Translated from English to Romanian - www.onlinedoctranslator.

com

1 Teorie și istorie internațională

Ernest R. May, Richard Rosecrance și Zara Steiner

Introducere
Când o putere majoră acționează agresiv și imprevizibil, adversarii sunt
adesea nedumeriți. Țintele acțiunii agresive interpretează mai întâi mișcarea
ca pe o provocare deliberată și sunt tentate să adopte un răspuns ofensiv. Dar,
ei ezită să răspundă până când înțeleg de ce adversarul s-a simțit impulsionat
să lanseze provocarea. Președintele Nikita Hrușciov al Uniunii Sovietice a
plasat rachete „ofensive” în Cuba, deși președintele John F. Kennedy l-a
avertizat în mod explicit să nu facă acest lucru. Când rachetele au fost
detectate și președintele a informat pe 16 octombrie 1962, JFK a reacționat
exploziv. „Nu poate să-mi facă asta”, a spus Kennedy (în termeni mai grafici
decât cei reproduși aici). Consilierii lui Kennedy au interpretat inițial mișcarea
lui Hrușciov ca pe o acțiune complet ilegitimă și fără egal în ceea ce privește
politica externă sovietică. Niciun lider sovietic nu a plasat vreodată asemenea
rachete în țările satelit din Europa de Est – cum le-au putut sta la nouăzeci de
mile de coasta Statelor Unite? Din punctul de vedere al lui Hrușciov, însă, deși
plasarea a fost bruscă și fără precedent, a fost și un răspuns simetric la
staționarea americană a rachetelor Jupiter în Turcia, lângă granița de sud a
Uniunii Sovietice. Rachetele sovietice au fost, de asemenea, trimise ca reacție
la amenințările americane la adresa Cubei, care au fost chiar mai
convingătoare decât orice presiune rusă asupra Turciei. „Ceea ce era sos
pentru gâscă a fost sos pentru gander”, a argumentat Hrușciov. Liderul
sovietic mai credea că, din moment ce rachetele urmau să fie instalate în
secret, ele puteau deveni operaționale înainte ca Statele Unite să poată
reacționa și atunci va fi prea târziu. El nu a luat în considerare presiunile
politicii americane care au făcut ca orice construcție sovietică în Cuba să fie
foarte sensibilă, iar amplasarea de rachete nucleare de două ori. Kennedy nu a
putut să raționalizeze rachetele rusești în Cuba și să continue afacerile ca de
obicei acasă. A trebuit să răspundă, iar criza a început.

Primele reacții pe care le-au discutat Kennedy și consilierii săi au fost

cele beligerante, menite să blocheze un atac general sovietic împotriva

1
2 Ernest R. May, Richard Rosecrance și Zara Steiner

Berlin, precum și în Caraibe. Consilierii au vorbit despre lovituri asupra

rachetelor și locurilor de depozitare (precum și asupra aeronavelor sovietice)
și au început să planifice o invazie a Cubei. Mai târziu, însă, americanii au
formulat un răspuns mai rece. Oricât de nejustificată ar fi mișcarea sovietică,
au raționat americanii, Hrușciov nu ar putea pur și simplu să renunțe fără un
argument. A trebuit să scoată ceva din criză pentru a le face pe plac colegilor
săi de la Kremlin și ale constituenților birocrați, chiar dacă nu putea fi o bază
de rachete nucleare în Cuba. Un angajament al SUA de a nu invada Cuba ar
putea fi suficient, dacă rușii ar fi convinși că Statele Unite sunt gata să
acționeze militar și ar face acest lucru dacă sovieticii nu vor îndepărta
rachetele și focoasele. O astfel de înțelegere a fost pusă la punct între Robert
Kennedy și reprezentantul KGB Alexander Fomin, monitorizat îndeaproape de
președinte. Rachetele americane din Turcia urmau să fie și ele retrase, dar
abia mai târziu și în afara strălucirii publicității mondiale. În criza din Cuba,
răspunsul propus de SUA a fost moderat la o „carantină” a transporturilor
rusești în Cuba, ceea ce i-a dat lui Hrușciov timp să găsească o modalitate de a
se da înapoi. El i-a scris lui Kennedy vineri, 26 octombrie, sugerând un
compromis, iar drumul a fost eliberat pentru un acord două zile mai târziu.

