Când eram la începutul liceului și descopeream următorul nivel al pubertății, obișnuiam să

mă uit pe canalul de YouTube „The school of life”, dorindu-mi să fiu un burete care absoarbe
toată informația de acolo pentru a fi cea mai bună versiune a mea. Voiam să știu că îndeplinesc
condițiile unei fete faine. O fată faină în capul meu era o fată care trebuia să cunoască măcar trei
nume de filozofi, să știe despre lucruri așa zise „interesante”, despre fizică, știință, literatură,
artă, orice; (toate în același timp dacă se putea) și să nu aibă vreodată o conversație boring despre
vremea de afară sau despre...orice altceva. Adevărul e că nu văzusem nicăieri fete așa. Mă
inspirasem de la un coleg de clasă, care a fost pus să fie acest buretele de care zic de când era
mic. Toată ideea e că simțeam o presiune (uneori chiar fizic), pe care o puneam cu prea mult
patos asupra mea. Dacă încercam totuși să am genul ăsta de conversații cu colegii, prietenii sau
oamenii cu care mă întâlneam (de vârsta mea sau puțin mai mari), nu își băteau capul mai mult
de un minut cu mine. Și în final, oricât de multe încercam să țin minte despre Freud și despre
teoriile lui, mintea mea se îndrăgostise de cineva în perioada aia și numai la „școala vieții” nu
îmi stătea mintea. Știu doar că de multe ori, toate lecțiile pe care încercam să le notez pe caietul
învelit într-o copertă cu fața unui Chihuahua gigant și nervos, nu se lipeau de mine.

Acum mă gândesc doar la faptul că în fiecare etapă a vieții se lipește foarte bine cu superglue
o listă cu „Așa trebuie”. E și treaba asta până la urmă, suntem crescuți cu trebuie. „Trebuie să
duci gunoiul.”, „Trebuie să fac curat.”, „Trebuie să plătesc amenda.”, „Trebuie să slăbesc.”,
și lista o poți continua și tu, sunt sigură că ai multe exemple de „trebuie”. Terapeuta mea m-a
învățat fraza asta, ce a devenit mantra de aur de zi cu zi: „În viață nimic nu trebuie.”. Poate „E
mai bine să fac curat azi dacă sunt mai liber, mă scutesc de treabă pe mâine.”, sau „Ar fi ok să
mai dau câteva kilograme jos pentru că și analizele au ieșit prost iar asta poate să îmi pună
sănătatea în pericol”. Știu, poate suna ciudat la început dar când îți dai seama de câte ori
folosești „trebuie” simți cum se adaugă câte zece tone de grij deasupra capului, și te gândești ca
ai vrea să începi să îl folosești mai puțin. Încearcă și tu să vezi ca exercițiu într-o zi cum oftezi
când te gândești că trebuie să faci ceva.

Și totuși, dacă tot vorbesc de terapeută, chiar ieri abordasem subiectul copilăriei și discutam
despre faptul că mereu mi-am dorit să fiu mai mare decât sunt. Da, poate apărea și curiozitatea
de prima gură de bere, primul fum de țigară, prima ojă pe unghii, primul sclipici la ochi, dar îmi
doream să fiu altfel. Mai matură, mai frumoasă, mai inteligentă. Dar fără să accept propriul
prezent. Gândeam în viitor mai tot timpul. Ceea ce și facem cei mai mulți dintre noi. De câte ori
te-ai surpins în existența ta de până acum în prezent? Aici, acum. E straniu să mă gândesc că-mi
doream să fiu tot ce nu eram doar pentru că așa știam că trebuie. Nu zic, încă mă urmărește
uneori gândul de cum „așa da” dar dispare la fel de repede cum apare. Nu cred că e greșit să
avem un ideal al vieții, dar cred că e trist să trăim în viitor tot timpul. Să nu avem bucuria zilei de
azi, sau poate chiar tristețea ei.

Acum, ce ar zice internetul să facem pentru a fi cea mai bună varianta a ta? De obicei, sunt 5 sau
10 pași. Cam ăsta ar fi rezumatul a ceea ce am găsit:

1. Fii liniștit! Nu te ambala, orice s-ar întâmpla știi că în final totul se rezolvă!

2. Realizează cine ești, nu ceea ce vrei să devi! Fă un quiz de personalitate.

3. Cere feedback!

4. Ține un jurnal, asta te va face să fii conștient de gândurile tale.

5. Învață lucruri noi și vezi la ce ești bun.

Cum pot afla dacă quiz-ul de personalitate îmi va spune cu adevărat cine sunt? Și dacă nu sunt
pregătit pentru rezultatul final?

Cine vreau să fiu de fapt? Voi afla în toată viața pe care o voi trăi de acum încolo?

Cât de mult feedback trebuie să cer? Dacă cer prea mult înseamnă că încrederea în propria
persoană scade?

Ok, jurnalul sună ca o idee bună.

Îmi place să învăț lucruri noi, deci cred că se aplică.

Ok, e clar că internetul ne poate sfătui cum am putea să facem cunoștiință cu propria persoană,
dar hai să ne gândim pe bune la ce am vrea să știm despre noi.

Oare ce îmi place să fac? Ce lucruri mi-ar plăcea să învăț să fac? Ce pot îmbunătăți la mine? Ce
mă face cu adevărat fericit? Când am sunat-o ultima oară pe mama? Când m-am uitat ultima oară
la un film? Când am stat ultima oară puțin cu mine să văd cum mă simt? Câtă răbdare am cu
mine?..dar cu ceilalți?
Dacă m-aș întoarce acum în timp, m-aș lua în brațe și mi-aș spune „Hei, mai întâi te rog respiră.
De unde vine toată panica asta? Ți-a zis tata să le știi pe toate, așa-i. Dar asta nu înseamnă că
poți chiar acum să faci asta. Toate se învață la timpul lor. Cred că ar fi bine să iei totul pas cu
pas, îndrăgostește-te, învață să cânți la pian că asta ți-ai dorit mereu, sau du-te la cursul ăla de
dans de care îi tot ziceai lui tata. Poate te înscrii în trupa de teatru a liceului. Bucură-te de anii
ăstia că habar nu ai când o să treacă. Azi ești în clasa a-IX-a și mâine ești artist independent
unde ai de plătit datorii la stat. Tatăl tău își dorește să te descurci, iar asta e tot ce poate să
facă, să îți zică să știi câte puțin din toate. E ok. Respiră!”.

Tu ce ți-ai spune ție din trecut? Cum te privești când te uiți înapoi?