Coman Andreea

LRF II

Povestea Răzeșului
(Povestirile din Canterbury)
Geoffrey Chaucer
Geoffrey Chaucer (n. 1343, Londra, Regatul Angliei – d. 25 octombrie 1400, Londra,Regatul
Angliei) este unul dintre cei mai valoroși poeți englezi ai secolului al XIV-lea, categorisit a fi „ultimul poet
al evului mediu și primul poet al noilor timpuri”.
Titlul ,, Povestea răzeșului” este alcătuit, din punct de vedere gramatical din două substantive
comune, articulate cu articole hotărâte.Cuvântul ,,răzeș”, ca și semnificație, duce către ideea de țăran liber,
posesor de pământ, iar ca și etimologie, provine din maghiara cuvântului ,,részes”.Totodată, acest răzeș îl
scoate în evidență pe scutar, un om simplu , dar cu sentimente profunde față de Dorigena, a cărui denumire
i-a fost atribuită pentru faptul că era slujitor și făcea parte dintr-o clasă socială mai joasă, remarcându-se prin
talentul pe care îl avea la dansat și cântat, nicidecum prin clasa socială.
Tema principală a acestei opere o constituie iubirea, prin povestea de dragoste care debutează încă
din primele rânduri între Dorigena și soțul ei Arveragus, o poveste care fusese adesea pusă la încercare în
perioada în care personajul masculin se afla în război, din cauza obsesiei pe care o avea scutarul față de
Dorigena, însă iubirea sinceră dintre cei doi nu se destramă nici în ciuda promisiunilor pe care le făcuse
protagonista lui Florin în lipsa lui Arveragus, căci sinceritatea și puritatea celor doi o dezlegă pe aceasta de
toate angajamentele de pe pământ.
O altă tema ar fi cea a destinului nefericit de care are parte acest răzeș, căci drumul său pe parcursul operei
fusese unul plin de sacrificii, în ciuda cărora sfârșise tot nefericit, căci sufletul său bun nu îl lăsă să o ia pe
Dorigena cu forța de lângă soțul ei, chiar dacă asta însemna să sufere în tăcere, în timp ce Dorigena dusese o
viață minunată alături de soțul său.
Incipitul operei surprinde povestea de dragoste ce avea să se înfiripe între cavaler, care era robit de
dragoste și cea care avea să-i fie mireasă, o fată dintr-un neam ales și de o frumusețe răpitoare, însă
dragostea fusese mai presus decât statutul social, iar personajul feminin îi oferă acestuia prilejul de a fi soțul
și stăpânul ei.Deși îi oferă și acest statut de stăpân, cavalerul o asigură că nu va profita de acest aspect: ,,
Decât de ochii lumii își va spune/Stăpân, spre-a nu-și știrbi cinstitul nume.” Cei doi soți își promit că vor
lupta pentru o viață liniștită împreună, căci vor face în așa fel încât să nu existe gâlceavă și dezbinare din
vina niciunuia.
Acțiunea începe o dată cu plecarea lui în război, așa cum îi năzărise lui Arveragus din Kayrrud să
plece în Englitera pentru doi ani, lăsând-o pe Dorigena, soția sa, devastată de durere și suferință. Deși
prietenele ei încearcă să-i fie alături, dorul pe care îl manifestă față de soțul ei este mai presus decât orice,
Coman Andreea
LRF II

umbrindu-i orice urmă de bucurie și liniște sufletească până când, primește de la Arveragus o înștiințare prin
care o asigură că este sănătos și că războiul a luat sfârșit.