Factorii de decizie inițial au greșit în criza din Cuba, deoarece au fost

prea influențați de teoreticienii internaționali care au căutat să înțeleagă
politica mondială prin prisma teoriei realiste. Potrivit raționamentului
realist, statele fac doar ceea ce li se permite să facă în ceea ce privește
puterea lor față de alte state, iar rușii nu au avut puterea locală sau
strategică pentru a se impune într-o competiție asupra Cubei. Dar
Moscova a acționat oricum. Teoria realistă nu a putut explica de ce.
În Grecia antică, izbucnirea Războiului Peloponezian era mai ușor
de înțeles în termeni realiști. Potrivit lui Tucidide, spartanii au făcut
război Atenei pentru că „se temeau că atenienii ar putea deveni prea
puternici, văzând că cea mai mare parte a Greciei era deja în mâinile
lor”. Dar, deși schimbarea puterii ar fi putut dicta război, intențiile
atenienilor nu au făcut-o. Atena fusese pașnică timp de doisprezece
ani, iar singura creștere a puterii ei venise ca urmare a alianței cu
Corcyra, care a fost, la rândul ei, cauzată de presiunea corintiană
asupra Corcyra, pe care Sparta o deplorase de fapt și încercase să o
prevină. Prin urmare, atunci când spartanii au intrat în război
împotriva Atenei, au acționat pentru a servi interesele aliatului lor,
Corint, al cărui sprijin îl considerau critic și nu din cauza vreunei
plângeri împotriva Atenei. Neglijând intențiile Atenei,

Astfel, istoria internațională prezintă două tipuri diferite de cazuri. În

unele cazuri, țările își calibrează acțiunile în ceea ce privește puterea
 Teorie și istorie internațională 3

posedă, nici mai mult, nici mai puțin. Cu toate acestea, există și cazuri
în care țările acționează mai agresiv sau mai modest decât ar justifica
„linia lor de putere” relativă (adică puterea lor militară și economică
reală). Ei pot fi prea ambițioși sau prea constrânși în demonstrarea
sau utilizarea puterii de care se bucură. Încălcând stricturile lui John
Stuart Mill, teoria realistă nu ține cont de diferitele acțiuni pe care
statele le întreprind în circumstanțe similare sau pentru aceleași
acțiuni în circumstanțe diferite.
Autorii acestui volum susțin că astfel de „excepții” de la realism nu sunt
ocazionale, ci cronice. Unele dintre cele mai importante evenimente din
istoria lumii s-au petrecut ca urmare a suprasolicitarii sau subutilizarii
puterii națiunilor. Când cele două sunt juxtapuse într-un singur episod,
rezultatele sunt și mai greu de prezis. Nu există nicio dovadă că aceste
„excepții” nu vor continua în viitor. China și/sau Statele Unite își pot
supraestima sau subutiliza puterea în următorul deceniu. Prin urmare,
este teribil de important să ținem cont de aceste abateri și să le explicăm
în termeni teoretici. Tocmai asta încearcă să facă acest volum.

Abordări realiste
Teoria „realismului” afirmă că toate statele (cu siguranță marile puteri) caută
putere și uneori atât cât este disponibil.1 Ca urmare, singurul mijloc de a
disciplina avansarea statelor majore este crearea unui „echilibru de putere”
împotriva lor. Națiunile amenințate formează alianțe sau se rearmează pentru
a se proteja. O astfel de cooperare care apare este doar tactică și temporară,
deoarece națiunile nu au aliați permanenți, ci doar interese permanente. O
versiune a realismului – „realismul ofensiv” – susține că marile puteri trebuie
să caute hegemonie regională și, eventual, hegemonie mondială; altfel vor fi
depășiți de alții din apropiere sau de peste mări. Statele Unite și China, prin
urmare, se vor afla în conflict pe măsură ce puterea chineză crește și încearcă
să domine Asia. Statele Unite nu pot fi indiferente la câștigul Chinei, deoarece
amenință poziția americană atât în general, cât și în cele din urmă chiar și în
emisfera vestică. Ca rezultat, Statele Unite ar trebui să treacă astăzi pentru a
reduce rata de creștere a Chinei, prin tarife și alte restricții. „Realismul
defensiv”, în schimb, este mai puțin sigur că națiunile trebuie să se extindă
„ofensiv”. Ei pot considera că status quo-ul este acceptabil pentru perioade
scurte de timp. Dar nu pot ajunge niciodată la o cazare durabilă.

