare a se identifica în mod inechivoc cu un anumit teritoriu, pentru Silvania, conceptul
de „ţară” este îndoielnic şi relativ dificil de susţinut. În lucrarea destinată acestui spaţiu, Ioana Josan
aduce câteva argumente pentru a sublinia ideea că Silvania este o ţară (Josan, Ioana, 2009, pp. 30 –
31). În acelaşi timp cu Silvania, este cunoscut termenul de Sălaj, de unde o anumită echivalenţă
aparentă între cele două accepţiuni. Ţinutul Sălajului aproximează însă foarte bine judeţul
administrativ cu acelaşi nume. Silvania reprezintă o reunire dintre Sălaj şi Culmea Codrului. Dacă
Silvania nu este propriu-zis o „ţară”, atunci ce poate să fie? Din multe puncte de vedere, aşa cum
am arătat şi anterior, Silvania reprezintă aproape o regiune istorico – geografică echivalentă altora
similare. Dincolo de Silvania înseamnă „Transilvania”.
În monografia menţionată, este descrisă într-un mod intuitiv dimensiunea regională a
Silvaniei. Autoarea acestui studiu (Ioana Josan, 2009, pag. 183) identifică unele centre
supracomunale (Crasna, Nuşfalău şi Sărmăşag), cu posibilităţi de a deveni centre polarizatoare
locale. Chorema Ţării Silvaniei (pag. 234) are o variantă structurată pe ipoteza construirii şi
finalizării autostrăzii spre Borş.
Silvania reprezintă, într-un fel, tot spaţiul situat între Munţii Apuseni, jugul intracarpatic şi
Câmpia de Vest, fiind o regiune deluroasă, intersectată de câteva măguri de roci dure.

G. Ţara Năsăudului

Acest spaţiu a făcut obiectul unui studiu regional aprofundat (autor Ilovan, Oana Ramona,
2008), în maniera tematicii celorlalte ţări care au fost abordate. Este considerată o „ţară de versant”
(după Cocean, P., prefaţă), datorită poziţiei pe care o are, în prelungirea spre sud a Munţilor Rodnei.
Este un sistem regional semideschis (Oana – Ramona Ilovan, 2008, pag. 40), fiind mărginită
la sud de valea Someşului Mare.
Componentele naturale şi umane sunt descrise într-un mod amănunţit. Menţionăm,
îndeosebi, abordarea originală a elementelor referitoare la istoria locurilor. Sunt identificate anumite
caracteristici ale năsăudenilor (pag. 75 – 76), printre care şi constatarea că „în această regiune a fost
dezvoltată o conştiinţă naţională mai devreme decât în alte regiuni”. Polarizarea locală a Ţării
Năsăudului este spre oraşul Năsăud şi, în mod secundar, spre Sângeorz Băi.
Centrul polarizator principal (Bistriţa) are o poziţie extraregională. Sunt identificate câteva
localităţi supracomunale (Rodna, Ilva Mică, Salva, Spermezeu), cu posibilităţi polarizatoare.
Chorema Ţării Năsăudului (Oana – Ramona Ilovan, 2008, pag. 413) arată un sistem original
de organizare a spaţiului geografic: axa principală est – vest, intersectată de axe secundare nord-sud.
Caracterizarea acestei ţări (a cărei denumire este, evident, livrescă) ridică problema
corelaţiei dintre „Ţara Năsăudului” şi „Ţinutul grăniceresc al Năsăudului” (prezentat de M.
Mureşan, 2008), acestea suprapunându-se spaţial, dar şi temporal.

H. Ţara Beiuşului

Această unitate regională de tip „ţară” s-a individualizat în această formă în urma unei
succesiuni de evenimente istorice, printre care un rol important l-a reprezentat înfiinţarea liceului
„S. Vulcan” din Beiuş. De altfel, oraşul Beiuş a reprezentat şi reprezintă centrul geometric al
Depresiunii Crişului Negru, chiar dacă are dimensiuni mici şi este situat relativ excentric. A făcut

319
obiectul unei analize aprofundate şi originale, datorată doamnei Luminiţa Filimon, de la
Universitatea din Oradea. Ceea ce este cunoscut, şi autoarea a observat (pag. 31), este că Ţara
Beiuşului nu are atribut de ţară. Conceptul de „beiuşan” este aproape identic cu cel de „bihorean”,
iar în această optică s-ar putea potrivi mai bine denumirea de „Ţara Bihorului” sau, simplu, Bihor,
pentru Depresiunea Crişului Negru şi spaţiul înconjurător.
Se consideră că există o polarizare principală spre Beiuş, iar axa rutieră Deva – Oradea
creează premisele unui spaţiu polarizat, de formă alungită, spre oraşul principal din regiune.
Sunt identificate anumite repere identitare (Luminiţa Filimon, 2007, pag. 311), referitoare la
elemente de etnografie, port popular, obiceiuri, existenţa bisericilor din lemn, construcţia casei
ţărăneşti şi ceramică. Chorotipul regional al Ţării Beiuşului (pag. 237) este construit pe această axă,
SE – NV.
Se consideră că ar exista două subsisteme ale Ţării Beiuşului, polarizate pe cele două oraşe
principale, Beiuş, Ştei.

I. Ţara Chioarului

Terminologic, prin Ţara Chioarului se înţelege „Ţara Cetăţii de Piatră” (atât în traducere, cât
şi în accepţiune terminologică).
În decursul a 500 de ani, Ţara Chioarului s-a dezvoltat şi s-a autoconstruit din perspectiva
„Cetăţii de Piatră” (Puşcaş, Angelica, 2008, pag. 39, 57). Denumirea vine de la Chewar, menţionat
în anul 1319, din care a derivat termenul actual de Chioar. În prezent, vestigiile acestei cetăţi
reprezintă mai mult o amintire a funcţionalităţii de altădată. Cetatea de Piatră (Chioar) a fost un
centru polarizator militar, administrativ, juridic şi chiar politic.
Descrierea Ţării Chioarului, în elementele sale clasice cunoscute, este foarte bine realizată şi
evidenţiază o serie de caracteristici distinctive din mai multe puncte de vedere. Şi pentru acest
teritoriu, perspectivele turistice (Defileul Lăpuşului, peşteri, podişul carstic Boiu, învelişul vegetal,
elementele de climă, edificiile religioase) constituie o alternativă la evoluţia actuală a acestei
regiuni. În partea ei de nord se află un ţinut asociat oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie (Fisculaş).
În prezent, centrul polarizator interior este oraşul Şomcuta Mare, cu un rol însă mai mult
simbolic în raport cu atracţia exercitată de Baia Mare. Poli de creştere locală sunt consideraţi
Satulung, Recea, Săsar şi Lăpuşel.
Chorotipul Ţării Chioarului (Puşcaş, Angelica, 2008, pag. 511) este acela al unei regiuni de
tip centripet – centrifug, de formă semicirculară, cu mai multe subansambluri de tip axial în interior
(cum ar fi axa Bânăului).

J. Ţara Maramureşului

Este, din toate punctele de vedere, o „ţară” tipică prin accepţiunile la care se raportează acest
termen. Maramureşul istoric, voievodal, suprapus depresiunii intracarpatice a Maramureşului, se
continuă şi la nord de râul Tisa, formând o entitate cu o coloratură multietnică şi multilingvistică.
Partea situată în ţara noastră se suprapune Depresiunii Maramureşului şi, într-o mică măsură, asupra
zonelor montane înconjurătoare. Legăturile sunt multiple, dar foarte dificile.
Este foarte probabil ca această ţară să fi avut o organizare voievodală, dacă nu anterioară,
cel puţin sincronă cu alte ţări româneşti din perioada lor de origine.
Sunt evidenţiate de autoarea studiului regional asupra Ţării Maramureşului (Gabriela Ilieş)
toate caracteristicile geografice identitare, acordându-se un rol deosebit potenţialului cultural pe
care îl are (biserici de lemn, peisaje, civilizaţie rurală etc.). Legătura dintre Maramureş şi Moldova
este cunoscută prin „descălecatul” voievozilor maramureşeni în Moldova.
În prezent, economia regiunii este în căutarea unei structuri noi, care să facă faţă
dificultăţilor prezente.

320
 K. Ţara Lăpuşului

Ţara Lăpuşului este considerată atât o unitate geomorfologică (Posea, Gr., 1962), cât şi o
entitate regională complexă (Dezsi, Ştefan, 2006).
Trebuie să menţionăm de la început că această regiune a făcut obiectul celei mai extinse şi
masive lucrări de geografie regională asupra ţărilor (Ţara Lăpuşului. Studiu de geografie regională,
2006, autor Ştefan Dezsi, 896 pagini). Acest lucru este datorat unei informaţii foarte aprofundate
asupra tuturor elementelor de geografie presupuse de studiul teritoriului. Menţionăm dezvoltarea
largă şi originală a părţii teoretice şi metodologice care facilitează înţelegerea acestei regiuni. Sunt
prezentate într-un mod detaliat toate componentele geografice presupuse de un asemenea studiu
regional. Un element – cheie al acestei ţări îl reprezintă „cântecul cu noduri” autentic, original şi,
probabil, ancestral.
Lucrarea cuprinde referiri foarte detaliate la evoluţia istorică a teritoriului, aspectele
economice, turistice şi posibilităţile de dezvoltare. Analiza fenomenului turistic (pp. 684 – 688)
duce la anumite constatări referitoare la posibilităţile lui de dezvoltare. Se consideră că, în prezent
(Dezsi, Şt., pag. 705), Ţara Lăpuşului reprezintă o regiune funcţională, polarizată, deşi oraşul Târgu
Lăpuş este redus ca dimensiuni. Chorotipul regional (pag. 789) are un caracter circular, trei axe
principale şi mai multe axe de legături secundare.
Monografia acestei ţări evidenţiază un nivel de aprofundare foarte amănunţit, care creează o
imagine aproape exhaustivă asupra regiunii.

L. Ţara Amlaşului

Ţara Amlaşului este situată la contactul dintre Munţii Cîndrelului şi Podişul Transilvaniei
(Podişul Secaşelor), înglobând porţiuni din ambele unităţi de relief şi depresiunea alungită situată
între acestea (Apold). Nu este propriu-zis o ţară „actuală”, ci o ţară reconstruită.
Aşa cum arată şi autorul (Pavel, I. H., 2012), reconstrucţia îşi are originea în informaţii
documentare din timpul lui Mircea cel Bătrân, care stăpânea la un moment dat şi această regiune.
Ţara Amlaşului pare mai mult un spaţiu reconstituit (Pavel, I. H., pag. 40). Centrul coordonator a
fost Cetatea Salgo (pag. 43), cu o localizare situată lângă Sibiel, ale cărei ruine sunt păstrate
fragmentar.
Ţara Amlaşului se suprapune însă parţial Mărginimii Sibiului, considerat un „ţinut”
(Cocean, P., coord., 2009), dar care poate fi însă în realitate similară unei „ţări”.
Reconstrucţia realizată asupra acestei ţări cu o anumită semnificaţie istorică (inclusiv
stabilirea unor anumite limite şi identificarea localităţilor componente) este foarte bine argumentată
de autorul acestui studiu regional.
Descrierea regională a Ţării Amlaşului se realizează asupra unui teritoriu în mare măsură
ipotetic, cuprinzând porţiuni montane extinse, Depresiunea Apold şi o mică porţiune din Podişul
Secaşelor (Amlaşul propriu-zis, dezvoltat pe Valea Magului). În acest context, este caracterizat
întregul spaţiu actual limitat de o fostă realitate istorică. Funcţiile prezente ale teritoriului sunt
exercitate de reţeaua actuală de localităţi (în parte comună cu Mărginimea Sibiului) şi sunt
transformate foarte mult de traseul recentei autostrăzi Sibiu – Sebeş (care a devenit principala axă
de circulaţie), unde un viaduct impresionant traversează Magul, valea arealului actual al Amlaşului.

M. Ţara Vrancei

Interesul manifestat asupra acestei ţări derivă din poziţia geografică (între Moldova şi
Muntenia), autoorganizarea administrativă relativă, specificul deosebit al spaţiului geografic şi al
locuitorilor lui, varietatea informaţiilor istorice şi omogenitatea de geografie culturală a acesteia.
Vrancea este considerată, alături de Zarand, Haţeg (dar şi alături de Silvania şi Loviştea), un
regionim echivalent regiunilor istorico – geografice consacrate, chiar dacă este mai mică decât

321
acestea; cel puţin termenii de Vrancea şi Zarand sunt mult mai vechi decât orice alte denumiri
situate pe teritoriul ţării noastre, chiar dacă nu sunt agreate entităţile istorice respective.
Studiul Vrancei ca entitate regională de tip „ţară” beneficiază de cel puţin trei lucrări
sintetice deosebite: lucrarea de geografie regională a prof. N. Al. Rădulescu (1937), Ion Conea
(1993) şi Nicolae Damian (2011).
În mod deosebit menţionăm analiza extrem de aprofundată realizată de prof. Ion Conea
asupra toponimiei, terminologiei şi geografiei istorice a Vrancei. Fără a intra în detalii, menţionăm
că această lucrare exemplară pentru abordarea toponimiei şi terminologiei din perspectivă
geografică aduce o contribuţie deosebită asupra unor caracteristici geografice ale Vrancei.
Monografia recentă a profesorului Nicolae Damian reprezintă un adevărat studiu de
geografie culturală (Damian, N., 2011). Este prezentată identitatea teritorială a Ţării Vrancei, cu
principalele elemente componente (poziţie, limite, caracteristici naturale etc.), care conduc la o
anumită identitate peisagistică sub raport cultural (peisaj cultural). Este foarte interesant acest
demers, deoarece Ţara Vrancei, în condiţiile în care nu este o entitate naturală foarte bine conturată
şi delimitată fizico – geografic, este o structură teritorială cu o puternică componentă temporală,
evolutivă, culturală şi socială. Ea concură spre ideea existenţei unui „peisaj cultural vrâncean”.
Un rol important este consacrat capitalului natural, redat într-o structură originală şi o formă
foarte ingenioasă. Prezentarea caracteristicilor naturale se îndepărtează sensibil de la o listă de
termeni standard, cu elemente componente cunoscute (de la poziţia geografică, la turism), prin
identificarea unor componente geoeconomice (cum le defineşte autorul), cum ar fi: culesul în
natură, sărăritul, prelucrarea fierului, cositul fânului etc.
Menţionăm că multe dintre aceste elemente de geografie culturală au rezultat în urma unei
documentări bibliografice foarte atente la nivelul unităţilor administrative şi pe baza analizei unor
chestionare aplicate în acest sens. Se subliniază ideea existenţei unei trinităţi a spaţiului rural din
Ţara Vrancei, formată din instituţia şcolară, gospodăria ţărănească şi biserică. Este foarte
interesantă abordarea originală a modului în care instituţiile şcolare au participat la formarea
identităţii culturale a vrâncenilor.
Gospodăria ţărănească, considerată universul apropiat al vrânceanului, este analizată într-o
formă în care orice parte componentă este asociată spaţiului existenţial în sine şi formează împreună
un model cultural al Ţării Vrancei. Bisericile din lemn (majoritare în sens tradiţional) oferă
imaginea unui câmp cultural, religios şi uman mai apropiat de natura locurilor (prin poziţia lor şi
materialele de construcţie) şi mentalitatea locuitorului.
O atenţie aparte este acordată raportului dintre tradiţie şi modernitate (globalizare). Se
evidenţiază, cu foarte multe exemple concrete, potenţialul cultural deosebit prin care tradiţia
Vrancei poate să fie relevantă în spaţiul actual, modernizat. Este analizată de asemenea, poziţia
satului vrâncean în contextul dezvoltării durabile. Sunt menţionate axele prioritare şi programele în
curs de implementare, precum şi modul în care acestea pot fi concretizate în mod nuanţat pe acest
fond relativ arhaic.
Diagnoza realistă şi specificul Ţării Vrancei identifică anumite direcţii rezultate din acesta,
care pot îmbina elementele tradiţionale cu vectorul obiectiv al dezvoltării.
O imagine structurată a Ţării Vrancei a fost realizată recent de Al. Mureşan (2013).

N. Ţara Loviştei

Această „ţară” a beneficiat de un studiu deosebit de important realizat de Ion Conea (Ţara
Loviştei – geografie istorică, 1935). Există, de asemenea, un studiu mai recent de geografie fizică
(Badea, L., 2007). În legătură cu această entitate regională, observăm că există o anumită abordare
„duală”: unele lucrări identifică Ţara Loviştei doar cu spaţiul depresionar cu acelaşi nume (ceea ce
reprezintă accepţiunea iniţială corectă, inclusiv autoreferenţialul locuitorilor), iar alţii consideră că
Ţara Loviştei ar cuprinde şi arealul dezvoltat pe Valea Lotrului. În acest context, această ţară ar fi
formată din trei entităţi: Valea Lotrului (şi spaţiul adiacent), Valea Oltului şi Depresiunea Loviştei.

322
 Deşi Depresiunea Loviştei este prea mică pentru a fi considerată o „ţară”, ea reprezintă, în
realitate, teritoriul de referinţă cel mai corect în acest context. Locuitorii din Depresiunea Loviştei
formează împreună o anumită „familie”, care nu are legături propriu-zise cu zona Văii Lotrului.
Importanţa depresiunii şi a ţării se modifică în contextul în care este foarte probabil ca bătălia de la
Posada (1333) să fi avut loc în partea de est a depresiunii spre râul Topolog.
Analiza realizată asupra zonei Loviştea - Lotru este importantă prin tipul de caracteristici
geografice descrise în acest context.

O. Ţara Haţegului

În privinţa acestei ţări, autoidentificarea spaţială şi umană nu induce nici un semn de

îndoială asupra existenţei ei reale, ca entitate istorico – geografică, dezvoltată şi păstrată din
vremuri istorice, până în prezent.
Elementele identitare principale sunt rezultatul raportului dintre modul de aşezare a
localităţilor şi substratul natural al teritoriului: văi, suprafeţe piemontane şi linia de contact dintre
munte şi depresiune. Organizarea interioară a aşezărilor a dus la formarea unui sistem original,
coerent şi funcţional (Popa, N., 2001). Existenţa unui centru administrativ în perioada Imperiului
Roman (Sarmisegetusa Ulpia Traiana) a prelungit, într-un fel, o anumită administraţie şi organizare
până în perioadele mai recente.
Ţara Haţegului reprezintă o entitate regională care nu poate fi încadrată într-o anumită
regiune istorică, fiind, foarte probabil, o adevărată entitate de acest fel individualizată (regiune
istorică), chiar dacă este foarte redusă ca întindere.

P. Ocolul Câmpulungului Moldovenesc

Acest „ocol”, o fostă „ţară”, are ca principală caracteristică existenţa sa ca entitate

administrativă o anumită perioadă istorică (sec. XVII – XIX), cu o autoorganizare teritorială, dar cu
o întindere variabilă în timp (Emandi, E. I., 1992; Iosep, I, 1994, 1996).
Este situat în partea de nord a Carpaţilor Orientali cuprinzând, în sens istoric, depresiunile
Câmpulung şi Dornelor. Un bun cunoscător al „Ocolului” Câmpulungului Moldovenesc (E. I.
Emandi, 1993) arată că „locuitorii săi au păstrat multă vreme anumite drepturi din vechime în
privinţa organizării lor interne, proprietăţii, relaţiilor cu alte formaţiuni”, fiind unul dintre
„primele înjghebări politico – administrative” a statului moldovean. Ocolul este menţionat de
Dimitrie Cantemir, împreună cu alte entităţi asemănătoare din Moldova.
În timp, a avut o extindere variabilă, cu nucleul central în depresiunea Câmpulung şi areale
care au cuprins succesiv Valea Bistriţei Aurii, Depresiunea Dornelor, Obcinele Bucovinei. În
perioada maximei extinderi, cuprindea peste 100 de localităţi din arealul Câmpulung – Bistriţa
Aurie – Moldoviţa – Moldova – Vatra Dornei.
Populaţia a evoluat de-a lungul timpului (sec. XVI – XIX), în funcţie de comportamentul
demografic şi limitele Ocolului (E. I. Emandi, 1992, pag. 66). În urmă cu aproape 200 de ani
concentra 10.000 locuitori, în urmă cu 100 de ani, 40.000 locuitori, iar în prezent, aproape 70.000
locuitori (cu o uşoară tendinţă de scădere demografică).
Aşezările urmează predominant văile înguste ale râurilor, care le-au imprimat acestora un
caracter alungit şi concentrat pe un singur drum principal. În Obcine există şi o anumită dispersie a
aşezărilor.
Sub raportul exigenţelor pe care le au caracteristicile „ţărilor”, Ocolul Câmpulungului le are
(aproape) pe toate, faţă de sintagma livrescă de „Ţara Dornelor”, mai mult entitate fizico –
geografică”, decât propriu-zis o „ţară”.
Studiile relativ recente (Emandi, L. E., 1992; Iosep, I, 1994, 1996), bazate pe informaţii
istorice (D. Cantemir, T. Stefanelli, T. Bălan, citate de aceşti autori), de sociologie istorică (H. H.
Stahl, 1972) şi geografie (Nimigeanu, G., 1950), sunt suficient de convingătoare pentru paralelismul
„ocol” – „ţară”, cel puţin în acest caz (Câmpulungul Moldovenesc). O deosebită documentare

323
cartografică (Iosep, I., 1996) consemnează evoluţia teritorială a Ocolului (Ţării) Câmpulungului
Moldovenesc.
Ţara (Ocolul) Câmpulungului Moldovenesc este compusă din două părţi („ţinutul Dornelor”
şi arealul Câmpulung), axate pe depresiunile Dornelor (Bistriţa, Dorna) şi Câmpulung (pe
Moldova).
Legitimitatea acestei „ţări” este cel puţin egală cu a altor teritorii de acest fel (Amlaş,
Severin, Beiuş, Chioar).

R. Ţara Făgăraşului

Ţara Făgăraşului este un spaţiu cu atribute care îi conferă acest nume. Centrarea pe oraşul şi
Cetatea Făgăraşului este evidentă de-a lungul timpului. În acelaşi timp, o denumire alternativă
(„Ţara” Oltului) sugerează axarea ei pe acest râu. În realitate, Oltul reprezintă într-un fel marginea
nordică a acestei ţări, deoarece Podişul Hârtibaciului, situat spre nord, are o componentă cel mult
tangentă Ţării Făgăraşului. Este, asemănător Ţării Năsăudului, o „ţară de versant” inversă (care
coboară de la sud spre nord).
Un studiu geomorfologic exemplar (Popescu, N., 1990) evidenţiază caracterul deosebit al
reliefului ca substrat ce a făcut posibilă existenţa acestei regiuni şi ţări. Depresiunea Făgăraşului
este aproape o câmpie, foarte extinsă (de la est la vest) şi relativ slab înclinată (de la sud spre nord),
fiind formată din mai multe câmpii – glacis fluvioglaciare. Cetatea Făgăraşului, renovată recent şi
transformată într-o deosebită atracţie turistică, a constituit locul central al acestei regiuni de-a lungul
unui mare interval de timp.
Un studiu aprofundat datorat lui Ionel Boamfă (2009) şi un recent simpozion organizat pe o
tematică de geografie istorică şi toponimie (Făgăraş, 14 mai 2015) au încercat să aprofundeze
tematica presupusă de identitatea teritorială a acestor ţări, de elementele culturale, istorice şi
identitare ale acesteia.
Un recent studiu foarte pertinent prin modul de abordare sintetizează diversitatea deosebită a
potenţialului istoric al Ţării Făgăraşului ca premisă a lansării „turistice” a acesteia (Cimpoieş, Paula
Olivia, în Cocean, P., Filimon, Luminiţa, 2013).

S. Mărginimea Sibiului

Această entitate regională (considerată uneori un „ţinut”, are caracteristici care o apropie de
accepţiunea de „ţară”.
Este situată atât la contactul zonei montane cu Depresiunea Sibiu – Apold, cât şi în zona
montană, pe Cibin şi văi afluente acestuia. Are o poziţie „marginală” munţilor, dar şi hinterlandului
oraşului Sibiu. Este cunoscută ca entitate spaţială românească situată la poalele Munţilor
Cândrelului, caracterizată prin ocupaţii tradiţionale legate de creşterea ovinelor şi transhumanţa
acestora. Cuprinde localităţile situate la marginea zonei montane, de la intrarea Oltului în defileu
(Boiţa), până în zona montană mai înaltă (Poiana Sibiului, Jina). Are ca localitate centrală oraşul
Sălişte. Extinderea actuală, agreată de o lucrare monografică asupra zonei (Cocean, P., coord.,
2009), cuprinde patru oraşe (Miercurea Sibiului, Cisnădie, Sălişte, Tălmaciu) şi mai multe localităţi
rurale (Boiţa, Cristian, Gura Râului, Jina, Orlat, Poiana Sibiului, Râul Sadului, Poplaca, Răşinari,
Sadu, Tilişca). Faţă de accepţiunile mai vechi, aceasta include întreaga regiune semicirculară dintre
Sebeş şi Olt.
Localităţile sunt situate în lungul văilor înguste ce coboară din zona montană (Sadu,
Răşinari, Gura Râului, Orlat, Sibiel, Tilişca, Sălişte) sau pe suprafeţe netede de la marginea acesteia
(Jina, Poiana Sibiului şi arealele de sălaşe). Ocupaţia principală este creşterea ovinelor şi
prelucrarea produselor provenite de la acestea. Elementul identitar îl reprezintă activităţile legate de
creşterea ovinelor şi păstoritul, în trecut transhumant. Deplasările de populaţie se realizau până în
Subcarpaţii Getici şi Câmpia Română. Existau adăposturi pastorale (pentru iernat) şi diferite
construcţii rurale, destinate unor variate activităţi. Populaţia din Mărginimea Sibiului are o

324
puternică identitate de grup, cu origini în înrudirea istorică a familiilor şi sistemul ocupaţional.
Această solidaritate se manifestă chiar şi în condiţiile deplasării la mari distanţe, în diferite oraşe,
pentru comercializarea produselor proprii.
Mărginimea Sibiului a făcut obiectul unei monografii regionale (coord. P. Cocean, 2009),
destinată planificării şi amenajării teritoriale; sistemul teritorial este considerat asemănător ţărilor
(Cocean, P., 2009, coord., pag. 12), suprapunându-se spaţial parţial „Ţării Amlaşului”, având însă
caracteristici similare „ţinuturilor”.

T. Ţara Severinului

Ţara Severinului este considerată o „ţară” în sens istoric (cu o anumită existenţă anterioară,
dar fără semnificaţie actuală). Teoretic, ar putea cuprinde Podişul, Munţii şi Depresiunea
Severinului. Introducerea bazinului carbonifer Motru – Husnicioara este o exagerare evidentă.
Spaţiul cu o anumită omogenitate ar putea fi reprezentat de „plaiul Mehedinţului” (Vintilescu, I.,
1946), o sintagmă mai corectă decât Podişul Mehedinţi, peste care însă s-ar suprapune aproape în
totalitate.
Ţara Severinului este, în acest context, mai mult un „ţinut”, denumit „plai”. Diferite studii
regionale referitoare la populaţie şi aşezări (Erdeli, G.) sau carst (Goran, C.) evidenţiază elemente
specifice neîndoielnice ale acestui teritoriu de tip „plai”.

(3) Ţinuturile – entităţi spaţiale cu legitimitate istorico - geografică

Dacă pentru „ţări” accepţiunea asumată pare lipsită de echivoc, pentru „ţinuturi” o definiţie
este mai greu de construit.
Elementele unei definiţii aproximative şi provizorii a „ţinuturilor” pot cuprinde următoarele
componente caracteristice:
 o întindere autodefinită şi denumită printr-o sintagmă intuitivă;
 un autoreferenţial asumat al populaţiei autoidentificate;
 o anumită coeziune a sistemului populaţie – teritoriu;
 o „coagulare” spaţială, într-un anumit moment istoric, a comunităţii umane suprapuse
ţinuturilor;
 o dimensiune identitară mai mult sau mai puţin expresivă;
 un teritoriu identificabil prin diferenţa faţă de arealele înconjurătoare;
 ideea conform căreia comunitatea umană are legături familiale („de a ţine unii cu alţii”),
deci de a aparţine unui „ţinut” (uman).

Ţinuturile pot fi interpretate ca stadiu incipient al „ţărilor” sau ca alternativă la aceasta

(Cocean, P., 2011, p. 70).
Criteriile de analiză au un caracter multiplu şi vizează elemente de natură istorică şi
geografică, precum şi anumite aspecte etnografice, folclorice, de geografie vernaculară şi de
sociologie a comunităţilor.
Principalele criterii de analiză (Mândruţ, O., în Cubin, I., coord., 2013) care au fost avute în
vedere sunt:
- menţionarea ţinuturilor în surse diferite, care sugerează că respectiva structură teritorială
are elemente identitare de natură istorică (Ţinutul Hălmagiului, Ţinutul Trotuş, Fălciu, ţinuturile
secuieşti etc.);
- o autoidentificare actuală suficientă, vectorizată de locuitorii acestor teritorii (de exemplu,
Fisculaş, Ţinutul Gugulanilor etc.);
- existenţa unei comunităţi de origine (pe structuri familiale) şi obiective comune;
- identificarea unor elemente identitare, prin studii asupra unor domenii apropiate sau
conexe; de exemplu, Ţinutul Tutovei are suficiente elemente de identitate, puse în evidenţă indirect,

325
pe baza unui studiu de geografie umană deosebit de complex, important şi, totodată, actual (P.
Poghirc, 1973);
- menţionarea lor inechivocă în calitatea de ţinuturi (de exemplu, Ţinutul Pădurenilor);
În delimitarea ţinuturilor, criteriul omogenităţii unui anumit element este prioritar.
Referenţialul reciproc („cei de dincolo nu sunt ca noi”) poate fi luat în consideraţie în anumite
teritorializări.
În prezent, în urma investigaţiilor preliminare realizate asupra legitimităţii geografice şi
istorice a acestor ţinuturi ca entităţi spaţiale, putem considera că există trei categorii de astfel de
entităţi:
a) Ţinuturi care au caracteristicile presupuse de acest termen; acestea sunt, în opinia
noastră: Ţinutul Gugulanilor, Ţinutul Momârlanilor, Ţinutul Pădurenilor, Mocănimea, Ţinutul
Hălmagiului, Ţinutul Codru, Fisculaş, Ţinutul Neamţului, Tutova, Trotuş, Ţinutul Dunărean al
Dobrogei, Vlăsia, Ţinutul Topliţei, Ţinutul Reghinului, Ţinutul Bârgăului (Bistriţa – Bârgău),
Ţinutul (Ţara) Călatei, Ţinuturile Secuieşti (Trei Scaune, Ciuc – Odorhei, Turda – Arieş), Ţinutul
Fălciului şi Ţinutul „Pădurenilor” (de Dolj).
b) Ţinuturi care au o structură spaţială similară exigenţelor acestei noţiuni dar care, în
prezent, au un caracter relativ difuz şi nu se remarcă printr-o coerenţă a comunităţilor umane foarte
bine exprimată; acestea sunt Ţinutul Mureş – Olt (ţinut săsesc) şi „Câmpia” Transilvaniei;
c) Teritorii asemănătoare ţinuturilor, dar care nu se regăsesc în fizionomia actuală a
spaţiului geografic iniţial. Dintre acestea, menţionăm Muscel, Argeş, Gorj, Delta Dunării,
Bărăganul, Deliorman, Covurlui, Dorohoi, Banatul Montan etc.
Harta redată în continuare (fig. 26) localizează aceste spaţii de tip ţinuturi, cu nuanţe diferite
pentru ţinuturile tipice (1 – 23) şi pentru cele cu o legitimitate mai puţin demonstrată (24 – 25).

Figura 26. Entităţile de tip „ţinuturi” (reprezentare provizorie, 2014)

326
Ţinuturi:

1. Ţinutul Gugulanilor 12. Mărginimea Sibiului

2. Ţinutul Pădurenilor 13. Ţinutul Pădurenilor (de Dolj)
3. Ţinutul Momârlanilor 14. Vlăsia
4. Ţinutul Hălmagiului 15. Ţinutul dunărean al Dobrogei
5. Mocănime 16. Tutova
6. Ţinutul (Ţara) Călatei 17. Trotuş
7. Codru 18. Fălciu
8. Fisculaş 19. Neamţ
9. Ţinutul Bistriţa – Bârgău 20. Ocolul Câmpulungului
10. Ţinutul Topliţei 21. Ţinutul Ciuc – Odorhei - Giurgeu
11. Ţinutul Reghinului 22. Ţinutul Trei Scaune
23. „Câmpia” Transilvaniei
24. Târnava - Olt

1. Ţinutul Gugulanilor
Poziţie: Ţinutul Gugulanilor este situat în culoarul Timiş – Bistra (pe ambele văi), având ca
punct central oraşul Caransebeş. În ipoteza că Ţinutul Gugulanilor se extinde, după anumite opinii
şi în Depresiunea Cornereva, trebuie să luăm în consideraţie şi bazinul superior al râului Belareca.
În prezent, nu există o unanimitate de păreri asupra extinderii acestui ţinut, dar el este evocat ca
atare ca o evidenţă cotidiană (Cubin, I., coord., 2013). Este posibil ca, în sens iniţial, Ţinutul
Gugulanilor să fie considerat doar acea parte a semicercului natural de unde este vizibil Vârful
Ţarcu (asimilabil sau confundat cu vârful Gugu). Vârful Gugu nu este vizibil decât din Depresiunea
Cornereva; în acest fel, gugulani ar fi cei situaţi „sub” vârful Gugu. Asimilând echivalenţa Gugu –
Ţarcu, cei care văd Ţarcu ar fi toţi locuitorii din zona Timiş – Bistra (ceea ce pare un sens mai
veridic).
Legitimitate istorică: Administraţia romană a avut un centru important în apropiere de
Caransebeş (Tibiscum) şi diferite stabilimente militare în culoarul Bistrei şi pe Valea Timişului. Se
consideră chiar că o formă de administrare teritorială s-a păstrat din perioada respectivă, până în
secolele mai recente.
Extindere: Ţinutul Gugulanilor ocupă spaţiul dintre Timiş – Bistra şi masivul montan Ţarcu
– Godeanu. Nu se întinde şi la vest de Valea Timişului, spre Munţii Banatului. Pe Valea Bistrei
ocupă întreaga suprafaţă a culoarului, deoarece localităţile sunt situate pe ambele părţi ale văii. Odăi
ale comunelor situate pe Bistra sunt localizate şi la poalele Munţilor Poiana Ruscă.
Mediu natural: Acest ţinut cuprinde părţile joase ale culoarului Timiş – Bistra, cu o
umanizare mai pronunţată decât a regiunilor montane din jur şi suprafeţe semnificative destinate
agriculturii. Pantele zonei montane coboară spre axul celor două văi sub forma unor glacisuri
întrerupte de abrupturi şi intersectate de văi adâncite, unde s-au stabilizat localităţile principale.
Caracteristici ale comunităţilor umane: Principalele localităţi considerate tipice pentru
acest ţinut sunt: Bolvaşniţa, Vârciorova, Borlova, Var, Glimboca, Oţelu Roşu, Obreja, Măru, Zăvoi,
Marga, Bouţar. La acestea am putea adăuga localităţile din Depresiunea Cornereva. Prof. N.
Borcean (informaţie verbală) apreciază că gugulanii adevăraţi sunt îndeosebi spre Valea superioară
a Timişului. În zona Oţelu Roşu – Marga este însă foarte utilizat autoreferenţialul „gugulan”. Oraşul
Caransebeş este considerat „capitală”, aici desfăşurându-se o importantă serbare anuală a
„gugulanilor”. Gugulanii se recunoşteau şi prin purtatul unei greutăţi pe cap (îndeosebi femeile).
Specificul etnografic: Un element al specificului economic l-a reprezentat deplasarea
locuitorilor, în căruţe, cu produse lactate şi animaliere, spre Lugoj şi Timişoara (localităţi exterioare
zonei, dar centre de interes pentru locuitori). În prezent, satele au teritorii exterioare (odăi şi
terenuri), parţial abandonate, dar multe reactivate în ultimii ani.
Coerenţa şi solidaritatea actuală: Există un anumit referenţial de apartenenţă reciprocă a
oamenilor la comunitate şi la teritoriul pe care locuiesc. Deşi descendenţi direcţi ai populaţiei

327
originare a acestor locuri sunt puţin numeroşi (după unele aprecieri doar un sfert din populaţia
actuală), sentimentul apartenenţei la acest grup uman este bine păstrat. Gugulanii nu se consideră
propriu zis bănăţeni.
Elemente complementare acestei scurte prezentări de mai sus se regăsesc în volumul
menţionat (Cubin, I., 2013, coord.), editat cu ocazia unui simpozion consacrat ţinutului gugulanilor.

