Parabolele Domnului Hristos: Ellen G. White

Ellen G.
White
Parabolele
Domnului Hristos
Traducere
Valentin Rusu
Christ’s Object Lessons (1900)
Ellen G. White
Traducere: Valentin Rusu
Redactor: Valentin Rusu

Corectură: Lavinia Goran
Tehnoredactare: George Toncu

Coperta: Dragoș Drumaș
© 2004, Editura „Viaţă și Sănătate”, București

www.viatasisanatate.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

Ellen G. White
Parabolele Domnului Hristos / Ellen G. White
București, 2004
ISBN 973-7933-13-3
CUPRINS
Prefaþã ...................................................................................... 5
Învãþãtura prin parabole ........................................................... 7
Semãnãtorul a ieºit sã semene ................................................ 15
„Întâi un fir verde, apoi spic” ................................................ 41
Neghina ................................................................................. 46
„Asemenea unui grãunte de muºtar” ..................................... 50
Alte învãþãturi din semãnarea seminþei .................................. 54
Asemenea aluatului ................................................................ 63
Comoara ascunsã ................................................................... 69
Mãrgãritarul de mare preþ ...................................................... 80
Nãvodul ................................................................................. 85
Lucruri vechi ºi noi ................................................................ 87
Cerând pentru a da ................................................................. 96
Doi închinãtori ..................................................................... 106
Nu va face Dumnezeu dreptate aleºilor Sãi? ....................... 118
Acest Om îi primeºte pe cei pãcãtoºi ................................... 132
Cuprins
Era pierdut ºi a fost gãsit ...................................................... 144

Mai lasã-l ºi anul acesta ....................................................... 154
3
La drumuri ºi la garduri ....................................................... 160
Mãsura iertãrii ...................................................................... 175
Un câºtig care înseamnã o pierdere ..................................... 182
O prãpastie de netrecut ........................................................ 188
A zice ºi a face ..................................................................... 199
Via Domnului ...................................................................... 209
Fãrã haina de nuntã .............................................................. 229
Talanþii ................................................................................. 240
„Prieteni cu ajutorul bogãþiilor nedrepte” ............................ 277
Cine este aproapele meu? .................................................... 285
Rãsplata harului ................................................................... 296
„În întâmpinarea Mirelui” .................................................... 308
PREFAÞÃ
Domnul Hristos, Marele Învăţător, a prezentat multe dintre

învăţăturile Sale în timp ce Se plimba împreună cu ucenicii pe
dealurile și prin văile Palestinei sau când Se retrăgea pe malul
unui lac sau al unui râu. În parabolele Sale, Isus lega adevărul
divin de lucruri și întâmplări obișnuite, așa cum se regăseau ele în
viaţa păstorilor, a constructorilor, a agricultorilor, a călătorilor
și a gospodarilor. Lucrurile familiare erau asociate cu adevăruri
frumoase despre grija iubitoare a lui Dumnezeu faţă de noi, despre
respectul și recunoștinţa care I se datorează și despre grija pe
care trebuie să o avem unii faţă de alţii. În felul acesta, adevărurile
înţelepciunii divine și lecţiile practice deveneau convingătoare și
impresionau profund.
În acest volum, parabolele sunt grupate în funcţie de subiectele
abordate, iar lecţiile pe care le transmit sunt explicate și ilustrate.
Cartea este plină de comorile adevărului și le oferă cititorilor
posibilitatea unei înţelegeri mai ample și mai profunde a semnifi-
caţiei situaţiilor obișnuite din viaţa de zi cu zi.
Numeroasele ediţii ale cărţii Parabolele Domnului Hristos,
publicată atât în limba engleză, cât și în alte limbi de circulaţie
internaţională, dovedesc popularitatea ei. În timpul pregătirii
manuscrisului, autoarea a fost îndrumată să dedice veniturile
obţinute prin publicarea și vânzarea cărţii în scopul sprijinirii
lucrării din domeniul educaţional. Prin efortul comun al autoarei,
al editorilor și al membrilor bisericii, activitatea din domeniul
Prefaţă
educaţiei creștine a beneficiat de un ajutor financiar substanţial.

Dorinţa noastră sinceră este ca această carte să-și poată con-
tinua misiunea de a aduce cititorul cât mai aproape de Mântuitorul, 5
printr-o mai bună înţelegere a învăţăturilor Sale.
Editorii și comitetul de administrare a publicaţiilor autoarei
Ellen G. White.
ÎNVÃÞÃTURA PRIN PARABOLE
În învăţătura dată de Domnul Hristos prin parabole se observă

același principiu care s-a evidenţiat în întreaga Sa misiune în lume.
Pentru ca noi să putem cunoaște îndeaproape caracterul și viaţa
Sa divină, Domnul Hristos a preluat natura noastră și a trăit
printre noi ca om. Divinitatea S-a dezvăluit în natură umană, slava
nevăzută, în formă omenească vizibilă. Astfel, oamenii au putut
învăţa despre lucruri necunoscute, prin intermediul celor
cunoscute. Lucrurile cerești au fost descoperite prin intermediul
celor de pe pământ. Dumnezeu S-a descoperit, devenind asemenea
oamenilor. Tot așa a fost și în învăţătura Domnului Hristos:
lucrurile necunoscute au fost ilustrate prin cele cunoscute,
adevărurile divine, prin lucrurile de pe pământ, cu care oamenii
erau mai familiarizaţi.
Sfânta Scriptură spune: „Isus a spus noroadelor toate aceste
lucruri în pilde; … ca să se împlinească ce fusese vestit prin
proorocul, care zice: Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse
de la facerea lumii” (Matei 13,34-35). Domnul Hristos prezenta
învăţăturile spirituale prin intermediul lucrurilor din natură. El
Învăţătura prin parabole
lega experienţele din viaţa ascultătorilor Săi de adevărurile aflate
în Cuvântul scris. Conducând de la lucrurile naturii la împărăţia
spirituală, parabolele Domnului Hristos [18] sunt niște verigi în
lanţul adevărului, care îl leagă pe om de Dumnezeu și pământul
de cer.
În învăţăturile Sale, inspirate din lumea naturii, Domnul
Hristos vorbea despre lucruri făcute chiar de mâinile Sale.
Calităţile și însușirile acestor lucruri erau cele cu care le înzestrase 7
El Însuși. Desăvârșirea de la început a creaţiunii era o reflectare
a gândirii lui Dumnezeu. Pentru Adam și Eva, în căminul lor din
Eden, natura era plină de învăţătura divină, prin care Îl puteau
cunoaște pe Dumnezeu. Ei vedeau pretutindeni înţelepciunea Sa
Parabolele Domnului Hristos
și o primeau în inimă, deoarece comunicau cu Dumnezeu prin

intermediul lucrărilor creaţiei Sale. Îndată ce perechea sfântă a
călcat Legea Celui Preaînalt, strălucirea care se reflecta de pe
chipul lui Dumnezeu s-a îndepărtat din natură. Pământul a ajuns
degradat și întinat de păcat. Totuși, în ciuda stării lui decăzute, a
rămas încă multă frumuseţe. Învăţăturile înscrise de Dumnezeu
în natură nu au fost șterse pe deplin. Dacă este înţeleasă corect,
natura încă vorbește despre Creatorul ei.
În zilele lui Hristos, aceste învăţături erau ignorate. Oamenii
încetaseră de multă vreme să-L mai vadă pe Dumnezeu reflectat
în lucrările Sale. Păcătoșenia naturii umane așternuse un văl peste
chipul frumos al creaţiei; în loc să-L descopere pe Dumnezeu,
lucrările Sale Îl ascundeau, devenind o piedică în calea cunoașterii
Lui. Oamenii „au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului”
(Romani 1,25). Prin urmare, păgânii „s-au dedat la gândiri deșarte
și inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Romani 1,21). Tot
astfel, în poporul Israel, învăţăturile omenești fuseseră așezate în
locul învăţăturilor lui Dumnezeu. Nu numai lucrurile din natură,
dar și serviciul jertfelor și chiar Sfintele Scripturi, care fuseseră
date cu scopul de a-L descoperi pe Dumnezeu, erau atât de greșit
înţelese, încât deveniseră niște mijloace de a-L ascunde.
Domnul Hristos a căutat să îndepărteze întunericul spiritual
care ascundea adevărul. El a venit [19] pentru a da la o parte
vălul pe care păcatul îl așezase peste chipul naturii și, astfel, a
făcut să se vadă slava spirituală, pe care ar fi trebuit să o reflecte
toate lucrurile create. Cuvintele Sale au prezentat într-o perspec-
tivă nouă, atât învăţăturile din natură, cât și pe acelea din Biblie,
așa încât le-a făcut să fie o descoperire nouă.
Domnul Isus a cules niște crini frumoși și i-a dat câtorva copii
și tineri. În timp ce priveau chipul Său senin, care radia de
strălucirea feţei Tatălui Său, El le-a adresat o învăţătură, spu-
8 nându-le: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe
câmp [în simplitatea frumuseţii lor naturale]; ei nici nu torc, nici
nu ţes; totuși vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu
s-a îmbrăcat ca unul din ei”. Apoi a urmat o asigurare plăcută,
care însemna o lecţie importantă: „Așa că, dacă astfel îmbracă
Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi
aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincio-
șilor?” (Matei 6,28-30)
În Predica de pe Munte, aceste cuvinte nu le-au fost adresate
doar copiilor și tinerilor, ci și mulţimii în care se aflau bărbaţi și
femei, plini de griji și probleme, oameni copleșiţi de dezamăgiri și
necazuri. Domnul Isus a continuat: „Nu vă îngrijoraţi dar, zicând:
’Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca?’
Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru cel
ceresc știe că aveţi trebuinţă de ele”. Apoi, întinzându-Și mâinile
spre mulţimea din jurul Său, Domnul a zis: „Căutaţi mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri
vi se vor da pe deasupra” (Matei 6,31-33).
Prin urmare, Domnul Hristos a explicat mesajul pe care El
Însuși îl înscrisese pe petalele crinului și pe firele de iarbă de pe
câmp. El dorește ca noi să vedem această solie în fiecare crin și în
fiecare firicel de iarbă care răsare. Cuvintele Sale inspiră o
siguranţă deplină și doresc să ne întărească încrederea în
Dumnezeu. [20]
Atât de vastă era înţelegerea Domnului Hristos în ce privește
adevărul și atât de cuprinzătoare erau învăţăturile Sale, încât
folosea fiecare element al naturii pentru a ilustra adevărul. Fiecare
scenă pe care oamenii o vedeau zi de zi a fost legată de câte un Învăţătura prin parabole
adevăr spiritual, așa încât întreaga natură a ajuns să fie învăluită
de parabolele Sale.
În perioada de început a lucrării Sale, Domnul Isus le-a vorbit
oamenilor într-o manieră simplă, pentru ca toţi ascultătorii să
poată înţelege adevărurile care i-ar fi putut face înţelepţi în vederea
mântuirii. Totuși, în multe inimi, adevărul nu prinsese nici o
rădăcină și le fusese luat foarte repede. „De aceea le vorbesc în
pilde”, spunea Domnul, „pentru că ei, măcar că văd, nu văd, și 9
măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg… Căci inima acestui popor
s-a împietrit, au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii, ca nu cumva
să vadă” (Matei 13,13-15).
Domnul Isus dorea să le trezească ascultătorilor dorinţa de a

cunoaște mai mult. El încerca să atragă atenţia [21] celor
indiferenţi și să imprime adevărul în inima lor. Învăţarea prin
parabole era o practică obișnuită și le impunea respect și atenţie,
nu numai iudeilor, ci și celor care aparţineau altor naţiuni. Aceasta
era cea mai eficientă metodă de învăţare pe care o putea folosi.
Dacă ar fi dorit să cunoască învăţăturile divine, ascultătorii ar fi
putut înţelege cuvintele Sale, deoarece Domnul Isus era întotdea-
una binevoitor să le explice oricărui cercetător sincer.
Pe de altă parte, Domnul Hristos avea de rostit adevăruri pe
care oamenii nu erau pregătiţi să le accepte și nici măcar să le
înţeleagă. Asociind aceste învăţături cu scene din viaţa de zi cu
zi, din experienţa oamenilor sau din natură, El captiva atenţia
ascultătorilor și îi impresiona. După aceea, când vedeau lucrurile
pe care le folosise ca ilustraţii pentru învăţăturile Sale, ei își
aminteau de cuvintele Învăţătorului divin. Pentru cei care acceptau
influenţa Duhului Sfânt, semnificaţia învăţăturilor Mântuitorului
devenea din ce în ce mai clară. Tainele se deslușeau, iar înţelesul
care li se păruse confuz devenea evident.
Domnul Isus căuta o cale de a ajunge la fiecare inimă. Prin
faptul că folosea o varietate de ilustraţii, nu numai că prezenta
diverse aspecte ale adevărului, dar reușea și să ajungă la inima
unor ascultători diferiţi. Interesul lor era trezit de imaginile
desprinse din mediul, în care își petreceau viaţa de zi cu zi. Nici
unul dintre ascultătorii Mântuitorului nu putea să aibă impresia
[22] că este neglijat sau uitat. Chiar și cei mai umili și mai păcătoși
auzeau în învăţătura Sa un glas care le vorbea cu duioșie și sim-
patie.
Domnul mai avea un motiv pentru care îi învăţa pe oameni
prin intermediul parabolelor. În mulţimea celor adunaţi în jurul
Său, se aflau preoţi și rabini, cărturari și conducători, irodieni și
10 persoane oficiale, oameni iubitori de lume, fanatici și ambiţioși,
care ar fi dorit mai presus de orice să descopere motive de a-L
acuza. În fiecare zi, spionii trimiși de ei Îl urmăreau pas cu pas
pentru a-L surprinde făcând declaraţii care ar putut fi folosite ca
dovezi pentru a obţine condamnarea Lui și a-L aduce la tăcere
pentru totdeauna pe Acela care părea să-i atragă la Sine pe toţi.
Mântuitorul cunoștea caracterul acelor oameni și prezenta
adevărul în așa fel, încât să nu poată găsi nici o posibilitate de a
aduce cazul Său înaintea Sinedriului. În parabolele Sale, Domnul
mustra ipocrizia și lucrările nelegiuite ale celor ce ocupau poziţii
înalte, iar limbajul figurat exprima un adevăr atât de tăios, încât,
dacă ar fi fost rostit într-un mod direct, ei nu ar fi ascultat cuvintele
Lui și s-ar fi grăbit să pună capăt activităţii Sale. Dar, în timp ce
reușea să-i evite pe aceia care urmăreau să-I găsească greșeli,
Domnul prezenta adevărul atât de limpede, încât minciuna devenea
evidentă imediat, iar cei sinceri beneficiau de valoarea învăţăturilor
Sale. Înţelepciunea divină și harul infinit erau explicate cu claritate
prin intermediul lucrurilor creaţiunii lui Dumnezeu. Oamenii
învăţau despre Dumnezeu din natură și din experienţele vieţii.
„Însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea
Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de
seamă la ele în lucrurile făcute de El…” (Romani 1,20)
În metoda lui Isus de a-Și prezenta învăţăturile prin parabole,
se regăsește un indiciu cu privire la ce anume constituie adevărata
„înaltă educaţie”. El ar fi putut să le descopere oamenilor cele
mai profunde adevăruri ale știinţei. Ar fi putut să dezlege taine
pentru înţelegerea cărora erau necesare secole de muncă și de
studiu. El ar fi putut sugera idei în diferite domenii ale știinţei,
care ar fi [23] oferit o sursă de cercetare și de iniţiative pentru Învăţătura prin parabole
invenţii, până la încheierea istoriei. Dar Domnul nu a făcut aceasta.
Nimic din ce a spus El nu a avut scopul de a satisface curiozitatea
sau de a hrăni ambiţia oamenilor, oferindu-le posibilităţi de a obţine
măreţia lumească. În toate învăţăturile Sale, Hristos a adus mintea
omenească în legătură cu înţelepciunea Celui Infinit. El nu i-a
îndrumat pe ascultători să studieze doar niște teorii omenești
despre Dumnezeu, despre Cuvântul sau despre lucrările Sale.
Domnul Isus i-a învăţat să-L vadă pe Dumnezeu în mod direct, 11
așa cum era El manifestat în lucrările Sale, în Cuvântul Său și în
dovezile providenţei Sale.
Domnul Hristos nu S-a ocupat de teorii abstracte, ci de acele
învăţături care erau esenţiale în vederea dezvoltării caracterului
și aveau darul de a extinde capacitatea omului de a-L cunoaște pe

Dumnezeu și de a-i spori eficienţa în facerea binelui. El le-a
prezentat oamenilor adevăruri referitoare la stilul de viaţă, de
care depinde viaţa veșnică.
Domnul Hristos era cel care îndrumase educaţia poporului
Israel din vechime. El spusese cu privire la poruncile și rânduielile
lui Dumnezeu: „Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești
de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei
culca [24] și când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere
aminte la mâini, și să-ţi fie ca niște fruntarii între ochi. Să le scrii
pe ușorii casei tale și pe porţile tale” (Deuteronom 6,7-9). În
învăţătura Sa, Domnul Isus a explicat cum trebuie împlinită
această poruncă și modalitatea în care pot fi prezentate legile și
principiile Împărăţiei lui Dumnezeu, în așa fel încât să-și dezvăluie
frumuseţea și valoarea. Când S-a ocupat de educaţia copiilor lui
Israel, pentru a-i face reprezentanţii Lui speciali, Domnul le-a dat
case printre dealuri și văi. Atât viaţa lor de zi cu zi, cât și serviciile
lor religioase se desfășurau în cadrul unei relaţii permanente cu
natura și Cuvântul lui Dumnezeu. Tot astfel i-a instruit Isus și pe
ucenicii Săi, pe malul lacului, pe colinele muntelui, în câmpii și
dumbrăvi, unde puteau vedea lucrurile din natură, pe care le
folosea ca ilustraţii pentru învăţăturile Sale. Pe măsură ce învăţau
de la Hristos, ucenicii își puneau în aplicare cunoștinţele,
colaborând cu El în lucrarea Sa.
Prin urmare, prin intermediul lucrurilor creaţiunii, reușim să-L
cunoaștem mai bine pe Creator. Cartea naturii este marele manual
pe care trebuie să-l folosim, în corelare cu Sfintele Scripturi,
pentru a-i învăţa pe alţii despre caracterul lui Dumnezeu și pentru
a conduce oile pierdute înapoi la staulul Său. Când lucrările lui
Dumnezeu sunt studiate, Duhul Sfânt inspiră convingere în suflet.
Aceasta nu este convingerea rezultată din raţionamente logice.
12 Dar dacă mintea nu a devenit atât de întunecată în privinţa
cunoașterii lui Dumnezeu, dacă ochii nu au ajuns prea orbi ca să-L
vadă, urechea prea surdă ca să audă glasul Lui, este descoperită o
semnificaţie mai profundă a Cuvântului scris al lui Dumnezeu și
adevăruri spirituale sublime se imprimă în inimă.
În învăţăturile izvorâte direct din natură, există o simplitate și
o puritate care le conferă cea mai înaltă valoare. Toţi oamenii au
nevoie de lecţiile oferite de natură. Însăși frumuseţea ei îndepărtea-
ză sufletul de păcat și de atracţiile lumești și îl conduce spre puri-
tate, spre pace și spre Dumnezeu. [25] Prea adesea, cercetătorii
au mintea plină de teoriile și de speculaţiile omenești, de filozofia
și de știinţa pe nedrept numită astfel. Ei au nevoie de un contact
mai apropiat cu natura. Acești cercetători trebuie să înveţe că atât
creaţiunea, cât și creștinismul au unul și același Dumnezeu. Ei
trebuie ajutaţi să înţeleagă armonia dintre domeniul naturii și cel
spiritual. Fiecare scenă pe care o privesc și fiecare lucrare pe
care o îndeplinesc trebuie să devină pentru ei o lecţie care contri-
buie la formarea caracterului. În acest fel, capacităţile lor inte-
lectuale vor crește, caracterul lor se va dezvolta și întreaga lor
viaţă va fi înnobilată.
Scopul urmărit de Domnul Hristos, prin faptul că învăţa folo-
sind parabolele, era direct legat de scopul Sabatului. Dumnezeu
le-a dat oamenilor acest memorial al puterii Lui creatoare, pentru
ca ei să-L poată descoperi în lucrările mâinilor Sale. Sabatul ne
îndeamnă să contemplăm slava Creatorului, așa cum este
dezvăluită în lucrurile create de El. [26] Tocmai pentru că a dorit
ca noi să procedăm astfel, Domnul Isus a legat învăţăturile Sale
preţioase de frumuseţea lucrurilor din natură. Mai mult decât în
oricare altă zi, în ziua sfântă de odihnă, ar trebui să cercetăm Învăţătura prin parabole
soliile înscrise de Dumnezeu pentru noi în natură. Parabolele
Mântuitorului ar trebui studiate în același cadru în care au fost
rostite, pe câmp și în dumbrăvi, sub cerul liber, în locurile pline
de iarbă și flori. Pe măsură ce ne apropiem de inima naturii,
Domnul Hristos ne face să simţim realitatea prezenţei Sale și
vorbește inimii noastre despre pacea și dragostea Lui.
Domnul nu a aplicat învăţăturile Sale doar la ziua de odihnă,
ci și la zilele de muncă ale săptămânii. Înţelepciunea Lui i se 13
adresează celui care mânuiește plugul și seamănă sămânţa. El ne
învaţă să vedem în arat și în semănat, precum și în săpat, și în cules
o ilustrare a lucrării harului Său în inima omului. În același fel,
Domnul Isus dorește ca noi să descoperim învăţături despre
adevărul divin, în fiecare îndeletnicire folositoare și în fiecare

circumstanţă a vieţii. Astfel, [27] munca noastră de zi cu zi nu ne
va mai absorbi întreaga atenţie, determinându-ne să-L uităm pe
Dumnezeu, ci dimpotrivă ne va aduce aminte în permanenţă de
Creatorul și Răscumpărătorul nostru. Gândul la Dumnezeu va
străbate ca un fir de aur toate ocupaţiile noastre obișnuite,
gospodărești. Slava Lui se va reflecta din nou pentru noi pe chipul
naturii. Vom învăţa fără încetare noi și noi lecţii ale adevărului
ceresc și vom crește spiritual, în asemănarea cu modelul sfinţeniei
Sale. În acest fel, vom fi „ucenici ai Domnului” (Isaia 54,13); și
vom „rămâne cu Dumnezeu” (1 Corinteni 7,24) în toate îndato-
ririle pe care suntem solicitaţi să le îndeplinim.
14
SEMÃNÃTORUL A IEªIT SÃ SEMENE
Semănătorul și sămânţa
Prin parabola semănătorului, Domnul Hristos ilustrează lucrurile
Împărăţiei cerurilor și lucrarea Marelui Semănător pentru poporul
Său. El a venit să răspândească sămânţa cerească a adevărului,
asemenea unui semănător care își seamănă câmpul. Însăși
învăţătura Sa prin parabole era sămânţa semănată, care conţinea
cele mai preţioase adevăruri ale harului. Datorită simplităţii ei,
parabola semănătorului nu a fost apreciată așa cum ar fi trebuit.
Domnul Hristos dorește să ne îndrepte gândurile de la sămânţa
obișnuită, care este semănată în ogor, spre sămânţa Evangheliei,
care, dacă este semănată în inimă, are ca rod readucerea omului
la starea de credincioșie și de loialitate faţă de Dumnezeu. Cel
care a rostit pilda despre sămânţa cea mică este chiar Suveranul
cerurilor, iar lucrarea de semănare a seminţei adevărului este
condusă de aceleași legi care guvernează semănarea seminţelor
naturale.
Semănătorul a ieșit să semene

Pe ţărmul Mării Galileii se adunase o mulţime de oameni care
doreau să-L vadă și să-L audă pe Isus. Toţi așteptau cu nerăbdare
să primească ceva de la El. Acolo erau bolnavi care zăceau pe
patul lor de suferinţă, așteptând să-și prezinte cazul [34] înaintea
Lui. Domnul Hristos primise din partea lui Dumnezeu dreptul
de a vindeca suferinţele neamului omenesc, iar acum El mustra
boala și răspândea în jurul Său viaţă, sănătate și pace.
Pe măsură ce numărul celor veniţi se mărea, oamenii se înghesuiau
tot mai aproape de Domnul Hristos, până când locul a devenit
15
neîncăpător. Prin urmare, cerând permisiunea pescarilor, El S-a
urcat într-o corabie care aștepta să-L ducă în partea cealaltă a
lacului și, îndemnându-i pe ucenici să îndepărteze puţin ambarcaţiunea
de ţărm, a început să vorbească mulţimii aflate pe mal.
În apropierea lacului era frumoasa câmpie a Ghenezaretului,

iar mai departe se înălţau dealurile. Pe câmp și pe dealuri puteau
fi văzuţi la lucru atât semănătorii, cât și cei care culegeau recoltele,
primii împrăștiind seminţele, ceilalţi recoltând grâul timpuriu. În
timp ce privea scena aceasta, Domnul Hristos a zis:
„Iată, semănătorul a ieșit să semene. Pe când semăna el, o parte
din sămânţă a căzut lângă drum, și au venit păsările și au mâncat-o.
O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult:
a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a
răsărit soarele, s-a pălit; și, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O
altă parte a căzut între spini: spinii au crescut, și au înecat-o. O altă
parte a căzut în pământ bun, și a dat roadă: un grăunte a dat o sută,
altul șaizeci, și altul treizeci” (Matei 13,3-8).
Misiunea pentru care venise Hristos nu era înţeleasă de oamenii
timpului Său. Felul în care a venit pe pământ nu se potrivea cu
așteptările lor. Domnul Isus era temelia întregii religii evreiești.
Serviciile obligatorii ale acestui sistem religios fuseseră rânduite
de Dumnezeu. Ele erau menite să-i înveţe pe oameni că Acela pe
care Îl reprezentau toate ceremoniile religioase va veni la timpul
stabilit. Dar iudeii acordaseră o importanţă atât de mare formelor
exterioare ale ceremoniilor, încât pierduseră din vedere scopul și
semnificaţia lor. Tradiţia, maximele și regulile omenești ascundeau
acele învăţături pe care Dumnezeu intenţionase [35] să le
transmită prin intermediul serviciilor religioase rânduite de El.
Tradiţiile deveniseră un obstacol în calea înţelegerii și a trăirii
adevăratei religii. Iar când simbolurile conţinute de ceremoniile
religioase s-au împlinit în persoana Domnului Hristos, iudeii nu
L-au recunoscut ca fiind adevăratul chip care Se reflecta ca o
umbră în toate acestea. Ei au respins Antitipul și s-au atașat de
tipurile și de ritualurile lor inutile. Fiul lui Dumnezeu venise, dar
ei continuau să ceară un semn. Când li s-a adresat solia: „Pocăiţi-vă,
16 căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3,2), ei au răspuns,
cerând să vadă o minune. Iudeii așteptau ca Mesia să-Și dovedească
identitatea prin fapte eroice de cucerire, întemeindu-Și un imperiu
pe ruinele împărăţiilor pământești. Parabola semănătorului a fost
răspunsul lui Hristos vizavi de această așteptare. Împărăţia lui
Dumnezeu urma să învingă, nu prin puterea armelor, nici prin
confruntări violente, ci prin implantarea unui nou principiu de
viaţă în inima oamenilor.
„Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului” (Matei 13,37).
Domnul Hristos nu a venit ca un rege, ci asemenea unui semănă-
tor. Misiunea Lui nu a fost aceea de a răsturna împărăţiile, ci de
a răspândi seminţele Evangheliei. El nu a intenţionat să le ofere
urmașilor Săi biruinţe pământești și măreţie naţională, ci să-i
conducă spre roadele care urmau să fie obţinute printr-o lucrare
dificilă și plină de răbdare, însoţită de pierderi și dezamăgiri.
Fariseii intuiau semnificaţia parabolei rostite de Domnul
Hristos, dar nu erau dispuși să accepte lecţia ei. Prin urmare, nici
nu și-au propus să o înţeleagă. Pentru mulţimea de ascultători,
parabola ascundea parcă într-o măsură și mai mare scopul pe
care îl urmărea acest Învăţător nou, ale cărui cuvinte îi impresiona-
seră într-o manieră neobișnuită, dar dezamăgiseră amar speranţele
lor ambiţioase. Nici ucenicii nu au înţeles parabola, dar le-a trezit
interesul. Ei I s-au adresat lui Isus în particular, cerându-I să le
explice semnificaţia.
Tocmai aceasta dorise Domnul Hristos, și anume să le inspire
dorinţa de a cunoaște mai mult, ca să le poată prezenta o
învăţătură mai clară și mai precisă. El [36] le-a explicat parabola,

ajutându-i să o înţeleagă, așa cum îi va ajuta să înţeleagă Cuvântul
Său pe toţi cei care Îl vor căuta cu sinceritate. Cei care studiază
Biblia cu inima deschisă, pentru a primi lumina din partea Duhului
Sfânt, nu vor rămâne în întuneric în ce privește semnificaţia
cuvintelor lui Dumnezeu. „Dacă vrea cineva să facă voia Lui”,
spunea Domnul Hristos, „va ajunge să cunoască dacă învăţătura
aceasta este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine”
(Ioan 7,17). Toţi cei care vor cere de la Hristos o cunoaștere mai
clară a adevărului, o vor primi. El le va dezvălui tainele Împărăţiei 17
cerurilor. Cel care dorește din toată inima să cunoască adevărul
va înţelege întotdeauna aceste taine. În templul sufletului său va
străluci o lumină cerească, iar ceilalţi o vor vedea așa cum se
vede lumina unei lămpi pe o cărare întunecată.
„Semănătorul a ieșit să semene.” În Orient, starea de lucruri

era atât de nesigură, iar pericolul atacurilor violente era așa de
mare, încât oamenii locuiau în așezări împrejmuite cu ziduri, iar,
pentru a merge la munca lor zilnică, agricultorii trebuiau să iasă
în afara cetăţii. Tot astfel, Hristos, Semănătorul ceresc, a ieșit să
semene. El a plecat din căminul Său sigur și liniștit, a renunţat la
slava pe care o avea alături de Tatăl, înainte de a exista pământul,
și a părăsit poziţia Sa de Împărat al universului. Domnul a venit
pe pământ ca Om al suferinţei, confruntat cu ispite, acceptând
solitudinea, ca să semene cu lacrimi și să ude cu sângele Său
sămânţa vieţii pe care a dăruit-o lumii pierdute.
În același mod trebuie să semene și slujitorii lui Hristos. Când
a fost chemat să devină un semănător al seminţei adevărului, lui
Avraam i s-a poruncit: „Ieși din ţara ta, din rudenia ta și din casa
tatălui tău și vino în ţara pe care ţi-o voi arăta” (Geneza 12,1).
„Și el a plecat fără să știe unde se duce” (Evrei 11,8). Tot astfel și
apostolul Pavel, în timp ce se ruga în Templul din Ierusalim, a
primit din partea lui Dumnezeu, următoarea solie: „Du-te, căci
te voi trimite departe, la Neamuri” (Fapte 22,21). Prin urmare,
cei care sunt chemaţi [37] să I se alăture lui Hristos trebuie să
renunţe la orice i-ar împiedica să-L urmeze. Unele dintre vechile
relaţii de prietenie trebuie întrerupte, planurile vieţii trebuie
reconsiderate, speranţele deșarte lumești trebuie abandonate.
Sămânţa trebuie semănată cu sacrificii, cu trudă și cu lacrimi,
chiar dacă semănătorii sunt neînţeleși și părăsiţi de semenii lor.
„Semănătorul seamănă Cuvântul.” Domnul Hristos a venit
pentru a sădi adevărul în lume. Încă de la căderea omului în păcat,
Satana a semănat seminţele minciunii fără încetare. La început,
el a câștigat stăpânirea asupra oamenilor printr-o minciună și
continuă să lucreze în aceeași manieră pentru a submina împărăţia
lui Dumnezeu de pe pământ și pentru a-i supune pe oameni [38]
18 puterii sale conducătoare. Dar Domnul Hristos, Semănătorul care
aparţinea unei lumi mai înalte, a venit pe pământ să semene semin-
ţele adevărului. Pentru că a luat parte la sfaturile lui Dumnezeu,
pentru că a locuit în Locul Preasfânt al Sanctuarului Celui Veșnic,
El a putut să le aducă oamenilor principiile curate ale adevărului.
Încă de la căderea omului, Domnul Hristos a fost fără încetare
Descoperitorul adevărului pentru lume. Prin El, oamenilor le este
transmisă sămânţa nepieritoare a „Cuvântului lui Dumnezeu, care
este viu și care rămâne în veac” (1 Petru 1,23). Domnul Hristos
a început să semene sămânţa Evangheliei o dată cu prima făgă-
duinţă adresată în Eden, primilor oameni, după căderea în păcat.
Dar parabola semănătorului se aplică îndeosebi la activitatea pe
care a desfășurat-o în mod personal în mijlocul oamenilor și la
lucrarea pe care a realizat-o când a fost pe pământ.
Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare sămânţă
conţine în ea însăși un principiu germinativ. În sămânţă este
ascunsă viaţa plantei. Tot așa, în Cuvântul lui Dumnezeu există
viaţă. Domnul Hristos spune: „Cuvintele pe care vi le-am spus
Eu sunt duh și viaţă” (Ioan 6,63). „Cine ascultă cuvintele Mele și
crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veșnică” (Ioan 5,24). În
fiecare poruncă și în fiecare făgăduinţă a Cuvântului lui Dumnezeu
se află însăși viaţa lui Dumnezeu, puterea prin care porunca poate
fi ascultată și prin care se împlinește făgăduinţa. Cel ce primește
Cuvântul prin credinţă primește însăși viaţa și caracterul lui
Dumnezeu.
Fiecare sămânţă aduce roade în conformitate cu soiul ei. Dacă
sămânţa este semănată în condiţii corespunzătoare, viaţa care se

află în ea va face să răsară planta. Dacă sămânţa nepieritoare a
Cuvântului este primită în suflet, prin credinţă, va aduce la existenţă
un caracter și un mod de viaţă, care se vor asemăna vieţii și
caracterului lui Dumnezeu.
Învăţătorii poporului Israel nu semănau sămânţa Cuvântului
lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos, în calitate de Învăţător al
adevărului, era într-un contrast izbitor cu lucrarea rabinilor din
timpul Său. Ei erau preocupaţi de tradiţii, de teorii și de raţiona-
mente omenești și adesea așezau comentariile și scrierile învăţa-
ţilor [39] cu privire la Cuvânt, în locul Cuvântului însuși. Învăţăturile 19
lor nu aveau puterea de a trezi conștiinţa. Subiectul învăţăturilor
și al predicilor Domnului Hristos era Cuvântul lui Dumnezeu.
Celor care Îi adresau întrebări, El le răspundea simplu și clar:
„Stă scris”; „Ce spun Scripturile?”; „Cum citești în Scriptură?”
El semăna sămânţa ori de câte ori I se oferea ocazia, indiferent

dacă cel care își manifesta interesul era un prieten sau un dușman.
Însuși Cuvântul Viu, Cel care este Calea, Adevărul și Viaţa, i-a
îndrumat pe oameni să cerceteze Scripturile, declarând: „Ele
mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,29). Domnul i-a învăţat pe
ucenicii Săi, începând „de la Moise și de la toţi proorocii și le-a
tâlcuit, ce era cu privire la El” (Luca 24,27).
Slujitorii lui Hristos trebuie să îndeplinească aceeași lucrare.
În zilele noastre, ca și în vechime, adevărurile Cuvântului lui
Dumnezeu sunt ignorate în favoarea teoriilor și raţionamentelor
omenești. Mulţi pretinși slujitori ai Evangheliei nu acceptă întreaga
Biblie ca fiind Cuvântul inspirat. Un așa-zis înţelept respinge o
parte, altul pune la îndoială o altă parte. Ei consideră că judecata
lor este superioară Cuvântului, asumându-și autoritatea de a selecta
pasajele pe care doresc să le accepte și să le prezinte. Autenticitatea
divină a Bibliei este desfiinţată. În felul acesta, seminţele necre-
dinţei sunt semănate până departe, pentru că oamenii sunt derutaţi
și nu mai știu ce să creadă. Există multe concepţii religioase pe
care mintea nu ar avea nici un drept să le susţină. În zilele lui
Hristos, rabinii interpretau multe pasaje din Sfânta Scriptură într-o
manieră forţată, atribuindu-le semnificaţii mistice. Deoarece
prezentarea directă și simplă a Cuvântului lui Dumnezeu era o
condamnare a faptelor lor, ei încercau să-i distrugă puterea. La
fel se procedează și în zilele noastre. Pentru a scuza călcarea Legii
lui Dumnezeu, Cuvântul Său este făcut să pară misterios și
imposibil de înţeles. Domnul Hristos a mustrat aceste practici
din timpul Său. El a arătat că toţi oamenii pot înţelege Cuvântul
lui Dumnezeu. El a evidenţiat Sfintele Scripturi ca având o
autoritate indiscutabilă, iar noi trebuie să facem la fel. Biblia trebuie
prezentată ca fiind Cuvântul Dumnezeului infinit, factorul decisiv
20 [40] în orice controversă religioasă și fundamentul tuturor
convingerilor doctrinare.
Biblia a fost jefuită de puterea ei, iar rezultatele acestui fapt se
văd în degradarea vieţii spirituale. Predicile rostite de la multe
dintre amvoanele zilelor noastre sunt lipsite de acea manifestare
divină, care trezește conștiinţa și aduce viaţă în suflet. Ascultătorii
contemporani nu pot declara: „Nu ardea inima în noi, când ne
vorbea pe drum, și ne deschidea Scripturile?” (Luca 24,32). Mulţi
strigă după Dumnezeul cel viu, dorind stăruitor prezenţa divină.
Teoriile filozofice sau eseurile literare, oricât de strălucite ar fi,
nu pot împlini nevoile inimii. Disertaţiile și creaţiile oamenilor
nu au nici o valoare. Adresaţi-le oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu.
Faceţi ca aceia care au auzit doar tradiţii, teorii și maxime omenești
să audă glasul Aceluia al cărui Cuvânt poate renaște fiinţa umană
pentru viaţa veșnică.
Subiectul preferat al Domnului Hristos a fost grija părintească
și harul nemăsurat al lui Dumnezeu. El a insistat mult asupra
sfinţeniei caracterului și a Legii lui Dumnezeu și li S-a prezentat
oamenilor ca fiind Calea, Adevărul și Viaţa. Acestea trebuie să
fie subiectele tratate de slujitorii lui Hristos. Predicaţi adevărul
așa cum este el în Isus. Explicaţi într-o manieră simplă cerinţele
Legii și ale Evangheliei. Vorbiţi-le oamenilor despre viaţa de
sacrificiu și renunţare la sine a Domnului Hristos, despre umilinţa
și moartea Sa, despre învierea și înălţarea Sa la cer, despre lucrarea
Sa ca Mijlocitor al lor la curtea de judecată a cerului, despre
făgăduinţa Sa: „Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine” (Ioan 14,3).
În loc să dezbateţi teorii greșite sau să încercaţi să-i combateţi

pe cei ce se opun Evangheliei, urmaţi exemplul lui Hristos.
Comorile adevărului din tezaurul lui Dumnezeu trebuie să
strălucească în viaţa voastră. „Propovăduiește Cuvântul, stăruiește
asupra lui la timp și ne la timp” (2 Timotei 4,2). „Semănaţi
pretutindeni de-a lungul apelor” (Isaia 32,20). „Cine a auzit
Cuvântul Meu, să spună întocmai Cuvântul Meu. Pentru ce să
amesteci paiele [41] cu grâul, zice Domnul” (Ieremia 23,28).
„Orice Cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. Nu adăuga nimic
la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească și să fii găsit mincinos” 21
(Proverbe 30,5.6).
Semănătorul seamănă Cuvântul. Aici este prezentat marele
principiu care ar trebui să conducă întreaga noastră activitate în
domeniul educaţiei. „Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu”.
Totuși, Cuvântul lui Dumnezeu este ignorat în prea multe școli

din zilele noastre. Mintea este ocupată cu alte subiecte. Studierea
unor autori necredincioși deţine un loc însemnat între materiile
aflate în manualele școlare. Cercetările știinţifice devin derutante,
deoarece descoperirile știinţei sunt aplicate și interpretate greșit.
Cuvântul lui Dumnezeu este comparat cu presupuse învăţături
ale știinţei, într-o manieră în care ajunge să pară a fi nesigur și
nedemn de încredere. În acest fel, în mintea tinerilor sunt sădite
seminţele îndoielii, iar când vor fi ispitiţi, ele vor încolţi. Dacă se
pierde credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, sufletul nu mai are
nici o călăuză și rămâne lipsit de orice apărare. Tinerii sunt atrași
pe căi ce duc departe de Dumnezeu și de viaţa veșnică.
Aceasta este cauza căreia îi poate fi atribuită, într-o mare
măsură, răspândirea vastă a nelegiuirii din lumea contemporană.
Când Cuvântul lui Dumnezeu este lăsat la o parte, puterea lui de
a controla pasiunile rele ale inimii firești este respinsă. Oamenii
seamănă seminţele firii pământești, iar recolta pe care o vor culege
va fi degradarea morală.
Aceasta este, de asemenea, și cauza incapacităţii și ineficienţei
intelectuale. Când abandonează Cuvântul lui Dumnezeu, pentru
a se hrăni cu scrierile unor oameni neinspiraţi, mintea își pierde
perspicacitatea și devine superficială, deoarece nu intră în con-
tact cu principiile profunde și vaste ale adevărului veșnic. Inteli-
genţa se adaptează la gradul de dificultate al lucrurilor cu care
este familiarizată și, preocupându-se cu subiecte limitate, ea se
diminuează, capacitatea ei scade și, după un timp, devine inca-
pabilă să se dezvolte și să cuprindă domenii mai vaste.
Toate acestea constituie o falsă educaţie. Misiunea fiecărui
profesor [42] ar trebui să fie aceea de a întipări bine în mintea
tinerilor marile adevăruri ale Cuvântului Inspiraţiei divine.
Aceasta este educaţia esenţială atât pentru viaţa prezentă, cât și
22 pentru cea viitoare.
Să nu se susţină ideea că o asemenea educaţie va împiedica
studiul știinţelor sau că va determina o scădere a standardului de
pregătire intelectuală. Cunoașterea lui Dumnezeu este tot atât de
înaltă, precum cerul și tot atât de vastă, precum universul. Nici
un studiu nu înnobilează și nu conferă forţă intelectuală într-o
măsură atât de mare, cum o face studiul marilor subiecte care
privesc viaţa noastră veșnică. Să se străduiască tinerii să înţeleagă
adevărurile date de Dumnezeu, și mintea lor se va dezvolta și va
deveni atât de puternică, încât va face faţă oricărui efort. Un
asemenea studiu va conduce fiecare cercetător, care este și un
împlinitor al Cuvântului, spre un domeniu de gândire mai
cuprinzător și îi va asigura bogăţia unei cunoașteri nepieritoare.
Educaţia care trebuie dobândită prin cercetarea Scripturilor
constă într-o experienţă personală legată de cunoașterea Planului
de Mântuire. [43] O asemenea educaţie va restaura chipul lui
Dumnezeu în suflet. Ea va fortifica mintea împotriva ispitei și îl
va pregăti pe cel care studiază să devină un conlucrător cu Hristos
în misiunea harului Său pentru lume. Ea îl va face un membru al
familiei cerești și îl va pregăti să-și primească partea sa din
moștenirea celor sfinţi.
Cel care îi învaţă pe alţii adevărul sfânt le poate împărtăși doar
ce cunoaște el însuși din experienţă personală. Semănătorul
seamănă seminţele care îi aparţin. Domnul Hristos rostea
adevărul, deoarece El Însuși era Adevărul. Învăţătura Lui era o
reflectare a propriilor gânduri, a caracterului și a experienţei Lui
de viaţă. Tot astfel trebuie să procedeze și slujitorii Săi. Cei care

îi învaţă pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să și-l însușească
printr-o experienţă personală. Ei nu trebuie să le prezinte altora
Cuvântul, ca și când acesta ar fi o supoziţie sau o probabilitate, ci
să declare asemenea apostolului Petru: „În adevăr, v-am făcut
cunoscut puterea și venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu
întemeindu-ne pe niște basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care
am văzut noi înșine cu ochii noștri mărirea Lui” (2 Petru 1,16).
Fiecare slujitor al lui Hristos și fiecare învăţător trebuie să fie
capabil să spună ca apostolul iubit, Ioan: „Pentru că viaţa a fost
arătată, și noi am văzut-o, și mărturisim despre ea, și vă vestim viaţa 23
veșnică, viaţă care era la Tatăl, și care ne-a fost arătată” (1 Ioan 1,2).
Sămânţa căzută lângă drum

Aspectul principal tratat de parabola semănătorului se referă
la efectul pe care îl are locul în care este semănată sămânţa, asupra
dezvoltării ei. Prin această parabolă, de fapt, Domnul Hristos le
spune ascultătorilor Săi: Dacă criticaţi lucrarea Mea sau nutriţi
resentimente, datorită faptului că ea nu corespunde ideilor voastre,
sunteţi în pericol. Întrebarea cea mai importantă care vi se
adresează este: Cum trataţi solia Mea? De acceptarea sau de
respingerea ei, depinde destinul vostru veșnic.
Domnul Isus a explicat semnificaţia seminţei căzute lângă
drum, spunând: „Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie
și nu-l înţelege, vine cel rău și răpește ce a fost semănat în inima
lui. Aceasta este sămânţa căzută lângă drum” (Matei 13,19).
Sămânţa semănată lângă drum reprezintă Cuvântul lui
Dumnezeu, care ajunge în inima unui ascultător superficial.
Asemenea cărărilor bătătorite de oameni și animale, există inimi
care devin strada principală a lumii, cu toate plăcerile și păcatele
ei. Captivat de scopuri egoiste și satisfacţii păcătoase, sufletul
unor astfel de oameni ajunge să „se împietrească prin înșelăciunea
păcatului” (Evrei 3,13). Însușirile lor spirituale sunt paralizate.
Ei aud Cuvântul, dar nu îl înţeleg. Ei nu își dau seama că acest
Cuvânt li se adresează personal. Ei nu își conștientizează nevoia
spirituală și nici pericolul care îi ameninţă. Acești oameni nu simt
dragostea lui Hristos și ignoră solia harului Său, ca și când ar fi
ceva care nu îi privește pe ei.
Asemenea păsărilor care așteaptă să ciugulească seminţele de
pe marginea drumului, Satana este pregătit să răpească din suflet
seminţele adevărului divin. El se teme ca nu cumva Cuvântul lui
Dumnezeu să-i trezească pe cei indiferenţi și să aibă efect asupra
inimii lor împietrite. În adunările unde se predică Evanghelia,
24
sunt prezenţi Satana și îngerii lui. În timp ce îngerii din cer se
străduiesc să impresioneze inimile prin Cuvântul lui Dumnezeu,
vrăjmașul este foarte vigilent, acţionând pentru a anula orice efect
al acestuia. El încearcă să contracareze lucrarea Duhului lui
Dumnezeu cu un zel egalat doar de propria răutate. În timp ce
Domnul Hristos atrage sufletul prin iubirea Sa, Satana se
străduiește să abată atenţia celui care simte dorinţa de a-L căuta
pe Mântuitorul. El inspiră gânduri cu privire la diferite planuri
pământești, instigă [45] spiritul de critică și strecoară îndoială și
necredinţă. Poate că ascultătorilor nu le place limbajul sau
comportamentul predicatorului și își concentrează atenţia doar
asupra acestor defecte. Ca urmare, adevărul de care au nevoie și
pe care Dumnezeu li-l adresează cu o bunăvoinţă plină de iubire,
nu lasă nici o impresie durabilă asupra lor.
Satana are numeroși colaboratori. Mulţi dintre cei care pretind
că sunt creștini îl ajută pe ispititor să răpească seminţele adevărului
din inima altora. Mulţi care ascultă predicarea Cuvântului lui
Dumnezeu fac din aceasta subiectul lor de critică în cămin. Ei
încep să judece predicile, ca și când s-ar referi la o expunere
literară sau la un discurs politic. Solia care ar trebui privită ca
fiind Cuvântul Domnului care le vorbește, devine ţinta glumelor
dispreţuitoare sau a comentariilor sarcastice. Aceste persoane
își permit să discute fără reţineri despre caracterul pastorului,
despre motivele și acţiunile lui și despre comportamentul
semenilor lor, care sunt membri ai bisericii. Se rostesc judecăţi
aspre, se transmit bârfe, cuvinte calomnioase și lipsite de temei,
și toate acestea în auzul celor ce nu sunt convertiţi. Adesea,

părinţii [46] discută astfel de lucruri în prezenţa propriilor copii.
Ca urmare, respectul pentru solii lui Dumnezeu și dispoziţia de a
asculta mesajul lor sunt spulberate. Astfel, mulţi sunt influenţaţi
să trateze cu lipsă de consideraţie însuși Cuvântul lui Dumnezeu.
În felul acesta, în căminele unor așa-ziși creștini, mulţi tineri
sunt educaţi pentru a deveni niște necredincioși. Iar părinţii nu
știu de ce copiii lor manifestă atât de puţin interes faţă de
Evanghelie și sunt atât de dispuși să se îndoiască de adevărul
Bibliei. Ei se întreabă de ce este atât de dificil să-i facă receptivi 25
la influenţele religioase și morale. Acești părinţi nu înţeleg că
tocmai exemplul propriu a împietrit inima copiilor lor. Sămânţa
cea bună nu găsește nici un loc favorabil pentru a prinde rădăcină,
iar Satana o răpește îndată.
Sămânţa căzută în locuri stâncoase

„Sămânţa căzută în locuri stâncoase, este cel ce aude
Cuvântul, și-l primește îndată cu bucurie; dar n-are rădăcină în
el, ci ţine până la o vreme; și, cum vine un necaz sau o prigonire
din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el” (Matei 13,20.21).
Sămânţa căzută pe teren stâncos găsește un strat de pământ
prea subţire. Planta răsare rapid, dar rădăcina ei nu poate
străpunge roca pentru a găsi elementele nutritive necesare dezvol-
tării și în scurt timp se usucă. Mulţi dintre cei care fac mărturisiri
de credinţă sunt asemenea terenului stâncos. Dincolo de bunele
lor dorinţe și aspiraţii se regăsește egoismul inimii lor firești,
asemenea rocii aflate sub stratul subţire de pământ. Iubirea de
sine nu este învinsă. Ei nu au înţeles caracterul extrem de grav al
păcatului și inima lor nu s-a umilit cuprinsă de simţământul
vinovăţiei. Cei care fac parte din această categorie pot fi convinși
cu ușurinţă și par niște convertiţi veritabili, dar au doar o credinţă
superficială.
Oamenii nu cad din cauză că au acceptat imediat Cuvântul și
nici pentru că s-au bucurat de el. [47] Matei s-a ridicat, a lăsat
totul și L-a urmat pe Mântuitorul, îndată ce a auzit chemarea Sa.
Când Cuvântul divin ajunge în inima noastră, Dumnezeu dorește
să-l acceptăm imediat și este bine să-l primim cu bucurie. În cer
este multă bucurie pentru un singur păcătos care se pocăiește (Luca
15,7). În sufletul care crede în Domnul Hristos, de asemenea, este
bucurie. Dar cei despre care parabola spune că „primesc îndată
Cuvântul” nu iau în considerare sacrificiul. Ei nu se gândesc la
cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu luptă cu obiceiurile
păcătoase ale vieţii, ci se lasă conduși întru totul de acestea.
Rădăcinile plantei pătrund adânc în pământ și, chiar dacă nu
se văd, ele îi întreţin viaţa. Tot așa este și în experienţa creștinului.
26
Viaţa spirituală este întreţinută de legătura nevăzută a sufletului
cu Hristos, prin credinţă. Dar ascultătorii care se aseamănă
terenului stâncos depind de puterile proprii, și nu de Domnul
Hristos. Ei își pun încrederea în faptele și în înclinaţiile lor pozitive
și, în virtutea neprihănirii personale, se consideră puternici. Dar
ei nu sunt puternici în Domnul, prin puterea pe care o primesc de
la El. Un astfel de credincios „n-are rădăcină”, deoarece nu are o
legătură cu Domnul Hristos.
Soarele arzător de vară, care maturizează și coace recolta de
cereale, distruge toate plantele care nu au rădăcini adânci. Tot
așa, cel care „n-are rădăcină în el”, „ţine până la o vreme”, dar
„cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se
leapădă îndată de el” (Matei 13,21). Mulţi acceptă Evanghelia ca
pe o cale de a scăpa de suferinţă și nu ca o eliberare din păcat. Ei
se bucură o scurtă perioadă de timp, deoarece cred că religia îi va
scuti de încercări și de greutăţi. Dacă viaţa este blândă cu ei,
acești creștini par serioși și statornici. Dar, când ajung să treacă
prin focul ispitei, își pierd credinţa. Ei nu pot suporta mustrarea
care le este adresată în Numele lui Hristos. Când Cuvântul lui
Dumnezeu evidenţiază vreunul dintre păcatele lor îndrăgite sau
le cere renunţare la sine și sacrificiu, ei se simt ofensaţi. Oamenii
din această categorie consideră că o schimbare radicală în viaţa
lor i-ar costa [48] un efort prea mare. Ei privesc la dificultăţile și
disconfortul prezent și uită de realităţile veșnice. Asemenea uce-
nicilor, care L-au părăsit pe Domnul Isus, sunt gata să declare: „Vor-
birea aceasta este prea de tot, cine poate s-o sufere” (Ioan 6,60).
Foarte mulţi pretind că Îi slujesc lui Dumnezeu, dar nu-L

cunosc prin experienţă personală. Dorinţa lor de a împlini voia
Lui se bazează pe o înclinaţie proprie, nu pe convingerea profundă
inspirată de Duhul Sfânt. Comportamentul lor nu este corectat și
adus în armonie cu Legea lui Dumnezeu. Ei declară că Îl acceptă
pe Hristos ca Mântuitor al lor, dar nu au credinţa că El le va da
puterea să-și învingă păcatele. Ei nu au o relaţie personală cu
Mântuitorul cel viu, iar în caracterul lor se văd atât defectele
ereditare, cât și cele pe care le-au cultivat.
Una este să fii de acord, într-o manieră generală, cu faptul că 27
Duhul Sfânt exercită o anumită influenţă, și alta este să accepţi
lucrarea Lui ca pe o chemare la pocăinţă, care te mustră. Mulţi
trăiesc cu un simţământ al înstrăinării de Dumnezeu, o conștientizare
a sclaviei lor faţă de sine și faţă de păcat. Ei depun eforturi în
vederea unei reforme, dar nu își răstignesc eul. Ei nu se predau în

întregime în mâinile lui Hristos, cerând puterea divină pentru a
îndeplini voia Sa. Acești creștini nu sunt dispuși să se lase formaţi
după modelul divin. Ei își recunosc nedesăvârșirile, la modul gene-
ral, dar nu renunţă la păcatele lor. Cu fiecare faptă greșită, vechea
lor fire egoistă devine tot mai puternică.
Singura speranţă pentru aceste suflete este să înţeleagă și să-și
însușească în mod personal adevărul cuvintelor adresate de
Domnul Hristos lui Nicodim: „Trebuie să vă nașteţi din nou”.
„Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăţia lui
Dumnezeu” (Ioan 3,7.3).
Adevărata sfinţire este dedicarea totală în slujba lui Dumnezeu.
Aceasta este condiţia unei vieţi creștine veritabile. Domnul
Hristos pretinde o [49] consacrare fără rezerve, pentru o slujire
neîmpărţită. El cere inima, mintea, sufletul și toată puterea fiinţei.
Dorinţele eului nu trebuie satisfăcute. Cel care trăiește pentru
sine nu este creștin.
Iubirea trebuie să fie principiul motivator al oricărei fapte.
Iubirea este principiul fundamental al guvernării lui Dumnezeu,
atât în cer, cât și pe pământ, și trebuie să constituie temelia
caracterului creștin. Numai iubirea îl poate face să fie și să rămână
statornic. Numai ea îl poate face capabil să reziste în faţa ispitei
și a încercării.
Iar iubirea se va dezvălui prin sacrificiu. Planul de Mântuire a
fost întemeiat pe sacrificiu – un sacrificiu atât de vast, de profund
și de înalt, încât nu poate fi măsurat. Domnul Hristos a dat totul
pentru noi, iar cei care Îl acceptă pe Hristos vor fi dispuși să
sacrifice totul pentru cauza Răscumpărătorului lor. Gândul la
onoarea și slava Lui va constitui o prioritate faţă de orice altceva.
Dacă Îl iubim pe Isus, va fi o bucurie și o plăcere să trăim
pentru El, să-I aducem darurile noastre de mulţumire și să lucrăm
28 pentru El. Vom considera că însăși lucrarea pe care o îndeplinim
pentru El este ușoară. Pentru cauza Lui, vom fi mai mult [50]
decât doritori să suportăm durerea, munca istovitoare și sacrificiul.
Vom simţi împreună cu Hristos, aceeași dragoste pentru oameni
și aceeași dorinţă ca ei să fie mântuiţi.
Aceasta este religia lui Hristos. Orice religie care nu se ridică
la înălţimea acesteia constituie o amăgire. Simpla teorie a
adevărului sau pretenţia de a fi ucenic nu vor salva nici un suflet.
Noi nu suntem ai lui Hristos, dacă nu Îi aparţinem în întregime.
Oamenii ajung lipsiţi de voinţă și schimbători, tocmai datorită
slujirii cu inima împărţită în viaţa de creștin. Efortul de a sluji
atât eului, cât și lui Hristos, îi face asemenea celor reprezentaţi
de terenul stâncos, iar astfel de credincioși nu vor rezista testului
încercărilor care vor veni asupra lor.
Sămânţa căzută între spini

„Sămânţa căzută între spini, este cel ce aude Cuvântul; dar
îngrijorările veacului acestuia și înșelăciunea bogăţiilor îneacă
acest Cuvânt, și ajunge neroditor” (Matei 13,22).
Adesea, sămânţa Evangheliei cade între spini și plante
dăunătoare, și dacă în inima omului nu are loc o transformare
morală, dacă vechile obiceiuri și practici rele și vechea viaţă de
păcat nu sunt părăsite, dacă atributele lui Satana nu sunt alungate
din suflet, grâul va fi înăbușit. Spinii vor fi tot ce se va putea
culege, iar aceștia vor distruge sămânţa cea bună.
Harul se poate dezvolta numai în inima care este supusă unei
pregătiri continue pentru a primi seminţele preţioase ale

adevărului. Spinii păcatului pot crește în orice fel de teren. Ei nu
au nevoie de îngrijire, dar harul trebuie cultivat cu atenţie. Spinii
și mărăcinii sunt gata să răsară întotdeauna. Din această cauză,
lucrarea de curăţare trebuie îndeplinită în permanenţă. Dacă inima
nu rămâne sub controlul lui Dumnezeu, dacă Duhul Sfânt nu
lucrează fără încetare la înnobilarea și purificarea morală a
caracterului, vechile obiceiuri rele vor apărea în viaţă de la sine.
Oamenii pot pretinde că ei cred în Evanghelie, dar, dacă nu sunt
sfinţiţi [51] de aceasta, pretenţia lor nu are nici o valoare. Dacă
nu reușesc să învingă păcatul, atunci ei sunt cei învinși de păcat. 29
Spinii au fost tăiaţi, dar, nefiind smulși din rădăcină, răsar din
nou, până când invadează sufletul în întregime.
Domnul Hristos a precizat lucrurile care constituie un pericol
pentru suflet. În conformitate cu Evanghelia după Marcu, Domnul
Isus menţionează: „grijile lumești”, „înșelăciunea bogăţiilor” și

„poftele altor lucruri” (Marcu 4,19). Luca amintește „grijile,
bogăţiile și plăcerile vieţii acesteia” (Luca 8,14). Iată spinii care
înăbușă Cuvântul, împiedicând dezvoltarea seminţei spirituale.
Sufletul încetează să-și primească hrana de la Hristos, iar viaţa
spirituală încetează să existe în inimă.
„Grijile lumii acesteia.” Nici o categorie de oameni nu este
scutită de ispita grijilor acestei lumi. Celor săraci, munca grea,
privaţiunile și teama de lipsuri le provoacă necazuri și tulburări
sufletești. Pentru bogaţi, ispita constă în teama de a nu-și pierde
averea și o mulţime de îngrijorări apăsătoare. Mulţi dintre urmașii
lui Hristos uită lecţia pe care El ne-a îndemnat să o învăţăm de la
florile câmpului. Ei nu se încred în grija Lui permanentă. Domnul
Hristos nu poate purta poverile lor, deoarece ei nu I le încredin-
ţează. Prin urmare, în loc să-i conducă la Mântuitorul pentru a
primi mângâiere și ajutor, grijile vieţii îi despart de El.
Mulţi creștini care ar fi putut fi plini de roade în slujba lui
Dumnezeu ajung înrobiţi de dorinţa de a acumula bogăţii.
Întreaga lor energie este absorbită de activităţile profesionale și
se simt nevoiţi să neglijeze lucrurile de natură spirituală. În felul
acesta, ei se despart de Dumnezeu. Sfintele Scripturi ne încura-
jează să fim harnici în ocupaţia noastră (Romani 12,11). Trebuie
să lucrăm, ca să avem cu ce să-i ajutăm pe cei nevoiași. Creștinii
trebuie să muncească, să se implice în viaţa profesională și ei
pot face aceasta, fără să se teamă că procedând astfel ar comite
un păcat. Dar mulţi ajung atât de absorbiţi de profesia lor, încât
nu mai au nici un timp pentru rugăciune, pentru studiul Bibliei,
pentru a-L căuta pe Dumnezeu și pentru a-I sluji. Din când în
când, sufletul lor simte un dor aprins de sfinţenie și de cer, dar
nu au timp [52] să evadeze din tumultul lumii, ca să asculte cu-
30 vintele maiestuoase și convingătoare ale Duhului lui Dumnezeu.
Lucrurile veșniciei ajung să fie subordonate faţă de lucrurile
lumii, care ocupă locul întâi. În aceste condiţii, sămânţa Cuvân-
tului nu are nici o șansă de a aduce roade, pentru că energiile
sufletului sunt dedicate creșterii mărăcinilor lucrurilor lumești.
Pe de altă parte, chiar și dintre aceia care lucrează pentru binele
altora, mulţi cad în aceeași greșeală. Îndatoririle lor sunt presante,
responsabilităţile lor sunt multe, iar ei permit ca programul lor
încărcat să nu le mai îngăduie timpul necesar pentru devoţiune.
Ei neglijează comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune și prin
studiul Cuvântului Său. Acești creștini uită că Domnul Hristos a
spus: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5). Ei
trăiesc despărţiţi de Hristos, viaţa lor nu este pătrunsă de harul și
de dragostea Sa, și manifestă în mod deschis caracteristicile eului.
Activitatea lor de slujire este prejudiciată de dorinţa după supre-
maţie și de trăsăturile aspre și neplăcute ale caracterului lor. Iată
una dintre cele mai semnificative cauze nevăzute ale eșecului în
lucrarea creștină. Acesta este motivul pentru care rezultatele ei
sunt adesea atât de insuficiente.
„Înșelăciunea bogăţiilor.” Dragostea de bunuri materiale are
o putere fascinantă și înșelătoare. Prea adesea, cei care au bogăţii
lumești uită că Dumnezeu este Acela care le dă capacitatea de a
le obţine. Ei spun: „Tăria mea și puterea mâini mele mi-au câștigat
aceste bogăţii”. În loc să le inspire recunoștinţă faţă de Dumnezeu,
bogăţiile lor îi conduc la înălţarea de sine. Ei pierd simţământul
dependenţei de Dumnezeu și al responsabilităţii faţă de semenii
lor. În loc să considere bogăţia ca fiind un talant pe care trebuie

să-l folosească pentru slava lui Dumnezeu și pentru binele
omenirii, ei o tratează ca pe un mijloc de a-și satisface dorinţele
egoiste. Când este folosită în felul acesta, în loc să dezvolte
atributele lui Dumnezeu în caracterul omului, bogăţia dezvoltă
atributele lui Satana. Sămânţa Cuvântului este înăbușită de spini.
[53]
„Plăcerile vieţii acesteia.” Distracţiile, căutate doar în scopul
satisfacţiei personale, constituie un pericol. Toate obiceiurile
necumpătate, care slăbesc puterile fizice, care întunecă mintea
sau distrug sensibilitatea însușirilor spirituale sunt „pofte ale firii 31
pământești care se războiesc cu sufletul” (1 Petru 2,11).
„Poftele altor lucruri.” Acestea nu sunt în mod obligatoriu niște
dorinţe păcătoase în ele însele, ci reprezintă orice interes așezat
mai presus de Împărăţia lui Dumnezeu. Tot ce ne abate atenţia de
la Dumnezeu, tot ce atrage dragostea noastră, care ar trebui

îndreptată spre Domnul Hristos, constituie un vrăjmaș al sufletului.
Când mintea noastră este tânără, puternică și capabilă să se
dezvolte rapid, suntem foarte ispitiţi să ne lăsăm conduși de ambiţia
înălţării de sine și de dorinţele egoiste. Dacă planurile noastre
pământești au succes, avem tendinţa de a continua să mergem
într-o direcţie care ne împietrește conștiinţa și ne împiedică să
înţelegem corect în ce constă adevărata excelenţă a caracterului.
Când circumstanţele favorizează o asemenea evoluţie a lucrurilor,
se va observa că dezvoltarea personală se orientează într-o direcţie
interzisă de Cuvântul lui Dumnezeu.
În perioada de formare a caracterului copiilor, responsabili-
tatea părinţilor este foarte mare. Ei ar trebui să fie deosebit de
atenţi pentru a-i înconjura pe tineri cu influenţe morale pozitive,
care să le ofere concepţii corecte cu privire la viaţă și la adevăratul
succes. Dar, în loc să procedeze în felul acesta, atât de mulţi
părinţi se străduiesc în primul rând să le asigure copiilor lor o
situaţie materială prosperă. Toate planurile lor sunt alese în direcţia
realizării acestui scop. Mulţi se stabilesc în orașe mari, unde copiii
lor fac cunoștinţă cu societatea mondenă. Părinţii își înconjoară
copiii cu influenţe care încurajează spiritul lumesc și mândria.
Într-o asemenea atmosferă, mintea și sufletul își pierd calităţile și
puterea. Ţintele înalte și nobile ale vieţii ajung ignorate. Privilegiul
de a fi copii ai lui Dumnezeu și dreptul de moștenitori ai veșniciei
sunt vândute pentru câștiguri lumești. [54]
Mulţi părinţi caută să contribuie la fericirea copiilor lor,
satisfăcându-le plăcerea de a se distra. Ei le îngăduie să practice
jocuri sportive, să participe la reuniuni dedicate plăcerii, oferin-
du-le bani pe care să-i poată folosi cum doresc, pentru a face
paradă și pentru plăcerile lor egoiste. Pe măsură ce este satisfăcută,
dorinţa după plăceri devine tot mai puternică. Interesul acestor
32 tineri este absorbit din ce în ce mai mult de distracţii, până când
ajung să considere că acestea constituie cel mai important scop al
vieţii. Ei deprind obiceiul leneviei și al îngăduinţei de sine, care
va face să le fie aproape imposibil să mai devină vreodată niște
creștini serioși și statornici.
Chiar și biserica, cea care ar trebui să fie stâlpul și temelia
adevărului, se dovedește a fi un factor de încurajare a iubirii egoiste
faţă de plăceri. Care sunt metodele la care apelează bisericile
atunci când trebuie să colecteze donaţii pentru obiective religioase?
Se organizează bazaruri, dineuri, licitaţii și chiar loterii și alte
asemenea procedee. Adesea locul consacrat închinării aduse lui
Dumnezeu este profanat prin mese festive, la care se mănâncă și
se bea, se fac tranzacţii comerciale și alte activităţi dedicate amu-
zamentului. Respectul faţă de casa lui Dumnezeu și faţă de
serviciile de închinare se pierde parţial din mentalitatea tinerilor.
Barierele stăpânirii de sine devin tot mai ineficiente. Egoismul,
poftele, dorinţa de a ieși în evidenţă și de a impresiona sunt stimu-
late și, pe măsură ce sunt satisfăcute, acestea devin tot mai puternice.
Orașele sunt adăpostul centrelor de distracţie și al goanei după
plăceri. Mulţi părinţi care aleg să locuiască în orașe, pentru copiii
lor, crezând că le oferă avantaje mai mari, sunt dezamăgiţi și le
pare rău de greșeala făcută, dar își dau seama abia când este prea
târziu. Orașele din zilele noastre devin repede tot mai asemănă-
toare Sodomei și Gomorei. Numeroasele zile libere, de sărbătoare,
încurajează comoditatea și lipsa de ocupaţie. Activităţile distrac-
tive incitante – teatrul, cursele de cai, jocurile de noroc, consumul
de băuturi alcoolice și petrecerile – stimulează toate pasiunile la

intensitate maximă. Tinerii sunt luaţi de valul obiceiurilor lumești.
Cei care se deprind să caute plăcerea [55] de dragul distracţiei,
deschid poarta pentru un potop de ispite. Ei se lasă în voia unui
spirit de neseriozitate și de veselie necontrolată, iar prezenţa lor
în mijlocul iubitorilor de plăceri are un efect ameţitor asupra
minţii. Astfel, ei trec de la o formă de viciu la alta, până când își
pierd atât dorinţa, cât și capacitatea de a trăi o viaţă folositoare.
Aspiraţiile lor religioase sunt paralizate și tot ce îl leagă pe om de
lumea spirituală devine corupt și degradat. 33
Este adevărat că unii pot ajunge să-și înţeleagă nesăbuinţa și
se pocăiesc. Dumnezeu îi poate ierta. Dar ei și-au distrus propriul
suflet și s-au expus unui pericol care îi va urmări toată viaţa.
Discernământul lor, care ar trebui păstrat în permanenţă sensibil
și profund pentru a distinge rapid între bine și rău, este prejudiciat

într-o mare măsură. Ei nu mai pot recunoaște cu ușurinţă vocea
Duhului Sfânt care îi îndrumă și ajung incapabili să observe imediat
capcanele lui Satana. Prea adesea, când sunt în pericol, ei cad
pradă ispitei și se lasă atrași departe de Dumnezeu. Finalul unei
astfel de vieţi, iubitoare de plăceri, este ruina, atât pentru viaţa
aceasta, cât și pentru cea viitoare.
Îngrijorările, bogăţiile și plăcerile, toate acestea sunt mijloacele
pe care Satana le folosește în marea competiţie a vieţii pentru
cucerirea sufletului omenesc. Tuturor le-a fost adresată avertiza-
rea: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva
lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume:
pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieţii, nu este de
la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2,15.16). Acela care citește în inima
omului ca într-o carte deschisă, spune: „Luaţi seama la voi înșivă,
ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare
și băutură, și cu îngrijorările vieţii acesteia, și astfel ziua aceea să
vină fără veste asupra voastră” (Luca 21,34). Iar apostolul Pavel,
fiind inspirat de Duhul Sfânt, scria următoarele: „Cei ce vor să se
îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ și în multe pofte
nesăbuite și vătămătoare, care [56] cufundă pe oameni în prăpăd,
și pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și
unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, și s-au
străpuns singuri cu o mulţime de chinuri” (1 Timotei 6,9.10).
Pregătirea terenului
Pretutindeni în parabola semănătorului, Domnul Hristos arată
că diferitele rezultate ale semănatului depind de calitatea terenului.
În fiecare situaţie, este același semănător și aceeași sămânţă. Prin
urmare, Domnul ne învaţă că, dacă lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu
34 nu are succes în inima și în viaţa noastră, cauza se găsește la noi.
Cu toate acestea, rezultatele depășesc limitele capacităţilor noastre.
Într-adevăr, noi nu ne putem schimba singuri, dar puterea de a
alege ne aparţine și depinde numai de noi să decidem ce anume
vom deveni. Ascultătorii reprezentaţi de pământul de lângă drum,
de terenul stâncos și de cel plin de spini, nu sunt nevoiţi să rămână
așa. Duhul lui Dumnezeu se străduiește neîncetat să spulbere vraja
pasiunilor trecătoare, care îi menţine pe oameni absorbiţi de
lucrurile pământești, și să trezească în suflet o dorinţă pentru
comorile veșnice. Oamenii devin neatenţi și indiferenţi faţă de
Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece se opun lucrării Duhului Sfânt.
Ei sunt singurii vinovaţi pentru împietrirea inimii lor, care
împiedică sămânţa cea bună să prindă rădăcini și permite ca
plantele dăunătoare să înăbușe dezvoltarea acesteia.
Grădina inimii trebuie cultivată. Pământul trebuie arat și bul-
gării mari sfărâmaţi, printr-un regret profund pentru păcat și o
pocăinţă serioasă. Plantele otrăvitoare ale lui Satana trebuie smulse
din rădăcină. O dată invadat de mărăcini, pământul poate fi lucrat
din nou doar dacă se depune o muncă serioasă și perseverentă.
Tot astfel, înclinaţiile rele ale inimii firești pot fi biruite, numai
printr-un efort stăruitor, în Numele și prin puterea lui Isus.
Domnul ne îndeamnă prin intermediul profetului: „Desţeleniţi-vă
un ogor nou și nu semănaţi între spini” (Ieremia 4,3). „Semănaţi
potrivit cu neprihănirea și veţi secera potrivit cu îndurarea” (Osea
10,12). Aceasta este lucrarea pe care dorește El să o îndeplinească
pentru noi, și Domnul ne cere să cooperăm cu El. [57]
Semănătorii Cuvântului au de făcut o lucrare de pregătire a

inimii ascultătorilor lor pentru a accepta Evanghelia. În activitatea
de vestire a Cuvântului, există prea multă predicare și prea puţină
lucrare personală adevărată, de la inimă la inimă. Pentru sufletul
celor pierduţi este necesară o lucrare individuală. Trebuie să ne
apropiem de fiecare persoană, într-un spirit de simpatie și iubire
creștinească, și să ne străduim să-i trezim interesul pentru marile
adevăruri cu privire la viaţa veșnică. Chiar dacă inima oamenilor
poate fi tot atât de tare, precum este pământul bătătorit de lângă
drum, și chiar dacă ni se pare că a le vorbi despre Mântuitorul ar
însemna un efort inutil, totuși acolo unde raţionamentele logice 35
nu reușesc să impresioneze, iar argumentele nu au nici o putere
de a convinge, iubirea lui Hristos, descoperită printr-o lucrare de
slujire personală, este capabilă să înmoaie inima de piatră, așa
încât seminţele adevărului să poată prinde rădăcini în ea.
De asemenea, semănătorii mai au de făcut o lucrare, pentru

ca sămânţa să nu ajungă înăbușită de spini sau să moară, pentru
că solul nu a fost suficient de adânc. Credinciosul trebuie ajutat
să cunoască principiile fundamentale ale vieţii de creștin, încă de
la primul pas pe care îl face pe acest drum. El trebuie învăţat că
nu este suficient să creadă că este mântuit prin jertfa Domnului
Hristos, ci trebuie să trăiască o viaţă asemenea vieţii lui Isus și
să-și formeze un caracter asemenea caracterului Său. Toţi creștinii
trebuie să știe că li se cere să poarte răspunderi și să-și învingă
înclinaţiile firești. Ei trebuie să înveţe ce înseamnă binecuvântarea
de a lucra pentru Domnul Hristos, urmând exemplul Său de
renunţare la sine și îndurând dificultăţile ca niște buni soldaţi. Să
înveţe să se încreadă în dragostea Sa și să-I încredinţeze toate
grijile lor. Să simtă bucuria câștigării de suflete pentru Domnul.
Astfel, plăcerile lumii își vor pierde puterea de atracţie, iar
dificultăţile vieţii nu-i vor mai descuraja. Plugul adevărului își va
face lucrarea. El va pregăti terenul necultivat și nu numai că va
reteza mărăcinii, ci îi va smulge din rădăcini.
Sămânţa căzută în pământ bun

Semănătorul nu este întotdeauna sortit să suporte dezamăgirea.
Cu privire la sămânţa căzută în pământ bun, Mântuitorul spunea
că aceasta îl reprezintă pe „cel ce aude Cuvântul și-l înţelege; el
aduce roadă; un grăunte dă o sută, altul șaizeci, altul treizeci”
(Matei 13,23). „Sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt aceia
care, după ce au auzit Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună și curată
și fac roadă în răbdare” (Luca 8,15).
„Inima bună și curată”, despre care vorbește parabola, nu este
o inimă fără păcat, deoarece Evanghelia trebuie să le fie vestită
tocmai acelora care sunt pierduţi. Domnul Hristos declara: „Eu
am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei
36
păcătoși” (Marcu 2,17). „Inima bună” este inima care cedează în
faţa convingerii inspirate de Duhul Sfânt. Cel care are o asemenea
inimă își mărturisește vinovăţia și este conștient de nevoia harului
și a dragostei lui Dumnezeu. El dorește în mod sincer să cunoască
adevărul cu scopul de a-l respecta. „Inima curată” [59] este o
inimă care are încredere în Cuvântul lui Dumnezeu. Fără credinţă
nu putem primi Cuvântul lui Dumnezeu. „Și fără credinţă este cu
neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu,
trebuie să creadă că El este, și că răsplătește pe cei ce-L caută”
(Evrei 11,6).
Sămânţa căzută în pământul bun îl reprezintă pe „cel ce aude
Cuvântul și-l înţelege”. Fariseii din timpul Domnului Hristos își
închideau ochii, ca să nu vadă, și urechile, ca să nu audă. Prin
urmare, adevărul nu putea ajunge la inima lor. Ei urmau să suporte
pedeapsa pentru neștiinţa lor intenţionată și pentru orbirea pe
care și-au impus-o. Dar Domnul Hristos i-a învăţat pe ucenicii
Săi că mintea lor trebuie să fie receptivă faţă de învăţăturile Lui
și inima lor trebuie să fie dispusă să creadă. El i-a numit fericiţi,
deoarece ei vedeau cu ochii și auzeau cu urechile tot ce acceptau
prin credinţă.
Ascultătorul reprezentat de sămânţa căzută în pământ bun
primește Cuvântul, „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci așa cum și
este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 2,13).
Adevăratul ascultător este numai acela care acceptă Sfintele
Scripturi ca fiind glasul lui Dumnezeu care îi vorbește. El se
cutremură la auzirea Cuvântului, deoarece pentru el, Cuvântul este

o realitate incontestabilă. Mintea lui se străduiește să-l înţeleagă,
iar inima lui este pregătită să îl primească. Astfel de ascultători s-au
dovedit a fi Corneliu și prietenii săi, care i-au spus apostolului Petru:
„Acum dar, toţi suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm
tot ce ţi-a poruncit Domnul să ne spui” (Fapte 10,33).
Cunoașterea adevărului nu depinde atât de mult de capacitatea
intelectuală, ci de sinceritatea scopului și de simplitatea și fervoa-
rea unei credinţe care se bazează pe ajutorul lui Dumnezeu. Îngerii
lui Dumnezeu se apropie de toţi cei ce caută călăuzirea divină,
într-un spirit de umilinţă. Ei primesc Duhul Sfânt pentru a le 37
dezvălui comorile adevărului.
După ce au auzit adevărul, ascultătorii, reprezentaţi de pămân-
tul bun, îl păstrează. Satana și toţi slujitorii lui răi nu sunt capabili
să răpească sămânţa Cuvântului.
Nu este suficient doar să auzi sau să citești Cuvântul. Cel care

dorește să beneficieze de Sfintele Scripturi trebuie să mediteze
[60] asupra adevărului care îi este prezentat. El trebuie să-și
concentreze atenţia și să se roage stăruitor, ca să înţeleagă și să
reţină semnificaţia cuvintelor adevărului și să soarbă adânc din
spiritul scrierilor sfinte.
Dumnezeu ne îndeamnă să ne umplem mintea cu gânduri mari
și curate. El dorește să medităm asupra iubirii și harului Său, să
studiem lucrarea Sa minunată, care se desfășoară în cadrul marelui
Plan de Mântuire. În felul acesta, capacitatea noastră de a înţelege
adevărul va deveni tot mai pătrunzătoare, iar dorinţa noastră după
puritatea inimii și după limpezimea gândirii va fi tot mai înaltă și
mai sfântă. Sufletul care rămâne în atmosfera curată a gândurilor
sfinte va fi transformat datorită comuniunii cu Dumnezeu, care
se realizează prin studiul Scripturilor.
Cel reprezentat de sămânţa căzută în pământ bun „aduce
roadă”. Cei care, după ce au auzit Cuvântul, îl și păstrează, vor
produce roadele ascultării. Cuvântul lui Dumnezeu, primit în
suflet, se va manifesta prin fapte bune. Rezultatele lui se vor vedea
într-un caracter și o viaţă asemenea caracterului și vieţii lui
Hristos. Domnul spunea despre Sine: „Îmi place să fac voia Ta,
Dumnezeule. Și legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmi 40,8).
„Eu nu pot face nimic de la Mine însumi… pentru că nu caut să
fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5,30). Iar
Sfintele Scripturi declară: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să
trăiască și El cum a trăit Isus” (1 Ioan 2,6).
Adesea, Cuvântul lui Dumnezeu intră în conflict cu trăsăturile
de caracter moștenite sau cultivate și cu obiceiurile rele din viaţa
omului. Dar, când primește Cuvântul, ascultătorul reprezentat
de pământul cel bun acceptă toate condiţiile și cerinţele lui. El
38 renunţă la practicile lui păcătoase și la obiceiurile lui rele,
îndeplinind tot ce îi cere Cuvântul lui Dumnezeu. În concepţia
lui, poruncile omului limitat și supus greșelii nu au nici o valoare
în comparaţie cu declaraţiile Dumnezeului infinit. El dorește viaţa
veșnică din toată inima, se consacră întru totul acestui scop și va
respecta adevărul, chiar dacă din această cauză va suferi pierderi,
persecuţie sau chiar moartea.
Un astfel de credincios va aduce „roadă în răbdare”. Nici unul
dintre cei care acceptă Cuvântul lui Dumnezeu nu este scutit de
dificultăţi și încercări, dar, [61] când vin necazuri, adevăratul
creștin nu devine neliniștit, neîncrezător sau descurajat. Deși nu
avem capacitatea de a cunoaște deznodământul încercărilor prin
care trecem și nici nu putem înţelege scopul intervenţiilor
providenţiale ale lui Dumnezeu, nu trebuie să ne pierdem
încrederea. Dacă ne aducem aminte de mila duioasă a Domnului,
vom așeza asupra Lui întreaga povară a grijilor noastre și vom
aștepta cu răbdare salvarea din partea Sa.
Prin luptă, viaţa spirituală devine mai puternică. Încercările
suportate cu bine vor dezvolta statornicia caracterului și însușiri
spirituale preţioase. Adesea, roadele desăvârșite ale credinţei,
umilinţei și iubirii se maturizează cel mai bine în mijlocul norilor
de furtună și al întunericului.
„… Iată că plugarul așteaptă roada scumpă a pământului, și o
așteaptă cu răbdare, până primește ploaia timpurie și târzie” (Iacov
5,7). Tot astfel, creștinul trebuie să aștepte cu răbdare roadele
Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa sa. Deseori, când ne rugăm
pentru darurile Duhului Sfânt, Dumnezeu începe să acţioneze ca

răspuns la rugăciunile noastre, aducându-ne în situaţii favorabile
dezvoltării acestor roade. Dar noi nu înţelegem intenţia Lui și
suntem dezorientaţi și dezamăgiţi. Totuși aceste daruri nu pot fi
făcute să apară dintr-o dată, ci se dezvoltă numai prin procesul
natural de creștere și rodire. Partea noastră este să acceptăm Cuvân-
tul lui Dumnezeu și să-l păstrăm cu fermitate, spunându-ne pe deplin
călăuzirii lui, și, dacă procedăm astfel, Cuvântul își va îndeplini
lucrarea în viaţa noastră.
„… Dacă Mă iubește cineva”, spunea Domnul Hristos, „va păzi
Cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, și vom 39
locui împreună cu el” (Ioan 14,23). Dacă vom fi într-o legătură
vie cu Sursa puterii îndelung răbdătoare, vom fi protejaţi și călău-
ziţi de influenţa unei înţelepciuni puternice și desăvârșite. Viaţa
noastră sfinţită va fi rezultatul supunerii faţă de Domnul Isus.
Vom înceta să trăim o viaţă inutilă, caracterizată de egoism, pentru

că Însuși Domnul Hristos va trăi în noi. Aceasta este modalitatea
prin care vom putea să aducem roadele bune ale Duhului Sfânt –
„un grăunte dă o sută, altul șaizeci, altul treizeci”.
40
„ÎNTÂI UN FIR VERDE, APOI SPIC”*
Parabola semănătorului a dat naștere multor întrebări. Unii

dintre ascultători au înţeles din această parabolă că Domnul
Hristos nu urma să instaureze o împărăţie pământească, și mulţi
erau curioși și încurcaţi. Înţelegând nedumeririle lor, Domnul
Hristos a prezentat o altă ilustraţie, căutând în continuare să le
abată gândurile de la speranţa unei împărăţii lumești, spre lucrarea
harului lui Dumnezeu în sufletul omului.
„El a mai zis: ’Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când
aruncă un om sămânţa în pământ; fie că doarme noaptea, fie că
stă treaz ziua: sămânţa încolţește și crește fără să știe el cum.
Pământul rodește singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea
grâu deplin în spic și când este coaptă roada, pune îndată secera
în ea, pentru că a venit secerișul’” (Marcu 4,26-29).
Agricultorul care „pune îndată secera în ea, pentru că a venit
secerișul” nu poate fi nimeni altul decât Domnul Hristos. El [63]
este cel care va culege recolta pământului în marea zi de pe urmă.
„Întâi un fir verde, apoi un spic”

Dar semănătorul îi reprezintă și pe aceia care lucrează în slujba
lui Hristos. Despre sămânţă se spune că „încolţește și crește fără
să știe el” (semănătorul). Dar această declaraţie nu poate fi făcută
cu privire la Fiul lui Dumnezeu. Domnul Hristos nu doarme la
datorie, ci veghează zi și noapte. El nu este în situaţia de a nu ști
cum crește sămânţa.
Parabola seminţei dezvăluie faptul că Dumnezeu acţionează
în permanenţă în lumea naturii. Sămânţa conţine un principiu de
germinare, principiu pe care l-a implantat în ea Însuși Dumnezeu.
Totuși, dacă ar fi lăsată singură, sămânţa nu ar avea nici o putere
de a răsări. Omul își are partea sa de îndeplinit pentru a contribui 41
la creșterea seminţei. El trebuie să pregătească pământul, îmbună-
tăţindu-i calitatea, iar apoi să semene sămânţa. După aceea, trebuie
*
Capitol bazat pe textele din Marcu 4,26-29.
să îngrijească plantele cultivate. Dar există un punct dincolo de

care nu mai poate face nimic. Nici forţa, nici înţelepciunea omului
nu sunt capabile să facă planta vie să răsară din sămânţă. Deși
trebuie să depună toate eforturile de care dispune, până la limita
posibilităţilor sale, totuși omul trebuie să depindă în continuare
de Acela care a stabilit întregul proces, de la semănare până la
seceriș, legând între ele toate etapele, prin legăturile minunate
ale puterii Sale nelimitate.
În sămânţă există viaţă, în sol se află putere, dar dacă nu este
exercitată o putere infinită, zi și noapte, sămânţa nu va aduce nici
un rod. Este nevoie de ploaia care să ude câmpul însetat, de
soarele care să ofere căldură, de electricitatea care trebuie să
ajungă la sămânţa îngropată în pământ. Numai Creatorul care a
implantat viaţa în interiorul seminţei este Cel care o poate chema
la existenţă. Fiecare sămânţă încolţește și fiecare plantă crește
numai prin puterea lui Dumnezeu.
„Căci, după cum pământul face să răsară lăstarul lui, și după
cum o grădină face să încolţească semănăturile ei, așa va face
Domnul, Dumnezeu, să răsară mântuirea și lauda, în faţa tuturor
neamurilor” (Isaia 61,11). Așa cum se procedează în semănatul
din natură, tot astfel trebuie să se procedeze și în semănatul spiri-
tual. Propovăduitorul adevărului trebuie să pregătească solul inimii
ascultătorilor. El trebuie să semene sămânţa, dar puterea care dă
naștere vieţii vine din partea lui Dumnezeu. Există un punct dincolo
[64] de care orice efort omenesc este zadarnic. Deși trebuie să
predicăm Cuvântul, noi nu putem transmite puterea care va readuce
la viaţă sufletul ascultătorilor și va face să răsară neprihănirea și
lauda. În predicarea Cuvântului trebuie să acţioneze o putere care
este mai presus de toate capacităţile omenești. Cuvântul va fi viu și
lucrător, în ce privește înnoirea inimii pentru viaţa veșnică, numai
prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta este învăţătura pe care a
42 încercat Domnul Hristos să o întipărească în mintea ucenicilor Săi.
El i-a învăţat că nici una dintre capacităţile personale nu este în
măsură să le asigure succesul în lucrarea lor, ci puterea făcătoare
de minuni a lui Dumnezeu este cea care îi conferă Cuvântului Său
eficienţă în aducerea roadelor.
Lucrarea semănătorului este o lucrare a credinţei. Semănătorul
nu este în stare să înţeleagă taina germinării și a creșterii seminţei.
Dar el are încredere în mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a
face vegetaţia să crească. Când împrăștie sămânţa, semănătorul
pare să risipească grâul valoros, care ar fi putut asigura pâine pentru
familia lui. Dar [65] el nu face altceva decât să renunţe la un bine
prezent, pentru o răsplată viitoare mai mare. El aruncă sămânţa,
așteptându-se să o culeagă înapoi însutit, printr-o recoltă bogată.
Tot așa trebuie să lucreze și slujitorii Domnului Hristos, așteptân-
du-se ca sămânţa semănată de ei să producă un seceriș bogat.
Este posibil ca sămânţa bună a Cuvântului să rămână nevăzută
pentru o vreme, ascunsă într-o inimă rece, egoistă și lumească,
fără a da nici un semn că a prins rădăcini, dar după un timp, când
inspiraţia Duhului lui Dumnezeu pătrunde în suflet, sămânţa
ascunsă încolţește și în cele din urmă aduce roade spre slava lui
Dumnezeu. În lucrarea pe care o îndeplinim de-a lungul unei vieţi
întregi, nu știm care dintre faptele noastre vor avea rezultate. Nu
ne-a fost dat nouă să stabilim lucrul aceasta. Noi trebuie să ne
facem lucrarea și să lăsăm rezultatele în grija lui Dumnezeu.
„Dimineaţa, seamănă-ţi sămânţa, și până seara nu lăsa mâna să ţi
se odihnească, fiindcă nu știi ce va izbuti, aceasta sau aceea, sau

dacă amândouă sunt deopotrivă de bune” (Eclesiastul 11,6).
Dumnezeu, în marele legământ, declară că atât „cât va fi pământul,
nu va înceta semănatul și seceratul!…” (Geneza 8,22). Agriculto-
rul ară și seamănă, având încredere în această făgăduinţă. Cu
aceeași credinţă trebuie să îndeplinim și lucrarea de semănare
spirituală, având încredere în asigurarea lui Dumnezeu: „Tot așa
și Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine
fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele” (Isaia
55,11). „Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce
cu veselie, când își strânge snopii” (Psalmi 126,6).
Germinarea seminţei reprezintă începutul vieţii spirituale, iar 43
dezvoltarea plantei constituie un simbol frumos al creșterii în viaţa
creștină. Așa cum se întâmplă în natură, tot așa este și în lucrarea
harului: nu poate exista viaţă fără să aibă loc creșterea. Planta fie va
crește, fie va muri. După cum creșterea plantei este tăcută și
imperceptibilă, și totuși este neîncetată, tot astfel este și creșterea în

viaţa creștină. Viaţa noastră poate fi desăvârșită în fiecare stadiu al
dezvoltării ei. Totuși, dacă planul lui Dumnezeu pentru noi se
împlinește întocmai, are loc o dezvoltare neîncetată. Lucrarea sfinţirii
este o lucrare de o viaţă întreagă. Pe măsură ce ocaziile se înmulţesc,
experienţa noastră se va extinde și vom ajunge să [66] cunoaștem
din ce în ce mai mult. Vom deveni capabili să purtăm responsabilităţi,
iar maturitatea noastră spirituală va fi pe măsura privilegiilor noastre.
Planta crește, primind elementele oferite de Dumnezeu pentru
susţinerea vieţii. Ea își înfige rădăcinile adânc în pământ. Absoarbe
razele soarelui, roua și ploaia și primește din aer proprietăţile dătătoare
de viaţă. În același fel [67] trebuie să se dezvolte și creștinul, prin
cooperarea cu mijloacele prevăzute de Dumnezeu. Deși suntem
conștienţi de starea noastră de neputinţă, trebuie să folosim toate
ocaziile care ne sunt acordate pentru a dobândi o experienţă deplină.
Așa cum planta primește razele soarelui, roua și ploaia, tot astfel trebuie
să ne deschidem și noi inima pentru a primi Duhul Sfânt. „… Lucrul
acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu
– zice Domnul oștirilor!” (Zaharia 4,6). Dacă ne păstrăm gândurile
îndreptate spre Domnul Hristos, El „va veni la noi ca o ploaie, ca
ploaia de primăvară, care udă pământul!” (Osea 6,3). El va răsări
peste noi ca Soarele Neprihănirii „și tămăduirea va fi sub aripile Lui”
(Maleahi 4,2). Iar noi vom „înflori precum crinul” și „iarăși vom da
viaţă grâului, vom înflori ca via” (Osea 14,5.7). Printr-o dependenţă
continuă de Hristos și prin credinţa în El, ca Mântuitor personal, vom
crește în toate privinţele în Acela care este Căpetenia noastră.
Grâul formează „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu
deplin în spic”. Scopul pe care îl urmărește agricultorul prin
semănarea seminţei și prin cultivarea plantelor este producerea
grâului. El dorește pâine pentru cei flămânzi și seminţe pentru
recolta viitoare. Tot astfel, Agricultorul divin așteaptă o recoltă,
44 o răsplată a muncii și a sacrificiului Său. Domnul Hristos dorește
să multiplice chipul Său în inima oamenilor; și face aceasta prin
aceia care cred în El. Scopul vieţii de creștin este să aducă roade
– reproducerea caracterului lui Hristos în cel credincios, pentru
ca apoi să poată fi reprodus și în alţii.
Planta nu germinează, nu crește și nici nu aduce roadă în folosul
propriu, ci „ca să dea sămânţă semănătorului și pâine celui ce
mănâncă” (Isaia 55,10). Tot astfel, nici un om nu trebuie să
trăiască pentru sine. Creștinul este reprezentantul lui Hristos în
lume, pentru mântuirea altora.
Într-o viaţă al cărei centru este propriul eu, nu poate exista nici
o creștere și nici o rodire. Dacă L-ai acceptat pe Hristos ca [68]
Mântuitor personal, trebuie să uiţi de tine însuţi și să încerci să-i
ajuţi pe alţii. Vorbește cu ei despre Domnul Hristos și spune-le
despre bunătatea Sa. Îndeplinește fiecare îndatorire care se ivește.
Poartă în inima ta povara salvării de suflete și caută prin orice
mijloace care îţi stau în putere să-i mântuiești pe cei pierduţi. Pe
măsură ce vei primi Spiritul lui Hristos – Spiritul iubirii neegoiste
și al slujirii pentru binele altora – vei crește și vei fi roditor. Roadele
Duhului se vor dezvolta în caracterul tău. Credinţa ta se va mări,
convingerile tale vor deveni tot mai profunde, iubirea ta va fi făcută
desăvârșită. Vei reflecta din ce în ce mai mult asemănarea cu Hristos
în tot ce este curat, nobil și vrednic de iubit.
„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea,
îndelunga răbdare, [69] bunătatea, facerea de bine, credincioșia,
blândeţea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5,22.23). Aceste roade

nu vor putea pieri niciodată, ci vor produce un seceriș asemenea
lor pentru viaţa veșnică.
„Când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a
venit secerișul.” Domnul Hristos așteaptă cu o dorinţă nerăbdă-
toare manifestarea caracterului și a vieţii Sale în biserica Sa. Când
caracterul lui Hristos va fi reprodus în mod desăvârșit în cei ce
fac parte din poporul Său, El va veni pentru a-i revendica drept
copiii Săi.
Este privilegiul fiecărui creștin, nu numai să aștepte, ci și să
grăbească venirea Domnului Isus Hristos (2 Petru 3,12). Dacă 45
toţi cei care pretind că poartă Numele Său ar aduce roade spre
slava Lui, cât de rapid ar fi semănată sămânţa Evangheliei în
întreaga lume. Ultimul mare seceriș va avea loc repede, iar Hristos
va veni pentru a aduna grâul preţios.
NEGHINA*
„Isus le-a pus înainte o altă pildă, și le-a zis: ’Împărăţia cerurilor
se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina
lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmașul lui, a
semănat neghină între grâu și a plecat. Când au răsărit firele de
grâu și au făcut rod, a ieșit la iveală și neghina’” (Matei 13,24-26).
„Ţarina”, a zis Isus, „este lumea”. Dar noi trebuie să înţelegem
acest simbol ca reprezentând biserica lui Hristos în lume. Pa-
rabola descrie o situaţie legată de Împărăţia lui Dumnezeu și lucra-
rea Sa de mântuire a oamenilor. Această lucrare este îndeplinită
prin intermediul bisericii. Este adevărat că Duhul Sfânt acţionează
în întreaga lume, oriunde inima oamenilor este impresionată de
Evanghelie, dar locul în care trebuie să creștem și să aducem roade
pentru grânarul lui Dumnezeu este biserica.
„Cel ce seamănă sămânţa bună, este Fiul omului… Sămânţa
bună sunt fiii Împărăţiei; neghina, sunt fiii celui rău.” Sămânţa
bună îi reprezintă pe aceia care sunt născuţi din Cuvântul [71]
lui Dumnezeu, din adevăr. Neghina reprezintă acea categorie de
oameni care constituie rezultatul sau întruchiparea greșelii, a
principiilor false. „Vrăjmașul, care a semănat-o, este diavolul.”
Nici Dumnezeu și nici îngerii Săi nu au semănat vreodată o sămânţă
care produce neghină. Neghina este semănată întotdeauna de
Satana, vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului.
În Orient, oamenii se răzbunau uneori, semănând în terenurile
recent cultivate ale vrăjmașilor lor, seminţe care produceau plante
dăunătoare, dar care, în perioada creșterii, se asemănau foarte
mult cu cerealele. Ele răsăreau împreună cu grâul, afectând recolta
46 și provocându-i proprietarului necazuri și pagube. Tot astfel,
datorită vrăjmășiei împotriva lui Hristos, Satana răspândește
seminţele lui rele printre seminţele bune ale Împărăţiei. Apoi, Îi
*
Capitol bazat pe textele din Matei 13,24-30.
atribuie lui Hristos roadele acestor seminţe rele. El aduce în
biserică oameni care, deși poartă Numele lui Hristos, au un
caracter opus caracterului Său. Acești nelegiuiţi Îl dezonorează
pe Dumnezeu, prezintă greșit lucrarea Sa de mântuire și pun în
pericol viaţa spirituală a credincioșilor.
Slujitorii Domnului Hristos sunt îndureraţi când văd că în
biserică se află atât credincioși adevăraţi, cât și credincioși falși.
Ei ar dori mult să întreprindă ceva pentru a curăţa biserica.
Asemenea slujitorilor din parabolă, ei sunt gata să smulgă neghina.
Dar Domnul Hristos le spune: „Nu… ca nu cumva, smulgând
neghina, să smulgeţi și grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească
amândouă împreună până la seceriș” (Matei 13,29).
Domnul Hristos i-a învăţat pe oameni cu claritate, că aceia
care continuă să păcătuiască în mod vizibil trebuie să fie separaţi
de biserică, dar nu ne-a încredinţat nouă lucrarea de a judeca
motivaţiile și caracterul oamenilor. El cunoaște prea bine firea
noastră și de aceea nu ne-a dat această sarcină. Dacă am încerca
să-i smulgem din biserică pe aceia despre care presupunem că
sunt niște creștini falși, putem fi siguri că am comite greșeli.
Adesea, noi îi considerăm ca fiind niște cazuri fără speranţă,
tocmai pe aceia pe care Domnul Hristos îi atrage la Sine. Dacă
[72] ar trebui să tratăm aceste suflete în conformitate cu judecata
noastră nedesăvârșită, probabil că acest fapt ar duce la spulberarea
ultimei lor speranţe. Mulţi care se consideră buni creștini vor fi
găsiţi în cele din urmă nevrednici. În cer se vor afla mulţi oameni
despre care semenii lor au crezut că nu vor ajunge niciodată acolo.
Omul judecă după aparenţe, dar Dumnezeu judecă inima. Neghina
și grâul trebuie să crească împreună până la seceriș; iar secerișul
Neghina
are loc la încheierea timpului de probă.