1 Există aici o diferență între realismul ofensiv și cel defensiv (cel din urmă nu
predicat o încercare continuă de a crește puterea).
4 Ernest R. May, Richard Rosecrance și Zara Steiner

Gradul de cooperare în sistem este o constantă, care nu poate fi niciodată

mărită structural.2 Poate fi doar redistribuit. Dacă A și B formează o
coaliție de cooperare, C este automat mai rău.
Acest volum încearcă să analizeze slăbiciunile generale ale teoriilor realiste atât din punct de
vedere analitic, cât și din punct de vedere al unor cazuri specifice. Ea combină eseuri ale
teoreticienilor cu studii despre crize sau evoluții istorice pe termen lung, în încercarea de a
schița care au fost și sunt ingredientele decisive care determină acțiunea națională. De ce
națiunile acționează uneori în mod realist și de ce țintesc adesea spre obiective care depășesc
cu mult ceea ce le permite puterea lor limitată? De ce, de asemenea, națiunile mari își
minimizează uneori participarea la politica internațională și nu își exercită puterea?
Concluzionăm că factorii interni și ideologia conducerii, împreună cu considerentele sistemice,
instituționale, economice și tehnologice, afectează comportamentul statelor. Statele Unite nu
au fost nevoite să adopte „izolare” ca politică după 1920. Ea deținea la fel de multă putere, în
raport cu restul lumii, cât de care s-a bucurat în 1945. Cu toate acestea, atât politica internă, cât
și liderii republicani interni au presat America să nu se încurce cu Europa, cu excepția
încercărilor episodice de a susține economia mondială sau de a încuraja dezarmarea. . Când
naționaliștii japonezi și național-socialiștii din Germania au ajuns la putere, Statele Unite au
rămas pe margine. Nu și-a exercitat puterea navală și potențială militară evidentă pentru a-și
reduce ambițiile. Statele Unite au rămas pe margine. Nu și-a exercitat puterea navală și
potențială militară evidentă pentru a-și reduce ambițiile. Statele Unite au rămas pe margine.
Nu și-a exercitat puterea navală și potențială militară evidentă pentru a-și reduce ambițiile.

Marea Britanie a fost la fel de restrânsă. Nu a reușit să susțină dorința Franței de

a restrânge Germania și a instituit o politică generalizată de „liniștere” a
dictatorului german. Dar când Polonia a fost amenințată de Hitler în august 1939, o
Marea Britanie nepregătită s-a angajat să facă război Germaniei, chiar dacă situația
imediată a puterii era ponderată împotriva ei. Factorii decisivi au fost atât interni,
cât și externi și au avut mult de-a face cu o schimbare atât a percepțiilor oficiale, cât
și a celor populare despre Germania, mai degrabă decât cu considerentele pur
legate de echilibrul puterii.
Germania și Japonia, în schimb, au fost vinovate de orgolii și ambiții
depășitoare. Ei credeau că adversarii lor europeni și americani erau
decadenți și nu le puteau sta în cale în timp ce își afirmau dreptul la
expansiune. Fanatismul și naționalismul neîmplinit i-au împins înainte în
moduri pe care resursele lor subțiri de putere nu le-ar putea susține.
Războaiele în care s-au angajat țările atacatoare nu au fost provocate de
agresiune sau expansiune de către inamicii lor. Germania și Japonia s-au
hotărât cu răceală asupra lor în limitele rarefiate ale Cancelariei Reichului
din Berlin și ale Palatului Imperial din Tokyo. Nici

2 Este, desigur, adevărat că două națiuni trec la posturi dominante în apărare (de la
cele dominante infracţiunii) îşi pot îmbunătăţi atât poziţia.
 Teorie și istorie internațională 5