2. Ţinutul Pădurenilor
Poziţie: Ţinutul Pădurenilor este situat în partea centrală şi de est a Munţilor Poiana Ruscăi,
ocupând suprafeţele netede şi plaiurile acestora (care coboară spre nord - est şi sud – est).
Legitimitate istorică: Acest ţinut este evocat de R. Vuia (1926) ca având o puternică
identitate atât prin tipul de locuire, etnografie, ocupaţii cât şi prin coerenţă a oamenilor şi
comunităţilor umane. Este definit ca un spaţiu cu elemente de autarhie bine evidenţiate.
Mediu natural: Există câteva elemente impuse de relief: suprafeţele netede (platforme de
eroziune) intersectate de văi foarte adânci, greu practicabile, formând spre periferie „plaiuri” ce
coboară spre zona depresionară Haţeg – Hunedoara. Datorită fragmentării accentuate a reliefului de
principalele văi (pe care sunt situate drumurile de acces, mare parte din an impracticabile),
accesibilitatea Ţinutului Pădurenilor este redusă, având aspectul unei ţări relativ izolate. Datorită
altitudinilor la care sunt situate localităţile (1000 – 1300 m), stratul de zăpadă are o existenţă mai
lungă, ceea ce diminuează posibilităţile de comunicare directă. Cu toate acestea, pădurenii se
consideră ca formând împreună o adevărată comunitate.
Caracteristici ale comunităţilor umane: Localităţile rurale se caracterizează prin spaţiul
construit pe suprafeţe relativ reduse (cât le permite orizontalitatea terenurilor) şi printr-o mare
dispersie a locuinţelor. Se îmbină localităţile răsfirate cu cele alungite, pe văi şi plaiuri. Principalele
localităţi care formează Ţinutul Pădurenilor sunt: Bătrâna, Vadu Dobrii, Bunila, Lelese, Lunca
Cernii, Răchitova, Găvojdia, Cerbăl, Muncelu Mic, Topliţa, Ghelari, Poiana Răchiţelii şi aşezările
mai mici situate între acestea.
Specificul etnografic este dat de construcţiile de lemn pe fundament de piatră şi o îmbinare a
spaţiilor de locuit cu cele destinate creşterii animalelor. Pădurenii au şi elemente de specificitate
folclorică şi ocupaţională. Nu practicau păstoritul transhumant.
Populaţia actuală totală a spaţiului identificabil cu „Ţinutul Pădurenilor” este situată sub
9.000 locuitori (cu o concentrare mai mare pe margini). Platoul central (nucleul ţinutului) are mai
puţin de 1.500 locuitori; cele patru comune situate integral aici (Bunila, 350 loc., Lelese, 430 loc.,
Bătrâna, 160 loc. şi Cerbăl, 500 loc.) sunt dintre cele mai mici din ţară.
Ţinutul Pădurenilor a suferit o depopulare accentuată constantă, accelerată în ultimii ani.
Este însă ţinutul în care descendenţii actuali rămaşi aici (9.000 persoane) sunt aproape integral
„pădureni”.
Coerenţa şi solidaritatea actuală: Cu un timp în urmă, pădurenii aveau un puternic
sentiment al apartenenţei la aceeaşi comunitate. Deplasarea locuitorilor pentru activităţi economice
(la Hunedoara, Deva etc.) a diminuat foarte mult atât sistemul apartenenţei la teritoriul de origine,
cât şi numărul de locuitori care se autointitulează în acest fel.

3. Ţinutul Momârlanilor
Poziţie: Acest ţinut se află situat în Depresiunea Petroşani.
Legitimitate istorică: Anterior deschiderii şi extinderii activităţilor de exploatare a
cărbunilor, acest teritoriu era populat cu locuitori autohtoni (autointitulaţi momârlani) şi locuitori
veniţi îndeosebi din Depresiunea Haţeg şi de pe Valea Streiului, relativ reduşi ca număr (cel mult
2.000). Extinderea exploatărilor de huilă a necesitat aducerea unui număr important de persoane din
alte părţi (inclusiv din regiuni mai îndepărtate ale Imperiului Habsburgic), astfel încât populaţia
originară (momârlanii) a fost depăşită numeric şi funcţional de noii veniţi. Momârlanii (denumiţi
„oameni de munte” de colonizatorii ulteriori) erau păstori care mergeau cu oile pe munţii
înconjurători (de exemplu în Parâng, pentru cei situaţi în est).

328
 Extindere: Ţinutul se suprapune depresiunii intramontane Petroşani, străbătută de cele două
fragmente ale Jiului şi mărginită de pantele de racord dintre zona montană şi axul depresiunii (D.
Rus, 2006).
Mediu natural: Depresiunea intramontană Petroşani are toate caracteristicile unui tip de
mediu intrazonal, cu inversiuni termice şi un spaţiu construibil de întindere mică.
Populaţie: Populaţia totală (110.000 locuitori în anul 2010) conservă într-o măsură foarte
mică populaţia originară a momârlanilor.
Caracteristici ale comunităţilor umane: Fiind în prezent un teritoriu în prezent integral
urbanizat, vechile construcţii anterioare industrializării bazate pe cărbune, se regăsesc foarte rar şi
sunt situate la extremităţile zonei (arealul Petrila şi arealul Uricani). Majoritatea localităţilor au fost
transformate, astfel încât pe foarte mici suprafeţe se păstrează construcţii originale (mai numeroase
în zona Uricani, în partea de vest a depresiunii).
Florentina Cristina Merciu (2011) realizează o caracterizare a „civilizaţiei momârlane”,
concretizată în tipul de gospodărire, portul popular, activităţile tradiţionale şi un model de viaţă,
păstrate şi în „Muzeul etnografic al Momârlanului” de la Slătioara (Merciu, Cristina Florentina,
2011, pp. 38 – 39).
Specificul etnografic: Momârlanii aveau construcţiile individuale realizate din lemn, pe un
fundament de piatră. Un element important al Ţinutului Momârlanilor este traversarea lui de către
fostul drum roman din Oltenia spre Haţeg (Schela – Vulcan – Crivadia), drum situat pe culmi,
deoarece Valea Jiului era impracticabilă.
Coerenţa şi solidaritatea actuală a momârlanilor nu este propriu zis vizibilă, fiind mai mult o
amintire transmisă oral.

4. Ţinutul Hălmagiului
Poziţie: Este situat în partea de vest a Depresiunii Brad – Hălmagiu, făcând parte din Ţara
Zarandului. Are o identitate faţă de Ţara Zarandului, prin elemente culturale şi de istoric (Nicoleta
David, 2010).
Legitimitate istorică: Se consideră că în acest ţinut au existat conducători locali (Tr.
Mager, 1934) cu o anumită influenţă în teritoriu şi o perenitate în timp în acţiunile lor. Denumirea
de Ţinutul Hălmagiului este utilizată de T. Mager (1934), care consideră că această entitate are mai
mult un caracter etnografic. Se deosebeşte de teritoriul ocupat de moţii crişeni (situaţi în zona Baia
de Criş – Brad).
Extindere: Ţinutul ocupă un compartiment al Depresiunii Brad – Hălmagiu cu o delimitare
teritorială bine evidenţiată, cuprinzând îndeosebi localităţi din judeţul Arad (Hălmagiu, Hălmăgel).
Mediu natural: Fiind un compartiment al Depresiunii Brad – Hălmagiu individualizat faţă
de larga depresiune a Zarandului, are un caracter mai adăpostit.
Populaţie: Ţinutul are în prezent aproximativ 7.000 locuitori (inclusiv localitatea Vârfurile).
Caracteristici ale comunităţilor umane: Aşezările sunt dispuse pe interfluviile care
coboară din Munţii Bihorului (Vf. Găina) spre depresiune, precum şi pe văile dintre acestea. Au o
puternică identitate spaţială prin caracterul dispers al crângurilor şi locuinţelor individuale
componente. Principalele localităţi sunt Hălmăgel, Târnăviţa, Poienari, Ţoheşti, Brusturi.
Construcţiile de lemn şi temelie de piatră caracterizează acest ţinut. La Brusturi există o adevărată
şcoală de artă naivă. Coerenţa şi solidaritatea actuală este mai puţin vizibilă în contextul
omogenizării populaţiei situate în lungul Văii Crişului Alb.

5. Mocănimea (Ţinutul Mocănimii)

Poziţie: Prin „Mocănime” se înţelege tot spaţiul montan cuprins între Arieş şi Valea Gălzii
(afluent al Mureşului), format dintr-un substrat vulcanic şi cristalin şi despărţit de culoarul Alba
Iulia – Turda prin culmea calcaroasă a Trascăului. Mocănime reprezintă tot ceea ce este situat la est
de „Ţara Moţilor” (Boţan. C., 2010, pag. 92), având ca centru localitatea Mogoş.
Legitimitate istorică: Acest referenţial (mocănime) provine dintr-un apelativ utilizat în
Ţara Moţilor, prin care sunt denumiţi cei care nu aparţin acestei entităţi şi sunt situaţi la est de

329
aceasta. Tradiţiile istorice (cu origini în perioada romană: Abrud, Roşia Montană, Bucium) au
imprimat o anumită solidaritate de grup şi legături de rudenie între locuitori. Asemănător Ţării
Moţilor, locuitorii din „mocănime” au avut o anumită organizare „informală”, care îşi propunea să
păstreze independenţa locurilor şi a locuitorilor. Multe localităţi au construcţii cu o originalitate
subliniată de specialişti prin rezolvările lor „vernaculare” (empirice).
Extindere: Acest spaţiu, situat la sud de Valea Arieşului, cuprinde toate localităţile rurale
situate până la Valea Gălzii şi Trascău: Ponor, Întregalde, Mogoş, Bucium, Roşia Montană, Lupşa,
Baia de Arieş, Sălciua, fiecare cu satele şi cătunele componente.
Mediu natural: Mocănimea este aşezată pe un ţinut muntos, vălurit, cu urme de relief
vulcanic, suprafeţe netede şi văi adâncite (de exemplu, Valea Largă, la sud de Sălciua).
Populaţie: În prezent, Mocănimea cuprinde aproximativ 20.000 persoane, în reducere
numerică accentuată faţă de anii anteriori. Există o coeziune a locuitorilor, evidenţiată prin tipul
construcţiilor şi apartenenţă comună.
Specificul etnografic: Arhitectura, păstoritul (frecvent familial), locuinţele care urcă la
peste 1.000 m (denumite „mutături”), sunt elemente ale etnografiei locurilor (V. Butură, 1989, pp.
234 – 236). Termenul generic de „mocănime” se referă la legătura dintre oameni şi creşterea
ovinelor (practicată de mocani).
Coerenţa şi solidaritatea actuală: solidaritatea populaţiei din Munţii Apuseni, inclusiv a
Mocănimii, a fost întărită de-a lungul timpului de rezistenţa la deznaţionalizare şi exploatare. În
prezent, absenţa unor activităţi solide, alternative la industria minieră, duc la depopularea
progresivă a acestui spaţiu, cu pierderea identităţii sale şi a specificului său de geografie culturală.

6. Ţinutul (Ţara) Călatei

Poziţie: Este situat în zona de izvoare a Crişului Repede (Depresiunea Huedin). Are un sens
restrâns, originar (pentru spaţiul Huedin, Sâncrai, Izvoru Crişului, Călata) şi un sens extins, prin
care, pe lângă această zonă, ar cuprinde şi cursul superior al râului Almaş (Fildu de Jos, Tetişu,
Almaş etc.) din sudul judeţului Sălaj.
Legitimitate istorică: Această ţară apare frecvent ca entitate teritorială cu origini în formele
de organizare spontană a populaţiei. La origine un spaţiu constituit ca mentalitate a comunităţilor
maghiare, el şi-a extins sfera şi conţinutul, fiind asimilat mental şi de populaţia românească din
zonă.
Extindere: Se extinde pe cursul superior al Crişului Negru (Huedin, Izvoru Crişului), pe
Valea Călatei (Morlaca, Sâncraiu, Călata, Călăţele), cursul superior al Almaşului şi cursul superior
al râului Nadăş. Este un ţinut cu o hidrografie divergentă. În marginea vestică, se află cetatea de la
Bologa, iar în centru, oraşul Huedin. Ştefan Pascu (1979, pag. 208) precizează că în acest ţinut intră
localităţile Aluniş, Sâncraiu, Călata, Călăţele, Izvoru Crişului, Huedin, Văleni, Mănăstireni, Stana.
Carmen Groza (2013) descrie partea sudică a judeţului Sălaj, care a făcut parte din „Ţara Călatei”,
menţionând localităţile Tămaşa, Petrindu, Jebucu, Stana, Almaş, Cuzăplac, Stoboru.
Mediu natural: Ţinutul Călatei este predominant o zonă depresionară (de unde izvorăşte
Crişul Repede şi Călata), înconjurată spre vest de areale montane, dar cu largă deschidere spre est
(Podişul Păniceni).
Caracteristici ale comunităţilor umane: Ţinutul Călatei, deşi are o dimensiune istorică
(fiind evocat activ în documente din secolele anterioare), are în prezent mai mult o accepţiune
livrescă; are elemente arhitectonice remanente. Aşezările rurale sunt de mici dimensiuni,
concentrându-se pe suprafeţe mici (Stana, Jebucu, Sâncraiu, Morlaca, Fildu de Jos).
Specificul etnografic este dat de semnul circular al soarelui, păstrat pe porţi şi faţadele
caselor. Există chiar un anumit reper mental legat de simbolistica soarelui. Un element interesant îl
reprezintă numărul mare de biserici fortificate, cu arhitectură romanică. Casele de locuit au
frontoane traforate şi reprezentări ale motivului păunului şi cultului soarelui. Zona Fildu este
cunoscută prin port şi specificul folcloric.
Un studiu mai aprofundat ar permite stabilirea tipului de entitate teritorială (ţară sau ţinut),
precum şi elementele identitare caracteristice.

330
 7. Codru
Poziţie: Ţinutul Codrului este situat în jurul Culmii Codrului din Dealurile Silvaniei, pe
pantele ce coboară spre exterior (judeţele Satu Mare şi Maramureş). Nu este propriu-zis un „ţinut”
autodefinit, ci mai mult o entitate teritorială de proximitate (apropiere) a localităţilor şi locuitorilor
(Codreni).
Legitimitate istorică: Între localităţile din jurul Culmii Codrului există o legătură de origine
şi continuitate a populaţiei, care le conferă caracteristicile unui sistem de aşezări înrudite prin
originea comună a locuitorilor (cu grade diferite de rudenie de la sat la sat).
Extindere: Ţinutul are o extindere strict legată de arealul Culmii Codrului, înconjurându-l
sub forma unui brâu de localităţi situate pe văile scurte care traversează glacisul piemontan al
acesteia. Condiţiile naturale diferă sub raport climatic între partea de nord – vest şi cea de sud – est
(pe fondul unui relief omogen şi uniform pe întreaga întindere).
Populaţie: În ţinutul Codrului locuiesc în prezent aproape 14.000 locuitori (considerând
doar localităţile strict din jurul culmii cu acelaşi nume, fără a lua în consideraţie localităţile mai
îndepărtate). Cele două versante (spre vest, în judeţul Satu Mare şi spre est, în judeţul Maramureş)
au populaţii comparabile între ele (aproximativ 7.000 locuitori).
Caracteristici ale comunităţilor umane: Localităţile sunt predominant alungite şi dispuse
liniar, pe văile divergente culmii Codrului. Principalele localităţi sunt Poiana Codrului, Băiţa de sub
Codru, Asuajul de Sus, Homorod, Bârsăul de Sus etc. Există o solidaritate vizibilă între oameni,
care îşi are originea în condiţiile relativ dificile ale vieţii şi existenţei cotidiene actuale.

8. Fisculaş
Poziţie: Prin Fisculaş se înţelege o parte din Ţara Chioarului, care ocupă spaţiul situat la sud
de Baia Mare (Gherheş, I., 2012).
Legitimitate istorică: Aceasta are mai mult un caracter autoreferenţial, de nominalizare a
unui spaţiu denumit ca atare („Fisculaş”). Locuitorii, în urmă cu trei – patru secole, nu erau iobagi
(cum erau cei mai mulţi locuitori ai acestor teritorii). Elementul economic principal al acestui
teritoriu este reprezentat de activitatea de producere a unor bunuri de provenienţă agricolă (lapte,
brânză, slănină, produse din carne etc.), pe care locuitorii le comercializau în oraşele Baia Mare şi
Baia Sprie. Aceasta reprezintă şi în prezent activitatea principală a locuitorilor, supusă fiscalităţii
(de unde denumirea de FIsculaş, de la fisc).
Extindere: Cuprinde următoarele localităţi: Rus, Unguraş, Şindreşti, Plopiş, Groşi, Ghechiş,
Şişeşti, Mocira.
Mediu natural: Relieful este relativ neted, cu un interfluviu principal şi interfluvii
secundare, despărţite de văi adâncite. Este mărginit strâns, spre sud, de valea Lăpuşului.
Populaţie: Locuitorii din Fisculaş formează o comunitate identificată prin teritoriul de
locuire. Se consideră că un element specific îl reprezintă transportul produselor pe spate, cu ajutorul
unor coşuri.
Caracteristici ale comunităţilor umane: O caracteristică a spaţiului locuit o reprezintă
alternanţa de sate, sălaşe, cătune.
Specificul etnografic: Predomină construcţiile din lemn, cu o coloratură arhaică, înlocuite
însă recent de construcţii moderne. I. Ghergheş, care a realizat o foarte interesantă monografie a
regiunii, consideră Fisculaşul ca expresie a civilizaţiei lemnului.

9. Ţinutul Bistriţa – Bârgău

Poziţie: Este un ţinut axat pe Valea Bistriţei (afluent al Şieului), între cursul superior al
acesteia şi Depresiunea Bistriţa.
Legitimitate istorică: Acest ţinut are o componentă istorică cunoscută prin comunitatea de
saşi din Bistriţa şi câteva localităţi înconjurătoare şi prin familia de localităţi româneşti care evocă
acest ţinut (Ţinutul Bârgăului): Prundu Bârgăului, Tiha Bârgăului, Bistriţa Bârgăului etc.

331
 Mediu natural: Ţinutul reprezintă o interferenţă între spaţiul montan (Munţii Bârgăului şi
Munţii Călimani), valea largă a râului Bistriţa şi depresiunea submontană.
Caracteristici ale comunităţilor umane: Fiind un ţinut dublu (săsesc, în jurul oraşului
Bistriţa şi românesc, în zona Bârgăului), păstrează amprenta localităţilor ordonate şi a celor aşezate
pe văi, în zona Bârgăului.
Specificul etnografic: Oraşul Bistriţa păstrează elementele arhitecturii săseşti (în partea
nucleului central, unde se află şi catedrala săsească, renovată). Arealul Bârgăului (de la Rusu
Bârgăului până la Meseşenii Bârgăului, având ca centru localitatea Prundu Bârgăului) are elemente
etnografice reprezentative pentru populaţia românească.
Coerenţa şi solidaritatea actuală: Coerenţa actuală este mai mult administrativă, gravitând
spre oraşul Bistriţa, reşedinţa judeţului. Un element de centralitate pentru arealul Bârgău îl are
localitatea Prundul Bârgăului, un mic centru coordonator al acestuia.

10. Ţinutul Topliţei

Poziţie: Este situat pe cursul superior al râului Mureş, într-o mică depresiune intravulcanică,
localizată atât pe Mureş, cât şi pe afluentul acestuia, Topliţa.
Legitimitate istorică: Acest ţinut se caracterizează prin existenţa unei populaţii româneşti
compacte, situată în cadrul unui teritoriu cu o populaţie predominant maghiară (secui).
Extindere: Cuprinde oraşul Topliţa şi câteva localităţi înconjurătoare, cu o extensiune pe
valea omonimă, care coboară din Munţii Călimani.
Mediu natural: Este o zonă depresionară, mărginită de munţi vulcanici şi închisă parţial
spre depresiunea largă a Giurgeului.
Populaţie: În acest spaţiu locuiesc 20.000 locuitori, predominant români.

11. Ţinutul Reghinului

Poziţie: Este situat pe cursul Mureşului (în jurul oraşului Reghin), cu prelungire pe Valea
Gurghiului.
Legitimitate istorică: Oraşul Reghin, deşi nu a avut funcţii administrative deosebite, are ca
element particular existenţa unei populaţii săseşti, menţionată în secolul al XII-lea (prezentă şi în
câteva localităţi înconjurătoare). Din acest motiv este numit uneori, începând din secolul al XV-lea,
„Reghinul săsesc”. Pe Valea Gurghiului există o populaţie românească compactă. Identitatea
ţinutului este dată de specificul etnografic, în care se îmbină elemente de origine săsească, maghiară
şi românească.
Populaţie: Populaţia actuală numără aproape 50.000 locuitori (inclusiv oraşul Reghin).
Caracteristici ale comunităţilor umane: Localitatea Reghin are un aspect relativ compact
(restricţionat de relieful înconjurător), iar pe Valea Gurghiului, aşezările au formă predominant
liniară, cu extinderi pe afluenţii principali ai râului.
Specificul etnografic: Zona înconjurătoare se remarcă prin ocupaţii tradiţionale (păstorit,
dogărit), festivaluri, târguri populare (cu diferite ocazii), construcţia viorilor (pe baza lemnului
exploatat la Lăpuşna), biserici de lemn (păstrate şi la Muzeul Etnografic), iar oraşul Reghin, prin
construcţiile care amintesc de o prezenţă mai mare a saşilor în trecut.

12. Mărginimea Sibiului este o entitate teritorială pentru care poate fi acceptată atât ideea
de „ţară”, cât şi de „ţinut”. În acest moment, considerăm că sunt elemente mai importante pentru
poziţionarea în cadrul „ţărilor” şi a fost menţionată în contextul respectiv.

13. Ţinutul Pădurenilor (de Dolj)

Poziţie: Este situat la SV de Craiova. Cuprinde o serie de localităţi situate în principal în
bazinul Deznăţuiului (Sălcuţa, Vela, Vârvor, Târnava, Vârtop şi chiar Radovanu). În trecut arealul
de pădure era mai extins şi vizibil în peisaj.

332
 Legitimitate istorică: I. Donat (1981, pag. 287) consideră că „pădureni” din Oltenia fac
parte din acelaşi tip de „ţări” româneşti (Vlaşca, Vlăsia) cunoscute în Evul Mediu ca locuri de
adăpost şi rezistenţă faţă de năvălitori externi.
Mediu natural: Ţinutul ocupă o suprafaţă de câmpie cu caracter piemontan terminal, situată
în bazinul hidrografic al râului Deznăţui; se distinge şi în prezent prin existenţa unor întinderi
forestiere semnificative.
Caracteristici ale comunităţilor umane: I. Donat (1981, pag. 288) arată că „pădurenii din
Oltenia” reprezintă o zonă etnografică ignorată. Cuprinde localităţile Radovan, Perişoru,
Mărăcinele, Târnava, Mârza, Tencănău, Suharu, Sălcuţa, Gurbancea, Vârtop, Vârvor, precum şi alte
localităţi cu apartenenţă problematică (Seaca de Câmpie, Teiu, Plopşoru).
Specificul etnografic: Locuitorii au avut în trecut ocupaţii legate de lucrul la pădure,
încălţăminte specifică (opinci de şorici) şi o vorbă mai rară.
Coerenţa şi solidaritatea actuală este greu de identificat, dar pe baza unor opinii mai vechi,
existau elemente de identificare a locuitorilor prin deosebire faţă de alţii, situaţi în exteriorul acestei
zone.

14. Vlăsia
Literatura geografică de până în prezent nu oferă o localizare şi extindere unanimă a
regionimului „Vlăsia”, considerat fie ca entitate naturală (frecvent geomorfologică), fie de geografie
umană (ca teritoriu locuit de „vlahi”, adică Vlăsia). Este cunoscută sintagma aproape generalizată
de „Codrii ai Vlăsiei”, ca formaţiune biogeografică responsabilă de existenţa unui peisaj forestier
situat în mijlocul unei regiuni de silvostepă. Vlăsia ca unitate geografică ocupă un spaţiu mult mai
extins, incluzând parţial şi suprafaţa oraşului Bucureşti, având o poziţie centrală în sectorul Câmpiei
Române cuprins între Argeş şi Bărăgan.
Legitimitate istorică: Este posibil ca suprafaţa forestieră iniţială a Codrilor Vlăsiei să fi fost
mult mai mare. În această optică, este evident că zona forestieră compactă a fost, în general, ocolită
de stabilimente permanente, pădurea având rolul unui „refugiu” temporar. Partea situată în sudul
Codrilor Vlăsiei (teritoriul actual al oraşului Bucureşti) a reprezentat însă un loc de convergenţă a
unor căi de comunicaţie, un „loc deschis” favorabil aşezărilor omeneşti, unde acestea existau
anterior oraşului Bucureşti. Mutarea capitalei de la Târgovişte la Bucureşti a consfinţit calităţile
acestui loc şi i-au dat o funcţionalitate nouă, ca centru de convergenţă a traseelor principale din Ţara
Românească.
Poziţia cunoscută a oraşului Bucureşti, la jumătatea distanţei între fosta capitală (Târgovişte)
şi oraşul Giurgiu (fostă raia turcească), situată la sud de Codrii Vlăsiei, a reprezentat pentru actualul
oraş capitală o localizare în acelaşi timp întâmplătoare (deoarece putea să fie situată la o anumită
distanţă de acest loc), dar şi „obligatorie”, prin evitarea zonei de păduri (Codrii Vlăsiei) şi ţinutul
mai arid al silvostepei.
Mediul natural: Elementul principal al Vlăsiei ca entitate naturală îl reprezintă aspectul şi
specificul deosebit al acesteia în cadrul diviziunilor Câmpiei Române. Denumită în tratatul de
geografie a României (G. R., vol. V, 2005, pag. 276 şi 309) „Câmpia Snagovului”, are cea mai bună
suprapunere cu regionimul Vlăsia, în semnificaţia acordată în prezent.
Câmpia Snagovului este traversată de râuri autohtone, orientate predominant pe direcţia sud-
vest – nord-est (direcţie complet atipică pentru Câmpia Română). Aceste cursuri (Bălteni, Snagov,
Vlăsia, Cociovaliştea) reprezintă trasee succesive ale unor vechi cursuri (posibil ale Ialomiţei). Pe
ansamblu, Câmpia Snagovului este o câmpie piemontană terminală, cu o poziţie foarte curioasă,
fiind situată la sud de zona de subsidenţă Titu – Gherghiţa – Sărata.
Reconstituind limita exterioară a foştilor Codrii ai Vlăsiei, ajungem la concluzia că ei se
suprapun integral acestui spaţiu, astfel:
- în nord, până la Valea Ialomiţei (între Cojasca şi Fierbinţi Târg);
- în sud, Valea Cociovaliştei (între Săftica şi Fierbinţi Târg);
- în vest, ocupă arealul forestier situat la vest de şoseaua Bucureşti – Ploieşti;

333
 - în est, Vlăsia se îngustează şi se închide în unghiul format de Cociovaliştea şi Ialomiţa,
în apropierea localităţii Fierbinţi Târg.
Partea centrală a Vlăsiei o reprezintă valea şi lacul Snagov. Celelalte două râuri principale
(Vlăsia şi Cociovaliştea) se termină, de asemenea, printr-un liman fluvial (Căldăruşani), asemănător
lacului Snagov. Râul Vlăsia este abia perceptibil, dar are aceeaşi direcţie cu originea în apropiere de
Săftica şi partea inferioară în apropiere de Gruiu.
Caracteristici ale comunităţilor umane: În raport cu acest spaţiu, aşezările sunt situate pe
margini (pe Ialomiţa şi Cociovaliştea) şi în lungul văii Snagovului. Principalele aşezări sunt:
Ciolpani, Siliştea Snagovului, Şanţul Floreşti, Lipia, Fierbinţi Târg, Gruiu, Moara Vlăsiei, Săftica,
Periş. În jurul lacului Snagov, aşezările actuale sunt influenţate însă de dezvoltarea turistică a zonei.
Într-un anume fel, centrul geometric al Vlăsiei îl reprezintă mănăstirea Snagov.
Având în vedere criteriile enunţate mai sus, care definesc ţinuturile, putem constata
următoarele (Mândruţ, O., 2014):
- există o întindere autodefinită şi denumită printr-o sintagmă intuitivă (Vlăsia),
- există o coeziune a sistemului populaţie – teritoriu şi un posibil „loc central” (insula şi
mănăstirea Snagov);
- o dimensiune identitară sub raportul geografiei fizice lipsită de echivoc;
- un teritoriu identificabil faţă de arealele înconjurătoare;
- o populaţie care atestă, prin toponimul Vlăsia, natura locuitorilor.
În raport cu celelalte criterii (autoreferenţialul populaţiei, originile istorice, legăturile
familiale), nu există aprecieri concludente. Acestea rămân mai mult, în prezent, într-o formă
ipotetică.
Logica geografică sugerează că trebuie să existe şi astfel de legături sub raportul coeziunii
spaţiale a populaţiei şi al autoidentificării reciproce; raportată la celelalte ţinuturi, Vlăsia
îndeplineşte principalele caracteristici ale unei astfel de caracteristici.

15. Ţinutul dunărean al Dobrogei

Poziţie: Este situat pe marginea dunăreană a Dobrogei, în apropierea fluviului, pe toată
lungimea acestuia, de la Ostrov (în sud), până la Peceneaga (în nord).
Legitimitate istorică: În Evul Mediu, în apropierea confluenţei dintre Ialomiţa şi Dunăre,
exista Târgul de Lână, o localitate semiurbană, în care se dezvolta un anumit comerţ cu produse
rezultate din creşterea ovinelor. La Giurgeni exista un punct de trecere practicat în perioada
respectivă, între Muntenia (Târgu de Lână) şi Dobrogea (Hârşova, localitate romană şi apoi
genoveză). Pe malul dunărean s-au aşezat locuitori din Muntenia (dar şi din Vrancea sau
Transilvania), care au reprezentat prima populaţie românească a Dobrogei.
Extindere: Ţinutul este legat strict de contactul dintre Dobrogea şi Dunăre. Are o formă
alungită şi, probabil, întreruptă.
I. Conea (1956, pag. 271) arată că locuitorii aşezaţi aici (în jurul bălţilor, dar mai ales pe
malul dobrogean) „nu se depărtau prea mult de fluviu ci se fixau, mai totdeauna, pe malurile bălţii”
şi „urmau apoi încercări de stabilire în Dobrogea din partea celor mai îndrăzneţi şi, încet – încet,
toţi fugarii treceau Dunărea şi întemeiau sate noi pe malul dobrogean al bălţii”.
Caracteristici ale comunităţilor umane: Localităţile sunt amplasate la vărsarea unor mici
văi dobrogene în Dunăre (Gârliciu, Dăieni, Topalu, Dunărea, Seimeni, Ostrov). În partea de sud,
între Cernavodă şi Ostrov, există o populaţie descendentă din familii provenite din Transilvania.
Mihai Iorga (2012) arată că, în acest spaţiu, au existat obşti săteşti, mănăstiri, boieri autohtoni şi
chiar o anumită „structură politică” (M. Iorga, 2012, pag. 66), precum şi alte localităţi, în prezent
dispărute.

334
 16. Tutova
Poziţie: Ţinutul este situat în Colinele Tutovei, subdiviziune a Podişului Bârladului.
Legitimitate istorică: Acest teritoriu cuprinde aşezări rurale mici de origine răzeşească (cu
ţărani liberi); teritoriul era relativ izolat faţă de administraţia domnească a Moldovei (Poghirc, P.,
1972).
Extindere: Cuprinde Colinele Tutovei, între râul Bârlad şi râul Siret, îndeosebi partea
interioară a acestuia. Diferă ca localizare de unitatea administrativă (ţinut) Tutova.
Mediul natural: Colinele Tutovei se caracterizează printr-un paralelism al culmilor
(intersectate de văi), sub o formă generală monoclinală, de la nord la sud. Alternanţa de dealuri şi
văi liniare şi paralele între ele dau specificul peisajului natural. Locuitorii numesc „zare” (sau „pe
zare”) partea superioară a unei coline.
Populaţie: P. Poghirc (1972, pag. 15) arată că „aici a existat, din timpuri foarte vechi, o
populaţie autohtonă, colinele constituind o regiune de codrii, cu condiţii strategice favorabile de
adăpostire, fapt ce explică, împreună cu alţi factori, prezenţa a foarte numeroase aşezări, din cele
mai vechi timpuri”. Populaţia era numeroasă încă de acum două secole, Colinele Tutovei
constituind un teritoriu de migraţie a acesteia spre exteriorul regiunii.
Caracteristici ale comunităţilor umane: Localităţile rurale au fost, din punct de vedere
istoric, aşezări mici şi foarte mici, de origine răzeşească, cu o economie predominant autarhică.
Teritoriile erau predominant în devălmăşie, ceea ce a contribuit la defrişarea vechilor codri.
Populaţia era organizată în ocoale, cu un anumit rol administrativ.
Coerenţa şi solidaritatea actuală este, în prezent, mai puţin evidentă şi cu un caracter
remanent. Este o regiune predominant „centrifugă” (spre Bacău, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Adjud),
deşi există un oraş (Podul Turcului) cu o funcţie aparent „centralizatoare”.

17. Trotuş
Poziţie: Ţinutul Trotuşului, în sensul său istoric, era situat în Depresiunea Tazlău – Caşin,
fiind centrat pe fosta localitate urbană Târgu Trotuş, în prezent sat.
Legitimitate istorică: În secolele XVIII – XIX a existat un teritoriu organizat în jurul
oraşului Târgu Trotuş, care cuprindea şi exploatările de sare de la Târgu Ocna. Târgu Trotuş a
reprezentat mult timp principalul centru urban al acestui areal, cu o funcţie economică evidentă în
teritoriu (I. Şandru, 1966). În ultima parte a secolului XIX, şi-a pierdut complet această funcţie, pe
care a avut-o anterior.
Extindere: În sens restrâns, cuprinde spaţiul din amonte de confluenţa Tazlău – Trotuş –
Caşin, până la Defileul Trotuşului de la Târgu Ocna. Mediul natural este al unei depresiuni
submontane şi subcarpatice. Deşi are o poziţie centrală, Târgu Mureş a involuat şi datorită lipsei
unei convergenţe de râuri şi căi de comunicaţie (cum sunt la Oneşti şi Târgu Ocna).
Caracteristici ale comunităţilor umane: Aşezările umane sunt localizate pe văi, având un
aspect liniar sau concentrat. Urbanizarea actuală (la Târgu Ocna şi Oneşti) a estompat caracterul
tradiţional al aşezărilor.

