Criza din caraibe

Timp de 14 zile, în octombrie 1962, lumea s-a aflat la un pas de război nuclear. După ce
Uniunea Sovietică transportase arme nucleare pe teritoriul Cubei și guvernul american le-a
descoperit, omenirea s-a aflat în fața celei mai periculoase confruntări a Războiului Rece.
Cea mai mică greșeală de calcul făcută fie la Kremlin, fie la Casa Albă, ar fi putut duce la
izbucnirea unui război nuclear între cele două superputeri ale lumii.

În ianuarie 1959, dictatorul cubanez Fulgencio Batista, care se bucura de sprijinul

americanilor, a fost răsturnat de la putere de armata de gherilă a lui Fideo Castro. Inițial,
administrația Eisenhower a privit cu ochi buni revoluția cubaneză, căci Batista ajunsese să
fie un aliat care strica imaginea Americii, iar un guvern democratic la Havana, care
urmărea inițierae reformelor sociale necesare, avea să fie, în viziunea Washingtonului, un
aliat mult mai stabil și de încredere. S-a dovedit însă că liderii de la Casa Albă au fost prea
naivi în ceea ce-l privea pe Castro.

America beneficia la acel moment de o bază navală la Guantanamo și mulți investitori

americani aveau interese în Cuba datorită forței de muncă ieftine. Practic, o mare parte din
industria și agricultura insulei era în proprietatea americanilor. De aceea, guvernele de la
Washington nu au ezistat să intervină în politica internă a Cubei pentru a-și apăra
interesele. Problema era că Fidel Castro nu avea cum să abordeze problemele fundamentale
ale cubanezilor – sărăcie, rată mică de alfabetizare și un sistem de sănătate la pământ –
fără a afecta interesele Statelor Unite. În plus, în viziunea lui Castro și a multor cubanezi,
dominația americană era una din cauzele principale ale problemelor Cubei, și ea trebuia
înlăturată.

Pe măsură ce proprietățile americane erau expropiate de noul guvern, inamicii învinși ai

lui Castro au fost tratați fără milă, iar alegerile au fost amânate până când grupul fidel al
lui Castro pusese mâna pe toate pârghiile puterii. Și pe măsură ce atitudinea lui față de
Statele Unite ale Americii se înăsprea, Castro devenea din ce în ce mai popular, fapt care la
Washington devenea inacceptabil.

Eisenhower a dat ordin CIA-ul să-l dea jos de la putere pe Castro, iar agenția a organizat
diverse acțiuni în Cuba ce aveau ca scop destabilizarea regimului. Au existat și mai multe
tentative de asasinare a liderului cubanez, iar Cubei i-au fost impuse sancțiuni economice,
fapt ce a afectat enorm exporturile țării. Însă Castro nu s-a lăsat intimidat de aceste
ostilități, ba din contră:a devenit mai sigur pe sine și s-a transformat într-un și mai fervent
adversar al SUA. Iar în logica Războiului Rece, el devenea astfel un potențial aliat al
sovieticilor. Dezvoltarea relațiilor dintre regimul lui Castro și Uniunea Sovietică au făcut
ca americanii să perceapă Cuba ca o amenințare crescândă la adresa hegemoniei
americane în emisfera vestică, o amenințare ce nu mai putea fi tolerată.
A urmat episodul cu invazia eșuată din Golful Porcilor, din aprilie
1961, plan conceput încă din timpul lui Eisenhower. Însă
experimentatul general, care condusese în 1944 debarcarea din
Normandia, și-a dat seama de riscurile planului și a ezistat să-l pună în
aplicare. Însă succesorul lui, Kennedy, nu a mai ezitat. Castro sperase
că un nou președinte avea să fie mai puțin ostil regimului său, dar s-a
înșelat amarnic. În primul rând, Kennedy și-a construit campania
pentru alegeri acuzându-i pe republicani că nu sunt suficienți de duri
față de comuniști, insistând că problema Cubei poate pune în pericol
întreaga emisferă vestică. Apoi, investitorii americani au avut grijă ca
președintele Kennedy să nu uite această retorică odată ajuns în Biroul
Oval. Aceștia se temeau că programul lui Castro poate deveni baza unui
val de naționalizări a companiilor americane în întreaga America
Latină.

Mai mult decât atât, pare-se că președintele Kennedy se simțea ca și

cum ar fi fost jignit de Castro, care sfidase puterea Americii și nu se
lăsase intimidat. Supraviețuirea lui Castro era ca un fel de afront
personal adus mândriei americane. Kennedy a devenit obsedat de
teama că Fidel ar fi putut exporta revoluția și în alte state latino-
americane. Robert McNamara avea să declare ulterior că
administrația Kennedy ajunsese de-a dreptul „isterică” în ceea ce
privea chestiunea Cubei. Iar Kennedy era mult mai ostil lui Castro decât
fusese Eisenhower, însă nu era și la fel de precaut ca generalul.

