16. EXERCITAREA PUTERII LA NIVEL MONDIAL IN
EXERCITAREA PUTERII LA NIVEL MONDIAL IN
PERIOADA 1969-1979 SALT
I , SALT II; ACORDUL DE LA HELSINKI.
Cea de-a doua perioadă cuprinsă între anii 1969 – 1979
(numită şi deceniul destinderii).
Principala caracteristică a aceastei perioade reprezintă o
relativă extindere a relaţiilor între cele
două super-puteri. Cu siguranţă schimbările politice şi noile
viziuni în ceea ce priveşte politica
externă, atât la nivelul SUA, cât şi la nivelul Uniunii Sovietice
au jucat un rol hotărâtor.
În mod concret extinderea constă în încercarea de a
construi un nou tip de relaţie. Cu
siguranţă un astfel de obiectiv era determinat şi de raportul de
forţe existent în acel moment la
nivel planetar.
Economia americană se confruntă cu un declin evident ceea ce
reclamă reducerea bugetului
apărării. De cealaltă parte Uniunea Sovietică ajunsese la
paritate nucleară cu SUA. Adică
Richard Nixon avea nevoie de colaborarea cu Moscova pentru
a ajunge la un acord de pace cu
Hanoi-ul.
Preşedintele american avea aptitudini remarcabile pentru
politica externă, el fiind
persoana potrivită pentru a negocia un acord de control al
armamentului. Acordul pe care Richard Nixon şi Henry
Alfred Kissinger l-au conceput pentru
Moscova a rămas în istorie sub denumirea de parteneriat.
De cealaltă parte poziţia Beijing-uluiera
cât se poate de fermă: „Nu există decât o singură Chină”. În
urma acestei întâlniri SUA aveau
să-şi retragă trupele şi echipamentele militare din Taiwan
(Washington-ul recunoscând
Republica Populară Chineză).
Era o situaţie nouă şi total neşteptată ce demonstra cât se poate
de evident că din punct de
vedere militar lucrurile se complicau putându-se vorbi de trei
super-puteri: SUA, Uniunea
Sovietică şi China. În plus eforturile administraţiei
Richard Nixon de a dezvolta sisteme
defensive antirachetă a îngrijorat semnificativ Moscova. Era un
domeniu în care americanii
erau mai avansaţi, iar ruşii nu-şi propuneau să facă cheltuieli
suplimentare pentru a menţine
concurenţa.
Acesta este contextul în care Uniunea Sovietică se arată
interesată de negocieri privind
limitarea armelor strategice. De cealaltă parte americanii erau
şi ei interesaţi de un astfel de
acord, acesta reprezentând cel mai evident semnal că super-
puterile au trecut de la confruntare
la dialog.
SALT- Society for Applied Learning Technology
(Societatea pentru Tehnologie
Aplicată Learning)
A fost semnat de Leonid Brejnev şi Richard Nixon în anul
1972 la Moscova. Acest
acord limita dezvoltarea sistemelor defensive antirachetă
nefăcând progrese semnificative nici
în privinţa celor ofensive.
17.
PERIOADA 1979-1991. A
TREIA PERIOADA A RAZBOIULUI RECE.
Perioada a III-a cuprinsă între anii 1979 – 1991 (unii o numesc
un al doilea război
rece)
Semne ale sfârşitului destinderii încep să apară din anul
1977. În timpul negocierilor asupra Tratatului SALT 2,
Helmut Schmidt şi ruşii doreau ca în acest tratat să fie incluse
şi armele destinate scenelor europene. James Earl „Jimmy”
Carter (preşedintele SUA al vremii de atunci) a refuzat
categoric. Cancelarul Germaniei de Vest va ceda, iar sovieticii
vor riposte prin instalarea de proiectile
SS20 în Europa Centrală şi de Est. O decizie discutabilă care
va avea să fie contrabalansată de
NATO prin instalarea în anul 1979 a rachetelor de tip Cruise şi
Pershing II. Fără îndoială că intervenţia sovietică în
Afganistan, avea să declanşeze acutizarea relaţiilor între
cele două super-puteri. Concret, un conflict militar în care
forţele implicate erau partidul popular democrat din
Afganistan de orientare marxistă şi susţinut de forţele sovietice
şi de cealaltă parte rebelii islamişti mujahedini susţinuţi de
SUA, Arabia Saudită şi Pakistan.
Acest război a durat nouă ani într-o desfăşurare aproximativ
similară cu cea din Vietnam,
Uniunea Sovietică fiind principalul pedant. În plan politic
prăpastia dintre cele două puteri
continuă să se adâncească.