18. Fălciu
Poziţie: Ţinutul Fălciului ocupă un areal depresionar al Podişului Bârladului, situat la
contactul acestuia cu Valea Prutului.
Legitimitate istorică: Dimitrie Cantemir aminteşte de un ţinut al Fălciului, ca loc de
desfăşurare a unor evenimente istorice.
Extindere: Cuprinde arealul localităţilor Murgeni şi Fălciu, unde a existat şi există un punct
de trecere permanentă a Prutului (între localităţile Fălciu şi Cantemir, din Republica Moldova). Nu
are o coerenţă şi o identitate vizibile, dar a avut o anumită existenţă istorică în timp.

19. Neamţ
Poziţie: Este situat în partea de nord a Subcarpaţilor Moldovei, ocupând teritoriul
Depresiunii subcarpatice a Neamţului şi dealurile înconjurătoare.

335
 Legitimitate istorică: Ţinutul Neamţului este cunoscut prin existenţa cetăţii omonime,
importantă şi activă în timpul lui Ştefan cel Mare. Oraşul Târgu Neamţ are o funcţie şi poziţie
centrală în acest ţinut relativ mic ca dimensiune.
Extindere: Ocupă teritoriul depresionar mărginit de dealurile subcarpatice situate în est, dar
intrând în zona montană („Munţii Neamţului”, la Calistrat Hogaş), pe valea râului Ozana.
Mediu natural: Este un mediu de adăpost depresionar, care a contribuit la o identitate
peisagistică foarte uşor vizibilă în acest spaţiu.
Specificul etnografic: Este un teritoriu cu un pronunţat caracter ecleziastic (Mănăstirea
Neamţ, Agapia etc.), forme tradiţionale ale comunităţilor umane, activităţi legate de prelucrarea
lemnului, creşterea animalelor şi utilizarea unor resurse secundare ale naturii.
Coerenţa şi solidaritatea actuală: Ţinutul Neamţului formează un peisaj bine
individualizat în cadrul Moldovei, care îşi are originea în coerenţa originară a populaţiei. I. Muntele
(1998) arată că acest areal a reprezentat o sursă de populaţie în secolele anterioare, pentru restul
teritoriului Moldovei. În prezent, posibilităţile zonei sunt înlocuite şi completate cu rezultate ale
activităţilor prestate în alte ţări (R. Dimitriu, 2007).

20. Ocolul Câmpulungului Moldovenesc, asemănător altor teritorii de tip ţinut sau „ţară”,
pare mai degrabă o ţară (fiind prezentat în contextul respectiv). Nu este în prezent un „ţinut” actual,
iar caracterul eventual de „ţară” are doar o dimensiunea istorică remanentă.

21. Ţinutul Ciuc – Odorhei - Giurgeu

Poziţie: Este situat în depresiunile Giurgeu – Ciuc, spaţiul munţilor vulcanici din apropiere
şi al depresiunii submontane a Odorheiului.
Legitimitate istorică: Existenţa unei populaţii predominante de secui asigură acestui spaţiu
o identitate etnoculturală şi lingvistică evidentă.
Extindere: Ţinutul cuprinde arealele Ciuc, Gheorgheni, Caşin, Odorhei şi Cristur (după
geograful acestor ţinuturi, profesorul Vofkori Laszlo). Ţara Giurgeului a fost studiată şi ca entitate
economico – geografică (C. Swizewski, 1980).
Mediu natural se suprapune arealelor depresiunilor intracarpatice Giurgeu – Ciuc, munţii
vulcanici şi depresiunile situate la marginea exterioară a acestora.
Populaţie: Caracteristicile populaţiei sunt date de specificul secuilor ca entitate umană,
economică şi demografică.
Caracteristici ale comunităţilor umane:
Specificul etnografic: Au fost identificate areale etnografice ale secuilor, bine delimitate şi
caracterizate (V. Butura, 1976), cu toate caracteristicile etnofolclorice ale acestora.
Coerenţa şi solidaritatea actuală: Identitatea şi coerenţa istorică a populaţiei secuieşti s-a
transmis şi s-a păstrat până în zilele noastre. Solidaritatea are un caracter identitar şi parţial
economic.

22. Ţinutul Trei Scaune

Poziţie: Se află situat în partea de nord-est a Depresiunii Braşovului.
Legitimitate istorică: Reprezintă o asociere de trei ţinuturi („scaune”) secuieşti, delimitate
teritorial în cadrul depresiunii intramontane.
Extindere: Cuprinde Scaunul Sfântu Gheorghe, Scaunul Covasna şi Scaunul Târgu
Secuiesc. La acestea se adaugă un teritoriu mai mic, Brăduţ, individualizat faţă de cele trei scaune.
Mediu natural: Depresiunea intramontană a Braşovului (inclusiv partea nord-estică a
acesteia) se caracterizează prin terenuri orizontale întinse, un climat mai răcoros şi inversiuni
termice.
Caracteristici ale comunităţilor umane: În interiorul depresiunii există concentrări
demografice în oraşele principale (Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc), dar specificul deosebit este
dat de existenţa unor localităţi la contactul strict dintre munte şi marginea depresiunii.

336
 Coerenţa şi solidaritatea actuală este rezultatul evoluţiei demografice şi istorice a populaţiei
predominante (secuii), cu elementele identitare cunoscute (port, limbă, cultură, etnografie, aspiraţii).
Caracteristicile şi extensiunea scaunelor secuieşti a făcut obiectul unei monografii
geografice de mari dimensiuni, datorată profesorului Laszlo Vofkori (2007), care cuprinde şi o
descriere detaliată a „scaunelor” şi localităţilor principale. Hărţile interioare, de foarte bună calitate
conceptuală şi editorială, fixează cartografic elemente definitorii ale saunelor (limite, denumire,
localităţi, reşedinţă etc.).

23. „Câmpia” Transilvaniei

Poziţie: Este situată în centrul Depresiunii Transilvaniei.
Legitimitate istorică: Deşi nu este propriu zis un ţinut, se remarcă prin omogenitatea
populaţiei româneşti autohtone, ceea ce sugerează o conduită de grup susţinută de-a lungul
timpului.
Extindere: Poate fi considerată „ţinut” îndeosebi partea central - sudică a acestei unităţi de
relief, acolo unde toponimul „de câmpie” este cel mai frecvent (Tufescu, V., 1974).
Mediu natural are o deosebită omogenitate, rezultată din aspectul reliefului, caracterul
divergent al hidrografiei, condiţiile omogene ale mediului şi predominarea suprafeţelor agricole.
Caracteristici ale comunităţilor umane: Elementul cel mai vizibil îl reprezintă exploatarea
pentru locuire şi agricultură a teritoriilor cu o anumită orizontalitate şi omogenitate (văi largi sau
interfluvii netede).
Specificul etnografic: A fost evidenţiat un specific etnofolcloric al Câmpiei Transilvaniei,
în multiplele ei dimensiuni: tehnici de agricultură, construcţia caselor, creşterea animalelor,
târgurile săptămânale (V. Butură, 2006)
Coerenţa şi solidaritatea actuală: Câmpia Transilvaniei are un caracter de sistem teritorial
funcţional, dar divergent. Atracţia urbană divergentă (spre Beclean, Bistriţa, Dej, Cluj – Napoca,
Turda, Câmpia Turzii, Luduş, Târgu Mureş, Regin) este accentuată de poziţionarea administrativă
(Mureş, Cluj, Bistriţa Năsăud). Localitatea urbană centrală (Sărmaşu) nu exercită o influenţă
notabilă. Coerenţa are un caracter istoric, referitoare la utilizarea agricolă a terenurilor.

24. Târnava – Olt

Poziţie: Este situat în central – sudică a Podişului Transilvaniei, cu o locuire originară
săsească semnificativă (transmisă prin organizarea comunităţii, sub forma unei identităţi umane
teritoriale).
Legitimitate istorică: Populaţia săsească, mult mai numeroasă în secolele XIV – XX, a
asigurat o anumită omogenitate funcţională, arhitectonică şi economică a acestui spaţiu.
Extindere: Deşi nu este propriu zis un ţinut, peisajul cultural îi conferă o identitate bine
precizată, care nu se mai repetă în alte părţi ale ţării. Acest peisaj este tipic în bazinul râului
Hârtibaciu. Este un spaţiu „centrifug” (orientat spre Rupea, Sighişoara, Mediaş, Sibiu, Făgăraş),
oraşul „central” (Agnita) având o putere de polarizare limitată.
Mediu natural: Podişul neted imprimă o omogenitate a factorilor de mediu. Partea de est
este mai împădurită, iar partea de vest are întinderi agricole importante.
Caracteristici ale comunităţilor umane: Aşezările, dezvoltate pe văi, au ca element
caracteristic prezenţa în centrul localităţii a unei biserici fortificate (mai importante la Slimnic,
Moşna, Vurpăr, Alţâna, Saschiz, Biertan, Apold, Daia).
Specificul etnografic: Ţinutul a fost identificat ca o regiune individualizată etnografic, cu
specific săsesc în construcţii, îmbrăcăminte şi ocupaţii.
Coerenţa şi solidaritatea actuală: Coerenţa teritorială actuală este foarte slab exprimată,
având un caracter remanent, istoric. Existenţa populaţiei săseşti se păstrează în construcţiile
acestora, deoarece în prezent este puţin numeroasă. Nu are un nume generic, deşi regiunea este
denumită şi „ţara ovăzului”.

337
 (4)Alte comunităţi umane

Includem aici comunităţi umane care au întinderi diferite, au existat în momente diferite sau
sunt şi astăzi funcţionale, dar care nu pot fi încadrate într-o entitate teritorială dintre cele de mai sus.
Unele se apropie foarte mult de înţelesul conferit „ţărilor” (Muscel, Argeş, Covurlui), altele
de înţelesul pe care îl au ţinuturile (Caraş, Deliorman, Făget, Vlaşca). Alte comunităţi reprezintă
forme mai mult de proximitate teritorială.
Prin Muscel se înţelege, în sens originar, teritoriul din jurul depresiunii submontane
Câmpulung. Toponimul este mai rar decât ne-am aştepta (există un număr de trei toponime
denumite muscel). Prin extensiune, această denumire regională s-a extins asupra unui fost judeţ. Are
în prezent o importantă notă de personalitate, estompată însă de lipsa unei coerenţe administrative.
Ar fi foarte interesant un studiu geografic complex, care să evidenţieze toate aspectele
semnificative.
Prin Argeş s-a înţeles, în sens originar, spaţiul cuprins între ieşirea râului din munţi şi
Curtea de Argeş, adică sectorul subcarpatic al Argeşului („pe Argeş în sus”). Tradiţii istorice
deosebite sunt păstrate în jurul localităţii Arefu, iar Curtea de Argeş, în calitate de primă reşedinţă
semnificativă a unei formaţiuni statale feudale, păstrează amprenta momentului respectiv.
Judeţul Saac-ului (sau, simplu, Saac) a fost o construcţie teritorială cu o anumită
permanenţă în timp, până la desfiinţarea sa şi trecerea sistemului administrativ spre oraşul Ploieşti.
A ocupat Valea Teleajenului, îndeosebi în sectorul subcarpatic, fiind evocat frecvent în lucrările de
istorie şi geografie istorică. În prezent este un „ţinut” remanent.
Caraş este, foarte probabil, un „ţinut” cu o anumită funcţie regională în perioada dezvoltării
maxime a oraşului Oraviţa, în prezent un regionim local a cărui extensiune poate fi stabilită cu
dificultate; nucleul acestei entităţi teritoriale îl reprezintă oraşul Oraviţa (fostă reşedinţă a judeţului
Caraş, apoi a raionului omonim).
Prin Deliorman (cu sensul de „pădure nebună”) se înţelege partea extrem sudică a
Dobrogei, spre graniţa cu Bulgaria, ocupată în prezent de pâlcuri forestiere şi arbuşti care dau
impresia numelui. Nu are o coeziune propriu-zisă (deşi aici se află situat şi municipiul roman
Tropaeum Traiani).
Covurlui, un fost judeţ, are caracteristici minime ale unui ţinut, caracterizat prin interfluvii
paralele între ele, intersectate de văi adânci („arcace”). Se suprapune peste ceea ce V. Sficlea (1980)
denumea Podişul Covurlui.
Depresiunile paralele Almaş – Agrij, foarte largi faţă de debitul actual al celor două râuri,
reprezintă zone etnografice (Butură, V., 1989), care au şi o anumită unitate legată de aspectul
localităţilor, bisericile din lemn şi ocupaţii. Ele reprezintă marginea erodată a Podişului Someşelor,
situate „dincoace de Silvania”, cu extensiune spre Ţinutul Călatei.
Arealul Bran – Moeciu – Fundata, denumit uneori „Ţinutul” sau „Ţara” Branului, a fost
un lung interval de timp într-o legătură semiadministrativă cu autoritatea existentă în castelul Bran.
Localităţile principale care ar forma acest areal sunt Bran, Şimon, Moeciu, Peştera, Fundata.
Dezvoltarea turistică actuală şi, îndeosebi, noua staţiune de la Fundata (Cheile Grădiştei), au
schimbat fizionomia locurilor. Există însă multiple elemente (prelucrarea lemnului, construcţia
caselor, produsele agor-alimentare bazate pe creşterea animalelor etc.) care dau un anumit specific
regiunii. Castelul Bran conservă o istorie îndelungată (Castelul Bran, 2007), fiind în prezent un
obiectiv turistic de primă importanţă, care a generat dimensiunea actuală a fenomenului turistic.
Vlaşca este un regionim care se suprapune părţii sudice a Câmpiei Române dintre Olt şi
Argeş. Conservă radicalul „Vlah” (asemănător regionimului Vlăsia), care desemnează locuitorii
„vlahi” ai regiunii respective. A existat un judeţ, Vlaşca, având sediul la Giurgiu, cu o întindere mai
mică decât a judeţului actual.
Ţinutul Zlatnei reprezintă, într-o anumită măsură, o parte din „mocănime” situată pe Valea
Ampoiului. Un călător din secolul XIII (Martin Opitz) descrie acest ţinut al Zlatnei cu bogăţiile sale
şi specificul locurilor şi al locuitorilor.

338
 Pe „Platforma Luncanilor” (situată în sudul Munţilor Şureanului) se păstrează, la înălţimi
relativ mari (1200 – 1400 m), un tip aproape unic de comunităţi umane, într-o formă de locuire
permanentă. Desigur, acest lucru are mai mult un caracter istoric, deoarece în prezent şi aceste
„sălaşe” sunt în curs de abandonare. O monografie deosebită asupra acestei regiuni (Apolzan,
Lucia, 1986) conservă cel puţin într-o memorie scrisă forma iniţială a acestui spaţiu de locuire.
Arealul etnografic Făget (situat pe cursul superior al râului Bega) poate fi interpretat ca o
comunitate teritorială. El nu are însă o coerenţă actuală vizibilă (chiar dacă oraşul Făget a fost
reşedinţa unui raion).
Cornereva (şi localităţile din jur) sunt situate în depresiunea omonimă, aflată pe cursul
superior al râului Bela Reca. Conservă forme de locuire originare, pe un spaţiu foarte limitat.
Apropierea de zona Ţarcu – Gugu sugerează o legătură cu acest masiv muntos.
Poiana Mărului reprezintă o asociere de cătune, sălaşe sau chiar locuinţe individuale,
grupate în comuna cu acelaşi nume din Perşanii Sudici. Existenţa unei platforme netede (Platforma
Poiana Mărului) accesibilizează această locuire, precum şi creşterea animalelor.

339
 VII. REGIUNI CONSTRUITE (POLITICO – ADMINISTRATIVE)

Această categorie de regionări se referă la împărţirea teritoriului cu scopul de a fi gestionat mai

bine prin existenţa unei unităţi teritoriale de nivel mediu, interpusă între ţară şi comunităţile umane mici.
În principal, acestea sunt unităţi administrative care, de-a lungul istoriei, au avut întinderi şi
dimensiuni demografice diferite. De asemenea, criteriile care au stat la baza constituirii lor au rezultat
dintr-o anumită necesitate socială şi din diferite raţiuni politice.
Deoarece împărţirea teritoriului în unităţi mai mici este o activitate care are ca efect
existenţa unor unităţi teritoriale cu o anumită coerenţă şi omogenitate, această acţiune reprezintă tot
o regionare.

(1) Organizarea administrativ - teritorială

Împărţirea administrativă a ţării noastre este, în momentul de faţă, rezultatul unui proces
complex şi sinuos.
Împărţirea administrativă din teritoriile care formează în prezent împreună România are
tradiţii istorice din Antichitate şi, mai ales, din Evul Mediu când, în cele trei provincii istorice
componente (Ţara Românească, Moldova şi Transilvania), au existat forme specifice de organizare
şi administrare denumite „ţări”, voievodate, cnezate, ducate, obşti săteşti, ocoale, districte, ţinuturi.
De altfel, cele trei mari provincii au fost, ele însele, unităţi administrative în raport cu teritoriul
locuit de români în ansamblul său.
Dintre formele vechi de autoadministrare, menţionăm îndeosebi „ţările”, care îndeplineau
funcţii geografice şi economice proprii. Principalele ţări au ocupat spaţii depresionare (Maramureş,
Lăpuş, Dorna, Bârsa, Făgăraş, Haţeg, Almăj, Zarand, Loviştea şi altele). Într-o situaţie mai
deosebită era Ţara Vrancei, al cărei teritoriu cuprinde şi spaţii montane şi depresionare, reunite într-
o zonă de interferenţă a celor trei state feudale.
O regionare internă poate fi considerată şi împărţirea ţării pe marile provincii istorico –
geografice: Transilvania, Banat, Crişana, Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea.
Prima organizare administrativă modernă a avut loc după formarea statului naţional unitar
român (1918), când, în urma Legii organizării administrative din 1926, s-au înfiinţat 71 de judeţe (la
rândul lor împărţite în 429 de plăşi). Pe fondul acestei împărţiri administrative în judeţe, a existat un
nivel administrativ intermediar (după 1936), care cuprindea iniţial 7 regiuni (centrate şi denumite pe
principalele oraşe din vremea respectivă), transformate apoi (1938) în 10 ţinuturi, cu denumiri axate
mai mult pe hidrografie.
În 1950 avut loc o organizare administrativă care, în linii mari, s-a păstrat până în 1968 (cu
anumite modificări în anii 1952, 1955, 1956, 1958, 1959 şi 1960 şi scăderea numărului de regiuni de la 26
la 16). În 1968 au fost înlocuite aceste regiuni (şi raioane) cu o unitate administrativă de tradiţie, judeţul;
au fost create 39 de judeţe. În 1981, prin reorganizarea judeţelor Ialomiţa şi Ilfov, au fost create judeţele
noi Giurgiu şi Călăraşi. În ultimii ani, arealul din jurul Bucureştiului, denumit iniţial sectorul agricol Ilfov,
s-a transformat în judeţul Ilfov.

340
 Figura 27. Organizarea teritorial – administrativă actuală

Literele marcate pe hartă reprezintă următoarele judeţe: AB – Alba, AR – Arad, AG –

Argeş, BC – Bacău, BH – Bihor, BN – Bistriţa Năsăud, BT – Botoşani, BV – Braşov, BR – Brăila,
BZ – Buzău, CS – Caraş Severin, CL – Călăraşi, CJ – Cluj, CT – Constanţa, CV – Covasna, DB –
Dâmboviţa, DJ – Dolj, GL – Galaţi, GR – Giurgiu, GJ – Gorj, HR – Harghita, HD – Hunedoara, IL
– Ialomiţa, IS – Iaşi, IF – Ilfov, MM – Maramureş, MH – Mehedinţi, MS – Mureş, NT – Neamţ, OT
– Olt, PH – Prahova, SM – Satu Mare, SJ – Sălaj, SB – Sibiu, SV – Suceava, TL – Tulcea, TM –
Timiş, TN – Teleorman, VS – Vaslui, VL – Vâlcea, VN – Vrancea, B – Bucureşti.
În momentul împărţirii administrative (1968) a existat o unanimitate de opinii referitoare la
caracteristicile pozitive ale acestei acţiuni, care a înlocuit împărţirea anterioară (pe regiuni şi
raioane). Caracteristicile judeţelor au fost consemnate ulterior (1968 – 1980) în succesiuni de
articole şi prin seria de monografii geografice ale judeţelor.
În perioada 1991 – 1995 a existat o semnificativă iniţiativă de „contestare” a acestei
împărţiri, îndeosebi prin evidenţierea necesităţii reconfirmării unor „judeţe abuziv desfiinţate”.
Sintagma este discutabilă, deoarece aceste judeţe (Muscel, Romanaţi, Râmnicu Sărat, Târnava etc.)
au fost desfiinţate prin organizarea pe regiuni din 1949 şi nu s-au mai regăsit în structura propusă în
1968. În prezent (2015) elementele principale ale judeţelor actuale au caracteristicile (întindere,
populaţie, densitatea populaţiei, reşedinţa) redate mai jos (tabelul 16).

341
 Tabelul 18. Împărţirea administrativă – date statistice (2015)

Nr. Judeţul Suprafaţa Populaţia Densitatea Reşedinţa

(km2) (loc.) pop.
(loc./km2)
AB Alba 6.242 381.538 60 Alba Iulia
AR Arad 7.754 474.341 61 Arad
AG Argeş 6.862 647.264 94 Piteşti
BC Bacău 6.621 747.031 111 Bacău
BH Bihor 7.544 619.441 82 Oradea
BN Bistriţa – Năsăud 5.355 329.076 61 Bistriţa
BT Botoşani 4.986 456.941 91 Botoşani
BV Braşov 5.363 630.126 114 Braşov
BR Brăila 4.766 357.752 75 Brăila
BZ Buzău 6.103 480.552 79 Buzău
CS Caraş – Severin 8.520 329.286 38 Reşiţa
CL Călăraşi 5.088 318.097 62 Călăraşi
CJ Cluj 6.674 721.136 109 Cluj - Napoca
CT Constanţa 7.071 769.666 106 Constanţa
CV Covasna 3.710 228.970 61 Sfântu Gheorghe
DB Dâmboviţa 4.054 529.068 131 Târgovişte
DJ Dolj 7.414 701.461 94 Craiova
GL Galaţi 4.466 632.452 139 Galaţi
GR Giurgiu 3.526 277.239 78 Giurgiu
GJ Gorj 5.602 367.262 65 Târgu Jiu
GR Harghita 6.639 333.921 50 Miercurea Ciuc
HD Hunedoara 7.063 471.613 66 Deva
IL Ialomiţa 4.453 294.410 68 Slobozia
IS Iaşi 5.476 912.774 162 Iaşi
IF Ilfov 1.593 393.219 225 Buftea
MM Maramureş 6.304 528.846 84 Baia Mare
MH Mehedinţi 4.933 287.763 57 Drobeta Turnu - Severin
MS Mureş 6.714 596.137 88 Târgu Mureş
NT Neamţ 5.896 578.295 98 Piatra Neamţ
OT Olt 5.498 452.695 80 Slatina
PH Prahova 4.716 810.974 171 Ploieşti
SM Satu Mare 4.418 390.907 84 Satu Mare
SJ Sălaj 3.864 247.782 63 Zalău
SB Sibiu 5.432 463.561 81 Sibiu
SV Suceava 8.553 742.053 87 Suceava
TN Teleorman 5.790 391.688 66 Alexandria
TM Timiş 8.697 741.186 85 Timişoara
TL Tulcea 8.499 245.174 29 Tulcea
VS Vaslui 5.318 478.513 87 Vaslui
VL Vâlcea 5.765 403.958 70 Râmnicu Vâlcea
VN Vrancea 4.857 391.651 81 Focşani
B Bucureşti 228 2.100.519 9.258 Bucureşti

Pentru înţelegerea mai exactă a organizării administrativ – teritoriale pe judeţe pot fi

aprofundate materialele menţionate în bibliografie.

342
 În regionările politico – administrative, repartiţia geografică a resurselor naturale nu este
luată în mod explicit în consideraţie, deoarece predomină dimensiunea socială, politică şi,
uneori, economică a procesului de regionare.
Repartiţia resurselor naturale şi regionarea lor (pe unităţi naturale sau unităţi administrative)
reprezintă un factor care poate fi avut în vedere sub raportul complementarităţii resurselor (între
judeţe apropiate) sau a omogenităţii acestora.
Harta de mai jos (fig. 6) redă repartiţia geografică a resurselor, atât pe unităţile naturale, cât
şi pe judeţe, adică „regionarea” acestora în cadrul teritoriului naţional.

Figura 28. Resursele naturale şi repartiţia lor pe teritoriul judeţelor

Menţionăm că această ilustrare are predominant un caracter de poziţionare şi localizare (fără

aprecieri cantitative, forma de proprietate sau modul de utilizare în acest moment). Se poate observa
legătura strânsă dintre aceste resurse şi regiunile naturale unde sunt situate.
În privinţa resurselor, facem menţionarea că în regiuni supraordonate judeţelor ar trebui să
existe, teoretic, resurse diferite (complementare între ele). În ipoteza criteriului omogenităţii,
regiunile ar trebui să urmeze repartiţia strictă a acestor resurse.
Tabelul următor (tabelul 17) redă prezenţa unor anumite resurse în cadrul judeţelor,
realizând o „traducere” a hărţii anterioare.

343
 Tabelul 19. Prezenţa resurselor energetice şi minerale semnificative pe judeţe

Nr. Judeţ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Rang

1 AB     I
2 AR      II
3 AG      I
4 BC     II
5 BH       I
6 BN    III
7 BT  IV
8 BV   IV
9 BR   III
10 BZ  III
11 CS      II
12 CL IV
13 CJ      II
14 CT     II
15 CV   IV
16 DB     II
17 DJ   III
18 GL   IV
19 GR   II
20 GJ     I
21 HR     III
22 HD      I
23 IL  III
24 IS  IV
25 IF  IV
26 MM    III
27 MH   III
28 MS    II
29 NT    III
30 OT    IV
31 PH      I
32 SM     II
33 SJ  IV
34 SB   II
35 SV     II
36 TL   III
37 TN   III
38 TM     II
39 VS  IV
40 VL      II
41 VN  IV
42 B IV

344
Cifrele coloanelor (1, …. 12) reprezintă:
1 – Gaz metan; 2 – Gaze asociate; 3 – Petrol; 4 – Huilă şi cărbune brun; 5 – Lignit; 6 –
Hidroenergie; 7 – Energie geotermală; 8 – Minereuri feroase; 9 – Minereuri neferoase; 10 – Sare;
11 – Marmură, granit, alte roci; 12 – Calcar;

Punctele indică:
 - Prezenţa resursei (în exploatare sau în conservare);
 - Prezenţa resursei în cantităţi mari;
Cifrele I – IV indică rangul judeţului, după importanţa şi varietatea resurselor.
Din figura 28 şi din tabelul de mai sus rezultă o repartiţie foarte diferenţiată a resurselor
energetice şi minerale. Pe baza acesteia, pot fi identificate patru clase de judeţe, de la cele cu resurse
diversificate şi bogate (I), la cele lipsite de resurse semnificative (IV); consemnarea raporturilor
dintre judeţe şi resurse este utilă construcţiilor regionale.

(2) Regiuni de dezvoltare

În 1998 (Legea 151) a avut loc o împărţire operaţională a teritoriului în 8 regiuni de
dezvoltare, care nu sunt unităţi administrative, ci asociaţii de judeţe cu un anumit rol în realizarea
proiectelor de interes comun.
Întrebarea referitoare la aceste regiuni (denumite iniţial regiuni statistice, deoarece
concentrau informaţia statistică pentru judeţe în cadrul oferit de gruparea acestora) este următoarea:
de ce sunt opt şi nu sunt patru, douăsprezece, douăzeci sau şase? Ceea ce vrem să subliniem este că
această împărţire a teritoriului în „regiuni de dezvoltare” nu a făcut obiectul unei dezbateri mai
largi, ci a fost introdusă forţat de iniţiatorii ei în realitatea socială a ţării.
Datele principale privind caracteristicile statistice ale regiunilor de dezvoltare şi ale
judeţelor componente sunt redate în continuare.

Construirea regiunilor statistice (şi, pe baza lor, a conceptului de regiune de dezvoltare) a

fost un proces cunoscut, cu origini în contextul pregătirii aderării la Uniunea Europeană. Datele
principale (2015) sunt redate mai jos (tabelul 18).

Tabelul 20. Populaţia pe regiuni de dezvoltare în anul 2015

Regiune Suprafaţa Populaţia Judeţe Sediul ADR

(km2) (2013)
Nord-Est 36.850 3.915,607 BT, SV, IS, NT, BC, VS Piatra Neamţ
Sud-Est 35.762 2.877.247 GL, VN, BZ, BR, TL, CT Brăila
Sud - Muntenia 34.453 3.268.740 AG, DB, PH, TN, GR, CL, IL Călăraşi
Sud-Vest Oltenia 29.212 2.212.539 GJ, VL, MH, DJ, OT Craiova
Vest 32.034 2.016.426 AR, HD, TM, CS Timişoara
Nord-Vest 34.160 2.834.188 SM, BH, SJ, MM, CJ, BN Cluj - Napoca
Centru 34.101 2.634.253 AB, SB, MS, HR, CV, BV Alba Iulia
Bucureşti - Ilfov 1.821 2.483.738 B, IF Bucureşti

345
 Figura 29. Regiuni de dezvoltare

Această împărţire (care nu are un caracter administrativ, deoarece „regiunile de dezvoltare”

nu au pârghiile acţionale corespunzătoare) are o serie de caracteristici favorabile, cum ar fi:
- dimensiunile comparabile ale regiunilor (chiar dacă există diferenţe demografice
semnificative, după cum se poate observa);
- forma teritorială corespunzătoare (mai puţin regiunea de sud-est, cu două fragmente
despărţite de Dunăre);
- posibilitatea grupării a câte două regiuni (NUTS 2) în unităţi mai mari (NUTS 1),
denumite macroregiuni (M1, cu Nord – Vest şi Centru, M2, cu Nord – Est şi Sud – Est,
M3, cu Sud – Muntenia şi Bucureşti – Ilfov, M4, cu Sud – Vest – Oltenia şi Vest).
Există şi aprecieri critice faţă de aceste delimitări, care au în vedere, printre altele,
poziţionarea centrului coordonator al Agenţiei de Dezvoltare Regională (în unele cazuri),
diferenţele demografice, extensiunea foarte mare a regiunilor, întinderea mică a regiunii Bucureşti –
Ilfov.
Cu toate acestea, regiunile de dezvoltare actuală reprezintă un cadru care oferă mai multe
oportunităţi decât limitări în iniţiativele referitoare la regionalizare, descentralizare şi reorganizare
administrativă.
Regiunile de dezvoltare au anumite caracteristici care le conturează un anumit specific
teritorial, pe care le prezentăm pe scurt în cele ce urmează:

Regiunea de Nord – Est

Această regiune cuprinde 6 din cele 8 judeţe considerate că fac parte din Moldova istorică.
Este cea mai întinsă şi cea mai populată dintre regiunile de dezvoltare. Numărul mare de locuitori

346
este datorat sporului natural ridicat. Resursele scoarţei terestre sunt deficitare, dar are importante
resurse ale mediului geografic, îndeosebi terenuri arabile. Mult timp, în istorie, acest spaţiu a jucat
un rol important în tranzitul economic dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, fiind poziţionat în
zona istmului ponto - baltic; în prezent, limita acesteia spre Ucraina (în nord) şi Republica Moldova
(în est) îi închide sensibil posibilitatea unor legături externe semnificative. Legătura pe care o are cu
regiunea Centru şi regiunea de Nord – Vest este mai redusă decât legătura cu regiunea de Sud – Est
şi, prin intermediul acesteia, cu regiunea de Sud şi oraşul Bucureşti.
Principala axă de comunicaţii o reprezintă Valea Siretului, de unde pornesc linii de legătură
spre est (Iaşi) şi vest (Suceava, Piatra Neamţ, Oneşti). Sediul regiunii (Piatra Neamţ) are o poziţie
aparent excentrică. Oraşul Iaşi este o „capitală” morală şi principalul centru demografic, cultural şi
ştiinţific. În cadrul acestei regiuni şi al întregului spaţiu de nord – est al ţării se evidenţiază rolul tot
mai important al oraşului Bacău.

Regiunea de Sud – Est

Are un caracter eterogen, cuprinzând două judeţe considerate ale Moldovei (Vrancea,
Galaţi), două judeţe din Muntenia (Buzău şi Brăila) şi cele două judeţe ale Dobrogei (Tulcea şi
Constanţa).
Prin intermediul Dobrogei are ieşire la Marea Neagră şi se află situată la gurile Dunării.
Aparent o construcţie teritorială neverosimilă, regiunea de Sud – Est are anumite elemente de
coeziune internă şi elemente comune rezultate din gruparea centrelor de convergenţă pe câte două
judeţe: Brăila, pentru Brăila – Buzău, Galaţi, pentru Galaţi şi Vrancea şi Constanţa pentru cele două
judeţe din Dobrogea. În aceste areale (Brăila – Galaţi şi Constanţa) există concentrări de tip urban –
portuar. Sediul agenţiei regionale de dezvoltare – Brăila – a adus acestui oraş o anumită poziţie
nouă în raport cu cele două oraşe – porturi mari Galaţi şi Constanţa.
Există o axă tradiţională dinspre Moldova pe aliniamentul Focşani – Râmnicu Sărat – Buzău
– Ploieşti – Bucureşti, o axă directă Bucureşti – Brăila – Galaţi, axa rutieră şi feroviară Bucureşti –
Constanţa, la care se adaugă Dunărea şi Canalul Dunăre – Marea Neagră. Un pod rutier la Brăila ar
fi avantajant pentru regiune şi pentru circulaţia spre Constanţa.
Se pune în evidenţă concentrările urbane şi portuare Brăila – Galaţi şi Constanţa – Midia.

Regiunea de Sud (Muntenia)

Cuprinde judeţele din Muntenia situate în nord (Argeş, Dâmboviţa, Prahova) şi spre Dunăre
(Teleorman, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa), având în interior regiunea de dezvoltare Bucureşti – Ilfov.
Se observă o diferenţiere economică între cele trei judeţe din nord şi cele patru situate în sud.
Spre nord şi nord-est există legături feroviare şi rutiere spre celelalte regiuni, iar în sud
realizează principala legătură cu Bulgaria (Giurgiu – Ruse).
Sediul agenţiei regionale de dezvoltare, fixat la Călăraşi, are o justificare teritorială şi
economică parţială, din cauza dimensiunii sale reduse şi a poziţiei excentrice.
În cadrul acestei regiuni se remarcă zona industrială Ploieşti, arealele situate la contactul
dintre Câmpia Română şi regiunile deluroase (Târgovişte - Moreni – Piteşti - Mioveni) şi oraşele
dunărene (Turnu Măgurele, Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Feteşti).
Legătura economică cea mai importantă cu alte părţi ale ţării se realizează prin intermediul
axei Bucureşti – Ploieşti – Braşov. De asemenea, alte axe importante sunt orientate spre Piteşti,
Buzău – Iaşi, Alexandria şi Constanţa.
Se observă că această regiune este centrată de fapt pe oraşul – capitală de unde pornesc
axele de comunicaţie şi care reprezintă, de fapt, centrul economic al acesteia.