În cuvintele Mântuitorului se află și o altă lecţie, o lecţie a răbdării
minunate și a iubirii pline de duioșie. După cum rădăcinile neghinei
sunt strâns împletite cu rădăcinile grâului, tot astfel membrii falși ai 47
bisericii se pot afla într-o relaţie apropiată cu ucenicii adevăraţi.
Adevăratul caracter al acestor așa-ziși credincioși nu este manifestat
pe deplin. Dacă ei ar fi separaţi de biserică, ar putea fi determinaţi să
se poticnească și alţii care, altfel, ar fi rămas statornici.
Învăţătura acestei parabole ilustrează modul în care îi tratează

Dumnezeu atât pe oameni, cât și pe îngeri. Satana este un înșelător.
Când a păcătuit în cer, nici chiar îngerii loiali lui Dumnezeu nu au
înţeles pe deplin caracterul lui. Acesta este motivul pentru care
Dumnezeu nu l-a nimicit imediat. Dacă Satana ar fi fost nimicit
imediat, îngerii sfinţi nu ar fi înţeles dreptatea și iubirea lui Dumnezeu.
Îndoiala cu privire la bunătatea lui Dumnezeu ar fi fost asemenea
unei seminţe rele, care ar fi adus roadele amare ale păcatului și ale
nenorocirii. Prin urmare, autorul răului a fost cruţat și lăsat să-și
manifeste caracterul în mod deplin. De-a lungul veacurilor,
Dumnezeu a suportat durerea de a vedea lucrările răului. Decât să
îngăduie ca vreuna dintre fiinţele create de El să fie înșelată de
declaraţiile mincinoase ale celui nelegiuit, mai degrabă a oferit darul
nemăsurat al Jertfei de pe Gogota, deoarece neghina nu poate fi
smulsă, fără să existe pericolul de a smulge și grâul preţios o dată cu
ea. Oare, nu ar trebui să fim noi la fel de răbdători faţă de semenii
noștri, așa cum este Domnul cerului și al pământului faţă de Satana?
Lumea nu are nici un drept să se îndoiască de adevărul creștinis-
mului, pe motiv că în biserică sunt membri nevrednici. Nici
creștinii nu trebuie să se descurajeze datorită acestor credincioși
falși. Care a fost situaţia din biserica timpurie? Anania și Safira
s-au alăturat grupului ucenicilor. Simon Magul a fost botezat.
Dima, care l-a părăsit pe apostolul Pavel, a fost considerat un
credincios. Iuda Iscarioteanul a fost unul dintre cei doisprezece
apostoli. Răscumpărătorul nu dorește să se piardă nici măcar un
singur suflet. Experienţa Sa cu Iuda este relatată pentru a
demonstra îndelunga Sa răbdare faţă de firea umană nelegiuită.
Iar Domnul ne îndeamnă să ne comportăm asemenea Lui cu
fiecare om. El a declarat că în biserică vor exista credincioși falși
până la încheierea timpului. [74]
Unii oameni au încercat să smulgă neghina, fără a lua în
considerare avertizarea Domnului Hristos. Pentru a-i pedepsi pe
48 cei despre care presupuneau că sunt niște răufăcători, biserica a
recurs la ajutorul autorităţii civile. Ca urmare a instigării din partea
unor oameni care pretindeau că acţionează cu aprobarea lui Hristos,
cei care credeau altfel decât spuneau doctrinele oficiale au fost
închiși, torturaţi și condamnaţi la moarte. Dar astfel de fapte sunt
determinate de spiritul lui Satana, nu de Spiritul lui Hristos. Aceasta
este metoda specifică a lui Satana de a aduce lumea sub stăpânirea
lui. Printr-un asemenea mod de tratare a celor presupuși a fi eretici,
biserica L-a reprezentat pe Dumnezeu într-o manieră greșită.
Nu abţinerea de a-i judeca și de a-i condamna pe alţii constituie
învăţătura acestei parabole rostite de Domnul Hristos, ci umilinţa
și neîncrederea în sine. Nu din toate seminţele semănate în ogor
va rodi grâu bun. Faptul că oamenii se află în biserică nu dovedește
că sunt niște buni creștini.
Atâta timp cât tulpinile erau încă verzi, neghina se asemăna
foarte mult cu grâul, dar când recolta a ajuns la maturitate, plantele
dăunătoare și fără valoare arătau complet diferit de grâul care se
pleca sub greutatea spicelor pline și coapte. O vreme, păcătoșii
care lasă impresia de pioșenie se aseamănă cu adevăraţii urmași
ai lui Hristos, iar aparenţa de credincioșie este menită să-i înșele
pe mulţi. Dar la secerișul lumii nu va mai fi nici o asemănare între
cei buni și cei răi. Atunci, cei care s-au alăturat bisericii, dar nu I
s-au alăturat lui Hristos, vor ieși în evidenţă cu claritate.
Neghinei i se îngăduie să crească în mijlocul grâului, să
beneficieze de toate avantajele soarelui și ale ploii, dar în timpul
secerișului „veţi vedea din nou… deosebirea dintre cel neprihănit
și cel rău, dintre cel ce slujește lui Dumnezeu și cel ce nu-I
slujește” (Maleahi 3,18). Hristos Însuși va hotărî cine este vrednic
să locuiască împreună cu familia cerului. El va judeca fiecare om
după cuvintele și faptele lui. Declaraţiile nu au nici o valoare.
Ceea ce decide destinul veșnic este caracterul omului. [75]
Mântuitorul nu indică un timp viitor când neghina va deveni
grâu. Grâul și neghina cresc împreună până la seceriș, până la
Neghina
sfârșitul istoriei lumii. Atunci, neghina va fi legată în snopi pentru

a fi arsă, iar grâul va fi adunat în grânarul lui Dumnezeu. „Atunci
cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.
Cine are urechi de auzit, să audă” (Matei 13,43). „Fiul omului va 49
trimite pe îngerii Săi, și ei vor smulge din Împărăţia Lui toate
lucrurile, care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc
fărădelegea și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul
și scrâșnirea dinţilor” (Matei 13,41.42).
„ASEMENEA UNUI GRÃUNTE DE
MUªTAR”*
În mulţimea care asculta învăţăturile Domnului Hristos, se

aflau mulţi farisei. Aceștia au observat cu dispreţ cât de puţini
dintre ascultătorii Săi Îl recunoșteau ca Mesia și se întrebau în
sinea lor, cum ar fi putut acest Învăţător modest să ridice naţiunea
lui Israel la statutul de împărăţie universală. Fără bogăţii, putere
sau o poziţie socială onorabilă, cum urma El să instaureze o
împărăţie nouă? Domnul Hristos cunoștea gândurile lor și le-a
răspuns:
„… Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu, sau prin ce
pildă o vom înfăţișa?” (Marcu 4,30). Printre guvernele pământești
nu exista nici o asemănare și nici un termen de comparaţie. Nici
o societate civilă nu Îi putea sluji drept simbol. El a zis: „Se asea-
mănă cu un grăunte de muștar, care, când este semănat în pământ,
este cea mai mică dintre toate seminţele de pe pământ; dar, după
ce a fost semănat, crește și se face mai mare decât toate zarzava-
turile, și face ramuri mari, așa că păsările cerului își pot face
cuiburi la umbra lui” (Marcu 4,31.32). [77]
Germenul din sămânţă crește datorită principiului vieţii pe care
l-a implantat Dumnezeu în interior. Dezvoltarea lui nu depinde
de nici o putere omenească. Tot așa se întâmplă și cu Împărăţia
Domnului Hristos. Ea este o nouă creaţiune. Principiile ei de
dezvoltare sunt opuse principiilor care conduc împărăţiile acestei
lumi. Guvernele pământești își exercită dominaţia prin forţă. Ele
își menţin stăpânirea prin războaie. Dar Întemeietorul acestei
Împărăţii noi este Domnul Păcii. În profeţie, Duhul Sfânt a repre-
50
zentat împărăţiile lumii prin simbolurile unor animale de pradă
fioroase. Dar Domnul Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, care
ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). În planul Său de guvernare nu
*
Capitol bazat pe textele din Matei 13,31.32; Marcu 4,30-32; Luca 13,18.19.
există nici un fel de folosire a forţei pentru a constrânge conștiinţa.
Iudeii așteptau ca Împărăţia lui Dumnezeu să fie instaurată în
același mod ca împărăţiile lumii. Ei recurgeau la măsuri exterioare
de promovare și extindere a neprihănirii. Ei concepeau metode și
planuri. Dar Domnul Hristos implantează un principiu activ. El
combate eroarea și păcatul prin implantarea adevărului și a
neprihănirii.
În timp ce Domnul Isus rostea această parabolă, în apropiere
și în depărtare, puteau fi văzuţi arbuștii de muștar, care se înălţau
deasupra ierbii și grâului, legănându-și ușor ramurile în bătaia
vântului. Păsările zburau din creangă în creangă, și cântecul lor
se auzea din frunzișul bogat. Totuși sămânţa din care răsărea
această plantă înaltă era una dintre seminţele cele mai mici. La
început, răsărea un firicel firav, dar plin de vitalitate, care creștea,
dezvoltându-se, până când ajungea la o înălţime deosebită. Tot
astfel, la început, Împărăţia lui Hristos părea umilă și lipsită de
semnificaţie. În comparaţie cu împărăţiile pământești, ea lăsa
impresia că este cea mai neînsemnată. Domnitorii acestei lumi
ridiculizau faptul că Domnul Hristos Se declara Împărat. Cu toate
acestea, adevărurile puternice pe care le-a încredinţat urmașilor
„Asemenea unui grăunte de muștar”

Împărăţiei Evangheliei aveau în ele viaţă divină. Și cât de rapidă a
fost creșterea ei! Cât de răspândită a fost influenţa ei! Când a
rostit această parabolă, Împărăţia cea nouă era reprezentată doar
de câţiva oameni simpli din Galilea. [78]
Situaţia materială precară și numărul mic al acelor pescari
simpli, care Îl urmau pe Domnul Isus, erau prezentate din nou și
din nou, ca argumente că oamenii nu trebuiau să se asocieze cu
ei. Totuși sămânţa de muștar avea să crească și să-și întindă
ramurile până departe, pretutindeni în lume. Împărăţiile pămân-
tești, a căror glorie umplea atunci inima oamenilor, urmau să piară,
dar Împărăţia lui Hristos avea să reziste asemenea unui imperiu
puternic și vast. 51
Tot astfel, lucrarea harului în inimă este mică la început. Este
rostit un cuvânt, sufletul este străbătut de o rază de lumină, este
exercitată o influenţă care reprezintă începutul unei noi vieţi, și
cine își poate imagina rezultatele ei?
Experienţa reprezentată în parabola seminţei de muștar nu

ilustrează doar dezvoltarea în ansamblu a Împărăţiei lui Hristos,
ci ea se repetă în fiecare stadiu al acestui proces. Dumnezeu are
un adevăr special și o lucrare specială pentru biserica Sa în fiecare
generaţie. Adevărul care le este ascuns celor învăţaţi și înţelepţi
ai lumii acesteia le este descoperit unor oameni umili, care au o
credinţă asemenea unor copii. Adevărul cere renunţare la sine.
El are de purtat bătălii și de câștigat biruinţe. La început, susţină-
torii lui sunt puţini. El este combătut și dispreţuit de marii oameni
ai lumii și de bisericile care se conformează cu lumea. Priviţi-l pe
Ioan Botezătorul, cel care a pregătit venirea lui Hristos, stând
singur pentru a mustra mândria și formalismul naţiunii iudaice.
Priviţi-i pe apostolii care au vestit Evanghelia în Europa. Cât de
necunoscută și de lipsită de șanse părea misiunea lui Pavel și a lui
Sila, niște meșteșugari care confecţionau corturi, când, împreună
cu tovarășii lor, s-au îmbarcat la Troa, plecând în călătorie la
Filipi. Priviţi-l pe „bătrânul Pavel”, aflat în lanţuri și predicându-L
pe Hristos în palatul cezarilor. Priviţi micile grupuri de sclavi și
ţărani luptând cu păgânismul Imperiului Roman. Priviţi-l pe Mar-
tin Luther rezistând împotriva acelei biserici puternice, care era
capodopera înţelepciunii lumii. Priviţi-l apărând cu fermitate
Cuvântul lui Dumnezeu în faţa împăratului și a papei, declarând:
„Aici voi sta; nu pot face altfel. Așa să mă ajute Dumnezeu.”
Priviţi-l [79] pe John Wesley predicându-L pe Hristos și neprihă-
nirea Sa, în mijlocul formalismului, al senzualităţii și al necredinţei.
Profund îndurerat de nenorocirile lumii păgâne, el pleda pentru
privilegiul de a vesti solia iubirii lui Hristos. Ascultaţi răspunsul
clericilor de atunci: „Stai jos, tinere. Când Dumnezeu va dori să-i
convertească pe păgâni, o va face fără ajutorul tău sau al meu.”
Marii lideri ai gândirii religioase din această generaţie își
exprimă laudele și înalţă monumente în cinstea celor care au sădit
52 sămânţa adevărului cu secole în urmă. Dar câţi din zilele noastre
nu se abat de la această lucrare, călcând în picioare firele răsărite
din aceeași sămânţă? Străvechea declaraţie se repetă: „Știm că
Dumnezeu a vorbit lui Moise, dar acesta [Hristos reprezentat de
solii trimiși de El] nu știm de unde este” (Ioan 9,29). Așa cum s-a
întâmplat în secolele anterioare, adevărurile speciale pentru acest
timp nu se află în posesia autorităţilor eclesiastice, ci la bărbaţii
și femeile care nu se consideră prea învăţaţi sau prea înţelepţi
pentru a crede în Cuvântul lui Dumnezeu.
„De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre
voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici
mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii,
ca să facă de rușine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile
slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari. Și Dumnezeu a ales
lucrurile josnice ale lumii, și lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile
care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1,26-
28); „pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelep-
ciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2,5).
În această ultimă generaţie, parabola seminţei de muștar este
pe punctul de a atinge o împlinire răsunătoare și triumfală. Sămânţa
cea mică va deveni un copac. Ultima solie de avertizare și har
trebuie să ajungă la „orice neam, seminţie, limbă și norod” (Apo-
calipsa 14,6-14), „ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I
poarte Numele” (Fapte 15,14). „Iar pământul va fi luminat de
slava Sa” (Apocalipsa 18,1).
„Asemenea unui grăunte de muștar”
53
ALTE ÎNVÃÞÃTURI DIN SEMÃNAREA

SEMINÞEI
Din semănarea seminţei și creșterea plantei pot fi extrase

învăţături valoroase, atât pentru educaţia din familie, cât și pentru
aceea din cadrul școlii. Copiii și tinerii trebuie să înveţe să
recunoască intervenţiile divine în natură și să fie ajutaţi să poată
beneficia, prin credinţă, de binecuvântările nevăzute. Când ajung
să înţeleagă lucrarea minunată a lui Dumnezeu de a împlini nevoile
familiei Sale mari și modul în care trebuie să colaboreze cu El,
vor avea mai multă credinţă în Dumnezeu și vor înţelege tot mai
bine manifestarea puterii Sale în viaţa lor de zi cu zi.
Așa cum a creat pământul, Dumnezeu a creat și sămânţa, prin
cuvântul Său. Prin același cuvânt, i-a dat puterea să crească și să
se înmulţească. El a zis: ,,… Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu
sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor și care să
aibă în ei sămânţa lor pe pământ’. Și așa a fost. … Dumnezeu a
văzut că lucrul acesta era bun” (Geneza 1,11.12). Același cuvânt
continuă și acum să facă sămânţa să crească. Fiecare [81] sămânţă,
care își trimite spre lumina soarelui firul ei verde, vorbește despre
puterea de a face minuni a cuvântului rostit, Cel care „zice, și se
face; poruncește și ce poruncește ia fiinţă” (Psalmi 33,9).
Domnul Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi să se roage: „… Pâinea
noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6,11). Și
arătând spre florile câmpului, El i-a asigurat: „… dacă astfel îmbracă
Dumnezeu iarba de pe câmp… nu vă va îmbrăca El pe voi, puţin
credincioșilor?” (Matei 6,30). Domnul Hristos lucrează fără înce-
54 tare, răspunzând la această rugăciune și împlinind această
asigurare. O putere invizibilă acţionează în mod neîncetat în slujba
nevoilor omului, hrănindu-l și îmbrăcându-l. Domnul folosește
numeroase mijloace pentru a face ca sămânţa care pare a fi
aruncată să devină o plantă vie. El asigură tot ce este necesar, în
măsura cuvenită, pentru ca sămânţa să aducă o recoltă bogată.
Iată cuvintele frumoase ale psalmistului:
Tu cercetezi pământul și-i dai belșug,
îl umpli de bogăţii,
și de râuri dumnezeiești, pline cu apă.
Tu le dai grâu,
pe care iată cum îl faci să rodească:
îi uzi brazdele,
îi sfărâmi bulgării,
îl moi cu ploaia,
și-i binecuvântezi răsadul.
Încununezi anul cu bunătăţile Tale,
și pașii Tăi varsă belșugul.
(Psalmi 65,9-11)
__________
Lumea materială se află sub controlul lui Dumnezeu. Natura

se supune legilor stabilite de El. Totul exprimă și împlinește voinţa
Creatorului. Norii și soarele, roua și ploaia, vântul și furtuna,
toate se află sub supravegherea lui Dumnezeu și se supun
poruncilor Sale. Ascultând de Legea lui Dumnezeu, firul de grâu
străbate solul și iese la suprafaţă, „întâi un fir verde, apoi spic,
după aceea grâu deplin în spic” (Marcu 4,28). Domnul [82] face
să se desfășoare toate acestea la timpul cuvenit lor, deoarece nimic
nu se poate opune lucrării Sale. Și este oare posibil ca omul făcut
după chipul lui Dumnezeu, înzestrat cu darul raţiunii și al vorbirii,
Prefaţă
să fie singurul care nu apreciază binecuvântările Sale și nu respectă

voinţa Sa? Oare pot fi fiinţele raţionale singurele fiinţe care
provoacă tulburare și confuzie în lumea noastră? 55
__________
Tot ce contribuie la susţinerea vieţii omului evidenţiază coope-

rarea efortului divin cu cel omenesc. Dacă mâna omului nu își
îndeplinește partea în semănarea seminţei, nu poate exista nici

un seceriș al recoltei. Totuși fără mijloacele pe care le-a rânduit
Dumnezeu, dăruind ploaia și soarele, roua și norii, nu poate avea
loc nici o creștere. Acest adevăr este valabil în orice fel de activi-
tate, în fiecare domeniu al cercetării și al știinţei. Tot astfel este
și în privinţa lucrurilor spirituale, în formarea caracterului și în
fiecare ramură a activităţii creștine. Noi avem de făcut o parte,
dar dacă puterea divină nu se unește cu puterea noastră, toate
eforturile pe care le depunem sunt zadarnice.
Ori de câte ori omul realizează ceva, indiferent dacă este în
domeniul spiritual sau în cel material, trecător, el trebuie să-și
aducă aminte în permanenţă că tot ce face este rezultatul
cooperării cu Creatorul lui. Este deosebit de important să conști-
entizăm dependenţa noastră de Dumnezeu. Noi avem o încredere
prea mare în oameni și depindem prea mult de invenţiile omenești.
Dar ne încredem prea puţin în puterea pe care Dumnezeu este
gata să ne-o dea. „Căci noi suntem împreună-lucrători cu
Dumnezeu” (1 Corinteni 3,9). Partea pe care o îndeplinește omul
este nemăsurabil de mică, dar dacă se unește cu divinitatea lui
Hristos, omul poate face totul prin puterea pe care o dăruiește
Dumnezeu.
__________
Dezvoltarea treptată a plantei din sămânţă constituie o para-

bolă, care reprezintă educaţia copilului. „Întâi un fir verde, apoi
spic, după aceea grâu deplin în spic”. Această parabolă a fost
rostită chiar de [83] Creatorul seminţei minuscule, care a
înzestrat-o cu proprietăţi vitale și a stabilit legile care îi conduc
creșterea. Viaţa Sa a fost o întruchipare deplină a adevărurilor
reprezentate de parabolă. El a respectat ordinea dezvoltării
ilustrate de creșterea plantei, atât din punct de vedere fizic, cât și
56 din punct de vedere spiritual, și tot așa dorește să se dezvolte toţi
tinerii. Deși era Maiestatea cerului, Împăratul slavei, când a venit
în lume, Domnul S-a născut în Betleem, ca un copil neajutorat,
aflat în grija mamei Sale. În copilărie, El a vorbit și S-a comportat
cu înţelepciunea unui copil. A fost ascultător, Și-a respectat
părinţii și le-a împlinit dorinţele, ajutându-i în măsura posibilităţilor
Lui de copil. Cu toate acestea, în fiecare stadiu al dezvoltării Sale,
Domnul a fost desăvârșit, având bunătatea naturală și simplă a
unei vieţi fără păcat. Despre copilăria Lui, raportul sfânt spune:
„Iar Pruncul creștea și se întărea; era plin de înţelepciune, și harul
lui Dumnezeu era peste El”. „Și Isus creștea în înţelepciune, în
statură, și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea
oamenilor” (Luca 2,40.52).
Aici este sugerată lucrarea părinţilor. Ţinta lor trebuie să fie
aceea de a educa înclinaţiile copiilor, astfel încât, în fiecare stadiu
al vieţii lor, să poată evidenţia frumuseţea naturală, caracteristică
perioadei de vârstă, dezvoltându-se normal, așa cum cresc plantele
din grădină.
Cei mai atrăgători copii sunt cei care se comportă cu naturaleţe
și sinceritate. Nu este înţelept să le acordaţi copiilor o atenţie
specială și să repetaţi în prezenţa lor afirmaţiile inteligente pe
care le fac. Nu trebuie să le încurajaţi vanitatea, lăudându-le
înfăţișarea, cuvintele sau faptele. De asemenea, nu este bine să-i
îmbrăcaţi cu haine costisitoare și într-o manieră extravagantă.
Aceasta le stimulează mândria și stârnește invidie în inima
Alte învăţături din semănarea seminţei

prietenilor lor.
Cei mici ar trebui educaţi într-o simplitate copilărească. [84]
Ei trebuie învăţaţi să-și găsească mulţumirea în împlinirea unor
mici îndatoriri folositoare și în plăcerile și experienţele obișnuite
pentru vârsta lor. Copilăria se aseamănă cu firul verde din parabolă,
iar firul verde își are frumuseţea lui aparte. Educarea copiilor nu
trebuie intensificată în așa fel încât să ducă la o maturizare
precoce, dimpotrivă, ar trebui să păstreze cât mai mult posibil
prospeţimea și graţia primilor ani.
Copiii mici pot avea o experienţă creștină corespunzătoare
vârstei lor. Dumnezeu nu așteaptă mai mult din partea lor. Ei au
nevoie de o educaţie în domeniul spiritual; iar părinţii trebuie să 57
le asigure orice ocazie favorabilă pentru a-și forma un caracter
asemănător caracterului lui Hristos.
__________
În legile lui Dumnezeu din natură, efectul urmează cauzei cu

o certitudine care nu dă greș. Secerișul va dovedi cum s-a îndeplinit
semănatul. Agricultorul leneș este condamnat chiar de lucrarea
lui. Recolta va fi o mărturie împotriva lui. Tot așa este și în
domeniul spiritual: credincioșia fiecărui lucrător este evaluată prin
rezultatele muncii sale. Recolta dezvăluie caracterul lucrării,
arătând dacă a fost atentă sau neglijentă. Astfel, soarta lucrătoru-
lui se hotărăște pentru veșnicie.
Fiecare sămânţă produce o recoltă corespunzătoare felului ei.
Tot așa se întâmplă și în viaţa oamenilor. Toţi trebuie să semănăm
seminţele compasiunii, ale simpatiei și ale iubirii, pentru că vom
culege ce am semănat. Fiecare trăsătură a egoismului, a iubirii și
a înălţării de sine și fiecare act al îngăduinţei de sine vor produce
o recoltă asemănătoare. Cel care trăiește pentru sine seamănă
pentru firea pământească și va obţine din ea roadele degradării
morale.
Dumnezeu nu nimicește pe nimeni. Oricine ajunge să fie
distrus, de fapt se distruge singur. Toţi cei care își reprimă
mustrările de conștiinţă seamănă seminţele necredinţei, iar acestea
vor produce în mod sigur o recoltă. Respingând [85] avertizările
lui Dumnezeu, Faraonul din vechime a semănat seminţele încăpă-
ţânării și a secerat încăpăţânarea. Dumnezeu nu l-a constrâns să
fie necredincios. Sămânţa necredinţei, pe care a semănat-o el însuși,
a dat o recoltă de același fel. Prin urmare, el a continuat să se
împotrivească, până când și-a văzut ţara devastată, trupul rece și
neînsufleţit al întâiului său născut și al tuturor întâilor născuţi din
casa lui și din fiecare familie a împărăţiei lui, până când apele
mării i-au înghiţit caii, carele și armata. Istoria lui Faraon consti-
tuie o ilustrare cutremurătoare a adevărului declaraţiei din Scrip-
tură, care spune: „… Ce seamănă omul, aceea va și secera” (Gala-
teni 6,7). Dacă oamenii ar înţelege doar acest lucru, ar fi atenţi la
58 ceea ce seamănă.
Seminţele semănate produc o recoltă, și dacă recolta este
semănată în continuare, secerișul va fi din ce în ce mai mare.
Această lege este valabilă și în relaţia noastră cu semenii. Fiecare
faptă, fiecare cuvânt este o sămânţă care va aduce roade. Fiecare
act de bunătate, de ascultare sau de renunţare la sine se va repro-
duce în viaţa altora, iar prin ei, mai departe, în alte și alte vieţi.
Tot așa, fiecare act de invidie, de răutate sau de dezbinare consti-
tuie o sămânţă care va face ca „rădăcina de amărăciune” să „dea
lăstari” prin care „mulţi să fie întinaţi de ea” (Evrei 12,15). Și cât
de mare va fi numărul acestor „mulţi” oameni otrăviţi. Prin urma-
re, semănarea binelui și a răului aduce roade care se vor perpetua,
atât în prezent, cât și în veșnicie.
__________
Parabola despre semănarea seminţei ne învaţă să fim generoși,

atât în privinţa lucrurilor materiale, trecătoare, cât și a celor
spirituale. Domnul spune: „Ferice de voi, care semănaţi
pretutindeni de-a lungul apelor” (Isaia 32,20). „Să știţi: cine
seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va
secera” (2 Corinteni 9,6). A semăna de-a lungul apelor înseamnă
a răspândi continuu darurile primite de la Dumnezeu. Înseamnă
a oferi orice ajutor ni se cere pentru cauza lui Dumnezeu sau
pentru împlinirea nevoilor omenirii. [86] Această dăruire nu va

conduce la sărăcie. „Cine seamănă mult, mult va secera.” Tot așa
este și cu aceia care împart darurile lui Dumnezeu cu credincioșie.
Dăruindu-le altora, ei își sporesc propriile binecuvântări. „Daţi,
și vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată,
clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi
măsura, cu aceea vi se va măsura” (Luca 6,38).
În parabola despre semănat și secerat sunt cuprinse mult mai
multe învăţături. Pe măsură ce le oferim altora binecuvântările
materiale pe care ni le-a dat Dumnezeu, exprimarea iubirii și a
simpatiei noastre îi inspiră celui care le primește, mulţumire și
recunoștinţă faţă de Dumnezeu. În acest fel, solul inimii este
pregătit pentru a primi seminţele adevărului spiritual. Iar Acela 59
care i-a încredinţat semănătorului sămânţa va face ca aceasta să
germineze și să aducă roade pentru viaţa veșnică.
__________
Prin aruncarea seminţelor în pământ, Domnul Hristos ilus-

trează sacrificiul Său pentru mântuirea noastră. El spune: „Ade-
vărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut
pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă
roadă” (Ioan 12,24). Tot astfel, moartea Domnului Hristos va
aduce roadă pentru Împărăţia lui Dumnezeu. În armonie cu legea
care guvernează regnul vegetal, moartea Sa va avea ca rezultat
viaţa.
Toţi colaboratorii Domnului Hristos, care doresc să aducă
roade, mai întâi trebuie să cadă pe pământ și să moară. Viaţa
trebuie să fie aruncată în brazdele adânci ale nevoilor lumii.
Iubirea de sine și interesul egoist trebuie să dispară, pentru că
legea sacrificiului de sine este legea conservării de sine. Sămânţa
îngropată în pământ aduce roade care, la rândul lor, urmează a fi
semănate. În felul acesta, recolta se înmulţește. Agricultorul își
asigură rezerva de grâu, aruncându-l. Tot astfel, în viaţa omului,
a [87] dărui înseamnă a trăi. Viaţa care va fi salvată este viaţa
care s-a dedicat de bunăvoie în slujba lui Dumnezeu și a omului.
Cei care își sacrifică viaţa pentru cauza lui Hristos în lumea aceasta,
o vor câștiga pentru veșnicie.
__________
Sămânţa moare pentru a răsări într-o viaţă nouă. Cu ajutorul

acestei ilustraţii învăţăm despre înviere. Toţi cei care Îl iubesc pe
Dumnezeu vor trăi din nou în Edenul ceresc. Despre trupul omului
pus în mormânt, unde se transformă în ţărână, Dumnezeu a zis:
„… Trupul este semănat în putrezire, și învie în neputrezire; este
semănat în ocară, și învie în slavă; este semănat în neputinţă, și
învie în putere” (1 Corinteni 15,42.43).
__________
60 Acestea sunt câteva dintre numeroasele lecţii ale naturii,

prezentate în parabola vie a semănătorului și a seminţei. Când se
străduiesc să prezinte aceste lecţii, părinţii și profesorii trebuie
să le asocieze cu activitatea practică. Să-i pună pe copii să
pregătească ei înșiși pământul și să semene sămânţa. În timp ce
lucrează, părintele sau profesorul le poate vorbi despre grădina
inimii și despre seminţele bune sau rele, care pot fi semănate în
ea. Așa cum grădina trebuie pregătită pentru semănarea seminţe-
lor obișnuite, tot astfel trebuie pregătită și inima pentru seminţele
adevărului. Când sămânţa este semănată în pământ, copiii pot fi
învăţaţi despre moartea Domnului Hristos, iar când răsare firul
verde, pot fi învăţaţi despre adevărul învierii. În timp ce planta
crește, învăţăturile pot continua, folosindu-se corespondenţa
dintre procesul creșterii din lumea naturii și dezvoltarea spirituală.
Tinerii ar trebui educaţi printr-o metodă similară. Ei trebuie
să înveţe cum să cultive pământul. Ar fi bine, dacă fiecare instituţie
de învăţământ ar fi putut să dispună de terenuri pentru agricultură.
Astfel de terenuri ar trebui considerate ca fiind însăși sala de
clasă a lui Dumnezeu. Lucrurile din natură ar trebui privite ca
[88] un manual de studiu, din care copiii Săi pot obţine multe
cunoștinţe cu privire la propria educaţie spirituală.
Prin activitatea de cultivare a pământului, de desţelenire și
fertilizare a solului, pot fi învăţate în mod neîncetat o mulţime de
lecţii. Nimeni să nu creadă că o parcelă de teren sălbatic, nelucrat,

va aduce imediat o recoltă. Pentru semănarea seminţei este
necesară o lucrare de pregătire a solului, care se realizează numai
printr-o muncă atentă, serioasă și perseverentă. Tot așa este și în
lucrarea spirituală din inima omului. Cei care doresc să aibă
rezultate în urma cultivării pământului trebuie să lucreze, având
Cuvântul lui Dumnezeu în inimă. Atunci, vor găsi brazdele inimii
pregătite de influenţa Duhul Sfânt care o sensibilizează și o
supune. Dacă nu este pregătit și cultivat printr-o muncă serioasă,
pământul nu va aduce nici o recoltă. Tot astfel este și cu solul
inimii. Înainte de a aduce roade spre slava lui Dumnezeu, Duhul
Său trebuie să lucreze asupra ei, să o disciplineze și să înnobileze.
Bogăţiile pământului nu pot fi obţinute, dacă acesta este lucrat 61
doar ocazional, în virtutea unui impuls de moment. Pământul
trebuie cultivat zi de zi, într-un mod atent și inteligent, și trebuie
săpat des și adânc, îndepărtând mereu mărăcinii care iau hrana
seminţelor bune. Așa se pregătesc pentru seceriș cei care ară și
seamănă pământul. Nimeni nu trebuie să stea inactiv în mijlocul

câmpului, privindu-și cu tristeţe speranţele spulberate.
Cei care lucrează pământul, învăţând lecţiile spirituale ale
naturii, vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu. Când cultivă pământul,
agricultorul cunoaște doar într-o mică măsură comorile care i se
vor dezvălui. Deși nu trebuie să dispreţuiască învăţăturile pe care
le poate obţine de la cei cu experienţă și din informaţiile pe care
le pot oferi oamenii învăţaţi, totuși el trebuie să înveţe din pro-
pria experienţă. Aceasta constituie o parte a educaţiei lui. Cultiva-
rea pământului se va dovedi o școală în domeniul lucrurilor spiri-
tuale. [89]
Cel care face să răsară firul verde din sămânţă, care îngrijește
planta zi și noapte și îi dă putere să se dezvolte, este chiar
Creatorul nostru, Împăratul cerurilor. El exercită o grijă și un
interes mult mai mare faţă de copiii Săi. Semănătorul plantează
seminţele pentru a-și întreţine viaţa pe pământ, dar Semănătorul
ceresc va planta în suflet acea sămânţă care aduce roade pentru
viaţa veșnică.
62
ASEMENEA ALUATULUI*
La Profetul din Galilea veneau mulţi oameni educaţi și cu influenţă,

care voiau să-L asculte. Unii dintre ei priveau plini de curiozitate la
mulţimea care se adunase în jurul lui Hristos, în timp ce îi învăţa pe
oameni pe malul mării. Acolo erau reprezentate toate categoriile
sociale: săraci, analfabeţi, cerșetori îmbrăcaţi în zdrenţe, hoţi ale
căror chipuri purtau trăsăturile vinovăţiei, schilozi, victime ale viciului,
negustori și oameni fără ocupaţie. Bogaţi și săraci, oameni de rând și
persoane din înalta societate, toţi căutau un loc în mulţimea
aglomerată pentru a sta să asculte cuvintele lui Hristos. În timp ce
priveau auditoriul ciudat, oamenii educaţi se întrebau: Oare să fie
Împărăţia lui Dumnezeu alcătuită dintr-un material ca acesta? Din
nou, Mântuitorul le-a răspuns printr-o parabolă:
„… Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat, pe care l-a
luat o femeie și l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a
dospit toată plămădeala” (Matei 13,33).
La iudei, aluatul era folosit uneori ca simbol al păcatului. Când
venea timpul Paștelui, [96] oamenilor li se cerea să arunce orice
aluat din casele lor și să îndepărteze orice păcat din inima lor.
Domnul Hristos i-a avertizat pe ucenicii Săi: „Păziţi-vă de aluatul
Fariseilor, care este făţărnicia” (Luca 12,1). Iar apostolul Pavel
vorbește despre „un aluat de răutate și viclenie” (1 Corinteni 5,8).
Totuși, în această parabolă, Mântuitorul folosește aluatul pentru
a reprezenta Împărăţia cerurilor. El ilustrează puterea harului
lui Dumnezeu de a asimila și de a transforma.
Nimeni nu este atât de rău și de degradat, nimeni nu este atât
de decăzut, încât puterea harului lui Dumnezeu să nu mai poată
lucra pentru el. În toţi cei care se vor supune Duhului Sfânt, va fi 63
sădit un nou principiu de viaţă. În fiinţa umană va fi refăcut chipul
lui Dumnezeu, care a fost pierdut datorită păcatului.
*
Capitol bazat pe textele din Matei 13,33; Luca 13,20.21.
Dar omul nu se poate schimba singur, prin exercitarea voinţei

proprii. El nu deţine nici o capacitate de a realiza această
transformare. Înainte ca plămădeala să suporte modificarea dorită,
trebuie să fie pus în ea aluatul – ceva care provine întru totul din
exteriorul ei. Tot astfel, înainte de a fi pregătit pentru Împărăţia
slavei, păcătosul trebuie să primească harul lui Dumnezeu. Nici
toată educaţia și cultura pe care le poate oferi lumea nu vor reuși
să transforme un copil decăzut al păcatului, într-un copil al cerului.
Energia regeneratoare și înnoitoare trebuie să vină din partea lui
Dumnezeu. Schimbarea poate fi realizată doar prin Duhul Sfânt.
[97] Toţi cei care doresc să fie mântuiţi, indiferent dacă sunt
bogaţi sau săraci, din clasa de jos sau din înalta societate, trebuie
să se supună acţiunii acestei puteri.
Atunci când este amestecat cu plămădeala, aluatul acţionează
din interiorul ei. Tot astfel, prin înnoirea inimii, harul lui Dumnezeu
lucrează în vederea transformării vieţii. Doar o schimbare
exterioară nu este suficientă pentru a ne aduce în armonie cu
Dumnezeu. Mulţi încearcă să realizeze o reformă a vieţii, corec-
tându-și un obicei rău sau altul, și speră ca în acest fel să devină
creștini. Dar ei încep de unde nu trebuie. Lucrarea noastră trebuie
să înceapă mai întâi în inimă.
A face o mărturisire de credinţă și a avea adevărul în suflet
reprezintă două lucruri diferite. Simpla cunoaștere a adevărului
nu este suficientă. Chiar dacă deţinem cunoașterea adevărului,
este posibil ca tendinţa și conţinutul gândurilor noastre să nu fie
schimbate. Inima trebuie să fie convertită și sfinţită.
Cel care încearcă să păzească poruncile lui Dumnezeu, fiind
motivat doar de un simţ al obligaţiei – pentru că i se cere să facă
astfel – nu va cunoaște niciodată bucuria ascultării. El nu ascultă
cu adevărat. Când cineva consideră cerinţele lui Dumnezeu ca
fiind o povară, pentru că ele sunt în contradicţie cu înclinaţiile
64 omenești, putem ști că viaţa lui nu este aceea a unui creștin
veritabil. Adevărata ascultare este rezultatul unui principiu care
acţionează din interior. Ea izvorăște din dragostea de neprihănire,
din iubirea faţă de Legea lui Dumnezeu. Esenţa întregii neprihăniri
[98] este loialitatea faţă de Mântuitorul nostru. Aceasta ne va
determina să facem binele pentru că este bine – pentru că facerea
binelui Îi este plăcută lui Dumnezeu.
Marele adevăr al convertirii inimii de către Duhul Sfânt este
prezentat în cuvintele adresate de Domnul Hristos lui Nicodim:
„… Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naște din nou,
nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. … Ce este născut din
carne, este carne, și ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira
că ţi-am zis: ’Trebuie să vă nașteţi din nou. Vântul suflă încotro
vrea, și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge.
Tot așa este cu oricine este născut din Duhul’” (Ioan 3,3.6-8).
Apostolul Pavel, inspirat de Duhul Sfânt, scria astfel: „Dar
Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare
cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greșelile noastre, ne-a
adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El
ne-a înviat împreună, și ne-a pus să ședem împreună în locurile
cerești, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita
bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos
Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Și aceasta nu
vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2,4-8).
Aluatul ascuns în făină acţionează nevăzut, pentru a face să
dospească întreaga plămădeală. Tot astfel, aluatul adevărului
lucrează în mod tainic, liniștit, treptat și perseverent, pentru
transformarea sufletului. Înclinaţiile firești sunt slăbite și învinse.
În inimă sunt implantate gânduri noi, simţăminte noi și motivaţii
noi. [99]
Asemenea aluatului
Este stabilit un nou standard al caracterului – viaţa lui Hristos.

Modul de gândire este schimbat, capacităţile sunt readuse la viaţă
și orientate într-o nouă direcţie. Omul nu este dotat cu aptitudini
noi, dar aptitudinile pe care le deţine sunt sfinţite. Conștiinţa lui
este deșteptată. Noi suntem înzestraţi cu trăsături de caracter
care ne fac în stare să-I slujim lui Dumnezeu.
Adesea este pusă întrebarea: De ce există atât de mulţi oameni 65
care, deși pretind a crede în Cuvântul lui Dumnezeu, nu dau
dovadă de nici o reformă a vocabularului, a spiritului și a
caracterului lor? De ce există atât de mulţi creștini care nu pot
suporta să se opună cineva scopurilor și planurilor lor, care
manifestă un temperament nesfânt și ale căror cuvinte sunt aspre,

arogante și pătimașe? În viaţa lor se vede aceeași iubire de sine,
aceeași necumpătare egoistă, același temperament și aceeași
vorbire pripită, ca în viaţa celor lumești. Ei manifestă aceeași
mândrie și iritabilitate, aceeași delăsare în voia înclinaţiilor firești
și aceeași perversitate a caracterului, ca și când adevărul le-ar fi
total necunoscut. Motivul este că acești creștini nu sunt convertiţi.
Ei nu au în inimă aluatul nevăzut al adevărului. Acest aluat nu a
avut nici o ocazie de a-și îndeplini lucrarea. Înclinaţiile lor spre
rău, moștenite sau cultivate, nu au fost supuse [100] puterii
transformatoare a adevărului. Viaţa lor dezvăluie absenţa harului
lui Hristos și neîncrederea în puterea Lui de a transforma carac-
terul.
„Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin
Cuvântul lui Hristos” (Romani 10,17). Sfintele Scripturi au o
mare putere de transformare a caracterului. Domnul Hristos S-a
rugat: „Sfinţește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”
(Ioan 17,17). Dacă este studiat și împlinit, Cuvântul lui Dumnezeu
lucrează în inimă, învingând orice însușire nesfântă. Duhul Sfânt
vine pentru a ne convinge de păcat, iar credinţa care răsare în
inimă acţionează prin dragostea lui Hristos, schimbând întreaga
noastră fiinţă – trup, suflet și cuget – după modelul Său. Apoi,
Dumnezeu ne poate folosi în vederea îndeplinirii voinţei Sale.
Puterea care ne este dată acţionează din interior, determinân-
du-ne să le vestim și altora adevărul care ne-a fost oferit nouă.
Adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu împlinesc marea nevoie
reală a omului, și anume convertirea sufletului prin credinţă.
Marile principii nu trebuie considerate prea curate și prea sfinte
pentru a fi aplicate în viaţa de zi cu zi. Deși sunt adevăruri care se
ridică până la înălţimea cerului și cuprind veșnicia, totuși influenţa
lor vitală trebuie întreţesută cu experienţa umană. Ele [101]
66 trebuie să pătrundă în toate aspectele vieţii, atât în lucrurile mari,
cât și în cele mărunte.
Primit în inimă, aluatul adevărului va controla dorinţele, va
curăţi gândurile și va face ca dispoziţia sufletească să fie plăcută.
El va pune în mișcare toate însușirile minţii și toate energiile
sufletului. El va dezvolta capacitatea de a simţi și de a iubi.
Lumea privește la omul care este profund motivat de acest
principiu, considerându-l o taină inexplicabilă. Cei egoiști și
iubitori de bani trăiesc numai pentru a-și asigura bogăţiile,
onorurile și plăcerile acestei lumi. Ei pierd din vedere viaţa
veșnică. Dar urmașul lui Hristos nu va fi absorbit de nici unul
dintre aceste lucruri. El va trudi pentru Hristos, renunţând la
sine, ca să poată ajuta la marea lucrare de salvare a sufletelor
lipsite de Hristos și de speranţă în lume. Lumea nu poate înţelege
un asemenea om, deoarece el trăiește în virtutea realităţilor
veșnice. Dragostea pentru Hristos a venit în inima lui, cu puterea
ei vindecătoare și restauratoare. Această iubire predomină faţă
de orice altă motivaţie și îl înalţă pe cel ce o deţine deasupra
influenţei degradatoare a imoralităţii lumii.
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să aibă un efect sfinţitor asupra
relaţiilor noastre cu fiecare membru al familiei omenești. Aluatul
adevărului nu va da naștere unui spirit de rivalitate, ambiţiei sau
dorinţei de a ocupa locul dintâi. Iubirea adevărată, de origine
cerească, nu este instabilă și egoistă. Ea nu depinde de laudele
oamenilor. Inima celui care primește [102] harul lui Dumnezeu
este întru totul plină de dragoste faţă de Dumnezeu și faţă de
aceia pentru care a murit Domnul Hristos. Eul său nu luptă pentru
a fi apreciat și recunoscut. Un asemenea credincios nu-i iubește
pe semenii lui, doar pentru că aceștia îl iubesc și îi împlinesc
dorinţele sau pentru că îi apreciază meritele, ci pentru că sunt
Asemenea aluatului
proprietatea răscumpărată a lui Hristos. Dacă motivele, cuvintele

sau faptele lui sunt înţelese sau interpretate greșit, el nu se supără,
ci continuă să se comporte la fel. El este bun, atent și serios, are
o părere umilă despre sine, și totuși este plin de speranţă,
încrezându-se întotdeauna în mila și în dragostea lui Dumnezeu.
Apostolul Petru ne îndeamnă: „Ci, după cum Cel ce v-a chemat
este sfânt, fiţi și voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este 67
scris: ’Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt’” (1 Petru 1,15.16). Harul lui
Hristos trebuie să exercite controlul asupra temperamentului și
asupra modului nostru de a vorbi. Lucrarea lui va fi observată în
comportamentul politicos și atent al fraţilor și în cuvintele amabile
și încurajatoare pe care și le adresează unii altora. Îngerul

Domnului este prezent în căminul lor. Viaţa lor răspândește un
parfum plăcut, care se înalţă la Dumnezeu asemenea unei jertfe
sfinte de tămâie. Dragostea lor se manifestă prin bunătate,
amabilitate, îngăduinţă și îndelungă răbdare.
Înfăţișarea lor este schimbată. Prezenţa Domnului Hristos în
inimă radiază pe faţa celor care Îl iubesc și păzesc poruncile Sale.
Adevărul este înscris pe chipul lor. Pacea plăcută a cerului este
dezvăluită în atitudinea lor. În comportamentul lor se exprimă o
politeţe și o amabilitate naturală, care reprezintă mai mult decât
o iubire omenească.
Aluatul adevărului realizează o schimbare totală a omului. Cel
vulgar devine decent, cel aspru devine blând, cel egoist devine
generos. Sângele Mielului spală orice pată morală din caracterul
păcătosului. Prin puterea lui dătătoare de viaţă, întreaga fiinţă,
cu sufletul, cugetul și toate însușirile ei, este adusă în armonie cu
viaţa divină. Natura umană devine părtașă a divinităţii. Domnul
Hristos este onorat prin excelenţa și desăvârșirea caracterului.
Iar când se realizează aceste schimbări, îngerii izbucnesc în cântece
minunate, iar Dumnezeu și Domnul Hristos se bucură de cei
schimbaţi și modelaţi după chipul divin.
68
COMOARA ASCUNSÃ*
„Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă

într-o ţarină. Omul care o găsește, o ascunde; și, de bucuria ei, se
duce și vinde tot ce are, și cumpără ţarina aceea” (Matei 13,44).
În antichitate era ceva obișnuit ca oamenii să-și ascundă
comorile în pământ. Atacurile și jafurile erau frecvente. Și ori de
câte ori avea loc o schimbare a puterii conducătoare, cei care
deţineau averi mari erau pasibili de a fi supuși unor impozite grele.
Mai mult de atât, ţara se afla în permanenţă în pericolul de a fi
invadată de armate jefuitoare. Prin urmare, cei bogaţi făceau tot
ce le era cu putinţă să-și păstreze averile, ascunzându-le, iar
pământul era considerat o ascunzătoare sigură. Adesea însă, locul
ascunzătorii era uitat. Proprietarul fie deceda, fie ajungea în
închisoare sau în exil și se despărţea de comoara lui, iar bogăţia
pe care se străduise să o păstreze cu mari eforturi rămânea la
discreţia fericitului care avea șansa de a o găsi. În zilele Domnului
Hristos, nu era un fapt neobișnuit să se descopere monede vechi
sau bijuterii de aur și argint, ascunse în locuri părăsite.
Un om a închiriat un teren pentru a-l cultiva și, în timp ce ara
pământul, plugul a scos la iveală o comoară îngropată. Dezgropând
comoara, [104] omul a văzut ce bogăţie ajunsese în posesia lui. A
așezat aurul la loc, în ascunzătoare, s-a întors acasă și a vândut
Comoara ascunsă
tot ce avea, ca să cumpere terenul în care se afla comoara. Fa-

milia și vecinii lui considerau că se comportă ca unul care își
pierduse discernământul. Ei nu vedeau nici o valoare în acea
bucată de pământ necultivat. Dar omul știa ce face și, după ce a
obţinut titlul de proprietate asupra terenului, a început să caute
peste tot, pentru a găsi comoara. 69
Această parabolă ilustrează valoarea comorii cerești și efortul
care ar trebui făcut pentru a o obţine. Cel care găsise comoara în
*
Capitol bazat pe textul din Matei 13,44.
ţarină a fost gata să renunţe la tot ce avea, gata să depună o muncă

neobosită pentru a intra în posesia bogăţiilor ascunse. Tot așa,
acela care descoperă comoara cerească va considera că nici un
efort nu este prea mare și nici un sacrificiu nu este prea costisitor,
pentru a dobândi comorile adevărului.
În parabola despre comoara ascunsă sunt reprezentate Sfintele
Scripturi. Comoara este Evanghelia. Nici chiar pământul nu este
atât de brăzdat de filoane de aur și așa de plin de lucruri preţioase,
cum este Cuvântul lui Dumnezeu.
Cât de ascunsă este comoara?

Despre comorile Evangheliei se spune că sunt ascunse. Cei
care se consideră înţelepţi, cei care se îngâmfă cu învăţătura
filozofiei deșarte, nu percep frumuseţea, puterea și taina Planului
de Mântuire. Mulţi au ochi, dar nu văd, au urechi, dar nu aud,
sunt înzestraţi cu inteligenţă, dar nu discern comoara ascunsă.
Un om poate păși peste locul unde este ascunsă o comoară.
Copleșit de griji și de nevoi, el se poate așeza să se odihnească
sub un copac, fără să știe că la rădăcinile acestuia sunt ascunse
bogăţii. [105] Aceasta era situaţia iudeilor. Poporului evreu îi
fusese încredinţat adevărul, asemenea unei comori de aur.
Sistemul religios iudaic purta semnătura Cerului, deoarece fusese
instituit de Însuși Domnul Hristos. Marile adevăruri ale mântuirii
erau învăluite în tipuri și simboluri. Totuși, când a venit Domnul
Hristos, iudeii nu L-au recunoscut ca fiind Acela spre care arătau
toate simbolurile. Ei aveau Cuvântul lui Dumnezeu în mână, dar
tradiţiile transmise din generaţie în generaţie și interpretările
omenești ale Sfintelor Scripturi le ascunseseră adevărul așa cum
era el în Isus.
Dumnezeu nu le ascunde oamenilor adevărul. Ei sunt cei care
70 îl fac să fie de neînţeles, prin atitudinea lor. Domnul Hristos le-a
oferit iudeilor nenumărate dovezi ale faptului că El era Mesia,
dar învăţătura Sa le cerea o schimbare hotărâtă a vieţii. Ei au
înţeles că, dacă Îl acceptă pe Hristos, trebuie să renunţe la
maximele și tradiţiile lor îndrăgite și la practicile lor egoiste și
nesfinte. Acceptarea unui adevăr veșnic și neschimbător le cerea
un sacrificiu. Prin urmare, ei nu erau dispuși să recunoască dovada
cea mai convingătoare pe care a putut să le-o dea Dumnezeu,
pentru a-i face să creadă în Domnul Hristos. Deși pretindeau a
crede în Scripturile Vechiului Testament, totuși iudeii au refuzat
să accepte mărturia conţinută în ele cu privire la viaţa și caracterul
Domnului Hristos. Lor le era teamă să se lase convinși, ca nu
cumva să fie convertiţi și constrânși să renunţe la părerile lor
preconcepute. Comoara Evangheliei, Acela care era Calea,
Adevărul și Viaţa, se afla în mijlocul lor, dar ei au respins cel mai
mare Dar cu care îi putea binecuvânta Cerul.
„Totuși, chiar dintre fruntași, mulţi au crezut în El; dar de
frica Fariseilor nu-L mărturiseau [106] pe faţă, ca să nu fie daţi
afară din sinagogă” (Ioan 12,42). Ei erau convinși că Isus este
Fiul lui Dumnezeu, dar nu își mărturiseau credinţa în El, deoarece
acest fapt nu era în armonie cu dorinţele lor egoiste. Ei nu au
avut acea credinţă care ar fi putut să le asigure comoara cerească.
Ei căutau o comoară pământească.
Tot astfel, în zilele noastre, unii oameni caută cu nerăbdare
comorile pământești. Mintea lor este plină de gânduri ambiţioase
și egoiste. În dorinţa de a câștiga bogăţii lumești, onoare sau
putere, ei așază maximele, tradiţiile și cerinţele omenești mai
presus de cerinţele lui Dumnezeu. Comorile Cuvântului Său sunt
ascunse de ei.
„Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu,
căci, pentru el, sunt o nebunie; și nici nu le poate înţelege, pentru
Comoara ascunsă
că trebuie judecate duhovnicește” (1 Corinteni 2,14).

„Și dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită
pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă
a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lu-
mina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu”
(2 Corinteni 4,3.4). 71
Valoarea comorii
Mântuitorul a văzut că oamenii erau absorbiţi de obţinerea
câștigurilor pământești și pierdeau din vedere realităţile veșnice.
El S-a hotărât să corecteze această greșeală. Domnul a căutat să
pună capăt influenţei fascinante care le paraliza sufletul. Ridi-
cându-Și glasul, a întrebat: „Și ce ar folosi unui om să cîștige toată
lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb
pentru sufletul său?” (Matei 16,26). El prezenta omenirii căzute
o lume mai înaltă și mai nobilă, pe care oamenii o pierduseră din
vedere, pentru ca ei să poată contempla realităţile veșnice. El i-a
condus la tezaurul Celui Infinit, plin de slava de nedescris a lui
Dumnezeu, și le-a arătat comoara care se afla acolo. [107]
Valoarea acestei comori este mai presus de valoarea aurului
sau a argintului. Bogăţiile din minele pământului nu se pot
compara cu ea.
Adâncul zice: „Nu este în mine”,

și marea zice: „Nu este la mine”;
Ea nu se dă în schimbul aurului curat,
nu se cumpără cântărindu-se cu argint;
nu se cântărește pe aurul din Ofir,
nici pe onixul cel scump, nici pe safir.
Nu se poate asemăna cu aurul,
nici cu diamantul,
nu se poate schimba cu un vas de aur ales.
Mărgeanul și cristalul
nu sunt nimic pe lângă ea:
înţelepciunea preţuiește mai mult
72
decât mărgăritarele. (Iov 28,14-18)
Aceasta este comoara care se află în Sfintele Scripturi. Biblia

este marele manual de învăţătură al lui Dumnezeu, marele Său
mijloc de educaţie. În Biblie este cuprinsă temelia adevăratei
știinţe. Fiecare domeniu al cunoașterii poate fi descoperit prin
cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu. Iar mai presus de orice
altceva, Biblia conţine știinţa tuturor știinţelor, știinţa mântuirii.
Ea este mina bogăţiilor nepătrunse ale lui Hristos.
Adevărata educaţie se obţine prin studierea și împlinirea
Cuvântului lui Dumnezeu. Dar când Cuvântul Său este lăsat la o
parte în favoarea unor cărţi care nu conduc la Dumnezeu și la
Împărăţia cerurilor, educaţia religioasă dobândită prin ele este falsă.
În natură există adevăruri minunate. Pământul, marea și cerul
sunt pline de adevăr. Ele sunt profesorii noștri. Natura dă glas
învăţăturilor înţelepciunii cerești și adevărului veșnic. Dar omul
căzut în păcat nu le va înţelege. Păcatul i-a întunecat capacitatea
de înţelegere și omul nu va putea interpreta natura, fără să o așeze
mai presus de Dumnezeu. Învăţăturile corecte nu pot impresiona
mintea celor care resping Cuvântul lui Dumnezeu. Ei denaturează
înţelesul lecţiilor naturii, în așa fel încât aceasta le abate mintea
de la Creator.
Pentru mulţi, înţelepciunea omenească este considerată a fi
mai înaltă decât înţelepciunea Învăţătorului divin, iar Biblia, [108]
manualul de învăţătură al lui Dumnezeu, este privită ca fiind demodată,
lipsită de originalitate și relevanţă și neinteresantă. Dar cei care
au fost învioraţi de Duhul Sfânt nu o privesc astfel. Ei văd comoara
nepreţuită și sunt dispuși să vândă totul pentru a cumpăra pământul
care o conţine. În locul cărţilor care conţin ipotezele unor autori
renumiţi, ei aleg Cuvântul Aceluia care este cel mai mare Autor
Comoara ascunsă
și Învăţător pe care L-a cunoscut lumea vreodată, Acela care Și-a

dat viaţa pentru noi, pentru ca, prin El, să putem avea viaţă veșnică.
Consecinţele neglijării comorii adevărate

Satana influenţează mintea oamenilor, determinându-i să creadă 73
că, despărţiţi de Dumnezeu, pot dobândi o cunoaștere minunată.
Folosindu-se de raţionamente înșelătoare, el i-a făcut pe Adam și
Eva să se îndoiască de Cuvântul lui Dumnezeu și să așeze în locul
acestuia o teorie care conducea la neascultare. În zilele noastre,
argumentele lui false au același efect pe care l-au avut și în Eden.

Profesorii care amestecă părerile unor autori necredincioși cu
educaţia pe care o oferă, sădesc în mintea tinerilor idei care vor
conduce la neîncredere în Dumnezeu și la încălcarea Legii Sale.
Asemenea învăţători nu-și dau seama ce fac. Ei nu înţeleg suficient
care va fi rezultatul lucrării lor.
Un cercetător poate parcurge toate nivelurile de învăţământ
din școlile și colegiile zilelor noastre. Își poate dedica toate
capacităţile pentru a acumula cunoștinţe. Dar, dacă nu Îl cunoaște
pe Dumnezeu, dacă nu respectă legile care îi conduc fiinţa, se va
distruge singur. Prin obiceiuri greșite, el își pierde sentimentul
valorii personale și capacitatea stăpânirii de sine. El nu poate
judeca în mod corect tocmai acele probleme care reprezintă
interesul lui cel mai înalt. Este neglijent și lipsit de raţiune în
modul de a se comporta faţă de trupul și mintea sa. Datorită
obiceiurilor lui greșite, un astfel de om ajunge o epavă. El nu
poate fi fericit, pentru că, prin neglijarea principiilor sănătoase și
curate, ajunge robul unor obiceiuri care îi alungă pacea. Ca
urmare, anii costisitori și obositori de studiu [109] sunt pierduţi,
iar el constată că s-a distrus singur. El și-a folosit greșit puterile
fizice și mintale, iar templul trupului său zace în ruină. El este
distrus atât pentru viaţa aceasta, cât și pentru viaţa veșnică. A
crezut că prin dobândirea unor cunoștinţe pământești va câștiga
bogăţii, dar, ignorând Biblia, a sacrificat tocmai acea comoară
care este mai preţioasă decât orice altceva.
În căutarea comorii
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie obiectul nostru de studiu.
Trebuie să-i educăm pe copiii noștri, în așa fel încât să-și
însușească adevărurile cuprinse în el. Cuvântul lui Dumnezeu este
74 o comoară inepuizabilă, dar oamenii nu reușesc să descopere
această comoară, deoarece nu o caută, până când ajung în posesia
ei. Foarte mulţi se mulţumesc doar cu presupuneri cu privire la
adevăr. Ei se mulţumesc cu o lucrare superficială, considerând
că știu tot ce este esenţial. Ei acceptă [110] declaraţiile altora,
fără să verifice dacă sunt adevărate, deoarece sunt prea leneși
pentru a se angaja personal în lucrarea de cercetare atentă și
stăruitoare, reprezentată în parabolă prin căutarea comorii
ascunse. Cu toate acestea, născocirile oamenilor nu numai că nu
sunt demne de încredere, dar sunt și periculoase, deoarece îl așază
pe om în locul în care ar trebui să fie Dumnezeu. Ei pun spusele
oamenilor, acolo unde ar trebui să fie doar: „Așa zice Domnul”.
Domnul Hristos este adevărul. Cuvintele Sale constituie
adevărul, iar ele au o semnificaţie mai adâncă decât se pare la
prima vedere. Toate declaraţiile lui Hristos au o valoare ce trece
dincolo simplitatea lor aparentă. Cei a căror minte este înviorată
de Duhul Sfânt vor înţelege valoarea acestor cuvinte. Ei vor
discerne nestematele preţioase ale adevărului, deși acestea pot fi
niște comori ascunse.
Teoriile și speculaţiile omenești nu vor conduce niciodată la
înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Cei care cred că înţeleg
filozofia, consideră că explicaţiile lor sunt necesare pentru a desluși
comorile cunoașterii și pentru a împiedica pătrunderea ereziilor
în biserică. Dar tocmai aceste explicaţii au adus în biserică teorii
false și erezii. Oamenii au depus eforturi disperate pentru a explica
pasaje biblice pe care le considerau a fi mai greu de înţeles, dar
prea adesea, eforturile lor nu au făcut decât să întunece chiar
lucrurile pe care încercau să le clarifice.
Preoţii și fariseii gândeau că, așezând interpretările proprii
mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, realizează lucruri mari ca
învăţători, dar Domnul Hristos le-a spus: „… ’Oare nu vă rătăciţi
Comoara ascunsă
voi, din pricină că nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui

Dumnezeu?’” (Marcu 12,24). El i-a învinovăţit de faptul că prezen-
tau „învăţături care nu sunt decât niște porunci omenești” (Marcu
7,7). Deși erau învăţătorii scrierilor sfinte ale lui Dumnezeu și ar
fi fost de așteptat să înţeleagă Cuvântul Său, ei nu îl împlineau.
Satana îi orbise, așa încât să nu vadă adevărata importanţă a 75
Cuvântului.
Mulţi oameni din zilele noastre procedează la fel. Multe biserici
se fac vinovate de acest păcat. Există un mare pericol ca așa-zișii
înţelepţi ai timpului nostru să repete experienţa [111] învăţătorilor
iudei. Ei interpretează greșit Cuvântul lui Dumnezeu și datorită

concepţiilor lor greșite cu privire la adevărul divin, mintea
oamenilor este încurcată și învăluită în întuneric.
Sfintele Scripturi nu trebuie citite în lumina plăpândă a
tradiţiilor și a speculaţiilor omenești. A explica Scripturile cu
ajutorul tradiţiilor sau a imaginaţiei omenești este ca și cum ai
încerca să luminezi soarele cu o făclie. Cuvântul sfânt al lui
Dumnezeu nu are nevoie de pâlpâirea torţelor de pe pământ,
pentru a face ca slava lui să fie vizibilă. Scriptura însăși este lu-
mina – dezvăluirea slavei lui Dumnezeu –, iar alături de ea, orice
altă lumină pălește.
Totuși pentru a înţelege Scriptura este nevoie de un studiu serios
și de o cercetare atentă. Înţelegerea clară și precisă a adevărului nu
va fi niciodată răsplata nepăsării și a superficialităţii. Nici o
binecuvântare pământească nu poate fi obţinută fără eforturi
stăruitoare, răbdare și perseverenţă. Dacă doresc să aibă succes în
domeniul afacerilor, oamenii trebuie să acţioneze cu o voinţă
hotărâtă și să aștepte rezultatele cu credinţă. Nici în domeniul spiri-
tual nu ne putem aștepta să dobândim cunoștinţe, fără să depunem
o muncă serioasă. Cei care doresc să descopere comorile adevărului
trebuie să le caute asemenea unui miner care sapă adânc pentru a
găsi comoara ascunsă în pământ. O lucrare superficială și neatentă,
făcută cu jumătate de inimă, nu va avea rezultate. Atât pentru tineri,
cât și pentru cei în vârstă, este esenţial nu doar să lectureze Cuvântul
lui Dumnezeu, ci să-l studieze stăruitor, cu o dedicare totală,
rugându-se și căutând adevărul ca pe o comoară ascunsă. Cei care
vor face așa vor fi răsplătiţi, pentru că Domnul Hristos va înviora
capacitatea lor de înţelegere.
Mântuirea noastră depinde de cunoașterea adevărului cuprins
în Sfintele Scripturi. Este voinţa lui Dumnezeu ca noi să avem acest
adevăr. Cercetaţi, oh, cercetaţi Biblia cea preţioasă, cu inimi
76 flămânde după neprihănire! Exploraţi Cuvântul lui Dumnezeu, așa
cum minerul explorează pământul, ca să descopere filoanele de
aur. Nu renunţaţi niciodată la cercetare, până când nu sunteţi siguri
cu privire la relaţia voastră cu Dumnezeu și cu privire la voinţa Sa
pentru voi. Domnul Hristos declară: „Și ori ce veţi cere în Numele
Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi
cere ceva în Numele Meu, voi face” (Ioan 14,13.14). [112]
Oamenii talentaţi și evlavioși reușesc să surprindă unele
aspecte ale realităţilor veșnice, dar adesea dau greș în a le înţelege,
pentru că lucrurile văzute eclipsează slava celor nevăzute. Acela
care dorește să aibă succes în căutarea comorii ascunse trebuie
să urmărească atingerea unor idealuri mai înalte decât lucrurile
acestei lumi. Sentimentele lui și toate capacităţile lui trebuie
consacrate în vederea cercetării.
Neascultarea a închis poarta spre o cantitate enormă de
cunoștinţe, care ar fi putut fi dobândite din Scripturi. A înţelege
Scripturile înseamnă a asculta de poruncile lui Dumnezeu.
Scripturile nu trebuie adaptate pentru a corespunde prejudecăţii
și suspiciunii oamenilor. Ele pot fi înţelese doar de aceia care
caută cu umilinţă să cunoască adevărul cu scopul de a-l respecta.
Tu întrebi: Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit? Trebuie să
lași la porţile cunoașterii, toate părerile preconcepute și toate
ideile tale moștenite sau cultivate. Dacă vei cerceta Scripturile
pentru a-ţi justifica părerile proprii, nu vei descoperi niciodată
adevărul. Cercetează cu scopul de a învăţa ce spune Domnul.
Dacă, în timp ce studiezi, ajungi la convingerea că opiniile tale
preferate nu sunt în armonie cu adevărul, nu denatura adevărul
în așa fel încât să se potrivească părerilor tale, ci acceptă lumina
care îţi este dată. Deschide-ţi mintea și inima, ca să poţi contempla
lucrurile minunate ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Pentru a crede în Domnul Hristos ca Mântuitor al lumii este
Comoara ascunsă
nevoie de aprecierea unui intelect luminat, condus de o inimă

capabilă să discearnă și să preţuiască valoarea comorii cerești.
Această credinţă nu poate fi separată de pocăinţă și de transfor-
marea caracterului. A avea credinţă înseamnă a găsi și a accepta
comoara Evangheliei, cu toate obligaţiile pe care le impune
aceasta. 77
„Drept răspuns, Isus i-a zis: ’Adevărat, adevărat îţi spun că,
dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăţia lui
Dumnezeu’” (Ioan 3,3). Omul își poate imagina cum este comoara
aceasta și poate face presupuneri cu privire la ea, dar nu o poate
vedea decât cu ochii credinţei. Domnul Hristos [113] Și-a dat

viaţa pentru a ne asigura această comoară nepreţuită, dar fără o
înnoire a inimii, prin credinţa în sângele Său, nu există nici o
iertare de păcat, nici o comoară pentru sufletul muritor.
Pentru a discerne adevărul aflat în Cuvântul lui Dumnezeu,
avem nevoie de iluminarea Duhului Sfânt. Lucrurile frumoase
din natură nu pot fi văzute, până când soarele nu le inundă cu
lumina sa, alungând întunericul. Tot astfel, comorile din Cuvântul
lui Dumnezeu nu sunt înţelese și preţuite, până când nu sunt
dezvăluite de razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii.
Duhul Sfânt, trimis din cer prin bunăvoinţa Iubirii infinite, îi
descoperă lucrurile lui Dumnezeu fiecărui suflet care are o
credinţă deplină în Domnul Hristos. Prin puterea Sa, adevărurile
vitale de care depinde mântuirea noastră sunt întipărite în minte,
iar calea vieţii este prezentată atât de simplu și clar, încât nimeni
nu se poate rătăci pe ea. Când studiem Sfintele Scripturi, trebuie
să ne rugăm ca lumina Duhului Sfânt al lui Dumnezeu să
strălucească asupra Cuvântului, ca să putem vedea și să putem
preţui comorile lui.
Răsplata căutării
Nimeni să nu creadă că nu mai are nimic de învăţat. Profun-
zimea minţii omenești poate fi măsurată, operele scriitorilor pot
fi cunoscute pe deplin, dar nici chiar cel mai înalt, cel mai profund
și cel mai vast avânt al imaginaţiei omenești nu Îl poate descoperi
pe Dumnezeu. Dincolo de tot ce putem noi înţelege, există o
infinitate. Noi am văzut doar o sclipire a slavei divine, a infinitei
cunoștinţe și a înţelepciunii, ne-am ocupat doar de ceea ce se află
la suprafaţa minei, dar minereul bogat în aur se află în adâncuri,
așteptând să-l răsplătească pe acela care îl va căuta. Dacă pătrun-
78
dem tot mai adânc în mină, rezultatul va fi descoperirea unei
comori preţioase. Printr-o credinţă adevărată, omul își va însuși
cunoștinţa divină. [114]
Nimeni nu poate cerceta Sfintele Scripturi în spiritul lui Hristos,
fără a fi răsplătit. Când este dispus să se lase învăţat ca un copilaș
și se supune întru totul lui Dumnezeu, omul descoperă adevărul
în Cuvântul Său. Dacă ar fi ascultători, oamenii ar înţelege planul
guvernării lui Dumnezeu. Împărăţia cerurilor și-ar deschide
tezaurele harului și ale slavei pentru a fi cercetate. Fiinţele ome-
nești ar fi întru totul diferite de ceea ce sunt acum, deoarece explo-
rarea comorilor adevărului le înnobilează. Taina mântuirii, întru-
parea Domnului Hristos și jertfa Sa ispășitoare nu ar fi doar niște
idei vagi în mintea noastră, așa cum sunt în prezent. Nu numai că
am înţelege mai bine aceste subiecte, dar le-am preţui mai mult.
În rugăciunea adresată Tatălui, Domnul Hristos i-a dat lumii
o lecţie care ar trebui întipărită în mintea și în sufletul oamenilor.
„Și viaţa veșnică este aceasta”, a zis El, „să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis
Tu” (Ioan 17,3). Aceasta este adevărata educaţie. Ea conferă
putere. Cunoașterea din experienţă a lui Dumnezeu și a Domnului
Isus Hristos, pe care L-a trimis El, transformă omul după chipul
și asemănarea lui Dumnezeu. Ea îi conferă capacitatea stăpânirii
de sine, aducând orice impuls și orice patimă a firii lui decăzute
sub controlul însușirilor superioare ale minţii. Ea îl face un fiu al
lui Dumnezeu și un moștenitor al cerului. Îl aduce în comuniune
cu înţelepciunea Celui Infinit și îi descoperă comorile universului.
Aceasta este cunoașterea care se obţine prin cercetarea Cuvân-
tului lui Dumnezeu. Iar comoara aceasta poate fi găsită de fiecare
suflet care va sacrifica totul pentru a o avea.
„Dacă vei cere înţelepciune, și dacă te vei ruga pentru pricepere,
dacă o vei căuta ca argintul, și vei umbla după ea ca după o co-
Comoara ascunsă
moară, atunci vei înţelege frica de Domnul și vei găsi cunoștinţa

lui Dumnezeu” (Proverbe 2,3-5).
79
MÃRGÃRITARUL DE MARE PREÞ*
Mântuitorul nostru a comparat binecuvântarea iubirii răscum-

părătoare cu un mărgăritar de mare preţ. El Și-a ilustrat învăţătura
printr-o parabolă despre un negustor „care caută mărgăritare
frumoase. Și, când găsește un mărgăritar de mare preţ, se duce
de vinde tot ce are, și-l cumpără” (Matei 13,45-46). Mărgăritarul
de mare preţ este Însuși Domnul Hristos. În El se află toată slava
Tatălui, plinătatea Dumnezeirii. El este strălucirea slavei Tatălui
și expresia chipului Persoanei Sale. În caracterul Său sunt
manifestate atributele lui Dumnezeu. Lumina Sa strălucește pe
fiecare pagină a Sfintelor Scripturi. Neprihănirea Domnului
Hristos, asemenea unui mărgăritar veritabil și pur, nu are nici un
defect, nici o pată. Nici o lucrare omenească nu poate contribui
la îmbunătăţirea marelui și preţiosului dar al lui Dumnezeu. El
este desăvârșit. În Domnul Hristos sunt „ascunse toate comorile
înţelepciunii și ale știinţei” (Coloseni 2,3). „El a fost făcut de
Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire și
răscumpărare” (1 Corinteni 1,30). Tot ce poate împlini nevoile
și dorinţele nerostite ale sufletului omenesc, atât pentru lumea
aceasta, cât și pentru cea viitoare, se află în Domnul Hristos.
Răscumpărătorul nostru este acel mărgăritar, atât de preţios,
încât, în comparaţie cu El, toate celelalte lucruri pot fi conside-
rate fără nici o valoare. [116]
Hristos „a venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,11).
Lumina lui Dumnezeu a strălucit în întunericul lumii, iar
„întunericul n-a biruit-o” (Ioan 1,5). Cu toate acestea, nu toţi
oamenii au fost indiferenţi faţă de darul Cerului. Negustorul din
80
parabolă reprezintă categoria celor care doresc cu sinceritate să
cunoască adevărul. În diferite popoare, au existat oameni înţelepţi
și serioși, care au căutat în literatură, în știinţă și în religiile lumii
păgâne, acea învăţătură pe care să o poată primi în suflet ca pe o
*
Capitol bazat pe textele din Matei 13,45.46.
comoară. Printre iudei erau unii care simţeau o nevoie spirituală
profundă. Nemulţumiţi de religia formală, ei doreau cu ardoare
lucrurile spirituale și înălţătoare. Din această clasă de oameni au
făcut parte ucenicii aleși de Domnul Hristos, iar Corneliu și
eunucul etiopian, din cea anterioară. Ei au dorit și s-au rugat mult
pentru lumină din cer, iar când Domnul Hristos li S-a descoperit,
L-au primit cu bucurie.
În această parabolă, mărgăritarul nu este prezentat ca fiind un
dar. Negustorul l-a cumpărat, oferind în schimb tot ce avea. Mulţi
se întreabă ce înseamnă acest fapt, deoarece în Scriptură Domnul
Hristos este reprezentat ca fiind un dar. El este un dar, însă numai
pentru aceia care se consacră lui Dumnezeu cu tot sufletul, trupul
și cugetul lor, fără nici o rezervă. Noi trebuie să ne dăruim lui
Hristos, dorind să trăim o viaţă de ascultare faţă de toate cerinţele
Sale. Tot ce suntem, toate talentele și toate capacităţile pe care le
deţinem Îi aparţin Domnului și trebuie consacrate în slujba Sa.
Când ne dăruim întru totul lui Hristos, El ni Se dăruiește nouă cu
toate comorile cerului. Astfel, obţinem mărgăritarul de mare preţ.
Mântuirea este un dar, și totuși se cumpără și se vinde. În
piaţa care se află sub administraţia harului divin, mărgăritarul de
mare preţ este prezentat ca fiind cumpărat fără bani și fără plată.
În această piaţă, toţi pot [117] obţine bunurile cerului. Tezaurul
în care se află mărgăritarele adevărului este deschis pentru toţi.
Mărgăritarul de mare preţ
„Iată ţi-am pus înainte o ușă deschisă”, spune Domnul, „pe care
nimeni n-o poate închide”. Nu există gărzi înarmate care să
împiedice accesul pe această poartă. La intrare și dinăuntru, se
aud voci care spun: „Vino!” Glasul Mântuitorului ne invită cu
dragoste și căldură: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit
prin foc, ca să te îmbogăţești…” (Apocalipsa 3,18).
Evanghelia lui Hristos este o binecuvântare pe care o pot avea
toţi. Chiar și cel mai sărac dintre oameni poate cumpăra mântuirea
la fel ca și cel mai bogat, pentru că nici o bogăţie lumească, oricât 81
de mare ar fi ea, nu o poate plăti. Ea se obţine printr-o ascultare
de bunăvoie, consacrându-ne lui Hristos și recunoscând că
suntem proprietatea Sa, pe care a cumpărat-o cu preţul sângelui
Său. Nici chiar cea mai înaltă educaţie nu poate, prin ea însăși,
să-l conducă pe om mai aproape de Dumnezeu. Fariseii beneficiau

de favoarea tuturor avantajelor materiale și spirituale. Ei declarau
cu mândrie și aroganţă: Noi suntem bogaţi, ne-am îmbogăţit, și
nu ducem lipsă de nimic. Totuși erau nenorociţi, săraci, orbi și
goi (Apocalipsa 3,17). Domnul Hristos le-a oferit mărgăritarul
de mare preţ, dar ei au fost prea mândri ca să-l accepte, iar El
le-a zis: „… ’Adevărat vă spun că vameșii și desfrânatele merg
înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu’” (Matei 21,31).
Noi nu putem câștiga mântuirea, dar trebuie să o căutăm cu
un interes și o perseverenţă atât de mari, încât să fim dispuși să
renunţăm pentru ea la orice lucru din lume.
Trebuie să căutăm mărgăritarul de mare preţ, dar nu în târgu-
rile lumii și nici pe căile lumii. Preţul care ni se cere nu constă în
aur sau argint, pentru că acestea Îi aparţin lui Dumnezeu. Renun-
ţaţi la ideea că avantajele materiale sau spirituale vă vor putea
ajuta să câștigaţi mântuirea. Dumnezeu vă cere o ascultare de
bunăvoie. El vă cere să renunţaţi la păcat. „Celui ce va birui”,
spune Domnul Hristos, „îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul
Meu de domnie, după cum și eu am biruit și am șezut cu Tatăl
Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3,21). [118]
Unii par să caute fără încetare mărgăritarul ceresc. Dar ei nu
renunţă în totalitate la obiceiurile lor greșite. Ei nu mor faţă de
sine, pentru ca Domnul Hristos să poată trăi în ei. Prin urmare,
nu găsesc mărgăritarul preţios. Ei nu au învins ambiţia nesfântă
și iubirea faţă de atracţiile lumești. Ei nu și-au luat crucea,
urmându-L pe Domnul Hristos pe calea sacrificiului și a renunţării
la sine. Deși sunt aproape creștini, totuși nu sunt pe deplin creștini.
Ei par să se afle lângă Împărăţia cerurilor, dar nu pot intra în ea.
Aproape mântuit și totuși nu pe deplin mântuit, nu înseamnă
aproape pierdut, ci întru totul pierdut.
Parabola negustorului care caută mărgăritare preţioase are o
82 semnificaţie dublă: ea se aplică nu numai cu privire la oamenii care
caută Împărăţia cerurilor, ci și la Domnul Hristos care caută
moștenirea Sa pierdută. În căutarea pietrelor preţioase, Domnul
Hristos, Negustorul ceresc, a văzut în omenirea pierdută, un
mărgăritar de mare preţ. El a văzut în omul întinat și ruinat de
păcat, posibilitatea de a fi mântuit. Pentru Mântuitorul nostru,
inimile care au fost terenul de luptă în conflictul cu Satana, dar au
fost salvate prin puterea iubirii, sunt mai preţioase decât acelea
care nu au căzut niciodată. Dumnezeu nu a considerat omenirea
ca fiind detestabilă și nevrednică, ci datorită Domnului Hristos, El
a văzut ce ar putea deveni ea prin lucrarea iubirii răscumpărătoare.
El a adunat toate bogăţiile universului și le-a oferit pentru a cumpăra
acest mărgăritar. Iar Domnul Isus, după ce îl găsește, îl așază din
nou în coroana Sa. „… căci ei sunt pietrele cununii împărătești,
care vor străluci în ţara Sa” (Zaharia 9,16). „… ’Ei vor fi ai Mei, zice
Domnul oștirilor. Îmi vor fi o comoară deosebită’” (Maleahi 3,17).
Domnul Hristos, ca Mărgăritar de mare preţ, și privilegiu al
nostru de a avea această comoară a cerului, constituie subiectul
la care ar trebui să medităm cel mai mult. Duhul Sfânt este Cel
care le descoperă oamenilor valoarea nespus de mare a
Mărgăritarului divin. Timpul lucrării [119] Duhului Sfânt este
un timp special, în care darul ceresc trebuie căutat și găsit. În
zilele Domnului Hristos, mulţi au auzit Evanghelia, dar mintea
lor a fost atât de întunecată de învăţăturile false, încât nu L-au
recunoscut pe Învăţătorul umil [120] din Galilea ca fiind Trimisul
lui Dumnezeu. Totuși, după înălţarea la cer a Domnului Hristos,
evenimentul așezării Sale pe tronul Împărăţiei spirituale și al
începerii lucrării de mijlocire a fost anunţat prin revărsarea
Mărgăritarul de mare preţ
Duhului Sfânt. Această revărsare a Duhului Sfânt a avut loc în
Ziua Cincizecimii. Ucenicii Domnului Hristos au predicat despre
puterea Mântuitorului înviat. Lumina cerului a pătruns în mintea
întunecată a celor care fuseseră înșelaţi de vrăjmașii Săi. Deodată,
au înţeles că „pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea
Lui, și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa
și iertarea păcatelor” (Fapte 5,31). Ei L-au văzut învăluit în slava
cerului, având în mâini comori infinite, pe care urma să le dăruiască
tuturor celor care se vor întoarce de la răzvrătirea lor. Când 83
apostolii au vorbit despre slava Singurului născut din Tatăl, trei
mii de ascultători au fost convinși. Ei au fost determinaţi să se
vadă pe ei înșiși așa cum erau, întinaţi și păcătoși, și să-L
recunoască pe Domnul Hristos ca fiind Prietenul și Răscumpărătorul
lor. Hristos a fost înălţat. El a fost glorificat, prin manifestarea
puterii Duhului Sfânt care lucra în inima oamenilor. Acei creștini
au înţeles prin credinţă că Isus fusese Acela care a îndurat
umilinţa, suferinţa și moartea, pentru ca ei să nu piară, ci să aibă
viaţa veșnică. Faptul că L-au descoperit pe Domnul Hristos, prin
lucrarea Duhului Sfânt, i-a făcut să devină conștienţi de puterea
și maiestatea Sa, iar ei și-au întins mâinile spre El, prin credinţă,
spunând: „Cred”.
Apoi, vestea bună despre Mântuitorul înviat a fost purtată până
la cele mai îndepărtate margini ale lumii. Biserica a văzut mulţimi
de convertiţi venind spre ea din toate direcţiile. Cei credincioși
se pocăiau din nou. Păcătoșii li se alăturau creștinilor pentru a
căuta împreună mărgăritarul de mare preţ. Atunci, s-a împlinit
profeţia care spune: „Cel mai slab … ca David; și casa lui David
ca Îngerul Domnului” (Zaharia 12,8). Fiecare creștin vedea în
fratele lui întruchiparea divină a bunătăţii și a iubirii. Toţi erau
conduși de un singur scop. Toţi erau absorbiţi de un singur subiect.
Toate inimile băteau la unison. Singura ambiţie a credincioșilor
era aceea de a manifesta un caracter asemenea caracterului lui
Hristos [121] și de a lucra pentru extinderea Împărăţiei Sale.
„Mulţimea celor care crezuseră era o inimă și un suflet. … Apos-
tolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus.
Și un mare har era peste toţi” (Fapte 4,32.33). „Și Domnul adăuga
în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi” (Fapte 2,47).
Spiritul Domnului Hristos anima întreaga adunare, deoarece
găsiseră Mărgăritarul de mare preţ.
Aceste evenimente urmează să se repete cu o putere chiar și
mai mare. Revărsarea Duhului Sfânt, în Ziua Cinzecimii, a fost
ploaia timpurie, dar ploaia târzie va fi mai abundentă. Duhul Sfânt
așteaptă ca noi să-L cerem și să-L primim. Puterea Duhului Sfânt
Îl va descoperi încă o dată pe Domnul Hristos în plinătatea slavei
Sale. Oamenii vor înţelege valoarea Mărgăritarului de mare preţ
84 și vor declara asemenea apostolului Pavel: „Dar lucrurile care
pentru mine erau câștiguri, le-am socotit ca o pierdere din pricina
lui Hristos. Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o
pierdere faţă de preţul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos
Isus, Domnul meu” (Filipeni 3,7.8).
NÃVODUL*
„Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în

mare, care prinde tot felul de pești. După ce s-a umplut, pescarii îl
scot la mal, șed jos, aleg în vase ce este bun și aruncă afară ce este
rău. Tot așa va fi și la sfârșitul veacului. Îngerii vor ieși, vor despărţi
pe cei răi din mijlocul celor buni, și-i vor arunca în cuptorul aprins;
acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinţilor” (Matei 13,47-50).
Aruncarea năvodului reprezintă predicarea Evangheliei.
Aceasta aduce în biserică atât persoane bune, cât și persoane
rele. Când misiunea Evangheliei va fi încheiată, va avea loc
judecata care va realiza lucrarea de separare. Domnul Hristos a
văzut că prezenţa credincioșilor falși din biserică va face ca
adevărul să fie vorbit de rău. Datorită vieţii necorespunzătoare a
creștinilor falși, lumea va denigra Evanghelia. Chiar și creștinii
adevăraţi vor fi determinaţi să se poticnească, văzând că mulţi
dintre cei care poartă Numele lui Hristos nu sunt conduși de Duhul
Său. Din cauza prezenţei celor păcătoși în biserică, oamenii [123]
vor fi în pericolul de a crede că Dumnezeu le scuză păcatele. Prin
urmare, Domnul Hristos dă la o parte vălul care ascunde viitorul
și îi îndeamnă pe toţi să vadă că nu poziţia, ci caracterul omului
este cel care decide destinul lui veșnic.
Atât parabola neghinei, cât și aceea a năvodului ne învaţă că
nu va exista un timp când toţi cei nelegiuiţi se vor întoarce la
Dumnezeu. Grâul și neghina cresc împreună până la seceriș. Peștii
buni și peștii răi sunt aduși împreună la mal, pentru ca în final să
fie separaţi.
Dumnezeu nu dorește să distrugă pe nimeni. „… ’Pe viaţa Mea,
zice Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se 85
întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă
de la calea voastră cea rea. Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui
*
Israel?’” (Ezechiel 33,11). Pe întregul parcurs al timpului de

probă, Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă pe oameni să accepte
darul vieţii. Numai cei care resping îndemnurile Sale sunt lăsaţi
să piară. Dumnezeu a declarat că păcatul trebuie nimicit, datorită
influenţei lui distrugătoare asupra universului. Cei care se atașează
de păcat vor pieri o dată cu nimicirea acestuia.
86
LUCRURI VECHI ªI NOI*
Domnul Hristos învăţa poporul și, în același timp, îi educa pe