țara a fost „forțată” în război. Amândoi au inițiat conflicte pe care nu le-ar

putea câștiga, așa cum avertizaseră Cassandra din propriile lor țări. Cum
explicăm astfel de gafe (și crimele lor morale asociate)? Conducerea
ideologică militantă și consimțământul intern, cooperarea sau
entuziasmul au dictat rezultatul. Deși cele două cazuri au fost în mod
evident diferite, în ambele cazuri, echilibrul internațional de putere nu a
facilitat căutările lor orientate ideologic pentru câștig teritorial.
Un astfel de comportament nu este excepțional în politica internațională
sau limitat la cazuri marginale. Timp de lungi perioade, Statele Unite au ezitat
să-și folosească marea putere. Marea Britanie a combinat reținerea cu efortul
excesiv. Germania și Japonia, în anii 1930, au depășit cu mult limitele lor
economice și militare. Studiile noastre de caz, care se ocupă de diferite stări în
diferite perioade de timp, vorbesc despre unele dintre punctele slabe ale
teoriei predominante. Realismul greșește atât în tratarea factorilor interni
care pot determina comportamentul statului, cât și în descrierea
constrângerilor aplicate de sistemul internațional. Realiștii văd „puterea” și
„percepția puterii” ca fiind singura cheie pentru înțelegerea a ceea ce va avea
loc în relațiile internaționale. Îndepărtând influența papală, Stalin a întrebat
odată: „Câte diviziuni are Papa?” Totuși, papa polonez, Ioan Paul al II-lea (Karol
Wojtyła), a contribuit la susținerea rezistenței poloneze care, la rândul său, a
dus la concesii sovietice și la încheierea Războiului Rece în 1989. Mai departe,
în trecut, constrângerile și stimulentele internaționale – care nu au legătură cu
echilibrul de putere – au cauzat țări să-și limiteze depredările asupra
organismului politic european. Chiar și în timpul secolului al XVII-lea
retrograd, utilizările și noțiunile tradiționale de ierarhie au restrâns
comportamentul statului, deși ierarhia a fost destituită ca principiu
organizator până la sfârșitul ei. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, conferințele
internaționale și concertul marilor puteri au înlăturat marginile ascuțite ale
disputelor politice și au oferit o diplomație amelioratoare și restauratoare
pentru a menține Europa unită. Războaiele în sine, paradoxal, au condus
adesea la perioade de pace, pe măsură ce națiunile și popoarele au hotărât să
nu se repete.
Istoria internațională este atât de mult o cronică a schimbării, cât este o
constantă „realistă”. Prin urmare, vor apărea întotdeauna excepții pentru
a contrazice teoria statică. Uneori, eșecul economic și militar al imperiului
i-a încurajat pe câțiva factori de decizie îndârjiți să renunțe la el ca politică.
Câștigul teritorial a intrat, cel puțin temporar, în aruncare. Instituțiile
create după 1945 au permis refacerea economiei internaționale și
construirea unei Europe unite. Ambele au continuat să atragă noi membri
și adepți în secolul XXI, chiar dacă unificarea Europei ar fi trebuit să
determine națiunile excluse să se echilibreze împotriva ei. La fel, dacă nu
mai important, Statele Unite au adunat
6 Ernest R. May, Richard Rosecrance și Zara Steiner

mai multă forță militară decât restul lumii la un loc, dar multipli factori, atât
interni, cât și sistemici, au împiedicat până acum încercările de echilibrare
împotriva acesteia. Între timp, globalizarea economiei mondiale a unit marile
puteri într-un mod care nu fusese posibil în 1914. S-ar putea ca amenințarea
omniprezentă a terorismului, spre deosebire de „ismele” din trecut, să
acționeze, nu pentru a diviza marile puteri, ci pentru a le aduce împreună.