347
 Regiunea Sud – Vest (Oltenia)

Cuprinde teritoriul regiunii istorico – geografice Oltenia şi un anumit spaţiu din judeţele
Vâlcea şi Olt, situat la est de Olt. Există o legătură preferenţială cu regiunea Sud şi legături prin
intermediul defileelor transcarpatice spre nord. Axa Dunării este mai puţin semnificativă (iar
porturile de importanţă mai redusă).
Populaţia se află într-un anumit declin demografic. Organizarea teritorială naturală a acestei
regiuni urmează axele longitudinale vest – est, care o leagă de Bucureşti şi axele perpendiculare
situate pe Jiu şi Olt.
Centrul agenţiei de dezvoltare este situat la Craiova, oraş ce are o importanţă semnificativă
pentru acest spaţiu din SV ţării. Influenţa este mai puternică faţă de Drobeta Turnu Severin, Târgu
Jiu, Slatina şi Caracal şi mai redusă faţă de Râmnicu Vâlcea. Regiunea cuprinde cea mai importantă
bază energetică a României (bazinul de lignit Motru – Rovinari, termocentralele Rovinari, Turceni,
Işalniţa, hidrocentralele Porţile de Fier I, Ostrovu Mare, Lotru) şi industrii semnificative (Slatina –
industria aluminiului, Craiova - automobile).
Partea de sud a acestei regiuni, situată spre Dunăre, este mai mult rurală şi are un profil
economic, cu elemente de tradiţionalitate. Construirea podului de la Calafat, deşi este excentric atât
pentru această regiune de dezvoltare cât şi pentru ansamblul ţării, a schimbat funcţia geografică a
axelor ce converg spre acest pod.

Regiunea de Vest

Cuprinde două judeţe din Banat (Timiş, Caraş – Severin), judeţul Hunedoara (considerat în
cea mai mare parte ca judeţ al Transilvaniei) şi judeţul Arad.
Această regiune se caracterizează prin existenţa unor concentrări industriale cu tradiţii, cum
ar fi Hunedoara, Reşiţa, bazinul Petroşani, Timişoara, Arad şi Lugoj. În prezent, procesul de
restructurare şi dezindustrializare afectează sensibil bazinul minier Petroşani, zona industrială
Hunedoara, zona Reşiţa şi, mai puţin, oraşele mari din vest (Timişoara şi Arad). Prin intermediul
punctelor de frontieră feroviară şi rutiere situate în apropiere de Arad se realizează principala
legătură cu centrul Europei.
O problemă dificilă o reprezintă sporul natural foarte redus, care măreşte deficitul
demografic.
Centrul regional fixat la Timişoara este aparent justificat, dar pune din nou într-o situaţie
dificilă celelalte oraşe, situaţie ce repetă perioada 56 – 68, când exista regiunea Banat.
Regiunea de Vest are axe notabile pe direcţia Drobeta - Turnu Severin – Caransebeş – Lugoj
– Timişoara şi pe Valea Mureşului (Deva – Arad) precum şi axe de legătură, cea mai importantă
fiind între Timişoara – Arad – Nădlac (autostradă). În prezent, regiunea este cunoscută prin
randamentul ridicat al producţiei agricole şi o activitate comercială diversificată.

Regiunea de Nord – Vest

Cuprinde judeţe din nordul Transilvaniei (Cluj, Bistriţa) şi din Crişana – Maramureş (Bihor,
Satu Mare, Maramureş). Axele de circulaţie pornesc din Cluj Napoca spre Oradea, Satu Mare, Baia
Mare, Bistriţa, realizându-se legături spre Ungaria şi spre centrul ţării (Cluj Napoca – Braşov şi Cluj
Napoca – Alba Iulia – Sibiu).
Sediul agenţiei regionale, la Cluj Napoca, deşi situat relativ excentric, este justificat prin
mărimea demografică şi economică a oraşului. Există areale industriale în transformare (Baia Mare,
Bistriţa, Zalău, Satu Mare, Oradea), activităţi miniere în conservare (zona Baia Mare, bazinul
Barcăului) şi o agricultură cu anumite tendinţe de revigorare. Influenţa oraşului Cluj Napoca este
foarte mare asupra oraşelor mai mici (Satu Mare, Baia Mare, Bistriţa, Zalău). Dezvoltarea
demografică, economică şi universitară a oraşului Oradea face ca această regiune să aibă un al
doilea pol de creştere prin acest centru urban. De altfel, la nivelul întregii ţări, oraşul Oradea este

348
evidenţiat prin caracteristicile sale noi, de centru regional principal în cadrul ierarhiei urbane.
Influenţa sa este considerabilă asupra întregului spaţiu situat în vestul ţării, între Someş şi Mureş.

Regiunea Centru

Această regiune este situată în centrul ţării şi cuprinde partea de sud a Depresiunii
Transilvaniei şi munţii situaţi în jurul acesteia, spre est, sud şi vest. Regiunea este organizată pe
axele de comunicaţii Bucureşti – Braşov – Sighişoara – Cluj Napoca şi Braşov – Sibiu - Arad. Prin
poziţia sa centrală, are legături cu toate regiunile de dezvoltare. Se pun în evidenţă în cadrul ei
concentrările economice Braşov, Sibiu şi Târgu Mureş, precum şi centre de tradiţie, aflate în stadii
diferite de restructurare (Mediaş, Sighişoara, Făgăraş, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Târnăveni,
Alba Iulia). Sediul regional, situat la Alba Iulia, deşi relativ excentric, are o anumită justificare de
natură istorică şi politică.
Coerenţa interioară a acestei regiuni este relativ aparentă, deoarece în cadrul ei se disting
areale teritoriale disjuncte, cum ar fi: Braşov, depresiunile Giurgeu – Ciuc, Târgu Mureş – Reghin,
Sibiu, Târnava Mare, Mureşul Mijlociu. Problematica arealelor interne este destul de diferită, ceea
ce îi măreşte gradul de eterogenitate.
Regiunea concentrează cea mai mare parte din resursele de gaz metan. Modul în care se
realizează restructurarea economică diferă foarte mult de la un centru economic la altul dar, pe
ansamblu, există multiple dificultăţi comune în acest sens.
Regiunea este situată la exteriorul ariei de influenţă directă a capitalei, dar şi la o anumită
distanţă de interfaţa vestică, spre centrul Europei.

Regiunea Bucureşti - Ilfov

Această regiune se justifică prin caracterul ei de regiune de dezvoltare, datorită prezenţei

unei concentrări umane şi economice de mari dimensiuni (oraşul capitală), care are o mărime
demografică comparabilă cu a fiecăreia dintre celorlalte regiuni (exceptând regiunea de NE). De
aceea, existenţa unei regiuni de dezvoltare centrată pe Bucureşti şi spaţiul adiacent (judeţul Ilfov)
justifică o astfel de opţiune.
Dezvoltarea deosebită – demografică şi economică – a oraşului Bucureşti a fost
impulsionată de funcţia de capitală a Munteniei, apoi a României, ceea ce i-a mărit continuu gradul
de atractivitate.
Deşi are o poziţie excentrică faţă de restul ţării, oraşul Bucureşti reprezintă centrul
geometric al României în ansamblul ei. Deşi zona de influenţă directă pare a se mărgini la partea
centrală a Munteniei, influenţa indirectă se resimte pe întregul teritoriu. Are un rol important în
reţeaua urbană din partea de sud-est a Europei. Sub raportul dezvoltării economice, această regiune
este singura la nivelul U.E.
Anuarele statistice din ultimii ani consideră ca o realitate statistică regiunile de dezvoltare
menţionate mai sus. Capitolele destinate statisticii teritoriale au referiri la aceste regiuni de
dezvoltare şi, în mod subsidiar, la judeţele componente. În mod asemănător, agenţiile de dezvoltare
regională (ADR) consideră actualele regiuni de dezvoltare nu numai ca entităţi statistice, ci ca
unităţi cu anumite caracteristici administrative şi sunt tratate ca atare în acest fel.
Există în anuarul statistic (dar şi în alte surse) grupări ale regiunilor de dezvoltare
(considerate ca unităţi de tip NUTS 2) sub forma macroregiunilor (echivalentul NUTS 1), în sensul
de agregări teritoriale supraordonate regiunilor de dezvoltare.

349
 VIII. ELEMENTE DE REPER ALE REGIONALIZĂRII
DIN PERSPECTIVĂ SPAŢIALĂ

(1) Elemente de reper

Elaborarea unui model de proiectare a unor sisteme teritoriale regionale cu anumite
caracteristici ameliorate are o anumită finalitate dacă acesta se bazează pe elemente obiective (cât
este posibil) şi nu porneşte de la construirea unui sistem argumentativ pentru o anumită ipoteză.
Există, în prezent, un anumit număr de modele, cu elemente metodologice implicite sau
explicite şi diferite variante care se bazează pe mai multe opţiuni (obiective sau subiective).
Scopul oricărui model este de a avea în vedere un număr semnificativ de repere obiective, pe
baza cărora pot fi elaborate mai multe variante neexistând ab initio o variantă privilegiată.
Scopul unei regionări diferite de cea actuală îl reprezintă ameliorarea sistemului teritorial, în
contextul compatibilizării cu sistemele de acelaşi fel din Uniunea Europeană, în vederea creşterii
competitivităţii, ridicării nivelului de viaţă al locuitorilor şi comunităţilor, creşterea gradului de
convergenţă economică şi reducerii decalajelor (divergenţei) faţă de alte regiuni europene similare şi
între diferitele regiuni din interiorul ţării.
Organizarea demersului de faţă se bazează pe următoarele elemente de reper (dintre care
unele pot să aibă o anumită nuanţă de prioritate):
(a) asamblarea nivelurilor regionale (de la NUTS 1 la NUTS 5), într-o structură ierarhizată şi
taxonomizată; acest lucru este important, deoarece discuţiile se poartă, în general, la
modalităţile de asamblare a judeţelor în regiuni (NUTS 2);
(b) încercarea de construire a unei viziuni diferite de cea predominant centralistă (sau capitalo-
centristă), spre o optică pe cât posibil echidistantă (în raport cu toate judeţele ţării) şi
echipotenţială (în sensul valorificării oportunităţilor şi şanselor fiecărui judeţ);
(c) utilizarea unor repere în raţionamentul de regionare, care sunt de obicei mai puţin evocate
(deşi au legitimitate spaţială): regiunile naturale, regiunile integrate (naturale şi umane),
regiunile istorico – geografice, ţările, ţinuturile şi comunităţile umane elementare;
(d) construirea unui sistem taxonomizat şi ierarhizat al comunităţilor umane actuale (de la o
comunitate de mici dimensiuni, până la oraşul capitală), ca model de atracţie gravitaţională a
spaţiului înconjurător;
(e) analiza unor factori cu o existenţă uneori neglijată: reţeaua hidrografică, regiunile
funcţionale, similitudinea şi complementaritatea judeţelor, cadrul de dezvoltare al ţării,
spaţiile transfrontaliere, analiza evoluţiei judeţelor, repartiţia resurselor naturale,
arhitectura reliefului ca bază a mediului şi a comunităţilor umane, evoluţia istorică,
elemente identitare etc.;
(f) elaborarea unor variante (care au în vedere anumite constrângeri şi posibilităţi), organizate
în jurul unui criteriu sau al unei opţiuni predominante ofertate analizei şi deciziei politice;
(g) construirea simultană a unui demers de regionare şi de descentralizare (facilitat în ipoteza
de faţă de sistemul ierarhizat al comunităţilor umane);
(h) evitarea, pe cât este posibil, atât a voluntarismului politic (consemnat în diferite variante) cât
şi, mai ales, a „voluntarismului” aparent ştiinţific tentat să propună un anumit model.
Pentru concretizarea acestui demers şi elaborarea unor variante din perspectiva predominant
spaţială, a fost utilizată o metodologie care a cuprins, printre altele:
- analiza organizării administrative actuale (prin identificarea caracteristicilor semnificative
ale judeţelor) şi contextul socio – economic în care a fost realizată organizarea actuală
(1965 – 1968);
- analiza unor lucrări predominant de geografie, consacrate acestei probleme, mai puţin
cunoscute de specialiştii din alte domenii;

350
 - contextualizarea intenţiei de proiectare a unor sisteme teritoriale ameliorate, în raport cu
poziţionarea ţării noastre faţă de Uniunea Europeană;
- construirea unui sistem de indici care pot fi luaţi în consideraţie în procesul de
regionalizare;
- raportarea intenţiilor de regionalizare la situaţia socio – economică a ţării şi la anumite
exigenţe implicite (dar neobligatorii, cum ar fi mărimea şi numărul NUTS 2);
- punerea într-un plan cu o vizibilitate mai mare a substratului teritorial (cu elementele sale)
în raport de opţiunile şi indicatorii utilizaţi în regionare, din perspectiva sociologiei,
economiei, demografiei şi ştiinţelor administrative.
Evoluţia organizării administrativ – teritoriale a României a făcut obiectul mai multor lucrări
realizate în ultimii ani, precum şi a unor sinteze semnificative actuale; din acest motiv, nu o mai
reluăm în acest context.

Tabelul 21. Domenii, criterii, elemente, factori şi indicatori în regionalizare

Domenii şi criterii Elemente, factori şi indicatori (aprecieri provizorii)

Personale Actori politici: interese personale, de grup, locale şi regionale
Actori sociali şi economici cu iniţiativă
Antreprenoriale Dimensiunea antreprenorială individuală şi colectivă
Iniţiative, posibilităţi, ataşament local şi regional
Organizaţionale ONG-uri preocupate de domeniile vieţii sociale
Influenţarea factorilor decizionali
Politice Voinţa politică de optimizare a activităţii sociale
Partide, programe, iniţiative. Colaborarea pe proiecte
Instituţii Structuri instituţionale de implementare, management şi monitorizare
Competenţă şi iniţiativă instituţională
Resurse financiare Resurse financiare locale şi naţionale. Bănci, burse, societăţi de investiţii.
Resurse financiare ale persoanelor fizice. Bugete locale. Fiscalitatea.
Facilităţi
Formare, inovare Formare iniţială şi continuă. Formare universitară. Centre şi structuri de
inovare: domenii, influenţă
Tehnologie Echiparea tehnică a teritoriului. Tehnologiile predominante pe ramuri
economice. Infrastructura urbană şi de transport. Rolul tehnologiei
informaţiei în actualitatea administrativă
Economie PIB (dimensiuni, structură), evoluţie.
Ramurile producţiei sociale: industrie, agricultură, transport, turism, comerţ
(produse, indici). Localizarea structurilor economice
Societatea Structuri sociale şi politice. Coeziune, concurenţă, divergenţă, productivitate
socială. Sănătate, învăţământ. Elemente negative (şomaj, delincvenţă etc.)
Populaţia Număr, dinamică, repartiţie, structură, evoluţie
Aşezări urbane şi rurale. Tipuri, caracteristici
Structura profesională, migraţii, limbă, religii.
Dinamica populaţiei (estimări)
Dimensiunea Regiunea supraordonată, legitimitate istorico – geografică (regiune, ţară,
identitară ţinut, comunitate); alte elemente identitare
Spaţiul şi teritoriul Spaţiul geografic, teritoriul administrativ
Caracteristicile spaţiului (naturale, umane, culturale)
Caracteristicile teritoriului (suprafaţă, populaţie, aşezări)
Poziţie şi localizare Poziţia în contexte diferite (naţional, regional), faţă de alte entităţi
administrative şi căi de comunicaţie; localizarea elementelor spaţiului,
economiei, populaţiei etc.

351
 (2) Ierarhia urbană ca factor regionalizator

Reţeaua urbană a ţării poate fi clasificată în raport de diverse criterii (mărimea demografică,
producţia industrială, poziţia în sistemul administrativ, localizarea geografică, evoluţia socio –
economică etc.), dar şi prin poziţia relativă pe care o au în sistemul urban. Ierarhia urbană determină
modul de organizare a spaţiului geografic (Ianoş, 1987).
Harta de mai jos (fig. 30) redă această ierarhizare.

Figura 30. Ierarhia urbană (1990 – 2010)

Tipurile de oraşe identificate mai sus sugerează foarte clar influenţa lor în teritoriu şi pot
reprezenta indicii semnificative în construirea regiunilor, prin coagularea teritorială în jurul celor
mai importante centre regionale.
Principalele oraşe ale ţării (considerate demografic cele cu peste 100.000 loc.) au evoluat
între 1992 şi 2010, conform datelor din tabelul alăturat; în tabel sunt menţionate şi datele actuale
(2014), pentru a fi posibilă o comparare actualizată, ierarhia urbană fiind într-o mare măsură
stabilizată (1990 – 2010 şi 2010 – 2014).

352
Tabelul 22. Evoluţia demografică a oraşelor cu peste 100.000 de locuitori, între 1992 şi 2014

Oraş 1992 2010 2014

Bucureşti 2.067.545 1.942.254 2.110.752
Iaşi 344.425 309.631 354.093
Timişoara 334.115 311.424 333.531
Cluj – Napoca 328.602 305.636 320.547
Constanţa 350.581 301.221 319.678
Craiova 303.959 298.740 307.290
Galaţi 326.141 290.593 306.404
Braşov 323.736 276.914 291.490
Ploieşti 252.715 227.194 236.393
Brăila 234.110 210.245 214.002
Oradea 222.741 204.625 223.441
Bacău 205.029 175.546 195.509
Piteşti 179.337 166.594 177.635
Arad 190.114 164.665 179.879
Sibiu 169.656 154.220 169.776
Târgu Mureş 164.445 143.939 151.327
Baia Mare 149.205 138.182 148.581
Buzău 148.087 131.377 137.200
Botoşani 126.145 114.953 123.230
Satu Mare 131.987 111.877 123.554
Râmnicu Vâlcea 113.624 110.731 119.269
Piatra Neamţ 123.360 106.611 126.492
Suceava 114.462 107.317 115.439
Drobeta Turnu - Severin 115.259 105.739 111.046

Din tabelul de mai sus rezultă, pentru toate oraşele cu o populaţie mai mare de 100.000 loc.
(exceptând oraşul Bucureşti), evoluţii demografice diverse între 1992 – 2014.
Valori ridicate ale scăderii populaţiei au, de asemenea, oraşele Iaşi, Galaţi, Ploieşti, Brăila,
Arad, Târgu Mureş, Timişoara, Cluj – Napoca, Satu Mare, fiecare cu peste 20.000 loc. Scăderi mai
mici se înregistrează în cazul oraşelor Botoşani, Râmnicu Vâlcea, Suceava şi Drobeta Turnu –
Severin (pentru fiecare, din cauze diferite). Aceste diminuări demografice se reflectă în scăderea
puterii de atracţie a oraşelor în raport cu propriul teritoriu de influenţă.
Metropolele regionale sunt considerate ca aare şi pe baza altor criterii decât cele strict
demografice.

(3) Potenţialul geodemografic

Potenţialul geodemografic, deşi este în scădere, rămâne la un nivel semnificativ.

Diferenţierea interioară a indicilor de bază (densitatea populaţiei, sporul natural, mişcarea
migratorie, structura pe grupe de vârste etc.) sugerează următoarele constatări:
- existenţa unei regiuni (nordul şi nord-estul ţării), cu un spor natural pozitiv (deşi foarte
mic), care este un areal – sursă de creştere demografică şi a densităţii populaţiei, precum
şi o sursă migratorie;
- existenţa unei regiuni extinse (sudul, su-vestul şi centrul ţării), deficitară demografic
(spor natural negativ, tendinţă de depopulare, îmbătrânire demografică);
- depopularea semnificativă a unor regiuni extinse;
- scăderea numerică a celei mai mari părţi a oraşelor şi localităţilor rurale;

353
 Scăderea numerică a populaţiei României în următoarele decenii (Muntele, 2010) expune
ţara noastră unor riscuri demografice majore: modificarea structurii pe grupe de vârste şi sexe, a
structurii etnice şi profesionale etc.

Resursele naturale

Resursele naturale pot fi privite şi dintr-o perspectivă care are în vedere o evoluţie socio-
economică ulterioară, reprezentând astfel un criteriu al unei regionări şi dezvoltări durabile.
Repartiţia resurselor naturale pe diferite regiuni şi areale sugerează un potenţial diferenţiat,
care se va răsfrânge şi asupra bazei de susţinere economică a regiunilor.

Figura 31. Potenţialul natural – o imagine sintetică

Harta de mai sus (fig. 31) redă, într-un mod intuitiv şi taxonomizat, structura potenţialului
natural actual al ţării, care cuprinde, într-o ordine descrescătoare a importanţei: terenurile arabile
(reprezentând principala resursă a ţării), resursele energetice (îndeosebi lignit şi gaz metan),
resursele forestiere, hidroenergia, arealele turistice şi ariile metalogenetice.
Pornind de la aceste resurse, pot fi identificate câteva repere pentru regionare, prin
conturarea următoarelor areale:
 partea de vest a ţării (cu terenuri arabile, petrol, resurse geotermale);
 centrul ţării (cu resurse de gaz metan şi sare);
 partea central-sudică (Podişul Getic), cu resurse energetice (lignit, petrol, gaze asociate);
 arealul de câmpie al Munteniei (de la Olt la Siret şi Dunăre), cu potenţial agricol şi resurse
de petrol şi gaze asociate;
 nord-estul ţării, cu un important potenţial agricol;
 arcul carpatic, cu resurse forestiere, turistice, arii metalogenetice şi hidroenergie.

354
 (4) Taxonomia comunităţilor umane şi rolul ei regional

Ordonarea şi taxonomia reţelei de comunităţi umane (urbane şi rurale, luate împreună) este
bazată pe situaţia recentă (demografică, economică şi funcţională a acestora). Analiza evoluţiei
comunităţilor umane un interval semnificativ de timp (1992 – 2014) arată că au avut loc
transformări semnificative în ierarhia acestora.
Analiza realizată asupra celor 320 de oraşe actuale, pentru intervalul de timp de peste două
decenii, arată o scădere demografică a celei mai mari părţi dintre aceste oraşe (peste 90%) şi o
cădere a rangului demografic al acestora.
Totodată, decretarea unor oraşe noi, cu un număr de locuitori mai mare decât a cel puţin 100
de oraşe arată că şi creşterea social - economică a unor comune, au făcut ca diferenţele din zona
localităţilor cu o populaţie mai mică de 20.000 locuitori (atât oraşe, cât şi comune) să fie estompate
sau chiar să fie în favoarea localităţilor rurale (prin dotări, funcţii, obiective economice, aspect
edilitar).
Având în vedere modificările produse în reţeaua de localităţi rurale şi urbane, a fost
construită o schemă cu zece niveluri, pe care o redăm mai jos.

Tabelul 23. Taxonomia comunităţilor umane

Niveluri Denumire Interval demografic Exemple

(aproximativ)
N1 capitală peste 2,1 mil. loc. Bucureşti
N2 metropole 290 – 350 mil. loc. Iaşi, Timişoara,
regionale (7 oraşe) Constanţa, Braşov,
Cluj- Napoca, Craiova,
Galaţi
N3 oraşe regionale 150.000 – 290.000 Arad, Sibiu, Ploieşti,
loc. (8 oraşe) Brăila, Oradea, Bacău,
Piteşti, Tg. Mureş
N4 oraşe de echilibru 50.000 – 140.000 loc. Slatina, Roman, Baia
(28 oraşe) Mare etc.
N5 oraşe cu influenţă 30.000 – 50.000 loc. Dej, Sebeş, Oneşti,
interjudeţeană (36 oraşe) Lugoj, Medgidia,
Tecuci, Paşcani etc.

N6 localităţi cu oraşe (10-30.000 Beclean, Târgu Neamţ,

influenţă judeţeană loc.) Borşa, Motru, Moreni,
şi localităţi rurale Pantelimon, Corabia,
(> 10.000 loc.) Mioveni etc.
N7 localităţi cu localităţi rurale şi Sebiş, Huedin, Panciu,
influenţă urbane cu 3.500- Recaş, Teiuş, Abrud
intrajudeţeană 10.000 loc. Ştei, Săveni etc.
N8 localităţi cu oraşe şi comune cu Bereşti, Borsec, Solca,
influenţă 1.500 - 3.500 loc. Căzăneşti, Băile
intercomunală Govora
Vaşcău, Nucet
N9 localităţi foarte Sate, comune foarte Lunca Cernei, Bătrâna,
mici (fără influenţă mici (sub 1.500 loc.) Igneşti
semnificativă)
N10 aşezări individuale 5 – 30 locuitori crânguri, cătune,
şi grupuri foarte locuinţe individuale
mici

355
 Nivelurile de mai sus au un caracter sintetic, orientativ, provizoriu şi exemplificator.
Poate fi discutabilă fixarea unor repere demografice (3.500 sau 3.300 locuitori, 1.000 sau
1.500 locuitori, pentru aşezări mici). Lectura acestui tabel sugerează convingător posibilitatea
existenţei unor niveluri inferioare de organizare a spaţiului geografic (NUTS 4, NUTS 5) în cadrul
judeţelor actuale (NUTS 3), precum şi posibilitatea identificării unor centre de polarizare locală,
supracomunală (de tip „departamental”).

(5) Concentrări economice şi funcţia regionalizatoare a industriei

Caracteristicile industriei din perioada anterioară (1965 – 1990) au evoluat până în

momentul actual (2015); am considerat că este interesantă şi menţionarea unor momente din acest
interval de timp (anii 1965, 1970, 1974, 1982, 1994, 2006, 2012, 2013), pentru a avea o viziune
evolutivă mai nuanţată (tabelul 8).

Tabelul 24. Evoluţia extracţiei principalelor resurse şi evoluţia cantitativă a unor

produse industriale (după Anuarele Statistice din anii anteriori şi alte surse)

Resurse / Produse 1965 1970 1974 1982 1994 2006 2012 2013
Petrol (mil. t) 12,6 13,4 14,5 11,7 6,7 5,6 4,2 4,2
Lignit (mil. t) 5,6 14,1 19,8 30,1 32,8 31,6 35,3 34,0
Huilă (mil. t) 4,7 6,4 7,1 7,4 7,4 5,2 3,9 3,0

356
 Gaze naturale (mld. m3) 17,7 25,3 30,4 37,4 24,5 15,2 10,6 10,9
Minereu de fier (mil. t) 2,5 3,2 3,3 2,1 0,9 0,7 0,01 0,01
Energie electrică (mld. kwh) 17,2 35,1 49,1 68,9 55,1 54,5 57,7 58,7
Oţel (mil. t) 3,4 6,5 8,9 13,0 5,8 6,2 3,8 3,2
Aluminiu (mii t) 8 101 187 228 122 224 283 249
Autoturisme (mii buc.) 3,7 23,6 67,5 104 38 99 326 391
Ciment (mil. t) 5,4 8,1 11,2 13,9 5,9 6,2 7,0 7,5

Din lectura acestui tabel se observă scăderile semnificative ale unor materii prime şi produse
industriale (petrol, huilă, gaze naturale, minereu de fier, oţel), precum şi creşterile înregistrate în
ultimele două decenii la unele produse (lignit, energie electrică, aluminiu, autoturisme). Alte
produse au un caracter relativ stagnant. Repartiţia geografică a producţiilor respective s-a modificat,
de asemenea. Influenţa industriei (şi îndeosebi modificarea concentrărilor acesteia) este deosebit de
importantă pentru regionare, deoarece „industria organizează spaţiul” pe baza unui sistem complex
de interacţiuni „spaţiu – industrie” (Popescu, Claudia, 2000).
Un element important îl reprezintă concentrarea activităţilor economice (extractive şi
industriale) în anumite areale (Fig. 9).
Există o regionare a industriei, care reflectă situaţia din prima parte a intervalului 1990 –
2010, prezentată în diverse surse (România – atlas geografic, Editura Corint, 2014). Hărţile
consemnează anumite concentrări care nu mai au în prezent aceeaşi substanţă a funcţiei teritoriale
(arealul Baia Mare, bazinul Petroşani, concentrarea industrială Trotuş etc.).
Harta următoare (figura 9) ilustrează situaţia actualizată (2010 – 2015) a concentrărilor
economice teritoriale, care pot fi avute în vedere în cazul luării în consideraţie a acestei componente
în procesul de regionalizare.

357
 Figura 32. Concentrări industriale actuale (2010 – 2015)

Cifrele menţionate pe hartă reprezintă: 1 – Oradea; 2 – Arad – Timişoara; 3 – Reşiţa –

Caransebeş; 4 – Deva – Hunedoara; 5 – bazinul Petroşani; 6 – Târgu Jiu – Motru – Rovinari; 7 –
Porţile de Fier – Drobeta – Turnu Severin; 8 – Craiova – Filiaşi; 9 – Slatina – Balş; 10 – Râmnicu
Vâlcea – Govora; 11 – Piteşti – Mioveni; 12 – Târgovişte – Moreni; 13 – Ploieşti; 14 – Bucureşti;
15 – Cernavodă – Midia – Constanţa – Mangalia; 16 – Brăila – Galaţi; 17 – Sibiu; 18 – Braşov; 19 –
Trotuş; 20 – Bistriţa (Piatra Neamţ – Bacău); 21 – Iaşi; 22 – Luduş – Târgu Mureş – Reghin; 23 –
Cluj – Napoca – Turda; 24 – Baia Mare.
Arealele menţionate mai sus reprezintă, totodată, regiuni funcţionale şi polarizate în jurul
unor centre urbane. Analiza acestora sugerează, în fiecare caz în parte, profilul economic
predominant, precum şi dimensiunea lor regională.

(6) Rolul regional al sistemelor de transport

Sistemele de transporturi modifică şi creează spaţiul geografic. Transporturile aeriene,
trenurile de mare viteză şi autostrăzile apropie foarte mult între ele oraşe, regiuni, areale.
Transporturile reprezintă reţeaua spaţiului, iar nodurile sunt centrele urban – economice.
În cazul unor regiuni foarte extinse, avantajele existenţei regiunii pot fi diminuate de
existenţa unor distanţe mari între extremităţi. Sistemul de transporturi şi poziţia unor oraşe în
această reţea şi faţă de ansamblul regiunii conferă unor anumite oraşe o poziţie privilegiată în
eventualele construcţii regionale, care să diminueze talia mijlocie sau mică pe care o au în prezent.
Este cazul oraşelor Roman, Slobozia, Lugoj, Sighişoara, Târgovişte, Târgu Jiu, Deva, Zalău, Dej,
care în diferite variante de regionare, pot avea anumite funcţii regionale.
Calitatea infrastructurii transporturilor feroviare şi rutiere, precum şi dimensiunea modestă a
traficului, pot „îndepărta” areale şi oraşe situate la distanţe relativ mici. Exemplele sunt numeroase
(Baia Mare, Rădăuţi, Sighetu Marmaţiei, Târnăveni, Brad etc.). Nodurile rutiere, feroviare, porturile
şi aeroporturile reprezintă puncte de interconectare a reţelelor de transporturi. Această calitate de
„nod” într-o reţea, oferă unor oraşe mici (Teiuş, Simeria, Filiaşi etc.) o identitatea suplimentară.
Construirea canalului Dunăre – Marea Neagră a dus la apariţia unei axe economice în lungul
acestuia, dar şi dificultăţi de traversare a acestuia. Diminuarea funcţiei portuare pentru mai multe
oraşe porturi (şi a industriei constructoare de nave) a atenuat sensibil importanţa acestora,
conferindu-le uneori un rol enclavizat sau „de capăt de linie” (Olteniţa, Turnu Măgurele, Zimnicea).

358
Numărul şi poziţia actuală a celor mai importante poduri nu satisfac cerinţele unor trasee în
perspectiva creşterii traficului internaţional.
Sistemele de transport duc şi la diferenţieri ale spaţiilor rurale în funcţie de multitudinea de
condiţionări pe care le determină (Muntele, I., coord., 2010).

(7) Criterii şi principii de ameliorare a sistemelor regionale

În privinţa procesului de regionalizare, trebuie să observăm că, în cazul ţării noastre, există
câteva elemente care îl influenţează sensibil; acestea sunt:
- dimensiunea deosebită a capitalei şi a arealului înconjurător (judeţul Ilfov), sub raport
demografic (2,5 mil. loc.), economic, al veniturilor şi PIB (1/4 din PIB-ul total), în
condiţiile dimensiunii teritoriale foarte mici;
- acest areal (Bucureşti – Ilfov) de tip NUTS 2 are o evoluţie convergentă cu a altor unităţi
europene similare, care duce la diminuarea decalajelor faţă de acestea;
- evocarea regiunilor istorico – geografice în procesul de regionalizare creează anumite
impedimente, ca rezultat al diferenţelor foarte mari (ca populaţie şi întindere) între acestea;
- diferenţele demografice considerabile între partea de nord-est a ţării (în curs de
suprapopulare) şi partea de sud-vest (în curs de depopulare) vor crea un dezechilibru
numeric permanent între regiuni şi judeţe situate în cele două părţi;
- existenţa împărţirii actuale pe judeţe, care generează o presiune din partea actorilor sociali
de păstrare (în orice context regional) a atribuţiilor semnificative actuale.

În procesul ştiinţific de construire a unor entităţi politico – administrative obiective, pot fi

avute în vedere următoarele principii:
 orice regionare trebuie să ducă, în final, la dezvoltarea social – economică a
comunităţilor (a indivizilor) şi a ţării, în contextul paradigmei de dezvoltare durabilă;
 procesul de regionalizare trebuie să fie realizat în paralel cu cel de descentralizare
administrativă;
 regionarea trebuie să ducă la creşterea rolului administrativ al regiunilor şi la
eficientizarea procesului de guvernare;
 compatibilizarea dimensiunilor unităţilor regionale construite cu celelalte unităţi similare
din Uniunea Europeană;
 crearea premiselor abordării procesului de dezvoltare pe baza conceptului de
multiguvernanţă, în condiţiile păstrării caracterului unitar al statului;
 subsidiaritatea (apropierea deciziei de structurile sociale de bază), ca finalitate a
procesului de regionare;
 asumarea unor competenţe precise pentru fiecare nivel regional;
 stimularea proceselor care duc la întărirea coeziunii teritoriale şi la realizarea
convergenţei între regiuni.

În acest context, există câteva criterii care pot fi asumate:

- păstrarea decupajelor actualelor judeţe şi construirea unor regiuni prin asocierea teritorială
proximală a acestora;
- identificarea unor dimensiuni demografice (eventual şi ca întindere), comparabile între ele,
între anumite valori considerate optime pentru contextul actual al ţării;
- organizarea regională pe mai multe niveluri (regiune – judeţ – entităţi inferioare judeţului
– centre supracomunale – localităţi) care să aibă un anumit paralelism cu nivelurile
statistice europene (NUTS 2 – NUTS 5).

359
 Tabelul 25. Echivalenţa între sistemul NUTS al Uniunii Europene şi unităţile
corespunzătoare din ţara noastră

Nivelul U.E. Unitate teritorială Populaţie

NUTS 1 Macroregiuni 3 – 7 mil. loc.
NUTS 2 Regiuni de dezvoltare 1 – 3 mil. loc.
NUTS 3 Judeţe 0,1 – 1,0 mil. loc.
NUTS 4 (LAU 1) Departamente 10.000 – 100.000 loc.
NUTS 5 (LAU 2) Localitate 1.000 – 10.000

NUTS – Nomenclatur of Teritorial Units of Statistics

LAU – Local Administration Unit

După cum se poate observa, există o relativă compatibilizare între entităţile statistice din ţara
noastră (NUTS 1, 2, 3), lipsind un nivel (NUTS 4), prezent în taxonomia europeană.
În modelele de regionare construite recent (Mândruţ, O., Ardelean, A., 2013), acest nivel
departamental este imaginat în proiecţiile respective.
Nivelul elementar (localitatea) reprezintă un nivel comparabil cu 1/3 dintre comunele
actuale.