ucenicii Săi pentru lucrarea lor viitoare. În toate învăţăturile Sale
se aflau lecţii pe care ei trebuiau să le înveţe. După ce a prezentat
parabola năvodului, Domnul i-a întrebat: „’Aţi înţeles voi toate
aceste lucruri?’” Ei au răspuns: „’Da, Doamne’”. Apoi, într-o altă
parabolă, Domnul le-a vorbit despre responsabilitatea lor cu
privire la adevărurile pe care le primiseră. „… ’De aceea’”, le-a
zis El, „’orice cărturar, care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia
cerurilor, se aseamănă cu un gospodar, care scoate din vistieria
lui lucruri noi și lucruri vechi’” (Matei 13,51.52).
Gospodarul nu ascunde comoara pe care a câștigat-o. El o scoate
din vistierie pentru a o împărtăși altora. Iar prin folosirea ei, comoara
se mărește. Gospodarul are lucruri preţioase, unele vechi, altele
noi. Tot așa Domnul Hristos ne învaţă că adevărul încredinţat
ucenicilor Săi trebuie să fie comunicat lumii. Cunoașterea adevărului
va crește, pe măsură ce acest adevăr va fi transmis și altora. [125]
Toţi cei care primesc în inimă solia Evangheliei vor simţi dorinţa
puternică de a o vesti. Iubirea cerească a Domnului Hristos trebuie
să le fie prezentată și altora. Cei care L-au primit pe Hristos își
vor relata experienţa, descriind pas cu pas modul în care au fost
conduși de Duhul Sfânt, foamea și setea lor după cunoașterea lui
Dumnezeu și a lui Isus Hristos pe care L-a trimis El, rezultatele
studiului lor asupra Sfintelor Scripturi, rugăciunile, agonia
sufletului lor și cuvintele pe care li le-a adresat Domnul Hristos:
„Păcatele îţi sunt iertate”. Nu este ceva normal ca o persoană să
păstreze în taină toate aceste lucruri, iar cei care sunt plini de
87
iubirea lui Hristos nu vor proceda astfel. În măsura în care
Domnul i-a făcut deţinătorii adevărului sfânt, ei vor dori foarte
mult ca și alţii să primească aceeași binecuvântare. Iar în timp ce
*
Capitol bazat pe textele din Matei 13,51.52.
le prezintă altora comorile bogate ale harului lui Dumnezeu, acest

har le va fi oferit într-o măsură din ce în ce mai mare. Ei vor avea
o inimă ca a unui copilaș, în ce privește simplitatea și ascultarea
fără rezerve. Sufletul lor va plin de dorul după neprihănire și li se
va descoperi tot mai mult din comorile adevărului și ale harului,
pentru ca ei să le vestească lumii.
Marele tezaur al adevărului este Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul
scris, cartea naturii și cartea experienţei cu privire la intervenţiile lui
Dumnezeu în viaţa oamenilor. Acestea sunt comorile din care
lucrătorii lui Hristos trebuie să-și extragă bogăţia. Când caută
adevărul, ei trebuie să depindă de Dumnezeu și nu de inteligenţa
omenească sau de acei oameni a căror înţelepciune este o nebunie
înaintea lui Dumnezeu. Prin mijloacele rânduite de El, Domnul îi va
oferi fiecărui cercetător o cunoaștere cu privire la Sine.
Dacă urmașii Domnului Hristos vor crede în Cuvântul Său și
îl vor împlini în viaţa lor, nu va exista nici o știinţă legată de lumea
naturii, pe care să nu fie capabili să o înţeleagă și să o aprecieze.
Știinţele naturii nu sunt altceva decât o sursă care le va asigura
mijloace prin care să le împărtășească altora adevărul. Ele
constituie un tezaur al cunoștinţei din care poate învăţa orice
elev aflat în școala lui Hristos. [126]
Când contemplăm frumuseţea naturii, când studiem lecţiile
pe care ni le oferă ea prin cultivarea pământului, prin creșterea
copacilor și prin toate minunile pământului, ale mării și ale cerului,
ajungem la o nouă înţelegere a adevărului. Iar tainele cu privire la
modul lui Dumnezeu de a Se purta cu oamenii, adâncimile
înţelepciunii și ale judecăţii Sale, așa cum se văd ele în viaţa omului,
se dovedesc a fi un tezaur plin de comori.
Totuși cunoașterea lui Dumnezeu îi este descoperită cel mai
clar omului căzut, în Cuvântul scris. Cuvântul Său este tezaurul
bogăţiilor inepuizabile ale lui Hristos.
88 Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde atât Vechiul, cât și Noul Tes-
tament. Nici unul nu este complet fără celălalt. Domnul Hristos
declara că adevărurile Vechiului Testament sunt la fel de
valoroase ca și acelea ale Noului Testament. El a fost în aceeași
măsură Mântuitorul lumii și la începutul acesteia, cum este și în
zilele noastre. Înainte ca Domnul să îmbrace divinitatea Sa în
veșmântul naturii umane și înainte ca El să vină în lumea noastră,
solia Evangheliei a fost vestită prin Adam, Set, Enoh, Metusalah
și Noe. Avraam a propovăduit această solie în Canaan, iar Lot în
Sodoma și, din generaţie în generaţie, solii credincioși L-au vestit
pe Acela care trebuia să vină. Ceremoniile religiei iudaice au fost
instituite chiar de Domnul Hristos. El a fost temelia sistemului
lor de jertfe iudaic, marele antitip al tuturor serviciilor lor religioase.
Sângele jertfelor aduse pe altar indica spre jertfa Mielului lui
Dumnezeu. Toate simbolurile jertfelor care Îl reprezentau pe
Domnul Hristos s-au împlinit o dată cu venirea Lui.
Domnul Hristos, așa cum li S-a prezentat patriarhilor, așa cum
a fost simbolizat în serviciul jertfelor, așa cum a fost descris în
Lege și descoperit de profeţi, este bogăţia Vechiului Testament.
Iar viaţa, moartea și învierea Domnului Hristos și manifestarea
Sa prin intermediul Duhului Sfânt sunt comoara Noului Testa-
ment. Mântuitorul nostru, strălucirea slavei Tatălui, este subiectul
central atât al Vechiului, cât și al Noului Testament. [127]
Misiunea apostolilor a fost aceea de a mărturisi despre viaţa,
moartea și lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos, care au fost
prezise de profeţii din vechime. Isus Hristos, în umilinţa, curăţia,
sfinţenia și iubirea Sa inegalabilă, urma să fie subiectul predicării
lor. Iar pentru a vesti Evanghelia în plinătatea ei, ucenicii trebuiau
să-L prezinte pe Mântuitorul, nu numai așa cum li S-a descoperit
în viaţa și învăţăturile Lui, ci și așa cum a fost prezis de profeţii
Vechiului Testament și simbolizat de serviciul jertfelor.
Lucruri vechi și noi
În învăţătura Sa, Domnul Hristos le-a prezentat oamenilor

adevăruri vechi, al căror Autor fusese El Însuși și pe care le rostise
prin patriarhi și profeţi, dar de această dată le-a așezat într-o
lumină nouă. Cât de diferită părea semnificaţia lor! Explicaţiile
Sale aduceau un potop de lumină și de spiritualitate. Iar Domnul
a făgăduit că Duhul Sfânt va lumina mintea ucenicilor, pentru ca
înţelesul Cuvântului lui Dumnezeu să le fie dezvăluit întotdeauna. 89
Ei urmau să fie capabili să prezinte adevărurile Cuvântului,
conferindu-le o frumuseţe nouă.
Încă de la prima rostire a făgăduinţei mântuirii în Eden, oamenii
au avut ca subiecte de studiu viaţa, caracterul și lucrarea de
mijlocire a Domnului Hristos. Totuși fiecare minte asupra căreia a

lucrat Duhul Sfânt a prezentat aceste teme într-o lumină nouă și
inspiratoare. Adevărurile mântuirii pot fi dezvoltate și amplificate
în permanenţă. Deși sunt niște învăţături vechi, ele i se dezvăluie
căutătorului de adevăr fără încetare, cu tot mai multă slavă și putere.
În fiecare veac are loc o nouă dezvoltare a adevărului. Dumnezeu
adresează un mesaj special pentru fiecare generaţie. Toate
adevărurile vechi sunt esenţiale. Un adevăr nou nu este indepen-
dent de cele vechi, ci reprezintă o dezvăluire mai clară a acestora.
Numai în măsura în care am înţeles adevărurile vechi, le putem
înţelege pe cele noi. Când a dorit să le descopere ucenicilor
adevărul cu privire la învierea Sa, Domnul Hristos „a început de
la Moise și de la toţi proorocii, și le-a tâlcuit în toate Scripturile,
ce era cu privire la El” (Luca 24,27). [128] Dar lumina care
strălucește în noua descoperire a adevărului le glorifică pe cele
vechi. Acela care respinge sau neglijează adevărul nou, de fapt,
nu le deţine nici pe cele vechi. Pentru El, adevărul își pierde
puterea vitală și devine o formă lipsită de viaţă.
Există unii care declară că ei cred și propovăduiesc învăţăturile
Vechiului Testament, în timp ce le resping pe cele ale Noului
Testament. Dar refuzând să accepte învăţăturile Domnului
Hristos, ei dovedesc faptul că nu cred nici cele spuse de patriarhi
și profeţi. „Căci, dacă aţi crede în Moise,” a spus Isus, „M-aţi
crede și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5,46).
Prin urmare, învăţătura lor, deși este inspirată din Vechiul Testa-
ment, nu are nici o putere.
Mulţi dintre cei care pretind că învaţă și cred Evanghelia se
află într-o greșeală asemănătoare. Ei lasă la o parte Scripturile
Vechiului Testament, despre care Domnul Hristos declara:
„Tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,39). Prin respin-
gerea Vechiului Testament, în realitate, ei resping și Noul Testa-
ment, pentru că ambele sunt părţi ale unui întreg indivizibil. Nici
90 un om nu poate prezenta corect Legea lui Dumnezeu fără să
prezinte și Evanghelia, și nu poate prezenta Evanghelia fără să
prezinte și Legea. Legea este întruparea Evangheliei, iar Evanghelia
este dezvăluirea Legii. Legea este rădăcina, iar Evanghelia este
floarea plăcut mirositoare și fructul pe care îl poartă.
Vechiul Testament răspândește lumină asupra Noului Testa-
ment, iar Noul Testament asupra Vechiului Testament. Fiecare
este o descoperire a slavei lui Dumnezeu în Hristos. Amândouă
înfăţișează adevăruri care îi vor dezvălui cercetătorului perseve-
rent semnificaţii profunde.
Adevărul în Hristos și prin Hristos este nemăsurat. Cercetătorul
Sfintelor Scripturi este asemenea unui om care, pe măsură ce
privește tot mai atent într-o fântână, aceasta devine tot mai adâncă
și mai largă. Nu vom reuși să înţelegem în viaţa aceasta taina iubirii
lui Dumnezeu care L-a dat pe Fiul Său pentru a fi jertfa de ispășire
a păcatelor noastre. Lucrarea Răscumpărătorului nostru pe pământ
este și va fi [129] pentru totdeauna un subiect care va solicita la
maximum capacitatea noastră de înţelegere. Omul își poate
folosi toate puterile minţii în încercarea de a pătrunde această
taină, dar mintea lui va obosi. Cel mai atent și mai serios
cercetător se va simţi ca și când ar sta în faţa unui ocean nemărginit.
Adevărul, așa cum este el în Isus, poate fi experimentat, dar
niciodată explicat. Înălţimea, lărgimea și adâncimea lui depășesc
limitele înţelegerii noastre. Chiar dacă ne folosim toate capacităţile
imaginaţiei, nu vom vedea decât foarte vag contururile acelei iubiri
inexplicabile, care, deși este la fel de înaltă precum cerul, s-a cobo-
rât pe pământ pentru a întipări chipul lui Dumnezeu asupra între-
gului neam omenesc.
Cu toate acestea, atât cât putem suporta, este posibil să
înţelegem mila divină. Ea îi este dezvăluită sufletului pocăit și
umilit. Noi putem înţelege mila lui Dumnezeu, doar în măsura în

care preţuim jertfa Sa pentru noi. Dacă studiem Cuvântul lui
Dumnezeu cu o inimă umilă, marele subiect al mântuirii ne va fi
descoperit. Strălucirea acestui subiect va spori pe măsură ce îl
contemplăm și, cu cât ne vom strădui să-l înţelegem mai bine,
înălţimea și adâncimea lui vor spori din ce în ce mai mult.
Viaţa noastră trebuie să fie strâns legată de Hristos. Trebuie 91
să primim continuu putere de la El, să ne împărtășim din Pâinea
vie care S-a coborât din cer, să bem din fântâna mereu proaspătă
a vieţii și să transmitem mai departe, fără încetare, comorile ei
abundente. Dacă Îl păstrăm pe Domnul în atenţia noastră,
îngăduind inimii noastre să-și exprime mulţumirea și laudele la

adresa Lui, viaţa noastră religioasă își va păstra o stare de înviorare
continuă. Rugăciunile noastre vor lua forma unei conversaţii cu
Dumnezeu, ca și când am vorbi cu un prieten. El ne va descoperi
tainele Sale în mod personal. Adesea, vom trăi un simţământ
fericit al prezenţei Domnului Isus, și inima ne va arde înăuntrul
nostru, pe măsură ce Domnul ne va atrage tot mai aproape de El,
stabilind o relaţie de comuniune cu noi, așa cum a făcut cu Enoh.
[130] Când creștinul va trăi cu adevărat această experienţă, în
viaţa lui se va vedea o simplitate, o umilinţă, o blândeţe și o smerire
a inimii, care le vor arăta tuturor celor cu care se va asocia, că a
fost cu Isus și că a învăţat de la El.
În viaţa celor ce o au, religia lui Hristos se va dezvălui de la
sine, ca un principiu care emană în întreaga lor existenţă, ca o
energie spirituală vie și lucrătoare. Ea se va exterioriza prin voioșia,
puterea și prospeţimea unei tinereţi continue. Inima care primește
Cuvântul lui Dumnezeu nu este ca un bazin cu apă care se evaporă
sau ca o cisternă spartă care își pierde conţinutul. Ea este asemenea
unui pârâu de munte, alimentat de izvoare care nu seacă și ale
căror ape reci și limpezi saltă din stâncă în stâncă, înviorând
călătorul trudit și însetat.
Această experienţă îi conferă fiecărui învăţător al adevărului
acele calităţi care îl vor face un reprezentant al Domnului Hristos.
Spiritul învăţăturii lui Hristos va da putere și precizie prezentărilor
și rugăciunilor lui. Mărturia lui pentru Hristos nu va fi o declaraţie
îngustă și lipsită de viaţă. Pastorul nu va rosti din nou și din nou
aceleași predici învechite. Mintea lui va fi deschisă pentru ilumina-
rea continuă a Duhului Sfânt.
Domnul Hristos a spus: „Cine mănâncă trupul Meu și bea
sângele Meu are viaţă veșnică. … După cum Tatăl, care este viu,
M-a trimis, și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa, cine Mă mănâncă pe
92 Mine, va trăi și el prin mine. … Duhul este Acela care dă viaţă,
carnea nu folosește la nimic; cuvintele, pe care vi le-am spus Eu,
sunt duh și viaţă” (Ioan 6,54-63).
Când mâncăm trupul lui Hristos și bem sângele Lui, elementul
vieţii veșnice se va regăsi în activitatea noastră de slujitori ai
Evangheliei. Nu ne vom limita la o colecţie de idei mereu repetate și
perimate. Predicarea de rutină, monotonă și searbădă, va înceta. Deși
se vor prezenta adevărurile vechi, ele vor fi înţelese într-o lumină
nouă. Va exista o nouă percepţie a adevărului, o claritate și o putere
pe care le vor observa cu toţii. [131] Dacă vor fi sensibili la influenţa
Duhului Sfânt, cei care au privilegiul de a beneficia de o astfel de
păstorire vor simţi puterea energizantă a unei vieţi noi. Focul iubirii
lui Dumnezeu va fi aprins în ei. Capacitatea lor de înţelegere va fi
înviorată pentru a discerne frumuseţea și maiestatea adevărului.
Gospodarul credincios reprezintă ce ar trebui să fie fiecare
persoană care se ocupă de educaţia copiilor și a tinerilor. Dacă
va face din Cuvântul lui Dumnezeu vistieria sa, el va scoate
continuu din ea frumuseţi și adevăruri noi. Când cel care îi învaţă
pe alţii se va încredinţa lui Dumnezeu în rugăciune și va depinde
de El, Spiritul lui Hristos va veni asupra lui, iar Dumnezeu va
lucra prin el, influenţând mintea celorlalţi prin Duhul Sfânt.
Spiritul lui Hristos îi va umple inima și mintea [132] cu speranţă,
curaj și cu ilustraţii biblice, iar toate acestea le vor fi transmise
tinerilor aflaţi sub îndrumarea lui.
În sufletul celui care îi învaţă pe alţii, cuvintele Inspiraţiei vor
descătușa izvoarele păcii și ale bucuriei cerești, iar influenţa lor
va deveni ca un torent puternic, care se va revărsa spre binecuvân-
tarea tuturor celor aflaţi în legătură cu el. Biblia nu va ajunge pentru
elevi o carte plictisitoare. Când va fi prezentat de un învăţător
înţelept, Cuvântul va fi din ce în ce mai atrăgător și mai vrednic
de dorit. El va fi Pâinea vieţii și nu se va învechi niciodată. Copiii
și tinerii vor fi atrași și încântaţi de prospeţimea și frumuseţea

lui. Cuvântul va fi ca soarele care, strălucind asupra pământului,
împarte fără încetare lumină și căldură, și totuși nu se epuizează
niciodată.
În Cuvântul lui Dumnezeu se află Duhul Său Sfânt care ne
îndrumă. De pe fiecare pagină strălucește o lumină nouă și preţioasă.
În el este descoperit adevărul, iar cuvintele și propoziţiile sunt făcute 93
să strălucească și să se potrivească pentru fiecare ocazie, devenind
vocea lui Dumnezeu care vorbește sufletului.
Duhul Sfânt simte plăcere să le vorbească tinerilor și să le
descopere bogăţiile și frumuseţile Cuvântului lui Dumnezeu.
Atenţia lor va fi captivată de făgăduinţele rostite de marele Învăţător

și sufletul lor va fi umplut de o putere spirituală divină. În mintea
lor activă și rodnică se va dezvolta o familiaritate cu lucrurile
spirituale, care va deveni o baricadă împotriva ispitei.
Cuvintele adevărului vor fi tot mai importante pentru ei și vor
dobândi o semnificaţie amplă și vastă, la care nici măcar nu au
visat vreodată. Frumuseţea și bogăţiile Cuvântului au o influenţă
transformatoare asupra minţii și a caracterului. Lumina iubirii
cerești va veni asupra inimii asemenea unei inspiraţii.
Înţelegerea și preţuirea Bibliei sporesc pe măsura studierii ei.
Cercetătorul va descoperi manifestarea înţelepciunii infinite și a
iubirii lui Dumnezeu, oricare ar fi direcţia spre care își va îndrepta
atenţia. [133]
Semnificaţia sistemului religios iudaic din Vechiul Testament încă
nu este pe deplin înţeleasă. În ceremoniile și simbolurile acestui sistem
religios sunt ascunse adevăruri vaste și profunde. Cheia care dezleagă
tainele lui este Evanghelia. Adevărurile lui ne sunt dezvăluite prin
cunoașterea Planului de Mântuire. Este privilegiul nostru să înţelegem
aceste subiecte minunate, cu mult mai bine decât le înţelegem în
prezent. Trebuie să pătrundem lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.
Îngerii doresc să cerceteze adevărurile descoperite acelor oameni
care studiază Cuvântul lui Dumnezeu cu inima smerită și se roagă
pentru o mai mare lungime, lărgime, adâncime și înălţime a acelei
cunoașteri pe care numai Domnul o poate oferi.
Pe măsură ce ne apropiem de încheierea istoriei acestei lumi,
este necesar să studiem într-o manieră deosebită profeţiile cu
privire la zilele din urmă. Ultima carte a Noului Testament este
plină de adevăruri pe care trebuie să le înţelegem. Satana a orbit
mintea multora, așa încât s-au mulţumit să găsească orice scuză
posibilă pentru a nu studia Apocalipsa. În această carte, Domnul
Hristos i-a relatat slujitorului Său Ioan evenimentele care vor avea
94 loc în zilele din urmă, spunându-i: „Ferice de cine citește, și de
cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii și păzesc lucrurile scrise
în ea” (Apocalipsa 1,3).
„Și viaţa veșnică este aceasta”, spunea Domnul Hristos, „să
Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus
Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3). Oare de ce nu înţele-
gem noi valoarea acestei cunoașteri? De ce aceste adevăruri pline
de slavă nu umplu de strălucire inima noastră, pătrunzând întreaga
noastră fiinţă și constituind subiectul vorbirii noastre?
Dându-ne Cuvântul Său, Dumnezeu ne-a pus în posesia tuturor
adevărurilor esenţiale pentru mântuirea noastră. Deși mii de
oameni au scos apa vieţii din această fântână, totuși conţinutul ei
nu s-a diminuat cu nimic. Mii de oameni L-au așezat pe Domnul
în centrul atenţiei lor și privind la El au fost schimbaţi după [134]
chipul și asemănarea Lui. Inima lor arde când vorbesc despre
caracterul Său, mărturisind ce înseamnă Domnul Hristos pentru
ei și ce înseamnă ei pentru Domnul Hristos. Totuși, acești
cercetători nu au epuizat subiectele sfinte și măreţe ale Cuvântului
lui Dumnezeu. Încă mai există loc pentru mii de alţi cercetători
care să se angajeze în lucrarea de descoperire a tainelor mântuirii.
Pe măsură ce vor stărui în studiul vieţii Domnului Hristos și al
caracterului misiunii Sale, razele luminii vor străluci tot mai clar
cu fiecare încercare de a găsi adevărul. Fiecare nouă căutare va
dezvălui că există aspecte mai profunde și mai interesante, care
nu au fost descoperite încă. Acest subiect este inepuizabil.
Studierea întrupării Domnului Hristos, a jertfei Sale ispășitoare
și a lucrării Sale de mijlocire va solicita gândirea cercetătorului
perseverent și serios până la sfârșitul timpului, și privind spre
nenumăraţii ani pe care îi va petrece în ceruri, va exclama: „Mare
este taina evlaviei!”
De-a lungul veșniciei, vom înţelege că, dacă am fi primit toată

lumina care ar fi putut fi dobândită pe pământ, am fi ajuns să
înţelegem cu mult mai mult. Subiectele cu privire la mântuire vor
ocupa inima, mintea și vorbirea celor mântuiţi de-a lungul
veacurilor nesfârșite. Ei vor înţelege acele adevăruri pe care
Domnul Hristos a dorit foarte mult să le descopere ucenicilor
Săi, dar pe care ei nu le-au putut pricepe datorită lipsei lor de 95
credinţă. Mereu și mereu vor apărea noi dimensiuni ale înţelegerii
desăvârșirii și slavei Domnului Hristos. Pe parcursul veșniciei,
Gospodarul credincios va scoate neîncetat din vistieria Sa lucruri
vechi și lucruri noi.
CERÂND PENTRU A DA*
Domnul Hristos primea continuu de la Tatăl soliile pe care urma

să ni le transmită nouă. „… Cuvântul pe care îl auziţi”, spunea El,
„nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 14,24). „Pentru
că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească”
(Matei 20,28). El a trăit, a gândit și S-a rugat, dar nu pentru Sine,
ci pentru alţii. În fiecare dimineaţă, Domnul Se întorcea de la orele
petrecute în comuniune cu Dumnezeu pentru a le aduce oamenilor
lumina cerească. Zi de zi, El primea un nou botez cu Duhul Sfânt.
În primele ceasuri ale fiecărei noi zile, Dumnezeu Îl trezea din
somnul Său, iar sufletul și buzele Sale erau binecuvântate cu harul
pe care urma să-L ofere altora. Cuvintele pe care le rostea Îi erau
date chiar atunci din curţile cerului, ca să le poată adresa celor
trudiţi și împovăraţi, la timpul potrivit. „Domnul Dumnezeu Mi-a
dat”, spunea El, „o limbă iscusită, ca să știu să înviorez cu vorba pe
cel doborât de întristare. El îmi trezește urechea, să ascult cum
ascultă niște ucenici” (Isaia 50,4). [140]
Ucenicii erau foarte impresionaţi de rugăciunile Sale, precum
și de obiceiul Său de a intra în comuniune cu Dumnezeu. Într-o
zi, după ce fuseseră puţină vreme departe de Domnul lor, când
s-au întors, L-au găsit absorbit în rugăciune. Părând că nu observă
prezenţa lor, El a continuat să Se roage cu voce tare. Inima uceni-
cilor a fost profund mișcată. Când a încetat să Se roage, ei au
exclamat: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!”
Ca răspuns, Domnul Hristos le-a repetat Rugăciunea Domnească,
așa cum o prezentase în Predica de pe Munte. Apoi, a ilustrat
învăţătura pe care dorea să le-o dea, prezentându-le o parabolă.
„Care dintre voi”, le-a spus El, „dacă are un prieten, și se duce la
96
el în miezul nopţii, și-i zice: ’Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci
a venit de pe drum un prieten al meu, și n-am ce-i pune înainte’, și
dacă dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: ’Nu mă tulbura;
*
Capitol bazat pe textul din Luca 11,13.
acum ușa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă
scol să-ţi dau pâini’, vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea,
pentru că-i este prieten totuși măcar pentru stăruinţa lui supărătoare,
tot se va scula și-i va da tot cei trebuie” (Luca 11,5-8).
Aici, Domnul Hristos vorbește despre un om care se roagă,
cerând pentru ca, la rândul lui, să poată da mai departe altuia. El
trebuie să obţină pâine, deoarece altfel nu poate împlini nevoia
călătorului flămând și obosit, care a venit noaptea târziu. Deși
vecinul lui nu este dispus să se deranjeze, el continuă să-l roage,
pentru că foamea prietenului său trebuie potolită. În cele din urmă,
insistenţa lui este răsplătită, iar cererea îi este împlinită.
În același fel trebuiau să caute și ucenicii binecuvântările lui
Dumnezeu. Atât în hrănirea mulţimii, cât și în predica despre
Pâinea care vine din cer, Domnul Hristos le-a descoperit ucenicilor
lucrarea pe care trebuiau să o îndeplinească în calitate de
reprezentanţi ai Săi. Ei trebuiau să le dea oamenilor Pâinea vieţii.
Acela care le încredinţase această lucrare a văzut cât de adesea
urma să le fie încercată credinţa. Deseori, aveau să ajungă în
situaţii neprevăzute și să-și dea seama [141] de neputinţa lor
omenească. Sufletele care flămânzesc după pâinea vieţii urmau
să vină la ei, iar ei aveau să se simtă lipsiţi și neajutoraţi. Ei trebuiau
să primească hrana spirituală, deoarece altfel nu ar fi avut ce să le
ofere altora. Cu toate acestea ucenicii nu trebuiau să trimită înapoi
nici un suflet, fără să-l hrănească. Domnul Hristos i-a îndrumat
spre sursa din care puteau primi cele necesare. Omul din pildă nu
Cerând pentru a da
și-a respins prietenul care a venit la el pentru a fi găzduit, în ciuda

faptului că era miezul nopţii. El nu avea nimic de mâncare pentru
a-i pune pe masă, dar s-a dus la un vecin care avea suficientă
hrană și a insistat cu rugăminţile lui, până când acesta i-a dat cele
necesare. Oare Dumnezeu, care i-a trimis pe slujitorii Lui să-i hră-
nească pe cei flămânzi, nu le va împlini nevoile lor, oferindu-le
cele necesare chiar pentru lucrarea Sa? 97
Vecinul egoist din parabolă nu reprezintă caracterul lui
Dumnezeu. Lecţia parabolei nu este expusă prin comparaţie, ci prin
contrast. Chiar și un om egoist va răspunde unei cereri urgente, pentru
a scăpa de cineva care îi tulbură odihna. Dar lui Dumnezeu Îi place
să dea. El este plin de milă și dorește din toată inima să răspundă la

rugăciunile celor ce vin la El cu credinţă. El ne dă ca să le putem sluji
altora și prin această lucrare să devenim asemenea Lui.
Domnul Hristos declară: „Cereţi și vi se va da; căutaţi, și veţi
găsi; bateţi, și vi se va deschide. Fiindcă oricine cere, capătă; cine
caută, găsește, și celui ce bate, i se va deschide” (Luca 11,9.10)
Mântuitorul continuă: „Cine este tatăl acela dintre voi, care,
dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un
pește, să-i dea un șarpe în loc de pește? Sau, dacă cere un ou, să-i
dea o scorpie? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, știţi să daţi daruri
bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri
va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11,11-13).
Pentru a întări încrederea noastră în Dumnezeu, Domnul
Hristos ne învăţă să ne adresăm cu un nume nou, un nume împletit
[142] cu relaţia cea mai dragă a inimii omenești. El ne acordă
privilegiul de a-L numi pe Dumnezeul cel infinit – Tatăl nostru.
Acest nume este un semn al iubirii și al încrederii noastre în El și
o garanţie a consideraţiei Sale și a relaţiei cu noi. Când ne adresăm
lui Dumnezeu în acest fel, cerându-I o favoare sau o binecuvântare,
numele de Tată este foarte plăcut în auzul lui Dumnezeu. Iar
pentru ca noi să nu credem că este o încumetare să I ne adresăm
cu acest nume, Domnul l-a repetat mereu și mereu. El dorește ca
noi să ne familiarizăm cu apelativul „Tatăl nostru”.
Dumnezeu ne consideră copiii Lui. El ne-a răscumpărat din
această lume nepăsătoare și ne-a ales să fim membri ai familiei
Sale împărătești, fii și fiice ale Împăratului ceresc. Dumnezeu ne
invită să ne încredem în El, cu o încredere mai profundă și mai
puternică decât aceea a unui copil faţă de tatăl lui. Părinţii își
iubesc copiii, dar iubirea lui Dumnezeu este mai profundă și mai
vastă decât ar putea fi vreodată iubirea omenească. Ea nu poate
fi măsurată. Prin urmare, dacă părinţii de pe pământ știu cum să
98 le dea daruri bune copiilor lor, cu cât mai mult va ști Tatăl nostru
ceresc să le dea Duhul Sfânt celor care Îl cer de la El?
Învăţăturile Domnului Hristos cu privire la rugăciune ar trebui
luate în considerare și studiate cu multă atenţie. În rugăciune
există o știinţă divină, iar ilustraţia prezentată de El aduce în atenţie
principii pe care trebuie să le înţeleagă toţi oamenii. Domnul nu
arată care este adevăratul spirit al rugăciunii. El ne învaţă despre
necesitatea perseverenţei în rugăciunile adresate lui Dumnezeu
și ne asigură de bunăvoinţa și dispoziţia Sa de a ne asculta și de a
ne răspunde.
Rugăciunile noastre nu trebuie să fie niște cereri egoiste, doar
pentru beneficiul nostru. Noi trebuie să cerem, ca să putem oferi.
Principiile vieţii Domnului Hristos trebuie să fie principiile
noastre: „Eu Însumi”, spunea El, vorbindu-le ucenicilor, „Mă
sfinţesc pentru ei, ca și ei să fie sfinţiţi prin adevăr” (Ioan 17,19).
Aceeași devoţiune, același sacrificiu de sine și aceeași supunere
faţă de cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu, care au fost eviden-
ţiate în viaţa lui Hristos, trebuie să se vadă și în viaţa slujitorilor
Săi. Misiunea noastră pentru lume nu este aceea de a ne sluji sau
de a ne plăcea nouă înșine. Noi trebuie [143] să-I aducem slavă
lui Dumnezeu, cooperând cu El pentru salvarea celor păcătoși.
Trebuie să cerem binecuvântări din partea lui Dumnezeu, ca să
le putem transmite altora. Capacitatea de a primi se menţine doar
prin dăruire. Noi nu putem continua să primim comoara cerească,
fără a o împărtăși celor aflaţi în jurul nostru.
În parabolă, cel care cerea a fost respins de repetate ori, dar nu a
renunţat la cererea sa. Tot astfel, rugăciunile noastre par să nu
primească întotdeauna un răspuns imediat, dar Domnul Hristos ne
învaţă că trebuie să nu încetăm a ne ruga. Rugăciunea nu are scopul
de a schimba planul lui Dumnezeu, ci de a ne aduce pe noi în armonie
Cerând pentru a da
cu El. Când Îi adresăm o cerere, El poate vedea că este necesar să ne

cercetăm inima și să ne pocăim de păcat. Prin urmare, El ne trece
prin încercări, ne conduce la umilinţă, pentru ca noi să putem vedea
ce anume împiedică lucrarea Duhului Său Sfânt prin noi.
Pentru împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu există anumite
condiţii, iar rugăciunea nu poate lua niciodată locul îndeplinirii
datoriei. „Dacă Mă iubiţi”, spune Domnul Hristos, „veţi păzi 99
poruncile Mele. Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă
iubește, și cine Mă iubește, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi,
și Mă voi arăta lui” (Ioan 14,15.21). Cei care aduc cererile lor
înaintea lui Dumnezeu, solicitând împlinirea făgăduinţei Sale, dar
nu se conformează condiţiilor, Îl insultă pe Iehova. Ei folosesc

Numele lui Hristos ca o garanţie a împlinirii făgăduinţei, dar nu
îndeplinesc acele lucruri care evidenţiază credinţa lor în Hristos
și dragostea faţă de El.
Mulţi ignoră condiţia acceptării de către Tatăl ceresc. Trebuie
să examinăm mai atent faptele credinţei prin care ne apropiem de
Dumnezeu. Dacă suntem neascultători, Îi aducem Domnului un
ordin de plată, pe care Îi cerem să îl onoreze, în timp ce noi nu
am îndeplinit condiţiile care îl fac să poată fi plătit. Noi Îi
prezentăm lui Dumnezeu făgăduinţele Sale și Îl rugăm să le
îndeplinească, dar dacă le-ar îndeplini, El Și-ar dezonora propriul
Nume. [144]
Făgăduinţa este: „Dacă rămâneţi în Mine, și dacă rămân în voi
Cuvintele Mele, cereţi orice vreţi vrea, și vi se va da” (Ioan 15,7).
Iar apostolul Ioan declară: „Și prin aceasta știm că Îl cunoaștem,
dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: ’Îl cunosc’, și nu păzește
poruncile Lui, este un mincinos, și adevărul nu este în el. Dar
cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns
desăvârșită; prin aceasta știm că suntem ai Lui” (Ioan 2,3-5).
Una dintre ultimele porunci pe care Domnul Hristos le-a dat
ucenicilor Săi a fost: „Să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu”
(Ioan 13,34). Respectăm noi această poruncă sau îngăduim ca în
caracterul nostru să existe trăsături aspre și necreștinești? Dacă
i-am întristat sau i-am rănit pe alţii în vreun fel, datoria noastră
este să ne mărturisim greșeala și să căutăm împăcarea. Aceasta
constituie o pregătire esenţială ca să putem veni înaintea lui
Dumnezeu cu credinţă pentru a cere binecuvântarea Sa.
Mai există un aspect prea adesea neglijat de cei care Îl caută pe
Domnul în rugăciune. Aţi fost cinstiţi cu Dumnezeu? Prin profetul
Maleahi, Domnul declară: „Din vremea părinţilor voștri voi v-aţi
100 abătut de la poruncile Mele, și nu le-aţi păzit. Întoarceţi-vă la Mine,
și Mă voi întoarce și Eu la voi, zice Domnul oștirilor. Dar voi între-
baţi: ’În ce trebuie să ne întoarcem?’ Se cade să înșele un om pe
Dumnezeu, cum Mă înșelaţi voi? Dar voi întrebaţi: ’Cu ce Te-am
înșelat?’ Cu zeciuielile și darurile de mâncare” (Maleahi 3,7.8).
Ca Dătător al tuturor binecuvântărilor, Dumnezeu pretinde o
parte din tot ce avem. Acesta este planul Său pentru susţinerea
predicării Evangheliei. Noi trebuie să arătăm faptul că apreciem
darurile Sale, înapoindu-I lui Dumnezeu partea Sa. Dar, dacă
reţinem pentru noi ceea ce Îi aparţine Lui, cum putem cere
binecuvântarea Sa? Dacă suntem niște ispravnici necredincioși ai
lucrurilor pământești, cum ne putem aștepta ca El să ne înzestreze
cu lucrurile cerești? Probabil că aici se află taina rugăciunilor la
care nu s-a primit răspuns.
Dar, în mila Sa cea mare, Domnul este gata să ierte și spune:
„Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, [145] ca să fie
hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul
oștirilor, și veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor,
și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvântare. Și voi
mustra pentru voi pe cel ce mănâncă, (lăcusta) și nu vă va nimici
roadele pământului, și viţa nu va fi neroditoare în câmpiile voastre.
… Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veţi fi o ţară plăcută,
zice Domnul oștirilor” (Maleahi 3,10-12).
Tot așa este și cu orice altă cerinţă a lui Dumnezeu. Toate
darurile Sale sunt făgăduite cu condiţia ascultării. Dumnezeu deţine
un cer plin de binecuvântări pentru cei care vor colabora cu El.
Toţi cei care Îl ascultă pot cere cu încredere împlinirea făgăduinţelor
Sale.
Dar noi trebuie să manifestăm o încredere fermă și neabătută
în Dumnezeu. Adesea, El întârzie să ne răspundă pentru a pune
Cerând pentru a da
la încercare încrederea noastră sau pentru a verifica sinceritatea

dorinţei noastre. Dacă am cerut după Cuvântul Său, trebuie să
credem în făgăduinţa Sa și să continuăm cu insistenţă să-I adresăm
cererile noastre, având convingerea că nu vor fi respinse.
Dumnezeu nu spune: Cereţi o singură dată și veţi primi. El ne
îndeamnă să cerem în continuare. Perseveraţi în rugăciune fără
șovăire. Perseverenţa în rugăciune îi inspiră celui care se roagă o 101
atitudine mai serioasă și îi dă o dorinţă tot mai mare de a primi
lucrurile pe care le cere. La mormântul lui Lazăr, Domnul Hristos
i-a spus Martei: „’Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea
slava lui Dumnezeu?’” (Ioan 11,40)
Dar mulţi nu au o credinţă vie. Acesta este motivul pentru

care nu văd o manifestare mai mare a puterii lui Dumnezeu.
Slăbiciunea lor este rezultatul necredinţei. Ei au mai multă
încredere în acţiunile lor, decât în lucrarea lui Dumnezeu pentru
ei. Acești oameni își asumă răspunderea de a-și purta singuri de
grijă. Ei fac multe planuri și proiecte, dar se roagă puţin și au
doar o mică încredere reală în Dumnezeu. Ei consideră că au
credinţă, dar aceasta este doar un impuls de moment. Pentru că
nu reușesc să-și înţeleagă propria nevoie, și nici dispoziţia lui
Dumnezeu [146] de a dărui, ei nu continuă să-și menţină cererile
înaintea Domnului cu perseverenţă.
Rugăciunile noastre trebuie să fie tot așa de insistente și de
perseverente ca rugăciunea acelui prieten care cerea câteva pâini
în miez de noapte. Cu cât vom cere mai stăruitor și mai statornic,
cu atât legătura noastră spirituală cu Domnul Hristos va fi mai
strânsă. Noi vom primi tot mai multe binecuvântări, pentru că
vom avea o credinţă tot mai mare.
Partea noastră este să ne rugăm și să credem. Vegheaţi în rugăciune.
Vegheaţi și cooperaţi cu Dumnezeu care ascultă rugăciunile. Păstraţi
mereu în minte faptul că „noi suntem împreună-lucrători cu
Dumnezeu” (1 Corinteni 3,9). Vorbiţi și lucraţi în armonie cu
rugăciunile voastre. Aceasta va constitui diferenţa infinită între
încercarea care dovedește autenticitatea credinţei voastre sau aceea
care arată că rugăciunile voastre sunt doar o formă.
Când se ivesc necazuri și sunteţi confruntaţi cu dificultăţi, nu
căutaţi ajutorul oamenilor. Încredinţaţi totul lui Dumnezeu.
Obiceiul de a le spune altora greutăţile noastre ne face doar mai
slabi, dar nu ne aduce nici o putere de a le rezolva. Prin aceasta,
așezăm asupra lor o povară a infirmităţilor noastre spirituale, pe
care ei nu o pot ușura. Noi căutăm putere din partea unor oameni
greșiţi și limitaţi, în timp ce putem avea puterea unui Dumnezeu
102 infinit, care nu greșește.
Nu trebuie să mergeţi până la marginile pământului în căutarea
înţelepciunii, căci Dumnezeu este aproape. Nu capacităţile pe
care le aveţi acum, sau pe care le veţi avea vreodată, sunt cele
care vă vor da succesul. Ci lucrurile pe care le poate face Domnul
pentru voi. Trebuie să avem mult mai puţină încredere în ceea ce
poate face omul și mult mai multă încredere în ceea ce poate face
Dumnezeu pentru fiecare suflet care crede. El dorește cu ardoare
ca voi să-L căutaţi prin credinţă. Dumnezeu vrea să așteptaţi
lucruri mari de la El. El dorește cu nerăbdare să vă ofere atât
înţelegerea lucrurilor pământești, trecătoare, cât și a lucrurilor
spirituale. Domnul poate ascuţi intelectul vostru. El vă poate da
tact și îndemânare. Puneţi la lucru talentele voastre, cereţi-I lui
Dumnezeu înţelepciune și vă va fi dată.
Luaţi Cuvântul lui Hristos ca o garanţie pentru voi. Oare nu
v-a invitat Domnul să veniţi la El? [147] Să nu vă permiteţi nicio-
dată să vorbiţi într-o manieră descurajată și lipsită de speranţă.
Dacă veţi face așa, veţi pierde mult. Privind la aparenţe și
lamentându-vă când vin dificultăţi și sunteţi apăsaţi de necazuri,
voi dovediţi o credinţă slabă și bolnavă. Trebuie să vorbiţi și să
acţionaţi ca și când credinţa voastră ar fi invincibilă. Domnul este
bogat în resurse, deoarece lumea este a Lui. Priviţi spre cer prin
credinţă. Priviţi la Acela care are lumina, puterea și eficienţa.
În credinţa adevărată există o voioșie, o statornicie în prin-
cipii și o fermitate în atingerea scopului propus, pe care nici timpul,
nici oboseala nu le pot slăbi. „Flăcăii obosesc și ostenesc, chiar
tinerii se clatină; dar cei ce se încred în Domnul își înnoiesc
puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă și nu obosesc, umblă, și nu
ostenesc” (Isaia 40,30.31).
Mulţi doresc din toată inima să-i ajute pe alţii, dar simt că nu
Cerând pentru a da
au nici o putere spirituală și nici o lumină de împărtășit. Acești

oameni trebuie să-și prezinte cererile înaintea tronului harului.
Să se roage pentru Duhul Sfânt. Dumnezeu susţine fiecare
făgăduinţă pe care a făcut-o. Cu Biblia în mână spuneţi: Am făcut
așa cum mi-ai spus. Îţi prezint făgăduinţa pe care ai rostit-o: „Cereţi
și vi se va da, căutaţi și veţi găsi, bateţi și vi se va deschide!”
Noi nu trebuie să ne rugăm doar în Numele Domnului Hristos, 103
ci și prin inspiraţia Duhului Sfânt. Aceasta este explicaţia afirma-
ţiei că Duhul „mijlocește pentru noi cu suspine negrăite” (Romani
8,26). Lui Dumnezeu îi face plăcere să răspundă la astfel de
rugăciuni. Când rostim o rugăciune în Numele lui Hristos, cu
seriozitate și căldură, chiar în insistenţa aceasta se află o garanţie

din partea lui Dumnezeu, că El este pe punctul de a ne răspunde,
dăruindu-ne „nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”
(Efeseni 3,20).
Domnul Hristos a zis: „Orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să
credeţi că l-aţi și primit, și-l veţi avea” (Marcu 11,24). [148] „Și
orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie
proslăvit în Fiul” (Ioan 14,13). Iar ucenicul iubit Ioan, inspirat de
Duhul Sfânt, declară cu claritate și siguranţă deplină: „Îndrăzneala
pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne
ascultă. Și dacă știm că ne ascultă, orice I-am cere, știm că suntem
stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (Ioan 5,14.15). Prin
urmare, adresaţi-I Tatălui cererile voastre, cu insistenţă, în Numele
Domnului Isus. Dumnezeu va onora acest Nume.
Curcubeul care înconjoară tronul divin este o asigurare că
Dumnezeu este consecvent, că „la El nu există schimbare, nici
umbră de mutare”. Noi am păcătuit împotriva lui Dumnezeu și
nu merităm favoarea Sa, totuși El Însuși a așezat pe buzele noastre
cea mai frumoasă dintre rugăciuni: „Pentru Numele Tău, nu
nesocoti, nu necinsti scaunul de domnie al slavei Tale! Nu uita,
nu rupe legământul Tău cu noi” (Ieremia 14,21). Domnul S-a oferit
pentru a fi garant că, atunci când venim la El, mărturisindu-ne
păcatul și nevrednicia, ne va asculta strigătul. Însăși onoarea
tronului Său este în joc în împlinirea Cuvântului Său faţă de noi.
Asemenea lui Aaron, care Îl simboliza pe Domnul Hristos,
Mântuitorul nostru duce în inima Sa, în Locul Preasfânt, numele
tuturor celor din poporul Său. Marele nostru Preot își aduce
aminte de toate cuvintele prin care ne-a încurajat să ne încredem
în El. Domnul nu uită niciodată legământul Său.
Toţi cei care Îl vor căuta Îl vor găsi. Tuturor celor care vor bate
li se va deschide. Nimănui nu i se va răspunde cu scuza: „Nu Mă
104 deranja, poarta este încuiată, nu vreau să o deschid”. Niciodată nu
i se va spune cuiva: „Nu pot să te ajut”. Cei care cer pâine în miez
de noapte, ca să hrănească sufletele flămânde, vor avea succes.
În parabolă, omul care cere pâine pentru vizitatorul său, pri-
mește „tot ce-i trebuie”. Așadar, în ce măsură ne va dărui Dumnezeu
lucrurile pe care urmează să le împărtășim altora? [149] „După
măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4,7). Îngerii veghează cu un
interes profund pentru a vedea cum se comportă oamenii cu
semenii lor. Când văd pe cineva manifestând simpatie faţă de cel
greșit, asemenea Domnului Hristos, îngerii vin alături de el și îi
aduc în memorie cuvintele pe care trebuie să le rostească, iar
aceste cuvinte vor fi ca Pâinea vieţii pentru acel suflet. Prin
urmare, „Dumnezeu se îngrijește de toate trebuinţele voastre,
după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4,19). Mărturi-
sirea voastră sinceră și adevărată va fi făcută de El plină de puterea
vieţii veșnice. Cuvântul Domnului va fi pe buzele voastre adevăr
și neprihănire.
Efortul personal pentru binele altora trebuie să fie precedat
de multă rugăciune în taină, deoarece pentru a înţelege știinţa
salvării de suflete este necesară o mare înţelepciune. Înainte de a
vorbi cu oamenii, vorbiţi cu Domnul Hristos. Obţineţi de la tronul
ceresc pregătirea necesară pentru a sluji nevoilor oamenilor.
Inima voastră trebuie să se frângă de dorinţa arzătoare după
Dumnezeul cel viu. Viaţa Domnului Hristos a arătat ce poate
face natura umană dacă este părtașă naturii divine. Noi putem
avea tot ce a primit și Domnul Hristos de la Dumnezeu. Așadar,
cereţi și veţi primi. Cu o credinţă perseverentă, ca a lui Iacov, cu
o stăruinţă fermă, ca a lui Ilie, cereţi-I lui Dumnezeu să împlinească
pentru voi tot ce a făgăduit.
Lăsaţi ca toate gândurile pline de slavă despre Dumnezeu să
Cerând pentru a da
stăpânească mintea voastră. Viaţa voastră să fie unită prin legături

tainice cu viaţa lui Isus. Cel care i-a poruncit luminii să strălu-
cească în întuneric, dorește să strălucească în inima voastră, să
vă dea lumina cunoștinţei slavei lui Dumnezeu pe chipul lui Isus
Hristos. Duhul Sfânt va lua lucrurile lui Dumnezeu și vi le va
descoperi, aducându-le ca pe o putere vie în inima celui ascultător.
Domnul Hristos vă va conduce până la hotarul veșniciei. Veţi 105
putea contempla slava care se află dincolo de perdeaua despărţi-
toare a Templului ceresc și le veţi descoperi oamenilor atotputer-
nicia Celui care trăiește veșnic, ca să mijlocească pentru noi.
DOI ÎNCHINÃTORI*
Domnul Hristos a spus parabola fariseului și a vameșului,

„pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniţi, și
dispreţuiau pe ceilalţi” (Luca 18,9). Fariseul s-a dus la templu,
ca să se închine, nu pentru că a simţit că este un păcătos care are
nevoie de iertare, ci pentru că se credea neprihănit și spera să
obţină laude din partea oamenilor. El considera că însuși actul lui
de închinare era un merit care îl recomanda înaintea lui
Dumnezeu. În același timp, voia să le ofere celorlalţi posibilitatea
de a-și forma o părere înaltă despre evlavia lui. El spera să-și
asigure atât favoarea lui Dumnezeu, cât și pe aceea a oamenilor.
Închinarea lui era motivată de interese egoiste.
Fariseul era plin de spiritul laudei de sine. Înfăţișarea lui,
comportamentul lui și rugăciunile lui exteriorizau acest spirit.
Retrăgându-se departe de alţii, ca și când ar fi spus: „Dă-te înapoi,
nu te apropia de mine, căci sunt sfânt” (Isaia 65,5), el stătea în
picioare și se ruga „în sinea lui”. Pe deplin mulţumit de sine, el
credea că atât Dumnezeu, cât și oamenii îl priveau cu aceeași
satisfacţie.
„’Dumnezeule, Îţi mulţumesc’”, spunea el, „’că nu sunt ca ceilalţi
oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, desfrânaţi sau chiar ca vameșul acesta’”
(Luca 18,11). [151] Gândurile lui nu era îndreptate spre Dumnezeu,
ci spre oameni. Acesta este secretul mulţumirii de sine.
Fariseul a început să-și enumere faptele bune: „Eu postesc de
două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele”
(Luca 18,12). Religia lui nu atingea sufletul. El nu căuta să aibă
un caracter asemenea caracterului lui Dumnezeu, o inimă plină
106 de iubire și de milă. El era mulţumit cu o religie care privea numai
viaţa exterioară. Neprihănirea lui era rodul propriilor fapte, o
neprihănire personală, judecată după un standard omenesc.
*
Capitol bazat pe textele din Luca 18,9-14.
Oricine se încrede în sine, considerând că este neprihănit, îi
va dispreţui pe ceilalţi. Deoarece fariseul se judeca pe sine,
comparându-se cu alţi oameni, el îi judeca și pe alţii în același
mod, comparându-i cu sine. Neprihănirea lui era evaluată prin
intermediul neprihănirii altora, prin contrast, cu cât aceștia erau
mai răi, cu atât părea el mai neprihănit. Îndreptăţirea de sine îl
determina să-i acuze pe semenii lui. El îi condamna pe „ceilalţi
oameni” ca pe niște călcători ai Legii lui Dumnezeu. Prin aceasta,
fariseul manifesta chiar spiritul lui Satana, „pârâșul fraţilor”. Dar,
cu un asemenea spirit, i-a fost imposibil să intre în comuniune cu
Dumnezeu. El s-a întors acasă lipsit de binecuvântarea divină.
Vameșul s-a dus la templu împreună cu alţi închinători, dar
s-a îndepărtat imediat, deoarece s-a considerat nevrednic să parti-
cipe la actul lor de închinare. În timp ce stătea deoparte, „nu
îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer, și se bătea cu pumnul
în piept”, cuprins de remușcări amare și de dispreţ faţă de sine.
El simţea că păcătuise împotriva lui Dumnezeu, că era păcătos și
întinat. Vameșul nu se putea aștepta nici măcar la mila celor din
preajma lui, deoarece ei îl priveau cu dispreţ. El știa că nu avea
nici un merit care să-l recomande înaintea lui Dumnezeu și într-o
disperare cumplită, a strigat: „Dumnezeule, ai milă de mine,
păcătosul” (Luca 18,13). El nu se compara cu alţii. [152] Copleșit
de simţământul vinovăţiei, stătea ca și când ar fi fost singur în
prezenţa lui Dumnezeu. Unica lui dorinţă era să primească
iertarea și pacea și nu cerea altceva decât mila lui Dumnezeu. El
a fost binecuvântat. „Eu vă spun”, a zis Domnul Hristos, „că mai
Doi închinători
degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit, decât

celălalt” (Luca 18,24).
Fariseul și vameșul reprezintă două mari categorii de oameni
în care se împart cei ce vin să I se închine lui Dumnezeu. Primii
reprezentanţi ai acestor categorii sunt chiar primii doi copii născuţi
în lume. Cain a crezut despre sine că este neprihănit și a venit 107
înaintea lui Dumnezeu, aducând doar o jertfă de mulţumire. El
nu a făcut nici o mărturisire a păcatului și nu a simţit nici o nevoie
de milă. Dar Abel a venit cu o jertfă de sânge, care Îl simboliza
pe Mielul lui Dumnezeu. El a venit ca un păcătos, considerându-se
pierdut. Singura lui speranţă era iubirea nemeritată a lui Dumnezeu.

Domnul a apreciat jertfa lui, dar nu a privit cu aceeași plăcere spre
jertfa lui Cain. Simţământul nevoii, recunoașterea sărăciei și a
păcatului nostru constituie primele condiţii ca Dumnezeu să ne
accepte. „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia ceru-
rilor” (Matei 5,3).
Experienţa apostolului Petru conţine câte o lecţie pentru fiecare
dintre cele două clase de oameni reprezentate de fariseu și de vameș.
La începutul uceniciei sale, apostolul Petru s-a considerat un om
puternic. Asemenea fariseului, după propria estimare, el „nu era ca
ceilalţi oameni”. Când Domnul Hristos i-a avertizat pe ucenici, chiar
în ajunul trădării Sale, spunându-le: „În noaptea aceasta toţi veţi
avea un prilej de poticnire în Mine”, încrezător în sine, Petru a
declarat: „… ’Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi
avea’” (Marcu 14,27-29). Petru nu cunoștea pericolul în care se
afla. Încrederea în sine l-a condus pe o cale greșită. El s-a considerat
capabil să reziste ispitei, dar după numai câteva ore a venit încercarea
și Petru L-a negat pe Domnul său, rostind blesteme și jurăminte.
Când cântatul cocoșului i-a amintit de cuvintele Domnului
Hristos, surprins și șocat de ceea ce tocmai făcuse, [154] Petru
și-a întors capul și a privit spre Domnul său. În acel moment,
Domnul Hristos a privit la el și, în privirea îndurerată a Domnului,
în care mila și iubirea erau împletite, Petru s-a înţeles pe sine. El
a ieșit și a plâns. Acea privire a lui Hristos i-a zdrobit inima.
Petru a ajuns la un punct crucial al vieţii și s-a pocăit amar de
păcatul său. El a fost asemenea vameșului cuprins de remușcări
și pocăinţă și, la fel ca vameșul, a găsit milă. Privirea Domnului
Hristos l-a asigurat că este iertat.
Deodată, încrederea în sine s-a risipit. Petru nu a mai repetat
niciodată vechile declaraţii îngâmfate.
După învierea Sa, Domnul Hristos l-a pus la încercare de trei
108 ori pe Petru, întrebându-l: „… ’Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu
mai mult decât aceștia?’” Dar, de data aceasta, Petru nu s-a mai
înălţat pe sine mai presus de fraţii lui. El a făcut apel la Acela
care îi putea cunoaște inima. „… ’Doamne’”, a zis el, „’Tu toate
le știi, știi că Te iubesc’” (Ioan 21,15.17).
După aceea, lui Petru i s-a încredinţat misiunea la care fusese
chemat. Iar lucrarea încredinţată a fost mai vastă și mai delicată
decât aceea pe care o avusese până atunci. Domnul l-a însărcinat
să hrănească oile și mielușeii. Încredinţându-i spre îngrijire
sufletele pentru care Își sacrificase propria viaţă, Mântuitorul i-a
dat lui Petru cea mai puternică dovadă a încrederii în reabilitarea
lui. Cel care fusese cândva un ucenic neliniștit, îngâmfat, plin de
încredere în sine, devenise acum supus și pocăit. De atunci încolo,
Petru a urmat exemplul de renunţare și sacrificiu de sine al
Domnului său. El a fost părtaș al suferinţelor lui Hristos, iar când
Domnul va sta pe tronul slavei Sale, Petru va fi părtaș al slavei lui
Hristos.
Răul care a determinat căderea lui Petru și l-a împiedicat pe
fariseul din pildă să aibă o comuniune cu Dumnezeu se dovedește
a fi cauza ruinei a mii de oameni din zilele noastre. Nimic nu este
atât de ofensator la adresa lui Dumnezeu sau atât de periculos
pentru sufletul omenesc, ca mândria și mulţumirea de sine. Acestea
sunt cele mai lipsite de speranţe și mai greu de vindecat dintre
toate păcatele. [155]
Petru n-a căzut dintr-o dată, ci treptat. Încrederea în sine l-a
determinat să creadă că el era mântuit și, ca urmare, a alunecat
pas cu pas pe calea decăderii, până când a ajuns în stare să-L
nege pe Domnul său. Atâta vreme cât vom fi pe acest pământ, nu
ne vom putea încrede niciodată în noi înșine, considerând că
suntem în afara oricărui pericol, și nici nu vom putea crede că
suntem în siguranţă în faţa ispitei. Cei care Îl acceptă pe Mântuito-
Doi închinători
rul, oricât de sinceră ar fi convertirea lor, nu ar trebui să fie

învăţaţi niciodată să spună sau să considere că sunt mântuiţi.
Aceasta este o amăgire. Fiecare trebuie să cultive speranţa și
credinţa, dar chiar și atunci când ne încredinţăm pe noi înșine
Domnului Hristos și știm că El ne acceptă, nu suntem în afara
posibilităţii de a fi ispitiţi. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Mulţi 109
vor fi curăţiţi, albiţi și lămuriţi” (Daniel 12,10). Dar numai „cel
ce rabdă ispita… va primi cununa vieţii” (Iacov 1,12).
Cei care Îl acceptă pe Domnul Hristos ca Mântuitor și, în
virtutea încrederii lor de la începutul vieţii de creștin, declară:
„Sunt mântuit”, se află în pericolul de a se încrede în ei înșiși. Ei

pierd din vedere propria slăbiciune și nevoia lor continuă de putere
divină. Ei nu sunt pregătiţi să se confrunte cu amăgirile lui Satana
și, când sunt ispitiţi, mulţi cad în adâncurile păcatului, asemenea
lui Petru. Noi suntem avertizaţi: „Astfel dar, cine crede că stă în
picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10,12). Singura
noastră posibilitate de a fi în siguranţă se află în continua
neîncredere în puterile proprii și în dependenţa permanentă de
Domnul Hristos.
Petru a trebuit să-și cunoască propriile defecte de caracter și
nevoia de a primi puterea și harul Domnului Hristos. Domnul nu
îl putea scuti de încercare, dar putea să-l salveze de la înfrângere.
Dacă ar fi fost dispus să accepte avertizarea lui Hristos, Petru ar
fi vegheat în rugăciune, ar fi umblat cu teamă și cutremur, ca să
nu i se poticnească piciorul pe cale. El ar fi primit ajutorul divin,
iar Satana nu ar fi putut câștiga biruinţa asupra lui.
Petru a căzut datorită încrederii în sine, dar picioarele lui au
fost din nou întărite pe cale, prin pocăinţă și umilinţă. Fiecare
păcătos poate găsi încurajare în raportul acestei experienţe. [156]
Deși a păcătuit grav, Petru a fost iertat. În inima lui erau întipărite
cuvintele Domnului Hristos: „Eu M-am rugat pentru tine, ca să
nu se piardă credinţa ta” (Luca 22,23). În agonia amară a remușcă-
rilor, această rugăciune și amintirea privirii pline de milă și de
iubire a Domnului Hristos i-au dat nădejde. După învierea Sa,
Domnul Hristos Și-a amintit de Petru și i-a dat îngerului o solie
pe care s-o transmită femeilor: „Duceţi-vă de spuneţi ucenicilor
Lui, și lui Petru, că merge înaintea voastră în Galilea: acolo Îl veţi
vedea, cum v-a spus” (Marcu 16,7). Pocăinţa lui Petru a fost
acceptată de Mântuitorul, care iartă păcatele.
Aceeași compasiune care l-a salvat pe apostolul Petru este
manifestată faţă de fiecare suflet căzut sub puterea ispitei. Planul
110 special al lui Satana este să-i conducă pe oameni în păcat, pentru
ca apoi să-i părăsească, lăsându-i fără nici un sprijin, tremurând,
cuprinși de teama de a cere iertare. Dar de ce să ne temem când
Dumnezeu a zis: „Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea,
vor face pace cu Mine, da vor face pace cu Mine” (Isaia 27,5).
Dumnezeu a pregătit toate mijloacele pentru a veni în ajutorul
nostru. El ne încurajează pe toate căile să venim la Hristos.
Domnul Hristos Și-a adus ca jertfă trupul zdrobit, ca să
răscumpere moștenirea lui Dumnezeu și să-i acorde omului căzut
o nouă șansă. „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit
pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește
pururi ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7,25). Domnul Hristos
a mijlocit pentru omenirea pierdută, prin viaţa Sa fără pată, prin
ascultarea Sa și prin moartea Sa pe crucea Golgotei. Iar acum,
Căpetenia mântuirii noastre mijlocește pentru noi, nu numai ca
un simplu petiţionar, ci ca un Biruitor care Își cere drepturile
biruinţei Sale. Jertfa Sa este deplină, iar ca Mijlocitor al nostru,
El aduce la îndeplinire lucrarea pe care Și-a asumat-o de bunăvoie,
prezentând înaintea lui Dumnezeu meritele Sale neprihănite,
amestecate cu rugăciunile, mărturisirile și mulţumirile poporului
Său. Însoţite de parfumul neprihănirii Sale, acestea se înalţă la
Dumnezeu ca o mireasmă plăcută. Jertfa Domnului Hristos este
primită în întregime și iertarea acoperă toate păcatele. [157]
Domnul Hristos S-a angajat să fie Înlocuitorul și Garantul
nostru, iar El nu trece cu vederea pe nimeni. Acela care nu a
putut să privească la fiinţele omenești expuse ruinei veșnice, fără
ca sufletul Său să nu fie cuprins de milă, ci a mers pentru ele până
la moarte, va privi cu îndurare și compasiune asupra fiecărui suflet
care își dă seama că nu se poate salva singur.
Domnul nu va privi asupra nici unui om care se roagă
tremurând, fără să-l ajute și să-l ridice. Acela care, prin propria
Doi închinători
jertfă, a pus la dispoziţia omului un tezaur inepuizabil de putere

morală, nu va da greș în a folosi această putere în favoarea noastră.
Putem să depunem păcatele și necazurile noastre la picioarele
Lui, pentru că El ne iubește. Fiecare privire și fiecare cuvânt al
Său ne inspiră încredere. El va modela caracterul nostru după
voia Sa. 111
În întreaga oștire satanică nu există nici o putere care să învingă
un suflet ce se aruncă în braţele Domnului Hristos cu o credinţă
simplă. „El dă tărie celui obosit și mărește puterea celui care cade
în leșin” (Isaia 40,29). [158]
„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca

să ne ierte păcatele și să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan
1,9). Domnul spune: „Recunoaște-ţi numai nelegiuirea, recu-
noaște că ai fost necredincioasă Domnului, Dumnezeului tău”
(Ieremia 3,13). „Vă voi stropi cu apă curată, și veţi fi fericiţi; vă
voi curăţa de toate spurcăciunile voastre și de toţi idolii voștri”
(Ezechiel 36,35).
Dar, înainte de a putea găsi iertare și pace, trebuie să ajungem
la o cunoaștere de sine al cărei rezultat să fie umilinţa și regretul
pentru păcat. Fariseul din parabolă nu simţea nici o convingere
cu privire la păcatul lui. Duhul Sfânt nu putea lucra pentru el.
Sufletul lui era închis într-o platoșă a îndreptăţirii de sine, pe
care săgeţile lui Dumnezeu, ascuţite și bine ţintite de mâini
îngerești, nu puteau să o străpungă. Numai acela care recunoaște
că este un păcătos poate fi mântuit de Domnul Hristos. El a venit
să-i tămăduiască „pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască
robilor de război slobozirea, și orbilor căpătarea vederii, să dea
drumul celor apăsaţi” (Luca 4,18). „Nu cei sănătoși au trebuinţă
de doctor, ci cei bolnavi” (Luca 5,31). Dacă nu cunoaștem
adevărata noastră stare, nu vom simţi nevoia după ajutorul lui
Hristos. Trebuie să înţelegem pericolul în care ne aflăm, altfel nu
vom alerga spre locul de refugiu. Pentru a dori să fim vindecaţi,
trebuie să simţim durerile provocate de rănile noastre.
Domnul spune: „Pentru că zici: ’Sunt bogat, m-am îmbogăţit
și nu duc lipsă de nimic’, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac,
orb și gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc,
ca să te îmbogăţești; și haine albe, ca să te îmbraci cu ele, și să nu
ţi se vadă rușinea goliciunii tale; și doctorie pentru ochi, ca să-ţi
ungi ochii și să vezi” (Apocalipsa 3,17.18). Aurul curăţit prin foc
este credinţa care lucrează prin dragoste. Numai aceasta ne poate
aduce în armonie cu Dumnezeu. Noi putem fi activi și putem
112 lucra intens, dar dacă nu avem o iubire ca aceea care se află în
inima lui Hristos, nu vom putea fi socotiţi niciodată printre cei
care fac parte din familia cerului. [159]
Nici un om nu își poate înţelege greșelile din proprie iniţiativă.
„Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea; cine
poate s-o cunoască” (Ieremia 17,9). Buzele pot exprima o sărăcie
a sufletului, pe care inima nu o recunoaște. În timp ce Îi vorbim
lui Dumnezeu despre sărăcia noastră spirituală, inima noastră se
poate umfla de mândria superiorităţii propriei umilinţe și a
propriei neprihăniri. Există un singur mod în care se poate obţine
adevărata cunoaștere de sine. Trebuie să privim la Domnul
Hristos. Ceea ce îi face pe oameni să fie atât de mândri de pro-
pria neprihănire este necunoașterea lui Hristos. Când vom
contempla curăţia și desăvârșirea Lui, vom înţelege propria
slăbiciune și sărăcie și ne vom vedea propriile defecte, așa cum
sunt ele în realitate. Atunci ne vom vedea pierduţi și fără speranţă,
îmbrăcaţi în hainele îndreptăţirii de sine, asemenea oricărui alt
păcătos. Vom înţelege că, dacă vom fi vreodată mântuiţi, aceasta
nu se va datora bunătăţii noastre, ci harului nemărginit al lui
Dumnezeu.
Rugăciunea vameșului a fost ascultată, deoarece a dovedit
supunerea celui care, conștient fiind de propria neputinţă, a căutat
ajutorul Celui Atotputernic. Pentru vameș, eul nu era decât o
rușine. Tot așa trebuie privit de toţi aceia care Îl caută pe
Dumnezeu. Prin credinţă, o credinţă care renunţă la orice încre-
dere în sine, cel care se roagă trebuie să se bazeze întru totul pe
puterea nemărginită a lui Dumnezeu.
Nici o conformare exterioară nu poate lua locul credinţei
simple și renunţării totale la sine. Dar, prin putere proprie, nici
un om nu poate renunţa la sine. Tot ce putem face este să fim de
acord ca Domnul Hristos să îndeplinească această lucrare. Prin
Doi închinători
urmare, rugăciunea inimii noastre va fi: Doamne, ia-mi inima,

pentru că eu nu o pot da! Ea este proprietatea Ta. Păstreaz-o Tu
curată, căci eu nu o pot păstra pentru Tine. Mântuiește-mă în
ciuda mea însumi, în ciuda firii mele slabe și necreștinești.
Modelează-mă, șlefuiește-mă, înalţă-mă într-o atmosferă curată
și sfântă, în care curentul bogat al dragostei Tale să poată străbate 113
sufletul meu.
Această renunţare la sine nu trebuie să aibă loc doar la începu-
tul vieţii de creștin. Ea trebuie înnoită la fiecare pas [160] pe
calea spre cer. Toate faptele noastre bune depind de o putere
care se află în afara noastră. De aceea, avem nevoie de o căutare

neîncetată a inimii după Dumnezeu, de o mărturisire continuă,
serioasă și zdrobitoare a păcatului și de o umilire a sufletului
înaintea Lui. Numai printr-o continuă renunţare la sine și o depen-
denţă permanentă de Domnul Hristos, vom putea înainta în
siguranţă pe calea spre cer.
Cu cât ne vom apropia mai mult de Hristos și cu cât vom vedea
mai clar curăţia caracterului Său, cu atât vom înţelege mai bine
caracterul nespus de rău al păcatului și cu atât vom simţi mai
puţin dispoziţia de a ne înălţa pe noi înșine. Aceia pe care Cerul
îi recunoaște ca fiind sfinţi sunt ultimii care să facă paradă de
propria bunătate. Apostolul Petru a devenit un slujitor credincios
al Domnului Hristos și a fost onorat mult cu lumină și cu putere
divină. El a avut o parte activă în zidirea bisericii lui Hristos. Dar
Petru nu a uitat niciodată experienţa teribilă a umilinţei sale.
Păcatul lui a fost iertat, totuși el a știut că numai harul Domnului
Hristos l-a putut ajuta să învingă slăbiciunea de caracter, care îi
pricinuise căderea. În sine însuși, el n-a găsit nimic cu care să se
laude.
Nici unul dintre apostoli sau dintre profeţi nu a pretins
vreodată că este fără păcat. Oamenii care au trăit cel mai aproape
de Dumnezeu, care și-ar fi sacrificat mai degrabă viaţa, decât să
comită o faptă rea cu bună știinţă, și pe care Dumnezeu i-a onorat
cu lumină și putere divină, au mărturisit despre păcătoșenia firii
lor. Ei nu și-au pus încrederea în puterea lor omenească și nu au
pretins că ar avea vreo neprihănire personală, ci s-au încrezut pe
deplin în neprihănirea Domnului Hristos. La fel va fi cu toţi cei
care vor privi la Domnul Hristos.
Cu fiecare pas al înaintării în experienţa creștină, pocăinţa
noastră va fi tot mai profundă. Domnul li se adresează acelora pe
care i-a iertat și îi recunoaște ca fiind poporul Său, spunându-le:
114 „Atunci vă veţi aduce aminte de purtarea voastră rea și de faptele
voastre care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înșivă, [161] din
pricina nelegiuirilor și urâciunilor voastre” (Ezechiel 36,31). De
asemenea, El spune: „Voi face legământul Meu cu tine, și vei ști
că Eu sunt Domnul, ca să-ţi aduci aminte de trecut și să roșești,
să nu mai deschizi gura de rușine când îţi voi ierta tot ce ai făcut,
zice Dumnezeu” (Ezechiel 16,62.63). Atunci, buzele noastre nu
se vor mai deschide pentru a exprima laude de sine. Vom ști că
singurul nostru motiv de laudă se regăsește numai în Domnul
Hristos. Și vom mărturisi împreună cu apostolul Pavel: „Știu că
nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească,
pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea
să-l fac” (Romani 7,18). „În ceea ce mă privește, departe de mine
gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru
Isus Hristos prin care lumea este răstignită faţă de mine, și eu
faţă de lume” (Galateni 6,14).
În armonie cu această experienţă este și porunca: „Duceţi până
la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când
sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci
Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea
Lui, și voinţa și înfăptuirea” (Filipeni 2,12.13). Dumnezeu nu te
îndeamnă să te temi că El va da greș în împlinirea făgăduinţelor
Sale, că răbdarea Lui se va sfârși sau că mila Lui se va epuiza.
Teme-te mai degrabă ca nu cumva voinţa ta să nu se supună voinţei
lui Hristos și trăsăturile moștenite sau cultivate ale caracterului
tău să stăpânească în viaţa ta. „Căci Dumnezeu este Acela care
lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voinţa și înfăptuirea.”
Teme-te ca nu cumva eul să se interpună între tine și Mântuitorul
tău, și voinţa ta egoistă să împiedice planurile mari pe care
Dumnezeu dorește să le aducă la îndeplinire prin tine. Teme-te
ca nu cumva să-ţi pui încrederea în puterea proprie, să-ţi retragi
Doi închinători
mâna din mâna Domnului Hristos și să încerci să mergi pe

drumurile vieţii fără prezenţa Sa continuă.
Trebuie să evităm tot ce ar putea încuraja mândria și încre-
derea în sine, de aceea să fim precauţi în privinţa laudelor pe care
le adresăm altora sau pe care le primim. Flatarea este obiectul
lucrării lui Satana. El îi abordează pe oameni atât prin flatări, cât 115
și prin acuzaţii și condamnări, căutând să le ruineze sufletul. Cei
[162] care obișnuiesc să-i laude pe alţii sunt folosiţi de Satana ca
agenţi ai lui. Slujitorii Domnului Hristos trebuie să îndepărteze
de la ei orice cuvânt de laudă, care li se adresează. Eul trebuie să
fie scos din atenţia noastră. Numai Domnul Hristos trebuie să fie
proslăvit. Trebuie să ne îndreptăm privirea „spre cel care ne
iubește, care ne-a spălat păcatele noastre cu sângele Său”
(Apocalipsa 1,5) și către El trebuie să se înalţe laudele inimii
noastre.
Viaţa în care este cultivată temerea de Dumnezeu nu va fi
tristă și mohorâtă. Absenţa lui Hristos face ca faţa să fie tristă,
iar viaţa, un șir neîntrerupt de oftaturi. Cei care sunt plini de
înălţare și iubire de sine nu simt nevoia unei legături vii, personale,
cu Domnul Hristos. Inima care nu a căzut pe Stâncă este mândră
de integritatea ei. Oamenii doresc o religie onorabilă și impună-
toare. Ei doresc să meargă pe o cale suficient de largă, încât să-și
poată duce cu ei însușirile nesfinte. Iubirea de sine, dorinţa de
popularitate și plăcerea de a fi lăudaţi Îl alungă pe Mântuitor din
inima lor, dar fără El este doar întuneric și tristeţe. Când locuiește
în suflet, Domnul Hristos este un izvor de bucurie. Pentru toţi
cei care Îl primesc, nota dominată a Cuvântului lui Dumnezeu
este bucuria.
„Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veșnică
și al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte și în
sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez
duhurile smerite, și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57,15).
Moise a putut privi slava lui Dumnezeu, numai când a fost
ascuns în crăpătura stâncii. Numai când vom fi ascunși în Stâncă,
Domnul Hristos ne va acoperi cu palmele Sale străpunse și vom
auzi ce le va spune El slujitorilor Săi. Dumnezeu ni Se va descoperi
și nouă, ca și lui Moise, ca fiind „plin de îndurare, milostiv, încet
la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ţine dragostea
până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea
și păcatul” (Exod 34,6.7).
Lucrarea mântuirii implică urmări pe care [163] omul cu greu
116 și le-ar putea imagina. „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut,
urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt
lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”
(1 Corinteni 2,9). Când păcătosul, atras de puterea lui Hristos,
se apropie de crucea înălţată a Domnului și se pleacă înaintea ei,
are loc o nouă creaţiune. El primește o inimă nouă. El devine o
făptură nouă în Isus Hristos. El devine întru totul sfânt. Dumnezeu
Însuși îl socotește „neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani
3,26). „Iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a și proslăvit”
(Romani 8,30). Oricât de mari ar fi rușinea și decăderea cauzate
de păcat, cinstea și înălţarea datorate iubirii răscumpărătoare vor
fi și mai mari. Tuturor fiinţelor omenești, care se străduiesc să
ajungă asemenea chipului divin, le sunt puse la dispoziţie comorile
cerului, o putere deosebită, care le va așeza într-o poziţie chiar
mai înaltă decât aceea a îngerilor care n-au păcătuit niciodată.
„Așa vorbește Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel,
către Cel dispreţuit și urât de popor, către Robul celor puternici:
’Împăraţii vor vedea lucrul acesta, și se vor scula, și voievozii se
vor arunca la pământ și se vor închina, din pricina Domnului,
care este credincios, din pricina Sfântului lui Israel, care Te-a
ales’” (Isaia 49,7).
„Tot așa, nu este voia Tatălui vostru cel din ceruri să piară
unul măcar din acești micuţi” (Matei 18,14).
Doi închinători
117
NU VA FACE DUMNEZEU DREPTATE
ALEªILOR SÃI?*
Domnul Hristos tocmai vorbise despre perioada premergătoare

revenirii Sale și despre pericolele prin care trebuiau să treacă
urmașii Săi. Referindu-Se în special la acel timp, El le-a spus o
parabolă, ca să le arate oamenilor că „trebuie să se roage necurmat
și să nu se lase”.
„Într-o cetate”, a spus El, „era un judecător, care de Dumnezeu
nu se temea și de oameni nu se rușina. În cetatea aceea era și o
văduvă care venea des la el, și-i zicea: ’Fă-mi dreptate în cearta
cu pârâșul meu’. Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar la
urmă a zis: ’Măcar că de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu
mă rușinez totuși pentru că văduva aceasta mă tot necăjește, îi
voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul’.” Domnul a
adăugat: „Auziţi ce zice judecătorul nedrept? Și Dumnezeu nu
va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El,
măcar că zăbovește faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în
curând” (Luca 18,1-8).
Judecătorul descris în această parabolă nu avea nici o conside-
raţie faţă de dreptate [165] și nici o milă faţă de cei suferinzi.
Văduva, care își prezenta cazul cu insistenţă, a fost respinsă de
fiecare dată. Ea a venit la el din nou și din nou, doar pentru a fi
tratată cu dispreţ și alungată dinaintea scaunului de judecată.
Judecătorul știa că ea avea dreptate și ar fi putut să-i rezolve
problema imediat, dar nu a vrut. El dorea să-și demonstreze puterea
arbitrară și se mulţumea să o lase să-l roage și să insiste în zadar.
Dar văduva nu voia nici să renunţe, nici să se descurajeze. Fără a
118
lua în considerare indiferenţa și împietrirea inimii lui, ea con-
tinua cu insistenţă să-și prezinte cererea, până când judecătorul a
fost de acord să se ocupe de cazul ei. „Măcar că de Dumnezeu nu
*
mă tem și de oameni nu mă rușinez”, spunea el, „totuși, pentru că
văduva aceasta mă tot necăjește, îi voi face dreptate, ca să nu tot
vină să-mi bată capul.” Pentru a-și salva reputaţia, pentru a evita
o dezvăluire în public a judecăţii sale părtinitoare și unilaterale,
el i-a făcut dreptate femeii perseverente.
Și Domnul a zis: „Auziţi ce zice judecătorul nedrept? Și
Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte
către El, măcar că zăbovește faţă de ei? Vă spun că le va face
dreptate în curând”. Aici, Domnul Hristos prezintă un contrast
distinct între judecătorul nedrept și Dumnezeu. Judecătorul a
ascultat rugămintea văduvei doar din motive egoiste, ca să nu mai
fie deranjat de insistenţa ei. El nu simţea nici milă, nici înţelegere
faţă de văduvă. Starea ei nenorocită nu însemna nimic pentru el.
Dar cât de diferită este atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei care
Îl caută. El tratează cu atenţie și cu o compasiune infinită
rugăciunile celor aflaţi în nevoie și celor necăjiţi.
Femeii, care îl ruga insistent pe judecător să-i facă dreptate, îi
murise soţul. Săracă și fără prieteni, ea nu avea nici un mijloc de
Nu va face Dumnezeu dreptate aleșilor Săi?

a-și reface situaţia ruinată. Tot astfel, prin păcat, omul a pierdut
legătura cu Dumnezeu. Prin sine însuși, omul nu se poate mântui.
Dar, în Domnul Hristos, noi suntem aduși aproape de Tatăl
ceresc. Cei aleși ai lui Dumnezeu Îi sunt dragi inimii Sale. Ei
sunt cei pe care Dumnezeu i-a chemat din întuneric la lumina Sa
minunată, ca să vestească lauda Sa și să strălucească asemenea
unor lumini [166] în mijlocul întunericului acestei lumi.
Judecătorul nedrept nu avea nici un interes deosebit faţă de cazul
femeii care Îl agasa cu rugămintea ei de a-i face dreptate. Totuși,
ca să scape de cererile ei, vrednice de milă, i-a ascultat rugămintea
și a scăpat-o de vrăjmașul ei. Dar Dumnezeu Își iubește copiii cu
o iubire infinită. Pentru El, biserica Sa este cel mai drag lucru de
pe pământ.
„Căci partea Domnului, este poporul Lui, Iacov este partea Lui 119
de moștenire. El l-a găsit într-un ţinut pustiu, într-o singurătate
plină de urlete înfricoșate; l-a înconjurat, l-a îngrijit, și l-a păzit
ca lumina ochiului Lui” (Deuteronom 32,9.10). „Căci așa vorbește
Domnul oștirilor: ’După slavă M-a trimis El la neamurile care v-au
jefuit; căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui”

(Zaharia 2,8).
Rugăciunea văduvei, „Fă-mi dreptate în cearta cu pârâșul meu”,
reprezintă rugăciunea copiilor lui Dumnezeu. Satana este marele
lor vrăjmaș. El este „pârâșul fraţilor”, care îi acuză înaintea lui
Dumnezeu zi și noapte (Apocalipsa 12,10). El lucrează în
permanenţă, ca să prezinte într-o lumină greșită, ca să acuze, ca
să înșele și să distrugă poporul lui Dumnezeu. Domnul Hristos
i-a învăţat pe ucenicii Săi să se roage tocmai pentru a fi eliberaţi
de puterea lui Satana și a agenţilor lui.
În profeţia lui Zaharia este înfăţișată atât lucrarea de acuzare
a lui Satana, cât și lucrarea Domnului Hristos de a i se opune
vrăjmașului poporului Său. Profetul spune: „El (îngerul) mi-a
arătat pe marele preot Iosua, stând în picioare înaintea Îngerului
Domnului, și pe Satana stând la dreapta lui, ca să-l pârască.
Domnul a zis lui Satana: ’Domnul să te mustre, Satano! Domnul
să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un
tăciune scos din foc?’ Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare,
și totuși stătea în picioare înaintea Îngerului” (Zaharia 3,1-3).
Poporul lui Dumnezeu este prezentat aici ca un răufăcător
[167] aflat la judecată. În calitate de mare preot, Iosua caută o
binecuvântare pentru poporul său, care se află în mare suferinţă.
În timp ce Iosua mijlocește înaintea lui Dumnezeu, în favoarea
poporului, Satana stă la dreapta lui și i se împotrivește. El îi acuză
pe copiii lui Dumnezeu și face ca situaţia lor să pară cât mai
disperată cu putinţă. El înfăţișează înaintea lui Dumnezeu faptele
lor rele și defectele lor. Satana arată greșelile și căderile lor,
sperând că ei vor apărea în ochii lui Hristos, ca având un asemenea
caracter, încât El nu le va da nici un ajutor în marea lor nevoie.
Ca reprezentant al poporului lui Dumnezeu, Iosua, îmbrăcat în
haine murdare, este vrednic de condamnare. Conștient de păcatele
120 poporului său, el este doborât de descurajare. Satana îi împovă-
rează sufletul, inspirându-i un simţământ de vinovăţie, care îl face
să se simtă aproape fără nici o speranţă. Cu toate acestea, el stă
înaintea lui Dumnezeu, continuând să se roage, în timp ce Satana
vorbește cu înverșunare împotriva lui.
Lucrarea lui Satana de acuzator a început în ceruri. Aceasta a
fost lucrarea lui pe acest pământ încă de la căderea omului și va fi
lucrarea lui, într-un sens special, pe măsură ce ne apropiem de
încheierea istoriei acestei lumi. [168] Văzând că timpul lui este
scurt, el va lucra cu o mai mare asiduitate, ca să înșele și să distrugă.
El este furios când vede că pe pământ există un popor care, în
ciuda slăbiciunii și a păcatului, respectă Legea lui Dumnezeu. Satana
este hotărât să-i facă să nu asculte de Dumnezeu. El simte o
satisfacţie deosebită când vede starea lor de nevrednicie, de aceea
a pregătit amăgiri pentru fiecare suflet, pentru ca toţi să fie prinși
în mreaja ispitei și despărţiţi de Dumnezeu. El caută să-L acuze
și să-L condamne pe Dumnezeu și pe toţi aceia care se străduiesc
să aducă la îndeplinire planurile Sale în această lume, cu un spirit
de iubire, de compasiune și de iertare.
Fiecare manifestare a puterii lui Dumnezeu pentru cei ce fac
parte din poporul Său, stârnește vrăjmășia lui Satana. De fiecare
dată când Dumnezeu lucrează în favoarea lor, Satana cu îngerii
lui acţionează cu forţe noi, străduindu-se să-i distrugă. El este

pornit împotriva tuturor celor care fac din Hristos tăria lor. Scopul
lui este să-i instige pe oameni la rău și, când reușește să-i facă să
păcătuiască, aruncă toată vina asupra celor ispitiţi. Satana arată
spre hainele lor murdare și spre caracterul lor plin de defecte. El
prezintă slăbiciunea și nesăbuinţa lor, evidenţiind faptul că nu
sunt asemenea Domnului Hristos, păcatele și lipsa recunoștinţei
lor L-au dezonorat pe Răscumpărător. Satana insistă asupra
tuturor acestor argumente, dovedind că are dreptul de a-și aduce
la îndeplinire intenţia de a-i nimici. Satana se străduiește să-i
înspăimânte pe oameni cu gândul că situaţia lor este lipsită de
speranţă și că întinarea lor nu mai poate fi spălată niciodată. În
felul acesta, el speră să le distrugă credinţa, astfel încât să cedeze
întru totul ispitelor lui și să rupă legământul lor cu Dumnezeu. 121
Copiii lui Dumnezeu nu sunt capabili să răspundă singuri la
acuzaţiile lui Satana. Când privesc la ei înșiși, ajung în pragul
disperării. Dar ei apelează la Apărătorul divin, invocând meritele
Răscumpărătorului lor. Dumnezeu poate fi „neprihănit și totuși
să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3,26).