În anul 1985 liderul suprem al Uniunii Sovietice devine Mihail
Sergheevici Gorbaciov,
iar ministru de externe Eduard Şevardnadze. Acest tandem
avea să aducă un nou sistem de
lucru intitulat “Noua Gândire Politică” care avea să
devină tot mai popular în lumea
occidentală. În esenţă principalele componente ale acestuia
erau:
• confruntarea dintre cele două super-puteri este neproductivă;
• puterea militară nu garantează securitatea care poate fi atinsă
doar prin mijloace politice şi găsirea unor soluţii comune;
• securitatea unui stat nu poate fi sporită dacă acest lucru
se face în detrimentul altui stat;
• conflictul dintre super-puteri în lumea a treia a adus
Moscovei puţine avantaje tangibile, însă a contribuit la
sporirea presiunii dintre cele două super-puteri;
• toate statele sunt independente;
• valorile universale comune (drepturile omului,
nefolosirea forţei în rezolvarea problemelor politice,
democraţia) ar trebui să reprezinte fundamentul
actelor decizionale în politica externă;
• abordarea prin prisma ideologiei de clasă a strategiei de
politică externă ar trebui abandonată în favoarea intereselor
comune ale omenirii;
• Uniunea Sovietică reprezintă un stat normal care nu are
ca obiectiv stăpânirea lumii şi îşi doreşte să se afle în relaţii de
strânsă cooperare cu toate celelalte state;
Afganistanul constituia un obstacol major în calea acestei noi
gândiri politice punând lumea occidentală şi cea islamică pe
poziţii antagonice.
La nivel general Uniunea Sovietică avea probleme vizibile şi a
continuat politica de subvenţionare externă, iar statele est-
europene înregistrau datorii din ce în ce mai mari faţă de ea.
SUA recunosc paritatea strategică a Uniunii Sovietice, nu vor
încerca să intervină în
Împeriul Sovietic şi vor deschide calea către investiţiile şi
tehnologiile moderne occidentale.
Americanii doreau ca ruşi să-i ajute să iasă onorabil din
Vietnam şi să recunoască interesele
mutuale ale super-puterilor în sfera lumii a treia. Cele două
super-puteri mondiale înţelegeau
poate mai bine ca oricând că stabilitatea era obiectivul
principal; ceea ce îi făcea pe americani
ca pentru prima oară după anul 1945 să invite pe ruşi la pace.
În egală măsură Moscova, continua să-şi consolideze
poziţia de superputere militară,
armamentul nuclear ca şi cel convenţional se face în prim
proces de dezvoltare.
Flota de submarine se extindea, ba mai mult construiau un
portavion pentru a asigura
accesul şi succesul Uniunii Sovietice oriunde în lume. Mai
mult decât atât în unele domenii ale
construcţiilor de rachete, ruşii erau lideri mondiali.
Într-un asemenea context din punctul de vedere al ruşilor
raportul de forţe se înclina
implacabil în favoarea lor.
În anii 1968 şi 1969 disensiunile dintre Uniunea Sovietică
şi China se vor acutiza
semnificativ. Preşedintele SUA, Richard Nixon avea să
surprindă întreaga lume în februarie
1972 când a zburat la Beijing pentru a-l întâlni pe MAO.
Principalul obstacol în calea relaţiilor chinezo-americane era
fără îndoială Taiwanul. SUA puseseră în practică politica
celor două Chine şi anume: Republica Populară Chineză
din teritoriul continental şi Republica Chineză din Taiwan.
Au fost încheiate acorduri de cooperare în domeniul sănătăţii,
în domeniul cosmic, iar cele două părţi au convenit asupra prin
cipiilor de bază care urmau să le
guverneze relaţiile, inclusiv o declaraţie de principiu în vederea
extinderii cooperării pentru
evitarea unor confruntări militare.
Exercitarea puterii la nivel mondial în perioada 1969-1979 –
schimbări politice; Acordul
de la Helsinki. Un alt moment important al acestei perioade în
reprezintă iulie 1973, când la
Helsinki a avut loc o conferinţă la care au participat 33 de state
inclusiv din NATO, pactul de
la Varşovia sau SUA.
A rezultat un acord semnat la 01 august 1975 de Leonid
Brejnev şi Gerald Ford din partea
celor două super-puteri, dar şi de alţi şefi de state. Ruşii îşi
atinseseră scopul. Pentru acest lucru
a trebuit să accepte pentru prima dată caracterul universal al
dreptului omului, precum şi faptul
că ideile şi oamenii puteau să circule liber în Europa.