(8) Exemple de regionări

Regionările politico – administrative reprezintă o preocupare care a fost prezentă în diferite
momente ale cercetărilor asupra geografiei României ca întreg şi a subdiviziunilor sale.
Contribuţii ale geografilor pe problematica regionalizării au fost realizate (şi consemnate) cu
ocazia editării monografiei geografice a României, 1960, vol. I – II, dar îndeosebi în anexele care
dezvoltau regiunile conturate în acel moment, apoi a Tratatului de geografie (început în anul 1980,
dar concretizat abia în vol. V din 2008).
Există şi contribuţii individuale ale unor colective sau geografi cu preocupări în domeniu
(Monografia geografică a României, 1957; Şandru, 1969, 1978; Cucu, 1977, 2012; Ianoş, 1981,
1987, 2010, 2013; Mândruţ, 1993, 2000, 2002, 2011; Iordan, 2003; Săgeată, 2000, 2004, 2006,
2011; Săgeată – coord., 2004; Cocean, 2000, 2013). Menţionăm, de asemenea, construcţia teoretică
dezvoltată de Centrul de Cercetări Regionale al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad
(Mândruţ, Ardelean, 2013).
Au fost elaborate, de asemenea, lucrări semnificative substanţiale ale unor specialişti
recunoscuţi din alte domenii - sociologie, economice, ştiinţe politice (Antonescu, 2003, 2011;
Barna, 2008; Gorun, A, Ghizdeanu, Gorun, T.H, Radu, 2013; Pascaru, 2005; Sandu, 1999, coord.,
2013, Otiman, I. P., 2012 etc.).
Fiecare abordare aduce elemente deosebit de interesante sub raport ştiinţific, contribuind la
obiectivarea procesului de regionalizare. Nu analizăm în detaliu aceste lucrări, deoarece ele există
ca atare şi pot să fie studiate direct (vezi bibliografia). Prezentăm doar elemente pe care le
considerăm semnificative, din punctul de vedere al metodelor de abordare, al unor rezultate şi
modele, care cel puţin pot fi avute în vedere, într-un sistem relaţional cu modelul de faţă.
Există contribuţii semnificative ale unor geografi referitoare la transformările administrative
care au avut loc de-a lungul timpului. Informaţiile referitoare la criterii, metode, modele, sunt însă
minimale. Regionări mai complexe au fost realizate în perioada 1957 – 1977 (Institutul de
Geografie).
Una dintre lucrările moderne pe această problemă este datorată lui Ioan Ianoş (1987), în care
oraşele sunt considerate ca elemente definitorii ale organizării spaţiului geografic. Analiza oraşelor
şi ierarhizarea lor după puterea de atracţie creează o imagine deosebit de sugestivă asupra însuşi
procesului de decupaj regional. Menţionăm îndeosebi delimitarea teritorială a spaţiilor urbane (I.

360
Ianoş, 1987, fig. 38, pag. 137) care este, totodată, un exemplu de regionare, cu elemente de
aplicabilitate şi în prezent.
Sunt cunoscute cercetările asupra regionării teritoriului României realizate în cadrul
Universităţii Babeş – Bolyai din Cluj – Napoca, prin Facultatea de Geografie şi Centrul de Cercetări
Regionale (coordonator P. Cocean, 2000, 2013).
O serie de lucrări foarte interesante sunt elaborate de cercetătorul şi universitarul Radu
Săgeată (2000, 2004, 2006, 2008). Menţionăm îndeosebi modelul detaliat de regionare (R. Săgeată,
2006) care cuprinde referiri la organizarea regională, departamentală şi subdepartamentală a
judeţelor, realizată până la nivel de unitate administrativă elementară.
Un alt model de regionare (I. Iordan, 2003) presupune „revenirea” la judeţele anterior
desfiinţate şi restructurarea lor într-o formă nouă, în cadrul unor structuri teritoriale administrative
propuse (pp. 45 – 47).
Regionările anterioare, precum şi cea de faţă, au în vedere îndeosebi dimensiunea spaţială a
problematicii şi a realităţii pe care o reflectă. Menţionăm însă că aceasta reprezintă doar o latură sau
o parte a unei regionări cu un caracter mai complex, în care să existe elemente de sociologie
regională (conform modelului prezentat de M. Pascaru, 2005), de analiză multiscalară cu accent pe
dimensiunea migraţională (D. Sandu, 1999) sau incluzând o gamă largă de criterii, indicatori şi
elemente de natură economică (Daniela Antonescu, 2011).
Elementele metodologice principale ale modelului realizat în cadrul Centrului de Cercetări
Regionale al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad sunt:
- considerarea judeţelor actuale ca entităţi stabilizate, indiferent de dimensiunile lor
teritoriale, demografice şi de dezvoltare economică;
- accentuarea luării în consideraţie a unor elemente mai puţin practicate în alte regionări:
dimensiunea naturală, entităţile istorico – geografice, funcţiile regionalizatoare ale
oraşelor şi ale industriei, identificarea unui proiect care să stea la baza regionalizării,
evoluţia economică şi demografică a ţării şi a judeţelor etc.;
- ofertarea unor variante, ca alternativă la construirea unui model preformat;
- evitarea voluntarismului ştiinţific prezent în diferitele propuneri de regionare;
- identificarea unor posibilităţi noi (de tip city region) de colaborare urbană în afara
reperelor administrative;
- presupunerea că actualele judeţe satisfac multiple elemente ale regionării, iar păstrarea
lor reprezintă o soluţie alternativă;
- organizarea unor entităţi supraordonate judeţelor poate fi realizată printr-o tehnică
diferită de cea presupusă de compactarea în teritorii regionale noi.
Modelul de regionare cuprinde 8 variante, descrise cantitativ şi calitativ (Mândruţ, O.,
Ardelean, A., 2013).

361
 Bibliografie

Abrevieri

AIGR - Anuarul Institutului de Geologie a României

APGR - Asociaţia Profesională a Geografilor din România
AR - Academia Română
AUB - Geogr - Analele Universităţii Bucureşti, seria Geografie
BSRRG - Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie
BSSG - Buletinul Societăţii de Ştiinţe Geografice
CG - Comunicări de Geografie (Universitatea Bucureşti)
CNG - Comitetul Naţional de Geografie
EA - Editura Academiei
EDP - Editura Didactică şi Pedagogică
FGTS - Facultatea de Geografia Turismului din Sibiu
GR - Geografia României (1983 – 2008), vol. I – V, EA
IGAR - Institutul de Geografie al Academiei Române
INS - Institutul Naţional de Statistică
RG - Revista Geografică (serie nouă)
RRG - Revue roumaine de géographie
RRGGG - Revue Roumaine de Géophysique, Géologie et Géographie, Série Géographie
SCGG - Studii şi Cercetări de Geologie şi Geografie
SCGGG - Studii şi Cercetări de Geofizică, Geologie şi Geografie, Seria Geografie
SRG - Societatea de Geografie a României
SSNG - Societatea de Ştiinţe Naturale şi Geografie
SUBB - Studia Universitatis „Babeş – Bolyai”
UAIC - Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi
UB - Universitatea din Bucureşti
UBB - Universitatea „Babeş – Bolyai”, Cluj – Napoca
UCR - Universitatea din Craiova
UO - Universitatea din Oradea
USV - Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava
USHB - Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti
UVT - Universitatea de Vest din Timişoara
UVTGV - Universitatea „Valahia” din Târgovişte
UVVG - Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad
VGUP - „Vasile Goldiş” University Press

362
 I. Regionarea geografică a României – elemente teoretice şi probleme
generale

Antonescu, Daniela (2003), Dezvoltarea regională în România, Editura Oscar Print, Bucureşti.
Ardelean, A., Mândruţ, O. (2014), România – elemente de diversitate regională, „Vasile Goldiş”
University Press, Arad.
Badea, L. (1992), Asupra geografiei regionale. Studii şi Cercetări de Geografie, XXXIX, Editura
Academiei, Bucureşti.
Barbu, N. (1988a), Les unités pédo – géographiques de la Roumanie, Revue Roumaine de G, G,G,
Géographie, tom. 32, Editura academiei, Bucureşti.
Barbu, N. (1988b), Regionarea pedogeografică a teritoriului României, Terra, anul XX (XL), nr.
2, Bucureşti.
Benedek, J. (2004), Amenajarea teritoriului şi dezvoltarea regională, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj – Napoca.
Bogdan, Octavia (1980), Regionarea climatică şi topoclimatică a României (în lb. franceză), în
RRGGG, Géographie, Tom. 24, Editura Academiei.
Cernescu, N., Fridland, V., Florea, N. (1958), Raionarea pedo – geografică a R.P.R., Realizări în
geografia R.P.R. (1947 – 1957), Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Claval, P. (1993), Initiation a la Géographie Régionale, Nathan, Paris
Cocean, P. (2002a), Geografie regională, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.
Cocean, P. (2002b), Tipologia regiunilor geografice, Terra, anul XXXI (LI), vol. 1-2/2001, CD
Press, Bucureşti.
Cocean, P. (2005), Geografia regională a României, MEC, Proiectul pentru Învăţământ Rural
Cocean, P. (2009) (coord.), Mărginimea Sibiului (Planificare şi amenajare teritorială), Presa
Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Cocean, P. (2010), Geografie regională, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Cocean, P. (2014), Regionalizarea României între deziderat şi posibilităţi, în Regionalizare şi
politici regionale (coord. D. C. Rogojanu), Editura Lumen, Iaşi.
Cocean, P., Ciangă, N. (2000), The „lands” of Romania as mental spaces, în RRG, tomes 43 – 44,
EA.
Cocean, P., Cocean, R. (2002), Zonarea funcţională a Regiunii de Nord – Vest, Studia UBB, 1,
Cluj Napoca.
Cocean, P., Lăcău, Adnana (2002), Regionarea politico – administrativă între necesitate şi
întâmplare, Revista de Geografie Politică, Oradea.
Cucu, V. (1977), Sistematizarea teritoriului şi localităţilor din România. Repere geografice,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Cucu, V. (2001), România. Geografie umană şi economică, Editura Oraj, Târgovişte.
Deică, P. (1980), Conceptul de regiune în geografia românească, Analele Univ. Bucureşti,
Geografie, an. XXIX, Bucureşti.
Deică, P. (1981), Probleme ale terminologiei ştiinţifice geografice, Terra, an XIII (XXXIII), nr. 1.
Donisă, I. (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale geografie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Driga, B., Ianoş, I. (1986), Contribuţii metodologice privind organizarea spaţiului geografic, SCG,
XXXIII.
Enculescu, P. (1924), Zonele de vegetaţie lemnoasă din România în raport cu condiţiile oro –
hidrografice, climaterice, de sol şi de subsol, Memoriile Institutului Geologic al României,
Bucureşti.
Erdeli, G. (1997), Forme de organizare administrativ – teritorială ale spaţiului geografic
românesc, Comunicări de Geografie, Editura Universităţii Bucureşti.
Gâştescu, P., Zăvoianu I., Breier, Ariadna, Driga, B. (1976), The Hydrogeographical map of
Romania, RRGGG, Géographie, tom. 20.

363
Giurcăneanu, Cl. (1973), Peisaje umane, Bul. Soc. de Şt. Geografice, serie nouă, vol. III (LXXIII),
Bucureşti.
Giurcăneanu, Cl. (1988), Populaţia şi aşezările din Carpaţii Româneşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Grumăzescu, Cornelia (1970a), Reprezentarea cartografică a regiunilor geografice la diferite
scări, SCG, XVII, 1.
Grumăzescu, Cornelia (1970b), Opinii privind aplicarea teoriei sistemului în geografia modernă,
SCGGG, XVII, 2.
Grumăzescu, H. (1965), Unele probleme de geografie regională, Natura, XVII, nr. 5.
Grumăzescu, H. (1968), The limits of geographical regions and their determination criteria,
RRGGG, 12, 1-2, Bucharest.
Ianoş, I. (1981), Puncte de vedere privind analiza geografică regională a teritoriului României,
SCGGG, XXVIII, Bucureşti.
Ianoş, I. (1992), Stabilitate şi instabilitate în sistemele geografice, Terra, XXXIV (XLIV), nr. 1-2,
Bucureşti.
Ianoş, I. (1993), Spre o nouă bază teoretică a regiunii geografice, SCGGG, XL, Bucureşti.
Ianoş, I. (1995), Principii de acţiune în dezvoltarea durabilă, Analele Univ. Oradea, Geografie,
tom. V.
Ianoş, I. (1996), Dinamica urbană regională, Revista Geografică, tom. II – III, Institutul de
Geografie, Bucureşti.
Ianoş, I. (1997), Individualizarea şi analiza disparităţilor intraregionale, Comunicări de Geografie,
Editura Universităţii Bucureşti.
Ianoş, I. (1999), Vintilă Mihăilescu – promotor al analizelor geografice regionale în România,
Revista Geografică, Institutul de Geografie, Tom. V, Serie nouă.
Ianoş, I. (2000), Potenţialul economic al teritoriului şi dezvoltarea sectorului antreprenorial în
România, Terra, an. XXX (L), nr. 2, CD Press, Bucureşti.
Ianoş, I. (2002), Ariile profund dezavantajate din România – consideraţii preliminare, Terra, anul
XXXI (LI), col. 1-2/2001, CD Press, Bucureşti.
Ianoş, I., Tălângă, C. (1994), Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de piaţă,
Academia Română, Institutul de Geografie.
Ielenicz, M. (1973), Regionarea geomorfologică a Carpaţilor de Curbură, în vol. Din geografia
judeţului Buzău, vol. II, Buzău.
Ielenicz, M. (1999), Dealurile şi Podişurile României, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti.
Ielenicz, M., Pătru, Ileana (2005), România – geografie fizică (vol. I), Editura Universitară,
Bucureşti.
Ielenicz, M., Oprea, R. (2011), România. Carpaţii – caracteristici generale, Editura Universitară,
Bucureşti.
Iordan. I., Alexandrescu, Valeria (1996) Consideraţii geografice privind reorganizarea
administrativă a teritoriului României, Revista Geografică, tom. II – III, Institutul de
Geografie, Bucureşti.
Iordan. I. (2003), Regionalizare – cum, când?, CD Press, Bucureşti.
Ionaşcu, Gh. S. (2002), Amenajarea teritoriului, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti.
Irimuş, I. A. (2003), Geografia fizică a României, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca.
Ispas, Ş. (2007), Geografia regională a României, Valahia University Press, Târgovişte.
Lupaşcu, Gh., Donisă, V. (1996), Principalele procese pedogenetice şi distribuţia geografică a
solurilor din România, Revista Geografică, tom II – III, Institutul de Geografie, Bucureşti.
Marconis, R. (2000), Introduction a la géographie, Armand Colin, Paris.
Martonne, Emm. de (1921), Noua Românie în noua Europă, traducerea lucrării publicate în
BSRRG, tom. XL, 1922; ed. Română în Bul. Soc. De Geografie, tom. IX (LXXIX), CD Press,
2000, Bucureşti.

364
Mândruţ, O. (1993), Geografia României, Editura Coresi, Bucureşti.
Mândruţ, O. (2002), România – geografie regională, Editura Universităţii de Vest „Vasile Goldiş”
din Arad.
Mândruţ, O. (2011), Geografie regională. Geografia regională a României, „Vasile Goldiş”
University Press, Arad.
Mândruţ, O., Ardelean, A. (2013), România – criterii şi modele de regionare teritorială, „Vasile
Goldiş” University Press, Arad.
Mândruţ, O., Ardelean, A. (2014), Elemente de reper, modele şi opţiuni pentru proiectarea
structurilor regionale administrative, în Regionalizare şi politici regionale (coord. D. C.
Rogojanu), Editura Lumen, Iaşi.
Mehedinţi, S., Mihăilescu, V. (1924), România, Bucureşti
Mehedinţi, S. (1931), Terra, I-II, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1932), Marile regiuni morfologice ale Românei, BSRRG, vol. L (1931).
Mihăilescu, V. (1936), România (Geografie fizică), Editura Socec, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1963), Carpaţii Sud – estici de pe teritoriul României, Studiu de geografie, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1964), Regiune geografică şi regiune economică. Contribuţii la precizarea unor
termeni fundamentali din geografia regională, SCGGG, XI.
Mihăilescu, V. (1966), Dealurile şi câmpiile României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1968a), Geografie teoretică. Principii fundamentale. Orientarea generală în
ştiinţele geografice, Editura Academiei, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1968b), La région géographique comme méthode de travail dans les recherches
géographiques, RRGGG, 12, 1-2, p. 3-7.
Mihăilescu, V. (1969), Geografia fizică a României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1970a), Marile regiuni geografice ale României, SCGGG, seria Geografie, tom.
XVIII, nr. 2, Editura Academiei, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1970b), Geografie – ecologie, regiune geografică – ecosistem, SCGGG, XVII, 2,
p. 215 - 217.
Mihăilescu, V. (1977), Elemente de morfogeografie, Editura Academiei, Bucureşti.
Morariu, T., Demidovici, I. A., Iancu, M., Oleinikov, I. N., Savu, Al., Sîrcu, I (1958),
Contribuţii la problema raionării fizico – geografice a teritoriului R. P. R., în „Realizări în
geografia R . P. R. în perioada 1947 – 1957”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
Morariu, T., Velcea, Valeria (1971), Principii şi mijloace de cercetare în geografia fizică, Editura
Academiei, Bucureşti.
Morariu, T., Posea, Gr., Mac, I. (1980a), Regionarea geomorfologică a Carpaţilor Orientali şi
Carpaţilor de Curbură, SCGGG – Geogr., XXVII, 1, Bucureşti.
Morariu, T., Posea, Gr., Mac. I. (1980b), Regionarea Depresiunii Transilvaniei, Studii şi
Cercetări, G, G, G, Geografie, tom. XXVII, nr. 2, Bucureşti.
Pascaru, M. (2005), Introducere în sociologia regională, Editura Argonaut, Cluj – Napoca.
Pătru, Ileana, Zaharia, Liliana, Oprea, R. (2006), Geografia fizică a României (Climă, ape,
vegetaţie, soluri), Editura Universitară, Bucureşti.
Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj
Napoca.
Pop, Gr. (2001), Depresiunea Transilvaniei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.
Pop, Gr. (2005), Dealurile de Vest şi Câmpia de Vest, Editura Universităţii din Oradea.
Popescu Spineni, M. (1987), România în izvoare geografice şi cartografice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Popescu Voiteşti, I. (1935), Evoluţia geologico – paleogeografică a pământului românesc, Rev.
Muzeului mineralogic, Univ. Cluj, V, 2.
Popovici, I., Mihail, Maria (1980), România – geografie economică, E.D.P.; Bucureşti.

365
Posea, Gr. (1972), Regionarea Carpaţilor Româneşti – puncte de vedere, Terra, an IV (XXIV), nr.
3, Bucureşti.
Posea, Gr. (1977), Consideraţii privind rolul depresiunilor carpatice şi colinare şi al reţelei de văi
în viaţa şi permanenţa poporului român, în SSGGG, Geografie, tom XXIV, Editura
Academiei.
Posea, Gr. (1980), Pediments in Romania, în RRGGG, Géographie, tom 24.
Posea, Gr. (1991), Geografia generală şi regională, reflecţii, Terra, 1.
Posea, Gr. (1992), Le systéme géographyque Carpato – Danubieno – Pontique et l’unité de l’état,
de la nation et de la langue du peuple Roumain, Terra, XXIV (XLIV), nr. 1-2, Bucureşti.
Posea, Gr. (2009), Geografia fizică a României (partea I), Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti.
Posea, Gr. (2010), Geografia fizică a României (partea a II-a), Editura Fundaţiei „România de
Mâine”, Bucureşti.
Posea, Gr., Ilie, I., Mihai, Gr., Popescu, N., Ielenicz, M. (1969), Probleme de geomorfologia
României, vol. I, Universitatea Bucureşti.
Posea, Gr., Badea, L. (1982), Regionarea geomorfologică a teritoriului României, Bul. Soc. de
Ştiinţe Geografice, serie nouă, vol. VI (LXXVI), Bucureşti.
Rey, Violette., Groza, O., Ianoş, I., Pătroescu, Maria. (2002), Atlasul României, Editura Rao,
Bucureşti.
Roşu, Al. (1972), Subdiviziuni geografice ale teritoriului României, Terra, an. IV (XXIV), nr. 5.
Roşu, Al. (1980), Geografia fizică a României, ed. a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Roşu, Al. (1987), Terra – Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Roşu, Al., Bălteanu, D. (1969), Caracterizarea cantitativă şi clasificarea unităţilor
geomorfologice din România pe baza varietăţii reliefului, Terra, I (XXI), 1, Bucureşti.
Sandu, D. (1999), Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Bucureşti.
Săgeată, R. (2000), Organizarea administrativ – teritorială a României. Model de optimizare,
Revista Română de Geografie Politică, anul II, nr.1, Editura Univ. Oradea.
Săndulache, I. (2014), Curs de Carpaţi, Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ.
Sîrcu, I. (1971), Geografia fizică a R.S. România. Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
Şandru, I. (1969), Considerations sur la regionalisation economico – géographique de la
Roumanie, în Analele Univ. „Al. I. Cuza”, Geografie, tom. XV, Iaşi.
Tufescu, V. (1966), Subcarpaţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Tufescu, V. (1974), România, Natură, Om, Economie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Tufescu, V. (1977), Nume populare pentru regiuni geografice din România, SCGGG – Geogr,
XXIV, 2.
Ujvari, I. (1972), Geografia apelor României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Ungureanu, Al. (1993), Geografia podişurilor şi câmpiilor României, Editura Univ. „Al. I. Cuza”,
Iaşi.
Ungureanu, Al. (2000), Consecinţele Marii Uniri din 1918 pe plan uman – geografic, Revista
Română de Geografie Politică, anul II, nr. 1, Editura Univ. Oradea.
Ungureanu, Al., Ungureanu, Irina, Donisă, I. (1994), Les régions géographiques du territoire de
la Roumanie, Ann., Şt. Univ. „Al I. Cuza”, Iaşi.
Velcea, Valeria., Badea, L. (1979), O propunere de regionare fizico – geografică a teritoriului
României, Terra XI (XXXI) iulie – septembrie, 3.
Velcea, Valeria., Savu, Al. (1982), Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor Româneşti. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Velcea, Valeria (1988), Geografia regională, caracteristici spaţiale şi funcţionale, Terra, XX
(XL), nr.2.
* * * (1958), (Institutul de Cercetări Geografice) Realizări în geografia României – 1947 – 1957,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

366
* * * (1960), Monografia geografică a României, Vol. I şi vol. II, Editura Academiei; Bucureşti.
* * * (1969), Geografia Văii Dunării Româneşti, Editura Academiei, Bucureşti.
* * * Institutul de Geografie (1983 - 2008), Geografia României (vol. I, II, III, IV, V), Editura
Academiei, Bucureşti.
* * * (2001, 2014), Institutul de Geografie (coord. Badea, L.), Unităţile de relief ale României, vol.
I – V, Editura Ars Docendi, Bucureşti.
* * * (2005), Institutul de Geografie, România. Spaţiu, societate, mediu, Editura Academiei,
Bucureşti.

II. Elemente de geografie generală ca premisă a regionării

(1) Globalizare şi diversitate regională

Ardelean, A., Mândruţ, O. (2012), Geografia mediului, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Bailly, A., Ferras, R. (1997), Éléments d’épistemologie de la géographie, Armand Colin, Paris.
Baud, P., Bourgeat, S., Bras, Catherine (2003), Dictionaire de géographiei, Hatier, Paris.
Beucher, Stéphanie, Reghezza, M. (2005), La Géographie:pourquoi, comment?, Hatier, Paris.
Bizerea, M. (1973), Antropoecologia – sinteză a geografiei actuale, în vol. Catedra, Casa Corpului
Didactic, Arad.
Blij, H.J. (de), Muller, P., Williams, R. jr. (2004), Physical Geography (The Global
Environment), Oxford University Press, New York, Oxford.
Briggs, D., Smithson, P., Addison, K., Atkinson, K. (1996), Fundamentals of the Physical
Environment, Routledge, London, New York.
Colombel, Y, Oster, D. (coord.) (2011), La France. Territoires et aménagement face à la
mondialisation, Nathan, Paris.
Huntington, S. P. (2012), Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Litera, Bucureşti.
Kaplan, D. R. (2014), Răzbunarea geografiei, Editura Litera, Bucureşti.
Marston, S., Knox, P., Liverman, Diana (2005), World Regions in Global Context, Pearson.
Mândruţ, O. (2012), Elemente de epistemologia geografiei, „Vasile Goldiş” University Press,
Arad.
Mândruţ, O. (2012), Geografia Uniunii Europene, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Rowntree, L, Lewis, M., Price, Marie, Wyckoff, W. (2006), Diversity amid Globalization,
Pearson, New Jersey.
Strahler, A. N. (2003), Introducting Physical Geography, J. Wiley, ed., New York.
Stutz, F., Warf, B. (2005), The World Economy, Pearson.
Tarbuck, E., Lutgens, F. (2006), Earth Science, Pearson Ed., London.

(2) Definirea regională a României

Cioacă, A. (2008), Geografia regională a României, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,

Bucureşti.
Cruceru, N. (2008), Introducere în geografia regională a României, Editura Fundaţiei „România
de Mâine”, Bucureşti.
Deică, P. (1980), Conceptul de regiune în geografia românească, Analele Univ. Bucureşti,
Geografie, an. XXIX, Bucureşti.
Ianoş, I. (1981), Puncte de vedere privind analiza geografică regională a teritoriului României,
SCGGG, XXVIII, Bucureşti.
Ianoş, I. (1993), Spre o nouă bază teoretică a regiunii geografice, SCGGG, XL, Bucureşti.
Martonne, Emm. de (1902), La Valachie, Essai de monographie régionale, Paris.
Mândruţ, O. (2000), Geografia României. Probleme fundamentale, Editura Corint, Bucureşti.
Mândruţ, O. (2011), Geografie regională. Geografia regională a României, „Vasile Goldiş”
University Press, Arad.

367
Mihăilescu, V. (1936), România (Geografie fizică), Editura Socec, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1963), Carpaţii Sud – estici de pe teritoriul României, Studiu de geografie
Ungureanu, Al., Groza, O., Muntele I. (coord) (2002), Moldova – populaţia, forţa de muncă şi
aşezările umane în tranziţie, Editura Corson, Iaşi.

(3) Elemente de geografie generală a României şi regiuni geografice

Airinei, St. (1979), Teritoriul României şi tectonica plăcilor, Colecţia Ştiinţa pentru toţi”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Ardelean, A., Mândruţ, O. (2009), Mediul natural şi toponimia geografică a zonei Arad – Zarand,
University Press Arad.
Bordei, N. I. (1970), Influenţa curburii Carpaţilor asupra circulaţiei atmosferei, Editura
Academiei, Bucureşti.
Bordei, N. I. (1998), Fenomene meteoclimatice induse de configuraţia Carpaţilor în Câmpia
Română, Editura Academiei, Bucureşti.
Bogdan, Octavia (1980), Régionalisation climatique et topoclimatique de la Roumanie, în
RRGGG, Géographie, tom 24, EA, Bucureşti.
Bojoi, I. (2000), România – geografie fizică, Editura UAIC, Iaşi.
Cruceru, N. (2008), Introducere în geografia regională a României, Editura Fundaţiei „România
de Mâine”, Bucureşti.
Florea, N, Munteanu, I., Rapaport, Camelia, Chiţu, C., Opriş, M. (1968), Geografia solurilor
României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Gâştescu, P. (1971), Lacurile din România – limnologie regională, Editura Academiei, Bucureşti.
Gâştescu, P., Zăvoianu I., Breier, Ariadna, Driga, B. (1976), The Hydrogeographical map of
Romania, RRGGG, Géographie, tom. 20.
Giurcăneanu, Cl. (1973), Peisaje umane, BSSG, serie nouă, vol. III (LXXIII), Bucureşti.
Ianoş, I. (1981), Puncte de vedere privind analiza geografică regională a teritoriului României,
SCGGG, XXVIII, Bucureşti.
Ianoş, I. (1993), Spre o nouă bază teoretică a regiunii geografice, SCGGG, XL, Bucureşti.
Ielenicz, M. (1973), Regionarea geomorfologică a Carpaţilor de Curbură, în vol. Din geografia
judeţului Buzău, vol. II, Buzău.
Ielenicz, M. (1999), Dealurile şi Podişurile României, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti.
Ielenicz, M., Pătru, Ileana (2005), România – geografie fizică (vol. I), Editura Universitară,
Bucureşti.
Ielenicz, M., Oprea, R. (2011), România. Carpaţii – caracteristici generale, Editura Universitară,
Bucureşti.
Ispas, Ş. (2007), Geografia regională a României, Valahia University Press, Târgovişte.
Lupaşcu, Gh., Donisă, V. (1996), Principalele procese pedogenetice şi distribuţia geografică a
solurilor din România, Revista Geografică, tom II – III, Institutul de Geografie, Bucureşti.
Martonne, Emm. de (1921), Noua Românie în noua Europă, traducerea lucrării publicate în
BSRRG, tom. XL, 1922; ed. Română în Bul. Soc. De Geografie, tom. IX (LXXIX), CD Press,
2000, Bucureşti.
Mândruţ, O. (1993), Geografia României, Editura Coresi, Bucureşti.
Mândruţ, O. (2002), Relieful Subcarpaţilor dintre Argeş şi Argeşel, Editura Corint, Bucureşti.
Mândruţ, O. (2002), România – geografie regională, Arad.
Mândruţ, O. (2011), România – Atlas geografic şcolar, Editura Corint, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1936), România (Geografie fizică), Editura Socec, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1957), Harta regiunilor geomorfologice ale R.P.Române pe baze geografice,
Editura Academiei, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1963), Carpaţii Sud – estici de pe teritoriul României, Studiu de geografie, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.

368
Mihăilescu, V. (1964), Regiune geografică şi regiune economică. Contribuţii la precizarea unor
termeni fundamentali din geografia regională, SCGGG, XI.
Mihăilescu, V. (1966), Dealurile şi câmpiile României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1969), Geografia fizică a României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1970), Marile regiuni geografice ale României, Studii şi Cercetări, seria Geografie,
tom. XVIII, nr. 2, Editura Academiei, Bucureşti.
Muntele, I. (coord., 2010), Calitatea infrastructurii de transport ca premisă a diferenţierii spaţiilor
rurale din Moldova, (autori: Muntele, I., Groza, O., Ţurcănaşu, G., Rusu, A., Tudora, D.),
Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
Mutihac, V., Mutihac, G. (2010), Geologia României, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti.
Niculescu, Gh. (2008), Subcarpaţii dintre Prahova şi Buzău, Editura Academiei, Bucureşti.
Pătru, Ileana, Zaharia, Liliana, Oprea, R. (2006), Geografia fizică a României (Climă, ape,
vegetaţie, soluri), Editura Universitară, Bucureşti.
Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj
Napoca.
Pop, Gr. (2001), Depresiunea Transilvaniei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.
Pop, Gr. (2005), Dealurile de Vest şi Câmpia de Vest, Editura Universităţii din Oradea.
Posea, Gr. (1991), Geografia generală şi regională, reflecţii, Terra, 1.
Posea, Gr. (1992), Le système géographique Carpato – Danubien – Pontique et l’unité de l’état, de
la nation et de la langue du peuple Roumain, Terra, XXIV (XLIV), nr. 1-2, Bucureşti.
Posea, Gr. (2009), Geografia fizică a României (partea I), Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti.
Rey, Violette., Groza, O., Ianoş, I., Pătroescu, Maria. (2002), Atlasul României, Editura Rao,
Bucureşti.
Roşu, Al. (1980), Geografia fizică a României, ed. a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Roşu, Al., Bălteanu, D. (1969), Caracterizarea cantitativă şi clasificarea unităţilor
geomorfologice din România pe baza varietăţii reliefului, Terra, I (XXI), 1, Bucureşti.
Săndulescu, M. (1984), Geotectonica României, Editura Academiei, Bucureşti.
Schreiber, W., Drăguţ, L., Man, T. (f.a.) Analiza peisajelor geografice din partea de vest a
Câmpiei Transilvaniei, Presa Universitară, Cluj – Napoca.
Sîrcu, I. (1971), Geografia fizică a R.S. România. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Surdeanu, V. (1998), Geografia terenurilor degradate, Presa Univ. Cluj.
Tufescu, V. (1966), Subcarpaţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Tufescu, V. (1974), România, Natură, Om, Economie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Tufescu, V. (1977), Nume populare pentru regiuni geografice din România, SCGGG – Geogr,
XXIV, 2.
Ujvari, I. (1972), Geografia apelor României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Ungureanu, Al. (1993), Geografia podişurilor şi câmpiilor României, Editura Univ. „Al. I. Cuza”,
Iaşi.
Ungureanu, Al., Ungureanu, Irina, Donisă, I. (1994), Les régions géographiques du territoire de
la Roumanie, Ann., Şt. Univ. „Al I. Cuza”, Iaşi.
Velcea, Valeria., Badea, L. (1979), O propunere de regionare fizico – geografică a teritoriului
României, Terra XI (XXXI) iulie – septembrie, 3.
Velcea, Valeria., Savu, Al. (1982), Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor Româneşti. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Velcea, Valeria (1988), Geografia regională, caracteristici spaţiale şi funcţionale, Terra, XX
(XL), nr.2.

369
* * * (1958), (Institutul de Cercetări Geografice) Realizări în geografia României – 1947 – 1957,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
* * * (1960), Monografia geografică a României, Vol. I şi vol. II, Editura Academiei; Bucureşti.
* * * (1969), Geografia Văii Dunării Româneşti, Editura Academiei, Bucureşti.
* * * Institutul de Geografie (1983 - 2008), Geografia României (vol. I, III, IV, V), Editura
Academiei, Bucureşti.
* * * (2001), Institutul de Geografie (coord. Badea, L.), Unităţile de relief ale României (vol. I - V),
Editura Ars Docendi, Bucureşti.
* * * (2005), Institutul de Geografie, România. Spaţiu, societate, mediu, Editura Academiei,
Bucureşti.
* * * (2008), INMH, Clima României, Editura Academiei, Bucureşti.