Cu încredere, copiii lui Dumnezeu strigă către El, [169] implorân-
du-L să aducă la tăcere acuzaţiile lui Satana și să facă fără efect
planurile lui. Ei se roagă, spunând: „Fă-mi dreptate în cearta cu
pârâșul meu”, iar Domnul Hristos prezintă marele argument al
crucii, aducând la tăcere acuzatorul îndrăzneţ.
„Domnul a zis Satanei: ’Domnul să te mustre, Satano! Domnul
să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este acesta un tăciune
scos din foc?’” Când Satana caută să-i înnegrească întru totul pe
copiii lui Dumnezeu și să-i distrugă, Domnul Hristos intervine.
Deși ei au păcătuit, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovăţia
păcatelor lor. El a smuls din foc omenirea ca pe un tăciune. Prin
natura Sa umană, El este legat de om, în timp ce, prin natura Sa
divină, este una cu Dumnezeul cel veșnic. Domnul pune ajutorul
Său la îndemâna sufletelor care pier. Vrăjmașul este mustrat.
„Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, și totuși stătea în
picioare înaintea Îngerului. Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor ce
erau înaintea Lui: ’Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el!’ Apoi a
zis lui Iosua: ’Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, și te îmbrac cu
haine de sărbătoare!’ Eu am zis: ’Să i se pună pe cap o mitră curată!’
Și i-au pus o mitră curată pe cap, și l-au îmbrăcat în haine, în timp ce
Îngerul Domnului stătea acolo. Îngerul Domnului a făcut lui Iosua
următoarea mărturisire: ’Așa vorbește Domnul oștirilor: «Dacă vei
umbla pe căile Mele și dacă vei păzi poruncile Mele, vei judeca și
Casa Mea și vei priveghea asupra curţilor Mele, și te voi lăsa să intri
împreună cu cei ce sunt aici»’ chiar printre îngerii care înconjoară
tronul lui Dumnezeu (Zaharia 3,3-7).
În ciuda defectelor poporului lui Dumnezeu, Domnul Hristos
nu se îndepărtează de cei spre care este îndreptată grija și atenţia
Sa. El are puterea de a le schimba veșmintele. Domnul îndepărtează
hainele murdare de pe aceia care se pocăiesc și cred [170] și îi
122 îmbracă în haina neprihănirii Sale. El scrie iertarea în dreptul
numelor lor, în cărţile din ceruri, și îi prezintă înaintea întregului
univers ca fiind ai Săi. Satana, vrăjmașul lor, este demascat ca un
acuzator și un înșelător. Dumnezeu va face dreptate pentru cei
care sunt aleșii Săi.
Rugăciunea, „fă-mi dreptate în cearta cu pârâșul meu”, nu i se
aplică numai lui Satana, ci și tuturor acelora pe care el îi instigă
să-i reprezinte în mod fals, să-i ispitească și să-i nimicească pe cei
din poporul lui Dumnezeu. Aceia care s-au hotărât să respecte
poruncile lui Dumnezeu vor înţelege din experienţă că au ca
dușmani persoane conduse de o putere satanică. Astfel de vrăjmași
L-au urmărit și pe Domnul Hristos, la fiecare pas, cu o insistenţă
și o înverșunare pe care nici o fiinţă omenească nu le va ști
vreodată. Asemenea Învăţătorului lor, ucenicii Domnului Hristos
sunt urmăriţi de ispită, în permanenţă.
Sfânta Scriptură prezintă starea lumii chiar înainte de cea de a
doua venire a Domnului Hristos. Apostolul Iacov descrie spiritul
de lăcomie și asuprire care va predomina în acel timp, astfel:
„Ascultaţi acum voi, bogaţilor! … V-aţi strâns comori în zilele
din urmă! Iată că plata lucrătorilor, care v-au secerat câmpiile, și
pe care le-aţi oprit-o, prin înșelăciune, strigă! Și strigătele secerăto-
rilor au ajuns la urechile Domnului oștirilor. Aţi trăit pe pământ
în plăceri și în desfătări. V-aţi săturat inimile chiar într-o zi de

măcel. Aţi osândit, aţi omorât pe cel neprihănit, care nu vi se
împotrivea!” (Iacov 5,1-6). Acesta este un tablou al stării de lucruri
care există în lume în zilele noastre. Oamenii adună averi colosale,
folosind toate mijloacele de a le obţine, prin opresiune și in-
timidare, în timp ce strigătul celor înfometaţi se ridică până la
Dumnezeu.
„Și astfel izbăvirea s-a întors îndărăt, și mântuirea a stat deoparte;
căci adevărul s-a poticnit în piaţa de obște și neprihănirea nu poate
să se apropie. Adevărul s-a făcut nevăzut, și cel ce se depărtează
[171] de rău este jefuit” (Isaia 59,14.15). Aceste cuvinte s-au
împlinit în viaţa lui Hristos, aici, pe pământ. El a fost credincios
faţă de poruncile lui Dumnezeu, îndepărtând tradiţiile și cerinţele
omenești, care fuseseră așezate în locul lor. Datorită acestui fapt,
Domnul a fost urât și persecutat. Istoria aceasta se repetă. Legile 123
și tradiţiile oamenilor sunt înălţate mai presus de Legea lui
Dumnezeu, iar cei care rămân loiali faţă de poruncile lui Dumnezeu
îndură dispreţul și persecuţia. Datorită credincioșiei Sale faţă de
Dumnezeu, Domnul Hristos a fost învinuit ca fiind un călcător al
Sabatului și un blasfemiator. Despre El s-a spus că este posedat de

demoni și a fost denunţat ca făcând minuni cu ajutorul lui Belzebut.
În același fel, urmașii Săi sunt acuzaţi și prezentaţi într-o lumină
falsă. Procedând astfel, Satana speră să-i determine să păcătuiască,
pentru a-I aduce dezonoare lui Dumnezeu.
Caracterul judecătorului din parabolă, care de Dumnezeu nu
se temea și de oameni nu se rușina, a fost prezentat de Domnul
Hristos pentru a arăta felul de judecată care se practica în acea
vreme și pe care aveau să o vadă în curând, cu ocazia judecării
Sale. El dorea ca poporul Său, din toate timpurile, să-și dea seama
cât de puţină încredere vor putea avea în ziua necazului, în
conducătorii și judecătorii pământești. Adesea, poporul ales al
lui Dumnezeu trebuie să stea înaintea unor oameni care ocupă
poziţii oficiale, dar care nu fac din Cuvântul lui Dumnezeu
călăuzitorul și sfătuitorul lor, ci își urmează propriile impulsuri
nesfinte și necontrolate.
În parabola judecătorului nedrept, Domnul Hristos ne-a arătat
ce ar trebui să facem. „Nu va face oare Dumnezeu dreptate aleșilor
Lui, care strigă zi și noapte către El?” Domnul Hristos, exemplul
nostru, nu a făcut nimic pentru a Se apăra sau pentru a Se elibera.
El I-a încredinţat lui Dumnezeu cazul Său. În același fel, urmașii
Săi nu trebuie să acuze sau să condamne pe nimeni și nici să recurgă
la forţă pentru a se elibera singuri, când sunt persecutaţi.
Când se ivesc încercări care par inexplicabile, nu ar trebui să
îngăduim ca pacea să ne fie tulburată. Oricât de nedrept am fi
trataţi, să nu permitem ca în inima noastră să se nască un spirit
pătimaș. Dacă ne îngăduim un spirit [172] de răzbunare, ne facem
rău nouă înșine. Ne distrugem propria încredere în Dumnezeu și
Îl întristăm pe Duhul Sfânt. Alături de noi se află un sol ceresc,
un martor care va înălţa pentru noi un steag împotriva vrăjmașului.
El ne va învălui cu strălucirea razelor Soarelui neprihănirii. Iar
124 Satana nu poate pătrunde dincolo de ele. El nu poate să treacă
peste acest scut de lumină sfântă.
Pentru că lumea devine din ce în ce mai nelegiuită, nici unul
dintre noi nu trebuie să se flateze cu ideea că nu va întâmpina nici
o greutate. Dar tocmai aceste greutăţi ne conduc în sala de audienţe
a Celui Preaînalt. Avem posibilitatea de a căuta sfatul Aceluia
care este infinit în înţelepciune.
Domnul ne spune: „Cheamă-Mă în ziua necazului” (Psalmi
50,15). El ne invită să aducem înaintea Lui greutăţile și nevoile
noastre și dorinţa noastră după ajutor divin. El ne îndeamnă să
ne rugăm cu sinceritate și stăruinţă, îndată ce se ivesc dificultăţile.
Prin rugăciunile noastre insistente, noi ne dovedim încrederea
puternică în Dumnezeu. Conștienţa nevoii noastre ne determină
să ne rugăm stăruitor, iar Tatăl nostru ceresc este mișcat de
rugăciunile noastre fierbinţi.
Adesea, aceia care suferă dispreţul sau persecuţia pentru cre-
dinţa lor sunt ispitiţi să creadă că sunt uitaţi de Dumnezeu. În
ochii oamenilor, ei nu sunt decât o minoritate. După toate apa-
renţele, vrăjmașul triumfă asupra lor. Dar ei nu trebuie să-și calce
conștiinţa. Cel care a suferit pentru ei și a purtat suferinţele și
durerile lor nu-i va părăsi.
Copiii lui Dumnezeu nu sunt abandonaţi și lăsaţi fără apărare.
Rugăciunea mișcă braţul Celui Atotputernic. Rugăciunea a „cuce-

rit împărăţii, a făcut dreptate, a căpătat făgăduinţe, a astupat gurile
leilor, a stins puterea focului”. Noi vom înţelege ce înseamnă aceasta,
când vom auzi relatarea despre martirii care au murit pentru
credinţa lor „și au pus pe fugă oștile vrăjmașe” (Evrei 11,33.34).
[173]
Dacă ne consacrăm viaţa în slujba Sa, nu vom putea fi niciodată
puși într-o situaţie pentru care Dumnezeu nu a prevăzut ajutorul
Său. Oricare ar fi circumstanţele în care ne aflăm, avem un
Călăuzitor care ne arată drumul. Oricare ar fi problemele noastre,
avem un Sfătuitor sigur. Oricare ar fi necazurile și nevoile noastre
sau chiar dacă ne-am simţi părăsiţi, avem un Prieten care ne
iubește și ne înţelege. Dacă, în neștiinţa noastră, greșim, Domnul
Hristos nu ne părăsește. Vocea Sa clară și distinctă se aude,
spunând: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa” (Ioan 14,6). „Căci 125
El va izbăvi pe săracul care strigă și pe nenorocitul care n-are
ajutor” (Psalmi 72,12).
Domnul declară că va fi onorat de cei care se apropie de El și
Îi slujesc cu credincioșie. [174] „Celui cu inima tare Tu-i chezășuiești
pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26,3). Braţul

Celui Atotputernic este întins ca să ne conducă înainte și tot
înainte. Mergeţi înainte, spune Domnul Hristos; Eu am să vă trimit
ajutor. Voi cereţi pentru slava Numelui Meu și de aceea veţi primi.
Eu voi fi proslăvit înaintea acelora care privesc și așteaptă căderea
voastră. Ei vor vedea triumful glorios al Cuvântului Meu. „Tot ce
veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi” (Matei 21,22).
Toţi cei care suferă sau sunt trataţi în mod nedrept, să strige
către Dumnezeu. Îndepărtaţi-vă de aceia ale căror inimi sunt ca
oţelul și faceţi-I cunoscute cererile voastre Creatorului. Nimeni
dintre cei care vin la El cu inima zdrobită, nu va fi respins. Nici o
rugăciune sinceră nu se va pierde. Deși este înconjurat de osanalele
înălţate de corurile cerești, Dumnezeu aude strigătele celei mai
slabe fiinţe omenești. Când ne deschidem inima în cămăruţa
noastră, prezentându-I dorinţa noastră lui Dumnezeu, sau când
șoptim o rugăciune, mergând pe drum, cuvintele noastre ajung
până la tronul Stăpânului universului. Poate că nu sunt auzite de
nici o ureche omenească, dar ele nu se pot stinge neauzite și nici
nu se pot pierde în învălmășeala preocupărilor zilnice. Nimeni și
nimic nu poate înăbuși rugăciunea sufletului. Ea se ridică mai
presus de zgomotul străzii, mai presus de tumultul mulţimii și
ajunge în curţile cerești. Noi Îi vorbim lui Dumnezeu și de aceea
rugăciunile noastre sunt ascultate.
Chiar dacă simţi că ești cel mai nevrednic om, nu te teme să-I
prezinţi lui Dumnezeu situaţia ta. Când S-a jertfit pe Sine pentru
păcatele lumii, în persoana Domnului Hristos, El a luat asupra Sa
cazul fiecărui suflet. „El care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci
L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu
El toate lucrurile?” (Romani 8,32). Oare nu Își va împlini Dumnezeu
cuvântul Său plin de milă, pe care l-a dat pentru încurajarea și
întărirea noastră?
126 Nimic nu dorește Domnul Hristos așa de mult, cum dorește să-Și
răscumpere moștenirea de sub stăpânirea lui Satana. Dar înainte
de a fi eliberaţi de sub puterea lui Satana, care lucrează în afara
noastră, trebuie să fim eliberaţi [175] de sub puterea lui, care
acţionează înăuntrul nostru. Dumnezeu îngăduie încercările, ca să
putem fi eliberaţi de tot ce este firesc, de egoism și de orice trăsături
de caracter aspre și necreștinești. El îngăduie ca apele adânci ale
necazurilor să se reverse peste noi, ca să-L putem cunoaște pe El și
pe Isus Hristos pe care L-a trimis El, așa încât să ajungem să dorim
din adâncul inimii să fim curăţiţi de orice murdărie morală și să
putem ieși din încercare mai curaţi, mai sfinţi, mai plini de bucurie.
Adesea intrăm în cuptorul încercărilor cu sufletul întunecat de
egoism. Dar dacă rămânem răbdători în încercarea crucială a vieţii
noastre, vom ieși din ea reflectând caracterul divin. Când scopul
încercării va fi atins, „El va face să strălucească dreptatea ta ca
lumina și dreptul tău ca Soarele la amiază” (Psalmi 37,8).
Nu există nici un pericol ca Dumnezeu să nu ia în considerare
rugăciunile copiilor Săi. Există însă primejdia ca în ispite și
încercări, ei să se descurajeze și să nu mai stăruie în rugăciune.
Mântuitorul Și-a manifestat mila dumnezeiască faţă de femeia
siro-feniciană. Când a văzut durerea ei, inima Sa a fost mișcată.
El ar fi dorit mult să-i dea imediat asigurarea că rugăciunea ei a
fost ascultată, dar voia să le dea o lecţie ucenicilor Săi, și de aceea,

pentru un timp, a lăsat impresia că neglijează strigătul inimii ei
zbuciumate. Totuși, când credinţa ei a devenit evidentă, Domnul
i-a adresat cuvinte de laudă și i-a dăruit binecuvântarea preţioasă
pe care o ceruse. Ucenicii n-au uitat niciodată lecţia aceasta și ea
a fost cuprinsă în raportul biblic, pentru a arăta care este rezultatul
rugăciunii stăruitoare.
Domnul Hristos Însuși a fost cel care a pus în inima mamei o
stăruinţă ce nu putea fi respinsă. Domnul Hristos a fost acela
care i-a dat văduvei curaj și hotărâre în atitudinea ei faţă de judecător.
Domnul Hristos a fost Acela care, cu veacuri înainte, i-a inspirat
lui Iacov aceeași credinţă stăruitoare în lupta sa tainică de la pârâul
Iaboc. Iar Domnul nu putea să nu răsplătească tocmai credinţa
pe care El Însuși o sădise în inima acestor oameni. [176] 127
Acela care locuiește în Sanctuarul ceresc judecă drept. El are
o simpatie mai mare faţă de poporul Său, care se luptă cu ispitele
într-o lume a păcatului, decât faţă de oastea îngerilor care stau în
jurul tronului Său.
Întregul cer manifestă cel mai mare interes faţă de această lume,
care este ca un fir de praf în univers, deoarece Domnul Hristos a plătit
un preţ infinit pentru mântuirea locuitorilor ei. Răscumpărătorul lumii
a legat pământul de cer prin legături tainice, căci răscumpăraţii
Domnului sunt aici. Fiinţele cerești încă mai vizitează pământul ca în
zilele din vechime, când umblau și vorbeau cu Avraam și cu Moise. În
mijlocul activităţii intense din marile noastre orașe, în mijlocul
mulţimilor care se îngrămădesc pretutindeni și umplu târgurile, unde,
de dimineaţă și până seara oamenii se comportă ca și când afacerile,
sportul și plăcerile ar fi totul în viaţă, unde sunt atât de puţini care să
contemple realităţile nevăzute – chiar și aici, Cerul încă mai are
veghetorii și sfinţii Săi. Există fiinţe nevăzute care observă fiecare cuvânt
și fiecare faptă a oamenilor. În orice întâlnire de afaceri, în reuniunile
dedicate plăcerii și în fiecare adunare de rugăciune, sunt mult mai
mulţi ascultători decât pot vedea ochii noștri. Uneori, fiinţele cerești
înlătură cortina care ascunde lumea nevăzută, pentru ca toate gândurile
noastre să poată fi atrase de la agitaţia și iureșul vieţii, ca să nu pierdem
din vedere faptul că există martori nevăzuţi care asistă la tot ce spunem
sau facem noi.
Trebuie să înţelegem mai bine lucrarea îngerilor pentru noi.
Ar fi bine să ne gândim că fiinţele cerești conlucrează cu noi și ne
poartă de grijă în tot ce facem. Deși nevăzute, oștirile de lumină
și putere sunt alături de cei slabi și umili, care cred și invocă
făgăduinţele lui Dumnezeu. Heruvimii, serafimii și îngerii care
excelează în putere – de zece mii de ori zece mii și mii de mii –
stau la dreapta Sa, „toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească
o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea” (Evrei 1,14). [177]
Prin lucrarea acestor îngeri, se păstrează un raport fidel al
cuvintelor și faptelor tuturor oamenilor. Fiecare faptă de cruzime
sau de nedreptate faţă de cei din poporul lui Dumnezeu, tot ce-i
face pe aceștia să sufere datorită celor răi este înregistrat în ceruri.
128 „Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și
noapte către El, măcar că zăbovește faţă de ei? Vă spun că le va
face dreptate în curând” (Luca 18,7.8).
„Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui
Dumnezeu, să puteţi căpăta ceea ce v-a fost făgăduit. Încă puţină,
foarte puţină vreme, și cel ce vine va veni și nu va zăbovi” (Evrei
10,35-37). „Iată că plugarul așteaptă roada scumpă a pământului,
și o așteaptă cu răbdare până primește ploaie timpurie și târzie.
Fiţi și voi îndelung răbdători, întăriţi-vă mâinile, căci venirea
Domnului este aproape” (Iacov 5,7.8).
Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu este minunată. Dreptatea
Sa așteaptă atâta vreme, cât harul continuă să facă apel la inima
păcătosului. Dar „dreptatea și judecata sunt temelia scaunului
Său de domnie” (Psalmi 97,2). „Domnul este îndelung răbdător”,
totuși El este „de o mare tărie, și nu lasă nepedepsit pe cel rău.
Domnul umblă în furtună și în vârtej, și norii sunt praful picioare-
lor Lui” (Naum 1,3).
Lumea a ajuns foarte îndrăzneaţă în călcarea Legii lui
Dumnezeu. Datorită îndelungii Sale îndurări, oamenii au călcat
în picioare autoritatea Sa. Ei s-au încurajat unul pe altul în a
oprima și a se purta cu cruzime faţă de moștenirea Sa, spunând:
„Ce ar putea să știe Dumnezeu, și ce ar putea să cunoască Cel
Preaînalt?” (Psalmi 73,11). Dar există o limită peste care ei nu

pot trece. Este aproape timpul când vor atinge limita care le-a
fost stabilită. Chiar acum, aproape că au depășit graniţele
îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, limitele [178] harului Său și
ale milei Sale. Dumnezeu va interveni pentru a-Și salva onoarea,
ca să-Și elibereze poporul și să nimicească mândria celor nelegiuiţi.
În zilele lui Noe, oamenii au desconsiderat Legea lui Dumnezeu,
până când amintirea Creatorului aproape că a dispărut de pe
pământ. Nelegiuirea lor a ajuns așa de mare, încât Domnul a adus
potopul asupra pământului, ștergându-i de pe suprafaţa sa pe toţi
locuitorii lui nelegiuiţi.
De-a lungul veacurilor, Dumnezeu Și-a făcut cunoscut întot-
deauna modul în care lucrează. Ori de câte ori a venit un timp de
criză, El S-a descoperit și a intervenit pentru a împiedica realizarea
planurilor lui Satana. În viaţa naţiunilor, a familiei și a individului, 129
El a îngăduit adesea ca lucrurile să ajungă într-o stare de criză,
pentru ca atunci intervenţia Sa să poată deveni evidentă. În astfel
de condiţii, El a făcut să se vadă că există un Dumnezeu în Israel,
care Își susţine Legea și Își apără poporul.
În acest timp, când nelegiuirea predomină, putem ști că ul-

tima mare criză este la ușă. Când dispreţuirea Legii lui Dumnezeu
va fi aproape generală, când poporul lui Dumnezeu va fi oprimat
și lovit de ceilalţi oameni, Dumnezeu va interveni.
Este aproape timpul, când El va zice: „Du-te poporul Meu,
intră în odaia ta, și încuie ușa după tine; ascunde-te câteva clipe
până va trece mânia. Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui să
pedepsească nelegiuirea locuitorilor pământului; și pământul va
da sângele pe faţă și nu va mai acoperi uciderile” (Isaia 26,20.21).
Poate că acum există încă mulţi oameni care, deși pretind că sunt
creștini, îi înșală și îi asupresc pe săraci, jefuiesc pe văduvă și pe
orfan și se lasă conduși de ura lor satanică, pentru că nu pot
controla conștiinţa poporului lui Dumnezeu. Totuși Dumnezeu
va aduce la judecată toate aceste fapte. Și „judecata este fără milă
pentru cel ce n-a avut milă” (Iacov 2,13). Nu va mai trece mult
timp, până când acești oameni vor sta înaintea Judecătorului
întregului pământ [179] și vor trebui să dea socoteală pentru toate
suferinţele trupești și sufletești pe care li le-au provocat celor
credincioși, care formează moștenirea lui Hristos. Chiar dacă
acum pot să recurgă la acuzaţii false, pot să-și bată joc de aceia
pe care Dumnezeu i-a chemat să facă lucrarea Sa și pot să-i arunce
în închisori pe credincioșii Săi, să-i pună în lanţuri și cătușe, să-i
exileze sau chiar să-i ducă la moarte, totuși toţi aceștia vor trebui
să răspundă pentru fiecare suferinţă și pentru toate lacrimile
vărsate, pe care le-au provocat. Dumnezeu le va plăti îndoit pentru
păcatele lor. Cu privire la Babilon, simbolul bisericii apostate,
celor însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a judecăţii, Domnul le
spune: „Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, și au ajuns până la
cer; și Dumnezeu Și-a adus aminte de nelegiuirile ei. Răsplătiţi-i
cum v-a răsplătit ea, și întoarceţi-i de două ori cât faptele ei.
Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea” (Apocalipsa
130 18,5.6).
Din India, China, Africa, din insulele mărilor, din pieptul
milioanelor de oameni asupriţi în așa-zisele ţări creștine, strigătul
de suferinţă al omenirii se ridică până la Dumnezeu. Acest strigăt
nu va rămâne mult timp fără răspuns. Dumnezeu va curăţa
pământul de stricăciunea morală, nu printr-un potop de ape, ca
în zilele lui Noe, ci printr-un potop de foc, care nu va putea fi
stins prin nici o invenţie omenească.
„Aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de
când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar în vremea
aceea, poporul său va fi mântuit și anume oricine va fi găsit scris
în carte” (Daniel 12,1).
Din mansarde, din bordeiuri, din închisori, de pe eșafoduri,
din munţi și din pustiuri, din peșterile pământului și din adâncurile
mărilor, Domnul Hristos îi va strânge la Sine pe toţi copiii Săi. Pe
pământ, ei au fost săraci, oprimaţi și chinuiţi. Milioane de
credincioși au coborât în mormânt acoperiţi de acuzaţii infame,
pentru că au refuzat să cedeze amăgirilor lui Satana. Copiii lui
Dumnezeu au fost declaraţi de tribunalele omenești ca fiind cei
mai ticăloși răufăcători. Dar este aproape ziua când „Dumnezeu
va fi Cel care va judeca” (Psalmi 50,6). Atunci vor fi răsturnate
hotărârile omenești. „Domnul [180] Dumnezeu… îndepărtează
de pe tot pământul ocara poporului Său” (Isaia 25,8). Fiecăruia i

se va da o haină albă (Apocalipsa 6,11). „Ei vor fi numiţi popor
sfânt, răscumpăraţi ai Domnului” (Isaia 62,12).
Oricare ar fi crucea pe care au fost chemaţi să o poarte, oricare
ar fi pierderea pe care au suferit-o, oricare ar fi persecuţia pe
care au îndurat-o, chiar până la pierderea vieţii lor trecătoare,
copiii lui Dumnezeu vor fi răsplătiţi cu îmbelșugare. „Ei vor vedea
faţa Lui, și Numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22,4).
131
ACEST OM ÎI PRIMEªTE PE CEI
PÃCÃTOªI*
Deoarece „vameșii și păcătoșii” se strângeau în jurul Domnului

Hristos, rabinii își exprimau dezaprobarea, spunând: „… Omul
acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei” (Luca 15,2).
Prin această acuzaţie, ei insinuau că Domnului Hristos Îi
plăcea să se afle în compania unor oameni păcătoși și josnici și
era insensibil faţă de ticăloșia lor. Rabinii erau dezamăgiţi de
Domnul Hristos. Ei se întrebau de ce o Persoană care pretindea
că are un caracter așa de nobil nu li Se alătura lor și nu respecta
metodele lor de a învăţa? De ce Se comporta El așa de modest,
lucrând în mijlocul tuturor categoriilor sociale? Dacă ar fi fost
un profet adevărat, spuneau ei, atunci ar fi fost de acord cu ei și
i-ar fi tratat pe vameși și pe păcătoși cu indiferenţa pe care o
meritau. Deși acești stâlpi ai societăţii se aflau într-o continuă
controversă cu Domnul Hristos, curăţia vieţii Sale îi umplea de
respect și de teamă și îi făcea să se simtă condamnaţi. Ei erau
foarte supăraţi că Isus se întâlnea cu oameni care erau socotiţi
drojdia societăţii și îi trata cu o simpatie atât de evidentă. Rabinii
nu erau de acord cu metodele Sale. Ei se considerau educaţi, nobili
și extrem de religioși, dar exemplul lui Hristos le demasca ego-
ismul. [186]
Fariseii erau supăraţi, de asemenea, pentru că tocmai aceia
care arătau doar dispreţ faţă de rabini și nu erau văzuţi niciodată
în sinagogi, se îngrămădeau în jurul Domnului Hristos și ascultau
foarte atenţi cuvintele Lui. În prezenţa curăţiei Sale, cărturarii și
fariseii nu simţeau decât condamnare. Așadar, cum era posibil ca
132
vameșii și păcătoșii să fie atât de atrași spre Hristos?
Ei nu știau că explicaţia se afla chiar în cuvintele pe care le
rostiseră ei, ca o acuzaţie batjocoritoare: „Acest om primește pe
*
păcătoși”. Cei care vin la Domnul Isus simt în prezenţa Sa că și
pentru ei există scăpare din prăpastia păcatului. Fariseii îi tratau
doar cu batjocuri și condamnări, dar Domnul Hristos îi întâmpina
ca pe niște copii ai lui Dumnezeu, într-adevăr, înstrăinaţi de casa
părintească, dar nu uitaţi de inima Tatălui. Tocmai starea neno-
rocită și păcatul lor îi făcea, cu atât mai mult, obiectul milei și
iubirii Sale. Cu cât erau mai înstrăinaţi de El, cu atât mai aprins
era dorul Său și cu atât mai mare era sacrificiul făcut pentru
salvarea lor.
Învăţătorii lui Israel ar fi trebuit să înveţe toate aceste lucruri
din sulurile sfinte, despre care pretindeau cu mândrie că le erau
încredinţate, ca să păstreze și să le explice. Nu scrisese oare David
– care a săvârșit un păcat de moarte – „Rătăcesc ca o oaie pierdută;
caută pe robul Tău…” (Psalmi 119,176). Nu descoperise oare
profetul Mica dragostea lui Dumnezeu pentru cel păcătos, spu-
nând: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea și treci
cu vederea păcatele rămășiţei moștenirii Tale? El nu-Și ţine mânia
pe vecie, ci Îi place îndurarea!” (Mica 7,18)
Oaia pierdută
Acest Om îi primește pe cei păcătoși

De data aceasta, Domnul Hristos nu le-a amintit ascultătorilor
Săi cuvintele Sfintelor Scripturi. El a făcut apel la mărturia
experienţei lor de viaţă. Pajiștile întinse de la răsăritul răului Iordan
ofereau pășuni îmbelșugate pentru turmele de oi, iar prin văile
înguste și pe dealurile împădurite rătăceau [187] multe oi pierdute,
care trebuiau căutate și aduse înapoi la staul, prin grija păstorului.
Printre cei adunaţi în jurul Domnului Isus se aflau atât păstori,
cât și oameni care își investiseră banii în turme de oi și în cirezi
de vite și toţi aceștia puteau înţelege bine ilustraţia Sa. „Care om
dintre voi, dacă are o sută de oi și pierde pe una din ele, nu lasă pe
cele nouăzeci și nouă pe izlaz, și se duce după cea pierdută, până 133
o găsește” (Luca 15,4).
Aceste suflete pe care voi le dispreţuiţi, spune Domnul Isus,
sunt proprietatea lui Dumnezeu. Ele îi aparţin atât prin creaţiune,
cât și prin răscumpărare și sunt de mare preţ în ochii Săi. Așa
cum păstorul își iubește oile și nu se poate odihni, dacă lipsește

chiar și numai una dintre ele, tot astfel, într-o măsură infinit mai
mare, Dumnezeu iubește fiecare suflet rătăcit și înstrăinat.
Oamenii pot respinge chemările dragostei Sale, ei pot rătăci
departe de El, pot alege un alt stăpân. Totuși ei sunt ai lui Dumnezeu,
iar El dorește nespus de mult să recâștige ce Îi aparţine. El spune:
„Cum își cercetează un păstor turma, când este în mijlocul oilor
împrăștiate, așa Îmi voi cerceta Eu oile și le voi strânge din toate
locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori și de negură”
(Ezechiel 34,12).
În această parabolă, păstorul pleacă în căutarea unei singure
oi – tocmai cea mai neînsemnată oaie din turmă. Tot astfel, chiar
dacă ar fi existat doar un singur suflet pierdut, Domnul Hristos
tot ar fi murit pentru el.
Oaia care s-a rătăcit de turmă este cea mai neajutorată dintre
toate creaturile. Ea trebuie căutată de păstor, deoarece singură
nu poate găsi calea de întoarcere. Tot așa este și cu sufletul care
s-a rătăcit departe de Dumnezeu. El la fel de neajutorat ca oaia
pierdută și, dacă Iubirea divină nu ar fi venit să-l salveze, nu și-ar
fi găsit niciodată drumul înapoi la Dumnezeu.
Păstorul care descoperă că lipsește una dintre oile sale nu
privește nepăsător la turma care este adăpostită în siguranţă,
spunând: „Am nouăzeci și nouă de oi și mă va costa prea mult
necaz, ca să merg în căutarea celei rătăcite. [188] Să vină singură
înapoi și eu îi voi deschide poarta și o voi lăsa să intre”. Nu, ci
îndată ce oaia s-a rătăcit, păstorul devine plin de îngrijorare și
durere. El numără oile din nou și din nou. Când este sigur că s-a
pierdut o oaie, nu-și găsește somnul. Le lasă pe cele nouăzeci și
nouă în staul și pleacă în căutarea oii rătăcite. Cu cât noaptea
este mai întunecată și mai furtunoasă și cu cât calea este mai
periculoasă, cu atât mai mare este îngrijorarea păstorului și cu
134 atât mai stăruitoare este căutarea lui. El face orice efort posibil
pentru a găsi oaia pierdută.
Câtă ușurare sufletească simte păstorul când aude în depărtare
primul strigăt slab al oii pierdute. Orientându-se după sunet, se
caţără pe stâncile cele mai abrupte și merge chiar până la marginea
prăpastiei, riscându-și propria viaţă. El își continuă căutarea, în
timp ce strigătul, din ce în ce mai slab, îi spune că oaia lui este
gata să moară. În cele din urmă, efortul său este răsplătit. Oaia
pierdută este găsită. După aceea, păstorul nu o ceartă, pentru că
i-a pricinuit atâta necaz. El nu o mână cu biciul. Nici măcar nu
încearcă să o îndemne spre staul. Ci, plin de bucurie, ia pe umerii
săi creatura care tremură. Dacă este rănită sau lovită, o ia în braţe,
strângând-o la pieptul său, pentru ca din căldura inimii lui să-i
poată da viaţă. Mulţumit că eforturile lui de a o căuta nu au fost
zadarnice, păstorul poartă oaia rătăcită înapoi la staul.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că nu a oferit
imaginaţiei noastre tabloul unui păstor trist, care se întoarce la
staul fără oaia rătăcită. Parabola nu ne vorbește despre nereușită,
ci despre succesul și bucuria regăsirii. Aici se află garanţia lui
Dumnezeu, că nici măcar o singură oaie rătăcită a turmei Sale nu
este trecută cu vederea, nici măcar una nu este lăsată fără ajutor.
Fiecare om care va accepta să fie răscumpărat, va fi salvat de
Domnul Hristos din prăpastia degradării morale și din spinii
păcatului.
Suflet disperat, chiar dacă ai comis nelegiuiri, prinde curaj!

Nu te îndoi nici o clipă de faptul că Dumnezeu îţi iartă [189]
păcatele și îţi îngăduie să vii în prezenţa Sa. El este Acela care a
făcut primul pas. Încă pe când erai răzvrătit împotriva Sa,
Dumnezeu a plecat în căutarea ta. Cu inima duioasă și iubitoare
a păstorului, El le-a lăsat pe cele nouăzeci și nouă de oi și a ieșit
în pustie, ca s-o găsească pe cea care era pierdută. El cuprinde în
braţele iubirii Sale sufletul lovit, rănit și gata să moară, și îl duce
cu bucurie, în siguranţă, la staul.
Iudeii îi învăţau pe oameni că înainte ca iubirea lui Dumnezeu
să se manifeste faţă de cel păcătos, acesta trebuia să se pocăiască.
În concepţia lor, pocăinţa era o lucrare prin care oamenii câștigau
favoarea Cerului. Tocmai această idee i-a determinat pe farisei 135
să exclame cu uimire și mânie: „Acest om primește pe păcătoși”.
În conformitate cu ideile lor, Domnul nu ar fi trebuit să-i permită
nimănui să se apropie de El, cu excepţia celor care se pocăiseră.
Dar, în parabola oii pierdute, Domnul Hristos ne învaţă că
mântuirea nu vine ca rezultat al faptului că noi Îl căutăm pe

Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu ne caută pe noi. „Nu este
nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute cu
tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut” (Romani 3,11.12).
Noi nu ne pocăim pentru ca Dumnezeu să ne poată iubi, ci El Își
dezvăluie dragostea Sa, pentru ca noi să ne putem pocăi.
În cele din urmă, când oaia rătăcită este adusă acasă, mulţu-
mirea păstorului își găsește expresia în cântece melodioase de
bucurie. El își cheamă prietenii și vecinii, spunându-le: „Bucuraţi-vă
împreună cu mine; căci mi-am găsit oaia care era pierdută”. Tot
astfel, când Marele Păstor al turmei găsește un suflet rătăcit,
întregul cer se unește cu pământul în cântări de mulţumire și de
bucurie.
„Tot așa, vă spun, că va fi mai multă bucurie în cer pentru un
singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă
de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15,7)
Voi, fariseilor, spunea Domnul Hristos, vă consideraţi niște
preferaţi ai Cerului. Voi vă credeţi în siguranţă, în neprihănirea
voastră. Prin urmare, să știţi că dacă [190] nu aveţi nevoie de
pocăinţă, misiunea Mea nu este pentru voi. Acești oameni
sărmani, care își simt sărăcia și păcătoșenia, sunt tocmai aceia pe
care Eu am venit să-i salvez. Îngerii din cer sunt interesaţi de
acești oameni pierduţi, pe care voi îi dispreţuiţi. Când unul dintre
aceste suflete Mi se alătură, voi reclamaţi și surâdeţi batjocoritor,
dar să știţi că îngerii se bucură și în curţile cerului răsună cântece
de biruinţă.
Rabinii aveau o zicală care spunea că atunci când este nimicit
cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, în cer este bucurie,
dar Domnul Isus i-a învăţat pe oameni că lucrarea de nimicire
este o lucrare străină pentru Dumnezeu. Bucuria și satisfacţia
întregului cer constă în refacerea chipului lui Dumnezeu în sufletul
136 acelora pe care El i-a creat.
Când încercă să se întoarcă la Dumnezeu, cel care a rătăcit
departe de El, în lumea păcatului, va avea de înfruntat critica și
neîncrederea. Unii se vor întreba cu îndoială dacă pocăinţa lui
este adevărată sau vor șopti: „Nu este statornic. Nu cred că va
rezista”. Aceste persoane nu fac lucrarea lui Dumnezeu, ci
lucrarea lui Satana, care este pârâșul fraţilor. Prin criticile lor,
cei răi speră să descurajeze acel suflet și să-l îndepărteze tot mai
mult de speranţa mântuirii și de Dumnezeu. Păcătosul care se
pocăiește trebuie să mediteze la bucuria pe care o are cerul pentru
întoarcerea celui pierdut. Să-și găsească liniștea sufletească în
iubirea lui Dumnezeu și în nici un caz să nu se descurajeze datorită
dispreţului și suspiciunii fariseilor.
Rabinii au înţeles parabola Domnului Hristos ca aplicându-li-se
vameșilor și păcătoșilor. Dar ea are și o semnificaţie mai cuprinză-
toare. Prin oaia pierdută, Domnul Hristos nu îi reprezenta numai
pe cei păcătoși, în mod individual, ci și întreaga lume apostată și
ruinată de păcat. Această lume este doar un atom în universul
vast asupra căruia domnește Dumnezeu, totuși această mică lume
căzută în păcat – această oaie pierdută – este mult mai preţioasă
în ochii Săi, decât sunt cele nouăzeci și nouă, care nu s-au înstrăinat
niciodată de staul. Domnul Hristos, iubitul Conducător din curţile
cerești, [191] a coborât din poziţia Sa înaltă, a lăsat la o parte
slava pe care o avea la Tatăl, ca să salveze această lume pierdută.
În acest scop, El a părăsit lumile cerești necăzute, ca să fie

„străpuns pentru păcatele noastre” și „zdrobit pentru fărădelegile
noastre” (Isaia 53,5). Dumnezeu S-a dat pe Sine, prin Fiul Său,
ca să poată avea bucuria de a primi înapoi oaia pierdută.
„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui
Dumnezeu” (1 Ioan 3,1). Iar Domnul Hristos spune: „Cum M-ai
trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume”
(Ioan 17,18), pentru a împlini „ce lipsește suferinţelor lui Hristos,
pentru trupul Lui, care este biserica” (Coloseni 1,24). Fiecare
suflet pe care l-a salvat Domnul Hristos este chemat să lucreze în
Numele Său pentru salvarea celor pierduţi. Această lucrare fusese
neglijată în poporul Israel. Dar oare nu este ea neglijată și astăzi 137
de aceia care pretind a fi urmașii lui Hristos?
Stimate cititor, pe câţi dintre cei care rătăcesc i-ai căutat tu
pentru a-i aduce înapoi în staul? Când le întorci spatele celor
care nu îţi par simpatici și promiţători, îţi dai tu seama că neglijezi
tocmai sufletele pe care le caută Domnul Hristos? Poate că ei au

cea mai mare nevoie de înţelegerea ta, chiar în momentul când le
întorci spatele. În fiecare adunare de rugăciune și închinare, există
suflete care doresc cu disperare pace și odihnă. Poate că par să
aibă o viaţă neglijentă, dar ele nu sunt insensibile faţă de influenţa
Duhului Sfânt. Multe dintre ele ar putea fi câștigate pentru Hristos.
Dacă nu este adusă înapoi în staul, oaia pierdută rătăcește până
când moare. Tot astfel, multe suflete merg spre ruină, deoarece
nici o mână nu este întinsă pentru a le salva. Poate că aceia care
greșesc par nepăsători și aspri, dar, dacă ar fi beneficiat de aceleași
avantaje pe care le-au avut alţii, ar fi manifestat mult mai multă
nobleţe sufletească și o aptitudine mai mare pentru [192] slujire.
Îngerilor le este milă de acești rătăciţi. Îngerii plâng, în timp ce
ochii oamenilor sunt lipsiţi de lacrimi și inima lor este fără
compasiune.
O, câtă lipsă de simpatie profundă și mișcătoare este arătată
faţă de cel ispitit și greșit! O, câtă nevoie este ca spiritul lui Hristos
să se manifeste mai mult în atitudinea noastră, și mai puţin, cu
mult mai puţin, spiritul firii noastre!
Fariseii au înţeles parabola Domnului Hristos ca fiind o
mustrare la adresa lor. În loc de a accepta criticile pe care le
aduceau ei cu privire la lucrarea Sa, El i-a învinovăţit pentru
neglijenţa lor faţă de vameși și păcătoși. Domnul nu a făcut aceasta
în mod deschis, ca nu cumva să-și închidă inima faţă de El și să se
întoarcă împotriva Lui. Dar parabola Sa le înfăţișa tocmai lucrarea
pe care Dumnezeu o cerea de la ei, dar pe care ei nu o îndeplineau.
Dacă ar fi fost niște păstori adevăraţi, acești conducători ai
poporului Israel ar fi făcut lucrarea unui păstor. Ei ar fi manifestat
mila și iubirea Domnului Hristos și I s-ar fi alăturat în lucrarea
Sa. Dar refuzul lor dovedea că pretenţiile lor de evlavie erau false.
Cu toate că mulţi au respins mustrarea Domnului Hristos, totuși
138 unii au fost convinși de cuvintele Sale. După înălţarea lui Hristos
la cer, Duhul Sfânt a venit asupra lor și ei li s-au alăturat ucenicilor
Săi pentru a îndeplini chiar lucrarea descrisă în parabola oii
pierdute.
Banul pierdut
După parabola oii pierdute, Domnul Hristos a prezentat o altă
parabolă, spunând: „Sau care femeie, dacă are zece lei de argint,
și pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa, și nu
caută cu băgare de seamă până când îl găsește?” (Luca 15,8)
În Orient, casele săracilor erau formate de obicei dintr-o
singură încăpere, adesea fără ferestre și întunecoasă. Camera era
măturată rareori, iar o monedă ce cădea pe podea era acoperită
repede de praf și de gunoi. Ca să poată fi găsită, trebuia aprinsă o
lumânare, chiar și în timpul zilei, iar casa trebuia măturată cu
mare atenţie. [193]
De obicei, zestrea de căsătorie a femeii consta în monede.
Acestea erau proprietatea ei cea mai de preţ și ea le păstra cu
atenţie pentru a le transmite ca moștenire fiicelor ei. Pierderea
uneia dintre aceste monede era considerată o adevărată nenoro-
cire, iar găsirea ei era un motiv de mare bucurie pe care femeia
dorea să o împărtășească îndată cu vecinele ei.
„După ce l-a găsit”, a spus Domnul Hristos, „cheamă pe priete-
nele și vecinele ei și zice: ’Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am
găsit leul pe care-l pierdusem’. Tot așa, vă spun că este bucurie

înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se
pocăiește” (Luca 15,9.10).
Asemenea celei precedente, această parabolă vorbește despre
pierderea unui obiect care poate fi găsit, dacă este căutat cu
atenţie, iar găsirea lui aduce o mare bucurie. Totuși cele două
parabole reprezintă două categorii diferite de oameni. Oaia
pierdută știe că este pierdută. Ea l-a părăsit pe păstor și turma,
dar nu se poate întoarce singură în staul. Oaia pierdută îi repre-
zintă pe aceia care sunt conștienţi că s-au despărţit de Dumnezeu
și sunt învăluiţi de norul confuziei, al dificultăţilor și al umilinţei
și trec prin ispite dureroase. Moneda pierdută îi reprezintă pe 139
aceia care sunt pierduţi în păcat și nelegiuire, dar nu își dau seama
de starea lor. Ei sunt înstrăinaţi de Dumnezeu, dar nu știu că se
află în această situaţie. Sufletul lor este în pericol, însă ei [194]
sunt inconștienţi și nepăsători. În această parabolă, Domnul
Hristos ne spune că până și cei indiferenţi faţă de cerinţele lui

Dumnezeu sunt obiectul iubirii Sale pline de milă. Ei trebuie
căutaţi, ca să poată fi aduși înapoi la Dumnezeu.
Oaia rătăcea departe de staul. Ea era pierdută în pustie sau în
munţi. Moneda de argint era pierdută în casă. Ea era aproape și
totuși nu putea fi recuperată decât printr-o căutare atentă.
Această parabolă conţine o lecţie pentru familii. Adesea, în
familie există o mare neglijenţă în ce privește starea spirituală a
membrilor ei. Printre aceștia poate fi unul care s-a înstrăinat de
Dumnezeu, dar cât de puţină îngrijorare se manifestă, ca nu cumva
unul dintre darurile încredinţate de Dumnezeu să fie pierdut chiar
în cămin.
Deși zace pierdută în praf și gunoi, moneda este totuși o piesă
de argint. Proprietarul o caută, deoarece este de valoare. Tot
astfel, fiecare suflet, deși degradat de păcat, este considerat preţios
în ochii lui Dumnezeu. După cum moneda poartă chipul și
inscripţia puterii conducătoare, tot așa omul a purtat chipul lui
Dumnezeu la creaţiune și, chiar dacă acum acest chip este
deteriorat și șters prin influenţa păcatului, urmele lui rămân în
fiecare suflet. Dumnezeu dorește să refacă sufletul și să întipă-
rească din nou în el chipul neprihănirii și al sfinţeniei Sale.
Femeia din parabolă își caută cu atenţie moneda pierdută. Ea
aprinde o candelă și mătură casa. Îndepărtează tot ce i-ar putea
stânjeni căutarea. Deși s-a pierdut doar o monedă, ea își va con-
tinua căutarea, până când o va găsi. Tot astfel, dacă un membru
al familiei este înstrăinat de Dumnezeu, trebuie folosite toate
mijloacele pentru recâștigarea lui. Toţi ceilalţi membri ai familiei
trebuie să se cerceteze pe ei înșiși cu atenţie și seriozitate. Să-și
analizeze modul de viaţă și să vadă dacă nu cumva în conducerea
familiei există unele greșeli prin care acel suflet este încurajat să
rămână în starea lui de nepocăinţă. [195]
140 Dacă în familie există un copil care nu este conștient de starea
lui păcătoasă, părinţii nu ar trebui să stea liniștiţi. Să fie aprinsă
lumina. Cercetaţi Cuvântul lui Dumnezeu și, în lumina lui,
examinaţi totul cu seriozitate pentru a vedea de ce s-a pierdut
acest copil. Părinţii să-și cerceteze inima și să-și verifice obiceiurile
și practicile. Copiii sunt moștenirea Domnului, iar noi suntem
răspunzători faţă de El pentru felul în care ne îngrijim de ceea ce
Îi aparţine.
Există taţi și mame care doresc cu nerăbdare să lucreze în
teritorii misionare străine. Mulţi sunt activi în lucrarea creștină
din afara căminului, în timp ce propriii copii sunt străini de
Mântuitorul și de iubirea Sa. Mulţi părinţi îi încredinţează
pastorului sau instructorului Școlii de Sabat lucrarea de câștigare
a copiilor lor pentru Domnul Hristos, dar procedând astfel își
neglijează propria responsabilitate pe care le-a dat-o Dumnezeu.
A-i educa și a-i instrui pe copii în așa fel încât să devină niște
creștini buni constituie cea mai înaltă lucrare de slujire pe care o
pot face părinţii pentru Dumnezeu. Aceasta este o lucrare care
necesită o muncă plină de răbdare și un efort perseverent și serios,
ce durează o viaţă întreagă. Prin neglijarea acestei responsabilităţi,
noi ne dovedim a fi niște ispravnici necredincioși. Dumnezeu nu
va accepta nici o scuză pentru o astfel de neglijenţă.
Dar cei care s-au făcut vinovaţi de această neglijenţă nu trebuie
să dispere. Femeia a cărei monedă se pierduse a căutat-o până
când a găsit-o. Tot așa trebuie să lucreze și părinţii pentru cei din

casa lor, cu dragoste, credinţă și rugăciune, până când vor putea
veni înaintea lui Dumnezeu [196] cu bucurie, spunând: „Iată, eu
și copiii pe care mi i-a dat Domnul” (Isaia 8,18).
Aceasta constituie o adevărată lucrare misionară în cămin și
este la fel de folositoare pentru cei care o îndeplinesc, ca și pentru
aceia spre binele cărora este îndeplinită. Prin preocuparea credin-
cioasă faţă de cei aflaţi în cercul familiei, noi ne pregătim să lucrăm
pentru membrii familiei Domnului, alături de care, dacă vom
rămâne loiali faţă de Hristos, vom trăi de-a lungul veacurilor
nesfârșite. Trebuie să arătăm faţă de fraţii și de surorile noastre,
în Hristos, același interes pe care îl avem unii faţă de alţii ca
membri ai aceleiași familii. 141
Planul lui Dumnezeu este ca prin aceasta să ne pregătească
pentru o lucrare care să cuprindă tot mai mulţi oameni. Pe măsură
ce relaţiile noastre de simpatie se vor extinde și pe măsură ce
iubirea noastră va crește, vom descoperi că pretutindeni este o
lucrare de făcut. Marea familie a lui Dumnezeu cuprinde lumea

întreagă și nici unul dintre membrii ei nu trebuie trecut cu vederea
sau neglijat.
Oriunde am fi, există o monedă de argint, care s-a pierdut și
așteaptă să o căutăm. Îndeplinim noi această lucrare? Căutăm
noi moneda pierdută? Zi de zi facem cunoștinţă cu oameni care
nu au nici un interes faţă de lucrurile religioase, vorbim cu ei, ne
petrecem timpul în mijlocul lor, dar arătăm noi vreun interes faţă
de bunăstarea lor spirituală? Le prezentăm noi pe Domnul Hristos
ca fiind Mântuitorul care iartă păcatele? Le vorbim noi despre
iubirea lui Hristos, cu inima încălzită de această iubire? Dacă nu
facem această lucrare, cum ne vom întâlni cu acele suflete pierdute
pentru veșnicie, când vom sta alături de ele înaintea tronului lui
Dumnezeu?
Cine poate estima valoarea unui suflet? Dacă vrei să știi care
este valoarea lui, mergi în Ghetsemani și privește-L acolo pe
Domnul Hristos, îndurând acele ceasuri de chin, când sudoarea
Lui se transforma în picături mari de sânge. Privește la Mântuitorul
înălţat pe cruce. Ascultă strigătul Lui disperat: „… Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15,34).
Privește capul Său rănit, coasta și picioarele Lui străpunse. Adu-ţi
aminte că Hristos a riscat totul. Cerul Însuși a fost pus în pericol
pentru răscumpărarea noastră. Stând la piciorul crucii, amintește-ţi
că Domnul Hristos Și-ar fi dat viaţa, chiar și pentru un singur
păcătos, și vei putea preţui valoarea unui suflet. [197]
Dacă ești în comuniune cu Hristos, vei preţui asemenea Lui
fiecare fiinţă omenească. Vei simţi pentru alţii aceeași dragoste
profundă pe care a simţit-o Domnul Hristos pentru tine. Atunci,
vei fi în stare să-i câștigi și nu să-i constrângi, pe aceia pentru
care a murit El; vei putea să-i atragi și nu să-i respingi. Nimeni nu
ar fi fost adus vreodată înapoi la Dumnezeu, dacă Domnul Hristos
142 nu ar fi făcut un efort personal pentru el, și numai printr-o lucrare
personală vom putea salva suflete. Când îi vei vedea pe cei care
merg la moarte, nu vei rămâne într-o stare de indiferenţă tăcută
și confortabilă. Cu cât păcatul lor este mai mare și cu cât nenorocirea
lor este mai adâncă, cu atât mai stăruitoare și mai duioase vor fi
eforturile tale în vederea recâștigării lor. Atunci, vei înţelege
nevoia celor care suferă, a acelora care au păcătuit împotriva lui
Dumnezeu și sunt apăsaţi de povara vinovăţiei. Inima ta se va
deschide plină de simpatie faţă de ei și le vei întinde o mână de
ajutor. Îi vei lua în braţele credinţei și ale iubirii tale și îi vei aduce
la Domnul Hristos. Vei veghea asupra lor și îi vei încuraja, iar
simpatia și încrederea ta îi va face să le fie greu să renunţe la
statornicia lor.
Îngerii cerului sunt gata să coopereze în această lucrare. Toate
resursele cerului sunt la dispoziţia celor care caută să-i salveze
pe cei pierduţi. Îngerii te vor ajuta să ajungi la cei mai nepăsători
și mai împietriţi păcătoși. Iar când unul dintre ei este adus înapoi
la Dumnezeu, tot cerul este plin de fericire, serafimii și heruvimii
își ating harfele de aur și cântă laude la adresa lui Dumnezeu și a
Mielului, pentru mila și bunătatea lor iubitoare faţă de copiii
oamenilor.
143
ERA PIERDUT ªI A FOST GÃSIT*
Parabola oii pierdute, a drahmei pierdute și cea a fiului risipitor

evidenţiază cu claritate iubirea plină de milă a lui Dumnezeu faţă
de cei înstrăinaţi de El. Deși s-au îndepărtat de Dumnezeu, El
nu-i părăsește în starea lor nenorocită. El este plin de bunătate și
de milă duioasă faţă de toţi cei expuși ispitelor vrăjmașului iscusit.
În parabola fiului risipitor, Domnul este prezentat ocupându-Se
de aceia care au cunoscut cândva iubirea Tatălui, dar au îngăduit
ca ispititorul să-i facă robi ai voinţei lui.
„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui său:
’Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine’. Și tatăl le-a împărţit
averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul și a
plecat într-o ţară îndepărtată…” (Luca 15,11-13)
Acest fiu mai tânăr se săturase de restricţiile din casa tatălui.
El considera că libertatea lui era îngrădită. El a înţeles greșit iubirea
și grija tatălui și s-a hotărât să urmeze îndemnurile propriei
înclinaţii. [199]
Tânărul nu considera că are vreo obligaţie faţă de tatăl lui și
nu exprima nici o mulţumire. Cu toate acestea, pretindea dreptul
de a primi o parte din bunurile tatălui său. El dorea să primească
imediat moștenirea care i-ar fi revenit la moartea tatălui. Gândurile
lui erau îndreptate spre satisfacţiile prezente și nu-i păsa de viitor.
După ce și-a obţinut partea de moștenire, el a plecat „într-o
ţară îndepărtată”, departe de casa tatălui său. Având bani din
belșug și libertatea de a face tot ce dorește, tânărul se flata cu
gândul că și-a împlinit dorinţa inimii. Nu mai era nimeni să-i spună:
Nu face aceasta, pentru că îţi va cauza suferinţă, sau fă cutare
144 lucru, pentru că este bine. Prietenii răi l-au ajutat să se cufunde
tot mai adânc în păcat, și el „și-a risipit averea, ducând o viaţă
destrăbălată” (Luca 15,13).
*
Biblia vorbește despre oamenii care „s-au fălit că sunt înţelepţi
și au înnebunit” (Romani 1,22), iar aceasta a fost istoria tânărului
din parabolă. El a risipit cu femei desfrânate toată bogăţia pe
care o pretinsese cu egoism de la tatăl lui. Comoara puterii tinereţii
sale a fost irosită. [200] Anii preţioși ai vieţii, agerimea minţii,
perspectivele strălucite ale tinereţii și aspiraţiile spirituale au fost
mistuite în flăcările poftelor.
„A venit o foamete mare în ţara aceea, și el a început să ducă
lipsă. Atunci s-a dus și s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia,
care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii” (Luca 15,14.15).
Pentru un evreu, aceasta era ocupaţia cea mai josnică și mai
degradantă. Tânărul care se îngâmfase cu libertatea lui ajunsese
acum un sclav. El se afla în sclavia cea mai rea „prins chiar în
nelegiuirile lui” (Proverbe 5,22). Sclipirea aparentă și strălucirea
amăgitoare a păcatului care l-a ademenit, au dispărut, și el a simţit
greutatea propriilor lanţuri. Stând jos pe pământ, în acea ţară
pustie și lovită de foamete, fără alţi tovarăși în afară de porci,
tânărul ar fi fost bucuros să se poată sătura măcar cu roșcovele
pe care le mâncau animalele. Nici unul dintre prietenii de petre-
cere, care se adunaseră în jurul lui în zilele de prosperitate și care
mâncaseră și băuseră pe cheltuiala lui, nu mai rămăseseră ca să-l
ajute. Unde era acum bucuria lui desfrânată? Aducându-și
conștiinţa la tăcere și amorţindu-și simţurile, el se considerase
fericit, dar acum, lipsit de banii pe care îi cheltuise, înfometat, cu Era pierdut și a fost găsit
mândria călcată în picioare și cu o natură morală pipernicită, cu
voinţa slabă și nedemnă de încredere, cu sentimentele lui nobile
aproape moarte, el era cel mai nenorocit dintre muritori.
Ce tablou al stării celui păcătos este descris aici! Deși este
înconjurat de binecuvântările iubirii lui Dumnezeu, tot ce își
dorește păcătosul pornit să-și împlinească plăcerile păcătoase și
îngăduinţa de sine este despărţirea de Dumnezeu. Asemenea fiului
nerecunoscător, el pretinde că are dreptul să primească lucrurile 145
bune din partea lui Dumnezeu. El le ia, ca și când i s-ar cuveni, și
nu oferă nimic în schimb în semn de mulţumire, nu îndeplinește
nici un serviciu motivat de iubire. Asemenea lui Cain, care a plecat
din prezenţa Domnului pentru a-și căuta un cămin, asemenea fiului
risipitor, care a rătăcit „într-o ţară îndepărtată”, tot astfel și cel

păcătos caută fericirea, uitând de Dumnezeu.
Oricare ar putea fi aparenţele, viaţa centrată în egoism este o
viaţă irosită. Oricine încearcă să trăiască despărţit de [201]
Dumnezeu își risipește toate resursele. El risipește anii preţioși,
își risipește puterile minţii, ale inimii și ale sufletului și contribuie
la propria ruină veșnică. Omul care se desparte de Dumnezeu, ca
să-și poată sluji lui însuși, este un sclav al lui Mamona. Mintea pe
care Dumnezeu a creat-o pentru tovărășia cu îngerii se degradează
într-o asemenea măsură, încât ajunge să slujească lucrurilor
pământești și animalice. Acesta este finalul spre care tinde slujirea
de sine.
Dacă ai ales o astfel de viaţă, trebuie să știi că îţi cheltuiești
banii pe ceea ce nu este pâine și trudești pentru ceva care nu
satură. Va veni ceasul când îţi vei da seama de starea ta decăzută.
Singur, într-o ţară îndepărtată, îţi vei simţi nenorocirea și vei striga
disperat: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest
trup de moarte!” (Romani 7,24). „Blestemat să fie omul care se
încrede în om, care se sprijină pe un muritor și își abate inima de
la Dumnezeu! Căci este ca un nenorocit în pustie și nu vede venind
fericirea. Locuiește în lanurile arse ale pustiei, într-un pământ
sărac și fără locuitori” (Ieremia 17,5.6). În aceste cuvinte ale
profetului este cuprinsă declaraţia unui adevăr universal. [202]
Dumnezeu „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei
buni, și dă ploaie și peste cei drepţi și peste cei nedrepţi” (Matei
5,45), dar oamenii au puterea de a se ascunde de strălucirea soarelui
și de ploaie. Prin urmare, deși Soarele Neprihănirii strălucește,
iar ploaia harului cade cu îmbelșugare peste toţi, noi ne putem
despărţi singuri de Dumnezeu, „locuind încă în locuri arse de
seceta din pustie”.
Iubirea lui Dumnezeu continuă să fie plină de dor faţă de cel
146 care a ales să se despartă de El. Dumnezeu face totul pentru a-l
aduce înapoi în căminul Tatălui. În starea lui jalnică, fiul risipitor
„și-a venit în fire”. Influenţa amăgitoare pe care Satana o exerci-
tase asupra lui a fost spulberată. El a înţeles că suferinţa lui era
rezultatul propriei nesăbuinţe și a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu
au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi
duce la tatăl meu” (Luca 15,17.18). Așa nenorocit cum era, fiul
risipitor și-a găsit speranţa în convingerea că tatăl îl iubește.
Iubirea aceea îl atrăgea spre casă. Tot astfel, asigurarea iubirii lui
Dumnezeu îl constrânge pe cel păcătos să se întoarcă. „Bunătatea
lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă” (Romani 2,4). Mila și
îndurarea iubirii divine sunt asemenea unui lanţ de aur, cu care
este înfășurat fiecare suflet aflat în pericol. Domnul declară: „… Te
iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”
(Ieremia 31,3)
Fiul risipitor s-a hotărât să-și mărturisească vinovăţia. El voia
să meargă la tatăl său și să-i spună: „Tată, am păcătuit împotriva
cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul
tău”. Dar, dovedind cât de limitată era concepţia lui cu privire la
iubirea tatălui, el a adăugat: „Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”
(Luca 15,9).
Tânărul a întors spatele turmei de porci și roșcovelor și s-a
îndreptat spre casă. Tremurând datorită slăbiciunii și epuizat de
foame, el a plecat nerăbdător pe drumul întoarcerii. Deși nu avea
nici un veșmânt cu care să-și ascundă zdrenţele, [203] suferinţa
i-a învins mândria și s-a grăbit să cerșească un loc de slujitor,
acolo unde fusese cândva un fiu.
Cât de puţin s-a gândit tânărul petrecăreţ și nechibzuit, când
ieșea pe porţile casei părintești, la durerea și dorul pe care le lăsa Era pierdut și a fost găsit
în inima tatălui. Cât de puţin și-a imaginat el, când dansa și
petrecea cu prietenii lui desfrânaţi, umbra care se așternuse peste
căminul său. Iar acum, când mergea pe drumul spre casă, împo-
vărat și plin de durere în suflet, nici nu știa că acolo era cineva
care veghea, așteptând întoarcerea lui. Dar, pe când „era încă
departe”, tatăl lui i-a deslușit chipul. Iubirea are vedere bună. Nici
măcar degradarea anilor de păcat nu-l putea ascunde pe acest fiu
de ochii tatălui. El „a alergat de a căzut pe grumazul lui” într-o 147
îmbrăţișare lungă și plină de duioșie.
Tatăl nu voia să îngăduie ca vreun ochi dispreţuitor să râdă de
mizeria și de zdrenţele fiului său. El și-a luat de pe umeri propria
mantie largă și bogată și a învelit cu ea [204] trupul slăbit al fiului,
iar tânărul și-a mărturisit pocăinţa printre suspine, spunând: „Tată,

am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic
să mă chem fiul tău” (Luca 15,21). Ţinându-l strâns alături de el,
tatăl l-a condus în casă. Nu i s-a oferit nici o ocazie să ceară locul
de slujitor. El era un fiu care urma să fie onorat cu tot ce era mai
bun în casa tatălui și pe care bărbaţii și femeile care îl așteptau
aveau să-l respecte și să-l slujească.
Tatăl le-a zis servitorilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai
bună și îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget și încălţăminte
în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrășat și tăiaţi-l. Să mâncăm și să
ne veselim, căci acest fiu al meu era mort și a înviat, era pierdut și
a fost găsit. Și au început să se veselească” (Luca 15,22-24).
În tinereţea lui neastâmpărată, fiul risipitor l-a considerat pe
tatăl său ca fiind o persoană aspră și severă. Cât de diferită era
concepţia lui acum! Tot astfel, cei care sunt înșelaţi de Satana Îl
consideră pe Dumnezeu ca fiind exigent și neînduplecat. Ei Îl
privesc ca pe un Dumnezeu care îi urmărește cu atenţie, având intenţia
de a-i denunţa și de a-i condamna, un Dumnezeu care nu este
dispus să-l accepte pe cel păcătos atâta timp cât are o justificare
legală de a nu-l ajuta. Ei consideră Legea lui ca fiind o restrângere
a fericirii oamenilor, un jug apăsător de care sunt bucuroși să se
elibereze. Dar acela ai cărui ochi au fost deschiși de iubirea
Domnului Hristos Îl va vedea pe Dumnezeu ca fiind plin de
compasiune. El nu pare a fi un tiran sever și neîndurător, ci un
Tată cuprins de dorul de a-Și îmbrăţișa fiul care se pocăiește. Cel
păcătos va exclama asemenea psalmistului: „Cum se îndură un
tată de copiii lui, așa se îndură Domnul de cei ce se tem de El”
(Psalmi 103,13).
În parabolă, fiului risipitor nu i se aduc nici un fel de batjocuri
și reproșuri dispreţuitoare pentru comportamentul lui rău. El
simte că trecutul lui este iertat și uitat, șters pentru totdeauna.
148 Tot așa îi spune și Dumnezeu celui păcătos: „Eu îţi șterg fărăde-
legile ca un nor și păcatele ca o ceaţă” (Isaia 44,22). „Căci le voi
uita nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte [205] de păcatul
lor” (Ieremia 31,34). „Să se lase cel rău de calea lui și omul
nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care
va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând”
(Isaia 55,7). „’În zilele acelea, la vremea aceea’, zice Domnul, ’se
va căuta nelegiuirea lui Israel și nu va mai fi, și păcatul lui Iuda și
nu se va găsi’” (Ieremia 50,20).
Ce minunată asigurare cu privire la bunăvoinţa lui Dumnezeu
de a-l accepta pe cel păcătos care se pocăiește! Cititorule, nu
cumva ai ales să mergi pe propria cale? Te-ai rătăcit departe de
Dumnezeu? Ai căutat să te ospătezi cu roadele nelegiuirii, numai
pentru a constata că ele s-au transformat în cenușă pe buzele
tale? Iar acum, când puterile tale sunt risipite, când planurile tale
de viaţă sunt zădărnicite și speranţele tale sunt pierdute, ești singur
și părăsit? Vocea care i-a vorbit inimii tale fără încetare, dar pe
care nu ai vrut să o asculţi, ţi se adresează acum cu claritate:
„Sculaţi-vă și plecaţi, căci aici nu este odihnă pentru voi, căci, din
pricina spurcăciunii, vor fi dureri, dureri puternice” (Mica 2,10).
Întoarce-te în casa Tatălui tău. Dumnezeu te invită, spunându-ţi:
„Întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat” (Isaia 44,22).
Nu asculta sugestia vrăjmașului de a sta departe de Domnul
Hristos, până când te vei face singur mai bun, până când vei fi
suficient de bun ca să vii la Dumnezeu. Dacă vei aștepta până
atunci, [206] nu vei veni niciodată. Când Satana arată spre hainele
tale murdare, repetă făgăduinţa Domnului Isus: „Pe cel ce va veni
la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6,37). Spune-i vrăjmașului
că sângele lui Isus Hristos curăţește toate păcatele. Roagă-te ase- Era pierdut și a fost găsit
menea lui David: „Curăţește-mă cu isop, și voi fi curat, spală-mă
și voi fi mai alb decât zăpada” (Psalmi 51,7).
Ridică-te și mergi la Tatăl tău. El te va întâmpina pe când vei fi
încă foarte departe. Dacă faci măcar un pas spre El, în pocăinţă, El
Se va grăbi să te cuprindă în braţele infinitei Sale iubiri. Urechile
lui sunt atente la strigătul sufletului cuprins de remușcări. Dumnezeu
cunoaște cea dintâi încercare a inimii de a se îndrepta spre Dumnezeu.
Nici o rugăciune, oricât de șovăielnică ar fi, nu se înalţă spre 149
Dumnezeu fără a fi auzită de El. Nici o lacrimă, oricât de tainică ar
fi, nu este vărsată fără a fi știută de El. Nici o dorinţă sinceră după
Dumnezeu, oricât de plăpândă ar fi, nu este nutrită în suflet fără ca
Duhul lui Dumnezeu să nu iasă în întâmpinarea ei. Chiar înainte ca
rugăciunea să fie rostită sau ca dorul inimii să fie făcut cunoscut,

harul care vine de la Domnul Hristos iese în întâmpinarea harului
care lucrează asupra sufletului omenesc.
Tatăl tău ceresc va îndepărta hainele tale întinate de păcat. În
frumoasa profeţie a lui Zaharia, marele preot Iosua, care stă în pi-
cioare îmbrăcat în haine murdare în prezenţa îngerului Domnului,
îl reprezintă pe cel păcătos. Iar Domnul spune: „’Dezbrăcaţi-l de
hainele murdare de pe el’. Apoi a zis lui Iosua: ’Iată că îndepărtez
de la tine nelegiuirea, și te îmbrac cu haine de sărbătoare!’ … Și
i-am pus o mitră curată pe cap, și l-am îmbrăcat în haine” (Zaharia
3,4.5). Tot așa, Dumnezeu te va înveșmânta cu „hainele mântuirii”
și te va acoperi cu „mantaua izbăvirii” (Isaia 61,10). „Pe când voi
vă odihniţi în mijlocul staulelor, aripile porumbelului sunt aco-
perite de argint și penele lui sunt de un galben auriu” (Psalmi
68,13).
El te va conduce în casa de ospăţ și [207 iubirea Lui va flutura
deasupra ta ca un steag (Cântarea cântărilor 2,4). „Dacă vei umbla
pe căile mele”, declară El, „te voi lăsa să intri împreună cu cei ce
sunt aici”, chiar cu îngerii sfinţi care înconjoară tronul Său
(Zaharia 3,7).
„Cum se bucură mirele de mireasa lui, așa Se va bucura
Dumnezeul tău de tine” (Isaia 62,5). „Se va bucura de tine cu
mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui și nu va mai putea de
veselie pentru tine” (Ţefania 3,17). Iar cerul și pământul se vor
uni în cântecul de bucurie al Tatălui: „Căci acest fiu al meu era
mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit” (Luca 15,24).
Până aici, în parabola Mântuitorului nu există nici o notă
discordantă, care să tulbure armonia scenei de bucurie, dar acum
Domnul Hristos introduce încă un element. Când fiul risipitor a
venit acasă, „fiul cel mai mare era la ogor. Când s-a întors,
apropiindu-se de casă, a auzit muzică și jocuri. A chemat pe unul
150 din robi, și a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns:
’Fratele tău a venit înapoi, și tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrășat,
pentru că l-a găsit iarăși sănătos și bine’. El s-a întărâtat de mânie,
și nu voia să intre în casă” (Luca 15,25-28). Acest frate mai mare
nu împărtășise neliniștea și grija tatălui său faţă de cel pierdut.
Prin urmare, el nu s-a bucurat împreună cu tatăl de întoarcerea
fiului rătăcitor. Zgomotele de voioșie nu au trezit nici o bucurie
în inima lui. El l-a întreabat pe unul dintre slujitori care este motivul
sărbătorii, iar răspunsul acestuia i-a stârnit gelozia. El nu a vrut
să intre în casă pentru a-i spune bun venit fratelui său pierdut.
Fratele mai mare a considerat că favoarea arătată faţă de fiul
risipitor era o insultă la adresa lui.
Când tatăl a ieșit pentru a-l mustra, mândria și răutatea firii
lui au ieșit la iveală. El și-a prezentat viaţa în casa tatălui ca pe o
continuă slujire neplătită, pe care a pus-o într-un contrast deplo-
rabil cu favoarea arătată fiului care tocmai se întorsese acasă. El
a spus clar că slujirea lui a fost mai degrabă aceea a unui rob,
[208] decât a unui fiu. În ciuda faptului că ar fi trebui să simtă o
bucurie continuă în prezenţa tatălui său, gândurile lui fuseseră
îndreptate mereu spre profitul pe care îl putea acumula prin viaţa
lui prevăzătoare. Cuvintele lui au arătat că tocmai acesta fusese
motivul pentru care se abţinuse de la plăcerile păcatului. El l-a
invidiat pe fratele său pentru favoarea care i se acorda. El a arătat
cu claritate că dacă ar fi fost în locul tatălui, nu l-ar fi primit pe
fiul risipitor. El nici măcar nu l-a recunoscut ca pe un frate, ci
vorbea despre el cu asprime, numindu-l „fiul tău”.
Cu toate acestea, tatăl l-a tratat cu blândeţe. „Fiule”, i-a spus
el, „tu totdeauna ești cu mine și tot ce am eu este al tău” (Luca
15,31). În toţi acești ani de pribegie ai vieţii fratelui tău, nu ai Era pierdut și a fost găsit
avut tu privilegiul de a fi alături de mine?
Tatăl le oferise copiilor săi, fără nici o reţinere, tot ce putea
contribui la fericirea lor. [209] Fiul nu avea nevoie să se întrebe
dacă urma să primească un dar sau o răsplată. „Tot ce am este al
tău.” Trebuie doar să ai încredere în dragostea mea și să primești
darul care îţi este oferit cu îmbelșugare.
Pentru că nu a înţeles iubirea tatălui, unul dintre fii s-a despărţit
pentru un timp de casa părintească. Dar acum se întorsese, și 151
valurile de bucurie alungau orice gând tulburător. „Acest frate al
tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit” (Luca 15,32).
L-au determinat aceste cuvinte pe fratele mai mare să-și înţeleagă
propria răutate, propriul spirit nerecunoscător? S-a pocăit el de
gelozia și de asprimea lui nemiloasă? Domnul Hristos nu a spus

nimic despre aceasta. Situaţia reprezentată de parabolă era încă
în plină desfășurare, iar finalul depindea de decizia celor care o
ascultau.
Fiul mai mare îi reprezintă pe iudeii nepocăiţi din zilele
Domnului Hristos și, de asemenea, pe fariseii din toate timpurile,
care îi privesc cu dispreţ pe aceia pe care ei îi consideră a fi vameși
și păcătoși. Pentru că ei nu au păcătuit într-o măsură așa de mare,
sunt plini de spiritul îndreptăţirii de sine. Domnul Hristos i-a
întâmpinat pe acești critici răutăcioși chiar pe terenul lor. Aseme-
nea fiului mai mare din parabolă, ei se bucuraseră de privilegii
deosebite din partea lui Dumnezeu. Ei pretindeau că sunt niște
fii ai casei lui Dumnezeu, dar aveau spiritul unor slujitori plătiţi.
Ei nu lucrau din iubire, ci în speranţa unei răsplătiri. În ochii lor,
Dumnezeu era un stăpân pretenţios și sever. Ei L-au văzut pe
Domnul Hristos invitându-i pe vameși și pe păcătoși să primească
darul harului Său oferit cu mărinimie, un dar pe care rabinii sperau
să-l dobândească doar prin trudă și penitenţe, iar ei se simţeau
ofensaţi. Întoarcerea fiului risipitor, care a umplut de bucurie
inima Tatălui, nu făcea decât să le stârnească invidia.
În parabolă, mustrarea adresată fiului mai mare de Tatăl, repre-
zenta apelul duios al Cerului pentru farisei. [210] „Tot ce am
este al tău”, nu ca o plată, ci ca un dar. Asemenea fiului risipitor,
tu poţi primi darul doar prin revărsarea nemeritată a iubirii Tatălui.
Îndreptăţirea de sine nu numai că îi determină pe oameni să-L
înţeleagă greșit pe Dumnezeu, ci îi și face să fie lipsiţi de milă și
critici faţă de fraţii lor. Datorită spiritului său egoist și invidios,
fratele mai mare era gata să-l pândească pe fratele lui, să-i critice
fiecare faptă și să-l acuze de cea mai mică rămânere în urmă. El era
înclinat să observe fiecare greșeală și să exagereze cât putea de
mult fiecare gest greșit. Prin aceasta, el încerca să-și justifice spiritul
152 neiertător. Mulţi oameni din zilele noastre fac același lucru. Chiar
atunci când un suflet face primul lui pas în lupta împotriva unui
potop de ispite, ei îl privesc cu încăpăţânare și cu rea voinţă,
lamentându-se și acuzându-l. Deși pot pretinde că sunt copii ai lui
Dumnezeu, ei manifestă spiritul lui Satana. Prin atitudinea faţă de
fraţii lor, acești acuzatori se așază singuri într-o poziţie în care
Dumnezeu nu le poate da lumina care strălucește de pe chipul Său.
Mulţi oameni întreabă fără încetare: „Cu ce voi întâmpina pe
Domnul, și cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui
Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viţei de un
an? Dar primește Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de
râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul
meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu?
Ţi s-a arătat, omule, ce este bine și ce alta cere Domnul de la tine,
decât să faci dreptate, să iubești mila, și să umbli smerit cu
Dumnezeul tău?” (Mica 6,6-8)
Aceasta este lucrarea de slujire pe care a ales-o Dumnezeu:
„Dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul
celor asupriţi și rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel
flămând și adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost, dacă vezi pe
un om gol, acoperă-l, și nu întoarce spatele semenului tău” (Isaia
58,6-7). Când vă veţi vedea pe voi înșivă ca fiind niște păcătoși
salvaţi doar prin iubirea Tatălui vostru ceresc, veţi simţi o milă
plină de duioșie faţă de cei care suferă în păcat. Nu veţi mai
întâmpina nenorocirea și pocăinţa altora cu invidie și critici
dezaprobatoare. [211] Când gheaţa egoismului se va topi din inima
voastră, simţămintele voastre vor fi în armonie cu Dumnezeu și
veţi împărtăși bucuria Lui pentru salvarea celor pierduţi.
Poţi să te declari a fi un copil al lui Dumnezeu, dar dacă această Era pierdut și a fost găsit
declaraţie este adevărată, acela care „era mort și a înviat, era
pierdut și a fost găsit” este chiar fratele tău. Voi sunteţi uniţi prin
legăturile cele mai strânse, pentru că Dumnezeu îl recunoaște ca
fiind fiul Său. Dacă negi orice relaţie cu el, dovedești că ești doar
un slujitor plătit al casei, nu un copil al familiei lui Dumnezeu.
Chiar dacă tu nu te vei alătura celor care îi spun bun venit
celui pierdut, bucuria va continua, iar cel regăsit își va avea locul
său alături de Tatăl și în lucrarea Sa. Cel căruia i s-a iertat mult, 153
iubește mult. Dar tu vei rămâne în întunericul de afară. Deoarece
„cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu
este dragoste” (1 Ioan 4,8).
MAI LASÃ-L ªI ANUL ACESTA*
În învăţătura Sa, Domnul Hristos a legat avertizarea cu privire

la judecata divină de invitaţia harului. „Căci Fiul omului”, spunea
El, „a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască”
(Luca 9,56). „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume
ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan
3,17). Parabola smochinului neroditor ilustrează lucrarea milei
lui Dumnezeu în relaţie cu dreptatea și judecata Sa.
Domnul Hristos îi avertizase pe oameni cu privire la venirea
Împărăţiei lui Dumnezeu și îi mustrase cu asprime pentru ignoranţa
și atitudinea lor de indiferenţă. Ei erau foarte perspicace în deslușirea
semnelor de pe cer, care prevesteau vremea, dar semnele timpului,
care indicau atât de clar misiunea Sa, nu erau observate și înţelese.
Și atunci, ca și acum, oamenii erau gata să declare că ei sunt
niște preferaţi ai Cerului și să considere că solia de mustrare le
era destinată altora. Ascultătorii I-au relatat Domnului Isus un
eveniment care tocmai produsese o mare agitaţie. Poporul fusese
ofensat datorită unor hotărâri impuse de Pilat, guvernatorul
Iudeii. În Ierusalim [213] avusese loc o răscoală populară, iar
Pilat a încercat să o reprime prin violenţă. Într-o anumită ocazie,
soldaţii lui au intrat cu forţa în curţile templului și au ucis câţiva
peregrini galileeni, chiar în momentul în care își aduceau jertfele.
Iudeii au considerat că nenorocirea a fost o pedeapsă datorată
păcatelor celor ce o suferiseră, iar cei care relatau acea faptă de
violenţă simţeau o mulţumire ascunsă. În concepţia lor, faptul că
ei avuseseră o soartă mai bună era o dovadă că erau cu mult mai
buni și, prin urmare, erau mai favorizaţi de Dumnezeu, decât
154 acei galileeni. Ei se așteptau să audă de la Domnul Isus cuvinte
de condamnare la adresa acelor oameni despre care erau convinși
că își meritaseră pedeapsa din plin.
*
Ucenicii lui Hristos nu au îndrăznit să-și exprime ideile, ci au
așteptat să audă opinia Domnului lor. El le dăduse lecţii precise
cu privire la judecarea caracterului altor oameni și cu privire la
evaluarea unei răsplătiri prin prisma gândirii lor limitate. Cu toate
acestea, și ei așteptau ca Domnul Hristos să-i condamne pe acei
oameni ca fiind mai păcătoși decât alţii. Când au auzit răspunsul
Său au fost foarte surprinși.
Întorcându-Se spre mulţime, Mântuitorul a zis: „’Credeţi voi...
că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toţi ceilalţi galileeni,
pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi,
toţi veţi pieri la fel’” (Luca 13,2.3). Aceste nenorociri înfiorătoare
erau menite să-i determine să-și umilească inima și să se pocăiască
de păcatele lor. Furtuna răzbunării se pregătea și avea să izbuc-
nească în curând asupra tuturor celor care nu-și găsiseră un
adăpost în Domnul Hristos.
În timp ce vorbea cu ucenicii și cu mulţimea, Domnul Hristos
privea în viitor, cu o inspiraţie profetică, și vedea Ierusalimul
asediat de armate. El auzea tropotul oștirilor străine mărșăluind
împotriva cetăţii alese și vedea miile de oameni murind în asediu.
Mulţi iudei aveau să fie înjunghiaţi în curţile templului, asemenea
acelor galileeni, chiar în timp ce își aduceau jertfele. Nenorocirile
care căzuseră [214] asupra câtorva persoane erau avertismentele
adresate de Dumnezeu întregii naţiuni care era la fel de vinovată.
„Dacă nu vă pocăiţi”, a spus Domnul Isus, „toţi veţi pieri la fel”. Mai lasă-l și anul acesta
Zilele de probă erau prelungite încă puţină vreme pentru ei. Încă
mai aveau timp să cunoască lucrurile care puteau să le aducă
pacea.
„Un om”, a continuat Domnul Isus, „avea un smochin sădit în
via sa. A venit să caute rod în el și n-a găsit. Atunci i-a zis vierului:
’Iată că sunt trei ani de când vin și caut rod în smochinul acesta,
și nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă și pământul degeaba?’”
(Luca 13,6.7) 155
Ascultătorii Domnului Hristos nu puteau înţelege greșit
aplicaţia cuvintelor Sale. În cântarea sa, David a comparat poporul
Israel cu o viţă adusă din Egipt. Iar Isaia scrisese: „Via Domnului
oștirilor este casa lui Israel și bărbaţii lui Iuda sunt viţa pe care o
iubea” (Isaia 5,7). Generaţia la care venise Mântuitorul era

reprezentată printr-un smochin aflat în via Domnului – în sfera
binecuvântării și a grijii Sale speciale.
Scopul lui Dumnezeu pentru poporul Său și posibilităţile
glorioase pe care le aveau, fuseseră descrise în frumoasele cuvinte:
„Ca să fie numiţi terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca
să slujească spre slava Lui” (Isaia 61,3). Când era pe patul de
moarte, Iacov, inspirat de Duhul Sfânt, i-a spus celui mai iubit fiu
al său: „Iosif este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom
roditor sădit lângă un izvor. Ramurile lui se înalţă deasupra
zidului”. Și a continuat: „Dumnezeul tatălui tău… te va ajuta.
Cel Atotputernic… te va binecuvânta. Cu binecuvântările cerurilor
de sus, cu binecuvântările apelor de jos” (Geneza 49,22-25). Tot
așa, Dumnezeu sădise poporul Israel ca pe o viţă bună, lângă
izvoarele vieţii. El era via Sa, așezată „pe o câmpie mănoasă”.
Domnul „i-a săpat pământul, l-a curăţat de pietre și a sădit în el
viţele cele mai alese” (Isaia 5,1.2). [215]
„Apoi trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut
struguri sălbatici” (Isaia 5,2). Oamenii din zilele Domnului Hristos
făceau mai multă paradă de evlavia lor, decât făcuseră iudeii din
veacurile anterioare, dar erau cu mult mai lipsiţi de darurile plăcute
ale Duhului lui Dumnezeu. Roadele preţioase ale caracterului,
care făcuseră ca viaţa lui Iosif să fie atât de frumoasă și de plăcută,
nu se manifestau în poporul iudeu.
Prin Fiul Său, Dumnezeu căutase roade, dar nu găsise nici
una. Poporul Israel era o povară inutilă pentru pământ. Însăși
existenţa lui era un blestem, deoarece în locul pe care îl ocupa în
vie ar fi putut crește un pom roditor. El jefuia lumea de
binecuvântările pe care Dumnezeu plănuise să le ofere prin
intermediul lui. Israeliţii L-au reprezentat greșit pe Dumnezeu
printre popoare. Ei nu erau doar nefolositori, ci o piedică evidentă.
156 Religia lor îi deruta pe oameni într-o mare măsură și, în locul
mântuirii, le aducea ruină.
În parabolă, îngrijitorul viei nu pune la îndoială decizia că,
pomul trebuie să fie tăiat, dacă rămâne neroditor, dar el cunoaște
și împărtășește interesul proprietarului faţă de acel pom fără
roade. Nimic nu i-ar putea face o bucurie mai mare, decât să
vadă că pomul crește și aduce rod. El răspunde dorinţei proprieta-
rului, spunând: „Mai lăsă-l și anul acesta, am să-l sap de jur
împrejur și am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte
va face roadă” (Luca 13,8.9).
Grădinarul nu refuză să se ocupe de o plantă atât de nepromi-
ţătoare. El este gata să-i acorde o îngrijire chiar și mai mare. [216]
El îi va asigura condiţiile cele mai favorabile și îi va oferi cu priso-
sinţă toată atenţia.
Proprietarul și îngrijitorul viei sunt una în ce privește pre-
ocuparea lor faţă de smochin. Tot astfel, Tatăl și Fiul erau una în
iubirea pentru poporul ales. Domnul Hristos le spunea
ascultătorilor că li se vor acorda încă multe ocazii de pocăinţă.
Orice mijloc pe care l-ar fi putut concepe iubirea lui Dumnezeu
urma să fie pus în aplicare, pentru ca ei să poată deveni niște
pomi ai neprihănirii, care să aducă roade pentru binecuvântarea
lumii.
În parabolă, Domnul Isus nu a spus care a fost rezultatul
muncii grădinarului. Povestirea Lui s-a întrerupt în acel punct.
Finalul ei depindea de cei din generaţia care auzise cuvintele Sale.
Ei erau cei cărora le era adresată avertizarea solemnă: „Dacă nu,
îl vei tăia”. De ei depindea dacă trebuia sau nu să fie rostită acea
decizie irevocabilă. Ziua mâniei era aproape. În mijlocul nenoro-
cirilor care începuseră să vină deja asupra poporului Israel, plin Mai lasă-l și anul acesta
de milă, proprietarul viei îi avertiza cu privire la nimicirea pomului
neroditor.
Cuvintele de avertizare răsună de-a lungul timpului, până în
generaţia prezentă. Oh, inimă nepăsătoare, ești tu un pom
neroditor în via Domnului? Oare se vor spune, peste puţin timp,
cuvinte de blestem cu privire la tine? De câtă vreme primești
darurile Sale? De câtă vreme veghează El asupra ta și așteaptă un
rod al iubirii? Cât de mari sunt privilegiile tale, pentru că ești 157
plantat în via Sa și te afli în grija atentă a grădinarului! Cât de
adesea inima ta a fost cuprinsă de emoţie la auzul soliei duioase a
Evangheliei! Deși porţi Numele lui Hristos și din punct de vedere
formal ești membru al bisericii care este trupul Său, totuși nu ai
nici o legătură vie cu inima Sa iubitoare. Puterea vieţii Sale nu

străbate fiinţa ta. Însușirile plăcute ale caracterului Său, „roadele
Duhului” nu se văd în viaţa ta. [217]
Pomul neroditor beneficiază de ploaie, de razele soarelui și de
grija grădinarului. El își extrage substanţele nutritive din sol. Cu
toate acestea, pentru că nu este productiv, nu face altceva decât
să umbrească pământul, iar plantele aducătoare de roade nu pot
crește la umbra lui. Tot astfel, darurile lui Dumnezeu, care îţi
sunt oferite cu îmbelșugare, nu transmit nici o binecuvântare
pentru lume. Tu îi jefuiești pe alţii de privilegiile care, dacă nu
ţi-ar fi fost acordate ţie, ar fi putut fi ale lor.
Îţi dai seama, deși probabil doar vag, că ești o povară pentru
pământ. Totuși, în marea Sa milă, Dumnezeu nu te-a tăiat. El nu
privește asupra ta cu asprime. El nu îţi întoarce spatele cu
indiferenţă și nici nu te lasă să pieri. Privind la tine, Domnul
plânge, așa [218] cum a plâns cu multe secole în urmă pentru
poporul Israel: „Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele?
(...) Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe
Efraim; căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om” (Osea 11,8-9).
Mântuitorul nostru cel plin de milă spune cu privire la tine: „Mai
lasă-l și anul acesta, am să-l sap de jur împrejur și am să-l îngrijesc”.
În perioada de prelungire a timpului de probă, Domnul Hristos
a îngrijit de poporul Israel cu o iubire nestrămutată. El S-a rugat
pe cruce astfel: „… Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23,34).
După înălţarea Sa la cer, Evanghelia a fost predicată mai întâi în
Ierusalim. Acolo a fost locul unde S-a revărsat Duhul Sfânt. Acolo,
prima biserică evanghelică a manifestat puterea Mântuitorului
înviat. Acolo, Ștefan, al cărui chip era „ca o faţă de înger” (Fapte
6,15), și-a vestit mărturia și și-a dat viaţa. Cerul Însuși a oferit
tot ce putea mai mult. „Ce aș mai fi putut face viei Mele”, spunea
Domnul Hristos „și nu i-am făcut?” (Isaia 5,4). Tot așa, grija și
158 efortul Său pentru tine nu sunt micșorate, ci sunt tot mai mari. El
încă mai spune: „Eu o păzesc zi și noapte ca să n-o vatăme nimeni”
(Isaia 27,3).
„Poate că de acum înainte va face roadă, dacă nu, îl vei tăia”
(Luca 13,9).
Inima care nu răspunde la lucrările divine devine tot mai
împietrită, până când încetează să fie sensibilă la influenţa Duhului
Sfânt. Când ajunge astfel, sunt rostite cuvintele: „…Taie-l. La ce
să mai cuprindă pământul degeabă?” (Luca 13,7).
Domnul te invită astăzi: „Întoarce-te, Israele, la Domnul Dum-
nezeul tău! … Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor,
îi voi iubi cu adevărat!… Voi fi ca roua pentru Israel, el va înflori
ca crinul și va da rădăcini ca Libanul. … Iarăși vor locui la umbra
lui, iarăși vor da viaţă grâului, vor înflori ca via. De la Mine îţi vei
primi rodul” (Osea 14,1-8).
Mai lasă-l și anul acesta
159
LA DRUMURI ªI LA GARDURI*
Mântuitorul era oaspete la sărbătoarea unui fariseu. El accepta

invitaţii, atât din partea celor bogaţi, cât și a celor săraci, și după
cum Îi era obiceiul, lega învăţăturile Sale cu privire la adevăr de
scenele la care asista. La iudei, toate sărbătorile naţionale și
religioase erau ocazii de bucurie, în care aveau loc mese festive.
Acestea erau pentru ei o reprezentare a binecuvântărilor vieţii
veșnice. Subiectul asupra căruia simţeau plăcere să insiste era
marea sărbătoare la care aveau să participe alături de Avraam,
Isaac și Iacov, în timp ce neamurile urmau să stea afară. Domnul
Hristos dorea să le adreseze o avertizare și o învăţătură și, cu
această ocazie, Și-a ilustrat învăţătura prin parabola unui mare
ospăţ. Iudeii doreau să păstreze doar pentru ei binecuvântările
lui Dumnezeu, atât pe cele prezente, cât și pe cele din viaţa viitoare.
Ei negau mila lui Dumnezeu faţă de neamuri. Prin această
parabolă, Domnul Hristos le-a arătat că tocmai ei se aflau în
situaţia de a respinge invitaţia harului și chemarea Împărăţiei lui
Dumnezeu. [220] El le-a arătat că invitaţia pe care ei o trataseră
cu indiferenţă urma să le fie adresată celor pe care îi dispreţuiau,
acelora de care se fereau să-și atingă hainele, ca și când ar fi fost
niște leproși pe care trebuiau să-i ocolească.
Când și-a ales oaspeţii pentru sărbătoarea lui, fariseul s-a gândit
la propriile interese egoiste. Domnul Hristos i-a spus: „… Când
dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii
tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să
te cheme și ei la rândul lor pe tine, și să iei astfel o răsplată pentru
ce ai făcut. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe
160 șchiopi, pe orbi. Și va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi
răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi”
(Luca 14,12-14).
*
Domnul Hristos repeta învăţătura pe care o dăduse poporului
Israel prin Moise. El le poruncise ca, la sărbătorile lor sfinte, „să
vină… străinul, orfanul și văduva care vor fi în cetăţile tale și să
mănânce și să se sature” (Deuteronom 14,29). Aceste adunări
de sărbătoare trebuiau să fie niște învăţături practice pentru
poporul Israel. Prin ele, poporul învăţa bucuria adevăratei ospi-
talităţi, urmând să îngrijească de cei săraci și nevoiași pe parcursul
întregului an. [221] De asemenea, aceste sărbători conţineau
învăţături vaste. Binecuvântările spirituale date celor din poporul
Israel nu le erau destinate numai lor. Domnul le dăruise pâinea
vieţii pentru ca ei să o poată împărţi lumii.
Ei nu îndepliniseră această lucrare. Cuvintele Domnului Hristos
erau o mustrare la adresa egoismului lor. Fariseilor nu le plăceau
cuvintele Sale. Sperând să abată conversaţia într-o altă direcţie,
unul dintre ei, cu un aer evlavios și ipocrit, a exclamat: „… Ferice
de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!” (Luca 14,15).
Fariseul vorbea cu o mare siguranţă, ca și când era convins că el
va avea un loc în acea Împărăţie. Atitudinea lui era asemănătoare
celor care se bucură că sunt mântuiţi prin Hristos, dar nu împlinesc
condiţiile pe temeiul cărora este făgăduită mântuirea. Spiritul lui
era ca spiritul lui Balaam când se ruga: „O, de aș muri de moartea
celor neprihăniţi și sfârșitul meu să fie ca al lor!” (Numeri 23,10).
Fariseul nu se gândea dacă este pregătit sau nu pentru cer, ci se
gândea la lucrurile de care spera să se bucure acolo. Remarca lui La drumuri și la garduri
era menită să abată atenţia oaspeţilor de la îndatoririle lor prac-
tice. El intenţiona să le îndrepte gândurile dincolo de viaţa
prezentă, spre timpul îndepărtat al învierii celor sfinţi.
Domnul Hristos cunoștea inima acelui fariseu prefăcut și,
privindu-l ţintă, le-a vorbit invitaţilor lui despre caracterul și
valoarea privilegiilor lor prezente. El le-a arătat că, pentru a se
împărtăși de binecuvântarea viitoare, ei aveau de îndeplinit o
lucrare în prezent. 161
„Un om”, a spus El, „a dat o cină mare și a poftit pe mulţi. La
ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiţi: ’Veniţi,
căci iată că toate sunt gata’”. Dar toţi au manifestat o indiferenţă
ciudată. „Toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au început să se dezvinovă-
ţească. Cel dintâi i-a zis: ’Am cumpărat un ogor și trebuie să mă

duc să-l văd; [222] rogu-te să mă ierţi’. Un altul a zis: ’Am cumpărat
cinci perechi de boi și mă duc să-i încerc; iartă-mă, te rog’. Un
altul a zis: ’Tocmai acum m-am însurat și de aceea nu pot veni’”
(Luca 14,16-20).
Nici una dintre scuzele invocate nu erau întemeiate pe o
necesitate reală. Omul care trebuia să meargă să-și vadă ogorul,
tocmai îl cumpărase. Boii, de asemenea, tocmai fuseseră
cumpăraţi. Verificarea acestora avea doar scopul de a satisface
interesele cumpărătorului. Nici cea de a treia scuză nu părea mai
îndreptăţită. Faptul că viitorul oaspete se căsătorise nu ar fi trebuit
să-l împiedice să participe la ospăţ. Soţia ar fi fost, de asemenea,
binevenită. Dar el își avea propriile planuri de distracţie și acestea
i se păreau mai vrednice de dorit decât ospăţul la care promisese
că va participa. El se obișnuise să-și găsească plăcerea în altă
societate decât aceea a gazdei care îl invitase. Când a refuzat, nu
și-a cerut scuze și nici măcar nu a arătat o politeţe prefăcută.
Cuvintele „nu pot” erau doar o mască a adevărului: „Nu sunt
interesat să vin”.
Toate scuzele prezentate trădează o minte preocupată de
altceva. Acești invitaţi erau absorbiţi întru totul de alte interese.
Invitaţia pe care se hotărâseră să o accepte a fost lăsată la o parte,
iar indiferenţa lor l-a insultat pe prietenul generos.
Prin cina cea mare, Domnul reprezintă binecuvântările oferite
prin Evanghelie. Mâncarea pentru cină Îl reprezintă chiar pe
Hristos Însuși. El este Pâinea care coboară din cer și de la El se
revarsă apele mântuirii. Solii Domnului le propovăduiseră iudeilor
venirea Mântuitorului. Ei arătaseră spre Domnul Hristos ca fiind
„Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). La
sărbătoarea care fusese pregătită, Dumnezeu le-a oferit [223]
cel mai mare dar pe care Îl putea oferi Cerul, un dar de o valoare
162 nemăsurată. Iubirea lui Dumnezeu le pusese la dispoziţie un ospăţ
bogat și le asigurase resurse inepuizabile. „… Dacă mănâncă cineva
pâinea aceasta, va trăi în veac…” (Ioan 6,51).
Dar, pentru a accepta invitaţia la ospăţul Evangheliei, ei trebuiau
să-și subordoneze interesele pământești faţă de scopul de a-L
primi pe Hristos și neprihănirea Lui. Dumnezeu a dat totul pentru
om și îi cere să așeze slujirea faţă de El mai presus de orice alte
considerente pământești egoiste. El nu poate accepta o inimă
împărţită. Inima care este absorbită de sentimente pământești
nu-I poate fi dată lui Dumnezeu.
Această lecţie este valabilă pentru toate timpurile. Noi trebuie
să-L urmăm pe Mielul lui Dumnezeu oriunde merge El. Să alegem
călăuzirea Lui și să preţuim tovărășia Lui mai presus de tovărășia
prietenilor noștri de pe pământ. Domnul Hristos spune: „Cine
iubește pe tată ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este
vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât
pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10,37).
Când se aflau la masă, în familie, mulţi oameni din zilele
Domnului Hristos repetau cuvintele: „Ferice de acela care va
prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu”. Dar Domnul Hristos a arătat
cât de greu puteau fi găsiţi oaspeţi pentru acea masă oferită cu un
preţ infinit. Cei care ascultau cuvintele Sale știau că ignoraseră
invitaţia harului. Ei erau absorbiţi întru totul de posesiunile,
bogăţiile și plăcerile lumești. [224] Toţi s-au scuzat, ca și când ar
fi fost înţeleși.
Tot așa este și acum. Scuzele invocate pentru a refuza invitaţia
la cina din pildă se referă la o mulţime de motive pentru a refuza
invitaţia Evangheliei. Oamenii declară că nu-și pot pune în pericol
perspectivele lumești, acordând atenţie cerinţelor Evangheliei. Ei La drumuri și la garduri
consideră propriile interese trecătoare ca fiind mai valoroase decât
lucrurile veșniciei. Chiar binecuvântările pe care le-au primit din
partea lui Dumnezeu devin un obstacol care le desparte sufletul
de Creatorul și Răscumpărătorul lor. Ei nu sunt dispuși să-și între-
rupă preocupările pământești și îi spun solului milei: „Du-te; când
voi mai avea prilej, te voi chema” (Fapte 24,25). Alţii invocă
dificultăţile care s-ar putea ivi în relaţiile lor sociale, dacă ar asculta
invitaţia lui Dumnezeu. Ei spun că nu își pot permite să tulbure 163
armonia cu rudele și prietenii lor. În acest fel, se dovedesc a fi
chiar personajele descrise în parabolă. Stăpânul din pildă privește
scuzele neîntemeiate ca fiind dovada dispreţului faţă de invitaţia
Sa.
Cel care a spus: „Tocmai acum m-am însurat și de aceea nu