Adică era pretul pe care trebuia să-l plătească referitor la
inviolabilatea frontierelor stabilite
în anul 1945. În pofida acestor momente caracteristice unei
încercări de a dezvolta o politică de destindere au fost şi cazuri
în care s-a putut constata interesul celor două super-puteri
pentru a-şi extinde sfera de influenţă. Spre exemplu în
Europa dezamorsarea problemei Berlinului părea că
îndreaptă Germania de Vest către o poziţie de neutralitate.
Acest lucru nu s-a întâmplat Helmut Schmidt având o politică
de vizibilă apropiere faţă de Washington.
Astfel, în anul 1980 preşedintele James Earl „Jimmy” Carter a
recomandat sportivilor americani să nu participe la Jocurile
Olimpice de la Moscova, iar în anul 1984 Moscova interzicea
sportivilor ruşi participarea lor la Jocurile Olimpice de la Los
Angeles.
Preşedintele James Earl „Jimmy” Carter chiar dacă a sporit
bugetul militar, a creat o forţă rapidă de reacţie, a instalat
rachetele MX şi a semnat acorduri militare secrete cu China.
Pentru faptul că nu a reuşit să facă să funcţioneze economia
americană a fost considerat un preşedinte slab. În consecinţă
Ronald Reagan îi va lua locul la Casa Albă.
Noul preşedinte al SUA va adopta o atitudine relativ simplă
faţă de ruşi. El considera că
nu are rost să negocieze, atâta vreme cât Uniunea Sovietică
oricum ar fi încălcat acordurile
semnate. În viziunea sa singura soluţie câştigătoare era
superioritatea nucleară faţă de Uniunea
Sovietică şi lupta împotriva intervenţiilor sovietice în lumea a
treia.
Administraţia Reagan va anunţa că a descoperit acea breşă
de vulnerabilitate datorită
căreia prima lovitură nucleară sovietică ar fi devastat SUA.
Folosind această ipoteză îndoielnică
va promova o politică de creştere accelerată a cheltuielilor
militare pe tot parcursul anilor ’80.
În martie 1983 va face publică iniţiativa apărării strategice,
ceea ce a rămas în literatură sub
denumirea de “Războiul stelelor”, care concret însemna
formarea unui scut de apărare în spaţiu
din spatele căruia SUA ar fi putut lansa prima lovitură
nucleară.
În timp ce preşedintele Ronald Reagan, reintera angajamentul
faţă de iniţiativa apărării strategice, Gorbaciov surprindea pe
toată lumea în ianuarie 1986 când propunea dezactivarea
tuturor armelor nucleare până în anul 2000.
În anul 1988 la Organizaţia Naţiunilor Unite Mihail
Sergheevici Gorbaciov, a făcut public faptul că Uniunea
Sovietică îşi va aduce unilateral efectivele militare, iar
trupele sovietice staţionate în Republica Democrată Germană,
Cehoslovacia şi Ungaria vor fi retrase.
La acest anunţ în aceeaşi zi şeful statului major va demisiona.
În viziunea optică a acestuia reducerea armamentului
convenţional nu va putea fi făcută decât cu condiţia
reciprocităţii americane. În consecinţă Mihail Sergheevici
Gorbaciov se vedea angajat într-un joc încordat de mare miză,
cu propria armată. În anul 1989 la Casa Albă se instalează
George W. Bush avându-l ca secretar de stat pe James Baker.
Mihail Sergheevici Gorbaciov va continua să facă o serie de
concesii militare fără a primi în schimb nimic sau aproape
nimic. Prin politica sa Mihail Sergheevici Gorbaciov
devenea tot mai popular în occident, dar avea tot mai multe
probleme acasă. Deşi şi-a propus obiective generoase, acesta
nu a reuşit să găsească soluţiile economice, financiare
pentru a rezolva problemele URSS. În consecinţă, poziţia sa
devenea tot mai şubredă în august 1991 avea să se producă o
tentativă de lovitură de stat iniţiată de proprii săi oameni.
Pentru Mihail Sergheevici Gorbaciov totul va lua sfârşit în
decembrie 1991, când liderii Rusiei, Belorusiei şi Ucrainei s-au
întâlnit lângă minsc pentru a hotărâ dizolvarea Uniunii
Sovietice şi înfiinţarea unei confederaţii deschise pe state
independente şi anume ”Comunitate de State Independente.