(4) Geografia turismului şi turism

Ardelean, A. (2002), Moneasa – trasee turistice, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Albotă, M. (1980), Munţii Perşani, Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Bleahu, M. (1978), Munţii Codru – Moma, Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Bleahu, M., Bordea, C. (1981), Munţii Bihor – Vlădeasa, Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Bordea, S. (1978), Munţii Pădurea Craiului, ghid turistic, Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Bran, Florina, Simion, Tamara, Marin, D. (1997), Turism rural, model european, Editura
Economică, Bucureşti.
Buza, M., Fesci, S. (1975), Munţii Cîndrel, Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Cândea, Melinda, Erdeli, G., Simion, Tamara (2000), România – potenţial turistic şi turism,
Editura Universităţii, Bucureşti.
Ciangă, N. (1998), Turismul din Carpaţii Orientali – Studiu de geografie umană, Presa
Universitară, Cluj.
Ciangă, N. (2003), Geografie turistică, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Cocean, P. (1999), Geografia turismului, Editura Focul Viu, Cluj Napoca.
Cocean, P., Dezsi, Şt. (2001), Prospectare şi geoinformare turistică, Presa Universitară Clujeană,
Cluj – Napoca.
Conea, I. (1984), Plaiuri carpatice, Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Cristureanu, Cristiana (1996), Economia şi politica turismului internaţional, Editura Abeona,
Bucureşti.
Cristureanu, Cristiana (2006), Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C. N. Beck,
Bucureşti.
Dinu, Mihaela (2005), Ecoturism, CD Press, Bucureşti.
Dumitrescu, D. (2005), Resursele turistice ale judeţului Vâlcea, Editura Conphys, Râmnicu
Vâlcea.
Erdeli, G., Istrate, I. (1996), Potenţialul turistic al României, Editura Universitară, Bucureşti.
Erdeli, G., Gheorghilaş, A. (2006), Amenajări turistice, Editura Universitară, Bucureşti.
Fiscutean, D., Fiscutean, Mihaela, Bădără Jireadă, Gabriela (2009), Iaşi – repere geografice şi
culturale, Editura Tehnopress, Iaşi.
Gâştescu, P. (2001), Harta turistică a Deltei, Editura Venus.
Gheorghilaş, A. (2006), Geografia turismului internaţional, Editura Universitară, Bucureşti.
Gheorghilaş, A. (2011), Geografia turismului: metode de analiză în turism, Editura Universitară,
Bucureşti.
Glăvan, V. (2000), Resursele turistice pe Terra, Editura Economică, Bucureşti.
Ilieş, M. (2007), Amenajare turistică, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca.
Ilinca, I., Tătaru, Alexandra, Pipirigeanu, I. (2011), Atlasul turistic al României, Editura Trend,
Piteşti.
Ioncică, M., Minciu, R., Stănciulescu, Gabriela (1997), Economia serviciilor, Editura Uranus,
Bucureşti.

370
Măhăra, Gh. (coord.) (1999), Potenţialul turistic al bazinului hidrografic al Crişului Repede,
Editura Universităţii Oradea.
Mândruţ, O. (1992), Ecogeografie turistică, note de curs, Universitatea Româno – Americană.
Minciu, Rodica, Baron, P., Neacşu, N. (1991), Economia turismului, Editura A.S.E., Bucureşti.
Minciu, Rodica (2000), Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti.
Muntele, I., Iaţu, C. (2003), Geografia turismului, Editura Sedcom Libris, Iaşi.
Naum, T., Butnaru, E. (1989), Munţii Călimani, Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Neacşu, N. (2000), Turismul şi dezvoltarea durabilă, Editura Expert, Bucureşti.
Olaru, M. (2001), Munţii Banatului. Amenajarea şi dezvoltarea turistică, Editura Hestia,
Timişoara.
Paraschiv, V. (2011), Castele, palate, conace şi parcuri cu impact asupra peisajului din judeţul
Iaşi, Editura Performantica, Iaşi.
Perianu, D. (1999), Istoria locomotivelor şi a căilor ferate din Banatul Montan, Editura Timpul,
Reşiţa.
Petrea, Rodica, Petrea, D. (2000), Turism rural, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Petrea, Rodica (2004), Turism rural în Munţii Apuseni, Editura Universităţii din Oradea, Oradea.
Petrea, Rodica (2006), Rural Tourism and Sustainable Development, Editura Universităţii din
Oradea, Oradea.
Popescu, N. (1986), Munţii Parâng, Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Puiu, Al. Tacu, Glăvan, V. (coord.) (1999), Turismul rural românesc. Actualitate şi perspectivă,
Editura Pan Europe, Iaşi.
Resiga, C. (1999a), Turismul rural – un viitor pentru Ţara Moţilor, în Rev. Pangeea, nr. 1, Editura
Univ. „1 Decembrie”, Alba Iulia.
Rey, R. (1985), Civilizaţia montană, Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Snack, O. (1975), Economia turismului, Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Snack, O., Baron, P., Neacşu, N. (2001), Economia turismului, Editura Expert, Bucureşti.
Stăncioiu, Aurelia – Felicia (2004), Strategii de marketing în turism, Editura Economică,
Bucureşti.
Stoleriu, Mihaela – Oana (2006), Ghidul turistic al municipiului Iaşi, Editura Terra Nostra, Iaşi.
Surd, V. (coord.) (2008), Monografia turistică a Carpaţilor româneşti, Presa Universitară
Clujeană, Cluj – Napoca.
Tacu Puiu, Al., Glăvan, V. (coord.) (1999), Turismul rural românesc – actualitate şi perspective,
Editura Pan Europe, Iaşi.
Teodorescu, Elena (et all) (1985), Bioclima staţiunilor balneoclimaterice din România, Editura
Sport – Turism, Bucureşti.
Truţi, S. (1972), Contribuţii la studiul geografic al turismului în judeţele Caraş – Severin şi Timiş,
St. geogr. Banatului, vol. II, Universitatea Timişoara.
* * * (2002), Regiunea transfrontalieră româno – ucraineană a Maramureşului – hartă turistică
(autori: N. Boar, P. Cocean, N. Ciangă, M. Ilieş, Gabriela Ilieş, N. Hodor, Nela Şteliac,
Daniela Popşa), Editura Presa Universitară Clujeană.

(5) Toponimie geografică

Ardelean, A., Mândruţ, O. (2009), Mediul natural şi toponimia geografică a zonei Arad – Zarand,
University Press Arad.
Bizerea, M. (1962), Precizarea geografică a numelui oraşului Timişoara, Natura, seria Geografie –
Geologie.
Buza, M. (2002), Toponimie geografică românească, Editura Univ. „L. Blaga”, Sibiu.
Buza, M. (2003), Toponimie geografică românească, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu.
Conea, I. (1960), Toponimie – aspectele ei geografice, în Monografia Geografică a R.P.R., vol. I,
Editura Academiei, Bucureşti.

371
Conea, I. (1993), Vrancea. Geografie istorică, toponimie şi terminologie geografică, Editura
Academiei, Bucureşti.
Creţan, R. (2000), Toponimie geografică, Editura Mirton, Timişoara.
Creţan, R., Frăţilă, V. (2007), Dicţionar istorico – geografic şi toponimic al judeţului Timiş,
Editura Universităţii de Vest, Timişoara.
Dan, I. (1980), Toponimie şi continuitate în Moldova de Nord, Editura Junimea, Iaşi.
Dragu, Gh. (1973), Toponimie geografică (partea I), Centrul de Multiplicare al Universităţii
Bucureşti.
Frăţilă, V. (2002), Studii de toponimie şi dialectologie, Editura Excelsior, Timişoara.
Homorodean, M. (1980), Vechea vatră a Sarmisegetusei în lumina toponimiei, Editura Dacia, Cluj
– Napoca.
Ioniţă, V. (1972), Glosar toponimic Caraş – Severin, Reşiţa, Casa Corpului Didactic.
Ioniţă, V. (1982), Nume de locuri în Banat, Editura Facla, Timişoara.
Iordan, I. Gâştescu, P., Oancea, D. I. (1974), Indicatorul localităţilor din România, Editura
Academiei, Bucureşti.
Iordan, I. (1983), Toponimie românească, Editura Academiei, Bucureşti.
Mândruţ, O. (1977), Toponimia geografică a zonei Arad – Zarand, în „Ziridava”, vol. XI.
Mândruţ, O. (1982), Cercetări asupra toponimiei geografice din zona Arad – Zarand, în SCGGG,
Geografie, tom. 29, Editura Academiei, Bucureşti.
Mehedinţi, S. (1930), Terra – Introducere în geografie ca ştiinţă, Editura Naţională „S. Ciornei”,
Bucureşti.
Nicolae, I. (2006), Toponimie geografică, Editura Meronia, Bucureşti.
Nicolae, I., Suditu, B. (2008), Toponimie românească şi internaţională, Editura Meronia,
Bucureşti.
Pătruţ, I. (1980), Onomastică romînească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Petrovici, E. (1970), Studii de dialectologie şi toponimie, Editura Academiei, Bucureşti.
Răuţ, O., Ioniţă, V. (1976), Studii şi cercetări de istorie şi toponimiei, Reşiţa.
Răuţ, O., Ioniţă, V. (1976), Studii şi cercetări de istorie şi toponimie, Muz. ist. jud. Caraş –
Severin, Reşiţa.
Stroe, R., Peptenatu, D., Erdeli, G. (2011), Dicţionarul geografic al judeţului Mehedinţi, Editura
Universitară, Bucureşti.
Suciu, C. (1967 – 1968), Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, tom I – II, Editura
Academiei, Bucureşti.
Şerban, L. (2006), Dicţionarul geografic al judeţului Bacău, Editura Egal, Bacău.
Tufescu, V. (1977), Nume populare pentru regiuni geografice din România, SCGGG – Geogr,
XXIV, 2.
Ungureanu, Al., Boamfă, I. (2006), Toponomastică, Editura Sedcom Libris, Iaşi.
* * * (1972), Institutul de Geografie, Lucrările Simpozionului de toponimie, Bucureşti.
* * * (1985 – 2002) Dicţionarul toponimic al Banatului, autori Frăţilă, V., Goicu, Viorica, Sufleţel,
Rodica, literele A – N, Editura Universităţii din Timişoara.
* * * (2008 – 2010), Institutul de Geografie, Dicţionarul geografic al României, vol. I (A – L), vol.
II (M – Z), Editura Academiei, Bucureşti.

III. Regiunile geografice pe baze naturale

(1) Podişul Dobrogei

Bogdan, Octavia (2001), Individualitatea climatică a Podişului Dobrogei, RG, Tom VII,
Bucureşti.
Brătescu, C. (1928), Pământul Dobrogei, în vol. Jub. „Dobrogea”, 50 de ani de viaţă românească,
Bucureşti.

372
Brătescu, C. (1943), Oscilaţiile de nivel ale apelor şi bazinului Mării Negre în cuaternar, BSRRG,
LXL.
Breier, Adriana (1978), Lacurile de pe litoralul românesc al Mării Negre. Studiu hidrogeografic.
Editura Academiei, Bucureşti.
Comănescu, Laura (2006), Relieful carstic din bazinul Casimcea, CG, X, Editura Universităţii
Bucureşti.
Conea, Ana (1970), Formaţiuni cuaternare în Dobrogea, Editura Academiei, Bucureşti.
Coteţ, P. (1969), Probleme de geomorfologie istorică: Dobrogea şi peneplenizarea ei, în Analele
Ştiinţifice ale UAIC, II, Geografie, tom XV, Iaşi.
Doniţă, N. (1969), Vegetaţia Dobrogei ca fenomen geografic, Studii geografice asupra Dobrogei,
Bucureşti.
Herbst – Rădoi, Athena (1967), Aspecte geografice în dezvoltarea satelor din Dobrogea, cu
privire specială asupra mărimii lor, SUBB, St. geol. – geogr., 2, Cluj.
Ielenicz, M. (1988), Litoralul românesc – caracteristicile reliefului, vol. Probleme speciale de
geomorfologie, II, Univ. Bucureşti.
Marin, I. (1971), Cauze ale retragerii şi degradării pădurilor din Dobrogea, Analele Universităţii
Bucureşti, şt. nat, XX, 3.
Marin, I. (1973), Forme legate de structură în Podişul Babadag, Studii şi Cercetări de geografie
aplicată a Dobrogei, Constanţa.
Mihăilescu, V. (1937), Asupra geomorfologiei Dobrogei, BSRRG, LV.
Nicoară, V. (2008), Populaţia Dobrogei, Editura Pontica, Constanţa.
Norton, A. (1930), Question de morphologie dobrogéene, Paris.
Orghidan, N. (1964), Valea Casimcei. Observaţii geomorfologice, Lucr. Inst. Speol. „E. Racoviţă”,
I – II.
Popovici, I., Grigore, M., Marin, I., Velcea, I. (1984), Podişul Dobrogei şi Delta Dunării, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.
Posea, Gr. (1981), Pediments in Romania, RRGGG Géogr., 24.
Posea, Gr., Popescu, N., Ielenicz, M. (1982), Morfologia litoralului românesc la sud de
Constanţa, Terra, 4.
Rădulescu, I. (1965), Podişul Casimcei, SC GGG, Geogr., 12, 2.

(2) Delta Dunării şi platforma continentală

Banu, A., Rudescu, C. (1965), Delta Dunării, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

Bleahu, M. (1962), Observaţii asupra zonei Istria în ultimele trei milenii, Probleme de geografie,
vol. IX, Bucureşti.
Brătescu, C. (1923), Delta Dunării. Geneza şi evoluţia sa morfologică şi cronologică, B.S.R.R.G.,
XLI (1922).
Brătescu, C. (1942), Oscilaţiile de nivel ale apelor şi bazinului Mării Negre în Cuaternar, BSRRG.
Geografie, LXI.
Driga, B. V. (2004), Delta Dunării – sistemul circulator al apei, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj
– Napoca.
Gâştescu, P. (1998), Ipoteze asupra formării Deltei Dunării, Revista Terra, Editura Fundaţiei „D.
Bolintineanu”, f.n., Giurgiu.
Gâştescu, P. (2001), Harta turistică a Deltei, Editura Venus.
Gâştescu, P., Breier, Adriana (1980), Present changes in the Danube Delta morphohydrography,
în RRGGG, Geogr., tom 24.
Gâştescu, P., Driga, B. (2000), Morphological changes of the Romanian Black Sea accumulation
carst, în RRG, tomes 43 – 44, EA.
Gâştescu, P., Ştiucă, R. (2006), Delta Dunării, Editura Dobrogea, Constanţa.
Liteanu, E., Ghenea, C. (1966), Cuaternarul din România, Studii tehnico - economice, seria N,
nr.1.

373
Panin, N. (1989), Delta Dunării (geneză, evoluţie, sedimentologie), R.R.G.G.G. Géogr., t.33.
Petrescu, I. (1957), Delta Dunării – geneză şi evoluţie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Popovici, I., Grigore, M., Marin, I., Velcea, I. (1984), Podişul Dobrogei şi Delta Dunării, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Posea, Gr., Grigore, M., Popescu, N. (1969a), Delta Dunării, Probleme de geomorfologia
României, vol. I., Centrul de multiplicare al Univ. Bucureşti.
Posea, Gr., Grigore, M., Popescu, N. (1969b), Privire de sinteză asupra cunoaşterii genezei şi
evoluţiei Deltei Dunării. Studii de geografie a Dobrogei, Constanţa.
Vâlsan, G. (1936), Nouvelle hypothèse sur le Delta du Danube, C.R. Congr. Intern. Géogr. (1934)
II, Varşovia.
Vespremeanu, E. (1984), Morfological and morfodynamic aspects of the submarine relief in front
of the Danube Delta, R.R.G.G.G. Géogr., t. 29.
Vespremeanu, E. (1987), Probleme de geomorfologie marină, Tip. Univ. Bucureşti.

(3) Podişul Moldovei

(3 a) Podişul Moldovei

Aur, I. N. (2000), Valea Siretului – studiu de geografie uman – economică, Editura „Grigore
Tabacaru”, Bacău.
Barbu, N., Ungureanu, Al. (1987, coord.), Geografia municipiului Iaşi, Editura UAIC, Iaşi.
Băcăuanu, V. (1968), Câmpia Moldovei. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.
Băcăuanu, V., Barbu, N., Pantazică, Maria, Ungureanu, Al., Chiriac, D. (1980), Podişul
Moldovei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Cantemir, D. (ed. 1973), Descrierea Moldovei, Editura Academiei, Bucureşti.
David, M. (1921), O schiţă morfologică a Podişului sarmatic din Moldova, B.S.R.R.G., L (1931).
David, M. (1941), Relieful Coastei Iaşilor şi problemele pe care le ridică sub raportul
geomorfologic şi antropogeografic, Lucr. Soc. Geogr. „D. Cantemir”, III, Iaşi.
Erhan, Elena. (1979), Clima şi microclimatele din zona oraşului Iaşi, Editura Junimea, Iaşi.
Gugiuman, I. (1959), Depresiunea Huşi, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Hârjoabă, I. (1968), Relieful Colinelor Tutovei, Editura Academiei, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1930), Podişul înalt din vestul Botoşanilor, regiunile Dealu Mare şi Mândreşti,
B.S.R.R.G., XLVII.
Muntele, I. (1998), Populaţia Moldovei în ultimele două secole, Editura Corson, Iaşi.
Nistor, B. (2012), Podişul Sucevei – studiu termo – pluviometric, Editura Universităţii din Suceava.
Pantazică, Maria (1974), Hidrografia Câmpiei Moldovei, Editura Junimea, Iaşi.
Poghirc, P. (1972), Satul din Colinele Tutovei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Rick, J. (1931), Cercetări geografice şi antropogeografice în depresiunea Jijiei, BSRRG, tom. L,
Bucureşti.
Sficlea, V. (1980), Podişul Covurlui. Studiu geomorfologic, în vol. Masivul Ceahlău, Ţara
Giurgeului, depresiunea Dărmăneşti, Podişul Covurlui, col. Cercetări în geografia României,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Şerban, L. (2006), Dicţionar geografic al judeţului Bacău, Editura Egal, Bacău.
Tufescu, V. (1937), Dealul Mare – Hârlău. Observaţii asupra evoluţiei reliefului şi aşezărilor
omeneşti, B.S.R.R.G., LVI.
Tufescu, V. (1977), Judeţul Botoşani, Editura Academiei, Bucureşti.
Ţurcănaşu, G. (1988), Tipuri funcţionale, ierarhie şi structuri elementare în sistemul de aşezări
din judeţul Botoşani, în Lucrările Seminarului Geografic „D. Cantemir”, nr. 17 – 18, Editura
UAIC, Iaşi.
Ungureanu, Al. (1980), Oraşele din Moldova – studiu de geografie economică, Editura Academiei,
Bucureşti.
Ungureanu, Al. (1993), Geografia podişurilor şi câmpiilor, Editura Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi.

374
Ungureanu, Al., Groza, O., Muntele I. (coord) (2002), Moldova – populaţia, forţa de muncă şi
aşezările umane în tranziţie, Editura Corson, Iaşi.

(3 b) Subcarpaţii Moldovei

Apostol, Liviu (2000), Precipitaţiile atmosferice în Subcarpaţii Moldovei, Editura Universităţii din
Suceava, Suceava.
Brânduş, C. (1981), Subcarpaţii Tazlăului. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.
Brânduş, C. (1986), Consideraţii geomorfologice asupra Culmii Pleşu şi zonei sale de contact cu
Valea Moldovei, Studii şi Cercetări, G, G, G, seria Geografie, tom. XXXIII, Editura
Academiei, Bucureşti.
Brânduş, C. (1996), Asupra limitei Subcarpaţilor Moldovei, Revista Geografică, tom. II – III,
Institutul de Geografie, Bucureşti.
David, M. (1932), Relieful regiunii subcarpatice din districtele Neamţ şi Bacău, BSRRG,
L (1931), Bucureşti.
Donisă, I. (1968), Geomorfologia văii Bistriţei, Editura Academiei, Bucureşti.
Lupaşcu, Gh. (1996), Depresiunea Cracău – Bistriţa. Studiu pedogeografic, Editura Corson, Iaşi
Tufescu, V. (1966b), Subcarpaţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

(4) Piemontul Getic

(a) Subcarpaţii Getici

Badea, L. (1967a), Asupra platformelor de eroziune din Subcarpaţii Getici, SCGGG – Geogr.,
XIII.
Badea, L. (1967b), Subcarpaţii dintre Cerna Olteţului şi Gilort, Editura Academiei, Bucureşti.
Demeter, Tr. (1999), Valea Argeşului – studiu pedoclimatic, Ed. Univ. Bucureşti.
Dinu, Mihaela. (1999), Subcarpaţii dintre Topolog şi Bistriţa Vâlcii. Studiul proceselor actuale de
modelare a versanţilor, Editura Academiei, Bucureşti.
Mândruţ, O. (1994), Subcarpaţii Argeşului, în Analele Univ. din Oradea, vol. II.
Mândruţ, O. (2002), Relieful Subcarpaţilor dintre Argeş şi Argeşel, Editura Corint, Bucureşti.
Roşu, Al. (1967), Subcarpaţii Olteniei dintre Motru şi Gilort. Studiu geomorfologic, Editura
Academiei, Bucureşti.
Vişan, Gh. (1998), Muscelele Topologului. Studiu fizico – geografic, Editura Univ., Bucureşti.

(b) Podişul Getic

Aur, S. N. (1996), Piemontul Olteţului – studiu geomorfologic, Editura Universitaria, Craiova.

Baranovschi, Niculina (1968), Repartiţia teritorială şi dinamica populaţiei Piemontului Getic
dintre Jiu şi Motru în sec. XIX şi XX, SCGGG, Geogr., XV, 1.
Bugă, D. (1968), Populaţia Olteniei în sec. XIX şi XX, Revista de statistică, XVII, 6.
Iacob, Gh., Ianoş, I. (1980), Zona carboniferă Motru – Jiu. Consideraţii economico – geografice.
Terra, XII (XXXII), 4.
Ilie, I. (1970), On the genesis of poljas in the Mehedinţi plateau, RRGGG, Géographie, 14, 2.
Mihăilescu, V. (1946), Piemontul Getic. Rev. Geografică, ICGR, II, (I – IV).
Paraschiv, D. (1965), Piemontul Cândeşti, Institutul de Geologie, St. Tehn, Ec., H 2.
Parichi, M. (2001), Piemontul Cotmeana – studiu fizico – geografic cu privire specială la soluri,
Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.
Popovici, Elena – Ana (2010), Piemontul Cotmeana, Editura Academiei, Bucureşti.
Roşu, Al. (1959), Câteva observaţii fizico – geografice în Câmpia Înaltă a Bălăciţei, Probleme de
Geografie, vol. VI.

375
Stroe – Oancea, R. (2003), Piemontul Bălăciţei – studiu geomorfologic, Editura Mondo Ro,
Bucureşti.
Şchiopoiu, Al. (1982), Dealurile piemontane ale Coşuştei, Editura Scrisul Românesc, Craiova.
Urucu, Veseline (1983), Piemontul Olteţului. Aspecte ale dezvoltării economice, SCGGG, Geogr.,
XXX.
Velcea, I. (şi colab.) (1971), Piemontul Getic. Studiu de geografie economică. Editura Academiei,
Bucureşti.

(5) Câmpia Română

Bocioacă, M. (1975), Câmpia de terase a Piteştilor – observaţii geomorfologice, SCGGG, seria

Geografie, tom. XXII.
Bogdan, Octavia (1980), Potenţialul climatic al Bărăganului, Editura Academiei, Bucureşti.
Bordei, N. I. (1998), Fenomene meteoclimatice induse de configuraţia Carpaţilor în Câmpia
Română, Editura Academiei, Bucureşti.
Cocean, P. (2011), Strategii de dezvoltare urbană (Craiova), Presa Universitară Clujeană, Cluj -
Napoca.
Coteţ, P. (1957), Câmpia Olteniei. Studiu geomorfologic, Editura Tehnică, Bucureşti.
Coteţ, P. (1976), Câmpia Română – studiu de geomorfologie integrată, Editura Ceres, Bucureşti.
Dimitrescu Aldem (1915), Adevărata problemă a Câmpiei Române. Dări de seamă, Şed. Inst.
Geol. Bucureşti.
Dumitraşcu, Monica (2006), Modificări ale peisajului în Câmpia Olteniei, Editura Academiei,
Bucureşti.
Enciu, P. (2007), Pliocenul şi Cuaternarul din vestul bazinului Dacic. Stratigrafie şi evoluţie
paleogeografică, Editura Academiei, Bucureşti.
Florea, N. (1976), Geochimia şi valorificarea apelor din Câmpia Română de nord – est, Editura
Academiei, Bucureşti.
Gâştescu, P., Zăvoianu, I., Bogdan, Octavia, Breier, Adriana. (1979), Excesul de umiditate din
Câmpia Română de nord-est (1969 – 1973), Editura Academiei, Bucureşti.
Grecu, Florina (2010), Geografia câmpiilor României, Editura Universităţii din Bucureşti.
Ianoş, I. (1998), Elemente privind dezvoltarea Dunării româneşti, Terra, Editura Fundaţiei „D.
Bolintineanu”, f.n., Giurgiu.
Iordan, I. (1973), Zona periurbană a Bucureştilor, Editura Academiei, Bucureşti.
Liteanu, E., Ghenea, C. (1966), Cuaternarul din România, Studii Tehnico - Economcie, Seria H,
Geol. Cuaternarului, I, Comitetul Geologic, Bucureşti.
Martonne, Emm. de (1902), La Valachie, Essai de monographie regionale, Paris.
Mănescu, Lucreţia (1999), Oraşul Buzău şi zona sa de influenţă. Studiu geografic, Editura
Universităţii din Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1921), Două momente în înaintarea arăturilor în Bărăgan, BSRR Geogr., XL.
Mihăilescu, V. (1921), Oraşul Călăraşi, BSRR Geogr., XL.
Mihăilescu, V. (1924), Vlăsia şi Mostiştea, BSGG Geogr., XLIII.
Mihăilescu, V. (1966), Dealurile şi câmpiile României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Mutihac, V., Mutihac, G. (2011), Geologia României, EDP, Bucureşti.
Oancea, D. (1973), Gruparea urbană Galai – Brăila, Editura Academiei, Bucureşti.
Paraschiv, D. (1976), The contribution of the paleorelief to the hydrocarbon deposit formation in
Romania, RRGGG, Geographie, tom 20.
Paraschiv, D. (1979), Platforma Moesică şi zăcămintele de hidrocarburi, Editura Academiei,
Bucureşti.
Paraschiv, D. (2001), Suprafaţa de denudare înhumată premesogeană (relieful cadomian) la
exteriorul Carpaţilor Româneşti, în Studii şi Cercetări de Geografie, tom XLVII – XLVIII,
Editura Academiei, Bucureşti.

376
Popp, N. (1947), Formarea Câmpiei Române, Editura Luceafărul, Bucureşti.
Posea, Gr. (1987), Tipuri ale reliefului major în Câmpia Română: importanţa practică, Revista
Terra, XIX, nr. 3, Bucureşti.
Posea, Gr. (1989), Câmpia Bărăganului, Terra, tom. XLI, nr. 1.
Posea, Gr., Ştefănescu, Ioana (1984), Municipiul Bucureşti şi sectorul agricol Ilfov, Editura
Academiei, Bucureşti.
Vâlsan, G. (1916), Câmpia Română, Contribuţii de geografie fizică, BSRRG, XXXVI (1915)
Bucureşti.

(6) Bucureşti – specificul regional

Almaş, D., Panait, I. P. (1974), Curtea Veche din Bucureşti, Editura pentru Turism.
Bacalbaşa, C. (1987), Bucureştii de altădată, Editura Eminescu.
Costescu, Gh. (1944), Bucureştii Vechiului regat.
Crutzescu, Gh. (1943), Podul Mogoşoaiei – povestea unei străzi, Editura Meridiane (1987),
Bucureşti
Giurescu, C. C. (2009), Istoria Bucureştilor, Editura pentru Literatură, Bucureşti / Editura Vremea.
Grigorescu, Ines (2008), Modificările mediului în aria metropolitană a municipiului Bucureşti,
Editura Academiei, Bucureşti.
Iordan, I. (1973), Zona periurbană a Bucureştilor, Editura Academiei, Bucureşti.
Iorga, N. (1939), Istoria Bucureştilor.
Jojă, C. (2008), Metode şi tehnici de evaluare a calităţii mediului în aria metropolitană a
municipiului Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1977), Locul şi vechimea satului şi târgului Bucureşti, SCGGG, seria Geografie,
tom XXIV, nr. 2, Editura Academiei, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (2012), Evoluţia geografică a unui oraş – Bucureşti, Editura Paideia, Bucureşti.
Potra, G. (1990), Din Bucureştii de ieri, vol. I, II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Potra, G. (1992), Bucureştii văzuţi de călători străini (sec. XVI – XIX), Editura Academiei,
Bucureşti.
Potra, G. (1985), Istoricul hanurilor bucureştene, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Predescu, Al. (1990), Vremuri vechi bucureştene, Editura Pentru Turism, Bucureşti.
Suditu, B. (2011), Mobilităţi şi strategii rezidenţiale urbane şi periurbane, Editura Universităţii
Bucureşti.
Vătămanu, N. (1973), Istorie bucureşteană.

(7) Dunărea şi spaţiul de influenţă directă

Antipa, Gr. (1910), Regiunea inundabilă a Dunării, Bucureşti.

Baranovski, Niculina (1969), Geografia aşezărilor din regiunea Bălţii Brăilei, Comunicări de
Geografie, SSNG, vol. VIII, Bucureşti.
Bălteanu, D., Popescu, Claudia, Borto, Gabriela (2003), Dezvoltarea regională şi cooperarea
transfrontalieră în bazinul inferior al Dunării, Forum Geografic, Editura Universităţii din
Craiova.
Conea, I. (1957), Din geografia istorică a Bălţilor Ialomiţei şi Brăilei, în Probleme de geografie,
vol. IV, EA, Bucureşti.
Iacob, Gh. (1982), Amenajarea complexă şi utilizarea actuală a terenului din Balta Brăilei, Terra,
XIV, nr. 4.
Oancea, D. I. (1973), Gruparea urbană Galaţi – Brăila, EA, Bucureşti.
Săgeată, R. (2014, coord.), Euroregiunile de cooperare transfrontalieră din bazinul inferior al
Dunării, EA, Bucureşti.
* * * (1969), Geografia văii Dunării Româneşti, Editura Academiei, Bucureşti.
* * * (2008), Institutul de Geografie, Geografia României, vol. V., Editura Academiei, Bucureşti.

377
 (8) Depresiunea colinară a Transilvaniei

Baciu, N. (2010), Câmpia Transilvaniei – studiu geoecologic, Presa Universitară Clujeană, Cluj –
Napoca.
Ciulache, S. (1997), Clima Depresiunii Sibiu, Editura Universităţii Bucureşti.
Ciupagea, D., Paucă, M., Ichim, Tr. (1970), Geologia Depresiunii Transilvaniei, Editura
Academiei, Bucureşti.
Cocean, P. (1997b), Ţara (The Land) – typical geographical region of Romania, Revue Roum, de
géographie, tom. 41, Editura Academiei, Bucureşti.
Drăgan, Daniela (2011), Municipiul Cluj – Napoca – studiu de geografie medicală, Rosoprint,
Cluj – Napoca.
Gârbacea, V. (1960), Observaţii morfologice în partea de NE a Podişului Transilvaniei, Probleme
de Geografie VII, Bucureşti.
Gârbacea, V. (1964), Alunecările de teren de la Saschiz (Podişul Hârtibaciului), SUBB, Geologie
– Geografie, IX, 1-2, Cluj.
Gârbacea, V. (1992), Harta glimeelor din Câmpia Transilvaniei, SUBB, Geographia, XXXVIII, 1-
2, Cluj – Napoca.
Grecu, Florina. (1992), Bazinul Hârtibaciului. Elemente de morfohidrografie, Editura Academiei,
Bucureşti.
Ilovan, Oana – Ramona (2009), Ţara Năsăudului. Studiu de Geografie regională, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Irimuş, I. (1988), Relieful pe domuri şi cute diapire în Depresiunea Transilvaniei, Editura Presa
Universitară Clujană, Cluj Napoca.
Josan, N. (1979), Dealurile Târnavei Mici. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.
Mac, I. (1972), Subcarpaţii transilvăneni dintre Mureş şi Olt. Studiu geomorfologie, Editura
Academiei, Bucureşti.
Mac, I., Sorocovschi, V. (1980), Intercondiţionări morfoclimatice în Depresiunea Transilvaniei cu
efecte semnificative în peisaj, BSSG, serie nouă, vol. VI (LXXVI), Bucureşti.
Martiniuc, C. (1946), Problema unei regiuni subcarpatice şi a unităţilor geografice învecinate pe
rama de vest a Munţilor Harghita – Perşani, Rev. Geogr. ICGR, III, IV, Bucureşti.
Martonne, Emm. de (1929), Colinele Transilvaniei, în vol. Transilvania, Banatul, Crişana şi
Maramureşul, 1918 – 1928, I, Editura Cultura Naţională, Bucureşti şi în vol. Lucrări
geografice despre România, 2, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
Mihăilescu, V. (1934a), Platforma Someşană, BSRRG, tom. LIII, Bucureşti.
Morariu, T. (1958), Raionarea fizico – geografică a Câmpiei Transilvaniei, SUBB Geologie -
Geografie GG, vol. II, nr. 1.
Morariu, T. (1961), Podişul Târnavelor. Caracterizare şi raionare fizico – geografică, SUBB –
GG, VI, 1.
Morariu, T., Posea, Gr., Mac. I. (1980b), Regionarea Depresiunii Transilvaniei, SCGGG,
Geografie, tom. XXVII, nr. 2, Editura Academiei, Bucureşti.
Mureşianu, M. (2000), Districtul Grăniceresc Năsăudean (1762 – 1851). Studiu de Geografie
Istoriică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Păucă, M. (1972), Etapele genetice ale Depresiunii Transilvaniei, SCGGG – Geologie, XXVII,
Editura Academiei, Bucureşti.
Pânzaru, T. (1986), Complexul lacustru Turda – Băi, Probleme de Geografie Aplicată,
Universitatea Cluj – Napoca, Fac. de Biologie, Geografie şi Geologie.
Pop, Gr. (2001), Depresiunea Transilvaniei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca
Popescu, N. (1990), Ţara Făgăraşului. Studiu geomorfologic. Editura Academiei, Bucureşti.
Posea, Gr. (1962), „Ţara Lăpuşului”. Studiu geomorfologic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Posea, Gr. (1968), Problema Subcarpaţilor în Transilvania, Natura, Geol – Geogr., XX, 4.
Posea, Gr. (1969), Asupra suprafeţelor şi nivelurilor morfologice din SV Transilvaniei, Lucrările
Ştiinţifice ale Institutului Pedagogic Oradea, seria A.

378
Posea, Gr. (1978), Podişul Huedin – Păniceni, SCGGG, Geogr, XXV.
Resmeriţă, I, Csürös, Şt., Spârchez, Z. (1968), Vegetaţia, ecologia şi potenţialul productiv pe
versanţii din Podişul Transilvaniei, Editura Academiei, Bucureşti.
Rus, D., Bott, Rozica (2000), Ţara Lăpuşului, Editura Corvin, Deva.
Sandu, Maria. (1998), Culoarul depresionar Sibiu – Apold. Studiu geomorfologic, Editura
Academiei, Bucureşti.
Sawicki, L. (1912), Beiträge zur Morphologie Siebenbürgens, Cracovia.
Schreiber, W., Drăguţ, L., Man, T. (f.a.), Analiza peisajelor geografice din partea de vest a
Câmpiei Transilvaniei, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Sorocovschi, V. (1996), Podişul Târnavelor. Studiu hidrogeologic, Cluj – Napoca.
Şoneriu, I. (1973), Tipuri microlandşaftice în partea sud – estică a Podişului Târnavelor cu
utilizarea lor în economia agricolă şi forestieră, BSSG, serie nouă, vol. III (LXXIII),
Bucureşti.
Şoneriu, I. (1980), Contribuţii la regionarea Podişului Târnavelor, BSSG, serie nouă, vol. IV
(LXXIV), Bucureşti.
Tufescu, V. (1966), Subcarpaţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Ujvari, I. (1970), Aducţiunea magistrală de cumpănă, o soluţie pentru rezolvarea problemei apei
potabile şi industriale în cuprinsul Câmpiei Transilvaniei, SUBB, XV, 2, Cluj.
Vancea, A. (1960), Neogenul din Bazinul Transilvaniei, Editura Academiei, Bucureşti.
* * * (2008), Institutul de Geografie (coord. Badea, L.), Munţii Apuseni şi Podişul Transilvaniei,
Editura Ars Docendi, Bucureşti.