pot veni”, reprezintă o mare categorie de oameni. Mulţi îngăduie
ca soţiile sau soţii lor să-i împiedice să răspundă la invitaţia lui
Dumnezeu. Soţul spune: „Dacă soţia mea se opune, nu-mi pot
respecta convingerile cu privire la datoria mea. Influenţa ei va
face să îmi fie extrem de greu să vin.” Soţia aude chemarea plină
de bunăvoinţă: „Veniţi, căci iată că toate sunt gata” și răspunde:
„Te rog să mă scuzi. Soţul meu refuză invitaţia milei. El spune că
afacerile lui îl împiedică. Trebuie să rămân alături de soţul meu,
și prin urmare nu pot veni”. Inima copiilor este impresionată. Ei
doresc să vină. Dar își iubesc tatăl și mama și, pentru că aceștia
nu acordă atenţie invitaţiei Evangheliei, copiii cred că [225] nici
de la ei nu se poate aștepta să vină. Ei spun: „Te rog să mă scuzi”.
Toţi aceștia refuză invitaţia Mântuitorului, pentru că se tem
să nu rupă unitatea din cercul familiei. Ei presupun că, refuzând
să asculte de Dumnezeu, își asigură pacea și prosperitatea în cămin,
dar aceasta este o amăgire. Cei care seamănă egoism vor culege
egoism. Prin respingerea iubirii Domnului Hristos, ei resping
singurul element care poate conferi curăţie și statornicie iubirii
omenești. Acești oameni nu numai că vor pierde cerul, dar nu
vor reuși să obţină nici bucuria adevărată, pentru care au sacrificat
lucrurile veșnice.
Când a auzit cum a fost tratată invitaţia lui, cel care pregătise
ospăţul din parabolă „s-a mâniat și i-a zis robului său: ’Du-te
degrabă în pieţele și uliţele cetăţii. Și adu aici pe cei săraci, ciungi,
orbi și șchiopi” (Luca 14,21).
Stăpânul s-a îndepărtat de cei care i-au dispreţuit mărinimia și
i-a invitat pe oamenii din categoria celor nevoiași, care nu aveau
case și pământuri. El i-a invitat pe cei care erau [226] săraci și
flămânzi și urmau să aprecieze darurile oferite. Domnul Hristos
a spus: „Vameșii și desfrânaţii merg înaintea voastră în Împărăţia
164 lui Dumnezeu” (Matei 21,31). Oricât de nenorocite și de jalnice
ar fi acele fiinţe omenești, pe care ceilalţi le dispreţuiesc și le
ocolesc, ele nu sunt atât de căzute și nici atât de respingătoare
încât să nu fie observate și iubite de Dumnezeu. Domnul Hristos
dorește cu ardoare ca toţi cei istoviţi și împovăraţi de griji, toţi
cei oprimaţi să vină la El. El dorește nespus de mult să le dea
lumina, bucuria și pacea, care nu pot fi găsite nici unde altundeva.
Păcătoșii cei mai înrăiţi sunt obiectele iubirii și ale milei Sale
profunde și stăruitoare. El trimite Duhul Său Sfânt pentru a-i
chema cu duioșie, căutând să-i atragă la Sine.
Slujitorul care i-a adus pe săraci și pe orbi i-a spus stăpânului
său: „Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit și tot mai este loc. Și
stăpânul a zis robului: ’Ieși la drumuri și la garduri și pe cei pe
care-i vei găsi, silește-i să intre, ca să mi se umple casa’” (Luca
14,22-23). În aceste cuvinte, Domnul Hristos arăta spre lucrarea
Evangheliei, care urma să aibă loc în afara graniţelor iudaismului,
pe drumurile și cărările lumii.
Împlinind această poruncă, Pavel și Barnaba le spuneau
iudeilor: „Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă,
dar fiindcă voi nu-l primiţi, și singuri vă judecaţi nevrednici de
viaţa veșnică, iată că ne întoarcem spre Neamuri. Căci așa ne-a
poruncit Domnul: ’Te-am pus ca să fii Lumina Neamurilor, ca să
duci mântuirea până la marginile pământului’. Neamurile se
bucurau când au auzit lucrul acesta și preamăreau Cuvântul
Domnului. Și toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veșnică, au
crezut” (Fapte 13,46-48).
Solia Evangheliei, pe care Domnul Hristos le-a propovăduit-o
ucenicilor, a anunţat prima Sa venire în lume. Ea le-a adus
oamenilor veștile bune ale mântuirii prin credinţa în El și le-a La drumuri și la garduri
îndreptat atenţia spre cea de a doua venire a Sa în slavă, când
urma să-l izbăvească pe poporul Său. [227] Ea le-a prezentat
oamenilor speranţa de a primi, prin credinţă și ascultare,
moștenirea sfinţilor în lumină. Această solie le este adresată și
oamenilor din zilele noastre și, în acest context, este asociată cu
vestea că a doua venire a Domnului Hristos este aproape. Semnele
pe care le-a descris El Însuși cu privire la venirea Lui s-au împlinit
și, din învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu, putem ști că Domnul 165
este la ușă.
În cartea Apocalipsa, apostolul Ioan prezice lucrarea de pro-
povăduire a Evangheliei, care va avea loc chiar înainte de cea de
a doua venire a Domnului Hristos. El vede un înger „zburând
prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o

vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii,
oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare: ’Temeţi-vă
de Dumnezeu și daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui’”
(Apocalipsa 14,6.7).
În această profeţie, avertizarea cu privire la judecată, alături
de soliile legate de aceasta, este urmată de venirea Fiului omului
pe norii cerului. Proclamarea judecăţii constituie un anunţ al
faptului că a doua venirea a Domnului Hristos este aproape. Iar
această proclamare este numită Evanghelia veșnică. Prin urmare,
predicarea celei de a doua veniri a Domnului Hristos, [228] și
vestea că ea este aproape sunt prezentate ca fiind o parte esenţială
a soliei Evangheliei.
Biblia declară că în zilele din urmă oamenii vor fi absorbiţi de
preocupări lumești, de plăceri și de câștigul de bani. Ei vor fi orbi
faţă de realităţile veșnice. Domnul Hristos spune: „Cum s-a
întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea
Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când
mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a
intrat Noe în corabie, și n-au știut nimic, până când a venit potopul
și i-a luat pe toţi, tot așa va fi și la venirea Fiului omului” (Matei
24,37-39).
Aceasta este starea din zilele noastre. Oamenii aleargă în goana
după câștig și după satisfacţii egoiste, ca și când nu ar exista nici
un Dumnezeu, nici un cer și nici o viaţă viitoare. În zilele lui Noe,
avertizarea cu privire la potop a fost trimisă pentru a-i alarma pe
oamenii aflaţi în nelegiuire și pentru a-i chema la pocăinţă. Tot
astfel, solia apropiatei veniri a lui Hristos are scopul de a-i trezi
pe oameni din starea în care se află, absorbiţi de lucrurile lumești.
Ea este menită să-i conștientizeze de realităţile veșnice, ca să poată
acorda atenţie invitaţiei de a lua parte la ospăţul Domnului.
166 Invitaţia Evangheliei trebuie să fie vestită în întreaga lume,
„oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi și oricărui norod”
(Apocalipsa 14,6). Ultima solie de avertizare și de har trebuie să
lumineze întregul pământ cu slava ei. Ea trebuie să ajungă la toate
categoriile sociale, bogaţi și săraci, la cei din înalta societate și la
oamenii simpli. Domnul Hristos spune: „Ieși la drumuri și la
garduri și silește-i să intre, ca să mi se umple casa”.
Lumea piere pentru că îi lipsește Evanghelia. Există o foamete
după Cuvântul lui Dumnezeu. Doar puţini predică acest Cuvânt
neamestecat cu tradiţia omenească. Deși au Biblia în mâinile lor,
oamenii nu primesc binecuvântările pe care Dumnezeu le-a pus
în ea pentru ei. Domnul îi cheamă pe slujitorii Lui să le ducă
oamenilor solia Sa. [229] Celor care pier în păcatele lor trebuie
să le fie vestit Cuvântul vieţii veșnice.
În porunca de a merge la drumuri și la garduri, Domnul Hristos
precizează lucrarea pe care trebuie să o îndeplinească toţi cei pe
care îi chemă să slujească în Numele Său. Câmpul de lucru al
slujitorilor lui Hristos este lumea întreagă. Domeniul lor cuprinde
întreaga familie omenească. Domnul dorește ca solia harului Său
să ajungă la fiecare suflet.
Într-o mare măsură, această misiune trebuie îndeplinită prin-
tr-o lucrare personală. Aceasta a fost metoda de lucru a Domnului
Hristos. Lucrarea Sa a fost constituită în mare parte din conversaţii
particulare. El a manifestat o consideraţie deosebită pentru
audienţa formată dintr-un singur suflet. Adesea, prin acel suflet,
solia s-a răspândit la mii de oameni.
Nu trebuie să așteptăm ca oamenii să vină la noi, ci să-i căutăm
acolo unde se află. Predicarea Cuvântului la amvon este doar
începutul lucrării. Există o mulţime de oameni la care Evanghelia La drumuri și la garduri
nu va ajunge niciodată dacă nu le este dusă.
Invitaţia la ospăţ le-a fost adresată mai întâi celor care făceau
parte din poporul iudeu, acelora care fuseseră chemaţi să fie
învăţători și conducători printre oameni, care ţineau în mâini
sulurile profetice care anunţau venirea Domnului Hristos și cărora
le-a fost încredinţat serviciul simbolic ce prevestea misiunea Sa.
Dacă preoţii și poporul ar fi luat în considerare această chemare,
s-ar fi alăturat solilor Domnului Hristos în lucrarea de vestire a 167
invitaţiei Evangheliei pentru lume. Adevărul le-a fost trimis ca
să-l poată răspândi. După ce conducătorii iudei au refuzat invitaţia,
aceasta le-a fost adresată celor săraci, ciungi, orbi și șchiopi.
Vameșii și păcătoșii au acceptat invitaţia. Același plan al lucrării
a fost împlinit când invitaţia Evangheliei le-a fost adresată neamu-

rilor, acelora care nu făceau parte din poporul iudeu. Solia trebuie
vestită mai întâi „la drumuri”, adică oamenilor care au un rol
activ în lucrările lumii, învăţătorilor și conducătorilor. [230]
Solii Domnului trebuie să-și amintească mereu de aceasta.
Cuvântul trebuie să ajungă la păstorii turmei, la învăţătorii rânduiţi
de Dumnezeu, în așa fel încât să fie ascultat. Cei care aparţin
claselor înalte ale societăţii trebuie căutaţi cu o iubire duioasă, cu
o atenţie și o consideraţie frăţească. Oamenii de afaceri, aflaţi în
poziţii înalte de răspundere, oamenii inventivi, cu aptitudini și
capacităţi vaste și cu o profundă cunoaștere știinţifică, oamenii
de geniu, învăţătorii Evangheliei, a căror minte încă nu a fost
atrasă spre adevărurile speciale pentru acest timp, trebuie să fie
primii care să audă chemarea. Invitaţia Evangheliei trebuie să le
fie adresată tuturor acestora.
Există o lucrarea care trebuie făcută pentru cei bogaţi. Ei au
nevoie să fie conștientizaţi cu privire la responsabilitatea lor,
arătându-li-se că lor le-au fost încredinţate darurile cerului.
Oamenilor înstăriţi trebuie să li se amintească faptul că vor trebui
să dea socoteală în faţa Aceluia care îi va judeca pe cei vii și pe
cei morţi. Ei au nevoie de lucrarea voastră, făcută cu iubire și
temere de Dumnezeu. Prea adesea, acești oameni se încred în
bogăţiile lor și nu sunt conștienţi de pericolul în care se află. Ochii
minţii lor trebuie atrași spre lucrurile care au o valoare nepie-
ritoare. Ei trebuie să recunoască autoritatea Celui ce reprezintă
adevărata bunătate, care spune: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi și
împovăraţi și Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră
și învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veţi
găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și
sarcina Mea este ușoară” (Matei 11,28-30).
Cei care ocupă poziţii înalte în lume, datorită educaţiei, a
168 bogăţiei sau talentului lor, sunt rareori abordaţi în mod personal
cu privire la interesele lor sufletești. Mulţi lucrători creștini ezită
să se apropie de această categorie de oameni. Dar nu ar trebui să
fie așa. Dacă am fi văzut un om înecându-se, nu am fi stat
nepăsători, uitându-ne cum moare, doar pentru că era un avocat,
un comerciant sau un judecător. Dacă am fi văzut niște persoane
îndreptându-se grăbite spre marginea unei prăpăstii, nu am fi ezitat
să le avertizăm să se întoarcă, oricare ar fi fost poziţia sau răspun-
derea lor. De aceea, nu ar trebui să ezităm să-i avertizăm pe oameni
de pericolul în care se află sufletul lor. [231]
Nici un om nu ar trebui să fie neglijat datorită aparentei lui
dedicări faţă de lucrurile lumești. Mulţi dintre cei aflaţi în poziţii
sociale înalte sunt profund îndureraţi și suferă din cauza vanităţii
lor. Ei doresc foarte mult o pace pe care nu o au. Chiar la cele
mai înalte niveluri ale societăţii se află oameni care flămânzesc și
însetează după mântuire. Mulţi ar accepta ajutorul, dacă lucrătorii
Domnului li s-ar adresa personal, într-o manieră amabilă și cu o
inimă înduioșată de iubirea Domnului Hristos.
Succesul soliei Evangheliei nu depinde de discursuri erudite,
de mărturii elocvente sau de argumente profunde. El depinde de
simplitatea mesajului și de felul în care este adaptat la nevoile
sufletelor care flămânzesc după pâinea vieţii. „Ce trebuie să fac
ca să fiu mântuit?” Aceasta este dorinţa sufletului. [232]
Mii de persoane pot fi abordate în maniera cea mai simplă și
mai umilă. Adesea, intelectualii cei mai educaţi, cei care sunt priviţi
de lume ca fiind oamenii cei mai talentaţi, sunt învioraţi de
cuvintele simple ale unei persoane care Îl iubește pe Dumnezeu
și care poate vorbi despre iubirea Sa, la fel de natural precum
vorbesc oamenii lumești despre lucrurile de care sunt profund La drumuri și la garduri
interesaţi.
Deseori, cuvintele pregătite și plănuite cu atenţie au doar o
mică influenţă. Dar vorbirea sinceră și onestă a unui fiu sau a
unei fiice a lui Dumnezeu, rostită cu o simplitate naturală, are
puterea de a debloca ușa acelor inimi care sunt închise de multă
vreme faţă de Domnul Hristos și iubirea Sa.
Slujitorul lui Hristos să-și aducă aminte că nu lucrează prin
propria putere. Să-și pună toată încrederea în tronul lui Dumnezeu 169
și să creadă în puterea Lui de a mântui. Să lupte cu Dumnezeu în
rugăciune și apoi să lucreze, folosind toate mijloacele pe care i
le-a dat Dumnezeu. Duhul Sfânt îi este dat pentru a-l face eficient.
Îngerii slujitori vor fi alături de el pentru a impresiona inimile.
Dacă învăţătorii și conducătorii din Ierusalim ar fi acceptat

adevărul adus de Domnul Hristos, ce uimitor centru misionar ar fi
devenit cetatea lor! Israelul decăzut ar fi fost convertit. O armată
uriașă de lucrători s-ar fi adunat pentru Domnul. Și cât de rapid ar fi
vestit ei Evanghelia în toate părţile lumii. Tot așa, acum, dacă oamenii
cu influenţă și cu o mare capacitate de a fi folositori ar putea fi
câștigaţi pentru Hristos, ce lucrare ar putea fi îndeplinită prin ei
pentru a-i ridica pe cei căzuţi, pentru a-i recupera pe cei marginalizaţi
și alungaţi de societate și pentru a răspândi până în cele mai mari
depărtări vestea bună a mântuirii. Invitaţia harului ar putea fi vestită
cu repeziciune, și oaspeţii s-ar aduna pentru ospăţul Domnului.
Totuși nu trebuie să ne gândim doar la oamenii talentaţi și cu
funcţii importante, neglijându-i pe cei din categoriile sociale mai
sărace. Domnul Hristos îi instruiește pe solii Săi să meargă și la
cei aflaţi pe drumuri și la garduri, la cei săraci și umili de pe pământ.
În curţile și pe aleile lăturalnice ale marilor orașe, pe drumurile
singuratice de la ţară [233] sunt familii și oameni, poate niște
străini într-o ţară străină, care nu au nici o legătură cu vreo biserică
și care, în singurătatea lor, ajung să simtă că Dumnezeu i-a uitat.
Ei nu înţeleg ce trebuie să facă pentru a fi mântuiţi. Mulţi sunt
cufundaţi în păcat. Mulţi sunt cuprinși de frământări și necazuri.
Ei sunt împovăraţi de suferinţă, de lipsuri, de necredinţă și
descurajare. Sunt chinuiţi de tot felul de boli, atât trupești, cât și
sufletești. Ei doresc cu disperare să găsească mângâiere pentru
necazurile lor, iar Satana îi ispitește să o caute în patimi și plăceri,
care duc la ruină și moarte. El le oferă merele Sodomei, care se
vor transforma în cenușă pe buzele lor. Ei „cântăresc argint pentru
un lucru care nu hrănește și își dau câștigul muncii pentru ceva
care nu satură” (Isaia 55,2).
În acești oameni suferinzi trebuie să-i vedem pe aceia pe care
Domnul Hristos a venit să-i salveze. Invitaţia Sa pentru ei este:
170 „Voi toţi cei ce însetaţi, veniţi la ape, chiar și cel ce n-are bani!
Veniţi și cumpăraţi bucate, veniţi și cumpăraţi vin și lapte, fără
bani și fără plată. … Ascultaţi-mă dar, și veţi mânca ce este bun
și sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase. Luaţi aminte și
veniţi la Mine, ascultaţi și sufletul vostru va trăi” (Isaia 55,1-3).
Domnul a dat o poruncă specială, care ne spune că trebuie să
ne îngrijim de cei străini, de cei alungaţi și de sufletele sărmane și
lipsite de putere morală. Mulţi care par a fi întru totul indiferenţi
faţă de lucrurile religioase au în inimă o dorinţă nespusă după
odihnă și pace. Chiar dacă este posibil ca ei să se fi cufundat în
cele mai mari adâncimi ale păcatului, încă există o șansă de a fi
salvaţi.
Slujitorii Domnului Hristos trebuie să urmeze exemplul Său.
Mergând din loc în loc, El îi mângâia pe cei suferinzi și îi vindeca
pe bolnavi. După aceea, le prezenta marile adevăruri cu privire la
Împărăţia Sa. Aceasta este lucrarea urmașilor Săi. În timp ce alinaţi
suferinţele trupești ale oamenilor, veţi găsi căi de a sluji nevoilor
sufletului lor. Puteţi să le îndreptaţi privirile spre Mântuitorul cel
înălţat și să le vorbiţi despre iubirea Marelui Medic, [234] singurul
care are puterea de a vindeca.
Spuneţi-le celor sărmani și descurajaţi, care s-au rătăcit, că nu
trebuie să dispere. Deși au greșit și nu și-au format un caracter
drept, Dumnezeu se bucură să le redea puterea și chiar bucuria
mântuirii Sale. El simte o plăcere deosebită să ia un material
aparent lipsit de orice speranţă, chiar pe aceia prin care a lucrat
Satana, și să facă din ei niște supuși ai harului Său. El se bucură
să-i salveze de mânia care va cădea asupra celor neascultători.
Spuneţi-le că pentru fiecare suflet există vindecare și curăţire. Că
există un loc pentru ei la masa Domnului. El așteaptă să le spună La drumuri și la garduri
bun venit.
Cei care merg la drumuri și la garduri vor mai găsi și o altă
categorie de oameni, foarte diferită, care au nevoie de ajutorul
lor. Sunt cei care împlinesc toată lumina pe care o au și Îi slujesc
lui Dumnezeu cât pot mai bine în limita cunoștinţelor lor. Totuși
ei își dau seama că există o mare lucrare care trebuie să fie făcută
atât pentru ei, cât și pentru cei din jurul lor. Acești oameni doresc
nespus de mult să-L cunoască mai bine pe Dumnezeu, dar până 171
în prezent au început să vadă doar o scânteiere a acelei lumini
mai mari. Ei se roagă cu lacrimi ca Dumnezeu să le trimită
binecuvântarea pe care o zăresc de departe prin credinţă. Multe
dintre aceste suflete trebuie să fie descoperite în mijlocul nelegiuirii
marilor orașe. Multe dintre ele se află în situaţii foarte umile și

din acest motiv nu sunt observate de oameni. Sunt multe suflete
despre care pasto-rii și bisericile nu știu nimic. Totuși ele sunt
martorii Domnului în locurile umile și sărăcăcioase. Este posibil
ca acești oameni să fi avut doar puţină lumină și câteva ocazii de
a primi o educaţie creștină, dar ei se străduiesc să le slujească
altora, în ciuda lipsurilor, a foamei și a frigului. Ispravnicii harului
bogat al lui Dumnezeu trebuie să caute aceste suflete, să le viziteze
acasă și să slujească nevoilor lor prin puterea Duhului Sfânt.
Studiaţi Biblia și rugaţi-vă împreună cu acești oameni, cu acea
simplitate pe care o inspiră Duhul Sfânt. Domnul Hristos le va da
slujitorilor Săi o solie care va fi [235] ca pâinea cerului pentru
suflet. Binecu-vântarea preţioasă va fi transmisă de la inimă la
inimă și de la o familie la alta.
Adesea, porunca dată în parabolă, „silește-i să intre”, a fost
interpretată în mod greșit. Ea a fost considerată ca fiind învăţătura
care ne spune că ar trebui să-i forţăm pe oameni să accepte
Evanghelia. Dar această poruncă indică mai degrabă urgenţa
invitaţiei și insistenţa cu care sunt adresate îndemnurile.
Evanghelia nu folosește niciodată constrângerea pentru a-i aduce
pe oameni la Hristos. Solia ei este: „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la
ape” (Isaia 55,1). „Și Duhul și Mireasa zic: ’Vino!’ … Cine vrea, să
ia apa vieţii fără plată” (Apocalipsa 22,17). Ceea ce ne constrânge
să venim la El este puterea iubirii și a harului lui Dumnezeu.
Mântuitorul spune: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude
cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și
el cu Mine” (Apocalipsa 3,20). Mântuitorul nu se lasă alungat de
batjocuri și nici nu este întors din cale de ameninţări, ci îi caută
continuu pe cei pierduţi, spunând: „Cum să te dau…?” (Osea
11,8). Deși inima încăpăţânată respinge iubirea Sa, El se întoarce
pentru a insista cu o putere mai mare: „Iată, Eu stau la ușă și
172 bat”. Puterea biruitoare a iubirii Sale convinge sufletele să intre.
Iar ele Îi spun Domnului Hristos: „Îndurarea Ta mă face mare”
(Psalmi 18,35).
Domnul Hristos le va dărui solilor Săi aceeași iubire plină de
dor pe care o are El Însuși în căutarea celor pierduţi. Noi trebuie
să doar să spunem: „Vino!” Unii aud invitaţia, dar urechile lor
sunt prea surde pentru a-i înţelege însemnătatea. Ochii lor sunt
prea orbi pentru a vedea lucrurile bune pregătite pentru ei. Mulţi
își înţeleg decăderea. Ei spun: „Eu nu merit să fiu ajutat, lasă-mă
în pace”. Dar lucrătorii nu trebuie să renunţe. Cu duioșie și cu o
iubire plină de milă, să mijlocească pe lângă cei descurajaţi și
neajutoraţi. Daţi-le curajul vostru, speranţa voastră și puterea
voastră. Convingeţi-i [236] cu bunătate să vină. „Căutaţi să
mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii fie-vă milă…” (Iuda
22.23).
Dacă slujitorii lui Dumnezeu vor umbla cu El prin credinţă,
El va da putere soliei lor. Ei vor fi făcuţi în stare să prezinte
iubirea Sa și pericolul respingerii harului lui Dumnezeu în așa fel
încât oamenii vor fi constrânși să accepte Evanghelia. Dacă
oamenii își vor face partea care le-a fost încredinţată, Domnul
Hristos va face minuni uimitoare. În inima oamenilor din zilele
noastre poate avea loc o transformare la fel de mare cum a avut
loc și în generaţiile din trecut. John Bunyan a fost un hulitor și un
desfrânat, iar John Newton un negustor de sclavi, dar amândoi
au fost salvaţi pentru a-L propovădui pe Mântuitorul înălţat. Și
dintre oamenii din zilele noastre poate fi salvat un Bunyan sau un
Newton. Prin cooperarea slujitorilor omenești cu puterea divină,
vor fi salvaţi mulţi proscriși sărmani, iar aceștia, la rândul lor, vor
căuta să restaureze chipul lui Dumnezeu în alţi oameni. Există La drumuri și la garduri
unii care au avut ocazii foarte puţin favorabile, care au mers pe
căi greșite, pentru că nu au cunoscut o cale mai bună, iar razele
luminii vor ajunge la ei. Cuvântul Domnului li se va adresa tot așa
cum i s-a adresat lui Zacheu, când Domnul i-a zis: „Astăzi trebuie
să rămân în casa ta” (Luca 19,5), iar cei despre care se presupunea
că sunt niște păcătoși împietriţi se vor dovedi a avea o inimă la fel
de sensibilă ca a unui copil, pentru că Domnul Hristos a binevoit
să le acorde atenţie. Mulţi vor veni din mijlocul celor mai grave 173
greșeli și păcate și le vor lua locul acelora care au avut ocazii și
privilegii, dar nu le-au preţuit. Ei vor fi consideraţi aleșii lui
Dumnezeu, deosebiţi și preţioși, iar când Domnul Hristos va veni
în Împărăţia Sa, vor sta lângă tronul Său.
Dar „luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce

vă vorbește” (Evrei 12,25). Domnul Hristos a spus: „Căci vă spun
că nici unul din cei poftiţi nu va gusta din cina Mea” (Luca 14,24).
Ei au respins invitaţia și nici unul nu urma să fie invitat din nou.
Respingându-L pe Domnul Hristos, iudeii își împietreau inima și
se supuneau de bunăvoie puterii lui Satana, așa încât [237] le era
imposibil să mai accepte harul său. Tot așa se întâmplă și în
prezent. Dacă iubirea lui Dumnezeu nu este preţuită și nu devine
un principiu durabil pentru a sensibiliza și pentru a supune su-
fletul, suntem cu totul pierduţi. Domnul nu ne poate oferi o mai
mare manifestare a iubirii Sale, decât aceea pe care ne-a oferit-o
deja. Dacă iubirea Domnului Isus nu supune inima, nu mai există
nici un alt mijloc prin care putem fi convinși.
De fiecare dată când refuzi să asculţi solia harului, te adâncești
în necredinţă. De fiecare dată când neglijezi să deschizi ușa inimii
tale pentru Domnul Hristos, devii tot mai lipsit de dispoziţia de a
asculta vocea Lui care îţi vorbește. Astfel, îţi micșorezi șansa de
a răspunde la ultimul apel al harului. Să nu se scrie despre tine,
așa cum s-a scris despre Israelul din vechime: „Efraim s-a lipit de
idoli, lăsaţi-l în pace” (Osea 4,17). Să nu ajungă Domnul Hristos
să plângă pentru tine, așa cum a plâns pentru Ierusalim, spunând:
„De câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi, așa cum își strânge găina
puii sub aripi, și n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie” (Luca
13,34.35).
Trăim în timpul când fiilor oamenilor li se adresează ultima
solie a harului, ultima invitaţie. Porunca: „Mergeţi la drumuri și
la garduri”, se apropie de împlinirea ei finală. Invitaţia Domnului
Hristos îi va fi adresată fiecărui suflet. Solii spun: „Veniţi, căci
iată că toate sunt gata”. Îngerii cerești încă mai lucrează în
cooperare cu slujitorii omenești. Duhul Sfânt îţi prezintă toate
argumentele pentru a te determina să vii. Domnul Hristos așteaptă
174 un semn că zăvoarele se desfac și ușa inimii tale se deschide pentru
a-L lăsa să intre. Îngerii așteaptă să ducă la cer vestea că încă un
păcătos pierdut a fost găsit. Oștirile cerului așteaptă gată să-și
atingă harpele și să intoneze cântecul de bucurie că încă un suflet
a acceptat invitaţia la ospăţul Evangheliei.
MÃSURA IERTÃRII*
Apostolul Petru i-a adresat Domnului Hristos următoarea

întrebare: „… Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu, când va
păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” (Matei 18,21). Rabinii
limitau acordarea iertării până la trei greșeli. Apostolul Petru,
crezând că aplică învăţătura Domnului Hristos, s-a gândit să
extindă această limită la șapte, numărul care semnifica desăvâr-
șirea. Dar Domnul Hristos ne-a învăţat că nu trebuie să obosim
niciodată iertând. El a răspuns: „Eu nu-ţi zic până la șapte ori, ci
până la șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18,22).
După aceea, Domnul a arătat care este adevăratul temei pentru
acordarea iertării și pericolul de a cultiva un spirit neiertător. El
le-a spus o parabolă despre modul în care s-a comportat un împărat
cu slujbașii care administrau afacerile împărăţiei sale. Unii dintre
acei slujbași încasaseră sume uriașe de bani care aparţineau
statului. Când împăratul a cercetat felul în care au administrat
lucrurile încredinţate, i-a fost adus un om al cărui raport dovedea
că îi datora domnului său suma imensă de zece mii de talanţi. El
nu avea [244] cu ce să plătească datoria și, după obiceiul timpului,
împăratul a poruncit să fie vândut împreună cu tot ce avea și să se
efectueze plata. Dar omul îngrozit a căzut la picioarele lui,
spunându-i: „’Doamne, mai îngăduiește-mă, și-ţi voi plăti tot’.
Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul
și i-a iertat datoria” (Matei 18,26).
„Robul acela, când a ieșit afară, a întâlnit pe unul din tovarășii
lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el, și-l
strângea de gât, zicând: ’Plătește-mi ce-mi ești dator’. Tovarășul
lui s-a aruncat la pământ, îl ruga, și zicea: ’Mai îngăduiește-mă, 175
și-ţi voi plăti’. Dar el n-a vrut, ci s-a dus și l-a aruncat în temniţă,
până va plăti datoria. Când au văzut tovarășii lui cele întâmplate,
*
Capitol bazat pe textele din Matei 18,21-35
s-au întristat foarte mult, și s-au dus de au spus stăpânului lor

toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta,
și i-a zis: ’Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai
rugat. Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am
avut eu milă de tine?’ Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna
chinuitorilor, până va plăti tot ce datora” (Matei 18,28-34).
Această parabolă prezintă unele detalii care sunt necesare
pentru completarea tabloului, dar nu au nici un corespondent din
punct de vedere al semnificaţiei spirituale. Atenţia noastră nu
trebuie să se abată asupra acestor detalii. Totuși în parabolă sunt
ilustrate adevăruri mari, pe care trebuie să le luăm în considerare.
Iertarea acordată de împărat reprezintă iertarea divină a tuturor
păcatelor. Împăratul care, cuprins de milă, i-a iertat slujitorului
Său datoria, Îl reprezintă pe Domnul Hristos. Omul s-a aflat sub
condamnarea legii pe care o încălcase. El nu se putea salva singur
și, din acest motiv, Domnul Hristos a venit în lumea noastră,
Și-a înveșmântat divinitatea în natură umană și Și-a dat viaţa. Cel
drept a murit pentru cei nedrepţi. El S-a dat pe Sine [245] pentru
păcatele noastre și Îi oferă fiecărui suflet, fără plată, iertarea
cumpărată cu sângele Său. „La Domnul este îndurare și la El este
belșug de răscumpărare” (Psalmi 130,7).
Acesta este motivul pentru care trebuie să ne exercităm
compasiunea faţă de semenii noștri păcătoși. „Dacă astfel ne-a
iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alţii”
(1 Ioan 4,11). „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi” (Matei 10,8).
În parabolă, când datornicul a implorat să i se acorde o
amânare, cu promisiunea: „Mai îngăduiește-mă, și-ţi voi plăti”,
pedeapsa a fost revocată. Întreaga datorie a fost anulată. Și imediat
după aceea, i s-a dat ocazia de a urma exemplul stăpânului care îl
iertase. Ieșind, a întâlnit un alt slujitor care îi datora o mică sumă
de bani. El fusese iertat de zece mii de talanţi, iar semenul lui îi
176 datora o sută de lei. Totuși, în ciuda faptului că fusese tratat cu
atâta bunăvoinţă, el s-a comportat faţă de tovarășul lui de muncă
într-o manieră cu totul diferită. Cel care îi era dator i-a adresat o
rugăminte asemănătoare celei pe care o adresase el însuși
împăratului, dar nu a avut parte de un răspuns similar. Deși fusese
iertat atât de recent, el nu a fost milos și blând. În purtarea faţă
de semenul lui, nu a manifestat aceeași milă care fusese arătată
faţă de el și nu a luat în considerare rugămintea de a avea răbdare.
Singurul lucru la care se gândea acel slujitor lipsit de recunoștinţă
era mica sumă de bani care i se datora. El a cerut tot ce a consi-
derat că i se cuvine și a pus în aplicare o pedeapsă asemănătoa-
re cu aceea care fusese revocată cu atâta bunăvoinţă în dreptul
lui.
Câţi oameni din zilele noastre nu manifestă același spirit. Când
datornicul l-a implorat să aibă milă, acel stăpân nu a fost cu
adevărat conștient de mărimea propriei datorii. El nu și-a dat
seama de starea lui neajutorată, ci a sperat să-și achite datoria
singur. „Mai îngăduiește-mă”, a spus el, „și-ţi voi plăti tot”. Tot
astfel, mulţi oameni speră să merite favoarea lui Dumnezeu, prin
faptele lor. Ei nu-și înţeleg starea neajutorată. [246] Nu acceptă
harul lui Dumnezeu ca pe un dar, ci se străduiesc să-și făurească
singuri o neprihănire proprie. Inima lor nu este zdrobită și umilită
datorită păcatului și, ca urmare, sunt severi și neiertători faţă de
ceilalţi. În comparaţie cu păcatele făcute de fraţi împotriva lor,
propriile [247] păcate săvârșite împotriva lui Dumnezeu sunt
asemenea celor zece mii de talanţi faţă de o sută de lei, adică
aproape un milion la unu. Cu toate acestea, ei îndrăznesc să fie
neiertători.
În parabolă, stăpânul l-a chemat pe datornicul lipsit de milă și
i-a spus: „’Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai
rugat. Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am
avut eu milă de tine?’ Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna
Măsura iertării
chinuitorilor, până va plăti tot ce datora.” „Tot așa vă va face și

Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima
pe fratele său” (Matei 18,35). Cel care refuză să ierte își irosește
prin aceasta propria speranţă de a fi iertat.
Dar învăţătura acestei parabole nu trebuie aplicată greșit. 177
Iertarea lui Dumnezeu faţă de noi nu micșorează în nici un fel
datoria noastră de a-L asculta. Tot așa, spiritul iertării, manifestat
faţă de semeni, nu micșorează cerinţele unei îndatoriri juste. În
rugăciunea pe care le-a prezentat-o ca model ucenicilor Săi,
Domnul Hristos a zis: „Și ne iartă greșelile noastre, precum și noi

iertăm greșiţilor noștri” (Matei 6,12). Prin aceasta, Domnul nu a
vrut să spună că, pentru a fi iertaţi de păcatele noastre trebuie să
nu pretindem datoriile pe care avem dreptul să le primim de la
datornicii noștri. Dacă nu pot plăti, deși acest fapt ar putea fi
rezultatul unei administrări neînţelepte din partea lor, ei nu trebuie
aruncaţi în închisoare, persecutaţi și nici chiar trataţi cu asprime.
Dar parabola nu ne învaţă să încurajăm nepăsarea. Cuvântul lui
Dumnezeu declară că acela care nu lucrează, nici nu trebuie să
mănânce. (2 Tesaloniceni 3,10). Domnul nu pretinde ca omul
harnic și muncitor să-i susţină pe cei fără ocupaţie. Mulţi ajung în
sărăcie și lipsuri, deoarece își irosesc timpul și nu depun nici un
efort. Dacă aceia care se complac într-o asemenea stare nu își
corectează aceste greșeli, tot ce s-ar putea face în privinţa lor ar
fi ca și când ai pune o comoară într-un sac rupt. Totuși există și o
sărăcie care nu poate fi evitată și trebuie să manifestăm duioșie și
milă faţă de cei nefericiţi. [248] Noi trebuie să-i tratăm pe alţii,
exact așa cum am dori să fim trataţi dacă am fi într-o situaţie
asemănătoare.
Duhul Sfânt ne îndeamnă, prin apostolul Pavel, astfel: „Deci,
dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în
dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo
milostivire și vreo îndurare, faceţi-mi bucuria deplină și aveţi o
simţire, o dragoste, un suflet și un gând. Nu faceţi nimic din duh
de ceartă sau din slavă deșartă; ci în smerenie fiecare să privească
pe altul mai presus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la
foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta,
care era și în Hristos Isus” (Filipeni 2,1-5).
Cu toate acestea, păcatul nu trebuie privit ca fiind ceva neîn-
semnat. Domnul ne-a poruncit să nu tratăm cu indiferenţă greșeala
fratelui nostru. El spune: „Dacă fratele tău păcătuiește împotriva
178 ta, mustră-l!” (Luca 17,3). Păcatul trebuie spus pe nume și trebuie
să-i fie prezentat celui greșit în mod deschis.
În sarcina încredinţată lui Timotei, apostolul Pavel, scriind
inspirat de Duhul Sfânt, spune: „Propovăduiește Cuvântul, stăru-
iește asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu
toată blândeţea și învăţătura” (2 Timotei 4,2). Iar lui Tit, apostolul
Pavel îi scrie: „În adevăr… sunt mulţi nesupuși, flecari și amăgitori.
… De aceea, mustră-i aspru, ca să fie sănătoși în credinţă” (Tit
1,10-13).
„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l
între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău.
Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca
orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.
Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii, și dacă nu vrea să
asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un
vameș” (Matei 18,15-17).
Domnul nostru ne învaţă că neînţelegerile dintre creștini trebuie
rezolvate în cadrul bisericii. Ele nu trebuie [249] să le fie dezvă-
luite acelora care nu se tem de Dumnezeu. Dacă un creștin suferă
din cauza unei greșeli din partea unui frate de-al său, să nu apeleze
la cei necredincioși, în instanţele de judecată. Să respecte instruc-
ţiunea dată de Domnul Hristos. În loc de a încerca să se răzbune,
să caute să-l salveze pe fratele său. Dumnezeu va ocroti interesele
celor care Îl iubesc și se tem de El, iar noi putem să aducem
cazul nostru cu încredere înaintea Aceluia care judecă în mod
drept.
Prea adesea, când greșelile sunt săvârșite din nou și din nou,
iar cel care greșește își mărturisește vina, cel prejudiciat își pierde
răbdarea și crede că a iertat suficient. Dar Mântuitorul ne-a spus
cu claritate cum să-i tratăm pe cei care greșesc: „Dacă fratele tău
păcătuiește împotriva ta, mustră-l. Și dacă-i pare rău, iartă-l” (Luca
17,3). Să nu-l ţii la distanţă, ca și când ar fi nevrednic de încrederea
Măsura iertării
ta. Ia seama la tine însuţi, „ca să nu fii ispitit și tu” (Galateni 6,1).
Dacă fraţii tăi greșesc, trebuie să-i ierţi. Când vin la tine ca
să-și mărturisească greșeala, nu trebuie să spui: [250] „Nu cred
că sunt suficient de umili. Nu cred că sunt sinceri în mărturisirea
lor”. Ce drept ai tu să-i judeci, ca și când ai putea să le cunoști 179
inima? Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dacă-i pare rău, iartă-l.
Și chiar dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi, și de
șapte ori se întoarce la tine și zice: ’Îmi pare rău’, să-l ierţi” (Luca
17-3.4). Trebuie să ierţi nu numai de șapte ori, ci de șaptezeci de
ori câte șapte, tot atât de des, de câte ori te iartă Dumnezeu pe
tine.
Noi înșine datorăm totul harului fără plată a lui Dumnezeu.
Legământul harului a prevăzut adoptarea noastră. Harul Mântuito-
rului a realizat răscumpărarea noastră, renașterea și înălţarea
noastră la statutul de moștenitori împreună cu Domnul Hristos.
Acest har trebuie să le fie descoperit și altora.
Nu-i daţi celui greșit nici un prilej să se descurajeze. Nu
acceptaţi ca în inima voastră să pătrundă un spirit de asprime
fariseică și să-l rănească pe fratele vostru. Nici un simţământ
batjocoritor să nu se ivească în mintea sau în inima voastră. Nici
o urmă de dispreţ să nu se manifeste în vocea voastră. Dacă-i
vorbiţi conduși de un impuls personal, dacă adoptaţi o atitudine
de indiferenţă sau arătaţi suspiciune și neîncredere, acestea ar
putea contribui la distrugerea unui suflet. El are nevoie de un
frate cu inima plină de simpatia și înţelegerea Fratelui nostru mai
mare, care să miște inima lui omenească. Faceţi-l să simtă strân-
gerea călduroasă a unei mâini pline de simpatie și să audă îndemnul
rostit în șoaptă: „Să ne rugăm”. Dumnezeu vă va dărui amându-
rora o experienţă bogată. Rugăciunea ne unește unii cu alţii și cu
Dumnezeu. Rugăciunea Îl aduce pe Domnul Isus de partea
noastră și îi dă sufletului dezorientat și ajuns la epuizare o putere
nouă pentru a birui lumea, firea pământească și pe diavol.
Rugăciunea îndepărtează atacurile lui Satana.
Când vă îndepărtaţi atenţia de la nedesăvârșirile omenești și
priviţi la Domnul Isus, în caracterul vostru are loc o transformare
divină. Spiritul lui Hristos lucrează asupra inimii și o modelează
după chipul Său. Apoi, străduiţi-vă să-L înălţaţi pe Domnul Isus.
Ochii minţii voastre să fie îndreptaţi spre „Mielul lui Dumnezeu
care ridică păcatele lumii” (Ioan 1,29). Și, în timp ce vă angajaţi
în această lucrare, aduceţi-vă aminte [251] că acela care-l „în-
180 toarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet
de la moarte și va acoperi o sumedenie de păcate” (Iacov 5,20).
„Dar dacă nu iertaţi oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru
nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6,15). Nimic nu poate
îndreptăţi un spirit neiertător. Cel care este lipsit de milă faţă de
alţi dovedește că nu este părtaș al harului iertător al lui Dumnezeu.
Prin iertarea lui Dumnezeu, inima celui greșit este adusă mai
aproape de marea inimă a Iubirii Infinite. Torentul milei divine
se revarsă în sufletul celui păcătos, iar de la el, în sufletul altora.
Duioșia și mila, pe care le-a manifestat Domnul Hristos în viaţa
Sa preţioasă, vor fi văzute în atitudinea acelora care devin părtași
ai harului Său. Dar „dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este
al Lui” (Romani 8,9). Un asemenea om s-a înstrăinat de Dumnezeu
și este pregătit doar pentru despărţirea veșnică de El.
Este posibil ca el să fi primit cândva iertarea, dar spiritul lui
neiertător arată că în prezent respinge iubirea iertătoare a lui
Dumnezeu. El s-a despărţit în mod deliberat de Dumnezeu și se
află în aceeași stare în care a fost înainte de a fi iertat. El și-a
anulat pocăinţa și este vinovat de păcatele lui, ca și când nu s-ar fi
pocăit niciodată.
Marea învăţătură a acestei parabole este contrastul dintre mila
lui Dumnezeu și împietrirea inimii omenești; în faptul că harul
iertător al lui Dumnezeu trebuie să fie măsura iertării pe care o
acordăm noi. „Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău,
cum am avut eu milă de tine?”
Noi nu suntem iertaţi pentru că îi iertăm pe alţii, ci pentru
modul cum îi iertăm. Temeiul oricărei iertări se află în iubirea
nemeritată a lui Dumnezeu, dar prin atitudinea faţă de alţii, noi
arătăm dacă ne-am însușit sau nu această iubire. De aceea, Domnul
Hristos spune: „Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi și cu
ce măsură măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7,2).
Măsura iertării
181
UN CÂªTIG CARE ÎNSEAMNÃ
O PIERDERE*
Domnul Hristos îi învăţa pe ucenicii Săi și, ca de obicei, în

jurul Lui s-au adunat și alţi oameni. El le vorbise ucenicilor despre
evenimente la care aveau să ia parte în curând. Ei urmau să
propovăduiască pretutindeni adevărurile pe care li le încredinţase
Domnul și să ajungă în conflict cu aceia care conduceau această
lume. Pentru cauza Sa, ucenicii aveau să fie chemaţi în instanţele
de judecată, înaintea magistraţilor și înaintea regilor. Domnul i-a
asigurat că le va da o înţelepciune pe care nu o va putea contesta
nimeni. Chiar cuvintele Sale, care au impresionat inimile mulţimii
și i-au încurcat pe dușmanii Săi vicleni, erau o mărturie cu privire
la puterea Duhului lăuntric, pe care Domnul a promis că Îl va da
urmașilor Săi.
Cu toate acestea, mulţi doreau harul cerului doar pentru a
sluji scopurilor lor egoiste. Ei au recunoscut puterea minunată a
Domnului Hristos, care se manifesta în prezentarea clară a
adevărului. Ei au auzit făgăduinţa făcută urmașilor Săi, că le va
da înţelepciunea de a vorbi în prezenţa conducătorilor și a
magistraţilor. Oare nu era El dispus să le ofere și lor această putere
a Sa pentru a le aduce un beneficiu lumesc? [253]
„Unul din mulţime a zis lui Isus: ’Învăţătorule, spune fratelui
meu să împartă cu mine moștenirea noastră’” (Luca 12,13).
Dumnezeu îi dăduse poporului, prin Moise, îndrumări cu privire
la transmiterea proprietăţilor. Fiul cel mai mare trebuia să
primească o măsură dublă din averea părintească (Deuteronom
21,17), iar fraţii mai mici urmau să primească părţi egale. Acest
182
om credea că fratele lui l-a privat de moștenirea lui. Eforturile
proprii de a-și asigura ceea ce considera că i se cuvine fuseseră
lipsite de succes, dar credea că dacă Domnul Hristos va interveni,
*
scopul lui va fi atins cu siguranţă. El auzise apelurile tulburătoare
ale Domnului Hristos și învinuirile solemne pe care le adusese
cărturarilor și fariseilor. Dacă i-ar fi putut fi adresate și acestui
frate astfel de cuvinte poruncitoare, el nu ar fi îndrăznit să refuze
să-i dea celui nedreptăţit partea sa.
În timp ce Domnul Hristos rostea învăţăturile solemne, acest
om și-a manifesta în mod deschis înclinaţia egoistă. El a fost capabil
să aprecieze abilitatea Domnului, care ar fi putut contribui la
succesul afacerilor lui trecătoare, dar adevărurile spirituale nu
avuseseră nici o influenţă asupra minţii și inimii lui. Singurul subiect
care îl absorbea era obţinerea moștenirii. Domnul Isus, Împăratul
slavei, care, deși era bogat, totuși a devenit sărac pentru noi, îi
descoperea comorile iubirii divine. Duhul Sfânt se străduia să-l
convingă să devină un moștenitor al acelei moșteniri „nestricăcioase
și neîntinate, care nu se poate veșteji” (1 Petru 1,4). El văzuse
dovada puterii Domnului Hristos. Acum, i s-a ivit ocazia de a-I
vorbi Marelui Învăţător, pentru a-și exprima cea mai mare dorinţă
a inimii lui. Dar, asemenea omului cu grebla de gunoi, din alegoria
lui Bunyan, ochii lui erau aţintiţi doar spre pământ. El nu a văzut
coroana de deasupra capului său. Ca și Simon Magul, el preţuia
Un câștig care înseamnă o pierdere

darul lui Dumnezeu ca pe un mijloc de a obţine un câștig lumesc.
Misiunea Mântuitorul pe pământ se apropia de încheiere cu
rapiditate. Mai avea doar câteva luni pentru a încheia lucrarea pe
care venise să o îndeplinească, instaurând Împărăţia [254] harului
Său. Cu toate acestea, lăcomia omenească intenţiona să-L abată
de la lucrarea Sa, pentru a Se ocupa de o controversă cu privire la
o bucată de pământ. Dar Domnul Hristos nu putea fi abătut de la
misiunea Sa. El a răspuns: „Omule, cine M-a pus pe Mine
judecător sau împărţitor peste voi?” (Luca 12,14)
Domnul Isus ar fi putut să-i spună acestui om ce era corect să
facă. El știa care era soluţia dreaptă a cazului său, dar cei doi
183
fraţi se certau pentru că amândoi erau lacomi. De fapt, Domnul
i-a spus: „Nu este lucrarea Mea să soluţionez controverse de acest
fel”. El a venit cu un alt scop, ca să predice Evanghelia și prin
aceasta să-i trezească pe oameni la înţelegerea realităţilor veșnice.
În modul Domnului Hristos de a trata acest caz se află o învăţătură

pentru toţi cei care slujesc în Numele Său. Când i-a trimis pe cei
doisprezece ucenici, El le-a spus: „Și pe drum, propovăduiţi și ziceţi:
’Împărăţia cerurilor este aproape!’ Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe
morţi, curăţiţi pe leproși, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit,
fără plată să daţi” (Matei 10,7.8). Ucenicii nu trebuiau să rezolve
controversele trecătoare ale oamenilor. Lucrarea lor era aceea de
a-i convinge să se împace cu Dumnezeu. În această lucrare se regăsea
puterea lor de a binecuvânta omenirea. Hristos este singurul remediu
pentru păcatele și necazurile oamenilor. Numai Evanghelia harului
poate vindeca relele care aduc blestemul asupra societăţii. Atât
nedreptatea celor bogaţi faţă de săraci, cât și ura celor săraci faţă de
bogaţi își au rădăcina în egoism, iar acesta poate fi eradicat numai
prin supunere faţă de Domnul Hristos. Numai El poate dărui o inimă
nouă și iubitoare în locul inimii egoiste și păcătoase. Slujitorii
Domnului Hristos trebuie să predice Evanghelia cu Duhul care a
fost trimis din cer și să lucreze pentru binele oamenilor, așa cum a
lucrat El. Dacă vor proceda astfel, lucrarea de binecuvântare și
lucrarea de înnobilare a omenirii vor avea asemenea rezultate, încât
ar fi cu totul imposibil de realizat prin puterea omenească.
Domnul nostru a lovit chiar la rădăcina problemei care îl
tulbura pe cel ce venise să-I ceară ajutorul și la rădăcina tuturor
disputelor asemănătoare, spunând: „Vedeţi și păziţi-vă de orice
fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva [255] nu stă în belșugul
avuţiei lui” (Luca 12,15).
„Și le-a spus pilda aceasta: Ţarina unui om bogat rodise mult.
Și el se gândea în sine, și zicea: ’Ce voi face? Fiindcă nu mai am
loc unde să-mi strâng roadele’. ’Iată’, a zis el, ’ce voi face: îmi voi
strica grânarele, și voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate
roadele și toate bunătăţile mele și voi zice sufletului meu: «Suflete,
ai multe bunătăţi strânse [256] pentru mulţi ani; odihnește-te,
184 mănâncă, bea și veselește-te!»’ Dar Dumnezeu i-a zis: ’Nebunule!
Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; și lucrurile,
pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?’ Tot așa este și cu cel ce își adună
comori pentru el, și nu se îmbogăţește faţă de Dumnezeu” (Luca
12,16-21).
Prin parabola bogatului neînţelept, Domnul Hristos a arătat
nesăbuinţa celor care fac din lume singurul scop al vieţii lor. Acest
om primise totul de la Dumnezeu. Soarelui i s-a îngăduit să
strălucească peste pământul lui, pentru că razele lui cad atât peste
cei drepţi, cât și peste cei nedrepţi. Ploile cerului coboară atât
peste cei răi, cât și peste cei buni. Domnul a făcut ca vegetaţia să
crească și câmpul să aducă roade îmbelșugate. Bogatul era în
încurcătură, pentru că nu știa cum ar trebui să procedeze cu
recolta lui. Grânarele lui erau pline până la refuz și nu mai avea
loc să-și depoziteze surplusul secerișului. El nu s-a gândit la
Dumnezeu, de la care veniseră toate darurile lui. El nu și-a dat
seama că Dumnezeu îl făcuse un administrator al bunurilor Sale,
ca să-i poată ajuta pe cei nevoiași. El avea o ocazie binecuvântată
de a fi un dăruitor al lui Dumnezeu, dar se gândea doar la modul
în care urma să se îngrijească de confortul propriu.
În atenţia bogatului a fost adusă situaţia săracilor, a orfanilor,
a văduvelor, a celor suferinzi și necăjiţi. Existau multe locuri unde
putea fi de folos cu bunurile lui. El s-ar fi putut lipsi cu ușurinţă
de o parte din belșugul lui și multe cămine ar fi fost eliberate de
povara nevoilor. Mulţi oameni flămânzi ar fi putut fi hrăniţi, mulţi
oameni goi ar fi putut fi îmbrăcaţi, multe inimi ar fi putut fi făcute

fericite și multe rugăciuni pentru pâine și haine ar fi primit
răspuns, iar cântecul lor de laudă s-ar fi înălţat la cer. Domnul
auzise rugăciunile celor nevoiași și, în bunătatea Sa, pregătise un
răspuns pentru cei nenorociţi (Psalmi 68,10). Prin binecuvântările
revărsate asupra bogatului, se pregătise o rezervă îmbelșugată
pentru nevoile multora. Dar bogatul și-a închis inima faţă de
strigătul celor nevoiași și le-a zis slujitorilor lui: „’Iată ce voi face:
Îmi voi strica [257] grânarele și voi zidi altele mai mari; acolo voi
strânge toate roadele și toate bunătăţile mele și voi zice sufletului
meu: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneș-
te-te, mănâncă, bea și veselește-te»’.” 185
Ţintele acestui om nu erau mai înalte ca acelea ale animalelor
pieritoare. El trăia ca și când nu ar fi existat nici un Dumnezeu,
nici un cer [258] și nici o viaţă viitoare, ca și când tot ce avea îi
aparţinea și nu datora nimic nimănui, nici lui Dumnezeu și nici
oamenilor. Psalmistul îl descria pe acest bogat, spunând: „Nebunul

zice în inima lui: ’Nu este Dumnezeu’” (Psalmi 14,1).
Acest om trăia și plănuia pentru sine. El vedea că viitorul îi
este asigurat cu îmbelșugare și că nu-i rămâne nimic de făcut,
decât să depoziteze roadele muncii sale și să se bucure de ele. El
se considera favorizat mai presus de alţi oameni și își asuma
meritele pentru administrarea lui înţeleaptă. El era onorat de
concetăţenii lui ca fiind un om cu judecată sănătoasă și un cetăţean
prosper. Pentru că oamenii te vor lăuda când îţi faci bine ţie însuţi
(Psalmi 49,18).
Dar „înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui
Dumnezeu” (1 Corinteni 3,19). În timp ce bogatul privea în viitor,
la anii de desfătare, Domnul avea planuri total diferite. Acestui
administrator necredincios i s-a adresat următoarea solie: „’Nebu-
nule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi viaţa’.” Iată o
cerere pe care banii nu o pot răscumpăra. Bogăţia pe care o
acumulase nu putea cumpăra nici o graţiere. Într-o singură clipă,
tot ce se străduise să adune de-a lungul întregii vieţi a devenit
fără valoare pentru el. „Și lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui
vor fi?” Terenurile lui întinse și grânarele pline urmau să intre în
stăpânirea altcuiva. El „strânge la comori și nu știe cine le va lua”
(Psalmi 39,6).
Bogatul nu dobândise acel unic lucru care ar fi putut avea
valoare pentru el. Trăind pentru sine, el respinsese acea iubire
divină care s-ar fi manifestat plină de milă faţă semenii lui. În
felul acesta, el a respins însăși viaţa. Pentru că Dumnezeu este
iubire, iar iubirea este viaţă. Acest om a ales mai degrabă lucrurile
pământești, decât lucrurile spirituale, și trebuia să moară o dată
cu cele pământești. „Omul pus în cinste și fără pricepere este ca
dobitoacele pe care le tai” (Psalmi 49,20).
„Tot așa este și cu cel ce își adună comori pentru el și nu
186 [259] se îmbogăţește faţă de Dumnezeu.” Tabloul acesta este
valabil pentru oamenii din toate timpurile. Poţi plănui doar pentru
binele egoist, poţi să-ţi aduni comori, poţi construi case mari și
înalte, așa cum au făcut constructorii Babilonului antic, dar nu
poţi clădi un zid atât de înalt sau o poartă atât de puternică, încât
să împiedici solii nimicirii. Împăratul Belșaţar „a dat un ospăţ
mare în palatul său” și „au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint,
de aramă și de fier, de lemn și de piatră”. Dar mâna Celui Nevăzut
a scris pe ziduri cuvintele blestemului, iar ameninţarea armatelor
vrăjmașe s-a auzit la porţile palatului său. „Chiar în noaptea aceea,
Belșaţar, împăratul Haldeilor, a fost omorât” (Daniel 5,30).
A trăi pentru sine înseamnă a muri. Setea de avuţie și dorinţa
de a câștiga doar pentru folosul personal despart sufletul de viaţă.
Preocuparea de a acapara, de a acumula pentru sine este spiritul
lui Satana. Dar spiritul lui Hristos este acela de a dărui, de a te
sacrifica pentru binele altora. „Și mărturisirea aceasta: ’Dumnezeu
ne-a dat viaţă veșnică și această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe
Fiul, are viaţă, cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţă’” (1 Ioan
5,11-12).
De aceea, Domnul Isus a spus: „Vedeţi și păziţi-vă de orice fel
de lăcomie de bani, căci viaţa cuiva nu stă în belșugul avuţiei lui”
(Luca 12,15).
187
O PRÃPASTIE DE NETRECUT*
În parabola despre omul bogat și săracul Lazăr, Domnul

Hristos arată că destinul veșnic al oamenilor este hotărât în timpul
acestei vieţi. Harul lui Dumnezeu îi este oferit fiecărui suflet de-a
lungul timpului de probă. Dar dacă oamenii își risipesc ocaziile,
dedicându-se satisfacţiilor egoiste, ei se despart singuri de viaţa
veșnică. După moarte, nu le va mai fi acordat nici un alt timp de
probă. Oamenii așază, prin propria alegere, o prăpastie de netrecut
între ei și Dumnezeu.
Această parabolă prezintă un contrast între bogaţii care nu
s-au încrezut în Dumnezeu și săracii care au avut încredere în
Dumnezeu și au depins de El. Domnul Hristos arată că va veni
timpul când poziţia celor două categorii de oameni va fi inversată.
Într-o zi, cei care sunt săraci în privinţa bunurilor lumești, dar
care se încred în Dumnezeu și sunt răbdători în suferinţă, vor fi
înălţaţi mai presus de cei care acum deţin cele mai înalte poziţii
pe care le poate oferi lumea, dar care nu și-au consacrat viaţa în
mâna lui Dumnezeu.
„Era un om bogat”, a spus Domnul Hristos, „care se îmbrăca
în porfiră și in subţire și în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie
și strălucire. La ușa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, [261] plin
de bube. Și dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de
la masa bogatului” (Luca 16,19-21).
Bogatul nu făcea parte din categoria reprezentată de judecă-
torul nedrept, care își declara în mod deschis lipsa de consideraţie
faţă de Dumnezeu și faţă de oameni. Bogatul pretindea că este un
fiu al lui Avraam. El nu îl trata cu violenţă pe acel sărac și nici
188 nu-i cerea să plece, datorită aspectului lui dezagreabil. Dacă omul
acela sărac și dezgustător putea să se simtă mângâiat, bogatul,
privindu-l cum intră pe poarta casei sale, era dispus să-l lase să
*
stea acolo. Dar el manifesta o indiferenţă egoistă faţă de nevoile
fratelui său suferind.
În acel loc nu existau spitale în care bolnavii să poată fi îngrijiţi.
Suferinzii și nevoiașii erau aduși în atenţia acelora pe care Domnul
îi înzestrase cu bogăţii, ca să poată primi ajutor și simpatie. Aceasta
era situaţia săracului și a bogatului din parabolă. Lazăr avea o
mare nevoie de ajutor, pentru că era lipsit de prieteni, de casă, de
bani și de hrană. Totuși era lăsat în această stare zi după zi, în
timp ce nobilul bogat își împlinea toate dorinţele. Deși era întru
totul capabil să aline suferinţele semenului său, bogatul trăia pentru
sine, așa cum trăiesc mulţi oameni din zilele noastre.
Există astăzi în jurul nostru mulţi oameni flămânzi, goi și fără
adăpost. Faptul că neglijăm să împărţim bunurile noastre cu acești
oameni nevoiași și suferinzi așază asupra noastră o povară de
vinovăţie cu care ne va fi teamă să ne confruntăm în ziua judecăţii.
Orice formă de lăcomie este condamnată ca fiind idolatrie. Orice
îngăduinţă egoistă este o ofensă în ochii lui Dumnezeu.
Dumnezeu l-a făcut pe omul bogat un administrator al bunurilor
Sale și datoria lui era aceea de a se îngriji tocmai de cazuri asemă-
nătoare săracului Lazăr. Dumnezeu poruncise: „Să iubești pe
Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu
toată puterea ta” (Deuteronom 6,5) și „să iubești pe aproapele tău
ca pe tine însuţi” (Levitic 19,18). [262]
Bogatul era iudeu și cunoștea bine porunca lui Dumnezeu. O prăpastie de netrecut
Dar el uitase că era responsabil pentru modul în care își folosea
bunurile și capacităţile care îi fuseseră încredinţate. Binecuvân-
tările Domnului îi erau date cu îmbelșugare, dar el le folosea în
mod egoist, pentru slava proprie, nu pentru slava Creatorului său.
Obligaţia lui de a-și folosi darurile pentru ridicarea omenirii era
proporţională cu belșugul pe care îl avea. Aceasta era porunca
Domnului, dar bogatul nu se gândea deloc la obligaţia lui faţă de
Dumnezeu. El împrumuta bani și lua dobândă pentru împrumu- 189
turi, dar lui Dumnezeu nu-I oferea nici o dobândă pentru ceea ce
primise cu împrumut de la El. Bogatul avea cunoștinţe și talente,
dar nu le dezvolta. Uitând de responsabilitatea lui faţă de Dumnezeu,
el își dedica toate puterile în scopul plăcerilor personale. Tot ce îl
înconjura – cercul lui de distracţii, laudele și flatările prietenilor–

era folosit pentru propria satisfacţie egoistă. Aflat în societatea
prietenilor săi, el ajunsese atât de împietrit, încât își pierduse orice
simţământ al responsabilităţii de a coopera cu Dumnezeu în
lucrarea milei Sale. El a avut ocazia de a înţelege Cuvântul lui
Dumnezeu și de a pune în practică învăţăturile Sale, dar societatea
iubitoare de plăceri pe care a ales-o îi ocupa timpul într-o asemenea
măsură, încât Îl uita pe Dumnezeul veșniciei.
A sosit o vreme când în viaţa celor doi oameni s-a produs o
schimbare. Săracul suferise zi de zi, dar îndurase în tăcere și cu
răbdare. După un timp, a murit și a fost înmormântat. Nimeni nu
l-a jelit, dar suferind cu răbdare, săracul a mărturisit pentru Hristos
și a suportat încercarea credinţei, iar la moarte, parabola îl
prezintă ca fiind dus de îngeri în sânul lui Avraam.
Lazăr îi reprezintă pe săracii suferinzi care cred în Domnul
Hristos. Când trâmbiţa va suna și toţi cei aflaţi în morminte vor
auzi glasul lui Hristos și vor ieși, își vor primi răsplata, deoarece
credinţa lor în Dumnezeu nu a fost doar o teorie, ci o realitate.
[263]
„A murit și bogatul și l-au îngropat. Pe când el era în locuinţa
morţilor, în chinuri, și-a ridicat ochii în sus și a văzut de departe
pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui, și a strigat: ’Părinte Avraame,
fie-ţi milă de mine și trimite pe Lazăr să-și moaie vârful degetului
în apă și să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit în văpaia
aceasta” (Luca 16,22-24).
În această parabolă, Domnul Hristos îi întâmpina pe oameni
pe terenul lor. Mulţi dintre cei care ascultau cuvintele Domnului
Hristos susţineau doctrina care spunea că, între moarte și înviere,
cel decedat se află într-o stare de conștienţă. Mântuitorul cunoștea
ideile lor și Și-a formulat parabola în așa fel încât să le transmită
câteva adevăruri importante, tocmai prin intermediul acestor
190 păreri preconcepute. El ţinea în faţa ascultătorilor Săi o oglindă
în care să se poată vedea pe ei înșiși în adevărata lor relaţie cu
Dumnezeu. Domnul a folosit acea opinie predominantă pentru a
le comunica ideea pe care dorea să o evidenţieze mai presus de
toate celelalte, și anume că nici un om nu este preţuit pentru
posesiunile lui, deoarece ele îi aparţin doar ca un împrumut din
partea Domnului. Folosirea greșită a acestor daruri îl va așeza
mai prejos de cei mai săraci și mai nenorociţi dintre oamenii care
Îl iubesc pe Dumnezeu și se încred în El.
Domnul Hristos dorea ca ascultătorii Lui să înţeleagă că, după
moarte, oamenilor le va fi imposibil să-și asigure mântuirea
sufletului. Avraam i-a răspuns bogatului astfel: „Fiule, adu-ţi
aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune și Lazăr și-a luat
pe cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu ești chinuit. Pe
lângă toate acestea, între noi și voi este o prăpastie mare, așa că
cei ce vor să treacă de aici la voi sau de acolo la noi, să nu poată”
(Luca 16,25.26). În felul acesta, Domnul Hristos le-a arătat
ascultătorilor Săi, că era inutil să spere că vor avea parte de un al
doilea timp de probă. Viaţa aceasta constituie singurul timp care
i-a fost dat omului, ca să se pregătească pentru veșnicie.
Bogatul nu renunţase la ideea că el era un copil al lui Avraam,
iar pilda îl prezintă cerându-i ajutorul în mijlocul suferinţei.
„Părinte Avraame”, [264] se ruga el, „fie-ţi milă”. El nu se ruga
lui Dumnezeu, ci lui Avraam. În acest fel, bogatul dovedea că îl
așeza pe Avraam mai presus de Dumnezeu și se baza pe legătura
lui cu Avraam pentru a fi mântuit. Tâlharul de pe cruce și-a înălţat
rugăciunea spre Domnul Hristos. „Adu-ţi aminte de mine, când
vei veni în Împărăţia Ta” (Luca 23,42). Și i s-a răspuns imediat:
„Adevărat îţi spun că astăzi (când atârn pe cruce, în umilinţă și O prăpastie de netrecut
suferinţă) vei fi cu Mine în rai” (Luca 23,43). Dar bogatul s-a
rugat lui Avraam, iar cerea nu i-a fost ascultată. Numai Domnul
Hristos este înălţat ca „Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel
pocăinţa și iertarea păcatelor” (Fapte 5,31). „Căci în nimeni altul
nu este mântuire” (Fapte 4,12).
Bogatul își petrecuse viaţa în plăceri egoiste, iar când și-a dat
seama că nu era pregătit pentru veșnicie, a fost prea târziu. El și-a
înţeles nesăbuinţa și s-a gândit la fraţii lui care urmau să trăiască 191
așa cum trăise el, dedicându-se satisfacţiilor personale. Prin
urmare, a adresat o rugăminte: „Rogu-te dar, părinte Avraame,
să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, și să le
adeverească aceste lucruri, ca să nu vină și ei în acest loc de chin”.
Dar, „Avraam a răspuns: ’Au pe Moise și pe prooroci; să asculte

de ei’. ’Nu părinte Avraame’, a zis el: ’ci dacă se va duce cineva
din morţi, se vor pocăi’. Și Avraam i-a răspuns: ’Dacă nu ascultă
pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia
cineva din morţi’” (Luca 16,27-31).
Când bogatul a cerut o dovadă suplimentară pentru fraţii lui, i
s-a spus cu claritate că ei nu ar fi convinși, chiar dacă li s-ar da și
această dovadă. Cererea lui ne determină la o reflecţie cu privire
la Dumnezeu. Ea este exprimată, ca și când bogatul ar fi spus:
„Dacă m-ai fi avertizat cu mai multă atenţie, nu aș fi fost aici”.
Răspunsul lui Avraam la această cerere a [265] fost: „Fraţii tăi
au fost avertizaţi suficient. Lumina le-a fost dată, dar ei nu au
vrut să o vadă. Adevărul le-a fost prezentat, dar ei nu au vrut să-l
audă.”
„Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici
chiar dacă ar învia cineva din morţi.” Aceste cuvinte s-au dovedit
a fi adevărate în istoria poporului evreu. Ultima și cea mai
însemnată minune făcută de Domnul Hristos a fost învierea lui
Lazăr din Betania, după ce fusese mort, timp de patru zile. Iudeilor
li se oferise această dovadă uimitoare cu privire la divinitatea
Mântuitorului, dar ei au respins-o. Lazăr a înviat din morţi și
și-a prezentat mărturia în faţa lor, dar ei și-au împietrit inima în
faţa tuturor dovezilor și chiar au încercat să-I ia viaţa.
Legea și proorocii sunt mijloacele rânduite de Dumnezeu
pentru mântuirea oamenilor. Domnul Hristos a spus: „Să ia în
considerare aceste dovezi. Dacă nu ascultă vocea lui Dumnezeu
în Cuvântul Său, nu vor asculta nici mărturia unui înviat din
morţi.”
Cei care ascultă de Moise și de prooroci nu vor solicita nici o
altă lumină mai mare decât aceea pe care le-a dat-o Dumnezeu,
dar dacă resping lumina și nu preţuiesc ocaziile care le sunt
192 acordate, oamenii nu vor fi dispuși să asculte, nici dacă un om
înviat ar veni la ei și le-ar vesti o solie. Nici măcar o astfel de
dovadă nu i-ar mai putea convinge, deoarece aceia care resping
Legea și proorocii își împietresc inima într-o asemenea măsură,
încât resping orice altă lumină.
Conversaţia dintre Avraam și omul care fusese cândva bogat
este simbolică. Învăţătura care trebuie desprinsă din această
parabolă este aceea că fiecărui om i se dă suficientă lumină pentru
a-și putea îndeplini datoriile cerute din partea lui. Responsabi-
lităţile omului sunt proporţionale cu ocaziile și privilegiile de care
beneficiază. Dumnezeu îi dă fiecărui om suficientă lumină și suficient
har pentru a-și îndeplini lucrarea pe care i-a încredinţat-o. Dacă
omul nu reușește să aducă la îndeplinire îndatoririle care îi sunt
descoperite printr-o lumină mică, o lumină mai mare nu va face
decât să dezvăluie lipsa lui de credincioșie și neglijenţa lui în a
folosi cât mai bine binecuvântările primite. [266] „Cine este
credincios în cele mai mici lucruri este credincios și în cele mari,
cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept și în cele
mari” (Luca 16,10). Aceia care refuză să fie luminaţi prin Moise
și prooroci și cer să fie făcute minuni uimitoare, nu ar fi convinși,
nici dacă li s-ar îndeplini dorinţa.
Parabola bogatului și săracului Lazăr arată cum sunt evaluate
în lumea nevăzută cele două clase de oameni reprezentate prin
aceste personaje. Dacă bogăţiile nu sunt dobândite prin nedrep-
tate, nu este nici un păcat să fii bogat. Nici un bogat nu este con-
damnat pentru că are bogăţii, dar va fi condamnat dacă folosește
în mod egoist bunurile încredinţate. Ar fi cu mult mai bine să-și
adune banii lângă tronul lui Dumnezeu, folosindu-i pentru a face
bine. Dacă se consacră în felul acesta căutării bogăţiilor veșnice, O prăpastie de netrecut
moartea nu va face pe nici un om să devină sărac. Omul care își
adună comoara pentru sine nu poate lua nimic din ea în ceruri. El
se dovedește a fi un administrator necredincios. În timpul vieţii a
avut lucruri bune, dar și-a neglijat obligaţia faţă de Dumnezeu. El
nu a reușit să-și asigure o comoară cerească.
Bogatul care a avut atât de multe privilegii ar fi trebuit să-și
dezvolte darurile, așa încât faptele lui să ajungă dincolo, ducând
cu ele beneficiile spirituale obţinute. Scopul mântuirii nu este doar 193
acela de a șterge păcatul, ci și de a-i înapoia omului acele daruri
spirituale pierdute datorită puterii degradatoare a păcatului. Banii
nu pot fi duși în viaţa viitoare. Acolo nu sunt necesari, dar faptele
bune făcute prin câștigarea de suflete pentru Domnul Hristos
sunt purtate în curţile cerești. Cei care irosesc în mod egoist daru-
rile Domnului, folosindu-le pentru ei înșiși, în timp ce îi lasă pe
semenii lor fără ajutor și nu fac nimic pentru înaintarea lucrării
lui Dumnezeu în lume, Îl dezonorează pe Creatorul lor. În cărţile
cerului, în dreptul numelui lor, este scris că L-au jefuit pe Dumnezeu.
[267]
Bogatul a avut toţi banii pe care i-a putut obţine, dar i-au lipsit
acele bogăţii care ar fi putut păstra curat raportul vieţii lui înaintea
lui Dumnezeu. El a trăit ca și când tot ce avea era proprietatea
lui. El a neglijat chemarea lui Dumnezeu și cererile săracilor care
sufereau. Dar, în cele din urmă, a venit o chemare pe care nu a
putut să o ignore. Printr-o putere pe care nu o putea pune la
îndoială și căreia nu i se putea opune, i s-a poruncit să renunţe la
toate bunurile asupra cărora încetase să mai fie administrator.
Cel care a fost cândva bogat a ajuns într-o sărăcie disperată. Haina
neprihănirii Domnului Hristos, ţesută în războiul cerului, nu l-a
putut acoperi. Cel care a purtat cândva purpura cea mai scumpă,
pânza cea mai fină, a ajuns gol. Timpul lui de probă s-a încheiat.
El nu a adus nimic în această lume și nu poate lua nimic din ea.
Domnul Hristos a ridicat cortina, prezentându-le preoţilor,
conducătorilor, cărturarilor și fariseilor această scenă. Priviţi la
ea, voi cei care sunteţi bogaţi în privinţa bunurilor lumii acesteia,
dar nu sunteţi bogaţi înaintea lui Dumnezeu. Sunteţi voi dispuși
să contemplaţi această scenă? Lucrurile care beneficiază de înalta
preţuire a oamenilor sunt respingătoare în ochii lui Dumnezeu.
Domnul Hristos întreabă: „Și ce folosește unui om să câștige toată
lumea, dacă-și pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb
pentru sufletul său?” (Marcu 8,36.37)
O aplicaţie pentru poporul iudeu

194
Când Domnul Hristos prezenta parabola bogatului și săracului
Lazăr, în poporul iudeu existau mulţi oameni aflaţi în starea demnă
de milă a bogatului, care foloseau bunurile Domnului în scopul
satisfacţiilor lor egoiste și se pregăteau să audă sentinţa: „… ai fost
cântărit în cumpănă și ai fost găsit ușor” (Daniel 5,27). Bogatul
fusese favorizat cu toate binecuvântările materiale și spirituale,
dar refuzase să coopereze cu Dumnezeu în folosirea acestor
binecuvântări. Tot așa se întâmpla și cu poporul iudeu. Domnul
i-a făcut pe iudei deţinătorii adevărului sacru. El i-a rânduit [268]
ca administratori ai harului Său. El le-a dat toate avantajele
materiale și spirituale și i-a chemat să răspândească aceste binecu-
vântări. Iudeilor li s-au dat îndrumări speciale cu privire la modul
în care trebuiau să-i trateze pe fraţii lor decăzuţi, pe străinii din
cetăţile lor și pe săracii care erau în mijlocul lor. Ei nu trebuiau
să caute să obţină totul pentru avantajul propriu, ci să-și aducă
amine de cei aflaţi în nevoi și să împartă cu ei binecuvântările
primite. Iar Dumnezeu le-a promis că îi va binecuvânta propor-
ţional cu faptele lor de iubire și milă. Dar, asemenea bogatului, ei
nu au întins nici o mână de ajutor pentru a ușura povara nevoilor
materiale și spirituale ale omenirii suferinde. Plini de mândrie,
iudeii se considerau un popor ales și favorizat al lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, nu-I slujeau lui Dumnezeu și nici nu I se
închinau. Ei își puneau încrederea în faptul că erau copiii lui
Avraam. „Noi suntem sămânţa lui Avraam” (Ioan 8,33), spuneau
ei cu mândrie. Când a venit timpul de criză, s-a dovedit că se
despărţiseră de Domnul și își puseseră încrederea în Avraam, ca
și când ar fi fost Dumnezeu.
Domnul Hristos dorea nespus de mult ca lumina să lumineze
în mintea întunecată a iudeilor. El le-a spus: „… Dacă aţi fi copii O prăpastie de netrecut
ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam. Dar acum căutaţi să mă
omorâţi pe Mine, un om, care v-am spus adevărul pe care l-am
auzit de la Dumnezeu. Așa ceva Avraam n-a făcut” (Ioan 8,39-40).
Domnul Hristos nu a recunoscut nici o virtute în linia genealogică.
Iudeii pretindeau că sunt urmașii lui Avraam, dar prin faptul că
nu îndeplineau faptele lui Avraam, dovedeau că nu sunt adevăraţii
lui fii. Numai cei care se dovedesc a fi în armonie spirituală cu
Avraam, ascultând vocea lui Dumnezeu, sunt recunoscuţi ca fiind 195
adevăraţii lui urmași. Deși săracul Lazăr aparţinea unei categorii
pe care oamenii o considerau inferioară, Domnul Hristos l-a
recunoscut ca fiind dintre aceia cu care Avraam ar fi legat priete-
nia cea mai apropiată. [269]
Deși era înconjurat de belșug, bogatul a fost atât de ignorant,

încât l-a așezat pe Avraam, acolo unde ar fi trebuit să stea
Dumnezeu. Dacă ar fi preţuit privilegiile înalte de care avusese
parte și I-ar fi îngăduit Duhului lui Dumnezeu să-i modeleze mintea
și inima, el ar fi avut o poziţie întru totul diferită. Naţiunea pe
care o reprezenta era în aceeași situaţie. Dacă ar fi răspuns
chemării divine, viitorul iudeilor ar fi fost întru totul diferit. Ei ar
fi manifestat adevăratul discernământ spiritual. Ei au avut la
dispoziţie mijloace pe care Dumnezeu le-ar fi sporit, făcându-le
suficiente pentru a binecuvânta și pentru a lumina întreaga lume.
Dar ei s-au îndepărtat atât de mult de planul Domnului, încât
întreaga lor viaţa a fost pervertită. Iudeii au dat greș în a-și folosi
darurile ca niște administratori ai lui Dumnezeu și în armonie cu
adevărul și neprihănirea. Ei nu au luat în considerare veșnicia, iar
rezultatul necredincioșiei lor a fost ruina întregii naţiuni.
Domnul Hristos a știut că la distrugerea Ierusalimului iudeii
aveau să-și aducă aminte de avertizarea Lui. Și așa a fost. Când
nenorocirea a venit asupra Ierusalimului, când foametea și tot
felul de suferinţe s-au abătut asupra oamenilor, ei și-au adus aminte
de aceste cuvinte ale Domnului Hristos și au înţeles parabola.
Prin faptul că au neglijat să lase ca lumina care le-a fost dată de
Dumnezeu să strălucească până departe în lume, ei au adus
suferinţa asupra lor înșiși.
În zilele din urmă

În încheierea povestirii omului bogat din parabolă sunt descrise
evenimentele finale din istoria acestui pământ. Bogatul pretindea
că este un fiu al lui Avraam, dar era despărţit de Avraam printr-o
prăpastie de netrecut, printr-un caracter care se formase greșit.
Avraam I-a slujit lui Dumnezeu, urmând Cuvântul Său cu credinţă
196 și supunere. Dar bogatul a fost nepăsător faţă de Dumnezeu și
faţă de nevoile omenirii suferinde. Prăpastia cea mare dintre el și
Avraam era prăpastia neascultării. [270] În zilele noastre, sunt
mulţi oameni care merg pe aceeași cale. Deși sunt membri ai
bisericii, ei nu sunt convertiţi. Poate că iau parte la serviciile
religioase ale bisericii, poate că intonează psalmul: „Cum dorește
un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine,
Dumnezeule!” (Psalmi 42,1), dar mărturisirea lor este falsă.
Înaintea lui Dumnezeu, ei nu sunt cu nimic mai neprihăniţi decât
păcătosul cel mai înrăit. Sufletul care dorește cu ardoare satisfac-
ţiile plăcerilor lumești și mintea plină de dorinţa de a face paradă,
nu-I pot sluji lui Dumnezeu. Asemenea bogatului din parabolă,
acest fel de oameni nu au nici o înclinaţie de a lupta împotriva
poftelor trupești. Ei doresc să-și satisfacă apetitul și aleg atmosfera
păcatului. Când sunt răpiţi pe neașteptate de moarte, coboară în
mormânt, ducând cu ei caracterul pe care și l-au format de-a lungul
vieţii, în parteneriat cu slujitorii lui Satana. În mormânt, ei nu au
nici o putere de a face vreo alegere, fie bună, fie rea, deoarece o
dată cu moartea omului, pier și gândurile lui (Psalmi 146,4;
Eclesiastul 9,5.6).
Când vocea lui Dumnezeu îi va învia, cei morţi vor ieși din
mormânt cu aceleași pofte și pasiuni, aceleași preferinţe și aceleași
repulsii, pe care le-au cultivat în timpul vieţii. Dumnezeu nu face
nici o minune pentru a recrea un om care nu a vrut să fie recreat
atunci când i s-au acordat toate ocaziile și i s-au asigurat toate
condiţiile favorabile. În timpul vieţii, el nu a simţit nici o desfătare
în Dumnezeu și nici nu a găsit vreo plăcere în slujba Lui. Caracterul
lui nu este în armonie cu Dumnezeu și nu ar putea fi fericit în
familia cerească. O prăpastie de netrecut
În zilele noastre, în lume există o categorie de oameni care
manifestă un spirit de îndreptăţire de sine. Ei nu sunt necumpătaţi,
nu au patima alcoolului, nu sunt necredincioși, dar doresc să
trăiască pentru ei înșiși, nu pentru Dumnezeu. El nu se află în
gândurile lor și ca urmare fac parte din aceeași categorie cu
necredincioșii. Dacă ar fi posibil ca asemenea oameni să intre pe
porţile cetăţii lui Dumnezeu, ei nu ar avea nici un drept să mănânce
din pomul vieţii, deoarece atunci când le-au fost prezentate poruncile 197
lui Dumnezeu, cu toate cerinţele lor obligatorii, [271] ei au spus:
Nu. Ei nu I-au slujit lui Dumnezeu aici pe pământ, și prin urmare
nu-I vor sluji nici atunci. Ei nu ar putea trăi în prezenţa Sa și ar
simţi că orice alt loc ar fi mai de preferat decât cerul.
A învăţa de la Domnul Hristos înseamnă a primi harul Lui,

care este caracterul Său. Dar cei care nu preţuiesc și nu folosesc
ocaziile valoroase și influenţele sfinte care le-au fost acordate pe
pământ, nu sunt pregătiţi să ia parte la închinarea curată a cerului.
Caracterul lor nu este modelat după chipul divin. Prin propria
neglijenţă, ei au creat un abis peste care nu se poate trece. Între
ei și neprihănire este o prăpastie de netrecut.
198
A ZICE ªI A FACE*
„Un om avea doi feciori; și s-a dus la cel dintâi, și i-a zis: ’Fiule,
du-te astăzi de lucrează în via mea!’ ’Nu vreau’, i-a răspuns el. În
urmă, i-a părut rău, și s-a dus. S-a dus și la celălalt, și i-a spus tot
așa. Și fiul acesta a răspuns: ’Mă duc, doamne!’ Și nu s-a dus.
Care din amândoi a făcut voia tatălui său? ’Cel dintâi’, au răspuns
ei” (Matei 21,28-31).
În Predica de pe Munte, Domnul Hristos a spus: „Nu oricine-Mi
zice: ’Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel
ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7,21). Dovada
sincerităţii nu constă în cuvinte, ci în fapte. Domnul Hristos nu i-a
întrebat pe oameni: „Ce spuneţi voi mai mult decât alţii?” Ci: „Ce
faceţi mai mult decât alţii” (Matei 5,47). Cât de pline de semni-
ficaţie sunt cuvintele Sale: „Dacă știţi aceste lucruri, ferice de voi
dacă le faceţi” (Ioan 13,17). Cuvintele nu au nici o valoare, dacă
nu sunt însoţite de fapte corespunzătoare. Aceasta este învăţătura
parabolei celor doi fii.
Parabola celor doi fii a fost rostită de Domnul Hristos înainte
de moartea Sa, cu ocazia ultimei vizite la Ierusalim. [273] El îi
alungase din templu pe cei care cumpărau și vindeau. Vocea Sa
vorbise inimii lor cu puterea lui Dumnezeu. Uimiţi și îngroziţi, ei
respectaseră porunca Lui, fără să se scuze și fără să se împotrivească.
Când groaza din sufletul lor s-a liniștit, preoţii și bătrânii s-au
întors la templu și L-au găsit pe Domnul Hristos vindecându-i pe
cei bolnavi și muribunzi. Acolo, au auzit strigăte de bucurie și
cântece de laudă. Chiar în templu, copiii care fuseseră vindecaţi
fluturau ramuri de palmier și cântau osanale Fiului lui David.
Micuţii, cu vorbirea lor peltică, înălţau laude la adresa puternicului 199
Vindecător. Totuși nici măcar aceste dovezi nu au fost suficiente
pentru a învinge prejudecata și invidia preoţilor și bătrânilor.
*
A doua zi, în timp ce Domnul Hristos învăţa în templu, mai

marele preoţilor și al bătrânilor poporului a venit la El și L-a
întrebat: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea și cine Ţi-a dat
puterea aceasta?” (Matei 21,23)
Preoţii și bătrânii asistaseră la dovezi inconfundabile cu privire
la puterea Domnului Hristos. Când a curăţit templul, ei au văzut
autoritatea Cerului, străfulgerând de pe faţa Sa. Ei nu s-au putut
împotrivi puterii cu care El le-a vorbit. Apoi, Domnul a răspuns
la întrebarea lor prin minunile Sale de vindecare. Totuși nu aceea
era dovada pe care o doreau ei. Preoţii și bătrânii voiau cu
nerăbdare ca Domnul Isus să declare despre Sine că este Mesia,
pentru ca ei să-I poată răstălmăci cuvintele și să instige poporul
împotriva Lui. Ei doreau să-I distrugă influenţa și să-L condamne
la moarte.
Domnul Isus a știut că, dacă nu puteau să-L recunoască pe
Dumnezeu în persoana Sa și dacă nu puteau să vadă în lucrările
Sale dovada caracterului Său divin, ei nu aveau să creadă nici
mărturia Lui directă, prin care ar fi declarat că este Hristos. În
răspunsul Său, Domnul a evitat subiectul pe care ei sperau să-l
aducă în centrul atenţiei și a întors acuzaţia asupra lor înșiși. [274]
„Vă voi pune și eu o întrebare”, a spus El, și „dacă-Mi veţi
răspunde la ea, vă voi spune și Eu cu ce putere fac aceste lucruri.
Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?” (Matei
21,24.25)
Preoţii și conducătorii au fost încurcaţi. „Ei vorbeau între ei și
ziceau: ’Dacă vom răspunde: «Din cer», ne va spune: «Atunci de
ce nu l-aţi crezut?» Și dacă vom răspunde: «De la oameni», ne temem
de norod, pentru că toţi îl socotesc pe Ioan drept prooroc.’ Atunci
au răspuns lui Isus: ’Nu știm!’ Și El, la rândul Lui, le-a zis: ’Nici
Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri’” (Matei 21,25-27).
„Nu știm.” Acest răspuns era o minciună. Dar preoţii au înţeles
200 situaţia în care se aflau și au minţit pentru a se proteja. Ioan
Botezătorul a venit pentru a mărturisi despre Acela a cărui
autoritate tocmai o puneau la îndoială. El a arătat spre Domnul
Isus, spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul
lumii!” (Ioan 1,29). El L-a botezat și după botez, în timp ce Domnul
Hristos se ruga, cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu a
coborât asupra Lui în chip de porumbel, iar din cer s-a auzit un
glas, spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc
plăcerea” (Matei 3,17).
Preoţii și conducătorii și-au adus aminte cum Ioan repetase
profeţiile cu privire la Mesia, și-au adus aminte de evenimentul
botezului Domnului Isus, iar acum nu îndrăzneau să spună că
botezul lui Ioan era din cer. Dacă l-ar fi recunoscut pe Ioan ca
profet, așa cum de fapt credeau că este, cum ar fi putut nega măr-
turia lui, care spunea că Isus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu?
Pe de altă parte, nu puteau spune că botezul lui Ioan era de la
oameni, pentru că poporul credea că Ioan a fost profet. Prin
urmare, au răspuns: „Nu știm”.
După aceea, Domnul Hristos a prezentat parabola tatălui și a
celor doi fii. Când tatăl s-a dus la primul fiu și i s-a adresat,
spunându-i: „Fiule, [275] du-te astăzi de lucrează în via mea”,
acesta a refuzat să se supună, a început să meargă pe căi nelegiuite
și să se lase influenţat de tovărășiile rele. Dar, după aceea, s-a
pocăit și a împlinit cererea tatălui.
Tatăl s-a dus la cel de-al doilea fiu, adresându-i aceeași poruncă:
„Du-te astăzi de lucrează în via mea”. Acest fiu a răspuns: „’Mă
duc, doamne!’ Și nu s-a dus” (Matei 21,26).
În această parabolă, tatăl Îl reprezintă pe Dumnezeu, iar via
reprezintă biserica. Prin cei doi fii sunt reprezentate două categorii
[276] de oameni. Fiul care a refuzat să asculte porunca, spunând:
„Nu vreau”, îi reprezenta pe aceia care trăiau în nelegiuire, care
nu aveau nici o pretenţie de evlavie și refuzau în mod deschis să
A zice și a face
ia asupra lor jugul restricţiilor și al ascultării, pe care le impune