Guvernul sovietic salutase revoluția cubaneză, iar ostilitatea

americană vizavi de regimul lui Castro creștea direct proporțional cu
sprijinul pe care URSS l-a arătat față de Cuba. Țara nu a fost niciodată
un adevărat servitor al Moscovei, dar dependeța sa față de centrul de la
Kremlin a crescut datorită nevoilor pentru ajutor militar și economic.
Atât la Moscova, cât și la Havana se credea că americanii plănuiesc
invadarea Cubei, iar Hrușciov nu putea permite la acel moment
dispariția singurul stat comunist din emisfera vestică.
 În plus, Hrușciov avea și alte probleme. El era conștient de marea diferență care
exista între dotarea militară a Americii și respectiv a Uniunii Sovietice, mai ales în
materie de rachete balistice intercontinentale. În 1962, americanii au instalat în
Turcia rachete Jupiter, care puteau atinge oricând ținte de pe teritoriul URSS.
Hrușciov s-a gândit – în dorința de a nu-i lăsa pe americani să se afirme în fața
Uniunii Sovietice – că ar putea staționa, la rândul său, rachete pe teritoriul Cubei,
de unde puteau ataca continentul american. Era o modalitate relativ ieftină de a
anula avantajul americanilor în materie de rachete (în comparație cu cheltuielile
cerute de mărirea arsenalului miltitar),   ar fi împiedicat invazia insulei și ar fi fost
un răspuns potrivit pentru rachetele staționate în Turcia. În plus, conform
dreptului internațional, URSS putea trimite acele rachete în Cuba atâta timp cât
guvernul cubanez era de acord.

În 1962, circa 80 de rachete au fost trimise în Cuba. Evident, totul trebuia să se

desfășoare în cel mai strict secret până când rachetele deveneau operaționale, iar
apoi SUA avea să fie confruntată cu faptul împlinit. Dar a fost un proiect prea vast
și complex pentru a putea fi păstrat secret. În august 1962 au ieșit la iveală primele
zvonuri privind existența rachetelor sovietice din Cuba, pornind de la informații
primite de la emigranți sau informatori CIA. După ce informațiile au ajuns în
presă, diplomații sovietici – care nu fuseseră puși la curent cu operațiunile – au
negat toată povestea. Astfel se poate explica șocul acestora atunci când au fost
confruntați cu imaginile aeriene surprinse pe data de 14 octombrie 1962.

Kennedy la rândul său a fost cu totul uimit;în opinia sa, comportamentul lui
Hrușciov era extrem de provocator și foarte greu de explicat. Hrușciov, care s-a
dovedit a fi destul de naiv în privința reacțiilor pe care le aștepta din partea
americanilor, nu și-a dat seama că povestea va fi interpretată, din viziuna SUA, ca
o gravă lovitură la adresa prestigiului național. Chiar dacă cele câteva zeci de
rachete nu alterau în niciun fel balanța forțelor în favoarea Cubei, dacă americanii
ar fi acceptat ca rachetele să rămână pe teritoriul Cubei, s-ar fi creat imaginea unei
Americi slabe. Iar în Războiul Rece aparențele erau totul!
Inițial, Kennedy a cochetat cu ideea unei lovituri în forță :atacuri aeriene și
invazia insulei. Dar își învă țase lecția de pe urma episodului anterior.
Alternativa propusă a fost blocada navală sau, după cum prefera Kennedy
să o numească , „carantina”. Abia după ce blocada a fost pregă tită ,
guvernul a acceptat ca subiectul să fie fă cut public. Societatea americană ,
dar și opinia publică internațională au fost șocate. Mulți au început să se
gândească la izbucnirea celui de-al treilea ră zboi mondial care ar fi fost, în
mod inevitabil, unul nuclear. Pe 23 octombrie, 27 de nave sovietice se
îndreptau spre Cuba și, implict, spre linia blocadei impusă de americani.
Kennedy trebuia să se gândească în acel moment ce mă suri va lua dacă
sovieticii ignorau avertismentele americanilor și depă șeau linia. Din
fericire însă , președintele american a primit în aceeași zi veștile potrivit
că rora primele nave sovietice au oprit înaintarea.

Criza nu s-a terminat în acel moment (deși punctul critic trecuse).

Rachetele ră mâneau în Cuba, iar Kennedy era decis că nu va accepta
ră mânerea lor acolo. Între timp, atât el, cât și Hrușciov și-au dat seama,
îngroziți, de ceea ce ar fi putut să se întâmple și au decis că problema
trebuie rezolvată rapid. În cele din urmă , după alte momente tensionate, s-
a ajuns la o înțelegere.

Deși inițial Kennedy și Hrușciov au fost, la început, agresivi și mult prea

încreză tori în forțele proprii, odată ce și-au dat seama de situația extrem
de dificilă în care au ajuns, cei doi lideri s-au ară tat gata să caute, în mod
responsabil, o soluție pașnică . Ignorând sfaturile celor mai radicali dintre
consilierii lor, care ar fi dorit izbucnirea conflictului, Kennedy și Hrușciov
au avut grijă să nu înră ută țească și mai ră u situația. În plus, criza
rachetelor a dovedit că lipsa de comunicare directă dintre Casa Albă și
Kremlin poate avea consecințe fatale, astfel că a fost întemeiată așa-zisa
„hotline”, linia telefonică directă dintre cele două centre de putere.

Pe de o parte, Hrușicov, dar și Castro, ar fi trebuit să -și dea seama de

riscurile aducerii rachetelor în Cuba. Operațiunea nu putea fi pă strată
secretă și era clar că Statele Unite vor adopta o poziție dură ! De cealaltă
parte, Kennedy a permis ca adversitatea lui față de Castro și Cuba în
general să -i întunece gândirea rațională . În plus, el nu a dorit să încerce
rezolvarea situației în mod discret și diplomatic, transferând chestiunea în
sfera publică .

Criza rachetelor din Cuba a fost de fapt benefică lui Kennedy din punct de
vedere al imaginii sale în Occident. Pe de altă parte, în opinia colegilor să i
de la Kremlin, Hrușciov suferise o înfrângere umilitoare. Acest fapt avea
să -i fie reproșat, iar  în octombrie 1964, el avea să -și piardă poziția de lider
al URSS.