(9) Carpaţii Meridionali

Alexandrescu, Valeria (1993), Aspecte de geografie umană din Valea Jiului, Terra, anul XXIV
(XLIV), nr. 3-4, 1992, Editura Glasul Bucovinei, Iaşi.
Alexandrescu, Valeria (2002), Depresiunea Petroşani – consideraţii economico – sociale în
perioada de tranziţie, Terra, anul XXXI (LI), vol. 1-2/2001, CD Press, Bucureşti.
Apolzan, Lucia. (1987), Carpaţii tezaur de istorie. Perenitatea aşezărilor risipite pe înălţimi,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Badea, L. (2007), Depresiunea Loviştei – studiu de geografie, Editura Universităţii din Craiova.
Badea, L., Niculescu, Gh., Roată, S., Buza, M., Sandu, Maria. (2001), Unităţile de relief ale
României. I. Carpaţii Meridionali şi Munţii Banatului, Editura Ars Docendi, Bucureşti.
Boşcaiu, N. (1971), Flora şi vegetaţia Munţilor Ţarcu, Godeanu şi Cernei, Editura Academiei,
Bucureşti.
Buza, M. (1979), Structura geosistemelor din Munţii Cindrel, SCGGG seria Geografie, XXI, I.
Buza, M. (2000), Munţii Cindrelului – studiu geologic, Editura Universităţii „L. Blaga”, Sibiu.
Cândea, M. (1996), Carpaţii Meridionali în sistemul montan românesc. Studiu de geografie
umană, Editura Universităţii din Bucureşti.
Cârciumaru, M. (1980), Mediul geografic în pleistocenul superior şi culturile paleolitice din
România, Editura Academiei, Bucureşti.
Conea, I. (1935), Ţara Loviştei. Geografie istorică, BSRRG, LIII, Imprimeria Naţională, Bucureşti.
Conea, I. (1984), Plaiuri carpatice, Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Cucu – Popova, Ana (1970), Vegetaţia de pa calcarele din Podişul Mehedinţi, SCGGG, Geografie,
XIII, 1.
Drugescu, C. (1971), Contribuţii la zoogeografia Podişului Mehedinţi, SCGGG, Geografie, XIII, 1.
Erdeli, G. (1996), Podişul Mehedinţi, Editura Universităţii, Bucureşti.
Erdeli, G. (f.a.), Podişul Mehedinţi. Geografie umană, Editura Metropol.
Giurcăneanu, Cl. (1988), Populaţia şi aşezările din Carpaţii Româneşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Gruiesc, I. S. (1972), Gruparea industrială Hunedoara – Valea Jiului, studiu de geografie
economică, Editura Academiei, Bucureşti.

379
Grumăzescu, Cornelia. (1975), Depresiunea Haţegului. Studiu geomorfologic, Editura Academiei,
Bucureşti.
Martonne, Emm de (1907), Recherche sur l’evolution morphologique des Alpes de Transylvanie,
Rev. geogr. an II, Paris.
Martonne, Emm. de (1981, 1985), Lucrări geografice despre România, Vol. 1, 2. Editura
Academiei, Bucureşti.
Muică, Cristina (1995), Munţii Vâlcanului. Structură şi evoluţie, Editura Academiei, Bucureşti.
Niculescu, Gh. (1965), Munţii Godeanu. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.
Niculescu, Gh. (1971), Muţii Ţarcu. Caracterizare geomorfologică, Lucrări Ştiinţifice, Seria
geografie, Institutul Pedagogic, Oradea.
Niculescu, Gh. (1978), La plate-forme d’érosion danienne . paléogène dans les Carpates
roumaines, RRGGG – Géogr., 22, 2.
Orghidan, N. (1969), Văile transversale din Românei, Editura Academiei, Bucureşti.
Pişotă, I (1971), Lacurile glaciare din Carpaţii Meridionali, Editura Academiei, Bucureşti.
Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj
Napoca.
Popescu, N. (1990), Ţara Făgăraşului. Studiu geomorfologic. Editura Academiei, Bucureşti.
Posea, Gr. (1981a), O singură glaciaţiune în Carpaţi, SCGGG – Geogr., XXVII, Bucureşti.
Popa, N. (2000), Tipuri de aşezări în Ţara Haţegului, Editura Brumar, Timişoara.
Szepeszi, Al. (2008), Masivul Iezer – studiu geomorfologic, Editura Universitară, Bucureşti.
Török – Oance, M. (2007), Consideraţii asupra limitei dintre Munţii şi Podişul Mehedinţi, în
Forum Geografic, an V, nr. 6, Editura Universităţii din Craiova.
Urdea, P. (2000), Munţii Retezat. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.
Velcea, Valeria., Savu, Al. (1982), Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor Româneşti. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

(10) Carpaţii Banatului

Glăvan, V. (2002), Munţii Locvei – studiu de geografie fizică, Editura Constant, Sibiu.
Grigore, M. (1981), Munţii Semenic. Potenţialul reliefului, Editura Academiei, Bucureşti.
Grigore, M. (1973), Caracterizarea morfogenetică a regiunii montane din jumătatea de est a
Banatului, în vol. Realizări în geografia României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Ianăş, Ana – Neli (2012), Ţara Almăjului, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Ianoş, Gh., Goian, M. (1995), Solurile Banatului (vol. 1), editura Mirton, Timişoara.
Ilinca, N. (1994), Masivul Poiana Ruscăi, Editura Vinea, Bucureşti.
Ilinca, N. (2002), Masivul Poiana Ruscăi – relief şi habitatul uman, Rev. Geografică,
T. VIII, 2001, serie nouă, Bucureşti.
Linc, Ribana (2002), Culoarul Timiş – Cerna, Editura Universităţii din Oradea.
Mihăilescu, V. (1978), Structura geografică a Munceilor Banatului, în „Banatica”, Reşiţa.
Olaru, M. (2001), Munţii Banatului. Amenajarea şi dezvoltarea turistică, Editura Hestia,
Timişoara.
Posea, Gr., Gârbacea, V. (1961), Depresiunea Bozovici. Studiu geomorfologic, Probleme de
Geografie, vol. VIII.
Posea, Gr., Ilie, I., Grigore, M., Popescu, N. (1969), Defileul dunărean al Porţilor de Fier.
Caracterizarea reliefului în Geografia văii Dunării româneşti, Editura Academiei, Bucureşti.
Răuţ, O., Ioniţă, V. (1976), Studii şi cercetări de istorie şi toponimie, Muzeul de istorie al judeţului
Caraş – Severin, Reşiţa.
Sencu, V. (1977), Carstul din câmpul minier Anina. SCGG Geogr., XXIV, 2.
Sencu, V. (1963), Cercetări asupra carstului din jurul localităţii Anina, Probleme de geografie, X.
* * * (1970), Studii de geografie a Banatului, Universitatea din Timişoara, Fac. de Istorie -
Geografie, Timişoara.

380
* * * (2001), Carpaţii Meridionali şi Munţii Banatului, Institutul de Geografie, coord. Badea, L.,
Editura Ars Docendi, Bucureşti

(11) Carpaţii Apuseni

Bleahu, M. (1963), Captarea carstică şi importanţa ei pentru evoluţia morfologică a regiunilor

carstice, Probleme de geografie, V.
Bleahu, M. (1974), Morfologia carstică. Condiţionarea geologică şi geografică a procesului de
carstificare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Cocean, P. (1984), Potenţialul economic al carstului din Munţii Apuseni, Editura Academiei,
Bucureşti.
Cocean, P. (1988), Chei şi Defilee în Munţii Apuseni, Editura Academiei, Bucureşti.
Cocean, P. (1999), Geografia turismului, Editura Focul Viu, Cluj Napoca.
Cocean, P. (2000), Munţii Apuseni. Procese şi forme carstice, Editura Academiei, Bucureşti.
David, Nicoleta (2010), Ţara Zarandului – studiu de geografie regională, Presa Universitară
Clujeană, Cluj – Napoca.
Ficheux, R. (1929), Munţii Apuseni, în vol. Jubiliar Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul
(1918 – 1928), I, Bucureşti.
Ficheux, R. (1996), Les Monts Apuseni (Bihor): Vallées et aplanissemants, Editura Academiei,
Bucureşti.
Martonne, Emm de (1924), Résultats scientifiques des excursions géographiques de L’Institut de
geographie de l’Université de Cluj (1921), I., Cluj.
Martonne, Emm. de (1981, 1985), Lucrări geografice despre România, Vol. 1, 2. Editura
Academiei, Bucureşti.
Măhăra, Gh. (coord.) (1999), Potenţialul turistic al bazinului hidrografic al Crişului Repede,
Editura Universităţii Oradea.
Morariu, T. (1979), Les unites geomorphologiques des Monts Apuseni, RRGGG, Geografie, tom.
23, Editura Academiei, Bucureşti.
Orăşeanu, I. (2010), Karst Hydrogeology of Apuseni Mountains, Editura Belvedere, Oradea.
Pop, Gh. (1957), Contribuţii la stabilirea vârstei şi condiţiilor morfoclimatice în geneza suprafeţei
de eroziune Mărişel din Munţii Gilăului – Muntele Mare, SCGG, Fil. Cluj, Academia
Română, VIII, 3 – 4.
Pop, Gh. (1962), Istoria morfogenetică a vechii suprafeţe de eroziune Fărcaşa din Munţii Gilăului
(M. Apuseni), SUBB – Geologie şi Geografie, VII, 1.
Pop, Gh. (1964), Importance of the periodically wet tropical paleoclimates in the genesis of some
levelled surfaces in the Apuseni Mountains, RRGGG – Géogr., 8.
Pop, Gh. (1973), Le rôle de l’evolution tectonique dans la morphogenèse de la plus ancienne
suprface d’aplanissement carpatique, SUBB - Geografie, XVIII, 1.
Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj
Napoca.
Popescu Argeşel, I. (1977),Munţii Trascăului. Studiu geomorfologic,. Editura Academiei,
Bucureşti.
Resiga, C. (1999), Calamităţi naturale în munţii Apuseni – viitura şi inundaţiile din perioada 24 –
30 dec. 1995 din bazinul superior al Arieşului, Revista Pangeea, nr. 1, Editura Univ. „1
Decembrie”, Alba Iulia.
Rusu, T. (1988), Carstul din Munţii Pădurea Craiului. Pe urmele apelor subterane, Editura Dacia,
Cluj Napoca.
Şerban, Gh. (2007), Lacurile de acumulare din bazinul superior al Someşului Mic. Studiu
hidrografic, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Vălenaş, L., Jurkiewicz, A. (1981), Studiu complex al carstului din zona Şuncuiuş – Mirşid
(Munţii Pădurea Craiului), Rev. Nymphaea, VIII – IX, Oradea.

381
Velcea, Valeria., Savu, Al. (1982), Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor Româneşti. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

(12) Dealurile de Vest

Ardelean, A. (1999), Flora şi vegetaţia din Valea Crişului Alb – de la izvoare până la ieşirea din
ţară, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Benţe, F. (1999), Depresiunea Şimleu, Editura Dacia, Cluj – Napoca.
Berindei, I. (1977), Ţara Beiuşului, în vol. Câmpia Crişurilor, Crişul Repede, Ţara Beiuşului, col.
Cercetări în geografia României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Bizerea, M. (1970), Meşteşuguri ţărăneşti în Banat şi Crişana, în Studii de Geografie a Banatului,
Editura Univ. Timişoara.
Coteţ, P. (1957a), Depresiunea Zarandului. Probleme de geografie, vol. IV, Bucureşti.
Coteţ, P. (1957b), Depresiunea Baia Mare. Probleme de Geografie, vol. V., Bucureşti.
David, Nicoleta (2010), Ţara Zarandului – studiu de geografie regională, Presa Universitară
Clujeană, Cluj – Napoca.
Ficheux, R. (1932), Bazinul Beiuşului, Buletinul SGR, vol. 41.
Filimon, C. (2014), Depresiunea Oradea – Bratca – studiu de populaţie şi aşezări, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Filip, S. (2010), Dealurile şi Munceii Băii Mari – studiu de geomorfologie environnmentală,
Editura Universităţii, Cluj – Napoca.
Iancu, M., Parichi, M. (1971), Observaţii geomorfologice şi pedologice în Piemontul înalt al
Lipovei, Dări de seamă ale şedinţelor, vol. LVII (1969 – 1970), 5. Tectonică şi geologie
regională.
Ielenicz, M. (1992), Dealurile de Vest – caracteristici fizico – geografice, Terra, XXIV (XLIV), nr.
1-2, Bucureşti.
Ilieş, Al. (1998), Etnie, confesiune şi comportament electoral în Crişana şi Maramureş – sec. XIX –
XII – studiu geografic, Editura Dacia, Cluj Napoca.
Ilieş, Al., Pâle, Luminiţa, Filimon, Cl. (2000), Ţările Crişene: Ţara Zarandului şi Ţara Beiuşului
(particularităţi etnoconfesionale în sec. XX), Terra, XXX (L), nr. 1, CD Press, Bucureşti.
Josan, Ioana (2009), Ţara Silvaniei. Studiu de geografie regională, Editura Universităţii din
Oradea, Oradea.
Josan, H., Sabău, N. (2004), Hazarde şi riscuri naturale şi antropice în bazinul Barcăului, Editura
Universităţii din Oradea.
Măhăra, Gh. (1996), Dealurile Banatului şi Crişanei – aspecte geografice, Analele Universităţii
din Oradea, tom VI.
Măhăra, Gh. (2003), Unităţile şi subunităţile geografice ale dealurilor Banatului şi Crişanei,
Analele Universităţii din Oradea, seria Geografie, tom XIII.
Măhăra, Gh. (coord.) (1999), Potenţialul turistic al bazinului hidrografic al Crişului Repede,
Editura Universităţii Oradea.
Mândruţ, O. (1982), Cercetări asupra toponimiei geografice din zona Arad – Zarand, în SCGGG,
Geografie, tom. 29, Editura Academiei, Bucureşti.
Pâle, Luminiţa (2012), Ţara Beiuşului. Studiu de geografie regională, Presa Universitară Clujeană,
Cluj – Napoca.
Posea, Aurora. (1977), Bazinul Crişului Repede, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Truţă, H., Ardelean, A., Don, I. (2014), Căsoaia şi împrejurimile, „Vasile Goldiş” University
Press, Arad.
Tudoran, P. (1983), Ţara Zarandului – studiu geologic, Editura Academiei, Bucureşti.

382
 (13) Câmpia de Vest

Ancuţa, Cătălina (2008), Studiul geografic al disparităţilor teritoriale din Banatul românesc,
Editura Mirton, Timişoara.
Ardelean, A. (1999), Flora şi vegetaţia din Valea Crişului Alb – de la izvoare până la ieşirea din
ţară, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Ardelean, A., Mândruţ, O. (2009), Mediul natural şi toponimia geografică a zonei Arad- Zarand,
Academic Press, Arad.
Berindei, I. (1974), Subdiviziunile geomorfologice ale Câmpiei Tisei pe teritoriul României,
Lucrările Ştiinţifice ale Institutului Pedagogic, Oradea, seria A.
Bizerea, M. (1962), Precizarea geografică a numelui oraşului Timişoara, Natura, seria Geografie –
Geologie.
Bizerea, M. (1970), Meşteşuguri ţărăneşti în Banat şi Crişana, în Studii de Geografie a Banatului,
Editura Univ. Timişoara.
Bizerea, M. (1973), Câmpia Vinga, în Studii de geografia Banatului, vol. III, Timişoara.
Bogdan, A. (1957), Câteva consideraţii fizico – geografice şi economico – geografice asupra
Câmpiei Ecedea. Probleme de Geografie, vol. V.
Bogdan, A. (1957), Contribuţii la raionarea fizico – geografică a Câmpiei Tisei. Buletinul
Universităţii „Babeş – Bolyai”, seria Ştiinţele naturii, vol. I, nr. 1-2, Cluj.
Bogdan, A. (1971), Hidroamelioraţiile din Câmpia Someşului şi consecinţele lor geografice.
Simpozionul de geografia câmpiilor, Universitatea Timişoara.
Coteţ, P., Stăncescu, Cornelia (1967), Harta geomorfologică a Câmpiei Tisei, Studii şi cercetări
de geologie, geofizică, geografie. Geografie. Tom XIV, nr. 2.
Creţan, R., Frăţilă, V. (2007), Dicţionar istorico – geografic şi toponimic al judeţului Timiş,
Editura Universităţii de Vest, Timişoara.
Grigoraş, C. (1999), Solurile Câmpiei de Vest dintre Mureş şi Crişul Alb, Editura Universitaria,
Craiova.
Herman, Gr. V. (2009), Omul şi modificările antropice din Câmpia Someşului, Editura
Universităţii din Oradea, Oradea.
Ianoş, I., Simuţ, O.D. (1983), Resursele energetice ale Câmpiei Banatului şi valorificarea lor,
Terra, 4.
Ianoş, Gh., Goian, M. (1995), Solurile Banatului (vol. 1), editura Mirton, Timişoara.
Ilieş, Al. (1998), Etnie, confesiune şi comportament electoral în Crişana şi Maramureş – sec. XIX –
XII – studiu geografic, Editura Dacia, Cluj Napoca.
Jucu, S. (2011), Analiza procesului de restructurare urbană în municipiul Lugoj, Editura
Universităţii de Vest, Timişoara.
Mac, I., Tudoran, P. (1971), Geneza reliefului din latura vestică a Munţilor Zarandului (Munceii
Şiriei), Studii şi cercetări de geologie, geofizică, geografie, Seria Geografie, XVIII, 2.
Manciulea, Şt. (1923), Contribuţii la studiul Şesului Tisei, BSRRG, tim L.
Manciulea, Şt. (1931), Sate şi sălaşuri din Câmpia Tisei, BSRRG, tom L, Bucureşti.
Manciulea, Şt. (1938), Câmpia Tisei, BSRRG, tom LVII, Bucureşti.
Manciulea, Şt. (1994/1936), Graniţa de Vest, Editura Gutinul, Baia Mare.
Măhăra, Gh. (1977), Câmpia Crişurilor – Studiu fizico – geografic, în vol. Câmpia Crişurilor,
Crişul Repede, Ţara Beiuşului, în col. Cercetări în geografia României, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Mândruţ, O. (1982), Cercetări asupra toponimiei geografice din zona Arad – Zarand, în SCGGG,
Geografie, tom. 29, Editura Academiei, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1966), Dealurile şi câmpiile României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Morariu, T., Mac, I., Herşcovici, O. (1969), Contribuţii la studiul apelor freatice şi de adâncime
din Câmpia Banatului, Lucrări ştiinţifice, seria A, Oradea.

383
Morariu, T. (1956), Câteva consideraţii asupra factorilor care au favorizat evoluţia teritorială a
oraşului Arad, Studii şi cercetări geografice, vol. VII, 1 – 4, Cluj.
Mureşan, S. (2009), Câmpia Banatului în izvoare cartografice.
Opreanu, S. (1946), Aşezările româneşti de tip adunat din ţara Crişurilor şi din Banat, Revista
geografică, an II, fasc. I – IV, Institutul de cercetări geografice al României, Bucureşti.
Pop, Gr. (1977), Câmpia Crişurilor, în volumul Câmpia Crişurilor, Crişul Repede, Ţara Beiuşului,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Posea, Gr. (1997), Câmpia de Vest a României, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti.
Rusu, R. (2007), Organizarea spaţiului în Banat, Editura Mirton, Timişoara.
Savu, Al. (1958), Raionarea geografică a Câmpiei Tisei, Studia Universitatis “Babeş Bolyai”, tom
III, nr. 5, secţ. II, fasc. I, seria geologie – geografie, Cluj.
Simuţ, O. D. (1986), Acumulări de dioxid de carbon din Câmpia Banatului, Terra, I.
Simuţ, O. D., Pintea, H. (1986), Potenţialul geotermic al judeţului Timiş, SCGGG, Geografie,
XXXIII.
Someşan, L. (1938), Le peuplement de la plaine de la Tisa et ses facteurs geographiques. Revue de
Transylvanie, nr. 3 – 4, Cluj.
Staşac, M. (2005), Reconstituirea mediului rural în Câmpia Crişurilor, Editura Universităţii din
Oradea, Oradea.
Tufescu, V. (1957), Zona de subsidenţă de la Timişoara, Comunicările Academiei RPR, Tom VII,
nr. 2, Bucureşti.
Tulescu, V. (1942, 1943), Românii din Banat şi raporturile lor cu populaţia alogenă, BSRRG, LX,
LXI (1941, 1943).
Vergez – Tricom, Genevieve (1928), Les types d’habitat dans le Banat roumain, Bucureşti, 1928
(Ed. Institut français des hautes études en Roumanie).
Vergez – Tricom, Genevieve (1926), La population du Banat (Roumanie), În L’Ethnographie,
1926. Vezi şi BSRRG, 1928, p. 436.
Vergez – Tricom, Genevieve (1929), Regiunile naturale şi unitatea Banatului românesc, în
Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918 – 1928, Bucureşti.
Vert, C. (2001), Tipuri de aşezări rurale din Banat, Editura Mirton, Timişoara.
* * * (1996), Cronica notarului Anonymus, trad. P. L. Tonciulescu, Editura Miracol, Bucureşti.

(14) Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei

Barbu, N. (1976), Obcinele Bucovinei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

Băncilă, I. (1958), Geologia Carpaţilor Orientali, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Boar, N. (2006), Interrelaţii transfrontaliere maramureşene, Presa Universitară Clujeană, Cluj –
Napoca.
Chiriţă, V. (2003), Depresiunea Dornelor: studiu fizico – geografic, Editura Universităţii din
Suceava.
Ciangă, N. (1998), Turismul din Carpaţii Orientali – Studiu de geografie umană, Presa
Universitară, Cluj.
Donisă, I. (1968), Geomorfologia văii Bistriţei, Editura Academiei, Bucureşti.
Faur. C. (2011), Munţii Oaş – studiu geomorfologic, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare.
Giurcăneanu, Cl. (1988), Populaţia şi aşezările din Carpaţii Româneşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Iacob, Gh. (1974), Aspecte geografice privind creşterea animalelor în Ţara Maramureşului,
SCGGG – Geogr., XXI, 2.
Iacob, Gh. (1976), Evoluţia şi perspectivele de dezvoltare ale căilor de comunicaţie şi
transporturile în Ţara Maramureşului, SCGGG – Géogr., 22, 1.
Iacob, Gh. (1978), Aspects géographiques de la mise en valeur du potentiel économique des monts
Igniş – Gutîi (Carpates Orientales), RRGGG - Géogr., 22, 1.

384
Iacob, Gh. (1980), Valorificarea principalelor resurse naturale ale Munţilor Maramureşului,
SCGGG - Géogr., XXVII, 2.
Iacob, Gh. (1980), Rolul căilor de comunicaţie în valorificarea potenţialului turistic din Ţara
Maramureşului, în Lucrările celui de-al IV-lea colocviu de geografia turismului (Bucureşti,
1977), Bucureşti.
Ilieş, Gabriela (2005), Ţara Maramureşului – studiu de geografie regională, Editura Academiei,
Bucureşti.
Ilieş, M. (2005), Ţara Oaşului – studiu de geografie regională, Editura Academiei, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1963), Carpaţii Sud – Estici, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Morariu, T. (1937), Viaţa pastorală în Munţii Rodnei, Studii şi cercetări Geografie, S.R.G., II,
Bucureşti.
Morariu, T. (1940), Contribuţii la glaciaţia din Munţii Rodnei, Revista Geografică Română, Tom.
III, 1.
Morariu, T., Posea, Gr., Mac, I. (1980a), Regionarea geomorfologică a Carpaţilor Orientali şi
Carpaţilor de Curbură, SCGGG – Geogr., XXVII, 1, Bucureşti.
Naum, Tr. (1967), Piemonturile din Ţara Dornelor, AUB – Geologie – Geografie, XVI, 1,
Bucureşti.
Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj
Napoca.
Posea, Gr. (1962), „Ţara Lăpuşului”. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.
Posea, Gr. (1972), Regionarea Carpaţilor Româneşti – puncte de vedere, Terra, an IV (XXIV), nr.
3, Bucureşti.
Posea, Gr. (2001), Vulcanismul şi relieful vulcanic. Hazarde, riscuri, dezastre. Relieful vulcanic
din România, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.
Rusu, C. (2002), Masivul Rarău. Studiu de geografie fizică, Editura Academiei, Bucureşti.
Rusu, E. (2000), Munţii Bârgăului – studiu fizico-geografic, Editura Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi.
Sima, A. (2012), Armonizarea mediilor natural şi antropic în ariile protejate suprapuse bazinului
Vişeu în paralel cu gestionarea riscurilor hidrice, Presa Universitară Clujeană, Cluj –
Napoca.
Sîrcu, I. (1957), Câteva aspecte de geomorfologie din Munţii Bârgăului, Probleme de Geografie,
vol. IV.
Sîrcu, I. (1978), Munţii Rodnei. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.
Velcea, I. (1964), Ţara Oaşului, Editura Academiei, Bucureşti.
Velcea, Valeria., Savu, Al. (1982), Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor Româneşti. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

(15) Carpaţii Moldo – Transilvani

Băncilă, I. (1958), Geologia Carpaţilor Orientali, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

Coteţ, P. (1971), Geomorfologia regiunilor eruptive. Trăsături fundamentale ale reliefului
Munţilor Gurghiu – Harghita, SCGGG, seria Geografie, tom XVIII, nr. 2, Editura Academiei,
Bucureşti.
Ciangă, I. (1998), Turismul din Carpaţii Orientali – Studiu de geografie umană, Presa
Universitară, Cluj.
Donisă, I. (1968), Geomorfologia văii Bistriţei, Editura Academiei, Bucureşti.
Giurcăneanu, Cl. (1988), Populaţia şi aşezările din Carpaţii Româneşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Ichim, I. (1979), Munţii Stânişoarei – studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.
Morariu, T., Posea, Gr., Mac, I. (1980a), Regionarea geomorfologică a Carpaţilor Orientali şi
Carpaţilor de Curbură, SCGGG – Geogr., XXVII, 1, Bucureşti.
Naum, T., Butnaru, E. (1989), Munţii Călimani, Editura Sport – Turism, Bucureşti.

385
Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj
Napoca.
Schereiber, W. (1994), Munţii Harghita – studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.
Stănescu, I. (1980), Masivul Ceahlău. Studiu fizico – geografic, în vol. Masivul Ceahlău, Ţara
Giurgeului, Depresiunea Dărmăneşti, Podişul Covurlui; în vol. Cercetări în geografia
României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Swizewski, C. (1980), Ţara Giurgeului. Studiu de geografie economică, în vol. Masivul Ceahlău,
Ţara Giurgeului, Depresiunea Dărmăneşti, Podişul Covurlui, col. Cercetări în geografia
României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Tofan, G. B. (2013), Componenta nordică a ulucului depresionar din grupa centrală a Carpaţilor
Orientali, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Vacaraşu, Iulia (1980), Depresiunea Dărmăneşti, Cercetări în geografia României Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Velcea, Valeria., Savu, Al. (1982), Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor Româneşti. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Vofkori, L. (2007), Utazások Székelyföldön, Pro-Print, Könyvkiado, Csikszereda.
* * * (2014), Institutul de Geografie (coord. Badea, L.), Carpaţii Moldavo – Transilvăneni, Editura
Ars Docendi, Bucureşti.

(16) Carpaţii Curburii

Armaş, Iuliana (2000), Bazinul hidrografic Doftana. Studiu geomorfologic, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Băcăinţan, N. (1999), Munţii Baraolt. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.
Băncilă, I. (1958), Geologia Carpaţilor Orientali, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Bordei, I. N. (1970), Influenţa curburii Carpaţilor asupra circulaţiei atmosferei, Editura
Academiei, Bucureşti.
Ciangă, I. (1998), Turismul din Carpaţii Orientali – Studiu de geografie umană, Presa
Universitară, Cluj.
Cioacă, A. (2002), Munţii Perşani. Studiu geomorfologic, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti.
Damian, N. (2011), Ţara Vrancei, Editura Terra, Focşani.
Giurcăneanu, Cl. (1988), Populaţia şi aşezările din Carpaţii Româneşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Iancu, M. (1957), Contribuţii la studiul unităţilor geomorfoogice din depresiunea internă a
Curburii Carpaţilor (Bârsa, Sf. Gheorghe, Tg. Secuiesc, Baraolt), Probleme de geografie, vol.
IV, Bucureşti.
Ielenicz, M. (1973), Regionarea geomorfologică a Carpaţilor de Curbură, în vol. Din geografia
judeţului Buzău, vol. II, Buzău.
Ielenicz, M. (1981), Munţii Baiului. Caracterizare geomorfologică, AUB – Geogr., XXX.
Ielenicz, M. (1982), Munţii Grohotiş. Caracterizare geomorfologică, AUB – Geogr., XXXI.
Ielenicz, M. (1984b), Munţii Ciucaş – Buzău, Editura Academiei, Bucureşti.
Micalevich – Velcea, Valeria. (1961), Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei,
Bucureşti.
Mihai, Elena (1975), Depresiunea Braşov. Studiu climatic, Editura Academiei, Bucureşti.
Mihai, Elena, Buza, M. (1979), Die Karte der Umweltqualität und des Umweltschutzes der Braşov
– Senke, RRGGG, Geographie, tom. 23, Editura Academiei, Bucureşti.
Minea, I. S. (2011), Râurile bazinului Buzău – consideraţii hidrografice şi hidrologice, Editura
Alpha MDN, Buzău.
Morariu, T., Posea, Gr., Mac, I. (1980a), Regionarea geomorfologică a Carpaţilor Orientali şi
Carpaţilor de Curbură, SCGGG – Geogr., XXVII, 1, Bucureşti.
Mutihac, V., Mutihac, G. (2010), Geologia României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

386
Niculescu, Gh. (1971), Consideraţii asupra zonei de interferenţă carpato – subcarpatice în
Muntenia, SCGGG, Serie geografie, tom. XVIII, nr. 2, Editura Academiei, Bucureşti.
Patrulius, D. (1969), Geologia Masivului Bucegi şi a culoarului Dâmbovicioara, Editura
Academiei, Bucureşti.
Pop, Ana – Maria (2010), Ţara Bârsei – studiu de geografie regională, Presa Universitară
Clujeană, Cluj – Napoca.
Popp. N. (1981), Din istoria populării Ţării Bârsei cu privire specială asupra epocii iosefine, în
Lucările seminarului geografic „D. Cantemir”, nr. 1, 1980, Iaşi.
Posea, Gr. (1981b), Depresiunea Braşovului (Caracterizare geomorfologică), An. Univ. Bucureşti,
Seria geografie XXX.
Rădulescu, N. Al. (1937), Vrancea – geografie fizică şi umană, Studii şi cercetări de Geografie, I,
SRRG, Bucureşti.
Stoenescu, Şt. M. (1951), Clima Bucegilor, Editura Tehnică, Bucureşti.
Vâlsan, G. (1939), Morfologia văii superioare a Prahovei şi a regiunilor vecine, BSRRG, LVII.
Velcea, Valeria., Savu, Al. (1982), Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor Româneşti. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
* * * (2014), Institutul de Geografie (coord. Badea, L.), Carpaţii Curburii, Editura Ars Docendi,
Bucureşti.

(17) Subcarpaţii Curburii

Armaş, Iuliana (2000), Bazinul hidrografic Doftana. Studiu geomorfologic, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Badea, L., Niculescu, Gh. (1964), Harta morfostructurală dintre Slănicul Buzăului şi Cricovul
Sărat, Studii şi Cercetări, Geografie, t. II, Editura Academiei, Bucureşti.
Bălteanu, D. (1976), Some investigation of the present – day mass movements in the Buzău
Subcarpatians, RRGGG, Géographie, tom 20.
Bălteanu, D. (1983), Experimentul de teren în geomorfologie. Aplicaţii în Subcarpaţii Buzăului,
Editura Academiei, Bucureşti.
Bogdan, Octavia, Mihai, Elena, Teodoreanu, Elena (1974), Clima Carpaţilor şi Subcarpaţilor de
Curbură dintre Teleajen şi Slănicul Buzăului, Institutul de Geografie, Bucureşti.
Conea, I. (1993), Vrancea – geografie istorică, toponimie şi terminologie geografică, Editura
Academiei, Bucureşti
Damian, N. (2011), Ţara Vrancei – studiu de geografie culturală, Editura Terra, Focşani.
Dumitru, N. S. (1972), Ponderea şi implicaţiile factorului natural – geografic în optimizarea
sistemului socio – economic al unei zone depresionare (Vrancea), în Sociologia Militans, V,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Grumăzescu, H. (1970), Subcarpaţii dintre Câlnău şi Şuşiţa. Studiu geomorfologic, Editura
Academiei, Bucureşti.
Ielenicz, M. (1999), Dealurile şi podişurile României, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti.
Ielenicz, M., Pătru, Ileana - Georgeta, Ghincea, Mioara (2003), Subcarpaţii României, Editura
Universitară, Bucureşti.
Minea, I. S. (2011), Râurile bazinului Buzău – consideraţii hidrografice şi hidrologice, Editura
Alpha MDN, Buzău.
Niculescu, Gh. (1963), Terasele Teleajenului în zona subcarpatică cu privire specială asupra
mişcărilor tectonice cuaternare, Probleme de geografie, vol. IX (1962).
Niculescu, Gh. (1971), Consideraţii asupra zonei de interferenţă carpato – subcarpatice în
Muntenia, Studii şi Cercetări, Serie geografie, tom. XVIII, nr. 2, Editura Academiei,
Bucureşti.
Niculescu, Gh. (1974), Subcarpaţii dintre Prahova şi Buzău – caracterizare geomorfologică,
SCGGG, Geogr., VIII, 2, Editura Academiei, Bucureşti.

387
Niculescu, Gh. (2008), Subcarpaţii dintre Prahova şi Buzău – studiu geomorfologic sintetic,
Editura Academiei, Bucureşti.
Petrescu Burloiu, I. (1977), Subcarpaţii Buzăului. Relaţii geografice om – natură, Editura Litera,
Bucureşti.
Popp, N. (1939), Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Prahova. Studiu geomorfologic, SC geogr., III,
SRRG, Bucureşti.
Popp, N. (1965), Dealurile subcarpatice din România – caracterizare geografică, rev. Natura,
Geogr. – Geol., anul XVII, nr. 6, Bucureşti.
Rădulescu, N. Al. (1937), Vrancea – geografie fizică şi umană, Bucureşti.
Ştefănescu, Ioana (1972), Subcarpaţii dintre Şuşiţa – Zăbrăuţ şi Buzău – studiu geografico –
economic, Editura Academiei, Bucureşti.
Tătaru, Alexandra (2008), Organizarea spaţiului rural în bazinul Putnei, Editura Transversal,
Bucureşti.
Tufescu, V. (1966), Subcarpaţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

IV. Medii şi peisaje – dimensiuni regionale

(1) Tipuri de medii – o viziune spaţială

Ardelean, A., Mohanu, Gh. (1993), Rezervaţii şi monumente ale naturii, Editura All, Bucureşti.
Ardelean, A. (2000), Valea Crişului Alb, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Ardelean, A., Mândruţ, O. (2009), Mediul natural şi toponimia geografică a zonei Arad – Zarand,
University Press Arad.
Armaş, Iuliana, Damian, R. (2001), Cartarea şi cartografierea elementelor de mediu, Editura
Enciclopedică, Bucureşti.
Baciu, N. (2006), Câmpia Transilvaniei – studiu geoecologic, Presa Universitară Clujeană, Cluj –
Napoca.
Barbu, Valeria, Mărgineanu, Laura (1986), Relaţii în lumea vie, Editura Dacia, Cluj – Napoca.
Barna, M., Papadopol, C. (1968), Poluarea şi protecţia mediului, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Bălteanu, D., Şerban, Mihaela (2005), Modificări globale ale mediului, C.N.I. Coresi, Bucureşti.
Botnariuc, N. (1974), Biologie generală, E.D.P., Bucureşti.
Botnariuc, N., Vădineanu, Al. (1982), Ecologie, E.D.P., Bucureşti.
Buza, M. (1979), Structura geosistemelor din Munţii Cindrel, SCGGG Geogr., XXI, I.
Cârciumaru, M. (1980), Mediul geografic în pleistocenul superior şi culturile paleolitice din
România, Editura Academiei, Bucureşti.
Cârciumaru, M. (1999), Evoluţia omului în Cuaternar, Lumina Lex, Bucureşti.
Dorst, J. (1970), Înainte ca natura să moară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Dumescu, F., Giureanu, D. (1998), Geografia resurselor şi economia mediului, Editura Servo –
Sat, Arad.
Dumitraşcu, Monica (2006), Modificări ale peisajului în Câmpia Olteniei, Editura Academiei,
Bucureşti.
Dumitrescu, D. (2000), Carstificarea în regim climatic, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea.
Goţiu, Dana, Surdeanu, V. (2008), Hazardele naturale şi riscurile asociate din Ţara Haţegului,
Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Grigorescu, Ines (2010), Modificările mediului în aria metropolitană a municipiului Bucureşti,
Editura Academiei, Bucureşti.
Holland, H. (1983), Chimia atmosferei şi oceanelor, Editura Tehnică, Bucureşti.
Ielenicz, M., Pătru, Ileana (2005), România – geografie fizică, vol. I, Editura Universitară,
Bucureşti.
Mac., I. (f.a.), Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Cluj – Napoca.