Legea lui Dumnezeu. Dar, mai târziu, mulţi dintre acești oameni
s-au pocăit și au respectat cerinţa lui Dumnezeu. Când au auzit
Evanghelia rostită prin solia lui Ioan Botezătorul, „Pocăiţi-vă căci
Împărăţia Cerurilor este aproape” (Matei 3,2), ei s-au pocăit și 201
și-au mărturisit păcatele.
Prin fiul care a spus: „Mă duc” și nu s-a dus, era dezvăluit ca-
racterul fariseilor. Asemenea acestui fiu, conducătorii iudei erau
nepocăiţi și plini de mulţumire de sine. Viaţa religioasă a naţiunii
iudaice devenise o prefăcătorie. Când vocea lui Dumnezeu a

proclamat Legea pe muntele Sinai, întregul popor s-a angajat că
o va respecta. Ei au spus: „Mă duc, doamne”, dar nu s-au dus.
Când Domnul Hristos a venit personal pentru a le înfăţișa
principiile Legii, ei L-au respins. Domnul Hristos le oferise
conducătorilor iudei din zilele Sale nenumărate dovezi ale
autorităţii și puterii Sale divine, dar în ciuda faptului că erau
convinși, ei nu erau dispuși să accepte dovezile. Domnul Hristos
le-a arătat că ei continuau să nu creadă, pentru că nu aveau acel
spirit care conduce la ascultare. El le-a declarat: „Și aţi desfiinţat
astfel Cuvântul lui Dumnezeu, în folosul datinii voastre. … Degeaba
mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături niște porunci omenești”
(Matei 15,6.9).
Printre cei care se aflau în prezenţa Domnului Hristos erau
cărturari, farisei, preoţi și conducători și, după ce le-a spus pa-
rabola celor doi fii, Domnul le-a adresat ascultătorilor Săi
următoarea întrebare: „’Care din amândoi a făcut voia tatălui său?’
’Cel dintâi’, au răspuns ei. Și Isus le-a zis: ’Adevărat vă spun [277]
că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui
Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihă-
nirii, și nu l-aţi crezut. Dar vameșii și desfrânatele l-au crezut. Și,
măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit în urmă ca să-l
credeţi’” (Matei 21,31).
Ioan Botezătorul a predicat adevărul și, prin predicarea lui,
păcătoșii au fost convinși și convertiţi. Aceștia urmau să intre în
Împărăţia cerurilor înaintea celor care s-au împotrivit avertizării
solemne prin atitudinea lor de îndreptăţire de sine. Vameșii și
desfrânatele erau ignoranţi, dar acești oameni învăţaţi cunoșteau
calea adevărului. Totuși ei refuzau să meargă pe calea care duce
în Paradisul lui Dumnezeu. Adevărul care ar fi trebuit să fie pentru
ei o mireasmă de viaţă spre viaţă devenise o miasmă de moarte
202 spre moarte. Păcătoșii înrăiţi, care s-au dezgustat de ei înșiși,
primiseră botezul lui Ioan, dar acești învăţători erau ipocriţi. Inima
lor încăpăţânată i-a împiedicat să accepte adevărul. Ei s-au opus
convingerii inspirate de Duhul lui Dumnezeu și au refuzat să
respecte poruncile lui Dumnezeu.
Domnul Hristos nu le-a spus: „Voi nu puteţi intra în Împărăţia
cerurilor”, ci le-a arătat că obstacolul care îi împiedica să intre era
creat chiar de ei înșiși. Pentru acești conducători iudei, ușa era
încă deschisă, invitaţia [278] mai continua încă să le fie adresată.
Domnul Hristos dorea mult să-i vadă convinși și convertiţi.
Preoţii și conducătorii poporului Israel și-au petrecut viaţa
practicând niște ceremonii religioase, pe care le considerau prea
sfinte pentru a fi legate de preocupările lumești. Prin urmare, se
presupunea că viaţa lor era întru totul religioasă. Dar ei își îndepli-
neau ceremoniile cu scopul de a fi văzuţi de oamenii pentru ca
lumea să-i poată considera niște persoane evlavioase și consacrate.
Deși pretindeau că ascultă de Dumnezeu, ei refuzau să facă
aceasta. Ei nu erau niște împlinitori ai adevărului pe care susţineau
că îl prezintă altora.
Domnul Hristos a declarat despre Ioan Botezătorul că a fost unul
dintre cei mai mari profeţi și le-a arătat ascultătorilor Săi că avuseseră
dovezi suficiente cu privire la faptul că Ioan a fost un sol venit din
partea lui Dumnezeu. Cuvintele predicatorului din pustie au fost
pline de putere. El și-a vestit solia fără șovăire, mustrând păcatele
preoţilor și ale conducătorilor și poruncindu-le să împlinească faptele
Împărăţiei cerurilor. El nu a făcut nici un compromis cu păcatul și
mulţi au fost întorși de la calea lor nelegiuită.
Dacă mărturisirea lor de credinţă ar fi fost sinceră, conducătorii
iudei ar fi acceptat mărturia lui Ioan și pe Domnul Isus ca Mesia.
Dar ei nu au dovedit că în viaţa lor existau roadele pocăinţei și ale
neprihănirii. Tocmai oamenii pe care îi dispreţuiau erau cei care
se grăbeau să intre înaintea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.
A zice și a face
În parabolă, fiul care a spus: „Mă duc, doamne”, s-a prezentat

ca fiind credincios și ascultător, dar timpul a dovedit că pretenţia
lui a fost falsă. El nu l-a iubit cu adevărat pe tatăl său. Tot astfel,
fariseii se lăudau cu sfinţenia lor, dar când au fost supuși încercării,
s-au dovedit necorespunzători. Atunci când era în interesul lor, 203
ei prezentau cerinţele Legii ca fiind foarte severe, dar când li se
cerea să respecte ei înșiși aceste cerinţe, ei anulau obligativitatea
poruncilor lui Dumnezeu prin raţionamente viclene. Cu privire
la farisei, Domnul Hristos a declarat: „Să nu [279] vă luaţi după
faptele lor, căci ei zic și nu fac” (Matei 23,3). Fariseii nu Îl iubeau

cu adevărat pe Dumnezeu și nu-i iubeau nici pe oameni. Dumnezeu
i-a chemat să fie conlucrători cu El în lucrarea de binecuvântare
a lumii, dar în timp ce pretindeau că acceptă chemarea, faptele
lor dovedeau că refuză să asculte. Fariseii se încredeau în ei înșiși
și se mândreau cu bunătatea lor, dar sfidau poruncile lui Dumnezeu.
Iudeii au refuzat să facă lucrarea pe care le-o rânduise Dumnezeu
și, datorită nelegiuirii lor, Domnul era pe punctul de a Se despărţi
de acest popor neascultător.
Îndreptăţirea de sine nu este o îndreptăţire adevărată, iar cei
care se bazează pe ea vor fi lăsaţi să suporte consecinţele susţinerii
unei amăgiri fatale. Mulţi oameni din zilele noastre pretind că
respectă poruncile lui Dumnezeu, dar nu au în inima lor o iubire
de Dumnezeu care să se reverse asupra altora. Domnul Hristos îi
cheamă să I se alăture în lucrarea Sa de mântuire a lumii, iar ei își
cultivă mulţumirea de sine, spunând: „Mă duc, doamne”, dar nu
se duc. Ei nu cooperează cu aceia care fac lucrarea lui Dumnezeu.
Ei sunt leneși. Asemenea fiului necredincios, Îi fac lui Dumnezeu
promisiuni false. Prin asumarea legământului solemn al bisericii,
ei s-au angajat să accepte și să respecte Cuvântul lui Dumnezeu,
să se dedice slujirii lui Dumnezeu, dar nu fac aceasta. În mărturi-
sirea lor, ei pretind că sunt fii ai lui Dumnezeu, dar în viaţa și
caracterul lor neagă această relaţie. Ei nu se supun voinţei lui
Dumnezeu și trăiesc în minciună.
Atunci când nu implică nici un sacrificiu, asemenea credincioși
par să respecte făgăduinţa de a asculta, dar când li se cere renunţare
și sacrificiu de sine, când văd crucea pe care trebuie să o ia asupra
lor, ei se dau înapoi. În felul acesta, conștiinţa datoriei dispare
treptat și încălcările cunoscute ale poruncilor lui Dumnezeu devin
un obicei. Chiar dacă aud Cuvântul lui Dumnezeu, și-au pierdut
capacitatea de a înţelege lucrurile spirituale. Inima lor este împietrită
204 și conștiinţa lor este insensibilă.
Să nu credem că dacă nu manifestăm o vrăjmășie hotărâtă
[280] împotriva Domnului Hristos, înseamnă că îndeplinim o
lucrare pentru El. În felul acesta ne amăgim propriul suflet. Dacă
reţinem darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru a le folosi
în lucrarea Sa, indiferent dacă este vorba de timp, de mijloace
financiare sau de oricare alt dar pe care ni l-a încredinţat, noi
lucrăm împotriva Sa.
Satana se folosește de nepăsarea și de starea de adormire a
așa-zișilor creștini pentru a-și întări eforturile și pentru a câștiga
suflete de partea lui. Mulţi dintre cei care cred că, deși nu fac nici
o lucrare concretă pentru Domnul Hristos, totuși sunt de partea
Sa, îl împuternicesc pe vrăjmaș să ocupe teren și să câștige avantaje.
Prin faptul că au dat greș în a fi niște lucrători sârguincioși pentru
Domnul, neîndeplinindu-și datoriile și nerostind soliile care trebuiau
vestite, ei i-au permis lui Satana să obţină stăpânirea asupra unor
suflete care ar fi putut fi câștigate pentru Domnul Hristos.
Noi nu vom putea fi mântuiţi niciodată într-o stare de indolenţă
și inactivitate. Nu există nici o persoană cu adevărat convertită,
care să trăiască o viaţă nefolositoare și neputincioasă. Dacă nu
luptăm să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu căutăm
stăruitor să învăţăm care sunt legile acestei Împărăţii, nu suntem
pregătiţi să facem parte din ea. Aceia care refuză să coopereze
cu Dumnezeu pe pământ nu vor coopera cu El nici în ceruri.
Primirea lor în ceruri ar constitui un pericol.
Există mai multă speranţă pentru vameși și pentru păcătoși,
decât pentru aceia care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, dar refuză
să-l respecte. Cel care își vede starea păcătoasă și nu își acoperă
păcatul, cel care știe că, înaintea lui Dumnezeu, este un om decăzut
din punct de vedere fizic, sufletesc și spiritual se îngrijorează și
devine alarmat, ca nu cumva să fie despărţit pentru totdeauna de
Împărăţia cerurilor. El își înţelege starea de boală și caută
A zice și a face
vindecare la Marele Medic, care a spus: „Pe cel ce vine la Mine,

nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6,37). Aceștia sunt oamenii pe care
Domnul îi poate folosi ca lucrători în via Sa.
Domnul Hristos nu l-a condamnat pe fiul care a refuzat să
aducă la îndeplinire porunca tatălui său, dar nici nu l-a lăudat. 205
Cei care se comportă asemenea [281] primului fiu, refuzând să
asculte, nu merită să fie apreciaţi pentru susţinerea acestei poziţii.
Francheţea lor nu trebuie considerată ca fiind o virtute. Dacă
este sfinţită prin adevăr și neprihănire, această trăsătură îi poate
face pe oameni să fie niște martori curajoși ai Domnului Hristos,

dar dacă este manifestată de cel păcătos, ea constituie o insultă și
o sfidare, care se apropie de păcatul blasfemiei. Faptul că un om
nu este ipocrit nu îl face cu nimic mai puţin păcătos. Când apelurile
Duhului Sfânt ajung la inima noastră, singura posibilitate de a fi
în siguranţă este să răspundem fără întârziere. Când ești chemat:
„Du-te astăzi de lucrează în via Mea”, nu refuza invitaţia. „Astăzi,
dacă auziţi glasul, nu vă împietriţi inimile” (Evrei 4,7). Este pericu-
los să amâni ascultarea. Poate că nu vei mai auzi niciodată această
invitaţie.
Nimeni să nu se flateze pe sine însuși cu gândul că păcatele
cultivate o perioadă de timp pot fi abandonate oricând cu ușurinţă.
Nu este așa. Fiecare păcat cultivat slăbește caracterul și întărește
patima, iar rezultatul este decăderea fizică, mintală și morală.
Poate că te vei pocăi de greșeala pe care ai săvârșit-o și îţi vei
îndrepta pașii pe căi drepte, dar impresia lăsată asupra minţii tale
și familiarizarea cu răul te vor face să-ţi fie greu să deosebești
binele de rău. O dată formate, obiceiurile rele vor fi folosite de
Satana pentru a te asalta din nou și din nou.
Prin porunca: „Du-te de lucrează astăzi în via Mea”, fiecare
suflet este suspus unui test al sincerităţii. Vor fi faptele în
conformitate cu declaraţiile lui? Cel chemat să-și folosească toate
cunoștinţele pe care le deţine va lucra cu credincioșie și fără
interese egoiste pentru Proprietarul viei?
Apostolul Petru ne învaţă cu privire la planul după care trebuie
să lucrăm. „Harul și pacea să vă fie înmulţite prin cunoașterea lui
Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui
putere ne-a dăruit tot ce privește viaţa și evlavia, prin cunoașterea
Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a
dat făgăduinţele Lui nespus de mari [282] și scumpe, ca prin ele
să vă faceţi părtași firii dumnezeiești, după ce aţi fugit de strică-
206 ciunea, care este în lume prin pofte.
De aceea, daţi-vă și voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa
voastră fapta; cu fapta, cunoștinţa; cu cunoștinţa, înfrânarea; cu
înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de
fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (2 Petru 1,2-7).
Dacă îngrijiţi cu credincioșie via sufletului vostru, Dumnezeu
vă face împreună-lucrători cu El și veţi avea de îndeplinit o lucrare
nu doar pentru voi înșivă, ci și pentru alţii. Comparând biserica
Sa cu o vie, Domnul Hristos nu ne învaţă că trebuie să limităm
aprecierea muncii și a simpatiei noastre doar faţă de membrii
bisericii. Via Domnului trebuie să fie lărgită. El dorește ca via Sa
să fie extinsă în toate părţile lumii. Pe măsură ce primim învăţătură
și har de la Dumnezeu, trebuie să-i învăţăm și pe alţii cum să
îngrijească plantele preţioase. Acesta este modul în care putem
extinde via Domnului. Dumnezeu urmărește să vadă dovezile
credinţei, ale iubirii și ale răbdării noastre. El așteaptă să vadă
dacă folosim toate avantajele spirituale de care beneficiem pentru
a deveni lucrători pricepuţi în via Sa de pe pământ, ca să putem
intra în Paradisul lui Dumnezeu, în acel cămin al Edenului, din
care Adam și Eva au fost îndepărtaţi datorită nelegiuirii.
Relaţia dintre Dumnezeu și poporul Său este aceea a unui
părinte faţă de copiii Săi și, în calitate de Tată, El are dreptul de
a aștepta să-I slujim cu credincioșie. Să ne gândim la viaţa
Domnului Hristos. Stând în fruntea omenirii și slujindu-I Tatălui
Său, El este un exemplu cu privire la ce anume ar trebui și ar
putea să fie fiecare fiu al Său. Domnul I-a slujit Tatălui Său cu
dragoste, de bunăvoie și în deplină libertate. „Îmi place să fac
voia Ta, Dumnezeule”, declara El, „și Legea Ta este în fundul
inimii Mele” (Psalmi 40,8). Domnul Hristos nu a considerat nici
un sacrificiu ca fiind prea mare și nici o muncă prea grea pentru
a aduce la îndeplinire lucrarea pe care venise să o facă. La vârsta
de doisprezece ani, El a spus: „Oare [283] nu știaţi că trebuie să
A zice și a face
fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2,49). El a auzit chemarea și

Și-a asumat lucrarea. „Mâncarea Mea”, spunea El, „este să fac
voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc lucrarea Sa” (Ioan 4,34).
Acesta este modul în care trebuie să-I slujim lui Dumnezeu.
Numai acela care lucrează în conformitate cu standardele cele 207
mai înalte ale ascultării Îi slujește lui Dumnezeu. Toţi cei care
doresc să fie fii și fiice ale lui Dumnezeu trebuie să se dovedească
a fi niște conlucrători cu Dumnezeu, cu Domnul Hristos și cu
îngerii cerului. Acesta este testul de verificare al fiecărui suflet.
Despre cei care Îi slujesc cu credincioșie, Domnul spune: „Ei vor

fi ai mei… îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o
pregătesc Eu. Voi avea grijă de ei, cum are milă un om de fiul său,
care-i slujește (Maleahi 3,17).
Scopul principal al lucrărilor providenţei lui Dumnezeu este
acela de a-i încerca pe oameni, de a le da ocazia să-și dezvolte
caracterul. În felul acesta, El îi verifică pentru a vedea dacă sunt
sau nu ascultători faţă de poruncile Sale. Faptele bune nu cumpără
iubirea lui Dumnezeu, dar arată că avem această iubire. Dacă ne
supunem faţă de voinţa lui Dumnezeu, nu vom lucra pentru a
câștiga iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Sa este un dar care va fi
primit în suflet și, dacă vom fi motivaţi de iubirea faţă de El, vom
simţi plăcere să ascultăm de poruncile Sale.
În lumea din zilele noastre, există doar două clase de oameni,
și numai două vor fi recunoscute la judecată: cei care încalcă Legea
lui Dumnezeu și cei care o respectă. Domnul Hristos ne supune
unei încercări prin care se va dovedi fie loialitatea, fie necredin-
cioșia noastră. „Dacă Mă iubiţi”, spune El, „veţi păzi poruncile
Mele. … Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește
și cine Mă iubește va fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi și Mă voi
arăta lui. … Cine nu Mă iubește nu păzește Cuvintele Mele. Și
Cuvântul pe care îl auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a
trimis”. „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea
Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în
dragostea Lui” (Ioan 14,15-24; 15,10).
208
VIA DOMNULUI*
Poporul iudeu
Parabola celor doi fii a fost urmată de parabola viei. În prima
parabolă, Domnul Hristos le-a prezentat învăţătorilor iudei
importanţa ascultării. În cea de a doua, le-a îndreptat atenţia spre
binecuvântările bogate, care au fost revărsate asupra poporului
Israel și în acest context le-a arătat cerinţa lui Dumnezeu ca ei să
asculte. Domnul le-a înfăţișat slava scopului urmărit de Dumnezeu,
pe care ei l-ar fi putut aduce la îndeplinire prin ascultare. Dând la
o parte cortina viitorului, El le-a arătat felul în care întreaga
naţiune a pierdut binecuvântarea lui Dumnezeu și a adus asupra
ei ruina, pentru că a dat greș în împlinirea scopului Său.
„Era un om”, a spus Domnul Hristos, „care a sădit o vie. A
împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea și a zidit un turn.
Apoi a dat-o unor vieri și a plecat în altă ţară” (Matei 21,33).
Profetul Isaia descria via aceasta, astfel: „Voi cânta Preaiubitului
meu, cântarea Preaiubitului meu despre via Lui. Preaiubitul meu
avea [285] o vie, pe o câmpie foarte mănoasă. I-a săpat pământul,
l-a curăţit de pietre și a sădit în el viţele cele mai alese. A zidit un
turn în mijlocul ei și a săpat și un teasc, apoi trăgea nădejde că are
să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici”(Isaia 5,1.2).
Gospodarul a ales într-o zonă pustie, un teren necultivat de
pământ, pe care l-a îngrădit, l-a curăţat, l-a săpat și a plantat pe el
cel mai bun soi de viţă de vie, așteptându-se la o recoltă bogată.
El s-a așteptat ca această parcelă, fiind superioară faţă de pustia
necultivată, să-i facă cinste, arătând rezultatele grijii sale și ale
muncii depuse în cultivarea ei. Tot astfel, Dumnezeu a ales în 209
lume un popor care urma să fie educat și instruit de Domnul
Hristos. Profetul spune: „Via Domnului oștirilor este casa lui Is-
rael, și bărbaţii lui Iuda sunt viţa pe care o iubea. El se aștepta la
*
judecată, și când colo, iată sânge vărsat! Se aștepta la dreptate, și

când colo, iată strigăte de apăsare!” (Isaia 5,7). Dumnezeu i-a
dăruit acestui popor mari privilegii, l-a binecuvântat cu îmbelșugare
din abundenţa bunătăţii Sale. El a așteptat ca poporul să-L onoreze,
aducând roade. Iudeii trebuiau să dezvăluie principiile Împărăţiei
Sale. Ei trebuiau să reprezinte caracterul lui Dumnezeu în mijlocul
unei lumi căzute și nelegiuite.
Ca vie a Domnului, ei trebuiau să aducă niște roade cu totul
diferite de roadele naţiunilor păgâne. Acele popoare se dedicaseră
lucrării nelegiuirii. Violenţa și crima, lăcomia, opresiunea și prac-
ticile cele mai imorale erau îngăduite fără nici o reţinere. Roadele
acestui pom decăzut erau nedreptatea, degradarea și nenorocirea.
Dar roadele aduse de via plantată de Dumnezeu trebuiau să fie
într-un contrast distinct.
Naţiunea iudaică avea privilegiul de a reprezenta caracterul
lui Dumnezeu, așa cum îi fusese descoperit lui Moise. Ca răspuns
la rugăciunea lui Moise, „Arată-mi slava Ta”, Domnul i-a făgăduit:
„Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea” (Exod
33,18.19). „Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat:
’Domnul Dumnezeu [286] este un Dumnezeu plin de îndurare și
milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își
ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegile,
răzvrătirea și păcatul” (Exod 34,6.7). Acestea erau roadele pe
care le dorea Dumnezeu de la poporul Său. Prin curăţia caracte-
rului lor, prin sfinţenia vieţii lor și prin mila, bunătatea și îndurarea
lor, ei trebuiau să dovedească faptul că „Legea lui Dumnezeu
este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmi 19,7).
Scopul lui Dumnezeu era ca prin poporul iudeu să împartă
binecuvântări bogate tuturor popoarelor. Prin Israel trebuia să
fie pregătită calea pentru răspândirea luminii Sale în întreaga lume.
Deoarece se dedicaseră practicilor imorale, naţiunile pământului
210 au pierdut cunoașterea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în mila
Sa, Dumnezeu nu le-a nimicit cu desăvârșire. El Și-a propus să le
ofere ocazia de a-L cunoaște îndeaproape prin intermediul bisericii
Sale. Dumnezeu a prevăzut ca principiile dezvăluite prin poporul
Său să fie mijloacele de refacere a chipului Său moral în om.
Tocmai pentru îndeplinirea acestui scop, Dumnezeu l-a chemat
pe Avraam să plece din mijlocul rudelor lui idolatre și i-a poruncit
să locuiască în ţara Canaanului. „Voi face din tine un neam mare”,
a spus El, „și te voi binecuvânta, îţi voi face un nume mare, și vei
fi o binecuvântare” (Geneza 12,2).
Urmașii lui Avraam, Iacov și descendenţii lui, au fost duși în
Egipt, ca să poată dezvălui principiile Împărăţiei lui Dumnezeu
în mijlocul unei naţiuni mari și nelegiuite. Integritatea lui Iosif și
lucrarea lui minunată, prin care a fost salvată viaţa întregului
popor egiptean, au constituit o reprezentare a vieţii Domnului
Hristos. Moise și mulţi alţii au fost niște martori ai lui Dumnezeu.
Domnul Și-a manifestat din nou puterea și mila Sa, prin
eliberarea poporului Israel din Egipt. Minunile făcute pentru
salvarea evreilor din robie și modul în care S-a purtat cu ei în
călătoria prin pustie [287] nu au fost doar pentru binele lor. Toate
acestea trebuiau să fie o pildă pentru naţiunile din jurul lor.
Domnul S-a descoperit ca un Dumnezeu care este mai presus de
orice autoritate și măreţie omenească. Semnele și minunile pe
care le-a făcut pentru poporul Său au demonstrat puterea Lui
asupra naturii și asupra celor mai mari conducători ai acelora
care se închinau în faţa naturii. Dumnezeu a lovit ţara mândră a
Egiptului, așa cum va lovi acest pământ în zilele din urmă. Marele
EU SUNT Și-a răscumpărat poporul, cu foc și furtună, cutremur
și moarte. El i-a scos din ţara robiei. I-a condus prin „acea pustie
mare și grozavă, unde erau șerpi înfocaţi și scorpioni” (Deutero-
nom 8,15). „Căci”, spunea Moise, „partea Domnului este poporul
lui. Iacov este partea Lui de moștenire. El a găsit poporul într-un
Via Domnului
ţinut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoșătoare, l-a

înconjurat, l-a îngrijit și l-a păzit ca lumina ochiului Lui. Ca
vulturul care își scutură cuibul, zboară deasupra puilor, își întinde
aripile, îi ia și-i poartă pe penele lui. Așa a călăuzit Domnul singur
pe poporul Său, și nu era nici un dumnezeu străin cu El” 211
(Deuteronom 32,9-12). În acest fel, Dumnezeu i-a adus la Sine,
ca să poată locui la umbra Celui Atotputernic.
Domnul Hristos a fost Conducătorul copiilor lui Israel în
timpul călătoriei lor prin pustie. Ziua, i-a călăuzit învăluit într-un
stâlp de nor, iar noaptea, într-un stâlp de foc. Domnul i-a păzit
de primejdiile pustiei, i-a adus în ţara făgăduinţei și i-a așezat
acolo, ca popor ales al Său, via Domnului, sub privirile tuturor
naţiunilor care nu Îl recunoșteau pe Dumnezeu.
Acestui popor i-au fost încredinţate scrierile sfinte ale lui
Dumnezeu. Iudeii au fost „îngrădiţi” prin intermediul perceptelor
Legii Sale, al principiilor veșnice ale adevărului, dreptăţii și
curăţiei. Supunerea faţă de aceste principii trebuia să constituie
protecţia lor, deoarece [288] ele erau menite să-i ferească de la
autodistrugerea provocată prin practicile păcătoase. Iar ca turn
al viei, Dumnezeu a așezat templul Său sfânt, chiar în centrul
ţării.
Domnul Hristos a fost Învăţătorul lor. El i-a însoţit în pustie
și a continuat să fie Învăţătorul și Călăuzitorul lor. În sanctuar și
în templu, slava Sa era prezentă prin Șechina sfântă care se afla
deasupra tronului harului. Domnul Și-a manifestat fără încetare
faţă de ei bogăţiile dragostei și ale răbdării Sale.
Dumnezeu a dorit să facă din poporul Israel un motiv de laudă
și de slavă. Iudeilor li s-au acordat toate avantajele spirituale.
Dumnezeu nu i-a privat de nici o favoare în vederea formării unui
caracter care i-ar fi putut face reprezentaţii Săi.
Ascultarea de Legea lui Dumnezeu le-ar fi adus o prosperitate
uimitoare în comparaţie cu naţiunile lumii. Dumnezeu le-ar fi
putut da înţelepciune și talente în toate domeniile, ar fi continuat
să fie Învăţătorul lor și i-ar fi înnobilat și înălţat prin supunerea
faţă de legile Sale. Dacă ar fi fost ascultători, ei ar fi fost feriţi de
bolile de care sufereau celelalte popoare și ar fi fost binecuvântaţi
cu putere intelectuală. Slava lui Dumnezeu, maiestatea și puterea
Sa trebuiau să se descopere în toate dovezile prosperităţii lor. Ei
trebuiau să fie o împărăţie de preoţi și de conducători. Dumnezeu
le-a asigurat toate condiţiile favorabile pentru a deveni cea mai
212 mare naţiune de pe pământ.
Prin Moise, Domnul Hristos le-a prezentat scopul lui Dumnezeu
în maniera cea mai precisă și le-a explicat condiţiile prosperităţii
lor. „Căci tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău”,
le-a spus El, „Domnul Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor
al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului. … Să știi dar
că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu. El este un
Dumnezeu credincios și Își ţine legământul până la al miilea neam
de oameni faţă de cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui. … De
aceea păzește poruncile, [289] legile și rânduielile pe care ţi le
dau azi și împlinește-le. Dacă veţi asculta aceste porunci, dacă le
veţi păzi și împlini, Domnul, Dumnezeul tău, va ţine faţă de tine
jurământul și îndurarea cu care S-a jurat părinţilor tăi. El te va
iubi, te va binecuvânta și te va înmulţi; va binecuvânta rodul tău
și rodul pământului tău, grâul tău, mustul și undelemnul tău, rodul
cirezilor tale de vite și rodul turmelor tale de oi, în ţara pe care a
jurat părinţilor tăi că ţi-o va da. Vei fi binecuvântat mai mult
decât toate popoarele. … Domnul va îndepărta de tine orice boală,
nu-ţi va trimite nici una din acele molimi rele din Egipt pe care le
cunoști” (Deuteronom 7,6.9.11-15).
Dumnezeu le-a făgăduit că, dacă vor păzi poruncile Sale, le va
da grâul cel mai bun și le va scoate miere din stâncă. El le-ar fi dat
o viaţă lungă și le-ar fi descoperit mântuirea Sa.
Adam și Eva pierduseră Edenul prin neascultare și, din cauza
păcatului, întregul pământ a fost blestemat. Dar, dacă poporul
lui Dumnezeu ar fi urmat învăţătura Sa, pământului lor i-ar fi
fost redată fertilitatea și frumuseţea. Dumnezeu Însuși le-a dat
evreilor îndrumări cu privire la cultivarea pământului, iar ei
trebuiau să coopereze cu El pentru refacerea solului. În felul
acesta, întreaga ţară, aflată sub conducerea lui Dumnezeu, ar fi
devenit o pildă a adevărului spiritual. După cum pământul avea
să producă recolte bogate prin respectarea legilor naturii date de
Via Domnului
Dumnezeu, tot astfel inima oamenilor urma să reflecte atributele

caracterului lui Dumnezeu prin ascultarea de Legea Sa morală.
Chiar și păgânii ar fi recunoscut superioritatea acelora care Îi
slujeau și I se închinau Dumnezeului cel Viu.
„Iată”, zicea Moise, „v-am învăţat legi și porunci, cum mi-a 213
poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe
care o veţi lua în stăpânire. Să le păziţi și să le împliniţi, căci
aceasta va fi înţelepciunea [290] și priceperea voastră înaintea
popoarelor care vor auzi vorbindu-se despre toate aceste legi și
vor zice: ’Acest neam mare este un popor cu totul înţelept și

priceput!’ Care este, în adevăr, neamul acela așa de mare, încât
să fi avut pe dumnezeii lui așa de aproape cum aveam noi pe
Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Și care
este neamul acela așa de mare, încât să aibă legi și porunci așa de
drepte, cum este toată legea aceasta, pe care v-o pun astăzi
înainte?” (Deuteronom 4,5-8)
Copiii lui Israel trebuiau să ocupe întregul teritoriu pe care îl
stabilise Dumnezeu pentru ei. Popoarele care au respins închina-
rea și slujirea faţă de adevăratul Dumnezeu urmau să fie depose-
date de teritoriile lor. Dar scopul lui Dumnezeu era ca, prin
descoperirea caracterului Său prin intermediul poporului Israel,
oamenii să fie atrași la Sine. Invitaţia Evangheliei urma să fie
vestită în lumea întreagă. Prin învăţătura serviciului religios al
jertfelor, Domnul Hristos trebuia să fie înălţat înaintea tuturor
naţiunilor, și cei care urmau să creadă în El trebuiau să trăiască.
Asemenea lui Rahav, canaanita, și a lui Rut, moabita, toţi cei
care s-au întors de la idolatrie la închinarea faţă de adevăratul
Dumnezeu, trebuiau să se alăture poporului Său ales. Pe măsură
ce poporul Israel urma să crească, teritoriile lor aveau să se
extindă, până când împărăţia lor ar fi cuprins lumea întreagă.
Dumnezeu a dorit să aducă toate popoarele sub conducerea Sa
plină de milă. El a dorit ca pământul să fie umplut de bucurie și
pace. Dumnezeu l-a creat pe om pentru a fi fericit și dorește nespus
de mult să umple inima oamenilor cu pacea cerului. El vrea ca
familiile de pe pământ să fie un simbol al marii familii cerești.
Dar poporul Israel nu a adus la îndeplinire planul lui Dumnezeu.
Domnul a declarat: „Te sădisem ca o vie minunată și de cel mai
bun soi: cum te-ai schimbat și te-ai prefăcut într-o coardă de viţă
sălbatică?” (Ieremia 2,21). „Israel era o vie mănoasă, care făcea
multe roade” (Osea 10,1). „’Acum dar’, zice Domnul, ’locuitori
214 ai Ierusalimului și bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi între Mine și
via Mea! Ce aș mai fi putut face viei Mele, [291] și nu i-am făcut?
Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu mă așteptam să
facă struguri buni? Vă voi spune însă acum, ce voi face viei Mele:
îi voi smulge gardul, ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca
să fie călcată în picioare; o voi pustii; nu va mai fi curăţită, nici
săpată, spini și mărăcini vor crește în ea! Voi porunci și norilor,
să nu mai plouă peste ea’. … Se aștepta la dreptate, și când colo,
iată strigăte de apăsare!” (Isaia 5,3-7)
Prin Moise, Domnul îi arătase poporului Său rezultatele
necredincioșiei. Dacă refuzau să păzească legământul Său, ei înșiși
aveau să se despartă de viaţa lui Dumnezeu, iar binecuvântarea
Sa nu mai putea veni asupra lor. Moise a zis: „Vezi să nu uiţi pe
Domnul, Dumnezeul tău, până acolo încât să nu păzești poruncile,
rânduielile și legile Lui, pe care ţi le dau azi. Când vei mânca și te
vei sătura, când vei zidi și vei locui în case frumoase, când vei
vedea înmulţindu-ţi-se cirezile de boi și turmele de oi, mărindu-
ţi-se argintul și aurul, și crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se
umfle inima de mândrie și să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău.
… Vezi să nu zici în inima ta: ’Tăria mea și puterea mâinii mele
mi-au câștigat aceste bogăţii’. … Dacă vei uita pe Domnul,
Dumnezeul tău, și vei merge după alţi dumnezei, dacă le vei sluji
și te vei închina înaintea lor, vă spun hotărât azi că veţi peri. Veţi
peri ca și neamurile pe care le-a pierdut Domnul dinaintea voastră,
pentru că nu veţi asculta glasul Domnului, Dumnezeului vostru”
(Deuteronom 8,11-14.17.19.20).
Poporul iudeu nu a luat în considerare avertizarea. Iudeii L-au
uitat pe Dumnezeu și au pierdut din vedere înaltul privilegiu pe
care îl aveau în calitate de reprezentanţi ai Săi. Binecuvântările
pe care le primiseră nu au fost răspândite în lume. Ei și-au însușit
toate avantajele pentru propria glorificare. Ei L-au jefuit [292]
pe Dumnezeu de slujirea pe care o ceruse din partea lor și i-au
Via Domnului
jefuit pe semenii lor de călăuzirea religioasă și de un exemplu

sfânt. Asemenea locuitorilor lumii antediluviene, ei au dat curs
tuturor închipuirilor inimii lor rele. În felul acesta, iudeii au făcut
ca lucrurile sfinte să pară o farsă, spunând: „Templul Domnului,
templul Domnului” (Ieremia 7,4), dar în același timp reprezentau 215
greșit caracterul lui Dumnezeu, dezonorând Numele Său și
întinând sanctuarul Său.
Gospodarii cărora le fusese dată răspunderea de a îngriji via
Domnului au fost necredincioși faţă de lucrarea încredinţată.
Preoţii și învăţătorii nu au fost niște educatori credincioși ai

poporului. Ei nu le-au prezentat oamenilor bunătatea și mila lui
Dumnezeu și cerinţa Sa cu privire la dragostea și slujirea pe care
le pretindeau din partea lor. Acești gospodari au căutat propria
slavă. Ei au dorit să-și însușească roadele viei. Planul lor a fost
acela de a atrage atenţia și respectul asupra lor înșiși.
Vinovăţia acestor conducători ai lui Israel nu era asemenea
vinovăţiei unui păcătos obișnuit. Acești oameni aveau obligaţia
cea mai solemnă faţă de Dumnezeu. Ei se angajaseră să-i înveţe
pe oameni un „așa zice Domnul” și să manifeste o ascultare strictă
în viaţa de zi cu zi. În loc de a proceda astfel, ei au pervertit
Sfintele Scripturi. Ei puneau poveri grele asupra oamenilor,
obligându-i să îndeplinească ceremonii la fiecare pas în viaţă.
Oamenii trăiau într-o stare de neliniște continuă, deoarece nu
puteau împlini cerinţele impuse de rabini. Când au văzut că le
este imposibil să respecte niște porunci omenești, ei au devenit
neglijenţi și faţă de poruncile lui Dumnezeu.
Domnul îi învăţase pe cei din poporul Său, că El era proprie-
tarul viei și că toate posesiunile lor le fuseseră încredinţate spre
administrare, ca să fie folosite pentru El. Dar preoţii și învăţătorii
nu au îndeplinit lucrarea slujbei lor sfinte, ca și când s-ar fi ocupat
de proprietatea lui Dumnezeu. Ei L-au jefuit în mod sistematic pe
Dumnezeu de mijloacele și privilegiile [293] care le fuseseră
încredinţate în scopul înaintării lucrării Sale. Lăcomia și setea lor
de câștig i-au făcut să fie dispreţuiţi până și de păgâni. În felul acesta,
lumii păgâne i s-a dat ocazia de a interpreta greșit caracterul lui
Dumnezeu și legile Împărăţiei Sale.
Dumnezeu S-a purtat cu poporul Său cu o inimă de tată. El a
apelat la iudei, acordându-le mila Sa, ori retrăgând-o de la ei. Cu
răbdare, Dumnezeu le-a arătat păcatele, iar în îndelunga Sa
răbdare a așteptat ca ei să le recunoască. El le-a trimis gospodarilor
216 soli și profeţi pentru a le solicita să respecte cerinţa Sa, dar, în loc
să fie primiţi bine, aceștia au fost trataţi ca niște vrăjmași.
Gospodarii i-au persecutat și i-au ucis. Dumnezeu a continuat să
le trimită alţi soli, dar aceștia a fost trataţi ca și primii, doar că
gospodarii au manifestat o ură și mai înverșunată.
Ca o ultimă încercare, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său,
spunând: „… Vor primi cu cinste pe Fiul Meu!” (Matei 21,37). Dar
împotrivirea lor îi făcuse să fie răzbunători și ei și-au zis unii alto-
ra: „… Iată moștenitorul; veniţi să-l omorâm și să punem stăpâ-
nire pe moșia lui” (Matei 21,38). Astfel, vom fi lăsaţi să ne bucurăm
de vie și să facem ce ne place cu roadele.
Conducătorii iudei nu L-au iubit pe Dumnezeu, de aceea, s-au
despărţit de El și au respins toate propunerile Sale pentru o
soluţionare corectă. Domnul Hristos, Fiul iubit al lui Dumnezeu, a
venit să susţină pretenţiile Proprietarului viei, dar gospodarii L-au
tratat cu un dispreţ evident, spunând: „Nu vrem ca acest om să
domnească peste noi”. Ei au invidiat frumuseţea de caracter a
Domnului Hristos. Modul Său de a-i învăţa pe oameni era cu mult
superior metodelor lor, iar ei se temeau de succesul Său. El li s-a
opus, le-a demascat ipocrizia și le-a arătat care sunt rezultatele
sigure ale căii lor. Acest fapt i-a înfuriat până la pierderea raţiunii.
Conducătorii iudei răbdau plini de resentimente mustrările pe care
nu le puteau aduce la tăcere. Ei urau standardul înalt [294], de
neprihănire, pe care Domnul Hristos îl prezenta continuu. Ei
vedeau că învăţătura Lui îi așeza într-o situaţie în care egoismul lor
putea fi demascat și prin urmare s-au hotărât să-L ucidă. Acești
conducători au urât exemplul Său de evlavie și credincioșie și
spiritualitatea înaltă pe care o evidenţia în tot ce făcea. Întreaga Sa
viaţă era o mustrare la adresa egoismului lor, iar când au fost supuși
unei ultime încercări, o încercare ce însemna fie ascultarea, care
duce la viaţă veșnică, fie neascultarea, care duce la moarte veșnică,
ei L-au respins pe Sfântul lui Israel. Când li s-a cerut să aleagă
Via Domnului
între Domnul Hristos și Baraba, ei au strigat: „Slobozește-ne pe

Baraba” (Luca 23,18). Iar când Pilat a întrebat: „Dar cu Isus ce să
fac?”, ei au strigat cu furie: „Să fie răstignit” (Matei 27,22). „Să
răstignesc pe Împăratul vostru?” a întrebat Pilat, și preoţii și
conducătorii au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul” 217
(Ioan 19,15). Când Pilat și-a spălat mâinile, zicând: „Eu sunt
nevinovat de sângele neprihănitului acestuia”, preoţii s-au alăturat
mulţimii neștiutoare, declarând cu patimă: „Sângele Lui să fie asupra
noastră și asupra copiilor noștri” (Matei 27,24.25).
Aceasta a fost alegerea conducătorilor iudei. Hotărârea lor a

fost înscrisă în cartea pe care Ioan a văzut-o în mâinile Celui ce
ședea pe tron, și pe care nici un om nu putea să o deschidă. Această
hotărâre plină de răzbunare va apărea înaintea lor, în ziua când
cartea va fi desigilată de Leul din seminţia lui Iuda.
Poporul iudeu cultiva ideea că era preferatul Cerului și că va
fi înălţat întotdeauna ca biserică a lui Dumnezeu. Iudeii declarau
că sunt copiii lui Avraam și temelia prosperităţii lor li se părea
atât de neclintită, încât provocau pământul și cerul să-i deposedeze
de drepturile lor. Dar, prin viaţa lor lipsită de credincioșie, ei se
pregăteau pentru condamnarea Cerului și pentru despărţirea de
Dumnezeu.
În parabola viei, după ce le prezentase [295] preoţilor actul
culminant al nelegiuirii lor, Domnul Hristos le-a pus întrebarea:
„Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?”
Preoţii urmăriseră povestirea cu un interes profund, fără să se
gândească că subiectul ar avea vreo legătură cu ei, și li s-au alăturat
oamenilor, spunând: „Pe ticăloșii aceia îi va pierde și via o va da
altor vieri care-i vor da roadele la vremea lor” (Matei 21,41).
Fără să-și dea seama, ei și-au pronunţat propria condamnare.
Domnul Isus S-a uitat la ei și, sub privirea Sa cercetătoare, preoţii
au știut că El citește tainele inimii lor. Divinitatea Sa i-a străfulgerat
cu o putere inconfundabilă. Ei s-au văzut descriși în imaginea
vierilor din parabolă și au exclamat involuntar: „Doamne ferește!”
Cu regret și cu solemnitate, Domnul Hristos i-a întrebat:
„… N-aţi citit niciodată în Scripturi că: ’Piatra, pe care au lepădat-o
zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest
lucru, și este minunat în ochii noștri?’ De aceea, vă spun că
Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui
neam, care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra
aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl
218 va spulbera” (Matei 21,42-44).
Dacă oamenii L-ar fi acceptat, Domnul Hristos ar fi îndepărtat
nenorocirea care urma să vină peste naţiunea iudaică. Dar invidia
și gelozia lor au făcut ca aceasta să fie inevitabilă. Ei s-au hotărât
să nu-L accepte pe Isus din Nazaret ca Mesia. Ei L-au respins pe
Acela care era Lumina lumii, și, ca urmare, viaţa lor a fost învăluită
de un întuneric asemenea întunericului de la miezul nopţii.
Blestemul prezis a venit asupra naţiunii iudaice. Patimile lor
aprinse și necontrolate le-au provocat ruina. În furia lor oarbă, ei
s-au nimicit unii pe alţii. Mândria lor [296] răzvrătită și încăpă-
ţânată a adus asupra lor mânia cuceritorilor romani. Ierusalimul
a fost nimicit, templul a fost dărâmat și locul pe care s-a aflat a
fost arat ca un ogor. Copiii lui Iuda au pierit prin cele mai teribile
forme de tortură. Milioane de iudei au fost vânduţi pentru a sluji
ca robi în ţări străine.
Ca popor, iudei au dat greș în ce privește împlinirea scopului
lui Dumnezeu, iar via le-a fost luată. Privilegiile pe care le-au
folosit în mod abuziv și lucrarea pe care au privit-o cu ușurătate
le-au fost încredinţate altora.
Biserica din zilele noastre

Parabola viei nu se aplică doar poporului iudeu. Ea conţine o
învăţătură și pentru noi. Biserica din această generaţie a fost
înzestrată de Dumnezeu cu privilegii și binecuvântări mari, iar El
așteaptă roade corespunzătoare.
Noi am fost răscumpăraţi cu un preţ scump. Numai când
înţelegem măreţia acestei răscumpărări, putem să ne dăm seama
de rezultatele ei. Pe pământul acesta, un pământ care a fost udat
cu lacrimile și sângele Fiului lui Dumnezeu, trebuie să fie aduse
roadele preţioase ale Paradisului. Adevărurile Cuvântului Său
trebuie să-și dezvăluie slava și frumuseţea în viaţa poporului lui
Via Domnului
Dumnezeu. Prin poporul Său, Domnul Hristos urmează să Își

descopere caracterul și principiile Împărăţiei Sale.
Satana caută să combată lucrarea lui Dumnezeu și îi îndeamnă
fără încetare pe oameni să accepte principiile lui. El reprezintă
poporul ales al lui Dumnezeu ca fiind un popor amăgit. Satana 219
este „pârâșul fraţilor” și își folosește puterea de a acuza împotriva
tuturor celor neprihăniţi. Domnul dorește să răspundă acuzaţiilor
lui Satana prin poporul Său, arătând rezultatele ascultării de
principiile drepte.
Aceste principii trebuie să se manifeste în viaţa creștinului, în

familie, în biserică și în toate instituţiile înfiinţate pentru a-I sluji
lui Dumnezeu. Toate acestea trebuie să fie niște exemple care
arată [297] ce anume poate fi făcut pentru lume. Ele sunt
reprezentări ale puterii salvatoare a adevărurilor Evangheliei.
Aceste instituţii sunt mijloacele folosite de Dumnezeu în vederea
împlinirii marelui Său scop pentru neamul omenesc.
Conducătorii iudei priveau cu mândrie la templul lor măreţ și
la ritualurile impunătoare ale serviciilor lor religioase, dar
dreptatea, mila și dragostea lui Dumnezeu lipseau. Slava templului
și splendoarea serviciilor lor religioase nu puteau să-i recomande
înaintea lui Dumnezeu, pentru că ei nu Îi aduceau acele jertfe
care aveau cu adevărat valoare în ochii Săi. Ei nu-I aduceau jertfa
unui spirit umil și pocăit. Când principiile vitale ale Împărăţiei lui
Dumnezeu sunt pierdute, ceremoniile devin numeroase și extrava-
gante. [298] Când formarea caracterului este neglijată, când
lipsește frumuseţea sufletului și simplitatea evlaviei este pierdută
din vedere, mândria și plăcerea de a face paradă au nevoie de
edificii bisericești magnifice, podoabe strălucitoare și ceremonii
impunătoare. Nimic din toate acestea nu-I aduce onoare lui
Dumnezeu. O religie modernă, care constă în ceremonii, pretenţii
și manifestări exterioare impresionante, nu-I este plăcută lui
Dumnezeu. Serviciile ei nu primesc nici un răspuns din partea
solilor cerești.
Biserica este foarte valoroasă în ochii lui Dumnezeu. El o
preţuiește nu datorită avantajelor ei exterioare, ci datorită evlaviei
sincere care o deosebește de lume. Dumnezeu o evaluează după
măsura în care membrii ei cresc în privinţa cunoașterii lui Hristos
și după progresul lor în experienţa spirituală.
Domnul Hristos este nerăbdător să primească din via Sa roadele
sfinţeniei și ale altruismului. El caută principiile iubirii și ale
220 bunătăţii. Nici toată frumuseţea artei la un loc nu se poate compara
cu frumuseţea temperamentului și a caracterului, care trebuie să
se manifeste în comportamentul celor ce sunt reprezentanţii lui
Hristos. Ceea ce îl face pe credincios să fie o mireasmă de viaţă
spre viaţă și Îi dă lui Dumnezeu posibilitatea de a binecuvânta
lucrarea lui este atmosfera de har care îi învăluie sufletul și Duhul
Sfânt care lucrează asupra minţii și inimii lui.
O comunitate poate să fie cea mai săracă din ţară. Ea poate fi
lipsită de atracţie în privinţa oricărui aspect exterior, dar, dacă
membrii ei și-au însușit principiile caracterului lui Hristos, vor
avea în suflet bucuria Sa. Îngerii li se vor alătura în serviciul lor
de închinare. Lauda și mulţumirea izvorâte din inimi recunos-
cătoare se vor înălţa spre Dumnezeu ca o jertfă plăcută.
Domnul dorește ca noi să vorbim despre bunătatea Sa și să
mărturisim despre puterea Sa. El este onorat prin exprimarea
laudei și a mulţumirii noastre. Dumnezeu spune: „Cine aduce
mulţumiri ca jertfă acela Mă proslăvește” (Psalmi 50,23). În
timpul călătoriei lor prin pustie, [299] poporul Israel Îl lăuda pe
Dumnezeu prin cântări sfinte. Călătorii peregrini au transpus în
cântece poruncile și făgăduinţele Domnului și le-au cântat pe
întregul parcurs al călătoriei lor. Iar în Canaan, când se adunau
cu ocazia sărbătorilor sfinte, comemorau lucrările minunate ale
lui Dumnezeu și înălţau imnuri măreţe de recunoștinţă la adresa
Numelui Său. În felul acesta, calea Domnului avea să fie cunoscută
pe întregul pământ și mântuirea Sa printre toate popoarele (Psalmi
67,2).
Tot așa trebuie să se întâmple și în zilele noastre. Popoarele
lumii se închină unor dumnezei falși. Ele trebuie întoarse de la
închinarea lor falsă, nu prin condamnarea idolatriei lor, ci prin
prezentarea unei închinări mai bune. Ele trebuie ajutate să
cunoască bunătatea lui Dumnezeu. „… Voi Îmi sunteţi martori,
zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu” (Isaia 43,12).
Via Domnului
Dumnezeu dorește ca noi să preţuim marele plan de răscumpă-

rare, să ne dăm seama de înaltul privilegiu pe care îl avem în
calitate de copii ai Săi și să trăim în ascultare de El, aducându-I
mulţumirile noastre. El dorește ca noi să-I slujim cu bucurie în
fiecare zi, trăind o viaţă nouă. El așteaptă cu nerăbdare să vadă 221
că inima ni se umple de recunoștinţă pentru că numele noastre
sunt scrise în Cartea vieţii Mielului și pentru că putem așeza toate
necazurile noastre asupra Aceluia care ne poartă de grijă. Dumnezeu
ne îndeamnă să ne bucurăm de faptul că suntem moștenirea
Domnului, că neprihănirea lui Hristos este haina albă a sfinţilor

Săi și avem speranţa binecuvântată a apropiatei veniri a Mântuito-
rului nostru.
A-L lăuda pe Dumnezeu cu sinceritate și din toată inima este
o datorie la fel de importantă ca și rugăciunea. Noi trebuie să
arătăm lumii și tuturor fiinţelor cerești că preţuim iubirea
minunată a lui Dumnezeu faţă de omenirea căzută și că ne așteptăm
să primim binecuvântări din ce în ce mai mari din bogăţia Sa infi-
nită. Trebuie să vorbim despre capitolele valoroase ale experienţei
noastre cu mult mai mult decât o facem în prezent. După ce am
beneficiat de o revărsare deosebită a Duhului Sfânt, dacă vom
comemora bunătatea și lucrările Sale minunate pentru copiii Săi,
bucuria noastră în Domnul, și [300] eficienţa noastră în slujire
vor fi mult sporite.
Aceste practici spirituale alungă puterea lui Satana. Ele înlătură
spiritul de murmurare și lamentare, iar ispititorul pierde teren.
Ele dezvoltă acele trăsături de caracter care îi pregătesc pe
locuitorii pământului pentru locașurile cerești.
O asemenea mărturie va avea o influenţă puternică asupra
altora. Nu există nici un alt mijloc mai eficient, care să poată fi
folosit în câștigarea de suflete pentru Domnul Hristos.
Noi trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu printr-o slujire care să
poată fi observată de toţi, făcând tot ce ne stă în putere pentru a
contribui la slava Numelui Său. Dumnezeu ne oferă darurile Sale,
pentru ca noi să le putem oferi altora, și în felul acesta să facem
cunoscut lumii caracterul Său. În timpul dispensaţiunii iudaice,
jertfele și darurile alcătuiau o parte esenţială a închinării aduse
lui Dumnezeu. Izraeliţii erau învăţaţi să consacre a zecea parte
din venitul lor în slujba sanctuarului. Pe lângă aceasta, ei trebuiau
să aducă jertfe pentru păcat, daruri de bunăvoie și jertfe de
mulţumire. Toate acestea constituiau mijloacele de susţinere a
222 lucrării Evangheliei din acel timp. Dumnezeu nu așteaptă de la
noi mai puţin decât a așteptat de la poporul Său din vechime.
Marea lucrare de salvare a sufletelor trebuie să fie dusă mai
departe. Prin zecimi și daruri, Dumnezeu a pregătit mijloacele
necesare susţinerii acestei lucrări. El pretinde zecimea ca fiind
proprietatea Sa și aceasta trebuie privită întotdeauna ca o resursă
sfântă, care să fie depusă în tezaurul lui Dumnezeu spre a fi folosită
pentru cauza Sa. El cere, de asemenea, darurile noastre de
bunăvoie și jertfele de mulţumire. Toate acestea trebuie dedicate
vestirii Evangheliei până în cele mai îndepărtate zone ale
pământului.
Slujirea faţă de Dumnezeu include lucrarea personală. Noi
trebuie să cooperăm cu El pentru mântuirea lumii printr-un efort
personal. Însărcinarea: „Duceţi-vă în toată lumea și [301]
propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16,15) este
adresată de Domnul Hristos fiecărui urmaș al Său. Toţi cei care
se dedică unei vieţi asemenea Domnului Hristos se dedică și
lucrării de salvare a semenilor lor. Inima lor va bate la unison cu
inima lui Hristos. Ei vor simţi aceeași dorinţă arzătoare pentru
salvarea sufletelor. Nu toţi pot ocupa același loc în această lucrare,
dar pentru fiecare există un loc și o lucrare de făcut.
În vremurile străvechi, Avraam, Isaac, Iacov, Moise, cel umilit
și înţelept și Iosua, care avea numeroase capacităţi, toţi au fost
angajaţi în slujba lui Dumnezeu. Talentul muzical al Mariei, curajul
și evlavia Deborei, dragostea de fiică a lui Rut, ascultarea și
credincioșia lui Samuel, fidelitatea neclintită a lui Ilie, influenţa
duioasă a lui Elisei – toate acestea au fost necesare. Tot astfel, în
zilele noastre, toţi cei asupra cărora au fost revărsate binecuvân-
tările lui Dumnezeu trebuie să răspundă printr-o slujire concretă.
Fiecare dar trebuie folosit pentru înaintarea Împărăţiei Sale și
pentru slava Numelui Său.
Toţi cei care Îl primesc pe Domnul Hristos ca Mântuitor
Via Domnului
personal trebuie să demonstreze în viaţa lor adevărul Evangheliei

și puterea mântuitoare a acestuia. Dumnezeu nu cere nimic fără
a asigura și mijloacele necesare în vederea împlinirii cerinţei
Sale. Prin harul Domnului Hristos, noi putem aduce la îndeplinire
tot ce ne cere Dumnezeu. Toate bogăţiile cerului trebuie să fie 223
descoperite prin intermediul poporului lui Dumnezeu. „Prin
aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit”, a spus Domnul Hristos, „dacă
aduceţi multă roadă…, și voi veţi fi astfel ucenicii Mei” (Ioan
15,8).
Dumnezeu consideră că via Sa este întregul pământ. Deși în

prezent se află în mâinile uzurpatorului, acesta Îi aparţine lui
Dumnezeu. Pământul este proprietatea Sa prin creaţie și în aceeași
măsură prin răscumpărare. Jertfa Domnului Hristos a fost adusă
pentru salvarea lumii. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică” (Ioan 3,16). Prin acest Dar
unic, oamenilor le sunt oferite toate celelalte daruri. În fiecare zi,
lumea întreagă primește binecuvântarea lui Dumnezeu. Fiecare
picătură de ploaie, fiecare rază de lumină, care strălucește asupra
neamului nostru omenesc nerecunoscător [302], fiecare frunză,
fiecare floare și fiecare fruct mărturisesc despre îndelunga răbdare
a lui Dumnezeu și despre marea Sa iubire.
Dar care sunt roadele înapoiate Marelui Dătător? Cum tratează
oamenii cerinţele lui Dumnezeu? Cui dedică majoritatea oamenilor
slujirea vieţii lor? Ei îi slujesc lui Mamona. Ţinta lor constă în bogăţie,
poziţii sociale și plăceri lumești. Bogăţia este obţinută furând nu
doar de la oameni, ci și de la Dumnezeu. Oamenii folosesc darurile
Sale pentru a-și satisface dorinţele egoiste. Tot ce pot obţine este
pus în slujba lăcomiei și a iubirii lor de plăceri egoiste.
Păcatul lumii contemporane este același păcat care a adus
nimicirea asupra poporului Israel. Lipsa recunoștinţei faţă de
Dumnezeu, neglijarea ocaziilor și a binecuvântărilor, însușirea
egoistă a darurilor lui Dumnezeu – acestea au constituit păcatul
care a adus mânia divină asupra poporului Israel. Aceleași rele
aduc ruina asupra lumii de azi.
Lacrimile pe care le-a vărsat Domnul Hristos pe Muntele
Măslinilor, când privea spre cetatea aleasă, nu erau doar pentru
Ierusalim. El a văzut în destinul Ierusalimului o reprezentare a
distrugerii întregii lumi.
„Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care
puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi”
224 (Luca 19,42).
„Măcar în această zi.” Ziua se apropie de sfârșit. Perioada
milei și a privilegiului este aproape încheiată. Se adună norii
răzbunării. Cei care resping harul lui Dumnezeu sunt pe punctul
de a suferi o ruină rapidă și ireversibilă.
Cu toate acestea lumea doarme. Oamenii nu cunosc timpul
încercării lor.
Unde va fi găsită biserica în acest timp de criză? Corespund
membrii ei cerinţelor lui Dumnezeu? Îndeplinesc ei însărcinarea
Sa? Reprezintă ei caracterul Său înaintea lumii? Aduc ei în atenţia
semenilor ultima solie de avertizare? [303]
Oamenii sunt în pericol. Mulţimile pier. Dar, cât de puţini
așa-ziși urmași ai Domnului Hristos simt o povară pentru aceste
suflete. Destinul unei lumi atârnă în cumpănă, dar acest fapt îi
mobilizează cu mare greutate pe cei care pretind a crede adevărul
cel mai vast, care le-a fost dat vreodată muritorilor. Se manifestă
o lipsă a acelei iubiri care L-a determinat pe Domnul Hristos
să-Și lase căminul ceresc și să ia asupra Sa natura omului, pentru
ca în această natură omenească să poată veni în contact cu ome-
nescul, atrăgându-i pe oameni la Dumnezeu. În poporul lui
Dumnezeu există o stare de paralizie, de letargie, care îi împiedică
să-și înţeleagă datoria prezentă.
Când au intrat în Canaan, israeliţii nu au împlinit planul lui
Dumnezeu de a lua în stăpânire întreaga ţară. După o cucerire
parţială, s-au așezat să se bucure de rezultatele victoriilor lor. În
necredinţa și comoditatea lor, în loc să înainteze, ocupând teritorii
noi, israeliţii s-au adunat în zonele deja cucerite. Astfel, au început
să se îndepărteze de Dumnezeu. Prin faptul că au dat greș în
realizarea scopului Său, ei L-au împiedicat pe Dumnezeu să
împlinească pentru ei făgăduinţa binecuvântării. Oare nu face
biserica din zilele noastre același lucru? În timp ce în faţa lor se
află lumea întreagă, care are nevoie de Evanghelie, cei care
Via Domnului
mărturisesc a fi creștini să adună în comunităţi în care se pot

bucura, folosind pentru ei înșiși privilegiile Evangheliei. Ei nu
simt nevoia de a ocupa teritorii noi, ducând solia mântuirii în
regiunile îndepărtate. Ei refuză să împlinească misiunea pe care
le-a încredinţat-o Domnul Hristos: „Duceţi-vă în toată lumea și
propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16,15). Sunt 225
acești creștini mai puţin vinovaţi decât a fost biserica iudaică?
Cei care se declară urmași ai Domnului Hristos sunt judecaţi
înaintea universului, dar lipsa lor de zel și eforturile lor slabe în
slujba lui Dumnezeu îi arată ca fiind necredincioși. Dacă ar fi
făcut tot ce ar fi putut mai bine, nu ar fi fost condamnaţi, dar ei

nu au putut face mai mult, pentru că inima lor nu a fost dedicată
lucrării. [304] Atât lumea, cât și ei știu că și-au pierdut într-o
mare măsură spiritul de renunţare la sine și dispoziţia de a purta
crucea. În dreptul numelor multora se va găsi scris, în cărţile
cerului, că nu au fost niște producători, ci niște consumatori. Mulţi
dintre cei care poartă Numele lui Hristos umbresc slava Sa, ascund
frumuseţea Sa și nu-I acordă cinstea care I se cuvine.
Mulţi oameni își au numele scrise în registrele bisericii, dar nu
se află sub conducerea Domnului Hristos. Ei nu respectă îndru-
marea Sa și nici nu îndeplinesc lucrarea Sa. Prin urmare, ei se
află sub conducerea vrăjmașului. Asemenea creștini nu fac nici
un bine real, și ca urmare aduc un prejudiciu incalculabil. Pentru
că influenţa lor nu este o mireasmă de viaţă spre viaţă, ea este o
miasmă de moarte spre moarte.
Domnul spune: „Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri?” (Ieremia
5,9). Pentru că au dat greș în împlinirea planului lui Dumnezeu,
copiii lui Israel au fost abandonaţi, iar chemarea lui Dumnezeu
le-a fost adresată altor oameni. Dar, dacă și aceștia se vor dovedi
necredincioși, oare nu vor fi ei respinși în același fel?
În parabola viei, Domnul Hristos i-a declarat pe gospodari ca
fiind vinovaţi. Ei au refuzat să-I înapoieze stăpânului roadele
pământului Său. În poporul Iudeu, prin faptul că i-au condus pe
oameni pe o cale greșită, preoţii și învăţătorii L-au jefuit pe
Dumnezeu de slujirea pe care o cerea. Ei au fost cei care au
îndepărtat poporul de la Hristos.
Domnul Hristos a prezentat Legea lui Dumnezeu, neameste-
cată cu tradiţia omenească, ca fiind marele standard al ascultării.
Acest fapt a stârnit vrăjmășia rabinilor. Ei au așezat învăţătura
omenească mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu și i-au îndepărtat
pe oameni de legile Sale. Rabinii nu erau dispuși să renunţe la
226 poruncile lor omenești pentru a se supune cerinţelor Cuvântului
lui Dumnezeu. Ei nu voiau să sacrifice mândria propriei raţiuni și
laudele oamenilor în favoarea adevărului. Când Domnul Hristos
le-a prezentat oamenilor [305] cerinţele lui Dumnezeu, preoţii și
conducătorii au negat dreptul Său de a se interpune între ei și
popor. Ei nu au vrut să accepte mustrările și avertizările Sale și
s-au hotărât să instige poporul împotriva Lui și să comploteze la
uciderea Lui.
Ei au fost răspunzători atât pentru respingerea lui Hristos, cât
și pentru rezultatele care au urmat. Păcatul și ruina naţiunii s-au
datorat conducătorilor religioși.
Oare, în zilele noastre nu acţionează aceleași influenţe? Nu
sunt atât de mulţi gospodari ai viei Domnului, care merg pe urmele
conducătorilor iudei? Oare învăţătorii religioși nu îi îndepărtează
pe oameni de la cerinţele clare ale Cuvântului lui Dumnezeu? În
loc de a-i învăţa să asculte de Legea lui Dumnezeu, nu îi educă ei
să trăiască în nelegiuire? De la amvonul bisericilor, oamenii sunt
învăţaţi că Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie. Tradiţiile,
rânduielile și obiceiurile omenești sunt înălţate. Darurile lui
Dumnezeu sunt folosite pentru cultivarea mândriei și a mulţumirii
de sine, în timp ce pretenţiile lui Dumnezeu sunt ignorate.
Oamenii nu sunt conștienţi de răul pe care îl fac prin înlăturarea
Legii lui Dumnezeu. Ea este transcrierea caracterului Său, întru-
chipează principiile Împărăţiei Sale. Cel care refuză să accepte
aceste principii se așază singur în afara locului în care se revarsă
binecuvântările lui Dumnezeu.
Realizările glorioase așezate înaintea poporului Israel ar fi putut
fi atinse doar prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Numai
prin ascultare este posibilă și pentru noi aceeași înălţare a
caracterului, aceeași plinătate a binecuvântării minţii, sufletului
și trupului, a casei și ogoarelor, a binecuvântării pentru viaţa
aceasta și pentru cea viitoare.
Via Domnului
În domeniul spiritual, ca și în lumea naturii, condiţia aducerii

de roade este ascultarea de legile lui Dumnezeu. Când îi învaţă
pe oameni să desconsidere poruncile lui Dumnezeu, conducătorii
religioși îi împiedică să aducă roade spre slava Sa. [306] Ei sunt
vinovaţi de faptul că nu Îi dau Domnului roadele viei Sale. 227
Solii lui Dumnezeu vin la noi la porunca Domnului. Asemenea
Domnului Hristos, ei vin ca să ceară ascultare de Cuvântul lui
Dumnezeu. Ei susţin dreptul Stăpânului de a primi roadele viei,
roadele iubirii, ale umilinţei și ale sacrificiului de sine în slujire.
Oare nu sunt mulţi lucrători ai viei la fel de plini de mânie ca și

conducătorii iudei? Când cerinţa Legii lui Dumnezeu este prezen-
tată înaintea poporului, oare acești învăţători nu își folosesc
influenţa pentru a-i determina pe oameni să o respingă? Pe astfel
de învăţători, Dumnezeu îi numește slujitori necredincioși.
Cuvintele adresate de Dumnezeu poporului Israel din vechime
conţin o avertizare solemnă pentru biserica și pentru conducătorii
ei din zilele noastre. Despre Israel, Domnul spunea: „Chiar
dacă-i scriu toate poruncile Legii Mele, totuși ele sunt privite ca
ceva străin” (Osea 8,12). Iar despre preoţi și conducători, El
declara: „Poporul Meu piere din lipsă de cunoștinţă. Fiindcă ai
lepădat cunoștinţa, și Eu te voi lepăda. … Fiindcă ai uitat Legea
Dumnezeului tău, voi uita și Eu pe copiii tăi” (Osea 4,6).
Oare vor fi avertizările lui Dumnezeu trecute cu vederea și
neluate în considerare? Vor rămâne ocaziile de slujire nefolosite?
Vor fi urmașii Domnului Hristos împiedicaţi să-I slujească datorită
dispreţului lumii, a mândriei propriei raţiuni și a conformării cu
obiceiurile și tradiţiile omenești? Vor respinge ei Cuvântul lui
Dumnezeu, așa cum L-au respins conducătorii iudei pe Domnul
Hristos? Rezultatul păcatului poporului Israel este în faţa noastră.
Va accepta biserica din zilele noastre avertizarea care îi este
adresată?
„Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, și dacă tu, care erai
dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor și ai fost făcut
părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri.
Dacă te fălești, să știi că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe
tine. Dar vei zice: ’Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu’.
Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, și tu stai în
picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă
n-a cruţat Dumnezeu ramurile firești, nu te va cruţa nici pe tine”
(Romani 11,17-21).
228
FÃRÃ HAINA DE NUNTÃ*
Parabola hainei de nuntă ne dezvăluie o învăţătură ale cărei

consecinţe sunt deosebit de importante. Prin căsătorie este repre-
zentată unirea dintre divin și uman, haina de nuntă reprezintă
caracterul pe care trebuie să-l aibă toţi cei ce vor fi consideraţi
pregătiţi pentru a participa ca oaspeţi la nuntă.
Ca și în parabola cinei, în această parabolă este ilustrată invitaţia
Evangheliei, respingerea ei de către poporul iudeu și chemarea
harului adresată neamurilor. Totuși în privinţa celor care resping
invitaţia, această parabolă aduce în atenţie faptul că ei comit o
insultă mai serioasă și primesc o pedeapsă mai înspăimântătoare.
Chemarea la sărbătoarea de nuntă este o invitaţie din partea unui
împărat. Ea vine din partea unei persoane învestite cu autoritatea
de a porunci și conferă o înaltă onoare. Cu toate acestea, onoarea
nu este apreciată. Autoritatea împăratului este dispreţuită. În timp
ce invitaţia adresată de gospodarul care a dat o cină mare a fost
privită cu indiferenţă, invitaţia împăratului este tratată prin insultă
și crimă. Cei invitaţi i-au dispreţuit pe slujitorii săi, i-au batjocorit
și i-au ucis.
Când a văzut că invitaţia sa este ignorată, gospodarul a declarat
că nici unul dintre cei chemaţi nu va gusta din cina lui. Dar în
privinţa celor care l-au dispreţuit [308] pe împărat, s-a hotărât
mai mult decât anularea privilegiului de a sta la masă în prezenţa
sa. El „a trimis oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și le-a ars
cetatea” (Matei 22,7).
În ambele parabole, la ospăţ sunt aduși oaspeţi, dar în a doua
parabolă, toţi participanţii trebuie să facă o pregătire. Cei care
neglijează această pregătire sunt alungaţi afară. „Împăratul a intrat 229
să-și vadă oaspeţii și a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat
în haina de nuntă. ’Prietene’, i-a zis el, ’cum ai intrat aici fără să ai
*
haina de nuntă?’ Omul acela a amuţit. Atunci împăratul a zis

slujitorilor săi: ’Legaţi-i mâinile și picioarele și luaţi-l și arunca-
ţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinţilor’”
(Matei 22,11-13).
Invitaţia la ospăţ a fost adresată de ucenicii lui Hristos. Domnul
nostru i-a trimis pe cei doisprezece ucenici și după aceea pe cei
șaptezeci pentru a proclama că Împărăţia lui Dumnezeu este
aproape și pentru a-i chema pe oameni să se pocăiască și să creadă
în Evanghelie. Dar chemarea nu a fost luată în considerare. Cei
chemaţi la ospăţ nu au venit. Mai târziu, slujitorii au fost trimiși
să spună: „Iată că am gătit ospăţul meu, juncii și vitele mele cele
îngrășate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă” (Matei
22,4). Aceasta a fost solia adresată poporului iudeu după
răstignirea Domnului Hristos, dar cei care pretindeau că sunt
poporul ales al lui Dumnezeu au respins Evanghelia care le-a fost
vestită cu puterea Duhului Sfânt. Mulţi au făcut aceasta în maniera
cea mai dispreţuitoare. Alţii au fost atât de înfuriaţi de oferta
mântuirii și de oferta iertării pentru păcatul respingerii Domnului
slavei, încât s-au întors împotriva vestitorilor soliei. Atunci a avut
loc „o mare persecuţie” (Fapte 8,1). Multe femei și mulţi bărbaţi
și femei au fost aruncaţi în închisoare, iar unii dintre solii Domnului
au fost uciși, așa cum s-a întâmplat cu Ștefan și Iacov.
În acest fel, poporul iudeu și-a pecetluit respingerea [309] milei
lui Dumnezeu. Rezultatul acestei respingeri a fost prezis de
Domnul Hristos în parabolă. Împăratul „a trimis oștile sale, a
nimicit pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea”. Judecata rostită a
venit asupra iudeilor prin distrugerea Ierusalimului și risipirea
lor printre popoarele lumii.
Cea de a treia invitaţie la ospăţ reprezintă vestirea Evangheliei
printre neamuri. Împăratul a spus: „Nunta este gata, dar cei poftiţi
n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă, dar, la răspântiile drumurilor
230 și chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi” (Matei 22,8.9).
Slujitorii împăratului au mers la răspântiile drumurilor și „au
strâns pe toţi pe care i-au găsit, și buni, și răi” (Matei 22,10). Era
o mulţime amestecată. Unii dintre ei erau la fel de lipsiţi de interes
faţă de cel care le oferea ospăţul, ca și aceia care respinseseră in-
vitaţia. Cei care fuseseră invitaţi mai întâi au considerat că nu își
pot permite să sacrifice nici un avantaj lumesc pentru a participa
la sărbătoarea împăratului. Pe de altă parte, printre cei care au
acceptat invitaţia erau unii care se gândeau doar la beneficiul
propriu. Ei au venit pentru a se împărtăși din bunurile pregătire
pentru ospăţ, dar nu aveau nici o dorinţă de a-l onora pe împărat.
Când împăratul a intrat în sala de nuntă, ca să-și vadă oaspeţii,
adevăratul caracter al fiecăruia a fost dat în vileag. Pentru fiecare
invitat la ospăţ fusese pregătită o haină de nuntă. Această haină
era un dar din partea împăratului. Prin faptul că o purtau, invitaţii
își arătau respectul faţă de cel care le oferise ospăţul. Dar unul
dintre participanţi era îmbrăcat în hainele lui obișnuite. El refuzase
să facă pregătirea cerută de împărat, dispreţuind oferta de a purta
haina care îi fusese pregătită și care costase foarte mult. În acest
fel, el l-a insultat pe domnul său. La întrebarea împăratului: „Cum
ai intrat aici fără să ai haina de nuntă?”, el nu a putut să răspundă
nimic. Acest invitat s-a condamnat singur. Apoi, împăratul a zis:
„Legaţi-i mâinile și picioarele și luaţi-l și aruncaţi-l în întunericul
de afară”. [310]
Prin examinarea de către împărat a oaspeţilor aflaţi la nuntă
este reprezentată o lucrare a judecăţii. Oaspeţii care participă la
ospăţul Evangheliei sunt cei care declară că Îi slujesc lui Dumnezeu
și ale căror nume sunt scrise în Cartea vieţii. Totuși nu toţi cei
care se declară a fi creștini sunt niște ucenici adevăraţi. Înainte
de răsplata finală, trebuie să se decidă cine sunt cei pregătiţi să
Fără haina de nuntă
primească moștenirea celor neprihăniţi. Această decizie trebuie

să fie luată înainte de cea de a doua venire a Domnului Hristos pe
norii cerului, deoarece când va veni Domnul, va aduce răsplata
cu Sine, „ca să dea fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22,12).
Prin urmare, caracterul lucrării fiecărui om va fi hotărât înainte
de venirea Domnului Hristos și răsplata fiecăruia dintre urmașii
Săi va fi deja stabilită în raport cu faptele lui. 231
Lucrarea judecăţii de cercetare are loc în curţile cerului, în
timp ce oamenii încă se află pe pământ. Dumnezeu examinează
viaţa tuturor celor care se declară a fi urmași ai lui Hristos. Toţi
sunt cercetaţi în conformitate cu raportul aflat în cărţile cerului
și destinul fiecăruia dintre ei este hotărât pentru totdeauna după

faptele lui.
Prin haina de nuntă din parabolă este reprezentat caracterul
curat și fără pată pe care îl vor avea adevăraţii urmași ai Domnului
Hristos. Bisericii îi este dat „să se îmbrace cu in subţire, strălucitor
și curat” și să fie fără vreo „pată, vreo zbârcitură sau altceva de
felul acesta” (Efeseni 5,27). Sfânta Scriptură spune că inul subţire
reprezintă „faptele neprihănite ale sfinţilor” (Apocalipsa 19,8).
Tuturor celor care Îl acceptă prin credinţă pe Domnul Hristos ca
Mântuitor personal le este dată neprihănirea Sa, caracterul Său
fără pată.
În Edenul sfânt în care au fost așezaţi de Dumnezeu, primii
noștri părinţi au purtat haina albă a neprihănirii. Ei au trăit în
conformitate deplină cu voinţa lui Dumnezeu. Toate sentimentele
lor Îi erau dedicate Tatălui ceresc. Perechea sfântă era învăluită
de o lumină frumoasă și liniștită, lumina lui Dumnezeu. [311]
Această haină de lumină era un simbol al veșmântului spiritual al
neprihănirii cerești. Dacă ar fi rămas loiali faţă de Dumnezeu, ea
ar fi continuat să-i învăluie fără încetare. Dar când au păcătuit,
au rupt legătura cu Dumnezeu și lumina care i-a învăluit a fost
îndepărtată. Goi și plini de rușine, ei au încercat să înlocuiască
veșmintele cerești, confecţionându-și haine din frunze de smochin.
Același lucru l-au făcut, încă din vremea neascultării lui Adam
și a Evei, toţi cei care încalcă legea lui Dumnezeu. Ei și-au cusut
frunze de smochin pentru a-și acoperi goliciunea cauzată de nele-
giuire. Ei au purtat veșmintele concepute de ei înșiși, străduin-
du-se să-și acopere păcatele cu propriile fapte bune și să se facă
plăcuţi înaintea lui Dumnezeu.
Dar această metodă nu va avea niciodată succes. Nimic din
ceea ce poate concepe omul nu poate înlocui haina nevinovăţiei
pierdute. Nici un veșmânt din frunze de smochin și nici o
232 îmbrăcăminte lumească, modernă, nu pot fi purtate de aceia care
stau la masa de nuntă a Mielului alături de Domnul Hristos și de
îngeri.
Numai veșmântul pregătit de Domnul Hristos Însuși ne poate
face corespunzători pentru a apărea în prezenţa lui Dumnezeu.
Fiecare suflet credincios va fi îmbrăcat de Domnul Hristos cu
haina neprihănirii Sale: „Te sfătuiesc”, spunea El, „să cumperi de
la Mine… haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ţi se vadă
rușinea goliciunii tale” (Apocalipsa 3,18).
Această haină, ţesută în războiul cerului, nu conţine nici un
fir conceput de oameni. În natura Sa umană, Domnul Hristos
Și-a format un caracter desăvârșit, iar El Se oferă să ne dea acest
caracter. „Toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită”
(Isaia 64,6). Tot ce putem face prin propria putere este întinat
de păcat. Dar Fiul lui Dumnezeu „S-a arătat ca să ia păcatele și în
El nu este păcat”. Păcatul este definit ca fiind „fărădelege” (1 Ioan
3,4.5). Dar [312] Domnul Hristos a respectat fiecare cerinţă a Legii.
El a spus despre Sine: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule! Și
legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmi 40,8). Când a fost pe
pământ, Domnul le-a spus ucenicilor Săi: „Eu am păzit poruncile
Tatălui Meu”. Prin ascultarea Sa desăvârșită, El a făcut posibil ca
fiecare fiinţă omenească să respecte poruncile lui Dumnezeu.
Când ne supunem Domnului Hristos, inima noastră este unită cu
inima Sa, voinţa noastră se contopește cu voinţa Sa, mintea noastră
devine una cu mintea Sa, gândurile noastre sunt aduse la supunerea
faţă de El, iar noi trăim viaţa Sa. Aceasta înseamnă a fi îmbrăcat
cu haina neprihănirii Sale. Apoi, când privește la noi, Domnul nu
vede veșmântul din frunze de smochin, nu vede goliciunea și
diformitatea păcatului, ci haina neprihănirii Sale, care este asculta-
rea desăvârșită de Legea lui Iehova.
Oaspeţii care au participat la ospăţul de nuntă din parabolă au

fost cercetaţi de împărat. Numai cei care ascultaseră cerinţele
lui, îmbrăcându-se cu haina de nuntă, au fost acceptaţi. Tot așa
este și cu oaspeţii care iau parte la ospăţul Evangheliei. Toţi trebuie
să treacă prin faţa ochiului cercetător al Marelui Împărat, dar sunt
primiţi numai cei care au îmbrăcat haina neprihănirii Domnului
Hristos. 233
Neprihănirea înseamnă să faci binele și toţi vor fi judecaţi după
faptele lor. Caracterul nostru este dezvăluit prin ceea ce facem.
Faptele noastre sunt cele care arată dacă avem sau nu o credinţă
adevărată.
Nu este suficient să credem că Isus nu a fost un înșelător și că

religia Bibliei nu este o poveste inventată cu scopul de a înșela.
Este posibil să credem că Numele lui Isus este singurul Nume sub
cer prin care omul poate fi mântuit, și totuși să nu-L acceptăm prin
credinţă ca Mântuitor personal. Nu este suficient să credem teoria
adevărului. Nu este suficient să facem o mărturisire a credinţei în
Domnul Hristos și să avem numele scrise în registrul bisericii. „Cine
păzește poruncile Lui rămâne în El și El în el. Și cunoaștem că El
rămâne în noi prin [313] Duhul pe care ni L-a dat.” „Și prin aceasta
știm că Îl cunoaștem, dacă păzim poruncile Lui” (1 Ioan 3,24;
2,3). Aceasta este adevărata dovadă a convertirii. Oricare ar fi
mărturisirea noastră, ea nu valorează nimic, dacă Domnul Hristos
nu este dezvăluit în faptele neprihănirii. [314]
Adevărul trebuie să fie sădit în inimă. El trebuie să ne conducă
mintea și să pună în ordine simţămintele noastre. Întregul caracter
trebuie să poarte amprenta declaraţiilor divine. Fiecare iotă și
fiecare frântură a Cuvântului lui Dumnezeu trebuie aplicate în
viaţa de zi cu zi.
Cel care devine părtaș al naturii divine, va trăi în armonie cu
marele standard al neprihănirii lui Dumnezeu, care este Legea Sa
sfântă. Aceasta este regula după care evaluează Dumnezeu faptele
oamenilor. Acesta va fi testul caracterului la judecată.
Mulţi pretind că prin moartea Domnului Hristos legea a fost
abrogată, dar în această privinţă ei contrazic chiar cuvintele lui
Hristos. „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau profeţii…
căci…, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece nici
o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5,17.18). Domnul
Hristos Și-a dat viaţa tocmai pentru a ispăși încălcările de Lege
ale oamenilor. Dacă Legea ar fi putut fi schimbată sau dată la o
parte, atunci Domnul Hristos nu ar fi trebuit să moară. Domnul
a onorat Legea lui Dumnezeu prin viaţa pe care a trăit-o pe pământ.
234 Iar prin moartea Sa, a confirmat-o pe deplin. El Și-a dat viaţa ca
jertfă, nu pentru a nimici Legea lui Dumnezeu, nu pentru a crea
un standard mai mic, ci pentru a susţine dreptatea, pentru a arăta
că Legea este neschimbătoare și că trebuie să rămână neclintită
pentru totdeauna.
Satana a pretins că era imposibil ca omul să respecte poruncile
lui Dumnezeu și este adevărat că prin puterea noastră nu suntem
capabili să le respectăm. Dar Domnul Hristos a venit în chip
omenesc și, prin ascultarea Sa desăvârșită, a dovedit că natura
umană, unită cu natura divină, poate respecta fiecare poruncă a
lui Dumnezeu.
„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Nu-
mele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan
1,12). Această putere nu se află în om. Ea este puterea lui Dumnezeu.
Când Îl primește pe Domnul Hristos, omul primește și puterea
de a trăi viaţa lui Hristos. [315]
Dumnezeu le cere copiilor Săi să fie desăvârșiţi. Legea lui
Dumnezeu este o transcriere a caracterului Său și constituie stan-
dardul tuturor caracterelor. Acest standard veșnic le este prezentat
tuturor, ca să nu poată exista nici o greșeală cu privire la ce fel de
oameni dorește Dumnezeu în Împărăţia Sa. Viaţa pe pământ a
Domnului Hristos a fost o expresie desăvârșită a Legii lui Dumnezeu,
iar când devin asemenea lui Hristos, cei care se declară copii ai
lui Dumnezeu vor fi ascultători de poruncile Sale. Apoi, Domnul
poate avea încredere în ei, pentru a face parte dintre aceia care
vor alcătui familia cerului. Îmbrăcaţi în veșmântul de slavă al
neprihănirii Domnului Hristos, ei au un loc la ospăţul Împăratului.
Ei au dreptul de a se alătura mulţimii celor care și-au spălat hainele
în sângele Mielului.
Omul care a venit la ospăţ fără haina de nuntă reprezintă
situaţia multora din zilele noastre. Deși se declară a fi creștini și
pretind dreptul de a beneficia de binecuvântările și privilegiile

Evangheliei, totuși nu simt nevoia unei transformări a caracteru-
lui. Ei nu au trăit niciodată o adevărată pocăinţă pentru păcat. Ei
nu își dau seama că au nevoie de Hristos și nici nu se încred în El.
Acești creștini nu și-au biruit înclinaţiile rele moștenite sau culti-
vate. Cu toate acestea, ei cred că sunt suficient de buni și, în loc
să se încreadă în Domnul Hristos, se bazează pe meritele proprii. 235
Ei răspund chemării, vin la ospăţ, dar nu îmbracă haina neprihă-
nirii Domnului Hristos.
Mulţi dintre cei care se autointitulează creștini sunt doar niște
susţinători ai moralei. Ei au refuzat acel unic dar care i-ar fi putut
face în stare să-L onoreze pe Domnul Hristos, reprezentându-L

în lume. Pentru ei, lucrarea Duhului Sfânt este o lucrare ciudată.
Ei nu sunt niște împlinitori ai Cuvântului. Principiile cerești, care
îi deosebesc pe aceia care sunt una cu Hristos, de aceia care sunt
una cu lumea, au devenit aproape neobservabile. Așa-zișii urmași
ai lui Hristos [316] au încetat să fie un popor deosebit și separat.
Linia de demarcaţie între ei și lume este invizibilă. Ei se subor-
donează lumii, practicilor, obiceiurilor și egoismului ei. Biserica
a început să urmeze exemplul lumii în ce privește încălcarea Legii,
deși ar fi trebuit ca lumea să vină în biserică și să respecte Legea.
Biserica se transformă zi de zi, devenind tot mai mult asemenea
lumii.
Toţi acești creștini așteaptă să fie mântuiţi prin moartea
Domnului Hristos, în timp ce refuză să trăiască viaţa Sa, caracte-
rizată prin sacrificiu de sine. Ei preamăresc bogăţiile harului și
încearcă să se învăluie într-o aparenţă de neprihănire, sperând
să-și acopere defectele de caracter, dar eforturile lor nu vor avea
nici o valoare în ziua judecăţii lui Dumnezeu.
Neprihănirea Domnului Hristos nu va acoperi nici un păcat
îndrăgit. Cineva poate fi un călcător al legii în inima sa, și totuși,
dacă nu comite nici o nelegiuire vizibilă, poate fi privit de lume ca
fiind o persoană deosebit de integră. Dar Legea lui Dumnezeu
cercetează tainele inimii. Fiecare faptă este adusă la judecată din
perspectiva motivelor care au determinat-o. La judecată va fi
aprobat numai ceea ce este în armonie cu principiile Legii lui
Dumnezeu.
Dumnezeu este iubire. El Și-a dovedit iubirea, dăruindu-L pe
Domnul Hristos. Din moment ce „a dat pe singurul Lui Fiu, pentru
ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică” (Ioan
3,16), Dumnezeu nu reţine nimic de la cei răscumpăraţi ai Săi. El
a dat tot cerul, pentru ca noi să putem primi putere și eficienţă și
236 să nu fim daţi înapoi sau biruiţi de marele nostru vrăjmaș. Dar
iubirea lui Dumnezeu nu-L determină să scuze păcatul. El nu a
scuzat nici păcatul lui Satana, nici păcatul lui Adam sau al lui
Cain și nu va scuza păcatul nici unuia dintre copiii oamenilor. El
nu va aproba tacit și nici nu va trece cu vedere defectele noastre
de caracter. Dumnezeu așteaptă de la noi să biruim în Numele
Său.
Cei care resping darul neprihănirii lui Hristos [317] resping
tocmai acele trăsături de caracter care pot face din ei niște fii și
fiice ale lui Dumnezeu. Ei resping singurul lucru care le-ar putea
conferi calitatea de a fi pregătiţi să ocupe un loc la ospăţul de
nuntă.
În parabolă, când împăratul a întrebat: „Cum ai intrat aici fără
să ai haina de nuntă?”, omul acela a amuţit. Tot așa va fi și în
marea zi a judecăţii. Oamenii își pot scuza acum defectele de
caracter, dar în ziua aceea nu vor avea ce să spună.
În această generaţie, bisericile care pretind că sunt ale lui
Hristos beneficiază de privilegiile cele mai înalte. Domnul ne-a
descoperit o lumină mereu crescândă. Privilegiile noastre sunt cu
mult mai mari decât au fost privilegiile poporului lui Dumnezeu
din vechime. Noi nu avem doar lumina care i-a fost încredinţată
poporului Israel, ci și dovada înaltă cu privire la mântuirea cea
mare, care ne-a fost adusă prin Domnul Hristos. Ceea ce a fost
reprezentat prin tipuri și simboluri pentru iudei, pentru noi este
realitate. Iudeii au avut istoria Vechiului Testament, noi o avem
atât pe cea a Vechiului, cât și pe cea a Noului Testament. Noi avem
asigurarea cu privire la un Mântuitor care a venit, a fost răstignit,
a înviat și, ieșind din mormântul împrumutat de Iosif, a proclamat:
„Eu sunt învierea și viaţa”. Prin faptul că Îl cunoaștem pe Domnul
Hristos și dragostea Sa, Împărăţia lui Dumnezeu este așezată chiar
în mijlocul nostru. Domnul Hristos ne este descoperit în predici

și în cântări. Ospăţul spiritual este așezat în faţa noastră cu toată
îmbelșugarea. Haina de nuntă, pentru care s-a plătit un preţ infinit,
îi este oferită în dar fiecărui suflet. Prin solii lui Dumnezeu, ne
este prezentată neprihănirea Domnului Hristos, îndreptăţirea prin
credinţă, făgăduinţele nespus de mari și de valoroase ale Cuvân-
tului lui Dumnezeu, intrarea liberă la Tatăl prin Domnul Hristos, 237
mângâierea Duhului Sfânt și asigurarea bine întemeiată a vieţii
veșnice în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce ar fi putut face Dumnezeu
pentru noi și nu a făcut? El ne-a oferit marea cină, ospăţul ceresc.
[318]
În cer, îngerii slujitori declară: Am făcut lucrarea pe care am

fost însărcinaţi să o aducem la îndeplinire. Am alungat oștirile
îngerilor răi. Am trimis strălucire și lumină în sufletul oamenilor,
înviorând în memoria lor gândul iubirii manifestate de Dumnezeu
prin Domnul Isus. Le-am atras privirile spre crucea lui Hristos.
Inima lor a fost profund mișcată de conștienţa păcatului care
L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Ei au fost convinși. Au înţeles
pașii care trebuie făcuţi în lucrarea pocăinţei. Au simţit puterea
Evangheliei. Când au văzut duioșia iubirii lui Dumnezeu, inima
lor a fost impresionată. Ei au contemplat frumuseţea caracterului
lui Hristos. Dar pentru mulţi totul a fost zadarnic. Ei nu au fost
dispuși să renunţe la patimile lor și la caracterul lor. Ei nu au vrut
să dezbrace hainele pământești pentru a fi îmbrăcaţi în veșmântul
cerului. Inima lor s-a dedicat dorinţei de câștig. Ei au iubit tovă-
rășia lumii mai mult decât pe Dumnezeul lor.
Cât de solemnă va fi ziua hotărârii finale. Apostolul Ioan o
descrie în viziune profetică, astfel: „Apoi am văzut un scaun de
domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au
fugit dinaintea Lui, și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut
pe morţi, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de
domnie. Niște cărţi au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte,
care este Cartea vieţii. Și morţii au fost judecaţi după faptele lor,
după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apocalipsa 20,11.12).
În ziua aceea, când oamenii vor sta faţă în faţă cu veșnicia, cât
de tristă va fi retrospectiva trecutului. Întreaga lor viaţa li se va
înfăţișa exact așa cum a fost. Atunci, plăcerile, bogăţiile și
onorurile lumii nu li se vor mai părea atât de importante. Oamenii
vor vedea că neprihănirea pe care au dispreţuit-o este singurul
lucru de valoare. Vor înţelege că și-au modelat caracterul sub
influenţa amăgirilor lui Satana. Hainele pe care le-au ales sunt
semnul adeziunii lor faţă de primul mare [319] apostat. Atunci,
238 vor vedea rezultatele alegerii lor și vor ști ce înseamnă a încălca
poruncile lui Dumnezeu.
Nu va mai urma nici un timp de probă în care să se pregătească
pentru veșnicie. Viaţa aceasta este timpul în care trebuie să
îmbrăcăm haina neprihănirii Domnului Hristos. Aceasta este
singura noastră ocazie de a ne forma caractere vrednice de
căminul pe care l-a pregătit Domnul Hristos pentru aceia care
păzesc poruncile Sale.
Zilele încercării noastre se încheie repede. Sfârșitul este
aproape. Nouă ne este adresată avertizarea: „Luaţi seama la voi
înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de
mâncare și băutură și cu îngrijorările vieţii acesteia, și astfel ziua
aceea să vină fără veste asupra voastră” (Luca 21,34). Fiţi atenţi,
ca nu cumva ziua aceea să vă găsească nepregătiţi! Luaţi seama
ca nu cumva să fiţi găsiţi fără haina de nuntă la ospăţul Împăra-
tului.
„Căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (Matei
24,44). „Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu
umble gol și să i se vadă rușinea” (Apocalipsa 16,15).
239
TALANÞII*
Pe Muntele Măslinilor, Domnul Hristos le-a vorbit ucenicilor

despre a doua Sa venire pe pământ. El a precizat anumite semne
care urmau să arate când se va apropia venirea Sa, și i-a îndemnat
să vegheze și să fie pregătiţi. Din nou, Domnul le-a adresat
avertizarea: „Vegheaţi, dar, căci nu știţi ziua, nici ceasul în care
va veni Fiul omului” (Matei 25,13). Apoi, le-a arătat ce înseamnă
a veghea în vederea venirii Sale. Timpul de veghere nu trebuie
petrecut într-o așteptare pasivă, ci într-o activitatea sârguincioasă.
Aceasta a fost învăţătura pe care a prezentat-o Domnul Hristos
în parabola talanţilor.
„... Împărăţia cerurilor”, le-a spus El, „se va asemăna cu un
om, care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi,
și le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi,
și altuia unul: fiecăruia după puterea lui; și a plecat” (Matei
25,14.15).
Omul care urma să călătorească într-o altă ţară Îl reprezintă
pe Domnul Hristos [326] care, la data când rostea parabola
talanţilor, urma să părăsească acest pământ în curând și să plece
în cer. „Robii” din parabolă îi reprezintă pe urmașii lui Hristos.
Noi nu suntem ai noștri. Am fost „cumpăraţi cu un preţ” (1 Corin-
teni 6,20), nu „cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur…, ci cu
sângele scump al lui Hristos” (1 Petru 1,18.19) „… pentru ca cei
ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a
murit și a înviat pentru ei” (2 Corinteni 5,15).
Toţi oamenii au fost cumpăraţi cu acest preţ infinit. Prin faptul
că a revărsat toată comoara cerului în lumea aceasta, dăruin-
240 du-ne în Domnul Hristos tot cerul, Dumnezeu a cumpărat voinţa,
sentimentele, mintea și sufletul tuturor fiinţelor omenești. Indife-
rent dacă sunt credincioși sau necredincioși, toţi oamenii sunt
*
proprietatea Domnului. Toţi sunt chemaţi să-I slujească și, în
marea zi a judecăţii, tuturor li se va cere să dea socoteală pentru
modul în care au îndeplinit această cerinţă.
Dar cerinţele lui Dumnezeu nu sunt recunoscute de toţi oame-
nii. Cei care declară că au acceptat să-I slujească Domnului Hristos
sunt reprezentaţi în parabolă prin robii Săi.
Urmașii Domnului Hristos au fost răscumpăraţi pentru a-I
sluji. Domnul nostru ne învaţă că adevăratul scop al vieţii este
slujirea. El Însuși a fost un slujitor și tuturor urmașilor Săi le cere
să respecte legea slujirii – a slujirii faţă de Dumnezeu și a slujirii
faţă de semeni. În parabola aceasta, Domnul Hristos le-a prezentat
oamenilor o concepţie de viaţă mai înaltă decât au cunoscut ei
vreodată. Printr-o viaţă trăită în slujba altora, omul este adus în
legătură directă cu Domnul Hristos. Legea slujirii devine elemen-
tul de legătură cu Dumnezeu și cu semenii noștri.
Hristos le încredinţează slujitorilor „avuţia Sa” – ceva care
trebuie folosit pentru El. Domnul Hristos îi dă „fiecărui om o
lucrare de făcut”. Fiecare își are locul în planul veșnic al Cerului.
Fiecare trebuie să lucreze în cooperare cu Domnul Hristos pentru
[327] mântuirea oamenilor. După cum este sigur că în locașurile
cerești a fost pregătit un loc pentru noi, tot atât de sigur este
faptul că pe pământ ne-a fost desemnat un loc special, în care
trebuie să lucrăm pentru Dumnezeu.
Darurile Duhului Sfânt

Talanţii cu care a înzestrat Domnul Hristos biserica Sa repre-
zintă în mod deosebit darurile și binecuvântările date de Duhul
Sfânt. „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre
înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoștinţă, datorită
Talanţii
aceluiași Duh; altuia credinţa, prin același Duh; altuia, darul

tămăduirilor, prin același Duh; altuia, puterea să facă minuni;
altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; 241
și altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul
și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește” (1 Corinteni
12,8-11). Nu toţi oamenii primesc aceleași daruri, dar fiecărui
slujitor al Domnului îi este făgăduit un dar al Duhului Sfânt.
Înainte de a-i părăsi pe ucenicii Săi, Domnul Hristos „a suflat

peste ei și le-a zis: ’Luaţi Duh Sfânt!’” (Ioan 20,22). De asemenea,
El le-a spus: „Iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu”
(Luca 24,49). Totuși, până după înălţarea Domnului Hristos la
cer, darul Duhului Sfânt nu a fost primit în plinătatea Lui. Revărsa-
rea Duhului Sfânt nu a fost primită, până când ucenicii nu s-au
consacrat pe deplin lucrării Sale, cu credinţă și rugăciune. După
aceea, urmașilor lui Hristos li s-au încredinţat bunurile cerului
într-o manieră specială. ,,S-a suit sus, a luat robia roabă, și a dat
daruri oamenilor” (Efeseni 4,8). „Dar fiecăruia din noi harul i-a
fost dat după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4,7). „Dar
toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia
în parte, cum voiește” (1 Corinteni 12,11). În Hristos, darurile
sunt deja ale noastre, dar posesia lor reală depinde de primirea
Duhul lui Dumnezeu. [328]
Făgăduinţa primirii Duhului Sfânt nu este apreciată așa cum
ar trebui să fie. Împlinirea ei nu se realizează așa cum ar fi fost
posibil. Ceea ce face ca lucrarea Evangheliei să fie atât de lipsită
de putere este tocmai absenţa Duhului Sfânt. Lucrătorii pot avea
cunoștinţe, talente, elocvenţă și toate aptitudinile naturale sau
dobândite, dar fără prezenţa Duhului lui Dumnezeu nici o inimă
nu va fi impresionată și nici un păcătos nu va fi câștigat pentru
Hristos. Pe de altă parte, dacă lucrătorii sunt în legătură cu
Domnul Hristos și dacă deţin darurile Duhului Sfânt, chiar și
cel mai neînzestrat și cel mai puţin cunoscător dintre ucenicii
Săi va avea o putere care va impresiona inimile. Domnul îi va
face să fie mijlocul de manifestare a celei mai înalte influenţe
din univers.
Alţi talanţi
Talanţii din parabolă nu reprezintă doar darurile speciale ale
242 Duhului Sfânt. Ei reprezintă toate aptitudinile și talentele omului,
indiferent dacă acestea sunt înnăscute sau dobândite, naturale
sau spirituale. Toate trebuie folosite în slujba lui Hristos. Când
devenim ucenici ai Săi, noi ne consacrăm în întregime Domnului
Hristos, cu tot ce suntem și cu tot ce avem. Iar El ne înapoiază
aceste daruri, curăţite și înnobilate, spre a fi folosite pentru slava
Sa și pentru binecuvântarea semenilor noștri.
Dumnezeu i-a dat fiecărui om „după puterile lui”. Talanţii nu
sunt împărţiţi în mod arbitrar. Cel care are capacitatea de a folosi
cinci talanţi primește cinci. Cel care poate dezvolta doar doi
primește doi. Cel care poate folosi cu înţelepciune numai un singur
talant primește unul. Nimeni nu trebuie să se plângă de faptul că
nu a primit mai multe daruri, deoarece Acela care a împărţit aceste
daruri este la fel de onorat prin dezvoltarea talanţilor fiecăruia,
indiferent dacă sunt mari sau mici. Cel căruia i-au fost încredinţaţi
cinci talanţi trebuie să înapoieze rezultatul obţinut prin dezvolta-
rea a cinci talanţi. Cel care are doar un talant, trebuie să înapoieze
rezultatul obţinut prin dezvoltarea unuia singur. Dumnezeu
așteaptă rezultatele, „având în vedere ce are cineva, nu ce n-are”
(2 Corinteni 8,12). [329]
În parabolă, „cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în
negoţ și a câștigat cu ei alţi cinci talanţi. Tot așa, cel ce primise
cei doi talanţi a câștigat și el alţi doi cu ei” (Matei 25,16.17).
Oricât de puţini ar fi, talanţii trebuie folosiţi. Întrebarea care
ar trebui să ne preocupe cel mai mult nu este: Cât de mult am
primit?, ci mai degrabă: Ce fac eu cu ceea ce am? Datoria noastră
principală faţă de Dumnezeu și faţă de semenii noștri este aceea
de a ne dezvolta toate capacităţile. Cine nu crește zilnic, din
punct de vedere al aptitudinilor și al capacităţii de a fi folositor,
nu îndeplinește scopul [330] vieţii sale. Prin mărturisirea credin-
ţei în Domnul Hristos, noi ne angajăm să atingem cele mai
înalte niveluri de dezvoltare posibile nouă, ca lucrători ai Dom-
nului, ca să putem face cât mai mult bine în limitele capacităţii
noastre.
Talanţii
Domnul are o mare lucrare care trebuie îndeplinită, iar cei

care Îi slujesc cu bunăvoinţa și credincioșia cea mai mare în viaţa
aceasta, vor primi de la El moștenirea cea mai mare în viaţa 243
viitoare. Domnul Însuși Își alege slujitorii și le încredinţează zilnic,
în diferite circumstanţe, o parte dificilă din planul Său de lucru.
În fiecare străduinţă sinceră de a aduce la îndeplinire planul Său,
Domnul Își alege slujitorii nu pentru că sunt deja desăvârșiţi, ci
pentru că, printr-o legătură vie cu El, ei vor putea ajunge la desă-
vârșire.
Dumnezeu îi va accepta numai pe aceia care sunt hotărâţi să
atingă ţinte înalte. El îi încredinţează fiecărei fiinţe omenești
responsabilitatea de a face tot ce poate mai bine. Tuturor oamenilor
li se cere desăvârșirea morală. Nu ar trebui să micșorăm niciodată
standardul neprihănirii, adaptându-l la tendinţele noastre spre rău,
cultivate sau moștenite. Trebuie să înţelegem că nedesăvârșirea
caracterului este un păcat. Toate trăsăturile sfinte ale caracterului
se află în Dumnezeu, ca un tot armonios și desăvârșit, și fiecare
om, care Îl primește pe Domnul Hristos ca Mântuitor perso-
nal, are privilegiul de a se afla în posesia acestor trăsături de ca-
racter.
Cei care doresc să fie împreună-lucrători cu Dumnezeu trebuie
să lupte pentru desăvârșirea fiecărui organ al trupului și a fiecărei
însușiri a minţii. Adevărata educaţie constă în pregătirea capaci-
tăţilor fizice, intelectuale și morale pentru îndeplinirea oricărei
îndatoriri. Ea înseamnă dezvoltarea trupului, a minţii și a sufletului
pentru o lucrare divină. Aceasta este educaţia care va dăinui
pentru viaţa veșnică.
Domnul cere de la fiecare creștin o creștere a eficienţei și o
dezvoltare a capacităţilor în toate domeniile. Hristos ne-a răsplătit
chiar prin sângele și suferinţa Sa, pentru a-Și asigura [331] slujirea
noastră de bunăvoie. El a venit în lumea noastră, ca să ne ofere
un exemplu cu privire la modul în care trebuie să lucrăm și cu
privire la spiritul pe care trebuie să-l manifestăm în lucrarea
noastră. Domnul dorește ca noi să cercetăm cele mai bune căi în
vederea progresului lucrării Sale și a slavei Numelui Său în lume,
încununând slujirea noastră cu onoarea, devotamentul și dragostea
cea mai mare dedicate Tatălui, care „atât de mult a iubit lumea,
că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu
244 piară, ci să aibă viaţă veșnică” (Ioan 3,16).
Totuși Domnul Hristos nu ne-a asigurat că atingerea desăvârșirii
caracterului este o lucrare ușoară. Un caracter nobil și armonios
nu se moștenește. Și el nu se obţine din întâmplare. Un caracter
nobil se formează în urma eforturilor personale și prin meritele
și harul Domnului Hristos. Dumnezeu ne dă talente, capacităţi
intelectuale, iar noi ne formăm caracterul. Caracterul se formează
prin lupte aspre și dureroase cu eul. Împotriva înclinaţiilor eredi-
tare rele trebuie dusă bătălie după bătălie. Va trebui să ne cercetăm
cu atenţie, în mod critic, și să nu permitem nici unei trăsături de
caracter nefavorabile să rămână necorectată.
Nimeni să nu spună: „Eu nu îmi pot corecta defectele de
caracter”. Dacă ajungeţi la această decizie, cu siguranţă nu veţi
reuși să obţineţi viaţa veșnică. Imposibilitatea este legată de voinţa
voastră. Dacă nu vreţi, nu puteţi birui. Adevărata dificultate
izvorăște din degradarea inimii voastre nesfinţite și din lipsa
dispoziţiei de a vă supune conducerii lui Dumnezeu.
Mulţi dintre cei pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu capacitatea
de a îndeplini o lucrare excelentă, realizează foarte puţin, pentru
că încearcă puţin. Mii de oameni trec prin viaţă, ca și când nu ar
avea nici un scop clar pentru care să trăiască, nici un standard de
atins. Asemenea oameni vor primi o răsplată corespunzătoare
lucrării lor.
Aduceţi-vă aminte că nu veţi atinge niciodată un standard mai
înalt decât acela pe care vi l-aţi propus. Așadar, puneţi-vă ţinte
înalte și pas cu pas, chiar printr-un efort chinuitor, prin sacrificiu
și renunţare la sine, urcaţi până la capăt pe scara progresului.
[332] Nu lăsaţi să vă împiedice nimic. Nici o fiinţă omenească nu
este prinsă în mreaja circumstanţelor vieţii atât de puternic, încât
să fie obligată să rămână într-o stare de neajutorare și nesiguranţă.
Situaţiile potrivnice ar trebui să creeze o hotărâre fermă de a le
învinge. Doborârea unei bariere ne va da o abilitate și un curaj
mai mare pentru a continua. Mergeţi înainte cu hotărâre și în
direcţia corectă, iar circumstanţele vor fi niște ajutoare, nu niște
Talanţii
piedici în calea voastră.