Castelul care se întindea lângă mare o făcea pe Dorigena să iasă alături de prietenele ei la plimbare pe țărm,
însă adesea privea spre corăbiile din zare și-și spunea în gând: ,, O – din câte văd catarge/Că se perindă în
fundul zării large/Nu-i una să mi-l poarte acasă?Vai,/Nu vroi mai mult decât să-l văd încai”.
Stâncile care împrejmuiau marea o făceau să se adreseze divinității, mai degrabă manifestând un fel de
răscoală către Dumnezeu, căci prin iubirea pe care o avea față de oameni era imposibil ca aceste stânci să fie
parte din creația lui: ,, Dar, Doamne, stâncile astea diavolești/Ce negre, hâde, prada și-o așteaptă/Nu par a fi
lucrare înțeleaptă/A unui Dumnezeu desăvârșit” , comparându-le chiar cu moartea: ,, De ce-ai lăsat
asemenea zidire/Ce duce omenirea la pieire?”.
Văzând prietenele că plimbările pe țărm mai rău îi fac, se gândiră să o ducă într-un loc cu verdeață, fiind
atente la detalii ca și altădată și pline de merinde și belșug, petrecură chiar a șasea zi a lui Florar.Imaginea de
ansamblu asemăna împrejurimile cu o grădină îngerească, făcându-le să danseze, cu excepția Dorigenei, care
era pe gânduri ca de fiecare dată, din cauză că nu-și vedea soțul dansând alături de mulțime.
Își face apariția și scutierul, un bărbat chipeș, talentat la dans și la cântat.Acest scutier era slujitorul Venerei
și o îndrăgea pe protagonistă de mai bine de doi ani.Deși nu avusese niciodată curaj să-i vorbească, drumul
pe care îl parcurse împreună până la casa Dorigenei îi dăduse curaj și îi mărturisi: ,, Îndură-te, stăpâna mea
iubită/Cu un cuvânt ucide sau mă-nvie/Oh!Cît aș vrea să zac aici sub glie”. Personajul feminin nu bănuise
niciodată că Aurel o iubește, dar cu toate acestea îi spuse că ea va rămâne veșnic credincioasă soțului ei,
deși, știind că acest lucru nu ar fi posibil niciodată, îi jură pe Dumnezeu că, dacă va reuși să curme stâncile
de la mare, făcând cale liberă catargelor, îl va iubi toată viața mai presus de orice.Auzind acestea, scutierul
era conștient că ar fi mai simplu să moară decât să îndeplinească acest fapt și ajuns acasă, căzu în genunchi
și începu să se roage la zei să îngroape fiecare stâncă cu un puhoi de ape, atât de puternică era dragostea lui
față de Dorigena, astfel că, dacă toate acestea s-ar înfăptui, s-ar duce la domniță și i-ar spune:,,Viu supus, să-
mi iau răsplata/Stâncile s-au dus”.
După cele întâmplate între personajul feminin și scutier, Arveragus, cu alai și cinste mare se întoarce acasă
alături de voinicii săi, fără a bănui că soția sa vorbi despre iubire cu un alt bărbat.
Fratele lui Aurel hotărî să pună capăt suferinței acestuia, după doi ani, amintindu-și că, atunci când fusese
diac la Orléans, că în cărțile studiate de către prietenul său erau tot felul de magii, zicând: ,,De-acum mi-l
știu pe frate vindecat”.După ce îi relatează planul său, pleacă împreună spre Orléans pentru a afla izbăvire.
Coman Andreea
LRF II

Ajunși aproape de cetate au fost întâmpinați de june, care știa deja ce caută aceștia acolo.Pentru a curma
acele stânci, care se întindeau de la Gironda pîn’ la gura Senii, vraciul îi ceruse o mie de funți, dar acesta,
fiind în al nouălea cer, strigă: ,,Un fleac!O mic, cît și-un funt”.

După două săptămâni vraciul făcu ca minunea să se întâmple și stâncile să nu mai fie, astfel că, porni spre
templu, unde știa că o va găsi pe domniță pentru a se destăinui, astfel: ,, ..Porunca ce mi-ai dat e
împlinită/...Dar una știu:că stâncile s-au dus”.

Dorigena căzuse într-o suferință cumplită, fiindu-i imposibil să-și imagineze cum se putea întâmpla
una ca asta.Zile în șir avea doar moartea în gând, până când, îi povestise lui Arveragus cele întâmplate și
asigurându-l că mai bine ar muri decât să-și vândă trupul, însă soțul ei îi spune:,, Soția mea - îi zise – stai
cuminte/Chiar azi s-a-ntoarce totul înspre bine”.Dorigena, la îndemnul soțului plecă însoțită într-un loc
despre care nici ea nu știa, iar în drumul său se întâlnise cu Aurel, care, văzând chinurile prin care trecea
domnița îi spune: ,,Domniță, spune-i soțului așa/Că prea cumplit e chinul ce te-apasă/... Eu te dezleg,
domniță, pe vecie/De tot ce mi-ai făgăduit tu mie/Și te dezleg de orice jurământ/Ce mi te leagă pe acest
pământ”.Fericită, se întoarse acasă și îi spuse soțului că a fost dezlegată de orice jurământ, trăind împreună
fericiți toată viața.
În cele din urmă, Aurel rămăsese suferind, dându-și seama de paguba produsă pentru a-i câștiga
dragostea domniței, fiind conștient că ar trebui să vândă tot și să ajungă cerșetor ca să poată plăti aurul
promis, tocmai de aceea roagă alhemistul să-l scape de datorie, chiar dacă acesta și-a respectat cuvântul,
acceptă și îi spuse astfel: ,,Frățioare/Frumoasă-avurăți amîndoi purtare/...De la o faptă cum făcurăți voi!/Eu,
domnule, mi te scutesc de plată..”.

Bibliografie:
Geoffrey Chaucer- ,, Povestirile din Canterbury”, București: Adevărul Holding, 2012.