388
Mac, I., Sorocovschi, V. (1980), Intercondiţionări morfoclimatice în Depresiunea Transilvaniei cu
efecte semnificative în peisaj, Bul. Soc. de Şt. Geografice, serie nouă, vol. VI (LXXVI),
Bucureşti.
Mohan, Gh., Ardelean, A., Georgescu, M. (1993), Rezervaţii şi monumente ale naturii din
România, Editura Scaiul, Bucureşti.
Mohan, Gh., Ardelean, A. (1993), Ecologie şi protecţia mediului, Editura Scaiul, Bucureşti.
Pora, E. (1975), Omul şi natura, Editura Dacia, Cluj – Napoca.
Roşu, Al., Ungureanu, Irina (1977), Geografia mediului înconjurător, E.D.P., Bucureşti.
Roşu, Al. (1987), Terra – geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Sandu, Maria, Bălteanu, D. (2005), Hazardele naturale din Carpaţii şi Subcarpaţii dintre Trotuş
şi Teleajen, Editura Ars Docendi, Bucureşti.
Schreiber, W., Drăguţ, L., Man, T. (f.a.) Analiza peisajelor geografice din partea de vest a
Câmpiei Transilvaniei, Presa Universitară, Cluj – Napoca.
Stugren, B. (1982), Bazele ecologiei generale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Stugren, B. (1982) (coord.), Probleme moderne de ecologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Stugren, B. (1994), Ecologie teoretică, Editura Sarmis, Cluj – Napoca.
Tudoran, P. (1972), Depresiunea Zarandului – studiu geoecologic, Editura Academiei, Bucureşti.
Tufescu, V., Posea, G., Ardelean, A. (1977), Geografia mediului înconjurător, E.D.P., Bucureşti.
Tufescu, V. (1981), Ecologia şi activitatea umană, Editura Albatros, Bucureşti.
Ungureanu, Irina. (2005), Geografia mediului înconjurător, Editura Univ. „Al. I Cuza”, Iaşi.
Voiculescu, M. (2002), Studiul potenţialului geoecologic al masivului Făgăraş şi protecţia
mediului înconjurător, Editura Mirton, Timişoara.

(2) Peisaje: varietăţi regionale

Baciu, N. (2006), Câmpia Transilvaniei – studiu geoecologic, Presa Universitară Clujeană, Cluj –
Napoca.
Conea, I. (1984), Plaiuri carpatice, Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Drăguţ, L. (2000), Geografia peisajului, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Dincă, I. (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului, Editura Universităţii din
Oradea, Oradea.
Ielenicz, M. (1996), Contribuţii la teoria peisajului, Terra, XXVI – XXVII (1994 – 1995), Editura
Glasul Bucovinei, Iaşi.
Pătru, Ileana (2001), Bran – Rucăr – Dragoslavele. Studiu de geografie fizică şi evaluarea
peisajului, Editura Universităţii din Bucureşti.
Pătru, Ileana (2006), Variabile de grile utilizate în înregistrarea în teren a atributelor fizice,
estetice şi psihologice ale peisajului, în Comunicări de Geografie, vol. X, Editura
Universităţii din Bucureşti.
Mândruţ, O. (2010), Geografie fizică (pag. 110 – 111, Peisaje naturale), Editura Corint, Bucureşti.
Schreiber, W., Drăguţ, L., Man, T. (2003), Analiza peisajelor geografice din partea de vest a
Câmpiei Transilvaniei, Editura Presa universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Vert, C. (2002), Tipuri de peisaje rurale din Banat, Editura Mirton, Timişoara.
Vijulie, I. (2010), Dinamica peisajului rural în Câmpia Boianului, Editura Universităţii din
Bucureşti.

V. Regiuni istorico – geografice, ţări şi ţinuturi

(1) Regiuni istorico – geografice

Creţan, R. (2006), Etnie, religie şi opţiune electorală în Banat, Editura Universităţii de Vest,
Timişoara.

389
Giurcăneanu, Cl. (1988), Populaţia şi aşezările din Carpaţii Româneşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Iaţu, C. (2006), Démographie et géographie du travail en Roumanie postdécembriste, Editura
Sedcom Libris, Iaşi.
Ilieş, Al. (1998), Etnie, confesiune şi comportament electoral în Crişana şi Maramureş – sec. XIX –
XII – studiu geografic, Editura Dacia, Cluj Napoca.
Ilieş, Al., Pâle, Luminiţa, Filimon, Cl. (2000), Ţările Crişene: Ţara Zarandului şi Ţara Beiuşului
(particularităţi etnoconfesionale în sec. XX), Terra, XXX (L), nr. 1, CD Press, Bucureşti.
Meteş, Ş. (1977), Emigrările româneşti din Transilvania în sec. XVII – XX, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Morariu, T. (1941), Distribuţia geografică a populaţiei Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi
Maramureşului în 1930, Rev. Geogr. Rom., IV, I.
Morariu, T. (1969), Transilvania – aspecte geografice, Terra, an I, nr. 1.
Muntele, I. (1998), Populaţia Moldovei în ultimele două secole, Editura Corson, Iaşi.
Muntele, I. (2010), Les risques géo-demographiques en Roumanie – réalités et perspectives, în
Lucrările Seminarului Geografic „D. Cantemir”, nr. 30, 2009, Iaşi.
Muntele, I., Ţurcănaşu, G. (2009), Le vieillissement de la population – le cas de la Roumanie,
Analele Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, tom LV, II C, Geografie 2009, Editura Universităţii
„Al. I. Cuza”, Iaşi.
Nicoară, V. (2008), Populaţia Dobrogei, Editura Pontica, Constanţa.
Nicolae, I. (2011), Antropogeografie. O abordare diacronică, Editura Universitară, Bucureşti.
Ştefănescu. C. M. (1968), Consideraţii asupra toponimului „Ardeal”, Natura, Geografie, nr. 5.
* * * (1972), Studii de geografie a Banatului, Timişoara.
* * * (1984), Geografia României (GR), vol. II, EA, Bucureşti.

(2) Ţările ca entităţi regionale

Benedek, J., Sezsi, St. (2006), Analiza socio – teritorială a turismului rural din România
dinperspectiva dezvoltării regionale şi locale, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Bocşe, Maria (1999), Ţara Bihariei. Structuri tradiţionale ale culturii populare, Editura Treira,
Oradea.
Bocşe, Maria (2001), Ţara Bihariei. Arta tradiţională românească, Editura Treira, Oradea.
Boţan, C. (2010), Ţara Moţilor. Studiu de geografie regională, Presa Universitară Clujeană, Cluj –
Napoca.
Cimpoieş, Paula (2013), Ţara Făgăraşului – teritoriu de proiect, în Ţările din România ca teritorii
de proiect, coord. Cocean, P., Filimon, Luminiţa, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Cocean, P. (2002), Geografie regională, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.
Cocean, P. (2002), Tipologia regiunilor geografice, Terra, anul XXXI (LI), vol. 1-2/2001, CD
Press, Bucureşti.
Cocean, P. (2005), Geografia regională a României, MEC, Proiectul pentru Învăţământ Rural
Cocean, P. (2009) (coord.), Mărginimea Sibiului (Planificare şi amenajare teritorială), Presa
Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Cocean, P. (2010), Geografie regională, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Cocean, P. (2011), Ţările – regiuni geografice şi spaţii mentale, Presa Universitară Clujeană, Cluj
– Napoca.
Cocean, P., Filimon, Luminiţa (coord., 2013), „Ţările” din România ca teritorii de proiect, Presa
Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Conea, I. (1935), Ţara Loviştei. Geografie istorică, Imprimeria Naţională.
Conea, I. (1993), Vrancea – geografie istorică, toponimie şi terminologie geografică, Editura
Academiei, Bucureşti
Damian, N. (2011), Ţara Vrancei – studiu de geografie culturală, Editura Terra, Focşani.

390
David, Nicoleta (2010), Ţara Zarandului – studiu de geografie regională, Presa Universitară
Clujeană, Cluj – Napoca.
Deszi, Şt. (2006), Ţara Lăpuşului. Studiu de geografie regională, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj – Napoca.
Emandi, E. I. (1992), Contribuţii de geografie istorică, cu privire specială la Ocolul
Câmpulungului, Terra, nr. XXIV, nr. 3 – 4, Casa Editorială Glasul Bucovinei, Iaşi.
Filimon, Luminiţa (2012), Ţara Beiuşului. Studiu de geografie regională, Presa Universitară
Clujeană, Cluj – Napoca.
Furdui, I. Mesaroş, V., Popa, E. (1991), Ţara Abrudului, Abrud.
Godea, I. (1981), Zona etnografică Beiuş, Editura Sport Turism, Bucureşti.
Hagnogi, G. (2013), Ţara Haţegului – teritoriu de proiect, în Ţările din România ca teritorii de
proiect, coord. Cocean, P., Filimon, Luminiţa, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Ianăş, Ana – Neli (2012), Ţara Almăjului, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Iaţu, C. (2002), Depresiunea Rădăuţilor – studiu de geografie umană, Editura Corson, Iaşi.
Ilieş, Gabriela (2005), Ţara Maramureşului – studiu de geografie regională, Editura Academiei,
Bucureşti.
Ilieş, Al. (2003), România între milenii. Frontiere, areale frontaliere şi cooperarea
transfrontalieră, Editura Universităţii din Oradea.
Ilieş, M. (2005), Ţara Oaşului – studiu de geografie regională, Editura Academiei, Bucureşti.
Iosep, I. (1994), Unele aspecte geografice privind economia agricolă a Ocolului Câmpulung, în
Analele Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, Geografie – Geologie, anul III.
Iosep, I. (1996), Ocolul Câmpulungului Moldovenesc în sec. XVII – XVIII, în revista Codrul
Cosminului, nr. 2 (12), Suceava.
Josan, Ioana (2009), Ţara Silvaniei. Studiu de geografie regională, Editura Universităţii din
Oradea.
Mândruţ, O. (2002), România – geografie regională, Arad.
Mândruţ, O. (2011), Geografie regională. Geografia regională a României, „Vasile Goldiş”
University Press, Arad.
Mureşan, Al. (2013), Elemente identitare ale Ţării Vrancei, în Ţările din România ca teritorii de
proiect, coord. Cocean, P., Filimon, Luminiţa, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Nimigeanu, G. (1950), Contribuţii geografice la cunoaşterea vechiului ocol al Câmpulungului
Moldovenesc, în Lucrările Institutului de Cercetări Geografice, Bucureşti.
Oancea, D. (1979), Despre ţară şi ţări, SCGGG, XXVI, Bucureşti.
Pavel, I. H. (2012), Ţara Amlaşului, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Pop, Ana Maria (2011), Ţara Bârsei. Studiu de geografie regională, Presa Universitară Clujeană,
Cluj – Napoca.
Posea, Gr. (1962), „Ţara Lăpuşului”. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.
Puşcaş, Angelica (2007), Ţara Chioarului, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Rădulescu, N. Al. (1937), Vrancea – geografie fizică şi umană, St. şi cerc. de Geogr., I, SRRG,
Bucureşti.
Rus, D., Bott, Rozica (2000), Ţara Lăpuşului, Editura Corvin, Deva.
Stahl, H. H. (1972), Studii de sociologie istorică, Bucureşti.
Ştefănescu, B. (coord., 2001), Agricultură, meşteşug şi comerţ la locuitorii zonei Beiuşului în sec.
XVII - XX, Editura Universităţii din Oradea.
Ungureanu, A., Groza, O., Muntele, I. (coord.) (2002), Moldova – populaţia, forţa de muncă şi
aşezările umane în tranziţie, Editura Corson, Iaşi.
Velcea, I. (1964), Ţara Oaşului, Editura Academiei, Bucureşti.

(3) Ţinuturi – entităţi regionale cu legitimitate istorico - geografică

Apolzan, Lucia. (1987), Carpaţii tezaur de istorie. Perenitatea aşezărilor risipite pe înălţimi,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

391
Ardelean, A., Mândruţ, O. (2009), Mediul natural şi toponimia geografică a zonei Arad – Zarand,
University Press Arad.
Băcăuanu, V., Barbu, N., Pantazică, Maria, Ungureanu, Al., Chiriac, D. (1980), Podişul
Moldovei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Boţan, C. (2010), Ţara Moţilor, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Butură, V. (1989), Străvechi mărturii de civilizaţie românească, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Cantemir, D. (ed.) (1973), Descrierea Moldovei, Editura Academiei, Bucureşti.
Cocean, P. (2005), Geografia regională a României, MEC, Proiectul pentru Învăţământ Rural
Cocean, P. (2009) (coord.), Mărginimea Sibiului (Planificare şi amenajare teritorială), Presa
Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Cocean, P. (2010), Geografie regională, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Conea, I. (1956), Din geografia istorică a bălţilor Ialomiţei şi Brăilei, Probleme de geografie, vol.
IV, Editura Academiei, Bucureşti.
Cubin, I. (coord., 2013), Valea Bistrei – Studii şi comunicări, vol. I, Editura Sf. Ierarh Nicolae,
Brăila.
Donat, I. (1981), O zonă etnografică ignorată : Pădurenii din Oltenia, în Arhivele Olteniei, 1,
Editura Academiei, Bucureşti.
Dumitru, R. (2007), Depresiunea Neamţului – studii de geografie umană, Editura Universităţii
„Al. I. Cuza”, Iaşi.
Gherheş, I. (2012), Fisculaş – amprente monografice, Editura „Fundaţiei Andrei”, Baia Mare.
Giurcăneanu, Cl. (1988), Populaţia şi aşezările din Carpaţii Româneşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Groza, Carmen (2013), Descoperă Sălajul autentic, Rev. Geographica, Editura CCD Sălaj. Zalău.
Ielenicz, M. (1999), Dealurile şi Podişurile României, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti.
Ielenicz, M., Pătru, Ileana - Georgeta, Ghincea, Mioara (2003), Subcarpaţii României, Editura
Universitară, Bucureşti.
Ilieş, Al., Pâle, Luminiţa, Filimon, Cl. (2000), Ţările Crişene: Ţara Zarandului şi Ţara Beiuşului
(particularităţi etnoconfesionale în sec. XX), Terra, XXX (L), nr. 1, CD Press, Bucureşti.
Iorga, M. (2012), Balta Ialomiţei – contribuţii istorice, Editura Sf. Ierarh Nicolae, Brăila.
Mager, Tr. (1926), Ţinutul Hălmagiului.
Mândruţ, O. (2011), Geografie regională. Geografia regională a României, „Vasile Goldiş”
University Press, Arad.
Mândruţ, O. (2014), Poate fi considerat „Vlăsia” un „ţinut”?, Buletinul Societăţii de Geografie,
filiala Ilfov, anul III, CD Press, Bucureşti.
Merciu, Florentina Cristina (2011), Muzeul Etnografic din Slătioara, o enclavă a patrimoniului
rural într-un sistem urban - industrial”, în Geograful, anul III, nr. 3 – 4, 2011, Editura
Universitară, Bucureşti.
Meteş, Ş. (1977), Emigrările româneşti din Transilvania în sec. XVII – XX, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Muntele, I. (1998), Populaţia Moldovei în ultimele două secole, Editura Corson, Iaşi.
Mureşianu, M. (2000), Districtul Grăniceresc Năsăudean (1762 – 1851). Studiu de Geografie
Istorică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Nicoară, V. (2008), Populaţia Dobrogei, Editura Pontica, Constanţa.
Pavel, I. H. (2012), Ţara Amlaşului, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Pascu, Şt. (1979), Voievodul Transilvaniei, vol. II, Editura Dacia, Cluj – Napoca.
Poghirc, P. (1972), Satul din Colinele Tutovei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Rus, D. (2002), Ţinutul Momârlanilor, GEIS, vol. VIII, Ed. CCD, Deva.
Rus, D. (2008), Judeţul Hunedoara – elemente de geografie istorică, în GEIS; vol. XII, Ed. CCD
Deva.

392
Swizewski, C. (1980), Ţara Giurgeului. Studiu de geografie economică, în vol. Masivul Ceahlău,
Ţara Giurgeului, Depresiunea Dărmăneşti, Podişul Covurlui, col. Cercetări în geografia
României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Ungureanu, A., Groza, O., Muntele, I. (coord.) (2002), Moldova – populaţia, forţa de muncă şi
aşezările umane în tranziţie, Editura Corson, Iaşi.
Tufescu, V. (1974), România – natură, om, economie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Vofkori, L. (2007), Utazások Székelyföldön, Pro – Print Könyvkiado, Csikszereda.
Vuia, R. (1926), Ţara Haţegului şi regiunea Pădurenilor. Studiu antropogeografic şi geografic,
Institutul de Arte Grafice, Cluj;

* * * (2012), Muzeul de Etnografie Reghin – cultură şi tradiţie, Asociaţia pentru promovarea

turismului, Reghin.
* * * (2013), Oraş regesc: municipiul Reghin, Ed. Regsan, Reghin.
* * * (2007), Castelul Bran, Muzeul Naţional Bran.

VI. Regiuni construite

(1) Elemente generale

Antonescu, Daniela (2003), Dezvoltarea regională în România, Editura Oscar Print, Bucureşti.
Ardelean, A., Mândruţ, O. (2014), România – elemente de diversitate regională, „Vasile Goldiş”
University Press, Arad.
Barrot, J., Elissalde, B., Roques, G. (2002), Europe, Europes. Espaces en recomposition, Vuibert ed.,
Paris
Cândea, Melinda, Bran, Florina (2001), Spaţiul geografic românesc, Editura Economică,
Bucureşti.
Cocean, P. (2002), Geografie regională, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.
Cocean, P. (2005), Geografia regională a României, MEC, Proiectul pentru Învăţământ Rural
Cucu, V. (1977), Sistematizarea teritoriului şi localităţilor din România. Repere geografice,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Cucu, V. (2001), România. Geografie umană şi economică, Editura Oraj, Târgovişte.
Cucu, V., Vlad, B. L., Lazăr, Irina (2012), Geografie şi dezvoltare regională, Editura
Preuniversitaria, Bucureşti.
Cucu, V., Toma, Elena, Lazăr, Irina (2014), Inserţia geografiei în abordările ştiinţifice
regionale, în vol. Regionalizare şi politici regionale (coord. D. C. Rogojanu), Editura Lumen,
Iaşi.
Erdeli, G., Cucu, V. (2005), România. Populaţie. Aşezări umane. Economie, Editura Transversal,
Bucureşti.
Gorun, A., Ghizdeanu, I, Gorun, T. H., Radu, Gabriela (2013), România şi politici regionale,
Editura Academica Brâncuşi, Târgu Jiu.
Herbst – Rădoi, Atena (1969), Geografia economică a R.S. România, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Herseni, Tr. (1972), Sociologie şi geografie – zone de interferenţă şi problema spaţiului social, în
Sociologia militans, vol. V, Sociologie geografică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Ianoş, I. (1981), Puncte de vedere privind analiza geografică regională a teritoriului României,
SCGGG, XXVIII, Bucureşti.
Ianoş, I. (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Editura Academiei, Bucureşti.
Iordan. I. (2003), Regionalizare – cum, când?, CD Press, Bucureşti.
Mândruţ, O. (2002), România – geografie regională, Arad.
Mândruţ, O. (2011), Geografie regională. Geografia regională a României, „Vasile Goldiş”
University Press, Arad.

393
Mândruţ, O., Ardelean, A. (2013), România. Criterii şi modele de regionare teritorială, “Vasile
Goldiş” University Press, Arad.
Pascaru, M. (2005), Introducere în sociologia regională, Editura Argonaut, Cluj – Napoca.
Rusu, Raularian (2007), Organizarea spaţiului geografic în Banat, Editura Mirton, Timişoara.
Săgeată, R. (2000), Organizarea administrativ – teritorială a României. Model de optimizare,
Revista Română de Geografie Politică, anul II, nr.1, Editura Univ. Oradea.
Săgeată, R. (2004), Modele de regionare politico – administrativă, Editura Top Form, Bucureşti.
Săgeată, R. (2006), Deciziile politico – administrative şi organizarea teritoriului, Editura Top
Form, Bucureşti.
Săgeată, R. (2008), Regiunile Europei – metodologie de analiză regională, Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti.
Săgeată, R. (2008b), Organizarea şi amenajarea spaţiului geografic, Editura Universităţii „Lucian
Blaga”, Sibiu.
Săgeată, R. (2011), Reformele administrative din România – între raţiunile politice şi realităţile
geografice, în Geograful, anul III, nr. 1-2.
Săgeată, R. (coord.), Guran, Liliana, Dumitrescu, Bianca, Damian, Nicoleta, Baroiu, D.
(2004), Soluţii de optimizare a organizării administrativ – teritoriale a României în
perspectiva aderării la Uniunea Europeană, Editura Ars Docendi, Bucureşti.
Thébault, V., Elissalde, B. (coord.), (2006), Géopolitique de l’Europe, Nathan, Paris
Tufescu, V. (1974), România, Natură, Om, Economie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Ungureanu, A., Groza, O., Muntele, I. (2002), Moldova – populaţia, forţa de muncă şi aşezările
umane în tranziţie, Editura Corson, Iaşi
* * * (1972), Sociologia militans. V. Sociologie geografică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
* * * Institutul de Geografie (1983 - 2008), Geografia României (vol. I, III, IV, V), Editura
Academiei, Bucureşti.
* * * (2005), Institutul de Geografie, România. Spaţiu, societate, mediu, Editura Academiei,
Bucureşti.
* * * CONREG (coord. D. Sandu) (2013), Disparităţi şi fluxuri în fundamentarea social –
economică a regionalizării administrative a României.
* * * La France: Territoires et aménagement face à la mondialisation (2011) (coord. Yves
Colombel, D. Oster), Nathan, Paris.
* * * Géopolitique de l’Europe (2012) (coord. Vincent Thébault, dir. sc. Bernard Elissade), Nathan,
Paris.
* * * La mondialisation contemporaine. Rapports de force et enjeux (2013) (coord. N. Balaresque,
D. Oster), Nathan, Paris.

(2) Judeţele României

(2a) Colecţia judeţele Patriei (1970 – 1982), EA

Ardelean, V., Zăvoianu, I. (1970), Judeţul Timiş, Editura Academiei, Bucureşti.

Badea, L., Rusenescu, C. (1970), Judeţul Vâlcea, Editura Academiei, Bucureşti.
Badea, L., Caloianu, N., Dragu, Gh. (1971), Judeţul Sibiu, Editura Academiei, Bucureşti.
Badea, L., Ghenovici, Alexandra (1974), Judeţul Dolj, Editura Academiei, Bucureşti.
Baranovschi, Niculina, Neamu, Gh. (1971), Judeţul Gorj, Editura Academiei, Bucureşti.
Barco, Aurelia, Nedelcu, E. (1974), Judeţul Argeş, Editura Academiei, Bucureşti.
Berindei, I., Pop, Gr. (1972), Judeţul Bihor, Editura Academiei, Bucureşti.
Bogdan, A., Călinescu, Maria (1976), Judeţul Satu Mare. Editura Academiei, Bucureşti.
Bojoi, I., Ichim, I. (1974), Judeţul Neamţ, Editura Academiei, Bucureşti.
Bugă, D., Zăvoianu, I. Judeţul Dâmboviţa, Editura Academiei, Bucureşti.

394
Cocean, P., Boţan, N., Ilovan, Oana – Ramona (2012), Judeţul Bistriţa Năsăud, Editura
Academiei, Bucureşti.
Coteţ, P., Urucu, Veselina (1975), Judeţul Olt, Editura Academiei, Bucureşti.
Coteţ, P., Popovici, I. (1972), Judeţul Tulcea, Editura Academiei, Bucureşti.
Cucu, V., Cucu – Popova, Ana (1980), Judeţul Mehedinţi, Editura Academiei, Bucureşti.
Gâştescu, P., Iordan, I. (1970), Judeţul Ilfov, Editura Academiei, Bucureşti.
Gâştescu, P., Gruescu, I. (1973), Judeţul Brăila, Editura Academiei, Bucureşti.
Gâştescu, P., Breier, Ariadna, Rusenescu, Constanţa (1976), Judeţul Teleorman, Editura
Academiei, Bucureşti.
Gruiesc, I. S., Grumăzescu, C. (1970), Judeţul Hunedoara, Editura Academiei, Bucureşti.
Gugiuman, I., Cîrcotă, V., Băican, V. (1973), Judeţul Vaslui, Editura Academiei, Bucureşti.
Iancu, M., Panaite, Ludmila (1972), Judeţul Braşov, Editura Academiei, Bucureşti.
Lupu, N., Văcăraşu, I., Brânduş, C. (1972), Judeţul Bacău, Editura Academiei, Bucureşti.
Mac, I., Şoneriu, I. (1974), Judeţul Mureş, Editura Academiei, Bucureşti.
Morariu, T., Buta, I., Maier, A. (1972), Judeţul Bistriţa – Năsăud, Editura Academiei, Bucureşti.
Morariu, T., Bogdan, Octavia, Maier, A. (1980), Judeţul Alba, Editura Academiei, Bucureşti.
Oancea, P., Swizewski, C. (1974), Judeţul Galaţi, Editura Academiei, Bucureşti.
Niculescu, Gh., Velcea, I. (1973), Judeţul Prahova, Editura Academiei, Bucureşti.
Pişotă, I., Mihai, Elena, Iovănescu, Maria (1975), Judeţul Harghita, Editura Academiei,
Bucureşti.
Pișotă, I., Mihai, Elena, Iovănescu, Maria (1975), Judeţul Covasna, Editura Academiei,
Bucureşti.
Pop, Gr. (2007), Judeţul Cluj, Editura Academiei, Bucureşti.
Popp, I., Iosep, I., Paulencu, D. (1973), Judeţul Suceava, Editura Academiei, Bucureşti.
Posea, Gr., Ielenicz, M. (1972), Judeţul Buzău, Editura Academiei, Bucureşti.
Posea, Gr., Moldovan, C., Posea, Aurora (1980), Judeţul Maramureş, Editura Academiei,
Bucureşti.
Posea, Gr., Ştefănescu, Ioana (1984), Municipiul Bucureşti şi sectorul agricol Ilfov, Editura
Academiei, Bucureşti.
Rădulescu, I., Herbst-Rǎdoi, Athena (1974), Judeţul Constanţa, Editura Academiei, Bucureşti.
Sencu, V., Băcănaru, I. (1976), Judeţul Caraş – Severin, Editura Academiei, Bucureşti.
Stan, C., Bogdan Octavia (1971), Judeţul Ialomiţa, Editura Academiei, Bucureşti.
Şandru, I. (coord) Judeţul Iaşi, Editura Academiei, Bucureşti.
Tufescu, V. (1977), Judeţul Botoşani, Editura Academiei, Bucureşti.
Velcea, Valeria, Velcea, I., Mândruţ, O. (1979), Judeţul Arad, Editura Academiei, Bucureşti.

(2b) Seria nouă (2008 – 2015), EA

VII. Elemente de reper ale regionalizării

Albu, L. L. (2014), Disparităţi şi tendinţe în dezvoltarea regională: un model neliniar de simulare,

în Regionalizare şi politici regionale (coord. D. C. Rogojanu), Editura Lumen, Iaşi.
Antonescu, Daniela (2003), Dezvoltarea regională în România, Editura Oscar Print, Bucureşti.
Antonescu, Daniela (2011), Dezvoltarea regională: tendinţe, mecanisme, instituţii, Editura Top
Form, Bucureşti.
Barna, R. C. (2008), Economie regională, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj –
Napoca.
Barrot, J., Elissalde, B., Roques, G. (2002), Europe, Europes. Espaces en recomposition, Vuibert ed.,
Paris
Benedek, J. (2004), Amenajarea teritoriului şi dezvoltarea regională, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj – Napoca.

395
Blendea, S. (2014), Implicaţii juridice ale regionalizării, în Regionalizare şi politici regionale
(coord. D. C. Rogojanu), Editura Lumen, Iaşi.
Bulai, M., Tudora, D. (2009), Structures frontalières génères par la frontière Nord – Est de la
Roumanie, în Lucrările Seminarului Geografic „D. Cantemir”, nr. 30, Editura UAIC, Iaşi.
Cocean, P. (2010), Geografie regională, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.
Cocean, P. (2014), Regionalizarea României între deziderat şi posibilităţi, în Regionalizare şi
politici regionale (coord. D. C. Rogojanu), Editura Lumen, Iaşi.
Cucu, V., Vlad, B. L., Lazăr, Irina (2012), Geografie şi dezvoltare regională, Editura
Preuniversitaria, Bucureşti.
Cucu, V., Toma, Elena, Lazăr, Irina (2014), Inserţia geografiei în abordările ştiinţifice
regionale, în vol. Regionalizare şi politici regionale (coord. D. C. Rogojanu), Editura Lumen,
Iaşi.
Fota, D. (2013), Înainte de a trece la o dezvoltare durabilă, guvernul României are nevoie de o
schimbare drastică a politicilor sale macroeconomice, în Annals of the Academy of
Romanian Scientists, Serie on Science and Technology of Information, vol. 2, nr. 2,
Bucureşti.
Gorun, A., Ghizdeanu, I, Gorun, T. H., Radu, Gabriela (2013), România şi politici regionale,
Editura Academica Brâncuşi, Târgu Jiu.
Groza, O. (2000), Polarisation territoriale et organisation administrative en Roumanie. Le chaînon
manquant: le niveau régional, în RRG, tomes 43 – 44, EA.
Ianoş, I. (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Editura Academiei, Bucureşti.
Ianoş, I. (2000), Potenţialul economic al teritoriului şi dezvoltarea sectorului antreprenorial în
România, Terra, an. XXX (L), nr. 2, CD Press, Bucureşti.
Ianoş, I., Tălângă, C. (1994), Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de piaţă,
Academia Română, Institutul de Geografie.
Iordan, Mărioara, Chilian, Mihaela – Nona (2014), Aspecte ale coeziunii economice şi sociale în
România, în Regionalizare şi politici regionale (coord. D. C. Rogojanu), Editura Lumen, Iaşi.
Mănescu, N. (2014), Regionalizarea sau sfârşitul statului tutelar. Reginalizare sau federalizare, în
Regionalizare şi politici regionale (coord. D. C. Rogojanu), Editura Lumen, Iaşi.
Mândruţ, O. (2011), Geografie regională. Geografia regională a României, „Vasile Goldiş”
University Press, Arad.
Mândruţ, O., Ardelean, A. (2013), România – criterii şi modele de regionare teritorială, „Vasile
Goldiş” University Press, Arad.
Mândruţ, O., Ardelean, A. (2014), Elemente de reper, modele şi opţiuni pentru proiectarea
structurilor regionale administrative, în Regionalizare şi politici regionale (coord. D. C.
Rogojanu), Editura Lumen, Iaşi.
Mihalache, F. (2015), Localităţile rurale în contextul reformei administrative, în România la
răscruce (coord. Stănescu, I., Zamfir, C.), Editura Pro Universitaria, Bucureşti.
Muntele, I. (2000), La composition ethnique de la population, de 1930 à 1992, en Roumanie, în
RRG, tomes 43 – 44, EA.
Muntele, I. (2010), Les risques géo - démographiques en Roumanie – Réalités et perspectives, în
Lucrările Seminarului Geografic „D. Cantemir”, nr. 30, Editura UAIC, Iaşi.
Pîrvu, F. L. (2014), Politici de dezvoltare regională în Europa, în Regionalizare şi politici
regionale (coord. D. C. Rogojanu), Editura Lumen, Iaşi.
Popescu, C. L. (1999), Autonomie locală şi integrare europeană, Editura All Beck, Bucureşti.
Popescu, Luminiţa – Georgeta, Popescu, Mirela – Alexandra, Popa, V. (2014), Noi posibilităţi
de conservare a resurselor naturale în spaţiul geografic regional, în Regionalizare şi politici
regionale (coord. D. C. Rogojanu), Editura Lumen, Iaşi.
Rădulescu, D. C. (2015), Evoluţia unităţilor administrativ – teritoriale în România din perspectivă
istorică, în România la răscruce (coord. Stănescu, I., Zamfir, C.), Editura Pro Universitaria,
Bucureşti.
Sandu, D. (1999), Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Bucureşti.

396
Săgeată, R. (2000), Organizarea administrativ – teritorială a României. Model de optimizare,
Revista Română de Geografie Politică, anul II, nr.1, Editura Univ. Oradea.
Săgeată, R. (2004), Modele de regionare politico – administrativă, Editura Top Form, Bucureşti.
Săgeată, R. (2008), Organizarea şi amenajarea spaţiului geografic, Editura Universităţii „Lucian
Blaga”, Sibiu.
Stănescu, I. (2015), Procesul de regionalizare şi descentralizare: o analiză critică, în România la
răscruce (coord. Stănescu, I., Zamfir, C.), Editura Pro Universitaria, Bucureşti.

* * * (2014), coord. D. C. Rogojanu, Regionalizare şi politici regionale, Editura Lumen, Iaşi.

* * * (2015), coord. Stănescu, I., Zamfir, C., România la răscruce, ProUniversitaria, Bucureşti.
* * * (2015), INS, Populaţia României pe localităţi (iulie 2015).

397
A. Domeniul extracarpatic – pe structuri rigide, de platformă, cu relief predominant orizontal şi
mediu cu influenţe continentale
1. Podişul Dobrogei
2. Podişul Moldovei
3. Câmpia Română
4. Piemontul Getic
5. Delta Dunării
B. Domeniul carpatic – pe structura orogenului carpatic, inclusiv microplăcile interioare, cu un
mediu etajat şi influenţe oceanice
6. Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei
7. Carpaţii Moldo-Transilvani
8. Carpaţii Curburii
9. Carpaţii Meridionali
10. Carpaţii Banatului
11. Carpaţii Apuseni
12. Depresiunea colinară a Transilvaniei
13. Dealurile de Vest
14. Câmpia de Vest
C. Zona de tranziţie (fără a fi un domeniu) – cuprinde Subcarpaţii (15), regiune de orogen şi, în
acelaşi timp, de „coliziune” între A şi B.

398