Pentru slava Domnului, ambiţionaţi-vă să cultivaţi fiecare
trăsătură frumoasă a caracterului. Trebuie să fiţi plăcuţi lui 245
Dumnezeu în fiecare etapă a zidirii caracterului vostru. Puteţi
face aceasta, deoarece Enoh I-a fost plăcut lui Dumnezeu, în ciuda
faptului că a trăit într-un veac decăzut. În zilele noastre sunt mulţi
ca Enoh.
Rezistaţi asemenea lui Daniel, acel credincios om de stat, pe

care nici o ispită nu l-a putut corupe. Nu-L dezamăgiţi pe Acela
care v-a iubit atât de mult, încât Și-a dat propria viaţă pentru
iertarea păcatelor voastre. El spune: „Despărţiţi de Mine, nu puteţi
face nimic” (Ioan 15,5). Aduceţi-vă aminte de aceasta. Dacă aţi
făcut greșeli, dar le recunoașteţi și le consideraţi ca fiind niște
semnale de avertizare, cu siguranţă obţineţi și o biruinţă. În felul
acesta, voi transformaţi înfrângerea în biruinţă, dezamăgindu-l
pe vrăjmaș și onorându-L pe Răscumpărătorul vostru.
Un caracter format în conformitate cu modelul divin este
singura comoară pe care o putem lua din lumea aceasta în cea
viitoare. Cei care sunt conduși de învăţăturile Domnului Hristos
în lumea aceasta vor lua cu ei în locașurile cerești fiecare reușită
spirituală. Iar în ceruri, vom continua să ne dezvoltăm neîncetat.
Prin urmare, cât de importantă este formarea caracterului în viaţa
aceasta.
Fiinţele cerești vor conlucra cu oamenii ce caută cu o credinţă
hotărâtă să atingă acea desăvârșire a caracterului, care se va
exterioriza apoi prin fapte desăvârșite. Fiecărei persoane angajate
în această lucrare, Domnul Hristos îi spune: Eu sunt la dreapta
ta, ca să te ajut. [333]
Când cooperează cu voinţa lui Dumnezeu, voinţa omului devine
atotputernică. Tot ce trebuie făcut ca urmare a poruncii Sale,
poate fi adus la îndeplinire prin puterea Sa. Toate poruncile lui
Dumnezeu transmit și puterea necesară pentru împlinirea lor.
Capacităţile intelectuale
Dumnezeu ne cere să ne educăm capacităţile intelectuale.
Scopul lui Dumnezeu este ca slujitorii Lui să aibă mai multă
inteligenţă și un discernământ mai clar decât oamenii lumești și
246
este nemulţumit de cei care sunt prea neglijenţi și prea delăsători
pentru a deveni lucrători eficienţi și bine documentaţi. Domnul
ne poruncește să-L iubim cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată
puterea și cu toată capacitatea noastră intelectuală. Această
poruncă ne obligă să ne dezvoltăm intelectul până la deplina lui
capacitate, așa încât să-L putem cunoaște și să-L putem iubi pe
Creatorul nostru cu toată puterea minţii.
Dacă intelectul este așezat sub controlul Duhului Sfânt, cu
cât este mai bine cultivat, cu atât poate fi folosit mai eficient în
slujba lui Dumnezeu. O persoană lipsită de educaţie școlară, care
dorește cu ardoare să-i binecuvânteze pe alţii, poate fi folosită de
Domnul în slujba Sa, așa cum este. Dar aceia care, având același
spirit de consacrare, au beneficiat de o educaţie cuprinzătoare,
pot face o lucrare mult mai mare pentru Hristos. Ei se află într-o
situaţie avantajoasă.
Domnul Hristos dorește să obţinem o educaţie intelectuală
cât mai bună, cu scopul de a le împărtăși altora cunoștinţele
noastre. Nimeni nu poate ști unde sau cum poate fi chemat să
lucreze sau să vorbească pentru Dumnezeu. Numai Tatăl nostru
ceresc știe ce poate face El din oameni. În faţa noastră există
posibilităţi pe care credinţa noastră slabă nu le discerne. Mintea
noastră ar trebui să fie educată în așa fel încât, dacă va fi necesar,
să putem prezenta adevărurile Cuvântului Său în prezenţa celor
mai înalte autorităţi [334] de pe pământ, în așa fel încât Numele
Său să fie slăvit. Nu trebuie să lăsăm să ne scape nici măcar o
ocazie de a ne instrui din punct de vedere intelectual, în vederea
îndeplinirii lucrării lui Dumnezeu.
Tinerii care au nevoie de o educaţie intelectuală să înceapă să
înveţe cu hotărârea de a o dobândi. Nu așteptaţi o ocazie favorabilă,
creaţi-o voi înșivă. Folosiţi orice prilej care se ivește. Fiţi economi.
Nu vă cheltuiţi banii pentru satisfacerea poftelor sau în căutarea
plăcerilor. Fiţi hotărâţi să deveniţi așa de folositori și de eficienţi
cum vă cere Dumnezeu să fiţi. Fiţi conștiincioși și serioși în orice
lucrare pe care o întreprindeţi. Căutaţi să folosiţi orice avantaj care
Talanţii
se află la îndemâna voastră pentru dezvoltarea intelectului. Studiul

cărţilor trebuie combinat cu o muncă folositoare. Printr-o străduinţă
conștiincioasă, prin veghere și rugăciune, puteţi să obţineţi acea 247
înţelepciune care vine de sus. Aceasta vă va conferi o educaţie cuprin-
zătoare și echilibrată. Dacă veţi proceda astfel, vă veţi putea forma
un caracter nobil și veţi putea avea o influenţă intelectuală asupra
altora, devenind capabili să-i conduceţi pe calea dreptăţii și a sfinţirii.
Dacă am fi fost conștienţi de privilegiile și ocaziile favorabile

pe care le-am avut, am fi putut realiza cu mult mai mult în lucrarea
de autoeducaţie. Adevărata educaţie înseamnă mai mult decât
educaţia pe care o pot oferi colegiile. Deși studiul știinţelor nu
trebuie neglijat, există o instruire mai înaltă, care poate fi obţinută
printr-o legătură vitală cu Dumnezeu. Fiecare cercetător să-și ia
Biblia și să intre în comuniune cu Marele Învăţător. Mintea trebuie
educată și disciplinată, astfel încât să se confrunte cu problemele
dificile în cercetarea adevărului divin.
Cei care sunt flămânzi după cunoaștere, cu scopul de a fi
capabili să-i binecuvânteze pe semenii lor, vor primi ei înșiși o
binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Prin studiul Cuvântului
Său, facultăţile lor intelectuale vor fi stimulate la o activitate
serioasă. Capacităţile lor se vor extinde și se vor dezvolta, iar
mintea lor va deveni puternică și eficientă. [335]
Toţi cei care doresc să fie lucrători pentru Dumnezeu trebuie
să practice disciplina de sine. Aceasta va realiza mai mult decât
elocvenţa sau decât talentele cele mai strălucite. O minte obișnuită,
bine disciplinată, va îndeplini o lucrare mai mare și mai înaltă,
decât mintea care a beneficiat de cea mai înaltă educaţie școlară
și decât talentele cele mai mari, dar lipsite de stăpânirea de sine.
Vorbirea
Puterea vorbirii este un talent care ar trebui cultivat cu atenţie
și seriozitate. Nici unul dintre darurile pe care le primim de la
Dumnezeu nu este capabil să aducă o binecuvântare mai mare ca
darul vorbirii. Cu vocea, îi îndemnăm și îi convingem pe oameni,
cu ea ne rugăm și Îl lăudăm pe Dumnezeu și cu ea le vorbim
altora despre iubirea Mântuitorului. Prin urmare, cât de impor-
tant este ca vocea să fie instruită, în așa fel încât să fie cât se
248 poate de eficientă în facerea binelui.
Cultivarea și folosirea corectă a vocii sunt neglijate într-o mare
măsură, chiar și de persoanele inteligente, care desfășară o lucrare
creștină. Mulţi citesc sau vorbesc prea încet sau prea repede, așa
încât nu pot fi înţeleși cu ușurinţă. Unii au o exprimare greoaie și
neclară, alţii vorbesc pe un ton înalt, cu sunete ascuţite, care sunt
deranjante pentru ascultători. Uneori, textele, imnurile, rapoartele
și alte lucrări prezentate în faţa adunărilor publice sunt citite într-o
asemenea manieră, încât nu pot fi înţelese, și adesea puterea lor
de a impresiona și efectul lor sunt distruse.
O asemenea deficienţă poate și trebuie să fie corectată. Biblia
ne învaţă în această privinţă. Despre leviţii care citeau Sfintele
Scripturi pentru poporul din zilele lui Ezra, se spune: „Ei citeau
deslușit în cartea Legii lui Dumnezeu, și-i arătau înţelesul ca să-i
facă să înţeleagă ce citiseră” (Neemia 8,8).
Printr-un efort sârguincios, toţi pot dobândi capacitatea de a
citi într-un mod inteligibil și de a vorbi într-o manieră clară și
expresivă, [336] pe un ton plin, limpede și armonios. Procedând
astfel, putem spori într-o mare măsură eficienţa noastră ca
lucrători pentru Hristos.
Fiecare creștin este chemat să le descopere altora bogăţiile
inepuizabile ale Domnului Hristos, prin urmare trebuie să se
străduiască să-și dezvolte o vorbire desăvârșită. Fiecare creștin
trebuie să prezinte Cuvântul lui Dumnezeu, așa încât să fie
considerat de ascultători ca fiind demn de apreciere și vrednic de
dorit. Dumnezeu nu a prevăzut ca slujitorii Săi omenești să fie
niște persoane stângace și lipsite de educaţie. Nu este voia Sa ca
omul să micșoreze valoarea binecuvântării cerești, care este
revărsată în lume prin intermediul lui.
Trebuie să privim la Domnul Isus, modelul nostru desăvârșit.
Să ne rugăm pentru ajutorul Duhului Sfânt și să căutăm să ne
dezvoltăm fiecare capacitate pentru a realiza o lucrare desăvârșită.
Acest fapt este valabil mai ales pentru cei chemaţi să slujească
în domeniul activităţilor publice. Fiecare pastor și fiecare învăţător
Talanţii
trebuie să-și aducă aminte în permanenţă că ei le prezintă

oamenilor o solie care implică interese veșnice. Adevărul rostit
va fi o mărturie împotriva lor la judecata marii zile a răsplătirii 249
finale. Iar în privinţa unora, modul în care le este vestită solia va
decide dacă o vor accepta sau dacă o vor respinge. Prin urmare,
rostiţi cuvintele în așa fel încât să facă apel la inteligenţă și să
impresioneze inima. Trebuie să vorbiţi rar, solemn și cu claritate
și în același timp cu zelul și ardoarea pe care o impune importanţa

soliei.
Cultivarea și folosirea corespunzătoare a talentului vorbirii
sunt importante în fiecare domeniu al activităţii creștine. Vorbirea
este prezentă în viaţa căminului și în toate relaţiile noastre unii
cu alţii. Trebuie să ne obișnuim să vorbim pe un ton plăcut, să
folosim un limbaj corect și curat și să rostim cuvinte amabile și
binevoitoare. Cuvintele plăcute și amabile sunt ca roua și ca o
ploaie înviorătoare pentru suflet. Sfânta Scriptură spune despre
Domnul Hristos, că harul era turnat pe buzele Sale, ca să poată
ști cum „să învioreze cu vorba pe cel doborât de întristare” (Psalmi
45,2; Isaia 50,4). Domnul ne cere ca „vorbirea noastră să fie
întotdeauna cu har” (Coloseni 4,6), „ca să dea har celor ce-l aud”
(Efeseni 4,29). [337]
Când încercăm să-i corectăm pe alţii, trebuie să fim atenţi la
cuvintele pe care le rostim. Ele vor fi o mireasmă de viaţă spre
viaţă sau o miasmă de moarte spre moarte. În mustrările sau în
sfaturile adresate, mulţi își permit să pronunţe cuvinte severe și
tăioase care nu sunt potrivite pentru a vindeca un suflet rănit.
Astfel de expresii neînţelepte sunt iritante și adesea cei greșiţi
sunt instigaţi la răzvrătire. Toţi cei care susţin principiile adevăru-
lui au nevoie de untdelemnul iubirii cerești. Indiferent de circum-
stanţe, mustrarea trebuie să fie adresată cu iubire. În felul acesta,
cuvintele noastre vor produce o schimbare și nu iritare. Domnul
Hristos ne va asigura puterea necesară prin Duhul Său Sfânt.
Aceasta este lucrarea Sa.
Nu rostiţi nici un cuvânt în mod imprudent. Nici o expresie
răutăcioasă, nici o conversaţie frivolă, nici o aluzie necurată și
nici un protest iritabil nu trebuie să iasă de pe buzele unuia care
este urmaș al Domnului Hristos. Fiind inspirat de Duhul Sfânt,
apostolul Pavel scria: „Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din
250 gură” (Efeseni 4,29). Expresia „un cuvânt stricat” nu se referă
doar la cuvintele imorale. Ea înseamnă orice expresie contrară
principiilor sfinte ale unei religii curate. Ea include aluziile imorale
și insinuările rele subtile. Dacă nu vor fi reprimate imediat,
asemenea expresii vor conduce la păcate mari.
Fiecare familie și fiecare creștin are datoria de a bara calea
oricărui limbaj imoral. Când ne aflăm în tovărășia unora care își
permit să folosească un vocabular necuviincios, este datoria
noastră să schimbăm subiectul conversaţiei, dacă este posibil. Cu
ajutorul harului lui Dumnezeu, trebuie să rostim câteva cuvinte
liniștite sau să deschidem un subiect care va îndrepta conversaţia
într-o direcţie folositoare.
Lucrarea părinţilor este aceea de a-i învăţa pe copiii lor să-și
formeze obiceiuri corecte în vorbire. Viaţa din cămin este cea
mai bună școală pentru cultivarea limbajului. Copiii ar trebui
educaţi, încă din primii ani de viaţă, să vorbească respectuos și
iubitor cu părinţii lor și unii cu alţii. Ei trebuie învăţaţi că de pe
buzele [338] lor trebuie să iasă numai cuvinte amabile, adevărate
și curate. Zi de zi, părinţii trebuie să fie, ei înșiși, niște elevi în
școala Domnului Hristos. Apoi, prin învăţătură și prin exemplu,
ei își pot învăţa copiii să folosească „o vorbire sănătoasă și fără
cusur… ca potrivnicul să rămână de rușine și să nu poată spune
nimic rău de noi” (Tit 2,8). Aceasta este una dintre cele mai mari
și mai importante dintre toate răspunderile lor.
În calitate de urmași ai Domnului Hristos, trebuie să vorbim în
așa fel încât cuvintele noastre să fie un ajutor și o încurajare unii
pentru alţii în viaţa de credinţă. Ar trebui să vorbim mult mai mult
despre capitolele valoroase ale experienţei noastre. Să vorbim
despre harul și bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu, despre profunzi-
mile inegalabile ale iubirii Mântuitorului. Cuvintele noastre ar trebui
să fie de laudă și de mulţumire. Dacă mintea și inima sunt pline de
dragoste faţă de Dumnezeu, ea se va manifesta și în conversaţia
noastră. Nu va fi o lucrare dificilă să le împărtășim altora experienţele
care au loc în viaţa noastră spirituală. Gândurile înalte, aspiraţiile
Talanţii
nobile, înţelegerea clară a adevărului, scopurile neegoiste, dorinţa

de evlavie și sfinţire vor avea ca roade cuvinte care dezvăluie ce fel
de comoară se află în inimă. Când Domnul Hristos este descoperit 251
în vorbirea noastră, ea va avea puterea de a câștiga suflete pentru El.
Trebuie să le vorbim despre Hristos acelora care nu Îl cunosc.
Să facem această lucrare așa cum a făcut-o Domnul Hristos.
Oriunde Se afla, în sinagogă, pe drum, în corabia pe care ucenicii
au îndepărtat-o puţin de ţărm, la ospăţul fariseului sau la masa

vameșului, El le vorbea oamenilor despre lucruri care aparţineau
unei vieţi mai înalte. El lega cuvintele adevărului de lucrurile din
natură sau de evenimentele vieţii de zi cu zi. Inima ascultătorilor
era atrasă spre Domnul Hristos, deoarece El îi vindecase pe
bolnavii lor, îi mângâiase pe cei necăjiţi și luase copiii lor în braţele
Sale, binecuvântându-i. Când începea să vorbească, atenţia lor
era îndreptată spre El și fiecare cuvânt era pentru ei ca o mireasmă
de viaţă spre viaţă. [339]
Tot așa ar trebui să procedăm și noi. Oriunde suntem, trebuie
să căutăm ocazii de a le vorbi altora despre Mântuitorul. Dacă
urmăm exemplul Domnului Hristos, în ce privește facerea de bine,
inimile se vor deschide faţă de noi, așa cum s-au deschis faţă de
El. Adresându-ne cu un tact izvorât din iubirea divină și fără a-i
brusca, noi le putem vorbi oamenilor despre Acela care este „Cel
dintâi între zecile de mii” și „plin de farmec” (Cântarea cântărilor
5,10.16). Aceasta este cea mai înaltă lucrare în care putem folosi
talentul vorbirii. El ne-a fost dat că să-L putem prezenta pe Domnul
Hristos ca fiind Mântuitorul care iartă păcatele.
Influenţa
Viaţa Domnului Hristos a fost o influenţă nemărginită, mereu
crescândă, care Îl lega de Dumnezeu și de întreaga familie
omenească. Prin Domnul Hristos, Dumnezeu a înzestrat omul
cu o influenţă care îl face să-i fi imposibil să trăiască pentru sine.
Fiecare dintre noi este în legătură cu semenii lui, ca o parte a
unui mare întreg care Îi aparţine lui Dumnezeu, și cu toţii avem
obligaţii reciproce. Nici un om nu poate trăi independent de
semenii lui, deoarece bunăstarea fiecăruia îi afectează pe ceilalţi.
Planul lui Dumnezeu este ca fiecare să se simtă important pentru
252
bunăstarea altora și să caute să contribuie la fericirea lor.
Fiecare suflet este înconjurat de o influenţă proprie – o at-
mosferă care poate fi plină de putere dătătoare de viaţă, de curaj,
de speranţă și de parfumul plăcut al iubirii. Sau poate fi apăsătoare
și rece, plină de întunericul nemulţumirii și al egoismului, sau
otrăvitoare, datorită poluării mortale a păcatului cultivat. Prin
atmosfera care ne înconjoară, fiecare persoană cu care venim în
contact este afectată, indiferent dacă este sau nu conștientă de
acest fapt.
Aceasta este o responsabilitate de care nu ne putem elibera.
Cuvintele și faptele noastre, îmbrăcămintea și comportamentul,
chiar și expresia feţei noastre au o anumită influenţă. [340] De
impresia pe care o facem depind rezultate bune sau rele, pe care
nici un om nu le poate evalua. Fiecare impuls transmis în felul
acesta este o sămânţă semănată, care își va aduce recolta. Este o
verigă în lanţul lung al evenimentelor omenești și nu știm în ce
direcţie ajunge în cele din urmă. Dacă, prin exemplul nostru, îi
ajutăm pe alţii în dezvoltarea principiilor bune, noi le dăm puterea
de a face binele. La rândul lor, ei vor exercita aceeași influenţă
asupra altora, iar aceștia, mai departe, asupra altora. Astfel, prin
influenţa noastră, de care nu ne dăm seama, pot fi binecuvântaţi
mii de oameni.
Dacă aruncaţi o pietricică într-un lac, se va forma un val și apoi
un altul și un altul, iar pe măsură ce numărul lor crește, cercul se
lărgește, ajungând chiar până la ţărm. Tot așa este și cu influenţa
noastră. Dincolo de cunoașterea sau de controlul nostru, ea se
răsfrânge asupra altora, aducându-le fie binecuvântare, fie blestem.
Caracterul este o putere. Mărturia tăcută a unei vieţi credincioase,
altruiste și evlavioase are o influenţă aproape irezistibilă. Prin
faptul că în viaţa noastră manifestăm caracterul lui Hristos, noi
cooperăm cu El în lucrarea de mântuire a oamenilor. Noi coope-
răm cu Domnul Hristos doar dezvăluind caracterul Său în viaţa
noastră. Și cu cât sfera noastră de influenţă este mai mare, cu
atât putem face mai mult bine. Când cei care se declară slujitori
Talanţii
ai lui Dumnezeu vor urma exemplul lui Hristos, punând în practică

principiile Legii în viaţa de zi cu zi, și când fiecare faptă a lor va
dovedi că Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproa- 253
pele lor ca pe ei înșiși, atunci biserica va avea puterea de a
impresiona lumea.
Dar nu ar trebui să uităm niciodată că influenţa spre rău este la
fel de puternică. A-ţi pierde propriul suflet este ceva teribil, dar a
provoca pierderea sufletului altora este cu mult mai teribil. Faptul

că influenţa noastră ar putea fi o miasmă de moarte spre moarte
este un gând înfiorător, și totuși este posibil. Mulţi dintre cei care
pretind că îi cheamă pe oameni la Hristos, de fapt îi alungă de la El.
Acesta este motivul pentru care biserica este atât de slabă. Mulţi
se complac fără reţineri [341] în critici și acuzaţii. Prin exprimarea
suspiciunii, a geloziei și a nemulţumirii, ei se consacră de bunăvoie
ca slujitori ai lui Satana. Înainte de a-și da seama ce fac, vrăjmașul
își atinge deja scopul prin ei. Impresia rea este deja făcută, umbrele
sunt așternute, iar săgeţile lui Satana și-au atins ţinta. Neîncrederea,
scepticismul și necredinţa categorică și-au lăsat definitiv amprenta
asupra acelora care, în alte condiţii, L-ar fi putut accepta pe Domnul
Hristos. În acest timp, slujitorii lui Satana îi privesc cu mulţumire
pe aceia pe care i-au condus la scepticism și care au ajuns împietriţi
faţă de orice mustrări și avertismente. Ei se laudă că, în comparaţie
cu astfel de oameni, sunt niște persoane virtuoase și neprihănite.
Ei nu își dau seama că aceste triste caractere ruinate sunt rezultatul
limbii lor nestăpânite și a inimii lor răzvrătite. Acei oameni ispitiţi
au căzut tocmai din cauza influenţei lor.
Astfel, lipsa de seriozitate, egoismul și indiferenţa manifestate
de așa-zișii creștini abat multe suflete de pe calea vieţii. Mulţi se
vor teme să se întâlnească la bara judecăţii lui Dumnezeu cu
rezultatele influenţei lor.
Numai harul lui Dumnezeu ne face capabili să folosim corect
talantul influenţei. În noi înșine nu există nici o capacitate prin
care putem exercita asupra altora o influenţă spre bine. Dacă ne
dăm seama de starea noastră neajutorată și de nevoia noastră
după puterea divină, nu ne vom încrede în noi înșine. Nu știm
care vor fi rezultatele unei zile, ale unei ore sau ale unei clipe și
nu ar trebui să începem niciodată o zi fără a ne încredinţa căile în
mâna Tatălui nostru ceresc. Îngerii Săi sunt rânduiţi să vegheze
254 asupra noastră și dacă ne așezăm sub paza lor, ori de câte ori
vom fi în pericol, ei se vor afla la dreapta noastră. Când, fără să
ne dăm seama, vom fi în pericolul de a exercita o influenţă greșită,
îngerii vor fi alături de noi, îndemnându-ne pe o cale mai bună,
[342] alegând cuvintele pe care trebuie să le rostim și influenţând
faptele noastre. În acest fel, influenţa noastră poate fi tăcută și
neintenţionată, dar plină de putere pentru a-i atrage pe alţii spre
Domnul Hristos și spre ceruri.
Timpul
Timpul nostru îi aparţine lui Dumnezeu. Fiecare clipă este a
Sa, iar noi avem obligaţia solemnă de a o folosi spre slava Lui.
Dumnezeu nu va cere o socoteală mai strictă cu privire la nici un
talant pe care ni l-a încredinţat decât cu privire la timpul nostru.
Valoarea timpului este mai presus de orice evaluare. Domnul
Hristos a considerat fiecare clipă ca fiind preţioasă și așa ar trebui
să o considerăm și noi. Viaţa este prea scurtă pentru a fi risipită
fără rost. Nu avem decât câteva zile de probă, în care trebuie să
ne pregătim pentru veșnicie. Nu avem nici un timp de pierdut,
nici un timp pe care să-l dedicăm plăcerii egoiste, nici un timp
pentru a ne îngădui să păcătuim. Acum este timpul când trebuie
să ne pregătim pentru judecata de cercetare.
Familia omenească abia a început să trăiască și deja a survenit
moartea, și dacă lumea nu va obţine o cunoaștere adevărată cu
privire la viaţa veșnică, eforturile ei neîncetate vor sfârși fără să
lase nimic în urmă. Omul care preţuiește timpul ca fiind ziua lui
de muncă se va pregăti pentru un cămin și pentru o viaţă veșnică.
Pentru un asemenea om este bine că s-a născut.
Suntem avertizaţi să răscumpărăm timpul. Dar timpul risipit nu
mai poate fi recuperat niciodată. Nu putem aduce înapoi nici măcar
o singură clipă. Unica modalitate prin care putem să ne răscumpărăm
timpul este aceea de a face tot ce putem mai bine cu timpul rămas,
conlucrând cu Dumnezeu în marele Său Plan de Mântuire.
Talanţii
Cel care procedează astfel va experimenta o transformare a

caracterului. El va deveni un fiu al lui Dumnezeu, un membru al
familiei împărătești, un copil al Împăratului ceresc. El va fi pregătit 255
pentru tovărășia îngerilor. [343]
Acum este timpul să lucrăm pentru mântuirea semenilor noștri.
Unii cred că tot ce li se cere este să ofere bani pentru cauza lui
Hristos, iar timpul preţios în care ar putea îndeplini o lucrare
personală pentru El trece fără a fi folosit. Dar toţi cei care au

sănătatea și puterea de a face o lucrare pentru Dumnezeu au
privilegiul și datoria de a o aduce la îndeplinire. Toţi trebuie să
lucreze în vederea câștigării de suflete pentru Hristos. Donaţiile
în bani nu pot lua locul acestei lucrări.
Fiecare clipă este încărcată de consecinţe veșnice. Noi trebuie
să fim niște oameni prompţi, gata să slujim în orice moment. Este
posibil ca ocazia actuală de a-i adresa Cuvântul vieţii unui suflet
aflat în nevoie să nu mai apară a doua oară. Poate că Dumnezeu
îi spune acelui om: „Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi
sufletul” (Luca 12,20), și omul acela ar putea să rămână nepregătit
datorită neglijenţei noastre. Cum Îi vom da socoteală lui Dumnezeu
în marea zi a judecăţii?
Viaţa este prea solemnă pentru a fi absorbită de lucruri
trecătoare și pământești, de rutina îngrijorărilor și a temerilor
pentru lucruri care sunt doar un fir de praf în comparaţie lucrurile
de interes veșnic. Totuși Dumnezeu ne-a chemat să-I slujim în
mijlocul ocupaţiilor trecătoare ale vieţii. Sârguinţa în această
lucrare este o parte a adevăratei religii, tot atât de mult precum
este închinarea. Biblia nu încurajează în nici un fel lenea. Lenea
este cel mai mare blestem care afectează lumea noastră. Fiecare
bărbat și fiecare femeie, care sunt cu adevărat convertiţi, vor fi
niște lucrători harnici.
Succesul nostru în dobândirea cunoașterii și a culturii intelectuale
depinde de folosirea corectă a timpului. Cultivarea intelectului nu
trebuie să fie împiedicată de sărăcie, de originea umilă sau de
împrejurările nefavorabile. Preţuiţi fiecare clipă ca pe o comoară.
Câteva clipe aici, câteva clipe acolo, care pot fi risipite în conversaţii
lipsite de sens, orele de dimineaţă care sunt irosite atât de adesea
rămânând în pat, timpul petrecut în călătorie cu tramvaiul sau cu
trenul sau așteptând în staţii, [344] momentele de așteptare înainte
256 de servirea mesei, timpul petrecut în așteptarea celor care întârzie
la o întâlnire – dacă toate aceste fragmente de timp ar fi folosite
studiind, citind o carte păstrată la îndemână sau meditând asupra
unui subiect, cât de mult s-ar putea realiza. Un scop bine determinat,
o perseverenţă stăruitoare și o economisire atentă a timpului îi vor
face pe oameni în stare să acumuleze cunoștinţe și să dobândească
o disciplină intelectuală, care îi vor califica pentru a ocupa aproape
orice poziţie influentă și folositoare.
Fiecare creștin are datoria de a deprinde obiceiul ordinii, al
conștiinciozităţii și al promptitudinii. Nu există nici o scuză pentru
o lucrare superficială și insuficientă, indiferent de domeniul în
care este făcută. Când o persoană este întotdeauna la lucru și
lucrarea nu este niciodată realizată, aceasta se datorează faptului
că nu-și pune mintea și inima la contribuţie. Cel care este încet la
lucru și muncește fără spor trebuie să înţeleagă că acestea sunt
niște greșeli care trebuie corectate. El trebuie să-și folosească
mintea, plănuind cum să-și administreze timpul în așa fel încât să
obţină rezultatele cele mai bune. Cu tact și aplicând o metodă
corespunzătoare, unii vor realiza în cinci ore la fel de mult cât
alţii în zece ore. Unii dintre cei care desfășoară munci gospodărești
lucrează fără încetare, nu pentru că au foarte multe de făcut, ci
pentru că nu își planifică activitatea în așa fel încât să fie eficienţi.
Prin maniera lor înceată de a lucra, ei muncesc mult pentru lucrări
care ar trebui să le ia foarte puţin timp. Dar toţi cei care își vor
exercita voinţa în această privinţă vor putea birui obiceiul de a
munci dezorganizat și ineficient. Ei trebuie să aibă o ţintă precisă
în lucrarea pe care o întreprind. Să decidă cât timp este necesar
pentru o anumită sarcină și apoi să depună toate eforturile ca să
o îndeplinească în timpul stabilit. Exercitarea puterii voinţei va
face ca mâinile să se miște cu abilitate.
Prin lipsa hotărârii de a exercita o disciplină de sine și de a se
schimba, oamenii pot ajunge să deprindă un mod greșit în felul
lor de a lucra, dar prin cultivarea capacităţilor lor, pot dobândi
abilitatea de a îndeplini servicii de cea mai bună calitate. Dacă
Talanţii
vor proceda astfel, vor constata că este nevoie de ei pretutindeni

și în permanenţă. Ei vor fi apreciaţi pentru valoarea lor. [345]
Mulţi copii și tineri irosesc timpul pe care l-ar putea folosi 257
îndeplinind diferite îndatoriri în cămin și arătând în felul acesta
un interes plin de iubire faţă de tatăl și mama lor. Tinerii ar putea
lua pe umerii lor puternici multe responsabilităţi pe care trebuie
să le poarte altcineva.
Încă din primii ani ai copilăriei Sale, viaţa Domnului Hristos a

fost plină de o activitate intensă. El nu a trăit pentru Sine. Deși a
fost Fiul Dumnezeului nemărginit, El a lucrat în atelierul de
tâmplărie alături de tatăl Său, Iosif. Meseria lui era importantă.
El a venit în lume pentru a forma caractere, și ca urmare toate
lucrările Sale au fost desăvârșite. Domnul Hristos Și-a îndeplinit
toate activităţile obișnuite cu aceeași desăvârșire cu care a lucrat
în caracterele pe care le-a transformat prin puterea Sa divină. El
este exemplul nostru.
Părinţii ar trebui să-i înveţe pe copii care este valoarea timpului
și cum să-l folosească într-un mod corect. Învăţaţi-i pe copii că
merită să depună toate eforturile pentru a îndeplini o lucrare care
aduce onoare lui Dumnezeu și binecuvântare pentru oameni. Ei
pot fi niște misionari pentru Dumnezeu, chiar din frageda lor
copilărie.
Părinţii nu pot comite un păcat mai mare decât acela de a-i lăsa
pe copiii lor fără nici o ocupaţie. În scurt timp, copiii vor învăţa să le
placă să fie leneși și când vor crește, vor ajunge niște oameni
nefolositori și lipsiţi de iniţiativă. Când vor deveni suficient de mari
pentru a-și câștiga singuri existenţa și își vor găsi un loc de muncă, ei
vor lucra fără tragere de inimă și ineficient, totuși se vor aștepta să
fie plătiţi ca și când ar fi fost conștiincioși. Există o deosebire colosală
între această categorie de lucrători și aceia care înţeleg că trebuie să
fie niște administratori buni și credincioși ai talanţilor lor.
Dacă o persoană este neglijentă și nepăsătoare în activităţile
profesionale obișnuite, acest obicei se va manifesta și în viaţa
religioasă și o va face incapabilă să îndeplinească o lucrare eficientă
pentru Dumnezeu. Mulţi oameni care, printr-o muncă sârguin-
cioasă, ar fi putut fi o binecuvântare pentru lume, au ajuns la
ruină, din cauza indolenţei. Lipsa de ocupaţie și absenţa unui scop
precis în viaţă deschid ușa pentru o mie de ispite. Tovărășiile rele
258
și obiceiurile vicioase degradează mintea și sufletul, iar rezultatul
este ruina, atât pentru viaţa aceasta, cât și pentru viaţa veșnică.
[346]
Oricare ar fi domeniul în care ne desfășurăm activitatea,
Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă astfel: „În sârguinţă, fiţi fără
preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi-i Domnului”. „Tot ce
găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!” „Ca unii care știţi
că veţi primi de la Domnul răsplata moștenirii. Voi slujiţi Domnului
Hristos” (Romani 12,11; Eclesiastul 9,10; Coloseni 3,24).
Sănătatea
Sănătatea constituie o binecuvântare a cărei valoare este apreciată
de puţini oameni, și totuși de ea depinde într-o mare măsură eficienţa
capacităţilor noastre mintale și fizice. Impulsurile și pasiunile noastre
își găsesc sediul în trup și pentru ca talentele noastre să poată fi
folosite cel mai eficient, trupul trebuie păstrat în cele mai bune condiţii
fizice și sub influenţele spirituale cele mai curate.
Orice slăbește puterile fizice slăbește și mintea și o face mai
puţin capabilă să deosebească între bine și rău. În acest fel, se
diminuează atât capacitatea de a alege binele, cât și puterea voinţei
de a face ce știm că este corect.
Folosirea greșită a puterilor fizice scurtează perioada de timp
în care viaţa noastră poate fi folosită pentru slava lui Dumnezeu
și ne face incapabili să aducem la îndeplinire lucrarea pe care ne-a
încredinţat-o Dumnezeu. Prin îngăduinţa de sine care duce la
formarea unor obiceiuri dăunătoare, culcându-ne la ore târzii și
satisfăcându-ne apetitul în dauna sănătăţii, noi punem bazele
slăbiciunii. Neglijarea exerciţiului fizic și suprasolicitarea minţii
sau a trupului dezechilibrează sistemul nostru nervos. Cei care
își scurtează viaţa prin desconsiderarea legilor naturii și devin
incapabili pentru slujire sunt vinovaţi de jaf faţă de Dumnezeu.
De asemenea, ei îi jefuiesc și pe semenii lor. Prin comportamentul
lor posibilitatea de a-i binecuvânta pe alţii și însăși lucrarea pentru
Talanţii
care Dumnezeu i-a trimis în lume sunt micșorate. Acești oameni

devin incapabili să îndeplinească până și lucrarea [347] pe care
ar fi putut să o realizeze într-o perioadă de timp mai scurtă. Dacă 259
prin obiceiurile noastre dăunătoare lipsim lumea de binele de care
ar fi putut să beneficieze, Domnul ne consideră vinovaţi.
Încălcarea legilor sănătăţii este o încălcare a Legii morale,
deoarece Dumnezeu este adevăratul Autor atât al legilor sănătăţii,
cât și al Legii morale. Legea lui Dumnezeu este scrisă [348] cu

degetul Său pe fiecare nerv, pe fiecare mușchi, pe fiecare însușire
cu care a fost înzestrat omul. Și fiecare abuz asupra oricărei părţi
a organismului nostru este o încălcare a acestei Legi.
Toţi oamenii trebuie să cunoască în mod inteligent structura
organismului uman, ca să-și poată păstra trupul în condiţia
necesară pentru îndeplinirea lucrării lui Dumnezeu. Viaţa trupului
trebuie întreţinută cu atenţie și dezvoltată, pentru ca natura divină
să poată fi dezvăluită în natura umană în toată plinătatea ei. Relaţia
dintre organismul fizic și viaţa spirituală constituie una dintre
cele mai importante ramuri ale educaţiei. Această ramură ar trebui
să beneficieze de o atenţie deosebită, atât în cămin, cât și la școală.
Toţi trebuie să se familiarizeze cu structura organismului și cu
legile care guvernează sănătatea. Cei care, în mod intenţionat,
rămân neștiutori cu privire la legile organismului lor și le încalcă
datorită neștiinţei lor păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. Fiecare
ar trebui să facă tot ce poate mai bine pentru a trăi o viaţă cât mai
sănătoasă. Obiceiurile noastre trebuie supuse controlului minţii
care, la rândul ei, se află sub conducerea lui Dumnezeu.
„Nu știţi”, spune apostolul Pavel, „că trupul vostru este Templul
Duhului Sfânt care locuiește în voi și pe care L-aţi primit de la
Dumnezeu? Și că voi nu sunteţi ai voștri? Căci aţi fost cumpăraţi
cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru,
care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6,19-20).
Puterea
Noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu nu numai cu toată inima,
cu mintea și cu sufletul nostru, ci și cu toată puterea noastră.
Aceasta implică folosirea deplină și inteligentă a puterilor fizice.
Domnul Hristos a fost un lucrător conștiincios atât în domeniul
260 lucrurilor trecătoare, cât și în domeniul lucrurilor spirituale, și în
toate activităţile Sale a manifestat o hotărâre temeinică de a împlini
voia Tatălui Său. Sub conducerea Domnului Hristos, lucrurile
din cer și cele de pe pământ sunt într-o legătură directă, mai strânsă
decât înţeleg mulţi oameni. [349] Domnul Hristos Însuși a plănuit
amenajarea primului sanctuar de pe pământ. El este Cel care a
prescris fiecare detaliu cu privire la construirea Templului lui
Solomon. Acela care a lucrat ca tâmplar în Nazaret, a fost
Arhitectul divin care a trasat planul pentru edificiul sfânt în care
urma să fie cinstit Numele Său.
Domnul Hristos a fost cel care le-a dat constructorilor tem-
plului înţelepciunea de a executa cele mai frumoase și mai iscusite
lucrări. El a spus: ,,Să știi că am ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul
lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui
Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere și știinţă
pentru tot felul de lucrări. … Și iată că i-am dat ca ajutor pe
Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan. Am dat pricepere
în mintea tuturor celor ce sunt iscusiţi, ca să facă tot ce ţi-am
poruncit” (Exod 31,2-6).
Dumnezeu dorește ca toţi lucrătorii Săi să-L considere Dătă-
torul tuturor posesiunilor lor. Toate invenţiile și inovaţiile bune
își au sursa în Acela al cărui plan este minunat și a cărui înţelep-
ciune este mare (Isaia 28,29). Atingerea iscusită a mâinii medicu-
lui, puterea lui asupra nervilor și mușchilor, cunoștinţele lui cu
privire la organismul delicat al omului constituie înţelepciunea
puterii divine, care trebuie folosită pentru a veni în ajutorul celor
suferinzi. Îndemânarea cu care tâmplarul folosește ciocanul, pu-
terea cu care fierarul face să răsune nicovala vin de la Dumnezeu.
El i-a înzestrat pe oameni cu talente și așteaptă de la ei să-L caute
pentru a primi sfat. Indiferent de ceea ce facem și indiferent de
domeniul în care ne desfășurăm activitatea, Dumnezeu dorește
să ne conducă mintea, în așa fel încât să putem realiza o lucrare
desăvârșită.
Religia și profesia nu sunt două domenii separate, ci sunt unite.
Talanţii
Religia Bibliei trebuie întreţesută cu tot ce facem sau spunem.

Slujitorii omenești și cei cerești trebuie să-și unească eforturile
atât în realizările vremelnice, [350] cât și în cele spirituale. Ei 261
trebuie să fie uniţi în toate activităţile omenești, în lucrările
agricole și mecanice, în ocupaţiile știinţifice sau comerciale.
Trebuie să existe o cooperare în toate domeniile pe care le
cuprinde activitatea creștină.
Dumnezeu a proclamat principiile care constituie unicul temei

prin care este posibilă această cooperare. Motivaţia tuturor celor
care sunt împreună-lucrători cu Dumnezeu trebuie să fie slava
Sa. Întreaga noastră lucrare trebuie făcută din dragoste faţă de
Dumnezeu și în armonie cu voia Sa.
Când construim o clădire este la fel de esenţial să împlinim
voia lui Dumnezeu, ca și atunci când luăm parte la un serviciu
religios. Dacă lucrătorii respectă principiile corecte în formarea
caracterului lor, vor crește în har și în cunoaștere în orice lucrare
pe care o întreprind.
Dar, dacă eul nu este așezat pe altar ca o jertfă vie, Dumnezeu
nu va accepta nici chiar cele mai mari talente sau cele mai strălucite
servicii. Dacă rădăcina pomului nu este sfântă, Dumnezeu nu va
accepta nici un rod.
Dumnezeu i-a făcut pe Daniel și pe Iosif să fie niște adminis-
tratori abili. El a putut să lucreze prin Daniel și prin Iosif, deoarece
ei nu au trăit pentru a-și satisface propriile înclinaţii, ci pentru a
fi pe placul lui Dumnezeu.
Exemplul lui Daniel conţine o învăţătură pentru noi. El ne
descoperă faptul că un om de afaceri nu este neapărat o persoană
vicleană și lipsită de scrupule. El poate fi instruit de Dumnezeu la
fiecare pas. Deși era prim-ministru al Imperiului Babilonian,
Daniel era și profet al lui Dumnezeu, primind lumina inspiraţiei
cerești. În Cuvântul lui Dumnezeu, oamenii politici lumești și
ambiţioși sunt asemănaţi cu iarba de pe câmp, care crește,
înflorește și apoi se usucă. Totuși Domnul dorește să aibă în slujba
Sa oameni inteligenţi, calificaţi în diferite domenii de activitate.
Este nevoie de oameni de afaceri care să facă în așa fel încât
marile principii ale adevărului să se manifeste în toate tranzacţiile
lor comerciale. Iar talentele lor trebuie desăvârșite prin studiu și
o instruire serioasă. Dacă există vreo categorie de oameni care
262 trebuie [351] să se folosească de orice ocazie pentru a deveni
înţelepţi și eficienţi, indiferent de domeniul lor de activitate, atunci
aceștia sunt cei ce își folosesc aptitudinile pentru consolidarea
Împărăţiei lui Dumnezeu în lumea noastră. Despre Daniel ni se
spune că, atunci când a fost cercetat în maniera cea mai minuţioasă,
nu s-a putut găsi nici o greșeală în nici una dintre activităţile lui
profesionale. El a fost un exemplu cu privire la ceea ce poate fi
fiecare om de afaceri. Istoria lui arată ce se poate realiza printr-
un om care își consacră puterea minţii și a trupului, a inimii și a
vieţii în slujba lui Dumnezeu.
Banii
De asemenea, Dumnezeu îi înzestrează pe oameni cu mijloace
financiare. El le dă capacitatea de a se îmbogăţi. El udă pământul
cu roua cerului și cu ploaia înviorătoare. El dă lumina soarelui
care încălzește pământul, trezește la viaţă lucrurile naturii și le
face să înflorească și să aducă roade. Prin urmare, Dumnezeu
cere un beneficiu din bunurile care Îi aparţin.
Banii noștri nu ne-au fost daţi ca să ne putem glorifica și cinsti
pe noi înșine. Ca administratori credincioși, noi trebuie să folosim
banii pentru onoarea și slava lui Dumnezeu. Unii cred că numai o
parte din bunurile lor este a Domnului. După ce au dedicat o
parte pentru scopuri religioase și de binefacere, ei consideră că
restul le aparţine și îl pot folosi după cum voiesc. Dar în această
privinţă greșesc. Toate bunurile pe care le avem sunt ale Domnului
și suntem răspunzători faţă de El pentru modul în care le folosim.
În folosirea fiecărui bănuţ, se va vedea dacă Îl iubim pe Dumnezeu
mai presus de orice și pe aproapele nostru ca pe noi înșine.
Banii au o mare valoare, deoarece cu ajutorul lor se poate face
mult bine. În mâinile copiilor lui Dumnezeu, banii sunt hrană
pentru cei flămânzi, apă pentru cei însetaţi și îmbrăcăminte pentru
săraci. Ei sunt o apărare pentru cei oprimaţi și un mijloc de
ajutorare a celor bolnavi. Dar, dacă nu sunt folosiţi pentru împli-
Talanţii
nirea nevoilor vieţii, pentru binecuvântarea altora și pentru progre-

sul lucrării Domnului Hristos, banii nu sunt mai valoroși decât
nisipul. [352] 263
Bogăţiile adunate nu sunt doar nefolositoare, ci și un blestem. În
această viaţă, ele sunt o capcană pentru suflet, deoarece îndepărtează
sentimentele de la comoara cerească. În marea zi a lui Dumnezeu,
mărturia cu privire la talanţii nefolosiţi și mărturia cu privire la ocaziile
neglijate îl vor condamna pe cel care a avut bogăţii. Sfintele Scripturi

declară: „Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi și tânguiţi-vă, din
pricina nenorocirilor, care au să vină peste voi. Bogăţiile voastre au
putrezit, și hainele voastre sunt roase de molii. Aurul și argintul vostru
au ruginit; și rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră: ca focul are
să vă mănânce carnea! V-aţi strâns comori în zilele din urmă! Iată că
plata lucrătorilor, care v-au secerat câmpiile, și pe care le-aţi oprit-o,
prin înșelăciune, strigă! Și strigătele secerătorilor au ajuns la urechile
Domnului oștirilor” (Iacov 5,1-4).
Domnul Hristos nu aprobă nici o folosire neglijentă sau risipi-
toare a mijloacelor materiale. Lecţia Sa cu privire la economie,
exprimată în porunca dată ucenicilor: „Strângeţi firimiturile care
au rămas, ca să nu se piardă nimic”, este valabilă pentru toţi
urmașii Săi (Ioan 6,12). Cel care este conștient de faptul că banii
lui sunt un talant primit din partea lui Dumnezeu îi va folosi în
mod chibzuit și va simţi că este de datoria lui să economisească,
pentru ca apoi să poată dărui altora.
Cu cât cheltuim mai mulţi bani pentru a face paradă sau pentru
satisfacţii egoiste, cu atât putem oferi mai puţin pentru a-i hrăni pe
cei flămânzi sau pentru a-i îmbrăca pe cei săraci. Fiecare bănuţ folosit
fără a fi necesar ne privează de ocazia preţioasă de a face bine. Aceasta
înseamnă a-L lipsi în mod abuziv pe Dumnezeu de cinstea și slava,
care ar trebui să se reverse către El prin înmulţirea talanţilor Săi.
Sentimentele de bunăvoinţă și înclinaţia spre

generozitate
Sentimentele de bunăvoinţă, inclinaţia spre generozitate și
capacitatea de a înţelege cu ușurinţă lucrurile spirituale constituie
talanţi preţioși și așază o mare responsabilitate asupra celui care
îi deţine. Toţi acești talanţi trebuie să fie folosiţi în slujba lui
264 Dumnezeu. Dar mulţi greșesc în această privinţă. Deși sunt
mulţumiţi de faptul că au aceste calităţi, ei dau greș în [353] a le
pune în aplicare spre folosul altora. Ei se flatează singuri cu gândul
că, dacă ar fi avut ocazia, dacă ar fi beneficiat de circumstanţe
favorabile, ar fi făcut o lucrare mare și bună. Prin urmare, acești
oameni așteaptă ocazii. Ei dispreţuiesc josnicia sărmanului avar
care invidiază până și venitul modest al celor nevoiași. Ei văd că
acesta trăiește pentru sine și că este răspunzător pentru folosirea
greșită a talanţilor lui. Ei evidenţiază cu multă satisfacţie contrastul
dintre ei și asemenea persoane lipsite de înţelepciune, considerând
că starea lor este cu mult mai favorabilă decât aceea a semenilor
lor răuvoitori. Dar se înșală singuri. Simpla posesie a unor calităţi
nefolosite nu face decât să le sporească responsabilitatea. Cei
care nutresc sentimente de bunăvoinţă au obligaţia înaintea lui
Dumnezeu de a le exprima nu doar faţă de prietenii lor, ci și faţă
de toţi aceia care au nevoie de ajutorul lor. Avantajele sociale
sunt niște talanţi care trebuie folosiţi pentru binele tuturor celor
aflaţi în sfera noastră de influenţă. Iubirea care se poartă cu
bunătate doar faţă de câteva persoane nu este iubire, ci egoism.
Ea nu va contribui în nici un fel la bunăstarea sufletelor și nici
nu-I va aduce slavă lui Dumnezeu. Cei care nu înmulţesc acești
talanţi ai Domnului lor sunt chiar mai vinovaţi decât aceia pentru
care simt un asemenea dispreţ. Unora ca aceștia li se va spune:
„Aţi cunoscut voia Stăpânului, dar nu aţi împlinit-o”.
Talanţii sunt înmulţiţi prin folosire

Talanţii folosiţi se înmulţesc. Succesul nu este rezultatul
întâmplării sau al destinului, ci este lucrarea providenţei lui
Dumnezeu, răsplata credinţei și a judecăţii mature, a virtuţii și a
efortului perseverent. Domnul dorește să folosim toate darurile
pe care le avem și, dacă vom face aceasta, vom primi daruri și mai
mari. El nu ne înzestrează în mod supranatural cu aptitudini care
ne lipsesc, ci, pe măsură ce le folosim pe acelea pe care le avem,
Talanţii
va conlucra cu noi pentru a dezvolta și pentru a întări fiecare

capacitate a noastră. [354] Prin fiecare sacrificiu făcut cu seriozi-
tate și cu toată inima, în slujba Domnului, puterile noastre se vor 265
mări. În timp ce ne consacrăm în vederea lucrării Duhului Sfânt,
pentru a birui înclinaţiile puternice și pentru a ne forma obiceiuri
noi, inima noastră își mărește capacitatea de a primi tot mai mult
din puterea Sa și de a face o lucrare mai mare și mai bună. Energiile
latente sunt trezite și aptitudinile lipsite de vigoare primesc o nouă

viaţă.
Lucrătorul umil, care răspunde cu un spirit de supunere la
chemarea lui Dumnezeu, poate fi sigur că va primi ajutorul divin.
Însuși faptul de a accepta o responsabilitate așa de mare și de
sfântă înnobilează caracterul. El pune în mișcare cele mai înalte
capacităţi intelectuale și spirituale, întărește și purifică mintea și
inima. Este minunat să vezi cât de puternic poate deveni un om
slab, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, cât de hotărâte devin
eforturile lui și cât de abundente sunt rezultatele bune pe care le
produce. Acela care începe cu puţina cunoaștere pe care o are,
într-o manieră umilă, împărtășindu-le altora ceea ce știe și căutând
în același timp să cunoască mai mult, va descoperi că toate
comorile cerului așteaptă să fie puse la dispoziţia lui. Cu cât se va
strădui mai mult să răspândească lumină, cu atât va primi mai
multă lumină. Cu cât încearcă să le explice altora Cuvântul lui
Dumnezeu, cu dragoste faţă de oameni, cu atât va înţelege el însuși
mai clar acest Cuvânt. Cu cât vom folosi mai mult cunoștinţele și
ne vom exercita capacităţile pe care le avem, cu atât vom avea
mai multe cunoștinţe și o putere mai mare.
Fiecare efort făcut pentru Domnul Hristos va avea ca rezultat
o binecuvântare care se va întoarce asupra noastră. Dacă folosim
propriile mijloace materiale pentru slava Sa, El ne va da mai mult.
Când căutăm să-i câștigăm pe alţii pentru Domnul Hristos, când
simţim o responsabilitate pentru mântuirea lor și ne rugăm pentru
ei, inima noastră va fremăta de puterea înviorătoare a harului lui
Dumnezeu, sentimentele vor radia de mai mult zel divin și întreaga
noastră viaţă de credinţă va deveni mult mai reală, mai zeloasă și
mai plină de spiritul rugăciunii.
Valoarea omului este estimată în ceruri în raport [355] cu
266 dimensiunea capacităţii lui intelectuale de a-L cunoaște pe
Dumnezeu. Această cunoaștere este izvorul din care se revarsă
toată puterea. Dumnezeu l-a creat pe om în așa fel încât fiecare
însușire intelectuală să poată corespunde unei însușiri a minţii
divine, iar El caută în permanenţă să aducă mintea omului în
legătură cu Divinitatea. Dezvăluindu-i lumii harul Său, Dumnezeu
ne oferă privilegiul de a coopera cu Domnul Hristos, ca să putem
primi o cunoaștere mai mare cu privire la lucrurile cerești.
Privind la Domnul Isus, obţinem concepţii tot mai clare și mai
precise cu privire la Dumnezeu și contemplându-L, suntem
schimbaţi. Bunătatea și dragostea faţă de semenii noștri devin
instinctul nostru firesc. Noi dezvoltăm un caracter care este copia
caracterului divin. Pe măsură ce devenim asemenea Lui, capacita-
tea noastră de a-L cunoaște pe Dumnezeu se extinde. Intrăm tot
mai mult într-o relaţie de părtășie cu lumea cerească, iar capacitatea
noastră de a primi bogăţiile cunoașterii și ale înţelepciunii veșniciei
este într-o continuă creștere.
Cel cu un singur talant

Cel care a primit un singur talant „s-a dus de a făcut o groapă
în pământ și a ascuns acolo banii stăpânului său” (Matei 25,18).
Tocmai acela care primise darul cel mai mic și-a lăsat talantul
nefolosit. Aici este adresată o avertizare pentru toţi cei care
consideră că lipsa unor talente însemnate îi scuză de îndatorirea
de a-I sluji Domnului. Ei spun că dacă ar putea realiza o lucrare
importantă, ar face-o cu bucurie, dar pentru că pot sluji doar
îndeplinind lucrări mici, ei se consideră îndreptăţiţi să nu facă
nimic. Ei greșesc în această privinţă. Prin oferirea darurilor,
Domnul pune la încercare caracterul slujitorilor Săi. Omul care a
neglijat să-și folosească talantul a dovedit că este un rob necre-
dincios. Dacă ar fi primit cinci talanţi, el i-ar fi îngropat așa cum
l-a îngropat pe cel pe care l-a avut. Modul greșit în care a folosit
acel singur talant a dovedit că dispreţuia darurile Cerului. [356]
Talanţii
„Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios

și în cele mari” (Luca 16,10). Adesea, importanţa lucrurilor mici
este subestimată pentru simplul fapt că sunt mici, dar ele au o 267
contribuţie importantă în adevărata disciplină a vieţii. În realitate,
în viaţa creștină nu există nici un lucru neesenţial. Dacă subesti-
măm importanţa lucrurilor mici, formarea caracterului nostru este
într-un pericol total.
„Cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept și în

cele mari” (Luca 16,10). Prin lipsa de credincioșie, chiar și în
îndeplinirea celor mai mici îndatoriri, omul Îl jefuiește pe
Creatorul lui de slujirea care I se cuvine. Această lipsă de credin-
cioșie are efect asupra lui însuși. El nu reușește să primească harul,
puterea și tăria de caracter, pe care le-ar fi putut primi printr-o
consacrare fără rezerve faţă de Dumnezeu. Atâta timp cât se află
departe de Hristos, el este expus ispitelor lui Satana și comite
greșeli în lucrarea sa pentru Domnul. Pentru că nu este călăuzit
de principii corecte în îndeplinirea lucrurilor mici, el dă greș în
ascultarea de Dumnezeu în lucrurile mari, pe care le consideră a
fi o lucrare specială. Defectele cultivate în tratarea aspectelor
minore ale vieţii se transmit și asupra lucrărilor mai importante.
Omul acţionează în virtutea principiilor cu care s-a obișnuit. Prin
repetare, faptele devin obiceiuri, obiceiurile formează caracterul,
iar în funcţie de caracter este hotărât destinul nostru, atât pentru
viaţa prezentă, cât și pentru cea veșnică.
Omul poate fi educat să aducă la îndeplinire cu credincioșie
responsabilităţile mai importante, numai prin credincioșia în
lucrurile mici. Dumnezeu i-a adus pe Daniel și pe tovarășii lui în
legătură cu marii oameni ai Babilonului, pentru ca acești demnitari
păgâni să poată cunoaște îndeaproape principiile adevăratei religii.
Daniel trebuia să reprezinte caracterul lui Dumnezeu în mijlocul
unei naţiuni de închinători la idoli. Cum a fost el pregătit pentru
o onoare și o responsabilitate atât de mari? Credincioșia în
lucrurile mici a fost o trăsătură care i-a influenţat întreaga viaţă.
El l-a onorat pe Dumnezeu în împlinirea celor mai mici îndatoriri,
iar Domnul a colaborat cu el. Dumnezeu le-a dat lui Daniel și
tovarășilor lui „știinţă și pricepere pentru tot felul de scrieri și
înţelepciune; mai ales însă a făcut pe Daniel priceput în toate
vedeniile și în toate visele”. [357]
268 Dumnezeu l-a chemat pe Daniel să mărturisească pentru El în
Babilon și la fel ne cheamă și pe noi să fim martorii Săi în lumea
de azi. Atât în situaţiile minore, cât și în problemele cele mai
importante ale vieţii, El dorește ca noi să le descoperim oamenilor
principiile Împărăţiei Sale.
În viaţa Sa pe pământ, Domnul Hristos i-a învăţat pe oameni
să acorde o atenţie deosebită lucrurilor mici. El a simţit o
responsabilitate continuă pentru marea lucrare de răscumpărare.
Când îi învăţa pe oameni și le vindeca bolile, toate energiile
sufletului Său erau solicitate până la extrem, totuși El observa
chiar și lucrurile cele mai simple ale vieţii și ale naturii. Învăţăturile
Sale cele mai instructive [358] au fost acelea în care a ilustrat
marile adevăruri ale Împărăţiei lui Dumnezeu, prin lucrurile
simple din natură. El nu a trecut cu vederea nevoile celui mai
umil dintre slujitorii Lui. Urechile Sale auzeau orice strigăt de
ajutor. El a simţit atingerea femeii suferinde în mijlocul aglome-
raţiei din jurul Său. Chiar și cea mai ușoară atingere a credinţei a
primit un răspuns. Când a înviat-o din morţi pe fiica lui Iair, El
le-a amintit părinţilor ei că trebuie să-i dea să mănânce. Când a
ieșit din mormânt, prin puterea Sa nemărginită, El nu a uitat să
împăturească și să așeze cu atenţie, la locul potrivit, fâșiile de
pânză în care fusese pus în mormânt.
Lucrarea la care suntem chemaţi în calitate de creștini este aceea
de a coopera cu Domnul Hristos pentru salvarea sufletelor. Noi
ne-am angajat să îndeplinim această lucrare în virtutea legământului
pe care l-am făcut cu El, iar neglijarea ei este o dovadă a lipsei de
loialitate faţă de Hristos. Totuși, pentru a aduce la îndeplinire
această lucrare, trebuie să urmăm exemplul Său în ce privește
atenţia conștiincioasă acordată lucrurilor mici. Acesta este secretul
succesului în orice domeniu al activităţii și influenţei creștine.
Domnul dorește ca poporul Său să atingă cele mai înalte trepte
ale dezvoltării, ca să-L poată glorifica prin abilitatea și voinţa de
a face bine. Prin harul lui Dumnezeu ne-au fost puse la dispoziţie
toate mijloacele de care avem nevoie pentru a dovedi că lucrăm
Talanţii
după planuri mai bune decât acelea pe care le urmează lumea.

Noi trebuie să dovedim că avem o superioritate a intelectului, a
capacităţii de înţelegere, a aptitudinilor și a cunoștinţelor, pentru 269
că noi credem în Dumnezeu și în puterea Sa de a lucra asupra
inimii omenești.
Cei care nu sunt înzestraţi cu daruri mari nu trebuie să se
descurajeze. Să vegheze cu credincioșie asupra fiecărui punct slab
al caracterului lor și să folosească darul pe care îl au, căutând să-l

dezvolte prin harul divin. Noi trebuie să manifestăm credincioșie
și loialitate în tot ce facem în viaţă, cultivând calităţi care ne vor
face în stare să aducem la îndeplinire orice lucrare.
Obiceiul neglijenţei ar trebui biruit cu fermitate. [359] Mulţi
cred că este suficient să-și scuze cele mai grave greșeli, spunând
că au uitat. Oare nu au și ei aceleași facultăţi intelectuale ca și
ceilalţi oameni? Prin urmare ar trebui să-și disciplineze mintea,
așa încât să nu uite. A fi neglijent și a uita este păcat. Dacă vă
formaţi obiceiul de a fi neglijenţi este posibil să vă neglijaţi pro-
pria mântuire, și în cele din urmă să constataţi că nu sunteţi nepre-
gătiţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Marile adevăruri trebuie puse în aplicare în lucrurile mici.
Religia practică trebuie să fie evidenţiată în îndatoririle umile ale
vieţii de zi cu zi. Cea mai înaltă calificare a oricărui om este să
asculte fără nici o rezervă Cuvântul Domnului.
Pentru că nu sunt în mod direct implicaţi într-o anumită
activitate religioasă, mulţi cred că viaţa lor este nefolositoare și
că ei nu fac nimic pentru înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Dar aceasta este o greșeală. Dacă altcineva trebuie să facă lucrarea
care le revine lor, ei nu trebuie să se acuze singuri de faptul că
sunt nefolositori în marea lucrare a lui Dumnezeu. Nu trebuie ig-
norate nici chiar îndatoririle cele mai umile. Orice activitate făcută
cu sinceritate este o binecuvântare, iar credincioșia manifestată
în îndeplinirea ei se poate dovedi a fi o pregătire pentru responsabi-
lităţi mai înalte.
Oricât de umilă ar fi, orice lucrare făcută pentru Dumnezeu,
cu o deplină consacrare, este la fel de bine primită de El ca și cel
mai înalt act de slujire. Nici o jertfă adusă din motive sincere și
cu toată voioșia sufletului nu este mică.
Oriunde ne-am afla, Domnul Hristos ne îndeamnă să aducem
270 la îndeplinire orice îndatorire care se ivește. Dacă este o îndatorire
legată de viaţa de familie, să o îndeplinim cu bunăvoinţă și cu
seriozitate pentru a face din căminul nostru un loc plăcut. Dacă
ești mamă, educă-ţi copiii pentru Domnul Hristos. Aceasta este
în aceeași măsură o lucrare pentru Dumnezeu, ca și aceea pe
care o face pastorul la amvon. Dacă datoria ta este de a sta la
bucătărie, fii un bucătar desăvârșit. Pregătește o mâncare sănătoa-
să, hrănitoare și apetisantă. Când folosești cele mai bune ingre-
diente în prepararea hranei, adu-ţi aminte că trebuie să păstrezi în
mintea ta gândurile cele mai bune. Dacă te ocupi cu lucratul
pământului sau ești angajat în oricare altă meserie, străduiește-te
ca îndeplinirea datoriei tale să fie plină de succes. [360] Lucrează
în mod inteligent. Tu Îl reprezinţi pe Domnul Hristos în toate
lucrările tale. Fă totul așa cum ar fi făcut El, dacă ar fi fost în
locul tău.
Oricât de mic ar fi talantul tău, Dumnezeu are un loc în care
dorește să-l folosești. Dacă este folosit cu înţelepciune, acel singur
talant își va aduce la îndeplinire misiunea. Prin credincioșia în
îndeplinirea micilor îndatoriri, noi trebuie să împlinim planul lui
Dumnezeu cu privire la dezvoltarea talanţilor, iar Dumnezeu Își
va aduce la îndeplinire planul Său de înmulţire a acestora.
Lucrurile mărunte devin cele mai importante mijloace de influenţă
în lucrarea Sa.
Trebuie să manifestaţi o credinţă vie, care să se împletească
asemenea unor fire de aur cu îndeplinirea chiar și a celor mai
mici datorii. În acest fel, munca de zi cu zi va contribui la creșterea
experienţei creștine. Veţi privi fără încetare la Domnul Isus.
Dragostea faţă de El va conferi o putere vitală fiecărei lucrări pe
care o veţi face. Folosirea corectă a talanţilor noștri va fi ca un
lanţ de aur care ne va lega de lumea cerească. Aceasta este
adevărata sfinţire, deoarece sfinţirea constă în îndeplinirea voioasă
a datoriilor de zi cu zi, într-o ascultare desăvârșită de voia lui
Dumnezeu.
Mulţi creștini așteaptă să li se ofere posibilitatea de a face o
Talanţii
mare lucrare. Pentru că nu pot găsi un loc suficient de înalt pentru

a le satisface ambiţia, ei dau greș în împlinirea cu credincioșie a
îndatoririlor obișnuite ale vieţii. Aceste îndatoriri li se par 271
neinteresante. Zi după zi, ei lasă să le scape ocaziile de a-și arăta
credincioșia faţă de Dumnezeu. În timp ce așteaptă vreo lucrare
importantă, viaţa lor trece fără să-și împlinească rostul și fără să-
și facă lucrarea.
Talanţii daţi înapoi

„După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors și le-a
cerut socoteala” (Matei 25,19). Când le va cere socoteală slujitorilor
Săi, Domnul va cerceta rezultatele obţinute prin folosirea fiecărui
talant. Lucrarea îndeplinită dezvăluie caracterul lucrătorului.
Robii care au primit cinci și respectiv doi talanţi, I-au înapoiat
Stăpânului darurile care le fuseseră încredinţate, împreună cu
beneficiul obţinut de pe urma lor. [361] Ei nu și-au asumat nici un
merit pentru acest fapt. Talanţii pe care i-au avut le fuseseră daţi.
Ei au câștigat alţi talanţi, dar dacă nu ar fi avut depozitul iniţial, nu
ar fi câștigat nimic. Acești robi au considerat că nu au făcut altceva
decât ce erau datori să facă. Capitalul era al Stăpânului, iar profitul
era tot al Său. Dacă Mântuitorul nu ar fi revărsat asupra lor
dragostea și harul Său, ei ar fi suferit o pierdere veșnică.
Totuși, când Își primește talanţii, Stăpânul îi aprobă pe
lucrători și îi răsplătește, ca și când meritul le-ar aparţine în
totalitate. Faţa Sa este plină de bucurie și mulţumire. El este
deosebit de încântat de faptul că Își poate revărsa binecuvântarea
asupra lor. El îi răsplătește pentru fiecare serviciu și pentru fiecare
sacrificiu, nu pentru că ar fi dator faţă de ei, ci pentru că inima Sa
este plină de dragoste și duioșie.
„Bine, rob bun și credincios”, spune El, „ai fost credincios în
puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri, intră în bucuria
stăpânului tău!” (Matei 25,23)
Credincioșia, loialitatea faţă de Dumnezeu și serviciul făcut
din iubire beneficiază de aprobarea divină. Fiecare impuls inspirat
de Duhul Sfânt, spre bunătate și spre Dumnezeu, este notat în
cărţile cerului, iar în ziua răsplătirii, aceia prin care a lucrat El
vor fi apreciaţi.
Când îi vor vedea în Împărăţia Sa pe cei care au fost răscumpă-
272 raţi prin lucrarea lor, ei vor intra în bucuria Domnului. Ei vor
avea privilegiul de a lua parte la lucrarea Sa acolo, deoarece s-au
pregătit, luând parte la lucrarea Sa, aici, pe pământ. Ceea ce vom
fi în ceruri va fi o reflectare a ceea ce suntem acum din punct de
vedere al caracterului și al slujirii spirituale. Domnul Hristos a
spus despre Sine: „Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se
slujească, ci El să slujească” (Matei 20,28). Lucrarea Sa din ceruri
este aceeași lucrare pe care a făcut-o pe pământ. Iar răsplata
noastră, pentru că lucrăm împreună cu Domnul Hristos în lumea
aceasta, va fi o autoritate mai mare și un privilegiu mai înalt de a
conlucra cu El în lumea viitoare. [362]
„Cel ce nu primise decât un talant, a venit și el, și a zis: ’Doam-
ne, am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat, și
strângi de unde n-ai vânturat. Mi-a fost teamă și m-am dus de
ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!’”
Așa își scuză oamenii neglijarea darurilor primite din partea
lui Dumnezeu. Ei Îl consideră pe Dumnezeu ca fiind un tiran
sever, care îi pândește să-i prindă greșind și să-i pedepsească. Ei
Îl acuză pe Dumnezeu că le pretinde ceva ce nu le-a dat niciodată
și seceră de unde nu a semănat.
Mulţi Îl acuză pe Dumnezeu în inima lor că este un stăpân
aspru, pentru că le cere să-I slujească și să-I pună la dispoziţie
bunurile lor. Dar, ce Îi putem aduce noi lui Dumnezeu fără să fie
deja al Său? Împăratul David spunea: „Totul vine de la Tine și
din mâna Ta primim ce-Ţi aducem” (1 Cronici 29,14). Toate
lucrurile sunt ale lui Dumnezeu, nu numai datorită creaţiei, ci și
prin răscumpărare. Toate binecuvântările acestei vieţi și ale vieţii
veșnice ne sunt date, având asupra lor pecetea crucii de pe
Golgota. Prin urmare, acuzaţia că Dumnezeu este un stăpân aspru,
care seceră de unde nu a semănat, este falsă.
Stăpânul din parabolă nu a negat acuzaţia slujitorului nelegiuit,
chiar dacă a fost o acuzaţie nedreaptă, ci l-a tratat pe temeiul
convingerilor lui, dovedindu-i că nu are nici o scuză pentru compor-
tamentul lui. Slujitorului îi fuseseră asigurate toate mijloacele și
Talanţii
căile prin care ar fi putut înmulţi talantul primit, pentru a-i aduce
proprietarului un câștig. „Prin urmare, se cădea”, a spus El, „ca
tu să-mi fi dat banii la zarafi, și, la venirea mea, eu mi-aș fi luat 273
înapoi cu dobândă ce este al meu!” (Matei 25,27)
Tatăl nostru ceresc nu cere nici mai mult, nici mai puţin decât
ne-a dat capacitatea să îndeplinim. El nu pune asupra slujitorilor
Săi nici o povară pe care nu sunt în stare să o poarte. „Căci El știe
din ce suntem făcuţi; Își aduce aminte că suntem ţărână” (Psalmi

103,14).
„Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredinţat
mult, i se va cere mai mult” (Luca 12,48). [363] Fiecare dintre
noi va fi considerat răspunzător, chiar și pentru că a făcut cu o
iotă mai puţin decât a avut capacitatea să facă. Domnul evaluează
cu exactitate fiecare posibilitate de slujire. Capacităţile nefolosite
sunt luate în considerare tot atât de mult ca și acelea care sunt
folosite și dezvoltate. Dumnezeu ne consideră responsabili pentru
tot ce am fi putut deveni printr-o folosire corectă a talentelor
noastre. Noi vom fi judecaţi în conformitate cu lucrarea pe care
am fi putut să o facem, dar nu am făcut-o, deoarece nu ne-am
folosit puterile spre slava lui Dumnezeu. Chiar dacă nu ne vom
pierde mântuirea, de-a lungul veșniciei ne vom da seama care ar
fi fost rezultatul talentelor noastre nefolosite. Orice cunoștinţă
sau aptitudine pe care am fi putut să o dobândim, dar nu am
făcut-o, va avea ca rezultat pierderea veșnică.
Când ne consacrăm pe deplin lui Dumnezeu și respectăm în-
drumările Sale în lucrarea noastră, El Însuși Își asumă responsabi-
litatea pentru realizarea ei. Dumnezeu nu dorește să punem la
îndoială succesul eforturilor noastre sincere. Nu ar trebui să ne
gândim nici măcar o singură clipă la nereușită. Noi trebuie să
cooperăm cu Acela care nu dă greș niciodată.
Nu ar trebui să vorbim despre slăbiciunea și incapacitatea
noastră. Aceasta este o neîncredere evidentă în Dumnezeu, o negare
a Cuvântul Său. Când murmurăm datorită poverilor noastre sau
refuzăm responsabilităţile pe care El ne cheamă să le purtăm, noi
spunem de fapt că Dumnezeu este un stăpân aspru, care ne cere să
îndeplinim lucrări pentru care nu ne-a dat puterea necesară.
Adesea suntem înclinaţi să etichetăm spiritul robului leneș ca
fiind umilinţă. Dar adevărata umilinţă este mult diferită. A fi
274 îmbrăcat în umilinţă nu înseamnă a avea un intelect nedezvoltat,
a fi lipsit de aspiraţii și laș, evitând orice responsabilităţi, de teama
de a nu da greș în a le îndeplini cu succes. Adevărata umilinţă
aduce la îndeplinire planurile lui Dumnezeu, prin dependenţa de
puterea Sa.
Dumnezeu lucrează prin aceia pe care îi alege El. Uneori, El
alege oamenii cei mai simpli, ca să facă lucrarea cea mai mare,
pentru că puterea Sa este dezvăluită [364] prin intermediul
slăbiciunii omenești. Noi avem propriul standard și, în virtutea
acestuia, declarăm că unele lucruri sunt mari, iar altele mici, dar
Dumnezeu nu ne evaluează în conformitate cu normele noastre.
Nu trebuie să presupunem că lucrurile care ni se par nouă mari
trebuie să fie mari și pentru Dumnezeu sau că acelea pe care noi
le considerăm mici trebuie să fie mici și pentru El. Nu este
răspunderea noastră să ne judecăm propriile talente sau să ne
alegem lucrarea. Trebuie să acceptăm poverile pe care ni le
rânduiește Dumnezeu și să le purtăm pentru onoarea Sa, apelând
în permanenţă la El, ca să ne dea odihnă. Dumnezeu este mulţumit
atunci când ne acceptăm îndatoririle cu recunoștinţă, bucurân-
du-ne că suntem vrednici să fim conlucrători cu El.
Talantul luat înapoi

Sentinţa rostită în privinţa slujitorului leneș a fost: „Luaţi-i
dar talantul, și daţi-l celui ce are zece talanţi” (Matei 25,28). În
acest caz, ca și în răsplătirea lucrătorului credincios, este indicată
nu numai răsplata care se va acorda la judecata finală, ci și procesul
de răsplătire treptată în viaţa aceasta. La fel ca în domeniul natu-
ral, și în cel spiritual, fiecare capacitate nefolosită va slăbi și se va
degrada. Activitatea este legea vieţii, iar inactivitatea înseamnă
moarte. „Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora”
(1 Corinteni 12,7). Dacă sunt folosite pentru binecuvântarea
altora, aptitudinile se dezvoltă și se înmulţesc. Dacă sunt reţinute
pentru o slujire egoistă, ele se diminuează, iar în cele din urmă
Talanţii
sunt retrase. Cel care refuză să le ofere și altora din ceea ce a

primit, în final, va constata că nu mai are nimic de oferit. El
contribuie la un proces care diminuează în mod sigur capacităţile 275
sufletului și în cele din urmă le distruge.
Nimeni să nu presupună că poate trăi o viaţă egoistă, iar apoi,
după ce a slujit intereselor proprii, să intre în bucuria Domnului
său. Acest fel de oameni nu pot lua parte la bucuria unei iubiri
neegoiste. Ei nu ar fi potriviţi pentru a trăi în curţile cerești. [365]

Ei nu ar putea preţui atmosfera curată a iubirii care cuprinde
cerul întreg. Pentru mintea lor, știinţa cerurilor ar fi o enigmă.
În marea zi a judecăţii, cei care nu au lucrat pentru Domnul
Hristos, care au trăit fără a avea nici o ţintă în viaţă, fără a purta
nici o responsabilitate, gândindu-se doar la ei înșiși și căutând să-și
satisfacă propriile dorinţe egoiste, vor fi așezaţi de Judecătorul
tuturor lucrurilor de pe pământ în rândul celor care au făcut numai
rău și vor primi aceeași condamnare.
Mulţi dintre cei care se declară creștini neglijează cerinţele lui
Dumnezeu și totuși nu consideră că ar fi vreun rău în aceasta. Ei
știu că ucigașii, hulitorii și cei care comit adulter merită să fie
pedepsiţi, dar în ceea ce îi privește, ei se bucură de participarea la
serviciile religioase. Acestor oameni le place să audă predicarea
Evangheliei și ca urmare cred despre ei înșiși că sunt creștini. Deși
și-au petrecut viaţa îngrijindu-se doar de ei, când vor auzi sentinţa:
„Luaţi-i dar talantul...”, ei vor fi la fel de surprinși, precum a fost
robul necredincios din parabolă. Asemenea iudeilor, ei confundă
satisfacţia datorată binecuvântărilor pe care le-au primit cu
responsabilitatea de a le folosi.
Mulţi dintre cei care evită să îndeplinească vreo lucrare creștină
se scuză, motivând că nu sunt capabili pentru aceasta. Dar oare
Dumnezeu i-a făcut să fie incapabili? Nicidecum. Incapacitatea
lor este rezultatul propriei inactivităţi și ei aleg în mod deliberat
să rămână în această stare. Prin caracterul pe care și-l formează,
ei suportă deja rezultatul sentinţei: „Luaţi-i dar talantul...” Con-
tinua folosire greșită a talanţilor lor va face să înceteze definitiv
lucrarea Duhului Sfânt, care este singura lor lumină. Hotărârea:
„Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară”,
pune sigiliul Cerului asupra alegerii pe care au făcut-o ei înșiși
pentru veșnicie.
276
„PRIETENI CU AJUTORUL BOGÃÞIILOR
NEDREPTE”*
Venirea Domnului Hristos a avut loc într-un timp în care spiri-

tul lumesc se manifesta într-un mod intens. Oamenii așezau
lucrurile trecătoare mai presus de cele veșnice și preocupările lor
prezente mai presus de cerinţele cu privire la viitorul lor. Ei
confundau fanteziile cu realitatea și realitatea cu fanteziile. Ei nu
priveau prin credinţă lumea nevăzută. Satana le înfăţișa lucrurile
acestei vieţi într-o manieră atrăgătoare și întru totul răpitoare,
iar ei acordau atenţie ispitelor lui.
Domnul Hristos a venit pentru a schimba această ordine a
lucrurilor. El a căutat să rupă vraja prin care oamenii erau orbiţi
și prinși în cursă. În învăţăturile Sale, El a căutat să așeze în
ordinea corectă cerinţele cerești și pe cele pământești, pentru a
îndrepta gândurile oamenilor de la prezent la viitor. El i-a chemat
pe oameni să renunţe la goana după lucrurile trecătoare și să se
pregătească pentru veșnicie.
„Un om bogat”, a spus El, „avea un ispravnic care a fost pârât
la el că-i risipește averea” (Luca 16,1). Bogatul își lăsase întreaga
proprietate în mâinile slujitorului său, dar slujitorul a fost necre-
dincios, iar stăpânul era convins [367] că acesta îl jefuise în mod
sistematic. El s-a hotărât să nu-l mai ţină în slujba sa și l-a chemat
pentru o verificare a rapoartelor lui. „Ce aud eu vorbindu-se despre
tine?” a spus el. „Dă-ţi socoteală de isprăvnicia ta, pentru că nu
mai poţi fi ispravnic” (Luca 16,2).
Având în vedere perspectiva de a fi concediat, ispravnicul a
înţeles că are trei posibilităţi pentru viitor: fie să lucreze, fie să
277
cerșească, fie să moară de foame. Și și-a spus în sinea lui: „Ce am
să fac, dacă îmi ia stăpânul isprăvnicia? Să sap nu pot, să cerșesc
mi-e rușine. Știu ce am să fac, pentru ca, atunci când voi fi scos
*
din isprăvnicie, ei să mă primească în casele lor. A chemat pe

fiecare din datornicii stăpânului său, și a zis celui dintâi: ’Cât ești
dator stăpânului meu?’ ’O sută de măsuri de untdelemn’, a răspuns
el. Și i-a zis: ’Ia-ţi zapisul și șezi degrabă de scrie cincizeci’. Apoi
a zis altuia: ’Dar tu, cât ești dator?’ ’O sută de măsuri de grâu’, a
răspuns el. Și i-a zis: ’Ia-ţi zapisul și scrie optzeci’” (Luca 16,3-7).
Acest slujitor necredincios i-a făcut și pe alţii părtași la actele
lui necinstite. El l-a înșelat pe stăpânul său în beneficiul lor, iar
prin faptul că au acceptat acest beneficiu, ei și-au asumat obligaţia
de a-l primi în casa lor ca pe un prieten.
„Stăpânul lui a lăudat pe ispravnicul nedrept, pentru că lucrase
înţelepţește” (Luca 16,8). Acel om lumesc a lăudat isteţimea celui
care îl înșelase. Dar aprecierea bogatului nu a fost și aprecierea
lui Dumnezeu.
Domnul Hristos nu l-a lăudat pe ispravnicul nedrept, ci a folosit
o întâmplare binecunoscută pentru a ilustra învăţătura pe care
dorea să o prezinte. „Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor
nedrepte”, a spus El, „pentru ca atunci când veţi muri, să vă pri-
mească în corturile veșnice”. [368]
Mântuitorul fusese criticat de farisei, pentru că avea legături
cu vameșii și păcătoșii. Dar interesul Său faţă de aceștia nu s-a
diminuat și nici lucrarea Sa pentru ei nu a încetat. Domnul a înţeles
că profesia lor îi ducea în ispită. Ei erau înconjuraţi de atracţii
spre rău. Primul pas greșit fusese ușor, iar apoi decăderea lor
spre o necinste mai mare și spre nelegiuiri mai numeroase a fost
rapidă. Domnul Hristos căuta prin orice mijloace să-i câștige
pentru ţinte mai înalte și pentru principii mai nobile. Acesta a
fost scopul pe care l-a avut în vedere, când a relatat povestirea
despre ispravnicul necredincios. Printre vameși erau unii chiar în
aceeași situaţie cu cea prezentată în parabolă și ei își recunoș-
teau practicile în ilustraţia Domnului Hristos. Atenţia lor a fost
278 captivată și mulţi dintre ei au învăţat o lecţie ce aparţinea
adevărului spiritual, tocmai din descrierea propriilor practici
necinstite.
Cu toate acestea, parabola le-a fost adresată în mod direct
ucenicilor. Ei au fost primii cărora le fusese împărţit aluatul ade-
vărului și prin ei trebuia să ajungă la ceilalţi oameni. O mare parte
din învăţăturile Domnului Hristos nu a fost înţeleasă la început
de ucenici și adesea păreau că au uitat aproape întru totul lecţiile
Sale. Dar mai târziu, [369] sub influenţa Duhului Sfânt, aceste
adevăruri le-au fost aduse în memorie cu claritate și ei le-au
prezentat într-o manieră plină de viaţă celor convertiţi de curând,
care se adăugau bisericii.
Mântuitorul le-a vorbit de asemenea fariseilor. El nu a renunţat
la speranţa că aceștia vor percepe puterea cuvintelor Sale. Mulţi
fuseseră profund convinși și, când aveau să audă adevărul sub
îndemnurile Duhului Sfânt, nu puţini urmau să creadă în Domnul
Hristos.
Fariseii încercaseră să-L discrediteze pe Domnul Hristos în
ochii oamenilor, acuzându-L că are legături cu vameșii și cu
păcătoșii. Acum, Domnul a întors reproșurile asupra acestor acu-
zatori. El le-a prezentat fariseilor o întâmplare despre care se
știa că a avut loc printre vameși, atât pentru a înfăţișa comporta-
mentul lor, cât și pentru a le arăta singura cale prin care își puteau
răscumpăra greșelile.
„Prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte”

Administratorului necredincios îi fuseseră încredinţate
bunurile stăpânului său în scopuri de binefacere, dar el le folosise
pentru sine. Dumnezeu îi alesese pe urmașii lui Avraam. El îi
eliberase din robia Egiptului cu braţul Său puternic. El îi făcuse
depozitarii adevărurilor sfinte pentru binecuvântarea lumii.
Dumnezeu le încredinţase scrierile sfinte, pentru ca ei să le poată
transmite și altora lumina. Dar administratorii Săi folosiseră
aceste daruri pentru a se îmbogăţi și pentru a se înălţa pe ei înșiși.
Fariseii, plini de simţământul propriei importanţe și al
îndreptăţirii de sine, utilizau în mod greșit bunurile care le fuseseră
încredinţate de Dumnezeu spre a fi folosite pentru slava Sa.
Slujitorul din parabolă nu și-a adunat nici o rezervă pentru
viitor. El a folosit pentru sine bunurile care îi fuseseră încredinţate 279
pentru binele altora, dar s-a gândit doar la prezent. Dacă
răspunderea de administrator avea să-i fie luată, pierdea totul.
Dar bunurile stăpânului erau încă în mâinile sale și s-a hotărât
[370] să le folosească pentru a se asigura în vederea nevoilor
viitoare. Ca să realizeze aceasta, a trebuit să aplice un plan nou.