Sarcinile acestui volum

Sperăm să arătăm, prin utilizarea unor istorii de caz care se adresează diferitelor țări și care acoperă perioade

diferite, că, chiar și în acele episoade în care puterea este implicată central, „realismul” nu reușește în mod

caracteristic să explice ceea ce se întâmplă. În unele dintre acestea, conducerea, ideologia și politica internă,

precum și impulsurile și constrângerile internaționale non-putere intră în ecuație. Unele dintre aceste ilustrații

arată schimbarea care a avut loc în felul în care națiunile și oamenii de stat se comportă. În istoria

internațională, națiunile care se concentrează pe creșterea economică au ajuns să adopte o perspectivă pe

termen mult mai lung decât națiunile care în secolele XVII-XVIII s-au concentrat pe forța militară. Însăși

atitudinea față de război s-a schimbat și aceasta afectează, la rândul său, intervalul de timp adoptat de factorii

de decizie. Este mai probabil ca unele puteri să caute câștiguri pe termen lung; pentru ei, niciun revers pe

termen scurt nu se dovedește în mod necesar decisiv. Cadrul politicii internaționale continuă fără o rezoluție

necesară, iar marile puteri pot persevera fără a ridica provocări externe. Însuși caracterul omniprezent al

schimbării contribuie la reținerea judicioasă. Puterile și regiunile cresc și scad în mod imprevizibil. O țară sau o

regiune poate câștiga într-un element de putere în timp ce pierde în altul. Revoltele interne pot consolida sau

transforma relațiile internaționale. Cu siguranță nu pot fi omise din considerente restrânse ale puterii. Însuși

caracterul omniprezent al schimbării contribuie la reținerea judicioasă. Puterile și regiunile cresc și scad în mod

imprevizibil. O țară sau o regiune poate câștiga într-un element de putere în timp ce pierde în altul. Revoltele

interne pot consolida sau transforma relațiile internaționale. Cu siguranță nu pot fi omise din considerente

restrânse ale puterii. Însuși caracterul omniprezent al schimbării contribuie la reținerea judicioasă. Puterile și

regiunile cresc și scad în mod imprevizibil. O țară sau o regiune poate câștiga într-un element de putere în timp

ce pierde în altul. Revoltele interne pot consolida sau transforma relațiile internaționale. Cu siguranță nu pot fi

omise din considerente restrânse ale puterii.

Concluzie
Autorii acestei investigații nu caută să răstoarne perspectiva „de bază”
pe care realismul a oferit-o istoric. Dar ei sunt convinși că în încercările
de a găsi „regularitate” în rezultatele istorice, realiștii au înțeles grav
greșit ceea ce se întâmplă de fapt în politica internațională. Realiștii și
neorealiștii au neglijat „schimbarea”, au ignorat constrângerile
ideologice, economice și sociale și au subestimat rolul conducerii
ideologice. Ei au ignorat factorul cheie al geografiei, în sine o
circumstanță în schimbare; au omis
 Teorie și istorie internațională 7

legăturile transnaționale și factorii instituționali, economici și sociali

care afectează mediul internațional în care funcționează statele și,
într-adevăr, modifică echilibrul dintre stat și ordinea internațională.
Puterile mai mici provoacă uneori națiunile mari și stabilite și își
reușesc obiectivele. Marile puteri au fost și sunt uneori circumscrise
de instituționalismul domnitor. Țările nu se atacă una pe alta pur și
simplu pentru că pot.
În timp ce realismul ofensiv dictează o concentrare univocă asupra
puterii, oamenii de stat elaborează mijloace non-politice și non-militare,
inclusiv instrumente economice, tehnologice și de propagandă, pentru a
schimba atitudinile și comportamentul și pentru a-i convinge pe alții să
coopereze mai degrabă decât să lupte. Aceasta nu înseamnă că nu vor
avea loc conflicte sau că războiul între marile puteri poate fi acum respins
ca o posibilitate realistă. Dar sugerează că pârghiile de influență pe care
oamenii de stat le folosesc (și, în unele cazuri, le-au folosit în trecut) sunt
mult mai diverse decât instrumentele militare tradiționale. Au devenit
disponibile mai multe instrumente maleabile decât stațiunile pure de
forță. Utilizarea acestora va determina rezultatele chiar mai eficient decât
ierarhia relațiilor stat-putere.3Schimbarea generalizată, atât în interiorul,
cât și în afara statului, sugerează că o abordare extinsă și multistratificată
a studiului relațiilor internaționale ar oferi o perspectivă mai bună asupra
comportamentului statelor decât variantele existente ale realismului.

3 Din punct de vedere tehnic, totuși, dacă marile puteri s-au mutat de la atac-dominant la apărare-
strategiile dominante, ambele părți ar putea beneficia.