În loc să adune pentru sine, el trebuia să împartă altora. În felul
acesta, își putea asigura prieteni care, atunci când va fi alungat,
aveau să-l primească la ei. Tot așa era și situaţia fariseilor.
Răspunderea de administratori urma să le fie luată în curând și li
se adresa chemarea de a se pregăti pentru viitor. Ei puteau obţine
un beneficiu personal, numai căutând binele altora. Numai
împărţind darurile primite de la Dumnezeu în viaţa prezentă se
puteau pregăti pentru veșnicie.
După ce a relatat parabola, Domnul Hristos a zis: „Căci fiii
veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii
luminii” (Luca 16,8). Adică, oamenii înţelepţi din lume manifestă
mai multă înţelepciune și seriozitate în a-și sluji lor înșiși, decât
așa-zișii copii ai lui Dumnezeu în lucrarea de slujirea pe care o
îndeplinesc pentru El. Așa a fost în zilele Domnului Hristos și tot
așa este și în zilele noastre. Priviţi la viaţa multora dintre cei care
pretind că sunt creștini. Domnul i-a înzestrat cu putere, capacităţi
și influenţă. El i-a înzestrat cu bani pentru a fi niște conlucrători
cu El în marea lucrare de mântuire. Toate darurile Sale trebuie
să fie folosite pentru binecuvântarea omenirii, pentru alinarea
celor suferinzi și ajutorarea celor nevoiași. Noi trebuie să-i hrănim
pe cei flămânzi, să-i îmbrăcăm pe cei goi, să îngrijim de văduve și
orfani, să-i încurajăm pe cei necăjiţi și asupriţi. Dumnezeu nu a
intenţionat niciodată ca în lume să se răspândească nenorocirea.
El nu a intenţionat niciodată ca vreun om să deţină bogăţii din
abundenţă și să trăiască în lux, în timp ce copiii altora plâng de
foame. Bunurile materiale care depășesc nevoile concrete ale vieţii
îi sunt încredinţate omului pentru a face bine și pentru a
binecuvânta omenirea. Domnul spune: „Vindeţi ce aveţi și daţi
milostenie” (Luca 12,33). „Fiţi darnici, gata să simţiţi împreună
cu alţii” (1 Timotei 6,18). „Când dai o masă, cheamă pe săraci,
280 pe schilozi, pe șchiopi, pe orbi” (Luca 14,13). „Dezleagă lanţurile
răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi și
rupe orice fel de jug. [371] Împarte-ţi pâinea cu cel flămând și
adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost. Dacă vezi pe un om
gol, acopere-l.” „Satură sufletul lipsit” (Isaia 58,6.7.10). „Duceţi-vă
în toată lumea, și propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu
16,15). Acestea sunt poruncile Domnului. Oare face această
lucrare marea majoritate a celor ce se declară creștini?
Vai, cât de mulţi își însușesc darurile lui Dumnezeu! Cât de
mulţi adaugă casă după casă și teren după teren. Cât de mulţi își
cheltuiesc banii pentru plăceri, pentru satisfacerea apetitului,
pentru case, mobilă și haine extravagante, în timp ce semenii lor
sunt lăsaţi în mizerie și păcat, victime ale bolii și ale morţii.
Mulţimile pier fără a primi nici măcar o singură privire miloasă,
nici un cuvânt sau o faptă de simpatie.
Oamenii sunt vinovaţi de jaf faţă de Dumnezeu. Modul egoist
în care folosesc bunurile materiale îl jefuiește pe Domnul de slava
care ar trebui să-I fie adusă prin alinarea suferinţelor omenirii și
prin salvarea sufletelor. Ei risipesc [372] bunurile Sale care le-au
fost încredinţate. Domnul declară: „Mă voi apropia de voi pentru
judecată, și Mă voi grăbi să mărturisesc împotriva… celor ce
opresc plata simbriașului, care asupresc pe văduvă și pe orfan,
nedreptăţesc pe străin”. „Se cade să înșele un om pe Dumnezeu,
cum Mă înșelaţi voi? Dar voi întrebaţi: ’Cu ce Te-am înșelat?’ Cu

zeciuielile și darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi, câtă vreme
căutaţi să Mă înșelaţi, tot poporul în întregime!” (Maleahi 3,5.8.9).
„Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Bogăţiile voastre au putrezit, și
hainele voastre sunt roase de molii. Aurul și argintul vostru au
ruginit și rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră. … V-aţi
strâns comori în zilele din urmă! Aţi trăit pe pământ în plăceri
și în desfătări. Iată că plata lucrătorilor, care v-au secerat câm-
piile, și pe care le-aţi oprit-o, prin înșelăciune, strigă! Și strigă-
tele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oștirilor” (Iacov
5,1-3.5.4).
Fiecărui om i se va cere să dea socoteală pentru darurile care
i-au fost încredinţate. În ziua judecăţii finale, bogăţiile adunate
de oameni nu le vor fi de nici un folos. Ei nu au nimic despre care 281
să poată spune că le aparţine.
Cei care își petrec viaţa adunând comori lumești dovedesc că
au mai puţină înţelepciune, consideraţie și interes pentru bună-
starea lor veșnică, decât a avut ispravnicul nedrept pentru a-și
asigura cele necesare pe acest pământ. Acești așa-ziși copii ai

luminii sunt mai puţin înţelepţi decât copiii acestei lumi din
generaţia lor. Ei sunt cei despre care profetul declara în viziunea
sa cu privire la marea zi a judecăţii: „În ziua aceea, oamenii își
vor arunca idolii de argint și idolii de aur pe care și-i făcuseră, ca
să se închine la ei, îi vor arunca la șobolani și la lilieci și vor intra
în găurile stâncilor și în crăpăturile pietrelor, de frica Domnului
și de strălucirea măreţiei Lui, când Se va scula să îngrozească
pământul” (Isaia 2,20.21). [373]
Domnul Hristos spune: „… Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogă-
ţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, să vă primească
în corturile veșnice” (Luca 16,9). Dumnezeu, Domnul Hristos și
îngerii se îngrijesc de cei necăjiţi, de suferinzi și de păcătoși. Dacă
te vei consacra lui Dumnezeu pentru această lucrare și îţi vei
folosi darurile în acest scop, vei fi împreună-lucrător cu fiinţele
cerești. Inima ta va bate la unison cu inima lor. Caracterul tău va
deveni tot mai asemănător caracterului lor. Acești locuitori ai
locașurilor cerești nu vor fi niște străini pentru tine. Când lucrurile
pământești vor trece, străjerii porţilor cerului îţi vor spune bun
venit.
Bunurile materiale folosite pentru binecuvântarea altora vor
aduce un câștig. Bogăţiile investite corect vor realiza un mare bine.
Sufletele vor fi câștigate pentru Domnul Hristos. Acela care urmează
planul Domnului Hristos pentru viaţa lui îi va vedea în curţile lui
Dumnezeu pe cei pentru care a lucrat și s-a sacrificat pe pământ.
Cei răscumpăraţi își vor aminti plini de recunoștinţă de aceia care
au contribuit la salvarea lor. Cât de preţios va fi cerul pentru aceia
care au fost credincioși în lucrarea de salvare a sufletelor.
Lecţia acestei parabole este valabilă pentru toţi. Fiecare om
va trebui să dea socoteală pentru harul care i-a fost acordat prin
Domnul Hristos. Viaţa este prea solemnă pentru a fi absorbită în
282 lucruri trecătoare și pământești. Domnul dorește să le oferim și
altora bunurile pe care le primim din partea Celui veșnic și
nevăzut.
În fiecare an, milioane și milioane de oameni trec în nefiinţă
fără a fi avertizaţi și mântuiţi. În fiecare oră a vieţii, ni se oferă
diverse ocazii de a intra în legătură cu oamenii și de a-i conduce
la mântuire. Aceste ocazii vin și trec în permanenţă. Dumnezeu
dorește să le folosim cât mai bine cu putinţă. Zilele, săptămânile
și lunile trec și, cu fiecare dintre ele, ne rămâne cu o zi, cu o
săptămână și cu o lună mai puţin timp în care să ne aducem la
îndeplinire lucrarea. Nu vor trece mai mult de câţiva ani, până
când [374] se va auzi vocea căreia nu putem să nu-i răspundem:
„Dă-ţi socoteală de isprăvnicia ta”.
Dumnezeu îi cere fiecărui om să ia în considerare aceste cuvinte
și să se cerceteze cu onestitate. De o parte a balanţei, puneţi-L pe
Domnul Hristos, care înseamnă comoara veșnică, viaţa, adevărul,
cerul și bucuria lui Hristos în sufletele răscumpărate și puneţi în
cealaltă parte orice atracţie pe care o poate oferi lumea. Puneţi
într-o parte a balanţei pierderea propriei mântuiri și a mântuirii
acelora care ar fi putut fi salvaţi prin intermediul vostru și puneţi
în cealaltă parte, pentru voi și pentru toţi ceilalţi, o viaţă care
durează cât viaţa lui Dumnezeu. Cântăriţi pentru prezent și pentru
veșnicie. În timp ce faceţi aceasta, Domnul Hristos vă vorbește:
„Și ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde

sufletul?” (Marcu 8,36)
Dumnezeu dorește să alegem lucrurile cerești în locul celor
pământești. El ne oferă posibilităţile unei investiţii cerești. El
dorește să încurajeze ţintele noastre cele mai înalte și să protejeze
comoara noastră cea mai aleasă. El declară: „Voi face pe oameni
mai rari decât aurul curat și mai scumpi decât aurul din Ofir”
(Isaia 13,12). Când bogăţiile pe care le mănâncă moliile și le roade
rugina vor fi spulberate, urmașii Domnului Hristos se vor putea
bucura de comoara lor cerească și de bogăţii nepieritoare.
Prietenia celor răscumpăraţi de Hristos este mai bună decât
toate prieteniile lumii. Proprietatea locuinţei pe care Domnul
nostru S-a dus să o pregătească este mai bună decât titlul de
proprietate asupra celui mai nobil palat de pe pământ. Și cuvintele 283
adresate de Domnul Hristos slujitorilor Săi credincioși: „Veniţi
binecuvântaţii Tatălui Meu de moșteniţi Împărăţia care v-a fost
pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25,34), vor fi mai bune
decât toate cuvintele de laudă de pe pământ.
Acelora care au risipit bunurile Sale, Domnul Hristos încă le

mai dă ocazia de a-și asigura bogăţii durabile. El spune: „Daţi, și
vi se va da… Faceţi-vă rost de pungi care nu se învechesc, o
comoară nesecată în ceruri, [375] unde nu se apropie hoţul și
unde nu roade molia” (Luca 6,38; 12,33). „Îndeamnă pe bogaţii
veacului acestuia să nu se îngâmfe, și să nu-și pună nădejdea în
niște bogăţii nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate
lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele. Îndeamnă-i să facă
bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă
împreună cu alţii, așa ca să-și strângă pentru vremea viitoare drept
comoară o bună temelie pentru ca să apuce adevărata viaţă”
(1Timotei 6,17-19).
Așadar, faceţi ca bogăţiile voastre să meargă înaintea voastră
în ceruri. Adunaţi-vă comorile lângă tronul lui Dumnezeu.
Asiguraţi-vă titlul de proprietate asupra bogăţiilor de nepătruns
ale Domnului Hristos. „Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor
nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, să vă primească în
corturile veșnice”.
284
CINE ESTE APROAPELE MEU?*
Printre iudei, întrebarea: „Cine este aproapele meu?” provoca

discuţii nesfârșite. Ei nu aveau nici o îndoială cu privire la păgâni
și la samariteni. Aceștia erau străini și vrăjmași. Dar în privinţa
celor care aparţineau propriei naţiuni, în ce consta deosebirea
care trebuia făcută între diferitele clase ale societăţii? Pe cine
trebuia preotul, rabinul sau bătrânul comunităţii să considere ca
fiind aproapele său? Aceștia își petreceau viaţa într-un șir neîncetat
de ceremonii menite să-i facă să fie curaţi. Ei credeau că prin
contactul cu mulţimea ignorantă și neglijentă, ar fi devenit întinaţi,
iar acest fapt ar fi solicitat un efort istovitor de curăţire. Oare
trebuiau ei să-i considere pe cei „necuraţi” ca fiind aproapele
lor?
Aceasta era întrebarea la care a răspuns Domnul Hristos în
parabola bunului samaritean. El a arătat că aproapele nostru nu
înseamnă doar cel care face parte din biserica noastră sau
împărtășește credinţa noastră. Acest fapt nu are nici o legătură
cu rasa, culoarea sau deosebirea de clasă socială. Aproapele
nostru este orice persoană care are nevoie de ajutorul nostru.
Este fiecare suflet lovit și rănit de vrăjmaș. Aproapele nostru este
orice om care Îi aparţine lui Dumnezeu. [377]
Parabola bunului samaritean a fost prezentată de Domnul
Hristos ca răspuns la o întrebare care I-a fost adresată de un
învăţător al legii. În timp ce Mântuitorul îi învăţa pe oameni, „un
învăţător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus și I-a zis: ’Învă-
ţătorule, ce să fac ca să moștenesc viaţa veșnică?’” (Luca 10,25).
Fariseii îi sugeraseră să pună această întrebare cu speranţa că vor
reuși să-L prindă în cursă pe Domnul Hristos, chiar prin cuvintele 285
Sale, și au ascultat cu nerăbdare răspunsul Lui. Dar Mântuitorul
nu a intrat în nici o controversă. El a cerut răspunsul chiar de la
*
cel care îi pusese întrebarea. „Ce este scris în Lege”, l-a întrebat
El, „Cum citești în ea?” Iudeii încă Îl acuzau pe Domnul Isus că
tratează cu superficialitate Legea dată pe Sinai, dar El a orientat
subiectul mântuirii tocmai asupra păzirii poruncilor lui Dumnezeu.
Învăţătorul Legii a zis: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul
tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu
tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,27).
„’Bine ai răspuns’, i-a zis Isus, ’fă așa, și vei avea viaţa veșnică’”
(Luca 10,28).
Învăţătorul Legii nu era mulţumit de poziţia și faptele fariseilor.
El studiase Scripturile cu dorinţa de a cunoaște adevăratul lor
înţeles. El era interesat de acest subiect în mod sincer și a întrebat:
„Ce să fac?” În răspunsul referitor la cerinţele Legii, acel învăţător
a trecut peste toate rânduielile ceremoniale și rituale. El nu le-a
acordat nici o valoare, ci a prezentat cele două mari principii pe
care se bazează toată Legea și Profeţii. Cuvintele de apreciere
ale Mântuitorului cu privire la acest răspuns L-au așezat pe un
teren avantajos faţă de rabini. Ei nu Îl puteau acuza pentru faptul
că aprobase declaraţia unui învăţător al Legii.
„Fă așa, și vei avea viaţa veșnică” (Luca 10,28), a zis Domnul
Hristos. În învăţăturile Sale, El prezentase întotdeauna Legea ca
fiind o unitate divină, arătând că este imposibil să păzești o
poruncă și să încalci o alta, deoarece toate poruncile sunt
străbătute de același principiu. [378] Destinul omului va fi
determinat de ascultarea pe care o acordă întregii Legi.
Domnul Hristos știa că, prin propria putere, nimeni nu putea
păzi Legea. El dorea să-l conducă pe învăţătorul Legii la o
cercetare mai clară și mai profundă, ca să poată găsi adevărul.
Noi putem păzi Legea, numai acceptând virtutea și harul
Domnului Hristos. Credinţa în jertfa de ispășire pentru păcat îl
face pe om în stare să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima și
286 pe aproapele lui ca pe sine însuși.
Învăţătorul Legii știa că nu păzise nici primele patru porunci,
nici pe următoarele șase. Cuvintele cercetătoare ale Domnului
Hristos l-au convins de propria vinovăţie, dar în loc să-și
mărturisească păcatul, el a încercat să-l scuze. În loc să recunoască
adevărul, a început să arate cât de dificilă este împlinirea poruncii.
[379] În felul acesta, el spera să evite acuzaţia și să se justifice în
ochii oamenilor. Cuvintele Mântuitorului îi arătaseră că întrebarea
lui a fost inutilă, deoarece fusese capabil să-și răspundă singur.
Totuși el a pus o altă întrebare, spunând: „Și cine este aproapele
meu?” (Luca 10,29)
Din nou, Domnul Hristos a refuzat să Se lase atras în contro-
versă. El a răspuns la întrebare, relatând un incident a cărui amin-
tire era încă recentă în mintea ascultătorilor. „Un om”, a spus El,
„se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari,
care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat,
și l-au lăsat aproape mort” (Luca 10,30).
Mergând de la Ierusalim la Ierihon, călătorul a trebuit să treacă
printr-o zonă a pustiului Iudeii. Drumul cobora printr-un defileu
sălbatic și stâncos, care era bântuit de tâlhari și fusese adesea
scena unor acte de violenţă. În acest loc, călătorul a fost atacat,
jefuit de toate lucrurile de valoare și abandonat pe jumătate mort,
pe marginea drumului. Pe când se afla în starea aceasta, pe acolo
a trecut un preot. Acesta l-a văzut pe omul care zăcea rănit și
zdrobit, tăvălindu-se în propriul sânge, dar l-a abandonat fără a-i
acorda nici un ajutor. El „a trecut înainte pe alături”. Apoi a
apărut un levit. Curios să vadă ce se întâmplase, levitul s-a oprit
și a privit la omul suferind. El era convins de ceea ce ar fi trebuit
să facă, dar nu era o îndatorire plăcută. Levitul și-a dorit să nu fi Cine este aproapele meu?
venit pe drumul acela, ca să nu-l vadă pe omul rănit. El s-a justificat
în sinea lui, spunându-și că situaţia nu-l privea și, la rândul lui, „a
trecut înainte pe alături”.
Dar un samaritean care călătorea pe același drum l-a văzut pe
omul suferind și a făcut lucrarea pe care ceilalţi refuzaseră să o
facă. El a îngrijit rănitul cu blândeţe și bunătate.
„Când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat
rănile, și a turnat peste ele untdelemn și vin; apoi l-a pus pe 287
dobitocul lui, l-a dus [380] la un han și a îngrijit de el. A doua zi,
când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului, și i-a zis:
’Ai grijă de el, și orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întoar-
cere” (Luca 10,33-35). Atât preotul, cât și levitul pretindeau că
sunt evlavioși, dar samariteanul a dovedit că era cu adevărat

convertit. Nici pentru el, lucrarea nu a fost mai plăcută decât ar
fi fost pentru preot și pentru levit, dar prin atitudinea și faptele
lui, a dovedit că este în armonie cu Dumnezeu.
Prin această lecţie, Domnul Hristos a prezentat principiile
Legii într-o manieră directă și convingătoare, arătându-le ascultă-
torilor Săi că neglijaseră să le aducă la îndeplinire. Cuvintele Sale
au fost atât de categorice și de precise, încât ascultătorii nu au
putut spune nimic împotriva Lui. Învăţătorul Legii nu a descoperit
în această lecţie nici un motiv de critică. Prejudecăţile lui cu privire
la Domnul Hristos au fost îndepărtate. Dar el nu își biruise
antipatia naţională, suficient de mult încât să-l aprecieze pe sama-
ritean, pronunţându-i numele. Când Domnul Hristos l-a întrebat:
„Care dintre acești trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele
celui ce căzuse între tâlhari?” El a răspuns: „Cel ce și-a făcut
milă cu el”.
Atunci, Domnul Isus i-a zis: „Du-te de fă și tu la fel” (Luca
10,37). Arată aceeași bunătate duioasă faţă de cei aflaţi în nevoie.
Astfel, vei dovedi că păzești întreaga Lege.
Marea deosebire dintre iudei și samariteni era legată de convin-
gerile religioase cu privire la adevărata închinare. Fariseii nu voiau
să spună nimic bun despre samariteni, ci invocau la adresa lor
cele mai cumplite blesteme. Atât de puternică era antipatia dintre
iudei și samariteni, încât femeii samaritence i s-a părut ceva ciudat
ca Domnul Hristos să-i ceară un pahar cu apă. „Cum Tu, Iudeu”,
I-a zis ea, „ceri să bei de la mine, femeie Samariteancă?” Iar evan-
ghelistul Ioan adaugă: „Iudeii, în adevăr, n-au legături cu Samari-
tenii” (Ioan 4,9). [381] Iar când iudeii au fost atât de plini de o
ură de moarte faţă de Domnul Hristos, încât au vrut să-L omoare
cu pietre chiar în templu, nu au găsit alte cuvinte mai potrivite
288 pentru a-și exprima ura faţă de El, decât: „Nu zicem noi bine că
ești Samaritean, și că ai drac?” (Ioan 8,48). Cu toate acestea,
preotul și levitul au neglijat tocmai lucrarea pe care le-o
încredinţase Domnul, lăsându-l pe samariteanul dispreţuit să
îngrijească de unul dintre conaţionalii lor.
Samariteanul a împlinit porunca: „Să iubești pe aproapele tău
ca pe tine însuţi”, dovedind în felul acesta că era mai neprihănit
decât cei care îl acuzau. Riscându-și propria viaţă, el l-a tratat pe
omul rănit ca pe fratele lui. Acest samaritean Îl reprezintă pe
Domnul Hristos. Mântuitorul nostru [382] a manifestat faţă de
noi o iubire pe care nici o iubire omenească nu o va putea egala
vreodată. Când eram zdrobiţi, pe moarte, El a avut milă de noi.
Domnul nu a trecut pe lângă noi ocolindu-ne și lăsându-ne să
pierim fără ajutor și fără speranţă. El nu a rămas în căminul Său
sfânt și fericit, unde era iubit de toată oștirea cerească. Domnul a
văzut nevoia noastră disperată. El S-a decis să se ocupe de cazul
nostru și S-a identificat cu interesele omenirii. El a murit pentru
a-i mântui pe vrăjmașii Săi. El S-a rugat pentru aceia care L-au
ucis. Arătând spre exemplul Său, Domnul Hristos le spune urmași-
lor Săi: „Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii”
(Ioan 15,17). „Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiţi și voi unii pe
alţii” (Ioan 13,34).
Preotul și levitul fuseseră la templu pentru a lua parte la servi-
ciile de închinare pe care le rânduise Însuși Dumnezeu. Participa-
rea la acele servicii era un privilegiu deosebit de înalt, iar preotul
și levitul s-au simţit atât de onoraţi, încât au considerat că ar fi o
înjosire pentru ei să slujească unui suferind necunoscut de pe mar-
ginea drumului. În felul acesta, ei au neglijat ocazia specială de a
binecuvânta un semen, pe care Dumnezeu le-a oferit-o ca slujitori Cine este aproapele meu?
ai Săi.
Mulţi oameni din zilele noastre fac o greșeală asemănătoare.
Ei își împart îndatoririle în două categorii distincte. O categorie
este alcătuită din lucruri mari, care trebuie stabilite prin Legea
lui Dumnezeu, iar cealaltă categorie este formată din așa-zisele
lucruri mici, în privinţa cărora porunca „Să iubești pe aproapele
tău, ca pe tine însuţi” este neglijată. Acest domeniu al lucrării
este lăsat la discreţia capriciului, a înclinaţiei sau a impulsului de 289
moment. Astfel, caracterul se degradează, iar religia lui Hristos
este reprezentată greșit.
Există unii care cred că a sluji nevoilor omenirii suferinde ar fi
o înjosire a demnităţii lor. Mulţi privesc cu indiferenţă și dispreţ
la cei care și-au lăsat templul sufletului în ruină. Alţii îi neglijează

pe săraci dintr-un motiv diferit. Ei consideră că lucrează pentru
cauza lui Hristos, căutând să realizeze ceva de valoare. [383] Ei
cred că fac o mare lucrare și nu se pot opri, ca să observe nevoile
celor lipsiţi și necăjiţi. Promovându-și presupusa lor mare lucrare,
ei pot ajunge chiar să-i asuprească pe săraci. Ei îi pot pune în
situaţii grele și dificile, lipsindu-i de drepturile ce li se cuvin sau
neglijând nevoile lor. Cu toate acestea, consideră că faptele lor
sunt scuzabile, pentru că, după credinţa lor, ei promovează cauza
lui Hristos.
Mulţi vor permite ca un frate sau un semen să se lupte singur
în situaţii neprielnice. Pentru că pretind că sunt creștini, ei pot
ajunge să creadă că Îl reprezintă pe Domnul Hristos, în ciuda
egoismului lor rece. Deoarece, aceia care se declară a fi slujitorii
Domnului nu cooperează cu El, dragostea lui Dumnezeu, care ar
trebui să se reverse de la ei, este împiedicată într-o mare măsură
să ajungă la semenii lor. Și o mare parte din recunoștinţa plină de
laudă și mulţumire, care ar trebui să vină din inima și de pe buzele
oamenilor, este împiedicată să se reverse înapoi spre Dumnezeu.
El este jefuit de slava care se cuvine Numelui Său sfânt. Astfel,
Dumnezeu este lipsit de aceia pentru care a murit Domnul Hristos
și pe care dorește nespus să-i ducă în Împărăţia Sa, ca să locuiască
în prezenţa Sa de-a lungul veacurilor nesfârșite.
Adevărurile divine au doar o mică influenţă asupra lumii, când
ar trebui să exercite o influenţă puternică prin modul nostru de a
le aplica în viaţă. Simpla mărturisire a credinţei există din
abundenţă, dar are o mică putere. Putem pretinde că suntem
urmași ai Domnului Hristos, putem declara că noi credem fiecare
adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu, dar, dacă nu este practicată
în viaţa de zi cu zi, credinţa noastră nu-i va face nici un bine
semenului nostru. Mărturisirea noastră poate fi înaltă, precum
290 cerul, dar, dacă nu suntem cu adevărat creștini, nu ne va mântui
nici pe noi, nici pe semenii noștri. Un exemplu bun va face mai
mult bine lumii, decât toate declaraţiile noastre.
Lucrarea lui Hristos nu poate fi slujită prin nici o practică
egoistă. Cauza Sa este cauza celor săraci și oprimaţi. În inima
celor ce se declară urmași ai Săi trebuie să existe simpatia duioasă
a Domnului Hristos – o dragoste mai profundă faţă de cei pe care
El i-a preţuit atât de mult, încât Și-a dat propria viaţă pentru a-i
mântui. Aceste suflete sunt preţioase, infinit mai preţioase decât
orice alt dar pe care I l-am putea aduce lui Dumnezeu. A ne uni
toate energiile în vederea unei aparente lucrări mari, în timp ce îi
neglijăm pe cei nevoiași sau îi nedreptăţim pe străini, nu constituie
o slujire care să poată beneficia de aprobarea Sa.
Sfinţirea sufletului prin lucrarea Duhului Sfânt este sădirea
naturii Domnului Hristos în natura umană. Religia Evangheliei
înseamnă prezenţa Domnului Hristos în viaţă, ca un principiu viu
și lucrător. Ea înseamnă harul lui Hristos dezvăluit în caracter și
exprimat prin fapte bune. Principiile Evangheliei nu pot fi sepa-
rate de nici un domeniu al vieţii practice. Fiecare ramură a expe-
rienţei și a lucrării creștine trebuie să constituie o reprezentare a
vieţii Domnului Hristos.
Iubirea este fundamentul evlaviei. Oricare ar fi mărturisirea
lui de credinţă, nici un om nu are o dragoste curată faţă de
Dumnezeu, dacă nu are o dragoste neegoistă faţă de fratele său.
Dar, prin efortul nostru de a-i iubi pe alţii, nu vom putea ajunge
niciodată în posesia acestui spirit. Noi avem nevoie de iubirea lui
Hristos în inimă. Când eul este contopit cu Domnul Hristos,
iubirea izvorăște spontan. Desăvârșirea caracterului creștin este
atinsă atunci când impulsul de a-i ajuta și de a-i binecuvânta pe Cine este aproapele meu?
alţii se revarsă continuu din inimă, când strălucirea cerului umple
inima și este descoperită pe chipul nostru.
Nu este posibil ca inima în care locuiește Hristos să fie lipsită
de iubire. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit
mai întâi, îi vom iubi pe toţi cei pentru care a murit Domnul
Hristos. Noi nu putem veni în legătură cu Divinitatea, fără a intra
în legătură cu omenirea, pentru că, în Acela care stă pe tronul
universului, natura divină și cea umană sunt unite. Când suntem 291
în legătură cu Domnul Hristos, suntem în legătură și cu [385]
semenii noștri prin verigile de aur ale lanţului iubirii. Atunci, mila
și compătimirea lui Hristos se vor manifesta în viaţa noastră. Noi
nu vom aștepta până când oamenii nevoiași și nefericiţi vor fi
aduși la noi. Nu vom avea nevoie să fim determinaţi în vreun fel

să ne fie milă de necazurile altora. A sluji nevoilor celui lipsit și
suferind va fi pentru noi ceva tot atât de natural precum a fost
pentru Domnul Hristos să facă bine pretutindeni unde mergea.
Oriunde se ivește un impuls de iubire și simpatie și oriunde
inima se deschide pentru a-i binecuvânta și pentru a-i ajuta pe
alţii, acolo se dezvăluie lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
În adâncurile păgânismului, oameni care nu au avut nici o
cunoaștere a Legii scrise a lui Dumnezeu, care nu au auzit
niciodată de Numele Domnului Hristos, au fost buni cu slujitorii
Săi, protejându-i cu riscul propriei vieţi. Faptele lor dovedesc
lucrarea unei puteri divine. Duhul Sfânt a sădit harul lui Hristos
în inima celor ce trăiesc în sălbăticie, trezindu-le simţăminte de
simpatie contrare firii și educaţiei lor. Lumina „care luminează
pe orice om venind în lume” (Ioan 1,9) strălucește în sufletul lor
și, dacă este urmată, le va călăuzi pașii în Împărăţia lui Dumnezeu.
[386]
Slava cerului se manifestă prin ridicarea celui căzut și prin
mângâierea celui întristat. Oriunde Domnul Hristos locuiește în
inima oamenilor, El va fi dezvăluit în aceeași manieră. Religia lui
Hristos va aduce binecuvântare oriunde se va manifesta și oriunde
va lucra ea, va exista strălucire.
Dumnezeu nu recunoaște nici o deosebire bazată pe naţiona-
litate, rasă ori clasă socială. El este Creatorul tuturor oamenilor.
Prin creaţie, toţi oamenii constituie o singură familie și toţi sunt
egali prin răscumpărare. Domnul Hristos a venit pentru a dărâma
orice zid de despărţire, pentru a deschide larg fiecare încăpere a
templului, așa încât fiecare suflet să poată avea intrare liberă
înaintea lui Dumnezeu. Dragostea Sa este atât de largă, de adâncă
și de mare, încât ajunge pretutindeni. Ea eliberează de sub puterea
Satanei oamenii sărmani, care au fost amăgiţi de înșelăciunile lui,
292 și îi așază sub influenţa tronului lui Dumnezeu, care este înconjurat
de curcubeul făgăduinţei.
În Hristos, nu există nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod.
Toţi au fost apropiaţi prin sângele Său preţios (Galateni 3,28;
Efeseni 2,13).
Oricare ar fi deosebirile în ce privește credinţa religioasă,
strigătul de ajutor al omenirii suferinde trebuie să fie auzit și tre-
buie să primească răspuns. Acolo unde există resentimente amare
datorită deosebirilor religioase, poate fi făcut mult bine printr-o
lucrare personală. Slujirea iubitoare va sfărâma barierele prejude-
căţii și va câștiga suflete pentru Dumnezeu.
Noi trebuie să venim în întâmpinarea necazurilor, dificultăţilor
și grijilor altora. Trebuie să luăm parte la bucuriile și la grijile
tuturor, atât ale celor de sus, cât și ale celor de jos, atât ale celor
bogaţi, cât și ale celor săraci. „Fără plată aţi primit”, spune Domnul
Hristos, „fără plată să daţi” (Matei 10,8). Pretutindeni în jurul
nostru sunt oameni săraci, care trec prin încercări și au nevoie de
simpatie și ajutor. Sunt văduve care au nevoie de înţelegere și
sprijin. Sunt orfani pe care urmașii Domnului au fost îndemnaţi
să-i primească la ei ca pe o moștenire din partea lui Dumnezeu.
Prea adesea aceștia sunt trecuţi cu vederea și neglijaţi. Poate că
sunt îmbrăcaţi în zdrenţe, lipsiţi de educaţie și par respingători
din toate punctele de vedere, totuși ei sunt proprietatea lui
Dumnezeu. Ei au fost cumpăraţi cu un preţ [387] și sunt la fel de
preţioși în ochii Săi ca și noi. Ei sunt membri ai marii familii a lui
Dumnezeu, iar creștinii, ca administratori ai Săi, sunt răspunzători
pentru ei. „Sufletele lor”, spune El, „le voi cere din mâna voastră”.
Păcatul este cel mai mare dintre toate relele, iar partea noastră
este să avem milă de cel păcătos și să-l ajutăm. Totuși nu se poate Cine este aproapele meu?
ajunge la toţi în același fel. Mulţi își ascund foamea sufletului.
Acești oameni ar fi mult ajutaţi printr-un cuvânt delicat sau prin-
tr-un gest de bunătate. Alţii se află în cea mai mare nevoie, dar
nu știu aceasta. Ei nu sunt conștienţi de teribila lor sărăcie sufletească.
Nenumăraţi oameni sunt atât de cufundaţi în păcat, încât și-au
pierdut sensibilitatea faţă de realităţile veșnice, și-au pierdut
asemănarea cu Dumnezeu și cu greu își dau seama că au un suflet
care poate fi mântuit sau pierdut. Ei nu au nici credinţă în 293
Dumnezeu, nici încredere în oameni. La mulţi dintre aceștia se
poate ajunge doar prin fapte de bunătate dezinteresată. Mai întâi
trebuie să ne îngrijim de nevoile lor fizice. Ei trebuie hrăniţi, spălaţi
și îmbrăcaţi decent. Când vor vedea dovada iubirii voastre
neegoiste, va fi mai ușor pentru ei să creadă în dragostea lui

Dumnezeu.
Există mulţi care greșesc și își dau seama de rușinea și de
nesăbuinţa lor. Ei privesc la propriile greșeli, până când ajung
aproape disperaţi. Nu trebuie să neglijăm aceste suflete. Când
cineva trebuie să înoate împotriva curentului, acesta îl trage înapoi
cu toată puterea. Atunci, trebuie să i se întindă o mână de ajutor,
așa cum Fratele nostru mai mare i-a întins mâna lui Petru care se
scufunda. Adresaţi-i cuvinte pline de speranţă, cuvinte care să-i
întărească încrederea și să-i trezească iubirea.
Fratele tău cu sufletul bolnav are nevoie de tine și tu însuţi ai
nevoie de iubirea lui. El are nevoie de experienţa unuia care a
fost la fel de slab, care poate simţi împreună cu el și îl poate ajuta.
Cunoașterea propriei slăbiciuni ar trebui să ne facă în stare să-l
ajutăm pe altul în nevoia lui amară. Nu ar trebui să trecem
niciodată pe lângă un suflet suferind, fără a căuta să-i oferim
mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiaţi de Dumnezeu.
Părtășia cu Domnul Hristos, legătura personală cu un Mântu-
itor viu, este cea care face ca mintea, inima și sufletul să poată
triumfa asupra firii decăzute. Vorbiţi-i celui rătăcit despre braţul
atotputernic care îl va susţine, despre mila infinită a Domnului
Hristos care simte împreună cu el. Nu este suficient să creadă că
există o Lege și o putere, care nu au nici o milă și nu aud niciodată
strigătul după ajutor. El are nevoie să se prindă de o mână caldă,
să se încreadă într-o inimă plină de duioșie. Menţineţi-i atenţia
îndreptată spre prezenţa divină, care este alături de el în
permanenţă și privește neîncetat asupra lui cu o dragoste plină de
milă. Îndemnaţi-l să se gândească la inima Tatălui, care este
îndurerată de păcat, la mâna Sa care continuă să fie întinsă spre
el, la glasul Său care spune: „Afară numai dacă vor căuta ocrotirea
Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia
294 27,5).
Când vă angajaţi în această lucrare, alături de voi se află
tovarăși nevăzuţi de ochii omenești. Îngerii cerului au fost alături
de samariteanul care s-a îngrijit de străinul rănit. Îngerii din curţile
cerești stau alături de toţi cei care Îi slujesc lui Dumnezeu, împli-
nind nevoile semenilor lor. Voi vă bucuraţi de cooperarea
personală a Domnului Hristos. El este cel care înnoiește totul și,
dacă lucraţi sub îndrumarea Sa, veţi vedea rezultate mari.
De credincioșia voastră în această lucrare vor depinde bunăsta-
rea altora și destinul vostru veșnic. Domnul Hristos caută să-i
înalţe pe toţi cei care vor fi aduși într-o relaţie de tovărășie cu
Sine, pentru ca noi să putem fi una cu El, după cum El este una
cu Tatăl. El ne îngăduie să venim în contact cu suferinţe și
nenorociri pentru a ne chema să părăsim egoismul nostru. El caută
să dezvolte în noi atributele caracterului Său – compasiunea,
duioșia și iubirea. Când acceptăm această lucrare de slujire, ne
înscriem de bunăvoie [389] în școala Sa, ca să fim pregătiţi pentru
curţile cerului. Iar dacă o respingem, noi respingem învăţătura
Sa și alegem despărţirea veșnică de prezenţa Sa.
„Dacă vei umbla pe căile Mele”, declară Domnul, „și dacă vei
păzi poruncile Mele… te voi lăsa să intri împreună cu cei ce sunt
aici” – chiar printre îngerii care înconjoară tronul Său (Zaharia
3,7). Prin cooperarea cu fiinţele cerești în lucrarea lor pe pământ,
noi ne pregătim să fim tovarășii lor în ceruri. „Nu sunt oare toţi
duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce
vor moșteni mântuirea?” (Evrei 1,14). Îngerii din ceruri le vor
spune bun venit celor de pe pământ, care au trăit „nu ca să li se
slujească, ci ei să slujească” (Matei 20,28). În această tovărășie
binecuvântată, vom învăţa, spre bucuria noastră veșnică, tot ce Cine este aproapele meu?
este cuprins în întrebarea: „Cine este aproapele meu?”
295
RÃSPLATA HARULUI*
Iudeii aproape că pierduseră din vedere adevărul despre harul

fără plată al lui Dumnezeu. Rabinii îi învăţau că favoarea lui
Dumnezeu trebuia câștigată prin merite. Ei sperau să obţină prin
faptele proprii răsplata neprihănirii. Prin urmare, închinarea lor
era determinată de un spirit mercantil. Nici măcar ucenicii nu
erau întru totul lipsiţi de acest spirit, iar Mântuitorul căuta orice
ocazie pentru a le arăta greșeala lor. Chiar înainte de a rosti pa-
rabola lucrătorilor, s-a petrecut un eveniment care I-a oferit ocazia
de a prezenta principiile corecte.
Pe când mergea pe drum, un tânăr conducător a alergat spre
El și, îngenunchind, L-a salutat cu respect. „Bunule Învăţător”, a
spus el, „ce să fac ca să moștenesc viaţa veșnică?” (Marcu 10,17)
Conducătorul I se adresase Domnului Hristos doar ca unui
rabin respectat, fără a-L considera Fiul lui Dumnezeu. Mântuito-
rul i-a zis: „Pentru ce Mă numești bun?” „Nimeni nu este bun
decât Unul singur: Dumnezeu” (Marcu 10,18). Pe ce temei Mă
numești [391] bun? Doar Dumnezeu este bun. Dacă Mă recu-
noști ca fiind astfel, trebuie să mă accepţi ca Fiu și reprezentant
al Său.
„Dacă vrei să intri în viaţă”, a adăugat El, „păzește poruncile.”
Caracterul lui Dumnezeu este exprimat în Legea Sa și, ca să fii în
armonie cu Dumnezeu, fiecare faptă a ta trebuie să izvorască din
principiile Legii Sale.
Domnul Hristos nu a micșorat cerinţele Legii. Exprimându-Se
într-o manieră inconfundabilă, El a prezentat ascultarea ca fiind
condiţia primirii vieţii veșnice, aceeași condiţie care i s-a cerut lui
296 Adam înainte de cădere. Domnul nu așteaptă de la oameni cu
nimic mai puţin acum, decât a așteptat de la omul din Paradis,
*
Capitol bazat pe textele din Matei 19,16-30; 20,1-16; Marcu 10,17-31;
Luca 18,18-30.
adică ascultarea desăvârșită, neprihănirea deplină. Cerinţa pentru
cei aflaţi sub legământul harul este tot atât de cuprinzătoare,
precum a fost cerinţa din Eden – armonia cu Legea lui Dumnezeu,
care este sfântă, dreaptă și bună.
La cuvintele: „Păzește poruncile”, tânărul a întrebat: „Care?” El
a presupus că Domnul Hristos S-a referit la vreo prevedere ceremo-
nială, dar Domnul vorbea despre Legea dată pe Sinai. El a
menţionat mai multe porunci scrise pe cea de a doua tablă a Deca-
logului și apoi le-a rezumat pe toate în principiul: „… Să iubești
pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19,19).
Tânărul a răspuns fără ezitare: „Toate aceste porunci le-am păzit
cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipsește?” (Matei 19,20).
Concepţia lui despre Lege era superficială și se limita doar la
aspectele exterioare. Judecat după standardul omenesc, el își
păstrase un caracter nepătat. Viaţa lui exterioară fusese într-o mare
măsură nevinovată, iar el credea cu sinceritate că ascultarea lui era
perfectă, fără nici o greșeală. Totuși tânărul avea o teamă ascunsă,
că relaţia lui spirituală cu Dumnezeu nu era întru totul bună. Acest
fapt l-a determinat să întrebe: „Ce-mi mai lipsește?”
„Dacă vrei să fii desăvârșit”, i-a zis Domnul Hristos, „du-te de
vinde ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară [392] în cer! Apoi
vino, și urmează-Mă. Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat
foarte întristat; pentru că avea multe avuţii” (Matei 19,21.22).
Cel care se iubește pe sine este un călcător al Legii. Aceasta a
dorit Domnul Isus să-i descopere tânărului și l-a supus unui test
care avea scopul de a face evident egoismul din inima lui. Domnul
Răsplata harului
i-a arătat pata din caracterul său. Tânărul nu a vrut să primească

o lumină mai mare. El păstrase în suflet un idol. Dumnezeul lui
era lumea. El pretindea că a păzit Legea, dar îi lipsea acel principiu
care era însuși spiritul și viaţa tuturor poruncilor. El nu avea o
dragoste adevărată faţă de Dumnezeu și faţă de oameni. Acestui
tânăr îi lipsea tocmai ceea ce l-ar fi putut face să fie pregătit pentru 297
a intra în Împărăţia cerurilor. Datorită iubirii de sine și a câștigului
lumesc, el nu era în armonie cu principiile Cerului.
Când tânărul conducător a venit la Domnul Isus, sinceritatea
și seriozitatea [393] lui au cucerit inima Mântuitorului. Isus S-a
uitat ţintă la el și l-a iubit (Marcu 10,21). Domnul a văzut în el un

om care ar fi putut sluji ca predicator al neprihănirii. El era tot
atât de dispus să-l primească pe acest tânăr talentat și nobil, cum
i-a primit pe sărmanii pescari care L-au urmat. Dacă și-ar fi dedicat
aptitudinile în slujba lucrării de salvare a sufletelor, el ar fi putut
deveni un lucrător sârguincios și plin de succes pentru Hristos.
Dar mai întâi trebuia să accepte condiţiile uceniciei. El trebuia
să se consacre fără rezerve lui Dumnezeu. La chemarea Mântuito-
rului, Ioan, Petru, Matei și tovarășii lor au lăsat totul, s-au ridicat
și au mers după El (Luca 5,28). Aceeași consacrare i se cerea și
tânărului conducător. Iar în această privinţă, Domnul Hristos nu
i-a cerut un sacrificiu mai mare decât cel pe care îl făcuse El
Însuși. „El, măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru
ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8,9). Tână-
rul trebuia doar să meargă pe calea pe care îl conducea Domnul
Hristos.
Domnul Hristos l-a privit și a dorit nespus de mult mântuirea
lui. El a dorit să-l trimită ca sol al binecuvântării oamenilor. În
locul lucrurilor la care I-a cerut să renunţe, Hristos îi oferea
privilegiul tovărășiei Sale. „Urmează-Mă”, i-a zis El. Petru, Iacov
și Ioan au considerat acest privilegiu ca fiind o bucurie. Chiar și
tânărul Îl admira pe Domnul Hristos. Inima lui era atrasă de
Mântuitorul. Dar el nu a fost gata să accepte principiul Său cu
privire la sacrificiul de sine. El a dorit viaţa veșnică, dar nu a fost
dispus să primească în suflet acea iubire neegoistă, care înseamnă
viaţa, și s-a îndepărtat întristat de Domnul Hristos.
În timp ce tânărul pleca, Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi:
„Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au
avuţii!” (Marcu 10,23). Aceste cuvinte i-au uimit pe [394] ucenici.
Ei fuseseră învăţaţi să-i considere pe bogaţi ca fiind niște favorizaţi
ai Cerului. Ei înșiși sperau să primească putere și bogăţii lumești
298 în împărăţia lui Mesia. Dacă bogaţii aveau să intre cu mare
dificultate în împărăţie, ce speranţă ar mai fi rămas pentru restul
oamenilor?
„Isus a luat din nou cuvântul, și le-a zis: ’Fiilor, cât de anevoie
este pentru cei ce se încred în bogăţii, să intre în Împărăţia lui
Dumnezeu! Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac,
decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu!’ Ucenicii
au rămas și mai uimiţi” (Marcu 10,24-26). Acum, și-au dat seama
că și ei erau incluși în această avertizare solemnă. În lumina
cuvintelor Mântuitorului se dezvăluia dorinţa lor ascunsă după
putere și bogăţii. Având o presimţire rea cu privire la ei înșiși, au
exclamat: „Cine poate atunci să fie mântuit?” (Marcu 10,26)
„Isus S-a uitat ţintă la ei, și le-a zis: ’Lucrul acesta este cu
neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu, pentru că toate lucrurile
sunt cu putinţă la Dumnezeu’” (Marcu 10,27).
Un om nu poate intra în ceruri, pur și simplu, pentru că este
bogat. Bogăţia nu-i conferă nici un drept la moștenirea sfinţilor
în lumină. Orice om poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu numai
prin harul nemeritat al Domnului Hristos.
Atât celor bogaţi, cât și celor săraci le sunt adresate cuvintele
Duhului Sfânt: „Voi nu sunteţi ai voștri? Căci aţi fost cumpăraţi cu
un preţ” (1 Corinteni 6,19.20). Când au această credinţă, oamenii
consideră că proprietăţile lor sunt niște bunuri care le-au fost
încredinţate spre a fi folosite, după cum îi va îndruma Dumnezeu,
pentru salvarea celor pierduţi și pentru mângâierea celor săraci și
a celor suferinzi. Omului îi este imposibil să gândească așa, deoarece
inima lui se atașează de bogăţiile pământești. Sufletul legat în slujba
Mamonei este surd la strigătul nevoii omenești. Dar la Dumnezeu
toate lucrurile sunt posibile. Contemplând iubirea inegalabilă a
Domnului Hristos, inima egoistă va fi îmblânzită și supusă.
Asemenea fariseului Saul, cei bogaţi vor fi determinaţi să spună:
Răsplata harului
„Dar lucrurile, care pentru mine erau câștiguri, [395] le-am socotit
ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, și acum privesc toate
aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al
cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut
toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos” (Filipeni
3,7.8). Ca urmare, ei se vor bucura să se considere niște administra- 299
tori ai harului nespus de felurit al lui Dumnezeu și, din iubire pentru
El, slujitori ai tuturor oamenilor.
Petru a fost primul care și-a revenit din convingerea tainică,
inspirată de cuvintele Mântuitorului. El s-a gândit cu satisfacţie la
tot ce renunţaseră, el și fraţii lui, pentru Domnul Hristos. „Iată”, a

zis el, „noi am lăsat totul, și Te-am urmat” (Marcu 10,28). Amintin-
du-și de făgăduinţa condiţionată, care îi fusese adresată tânărului
conducător: „Vei avea o comoară în cer”, a întrebat ce urmau să
primească, el și tovarășii lui, ca răsplată pentru sacrificiile lor.
Răspunsul Mântuitorului a umplut de fior inimile acelor pescari
galileeni. El descria onoruri care împlineau visurile lor cele mai
înalte: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe
scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor,
voi, care M-aţi urmat, veţi ședea și voi pe douăsprezece scaune
de domnie, și veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui
Israel” (Matei 19,28). Și a adăugat: „Și oricine a lăsat case sau
fraţi, [396] sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori,
sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit și va moșteni
viaţa veșnică” (Matei 19,29).
Dar întrebarea lui Petru: „... Ce răsplată vom avea?” dezvăluise
un spirit care nu i-ar fi pregătit într-o manieră corectă pe ucenici
pentru a fi soli ai Domnului Hristos, deoarece era un spirit mercan-
til. Deși fuseseră atrași de dragostea Domnului Isus, ucenicii nu
erau întru totul liberi de fariseism. Ei încă lucrau cu gândul de a
merita o răsplată pe măsura muncii lor. Ei cultivau un spirit de
înălţare și de mulţumire de sine și se comparau între ei. Când
unul greșea într-o anumită privinţă, ceilalţi nutreau sentimente
de superioritate.
Pentru ca ucenicii să nu piardă din vedere principiile Evan-
gheliei, Domnul Hristos le-a spus o parabolă care ilustra maniera
în care îi tratează Dumnezeu pe slujitorii Săi și spiritul în care
dorește să lucreze pentru El.
„Împărăţia cerurilor”, a spus El, „se aseamănă cu un gospodar,
care a ieșit dis-de-dimineaţă, să-și tocmească lucrători la vie”
(Matei 20,1). În vremea aceea, era obiceiul ca oamenii care căutau
de lucru să aștepte în pieţele publice, iar cei ce voiau să-i angajeze
300 mergeau acolo pentru a găsi slujitori. Parabola prezintă un om
care a mers în piaţă la diferite ore pentru a angaja lucrători. Cei
angajaţi la primele ore ale zilei au convenit să lucreze pentru o
anumită sumă de bani. Cei angajaţi mai târziu au lăsat ca stăpânul
să decidă plata pe care o vor primi.
„Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: ’Cheamă pe
lucrători, și dă-le plata, începând de la cei de pe urmă, până la cei
dintâi. Cei din ceasul al unsprezecelea au venit, și au luat fiecare
câte un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai
mult; dar au primit și ei tot câte un leu de fiecare” (Matei 20,8-10).
Modul îi care i-a tratat stăpânul pe lucrătorii din via [397] sa
reprezintă modul în care îi tratează Dumnezeu pe oameni. În
relaţiile de afaceri de pe pământ, răsplata este acordată propor-
ţional cu munca îndeplinită. Lucrătorii se așteaptă să fie plătiţi
doar cât merită. Dar în parabolă, Domnul Hristos ilustra principiile
Împărăţiei Sale – o Împărăţie care nu era din lumea aceasta. El
nu era condus de nici un standard omenesc. Domnul spune: „Căci
gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, și căile voastre nu sunt
căile Mele. … Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât
sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre și gândurile Mele faţă
de gândurile voastre” (Isaia 55,8.9).
În parabolă, primii lucrători au fost de acord să lucreze pentru
o anumită sumă de bani și au primit suma stabilită, dar nimic mai
mult. Cei angajaţi mai târziu au crezut în promisiunea stăpânului:
„Și vă voi da ce va fi cu dreptul” (Matei 20,4). Ei și-au arătat în-
crederea în el, prin faptul că nu au pus nici o întrebare cu privire
la plată. Ei au avut încredere în dreptatea și echitatea lui. Acești
lucrători au fost răsplătiţi, dar nu după cantitatea de muncă pe
care au depus-o, ci în conformitate cu generozitatea voinţei sale.
Așa dorește Dumnezeu să ne încredem în Acela care îi
îndreptăţește pe cei păcătoși. El nu ne răsplătește după meritul
Răsplata harului
nostru, ci după voinţa și hotărârea Sa, „după planul veșnic, pe

care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3,11).
„El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire,
ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3,5). Iar pentru cei care se încred
în El, va face „nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”
(Efeseni 3,20). 301
Nu cantitatea muncii sau rezultatele ei vizibile o fac să fie
valoroasă în ochii lui Dumnezeu, ci spiritul în care este îndeplinită.
Cei care au venit în vie în ceasul al unsprezecelea au fost mulţumiţi
că au avut ocazia să lucreze. Inima lor era plină de recunoștinţă
faţă de acela care îi acceptase și, la încheierea zilei, când stăpânul

i-a plătit pentru o zi întreagă de lucru, [398] au fost foarte
surprinși. Ei știau că nu merită o asemenea răsplată. Iar bunătatea
exprimată de înfăţișarea celui care îi angajase i-a umplut de
bucurie. Acești lucrători nu au uitat niciodată bunătatea stăpânului
și nici răsplata generoasă pe care au primit-o. Tot așa se întâmplă
și cu păcătosul care, cunoscându-și nevrednicia, intră în via
Stăpânului în ceasul al unsprezecelea. Timpul lui de slujire pare
atât de scurt, iar el simte că nu merită răsplata, dar este plin de
bucurie, pentru că Dumnezeu l-a acceptat. El lucrează cu un spirit
umil și încrezător, plin de recunoștinţă pentru privilegiul de a fi
conlucrător cu Domnul Hristos. Acesta este spiritul pe care
Dumnezeu îl onorează cu plăcere.
Domnul dorește să ne încredem în El, fără să punem nici o
întrebare cu privire la măsura în care vom fi răsplătiţi. Când în
suflet locuiește Hristos, gândul răsplătirii nu este predominant.
Nu acesta este motivul care determină slujirea noastră. Este ade-
vărat că, într-o anumită ordine a priorităţilor, trebuie să respectăm
ideea de răsplată sau recompensă. Dumnezeu dorește să preţuim
binecuvântările pe care ni le-a făgăduit. Dar El nu vrea să fim
absorbiţi de dorinţa după răsplată și nici să considerăm că trebuie
să primim o recompensă pentru fiecare îndatorire îndeplinită. Nu
ar trebui să fim atât de nerăbdători să câștigăm răsplata, [399] ci
mai degrabă să dorim să facem ce este bine, fără a ţine seama de
vreun câștig.
Aceasta nu îi scuză pe aceia care aud prima chemare la lucru,
dar neglijează să intre în via Domnului. Când stăpânul s-a dus în
piaţă în ceasul al unsprezecelea și a găsit oameni fără lucru, a
spus: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?” (Matei 20,6).
Răspunsul a fost: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni” (Matei 20.7).
Nici unul dintre cei chemaţi la acea oră târzie din zi nu fusese
302 acolo dimineaţa. Ei nu refuzaseră chemarea. Cei care refuză și se
pocăiesc după aceea, fac bine că se pocăiesc. Dar este periculos
să tratezi în mod ușuratic prima chemare a harului.
Când fiecare lucrător al viei a primit câte un leu (Matei 20,9),
cei care începuseră munca de dimineaţă s-au simţit ofensaţi. Nu
lucraseră ei douăsprezece ore? gândeau în sinea lor. Și oare nu
era drept să primească mai mult decât cei care lucraseră doar o
oră în partea mai răcoroasă a zilei? Ei au zis: „Aceștia de pe
urmă n-au lucrat decât un ceas, și la plată i-ai făcut deopotrivă cu
noi, care am suferit greul și zăduful zilei” (Matei 20,12).
„Prietene”, i-a răspuns stăpânul unuia dintre ei, „ţie nu-ţi fac
nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se
cuvine și pleacă. Eu vreau să plătesc și acestuia din urmă ca și ţie.
Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău,
fiindcă eu sunt bun?” (Matei 20,13-15)
„Tot așa, cei din urmă vor fi cei dintâi, și cei dintâi vor fi cei
din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleși”
(Matei 20,16).
Primii lucrători din parabolă îi reprezintă pe aceia care, datorită
serviciilor lor, pretind să fie trataţi mai bine decât ceilalţi. Ei își
încep lucrarea cu un spirit de mulţumire de sine și nu o aduc la
îndeplinire cu renunţare și sacrificiu de sine. Poate că au pretins
toată viaţa că Îi slujesc lui Dumnezeu, poate că au fost [400]
primii în a suporta greutăţile, lipsurile și încercările, și ca urmare
se consideră îndreptăţiţi să primească o răsplată mare. Ei se
gândesc mai mult la răsplată, decât la privilegiul de a fi slujitori ai
lui Hristos. În concepţia lor, munca și sacrificiile făcute le dau
dreptul să fie mai onoraţi decât ceilalţi și, pentru că această pre-
tenţie nu le este recunoscută, se simt ofensaţi. Dacă și-ar fi adus
la îndeplinire lucrarea într-un spirit iubitor și încrezător, ei ar fi
continuat să fie cei dintâi, dar atitudinea nemulţumită și recalci-
trantă este necreștinească și dovedește că nu sunt vrednici de
Răsplata harului
încredere. Ea descoperă dorinţa lor de înălţare de sine, neîncrede-

rea lor în Dumnezeu și spiritul lor de gelozie și de ranchiună faţă
de fraţii lor. Pentru ei, bunătatea și dărnicia Domnului sunt doar
o ocazie de a murmura. În felul acesta, ei arată că sufletul lor nu
are nici o legătură cu Dumnezeu. Ei nu cunosc bucuria conlucrării
cu Maestrul divin. 303
Nimic nu este mai ofensator pentru Dumnezeu, ca acest spirit
îngust și egoist. El nu poate conlucra cu nici un om care manifestă
astfel de trăsături. Aceste persoane sunt insensibile faţă de lucrarea
Duhului Său.
Iudeii fuseseră primii chemaţi în via Domnului și, datorită

acestui fapt, erau mândri și plini de îndreptăţire de sine. Ei
considerau că anii îndelungaţi de slujire le confereau dreptul de a
primi o răsplată mai mare decât alţii. Nimic nu era mai supărător
pentru ei ca ideea că neamurile trebuiau să fie acceptate ca având
privilegii egale cu ale lor în privinţa lucrurilor lui Dumnezeu.
Domnul Hristos i-a avertizat pe ucenicii care fuseseră chemaţi
cei dintâi să-L urmeze, ca nu cumva să cultive același gând rău.
El a văzut că dezvoltarea unui spirit al îndreptăţirii de sine ar
însemna slăbiciunea și blestemul bisericii. Dacă s-ar întâmpla
astfel, oamenii ar crede că pot face ceva pentru a obţine un loc în
Împărăţia cerurilor. Ei și-ar imagina că Domnul ar veni să-i ajute,
numai după ce au făcut un progres bine determinat. [401] În
acest fel, ar exista foarte multă încredere în sine și mai puţină în
Domnul Isus. Mulţi dintre cei care au făcut un progres oarecare
ar fi îngâmfaţi și s-ar considera superiori altora. Ei ar fi dornici să
fie flataţi și s-ar umple de invidie dacă nu ar fi consideraţi cei mai
importanţi. Acesta era pericolul de care Domnul Hristos căuta
să-i ferească pe ucenicii Săi.
Orice mândrie bazată pe merite personale este nepotrivită.
„Așa vorbește Domnul: ’Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea
lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu
bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că Mă
cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată și
dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice
Domnul’” (Ieremia 9,23.24).
Răsplata nu este oferită pe temeiul faptelor, pentru ca nici un
om să nu se îngâmfe, ci este oferită în totalitate prin har. „Ce
vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoșul nostru
Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are
cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice
304 Scriptura? ’Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit
ca neprihănire’. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se
socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu
lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit,
credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” (Romani
4,1-5). Prin urmare, nu există nici o posibilitate ca vreun om să
se înalţe mai presus de altul sau să fie invidios. [402] Nimeni nu
este mai privilegiat decât ceilalţi și nimeni nu poate pretinde că
are dreptul la răsplată.
Atât cei dintâi, cât și cei din urmă trebuie să fie părtași la
marea și veșnica răsplată, iar cei dintâi ar trebui să le spună celor
din urmă un bun venit cu bucurie. Cel care îl invidiază pe altul
pentru răsplata lui uită că el însuși este mântuit numai prin har.
Parabola lucrătorilor viei mustră orice formă de gelozie și suspi-
ciune. Dragostea se bucură de adevăr și nu dă curs nici unei com-
paraţii invidioase. Cel care iubește face comparaţie numai între
caracterul plăcut al Domnului Hristos și propriul caracter nedesă-
vârșit.
Această parabolă este o avertizare prin care tuturor lucrăto-
rilor li se spune că, oricât de îndelungată ar fi slujirea lor, oricât
de multe ar fi lucrările lor, fără umilinţă înaintea lui Dumnezeu,
nu sunt nimic. În așezarea pe tron a eului nu există nici o religie.
Cel care are ca ţintă glorificarea eului va constata că este lipsit de
acel har unic care îl poate face eficient în slujba Domnului Hristos.
Ori de câte ori mândria și mulţumirea de sine sunt îngăduite,
lucrarea este prejudiciată.
Nu lungimea timpului de slujire, ci bunăvoinţa și credincioșia
noastră în lucrare constituie caracteristicile care o fac acceptabilă
înaintea lui Dumnezeu. Dacă este îndeplinită cu sinceritate și
uitare de sine, cea mai mică îndatorire este mai plăcută înaintea
lui Dumnezeu, decât lucrarea cea mai mare, care este afectată de
Răsplata harului
iubirea de sine. Dumnezeu caută să vadă cât de mult cultivăm

spiritul Domnului Hristos și cât de mult asemănarea noastră cu
Hristos este dezvăluită prin lucrarea noastră. El ia în considerare
mai mult iubirea și credincioșia cu care lucrăm, decât cantitatea
pe care o realizăm.
Când egoismul este mort, când lupta pentru supremaţie este 305
alungată, când recunoștinţa umple inima și iubirea face ca viaţa să
aibă un parfum plăcut, numai atunci Domnul Hristos locuiește în
suflet, iar noi suntem recunoscuţi ca împreună-lucrători cu
Dumnezeu.
Oricât de grea este munca lor, adevăraţii lucrători nu o privesc

ca pe o trudă istovitoare și neplăcută. Ei sunt gata să sacrifice
totul [403] și să fie sacrificaţi, dar lucrarea lor este voioasă și o
îndeplinesc cu o inimă bucuroasă. Bucuria în Dumnezeu este
exprimată prin Isus Hristos. Bucuria lor este bucuria pe care a
avut-o Domnul Hristos – „să fac voia Celui ce M-a trimis și să
împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4,34). Ei conlucrează cu Domnul
slavei. Acest gând face ca munca lor să fie mai plăcută, le întărește
voinţa și le dă puterea spirituală și curajul de a înfrunta orice ar
putea veni. Lucrând cu o inimă neegoistă, înnobilată prin părtășia
cu suferinţele lui Hristos, împărtășind simţămintele Sale de simpa-
tie și conlucrând cu El în lucrarea Sa, ei contribuie la creșterea
bucuriei Sale și aduc laudă și onoare înaltului Său Nume.
Acesta este spiritul oricărei lucrări adevărate îndeplinite în
slujba lui Dumnezeu. Datorită lipsei acestui spirit, mulţi dintre
cei care par a fi cei dintâi devin cei din urmă, în timp ce aceia care
îl au, chiar dacă sunt socotiţi a fi cei din urmă, vor deveni cei
dintâi.
Există mulţi oameni care s-au consacrat Domnului Hristos și
totuși nu văd nici o ocazie de a îndeplini o lucrare mare sau de a
face sacrificii mari în slujba Sa. Ei pot găsi mângâiere, gândin-
du-se că nu este necesară acea renunţare la sine a martirilor, care
Îi este cea mai plăcută lui Dumnezeu. Este posibil ca misionarul
care înfruntă zi de zi pericolul și moartea să nu se afle în poziţia
cea mai înaltă în rapoartele cerului. Un om care este creștin în
viaţa sa particulară, care renunţă la sine zi de zi, este sincer în
scopurile sale și nutrește gânduri curate, este credincios și evla-
vios, se comportă cu blândeţe atunci când este provocat, este
conștiincios în lucrurile mici și reprezintă caracterul Domnului
Hristos în viaţa de cămin, poate fi în ochii lui Dumnezeu chiar
mai preţios decât un misionar renumit în întreaga lume sau decât
306 un martir.
O, cât de diferite sunt standardele prin care evaluează Dumnezeu
caracterul, în comparaţie cu standardele oamenilor. Dumnezeu vede
ispitele numeroase la care a rezistat un om, ispite în cămin și în
inimă, despre care nici lumea și nici măcar prietenii nu au știut
niciodată nimic. El vede umilinţa sufletului din cauza propriei
slăbiciuni, pocăinţa [404] sinceră chiar și pentru un singur gând
rău. El vede dedicarea cu toată inima în slujba Sa. Dumnezeu nu a
trecut cu vederea ceasurile de luptă grea cu eul – o bătălie în care
s-a câștigat biruinţa. Toate acestea sunt cunoscute de Dumnezeu
și de îngeri. În prezenţa Sa este scrisă o carte de amintire pentru
toţi cei care se tem de Domnul și se gândesc la Numele Său.
Secretul succesului nu constă în pregătirea noastră intelectuală,
în numărul sau înzestrarea talentelor noastre și nici în voinţa
omenească. Trebuie să-L contemplăm pe Domnul Hristos, recu-
noscând neputinţa noastră și, prin Acela care este izvorul întregii
puteri, gândul care inspiră cea mai înaltă cugetare, cel ascultător
și hotărât va câștiga biruinţă după biruinţă.
Oricât de scurt ar fi timpul nostru de slujire și oricât de umilă
ar fi lucrarea noastră, dacă Îl urmăm pe Hristos cu o credinţă
simplă, nu vom fi dezamăgiţi în ce privește răsplata. Ceea ce nu
pot câștiga nici chiar cei mai mari și mai înţelepţi oameni, poate
primi credinciosul cel mai slab și mai umil. Porţile de aur ale
cerului nu se deschid pentru cel care se înalţă pe sine. Ele nu se
deschid pentru cel cu un spirit mândru. Dar porţile veșnice se
vor deschide larg la atingerea plăpândă a unui copilaș. Cât de
binecuvântată va fi răsplata harului pentru cei care au lucrat în
slujba lui Dumnezeu, în simplitatea credinţei și a iubirii.
Răsplata harului
307
„ÎN ÎNTÂMPINAREA MIRELUI”*
Domnul Hristos se afla împreună cu ucenicii Săi pe Muntele

Măslinilor. Soarele coborâse în spatele munţilor, iar cerul era
învăluit de umbrele serii. În faţa lor se vedea o casă luminată
strălucitor, ca și când acolo ar fi avut loc o sărbătoare. Lumina
străbătea prin ferestre, iar în jurul casei aștepta un grup de oameni,
indicând faptul că alaiul de nuntă urma să apară în curând. În
multe zone ale Orientului, sărbătorile de nuntă au loc seara. Mirele
merge să-și întâlnească mireasa și să o conducă la casa lui. În
lumina torţelor, alaiul miresei pornește de la casa tatălui ei și
merge spre casa mirelui unde are loc o masă festivă oferită invi-
taţilor. În scena pe care o privea Domnul Hristos, un grup de
oameni aștepta să apară alaiul miresei pentru a se alătura partici-
panţilor la nuntă.
În apropierea casei miresei așteptau zece fecioare îmbrăcate
în alb. Fiecare ducea o candelă aprinsă și un mic vas cu untdelemn.
Toate așteptau cu nerăbdare sosirea mirelui. [406] Dar acesta
întârzia. Orele au trecut una după alta, iar fecioarele au obosit și
au adormit. La miezul nopţii s-a auzit un strigăt: „Iată mirele,
ieșiţi-i în întâmpinare!” (Matei 25,6). Trezindu-se brusc, fecioarele
adormite au sărit în picioare. Ele au văzut alaiul apropiindu-se,
luminat de torţe și însoţit de sunetul vesel al muzicii. Fecioarele
au auzit glasul mirelui și al miresei. Atunci, și-au luat lămpile și
au început să le aprindă, grăbindu-se să le iasă în întâmpinare.
Dar cinci dintre ele neglijaseră să-și umple vasul cu untdelemn.
Ele nu anticipaseră o întârziere atât de lungă și nu erau pregătite
pentru o situaţie de urgenţă. Tulburate, au apelat la tovarășele
308
lor mai înţelepte, zicând: „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci
ni se sting candelele” (Matei 25,8). Dar celelalte cinci fecioare,
care tocmai și-au aprins lămpile, își goliseră vasele de untdelemn.
Ele nu mai aveau untdelemn de rezervă și au răspuns: „Nu, ca nu
*
cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă
la cei ce vând untdelemn și cumpăraţi-vă” (Matei 25,9).
În timp ce fecioarele s-au dus să cumpere untdelemn, alaiul a
ajuns, și ele au rămas în urmă. Cele cinci fecioare care aveau lămpile
aprinse s-au alăturat mulţumii, au intrat în casă împreună cu
nuntașii, iar ușa s-a închis. Când au ajuns la sala de nuntă, fecioarele
neînţelepte au primit un refuz neașteptat. Stăpânul ospăţului a
declarat: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” (Matei 25,12). Ele
au fost lăsate afară, în mijlocul străzii, în întunericul nopţii.
Pe când privea nuntașii care așteptau sosirea mirelui, Domnul
Hristos le-a spus ucenicilor Săi parabola celor zece fecioare,
ilustrând prin aceasta experienţa bisericii din timpul celei de a doua
veniri.
Cele două categorii de fecioare reprezintă două clase de creștini
care declară că Îl așteaptă pe Domnul lor. Ei sunt reprezentaţi prin
niște fecioare, deoarece mărturisirea lor de credinţă este curată.
Lămpile din parabolă reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. [407]
Psalmistul spune: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele
mele, și o lumină pe cărarea mea” (Psalmi 119,105). Untdelemnul
este un simbol al Duhului Sfânt. Așa este reprezentat Duhul Sfânt în
profeţia lui Zaharia: „Îngerul, care vorbea cu mine, s-a întors”, spune
el, „și m-a trezit ca pe un om, pe care-l trezești din somnul lui. El m-a
întrebat: ’Ce vezi?’ Eu am răspuns: ’M-am uitat și iată că este un
„În întâmpinarea Mirelui”
sfeșnic cu totul de aur, și deasupra lui un vas cu untdelemn și pe el
șapte candele, cu șapte ţevi pentru candelele care sunt în vârful
sfeșnicului. Și lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului, și
altul la stânga lui. Și, luând iarăși cuvântul, am zis îngerului, care
vorbea cu mine: ’Ce înseamnă lucrurile acestea, domnul meu?’ …
Atunci el a luat din nou cuvântul, și mi-a zis: ’Acesta este cuvântul
Domnului către Zorobabel, și sună astfel: «Lucrul acesta nu se va
face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul
oștirilor!»’ … Am luat a doua oară cuvântul, și i-am zis: ’Ce înseamnă 309
cele două ramuri de măslin, [408] care sunt lângă cele două ţevi de
aur, prin care curge uleiul auriu din el?’ … Și el a zis: ’Aceștia sunt
cei doi unși, care stau înaintea Domnului întregului pământ’” (Zaharia
4,1-14).
Din cei doi măslini, uleiul auriu curgea prin ţevile de aur în
vasul sfeșnicului, iar de aici ajungea în candelele de aur care
luminau sanctuarul. Tot astfel, prin cei sfinţi care stau în prezenţa
lui Dumnezeu, Duhului Său le este împărţit slujitorilor omenești,
care sunt consacraţi lucrării Sale. Misiunea celor doi unși este de
a-i transmite poporului lui Dumnezeu acel har ceresc unic, care
poate face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare și o lumină
pe cărare. „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin
tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oștirilor!” (Zaharia 4,6)
În parabolă, toate cele zece fecioare au ieșit în întâmpinarea
mirelui. Toate au avut candele și vase pentru untdelemn. Pentru un
timp, nu s-a văzut nici o deosebire între ele. Tot așa este și în privinţa
bisericii care trăiește chiar înainte de cea de a doua venire a Domnului
Hristos. Toate cunosc Scripturile. Toate au auzit solia cu privire la
faptul că venirea Domnul Hristos este aproape și toate așteaptă cu
încredere sosirea Sa. Dar starea din prezent este asemenea celei din
parabolă. Intervine un timp de așteptare și credinţa este pusă la încer-
care. Iar când se aude strigătul: „Iată mirele, ieșiţi-i în întâmpinare!”
(Matei 25,6), mulţi sunt nepregătiţi. Ei nu au ulei în vase pentru
candelele lor. Ei sunt lipsiţi de Duhul Sfânt.
Fără Duhul lui Dumnezeu, cunoașterea Cuvântului Său nu are
nici o valoare. Dacă nu este însoţită de Duhul Sfânt, teoria
adevărului nu poate trezi sufletul și nici nu poate sfinţi inima. Un
om poate fi familiarizat cu poruncile și făgăduinţele Bibliei, dar
dacă Duhul lui Dumnezeu nu întipărește adevărul în inimă, carac-
terul nu va fi transformat. Fără iluminarea Duhului Sfânt, oamenii
nu vor fi capabili [411] să deosebească adevărul de eroare și vor
cădea sub ispitele iscusite ale lui Satana.
Cei din categoria reprezentată de fecioarele neînţelepte nu sunt
niște ipocriţi. Ei au o consideraţie faţă de adevăr, susţin adevărul și
sunt atrași de cei care cred adevărul, dar nu s-au supus lucrării Duhului
310 Sfânt. Ei nu au căzut pe Stânca Isus Hristos, dar nu au îngăduit ca
vechea lor fire să fie sfărâmată. Această categorie este reprezentată,
de asemenea, de ascultătorii simbolizaţi de pământul stâncos din
parabola semănătorului. Ei primesc Cuvântul îndată, dar dau greș în
a-și însuși principiile lui. Influenţa lui nu este statornică. Duhul Sfânt
lucrează asupra inimii omului, respectând dorinţa și consimţământul
acestuia, sădind în el o fire nouă, dar cei din categoria reprezentată
de fecioarele neînţelepte s-au mulţumit cu o lucrare superficială. Ei
nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Ei nu au studiat caracterul Său și nu au
păstrat o comuniune cu El, prin urmare, nu știu cum să se încreadă,
cum să privească la El și să trăiască. Slujirea pe care o îndeplinesc
pentru Dumnezeu degenerează într-o formă exterioară. „Și vin cu
grămada la tine, stau înaintea ta ca popor al meu, ascultă cuvintele
tale, dar nu le împlinesc, căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu
inima umblă tot după poftele lor” (Ezechiel 33,31). Apostolul Pavel
evidenţiază faptul că aceasta va fi caracteristica specifică a acelora
care vor trăi chiar înainte de cea de a doua venire a Domnului Hristos.
El spune: „Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci
oamenii vor fi iubitori de sine, … iubitori mai mult de plăceri decât
iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduin-
du-i puterea” (2 Timotei 3,1-5).
Aceasta este categoria de oameni care, în timp de primejdie,
strigă: Pace și liniște! Ei își liniștesc inima, spunând că sunt în
siguranţă și nici măcar nu visează la pericol. Când sunt treziţi din
starea de letargie, își dau seama de nevoia lor și îi roagă pe alţii să
le dea ce le lipsește, dar în lucrurile spirituale nimeni nu poate
suplini lipsa altuia. [412] Harul lui Dumnezeu i-a fost oferit
fiecărui suflet fără plată. Solia Evangheliei a fost vestită: „Și celui
ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!”
(Apocalipsa 22,17). Dar caracterul nu este transferabil. Nimeni
nu poate crede pentru altul. Nimeni nu poate primi Duhul Sfânt
pentru altul. Nimeni nu-i poate oferi altuia caracterul care este
rodul lucrării Duhului Sfânt. Chiar dacă „ar fi în mijlocul ei
[acestei ţări] Noe, Daniel și Iov, pe viaţa Mea zice Domnul,
Dumnezeu că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei și-ar mântui
sufletul prin neprihănirea lor” (Ezechiel 14,20).
Caracterul iese la iveală în timp de criză. Când vocea stăruitoare 311
a anunţat în miez de noapte: „Iată mirele, ieșiţi-i în întâmpinare”, și
fecioarele adormite s-au trezit din somn, atunci s-a văzut cine era
pregătit pentru acel eveniment. Ambele categorii de fecioare au
fost luate prin surprindere, dar una a fost pregătită pentru situaţia
de urgenţă, iar cealaltă a fost găsită nepregătită. Tot astfel, acum, o

nenorocire neașteptată, care aduce sufletul faţă în faţă cu moartea,
va arăta dacă există o vreo credinţă adevărată în făgăduinţele lui
Dumnezeu. Ea va arăta dacă sufletul este susţinut prin har. La
încheierea timpului de probă a omenirii, marea încercare finală
vine când va fi prea târziu pentru a împlini nevoia sufletului.
Cele zece fecioare veghează în amurgul istoriei acestui pământ.
Toate pretind a fi creștine. Toate au o chemare, un nume, o candelă
și toate declară că fac lucrarea lui Dumnezeu. Toate par să aștepte
venirea Domnului Hristos. Dar cinci sunt nepregătite. Cinci vor fi
surprinse de eveniment, înspăimântate și lăsate în afara sălii de ospăţ.
În ziua cea din urmă, mulţi vor cere să fie primiţi în Împărăţia
Domnului Hristos, spunând: „Noi am mâncat și am băut în faţa
Ta, și în uliţele noastre ai învăţat pe norod. … Doamne, Doamne!
[413] N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în
Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Și
El va răspunde: ’Vă spun că nu știu de unde sunteţi; depărtaţi-vă
de la Mine, voi toţi lucrătorii fărădelegii’” (Luca 13,26; Matei 7,22;
Luca 13,27). Ei nu au avut o legătură de prietenie cu Domnul
Hristos în viaţa aceasta, prin urmare, nu cunosc limba cerului și
sunt străini faţă de bucuria lui. „În adevăr, cine dintre oameni
cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el?
Tot așa: nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul
lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2,11).
Cele mai triste cuvinte care au ajuns vreodată la urechile
muritorilor sunt cuvintele de blestem: „Nu vă cunosc”. Numai
legătura de părtășie cu Duhul Sfânt, pe care aţi trecut-o cu vederea,
ar fi putut să vă facă să vă alăturaţi mulţimii voioase de la ospăţul
de nuntă. Voi nu puteţi lua parte la evenimentul acesta. Lumina lui
ar cădea peste niște ochi orbi și muzica lui ar ajunge la niște urechi
surde. În inima amorţită de lucrurile lumești, iubirea și bucuria
312 Lui nu ar putea face să vibreze nici o coardă a fericirii. Voi sunteţi
lăsaţi în afara cerului, datorită nepregătirii voastre pentru a face
parte din societatea Lui.
Nu putem fi gata să-L întâmpinăm pe Domnul, [414] dacă
mergem să umplem lămpile noastre goale, doar atunci când ne
trezim la auzirea strigătului: „Iată, Mirele vine!” Nu putem să-L
ţinem pe Domnul Hristos departe de viaţa noastră de pe pământ și
totuși să fim pregătiţi pentru a face parte din societatea Sa în ceruri.
În parabolă, fecioarele înţelepte aveau untdelemn în vasele de
rezervă ale candelelor lor. Candelele lor au rămas aprinse cu o
flacără neîntreruptă pe întregul parcurs al nopţii de veghere. Ele
au contribuit la creșterea luminii aprinse în onoarea mirelui.
Strălucind în întuneric, candelele lor au iluminat calea mirelui
spre casă, unde a avut loc ospăţul de nuntă.
Tot astfel trebuie să lumineze și urmașii Domnului Hristos în
întunericul lumii. Prin Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu este
o lumină care devine o putere transformatoare în viaţa celui ce îl
primește. Sădind în inima oamenilor principiile Cuvântului Său,
Duhul Sfânt dezvoltă în ei atributele lui Dumnezeu. Lumina slavei
Sale, caracterul Său, trebuie să lumineze pretutindeni prin urmașii
Săi. În felul acesta, ei trebuie să-L slăvească pe Dumnezeu, să
lumineze calea Mirelui spre casă, spre cetatea lui Dumnezeu și
spre locul unde are loc ospăţul nunţii Mielului.
Venirea mirelui a avut loc la miezul nopţii – la ora cea mai
întunecată. Tot așa, venirea Domnului Hristos va avea loc în perioada
cea mai întunecată a istoriei acestui pământ. Zilele lui Noe și ale
lui Lot au descris starea care va fi în lume chiar înainte de venirea
Fiului omului. Indicând spre acest timp, Sfintele Scripturi declară că
Satana va lucra cu toată puterea „și cu toate amăgirile nelegiuirii”
(2 Tesaloniceni 2,9.10). Lucrarea lui este dezvăluită cu claritate prin
creșterea rapidă a întunericului, a greșelilor și ereziilor nenumărate
și felurite și a amăgirilor acestor zile din urmă. Satana nu ţine în
captivitate doar lumea, ci amăgirile lui se infiltrează și în bisericile
care declară că sunt ale Domnului nostru Isus Hristos. Marea
apostazie se va transforma într-un întuneric adânc, ca la miezul nopţii,
un întuneric de nepătruns, negru, ca un sac de păr. Pentru poporul
lui Dumnezeu, [415] va fi o noapte a încercării, o noapte a plânsului 313
și a persecuţiei pentru cauza adevărului. Dar, dincolo de această
noapte a întunericului, va străluci lumina lui Dumnezeu.
El face „Să lumineze lumina din întuneric” (2 Corinteni 4,6).
Când „Pământul era pustiu și gol; peste faţa adâncului de ape era
întuneric, și Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor.

Dumnezeu a zis: ’Să fie lumină!’ Și a fost lumină” (Geneza 1,2.3).
Tot așa, în noaptea întunericului spiritual, se va auzi cuvântul lui
Dumnezeu: „Să fie lumină”. El îi spune poporului Său: „Scoală-te,
luminează-te! Căci lumina ta vine, și slava Domnului răsare peste
tine” (Isaia 60,1).
„Căci iată”, spune Scriptura, „întunericul acoperă pământul,
și negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul, și slava
Lui se arată peste tine” (Isaia 60,2).
Pământul este învăluit de întunericul unei înţelegeri greșite a lui
Dumnezeu. Oamenii pierd cunoștinţa caracterului Său. Acesta este
înţeles și interpretat în mod greșit. În acest timp, trebuie să fie
proclamată o solie din partea lui Dumnezeu, a cărei influenţă aduce
lumină și a cărei putere este mântuitoare. Caracterul Său trebuie
făcut cunoscut. Lumina slavei Sale, lumina bunătăţii, a harului și
adevărului Său trebuie să fie răspândită în întunericul lumii.
Aceasta este lucrarea descrisă de profetul Isaia în cuvintele:
„Suie-te pe un munte înalt, ca să vestești Sionului vestea cea bună;
înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vestești Ierusalimului vestea cea
bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme, și spune cetăţilor lui Iuda: ’Iată
Dumnezeul vostru! Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere, și
poruncește cu braţul Lui. Iată că plata este cu El, și răsplătirile
vin înaintea Lui’” (Isaia 40,9.10).
Cei care așteaptă venirea Mirelui trebuie să-i spună poporului
Său: „Iată Dumnezeul vostru”. Ultimele raze ale luminii pline de
milă, ultima solie a harului, care trebuie să fie adresată lumii sunt
descoperiri ale caracterului Său iubitor. Copiii lui [416] Dumnezeu
trebuie să manifeste slava Sa. Ei trebuie să dezvăluie prin viaţa și
caracterul lor ce a făcut harul lui Dumnezeu pentru ei.
Lumina Soarelui Neprihănirii trebuie să strălucească prin
faptele bune, prin cuvintele adevărului și faptele evlaviei.
314 Domnul Hristos, strălucirea slavei Tatălui, a venit pe pământ
pentru a fi Lumina lumii. El a venit pentru a-L reprezenta pe
Dumnezeu [417] printre oameni și despre El este scris că a fost
uns cu „Duhul Sfânt și cu putere” și a umblat din loc în loc, făcând
bine” (Fapte 10,38). În Sinagoga din Nazaret, Domnul Isus a spus:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc
săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima
zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, și orbilor
căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi și să vestesc anul de
îndurare al Domnului” (Luca 4,18.19). Aceasta este lucrarea pe
care le-a încredinţat-o Domnul ucenicilor Săi. „Voi sunteţi lumina
lumii. O cetate așezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă.
Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună supt obroc, ci o pun în
sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă” (Matei 5,14.15).
Aceasta este lucrarea pe care o descrie profetul Isaia, când
spune: „Împarte-ţi pâinea cu cel flămând, și adu în casa ta pe
nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, și nu
întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile,
și vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge
înainte, și slava Domnului te va însoţi” (Isaia 58,7.8).
În felul acesta, slava lui Dumnezeu trebuie să lumineze în noaptea
întunericului spiritual, prin biserica Sa, ridicându-i pe cei căzuţi
și mângâindu-i pe cei care plâng.
Gemetele lumii suferinde se aud pretutindeni în jurul nostru.
La fiecare pas se află oameni necăjiţi și nevoiași. Noi suntem cei
care trebuie să contribuim la alinarea suferinţelor și la ușurarea
greutăţilor vieţii.
Lucrarea practică de ajutorare va avea un efect cu mult mai
mare decât simpla predicare. Trebuie să-i hrănim pe cei flămânzi,
să-i îmbrăcăm pe cei goi și să-i adăpostim pe cei fără cămin. Dar
noi suntem chemaţi să facem mai mult decât atât. Numai iubirea
lui Hristos poate împlini nevoile sufletului. Dacă Domnul Hristos
locuiește în noi, inima noastră va fi plină de simpatie divină.
Izvoarele pecetluite ale iubirii arzătoare, ca cea a Domnului Hristos,
se vor fi deschise. [418]
Dumnezeu nu ne cere să le oferim celor nevoiași doar darurile
noastre, ci să-i întâmpinăm cu o înfăţișare voioasă, să le adresăm 315
cuvinte de speranţă și o strângere de mână binevoitoare. Când i-a
vindecat pe bolnavi, Domnul Hristos Și-a pus mâinile peste ei.
Tot așa trebuie să intrăm și noi într-o legătură apropiată cu aceia
cărora căutăm să le facem bine.
Există mulţi oameni care și-au pierdut speranţa. Aduceţi-le

înapoi strălucirea soarelui. Mulţi și-au pierdut curajul. Adresa-
ţi-le cuvinte de încurajare. Rugaţi-vă pentru ei. Aceștia sunt cei care
au nevoie de pâinea vieţii. Citiţi-le din Cuvântul lui Dumnezeu.
Sufletul multora este cuprins de o suferinţă pe care nici un bal-
sam pământesc nu o poate alina și nici un medic nu o poate
vindeca. Rugaţi-vă pentru aceste suflete și aduceţi-le la Domnul
Isus. Spuneţi-le că există un balsam în Ghilead și un Medic care
îi poate vindeca.
Lumina soarelui este o binecuvântare universală, care își
revarsă comorile asupra unei lumi nerecunoscătoare, nesfinte și
imorale. Tot așa este și lumina Soarelui Neprihănirii. Întregul
pământ, cuprins de întunericul păcatului, de durere și de necaz,
trebuie luminat de cunoașterea iubirii lui Dumnezeu. Strălucirea
luminii care vine de la tronul ceresc nu trebuie reţinută de la nici
o grupare religioasă sau clasă socială.
Solia speranţei și a milei trebuie vestită până la marginile
pământului. Oricine dorește poate întinde mâna și se poate prinde
de puterea lui Dumnezeu. El poate avea pacea cu Dumnezeu și
pace în suflet. Păgânii nu mai trebuie să rămână învăluiţi în
întunericul miezului nopţii. Întunericul trebuie să dispară în faţa
razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Puterea iadului a
fost învinsă.
Totuși nici un om nu poate oferi ceva ce nu a primit el însuși. În
lucrarea lui Dumnezeu, puterea omenească nu poate realiza nimic.
Prin eforturile proprii, nici un om nu se poate face pe sine un
purtător al luminii pentru Dumnezeu. Lumina strălucitoare [419]
și neîntreruptă din sanctuar era produsă de uleiul auriu turnat de
solii cerești în ţevile de aur, pentru a fi condus din vasele aurii în
candele. Iubirea lui Dumnezeu, care îi este transmisă fără încetare
omului, este cea care îl face în stare să răspândească lumină. Uleiul
316 auriu al iubirii se revarsă nestăvilit în inima celor care sunt uniţi cu
Dumnezeu prin credinţă pentru a străluci în faptele lor bune și
într-o slujire adevărată și din toată inima pentru Dumnezeu.
În darul nemăsurat al Duhului Sfânt sunt cuprinse toate
resursele cerului. Faptul că bogăţiile harului lui Dumnezeu nu se
revarsă asupra oamenilor de pe pământ nu se datorează vreunei
restricţii din partea Sa. Dacă ar dori să-L primească, toţi oamenii
ar deveni plini de Duhul Său.
Fiecare suflet are privilegiul de a fi un canal viu, prin care
Dumnezeu să-i poată transmite lumii comorile harului Său,
bogăţiile de nepătruns ale Domnului Hristos. Nimic nu dorește
Domnul Hristos mai mult decât să aibă slujitori care să reprezinte
spiritul și caracterul Său în lume. De nimic nu are nevoie lumea
mai mult decât de manifestarea iubirii Mântuitorului prin oameni.
Tot cerul așteaptă să existe canale prin care uleiul sfânt să poată
fi revărsat spre a fi o bucurie și o binecuvântare pentru inima oamenilor.
Domnul Hristos a pus la dispoziţie toate mijloacele necesare
ca biserica Sa să fie un trup transformat și iluminat de Lumina
lumii, plin de slava lui Emanuel. Scopul Său este ca fiecare creștin
să fie înconjurat de atmosfera spirituală a luminii și a păcii. El dorește
să manifestăm în viaţa noastră bucuria Sa.
Locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt va fi arătată prin manifes-
tarea iubirii cerești. Plinătatea divină se va revărsa prin oameni
consacraţi pentru a le fi transmisă și altora.
Soarele Neprihănirii are „tămăduirea sub aripile Lui” (Maleahi
4,2). Tot astfel, fiecare adevărat ucenic trebuie să răspândească
o influenţă spre viaţă, curaj, ajutorare și vindecare adevărată.
Religia lui Hristos înseamnă mai mult decât iertarea [420]
păcatelor. Ea înseamnă îndepărtarea acestora și umplerea golului
rămas cu darurile Duhului Sfânt. Ea înseamnă iluminare divină și
bucurie în Dumnezeu. Ea înseamnă o inimă golită de egoism și
binecuvântată cu prezenţa continuă a Domnului Hristos. Când
Domnul Hristos domnește în suflet, acolo există curăţia, eliberarea
de păcat, slava, desăvârșirea și împlinirea deplină a planului
Evangheliei în viaţă. Primirea Mântuitorului aduce influenţa unei
păci depline, o iubire desăvârșită și o siguranţă totală. Parfumul
plăcut și frumuseţea caracterului Domnului Hristos, dezvăluite 317
în viaţa credincioșilor, dovedesc că Dumnezeu L-a trimis cu adevă-
rat pe Fiul Său în lume pentru a fi Mântuitorul ei.
Domnul Hristos nu-i îndeamnă pe urmașii Săi să se străduiască
să strălucească. El spune: „Lăsaţi lumina voastră să strălucească”.
Dacă aţi primit harul lui Dumnezeu, lumina se află în voi. Îndepărtaţi
orice piedică și slava Domnului va fi descoperită. Lumina voastră
va străluci până departe, pătrunzând și alungând întunericul. Nu
puteţi opri această lumină să strălucească în sfera voastră de
influenţă.
Dezvăluirea slavei Domnului Hristos în trupul omenesc va aduce
cerul atât de aproape de oameni, încât frumuseţea care împodobește
templul lăuntric se va vedea în fiecare suflet în care locuiește
Mântuitorul. Oamenii vor fi cuceriţi de slava Domnului Hristos care
locuiește înăuntrul vostru. Iar valurile de mulţumire și laudă, care se
vor revărsa din nenumăratele suflete câștigate în felul acesta pentru
Dumnezeu, se vor îndrepta în cântece de slavă spre Marele Dătător.
„Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, și slava Domnului
răsare peste tine” (Isaia 60,1). Această solie le este adresată celor
care ies în întâmpinarea Mirelui. Domnul Hristos vine cu putere
și mare slavă. El vine cu Slava Sa și cu slava Tatălui. El vine însoţit
de toţi sfinţii îngeri. În timp ce lumea este cufundată în întuneric,
în fiecare cămin al sfinţilor va fi lumină. Ei vor zări prima rază a
revenirii Sale. Lumina curată va străluci din măreţia Sa și Hristos,
Răscumpărătorul, va fi admirat de toţi cei care I-au slujit. În timp
ce nelegiuiţii fug din prezenţa Sa, urmașii lui Hristos se vor bucura.
Patriarhul Iov, privind spre timpul revenirii Domnului Hristos, a
spus: „Ochii mei Îl vor vedea, și nu ai altuia” (Iov 19,27). Pentru
urmașii Săi credincioși, Domnul Hristos a fost zi de zi un prieten
și un tovarăș apropiat. Ei au trăit într-o legătură strânsă și o
comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu. Slava Domnului a răsărit
peste ei. Lumina cunoașterii slavei lui Dumnezeu pe chipul lui
Isus Hristos a fost reflectată prin ei. Acum, ei se bucură de razele
puternice ale strălucirii și slavei Împăratului, în toată maiestatea
Sa. Ei sunt pregătiţi pentru societatea cerului, deoarece au avut
cerul în inima lor.
318 Cu capetele înălţate, cu razele strălucitoare ale Soarelui Nepri-
hănirii, care strălucesc asupra lor, cu bucuria că răscumpărarea
lor s-a apropiat, ei ies în întâmpinarea Mirelui, spunând: „Iată,
acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va
mântui” (Isaia 25,9).
„Și am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape
multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: ,,’Aleluia!
Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să
împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim, și să-I dăm slavă!
Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit’. … Apoi mi-a
zis: ’Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!’” „El
este Domnul domnilor și Împăratul împăraţilor. Și cei chemaţi,
aleși și credincioși, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui”
(Apocalipsa 19,6-9; 17,14).
319
Tipografia „Viaţă și Sănătate”
Str. Valeriu Braniște 29, sector 3, București
Tel. 021.323.00.20

Parabolele Domnului Hristos: Ellen G. White

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Parabolele Domnului Hristos: Ellen G. White

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ellen G.

Traducere: Valentin Rusu

Redactor: Valentin Rusu

Tehnoredactare: George Toncu

© 2004, Editura „Viaţă și Sănătate”, București

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

Era pierdut ºi a fost gãsit ...................................................... 144

Domnul Hristos, Marele Învăţător, a prezentat multe dintre

educaţiei creștine a beneficiat de un ajutor financiar substanţial.

În învăţătura dată de Domnul Hristos prin parabole se observă

și o primeau în inimă, deoarece comunicau cu Dumnezeu prin

Domnul Isus dorea să le trezească ascultătorilor dorinţa de a

și aveau darul de a extinde capacitatea omului de a-L cunoaște pe

adevărul divin, în fiecare îndeletnicire folositoare și în fiecare

Semănătorul a ieșit să semene

În apropierea lacului era frumoasa câmpie a Ghenezaretului,

Semănătorul a ieșit să semene

„Semănătorul a ieșit să semene.” În Orient, starea de lucruri

Semănătorul a ieșit să semene

El semăna sămânţa ori de câte ori I se oferea ocazia, indiferent

Semănătorul a ieșit să semene

Totuși, Cuvântul lui Dumnezeu este ignorat în prea multe școli

Semănătorul a ieșit să semene

Sămânţa căzută lângă drum

Semănătorul a ieșit să semene

Sămânţa căzută în locuri stâncoase

Semănătorul a ieșit să semene

vederea unei reforme, dar nu își răstignesc eul. Ei nu se predau în

Sămânţa căzută între spini

Semănătorul a ieșit să semene

Isus menţionează: „grijile lumești”, „înșelăciunea bogăţiilor” și

Semănătorul a ieșit să semene

la Dumnezeu, tot ce atrage dragostea noastră, care ar trebui

Semănătorul a ieșit să semene

și profund pentru a distinge rapid între bine și rău, este prejudiciat

Semănătorul a ieșit să semene

De asemenea, semănătorii mai au de făcut o lucrare, pentru

Sămânţa căzută în pământ bun

Semănătorul a ieșit să semene

Nu este suficient doar să auzi sau să citești Cuvântul. Cel care

Semănătorul a ieșit să semene

Vom înceta să trăim o viaţă inutilă, caracterizată de egoism, pentru

Parabola semănătorului a dat naștere multor întrebări. Unii

„Întâi un fir verde, apoi un spic”

să îngrijească plantele cultivate. Dar există un punct dincolo de

„Întâi un fir verde, apoi un spic”

imperceptibilă, și totuși este neîncetată, tot astfel este și creșterea în

„Întâi un fir verde, apoi un spic”

are loc la încheierea timpului de probă.

Învăţătura acestei parabole ilustrează modul în care îi tratează

sfârșitul istoriei lumii. Atunci, neghina va fi legată în snopi pentru

În mulţimea care asculta învăţăturile Domnului Hristos, se

„Asemenea unui grăunte de muștar”

Experienţa reprezentată în parabola seminţei de muștar nu

„Asemenea unui grăunte de muștar”

ALTE ÎNVÃÞÃTURI DIN SEMÃNAREA

Din semănarea seminţei și creșterea plantei pot fi extrase

Lumea materială se află sub controlul lui Dumnezeu. Natura

să fie singurul care nu apreciază binecuvântările Sale și nu respectă

Tot ce contribuie la susţinerea vieţii omului evidenţiază coope-

îndeplinește partea în semănarea seminţei, nu poate exista nici

Dezvoltarea treptată a plantei din sămânţă constituie o para-

Alte învăţături din semănarea seminţei